Alecu RUSSO

1819-1859

„Ostaşul propăşirii", teoreticianul curentului paşoptist,întemeietorul prozei memorialistice

Unul dintre primii culegători de folclor, îndrumător al creaţiei literare progresiste, creatorul primului poem în proză - Cântarea României, Alecu Russo a fost o personalitate marcantă a secolului XIX, un înaintaş valoros al culturii noastre, deşi este autorul cel mai puţin cunoscut al romantismului paşoptist.

Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819, în familia lui Iancu Rusu, boier de viţă veche, dar cu o modestă situaţie socială: arendaş şi negustor de cereale. Locul naşterii nu se cunoaşte cu exactitate, dar se presupune a fi Străşeni sau chiar Chişinău, pe atunci „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bacului", după cum evocă Russo locul de baştină.

Tatăl său, care făcea parte din mica boierime, a scăpat nevătămat în timpul epidemiei de holeră din 1831, fiind plecat într-o călătorie de afaceri. Ceilalţi membri ai familiei - „patruzeci de persoane ce locuiau într-o casă" - au fost răpuşi de această molimă, singurul supravieţuitor fiind micul Alecu de 12 ani, care relatează evenimentul tragic.

Probabil că a căpătat primele cunoştinţe acasă, cert însă este că a fost trimis la studii în Elveţia, la o şcoală prestigioasă din Vernier, lângă Geneva. în 1835 pleacă la Viena pentru a face „studii de comerţ", dar este expulzat din Austria ca suspect politic, găsindu-se, în timpul unei percheziţii, două încercări poetice în spirit revoluţionar.

Revine deci în ţară şi se stabileşte la moşia părintească Negrişoara, ocupându-se alături de tatăl său de administrarea moşiei. Intre tânăr şi tatăl său (recăsătorit) survine un conflict, Alecu părăsind casa părintească, între 1841 şi 1844 deţine postul de asesor la judecătoria din Piatra-Ne-amţ, apoi, după decesul tatălui în toamna anului 1844, de avocat la Iaşi.îşi începe activitatea social-politică şi culturală, alături de Alecsandri, Kogălniceaunu, Negruzzi, Bălcescu.

în 1846 la Teatrul Naţional din Iaşi au loc reprezentaţiile pieselor lui Russo Băcălia ambiţioasă şi Jicnicierul Vadră (manuscrisele pieselor s-au pierdut), în care autorul satirizează societatea contemporană. Aceasta îl costă scump, ca şi pe actorii teatrului: autorităţile regimului Sturdza îl condamnă la surghiun în schitul Soveja, la Putna: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice". Surghiunul este de scurtă durată (vreo 5 săptămâni), dar îl marchează pe tânărul Russo, care va scrie direct în franceză una dintre primele proze-jurnal din literatura noastră - Soveja {Ziarul unui exilat politic la 1846).

- 1 -

în această perioadă notează legende şi cântece bătrâneşti de prin partea locului, descoperind

balada Mioriţa. Această pasiune pentru creaţia populară s-a manifestat încă din timpul aflării sale la Piatra-Neamţ, poeziile adunate fiind transmise prietenului său Alecsandri. Scrie studiul Poezia populară, publicat postum, ca şi Decebal şi Ştefan cel Mare.

Prima sa lucrare tipărită antum este articolul Critica criticii, publicat în 1846 în Albina românească. Russo formulează concepţia sa asupra literaturii şi criticii, afirmă promovarea literaturii naţionale: „tălmăciri, imitaţii, deşi vrednice de laudă, nu alcătuiesc o literatură"; se pronunţă asupra rolului teatrului - „îmbunătăţirea năravurilor şi educaţia obştească" - şi al scriitorilor din acea perioadă - „autorii sunt nişte salahori chemaţi a ridica o zidire..., arhitecţii vor veni mai târziu".

La 27 martie 1848, Russo se află printre participanţii la mişcarea revoluţionară. După eşecul acesteia, este nevoit să ia drumul pribegiei spre Bucovina, de unde intenţiona să plece la Viena ori la Paris. Se întâlneşte cu alţi revoluţionari refugiaţi şi merge cu ei în Transilvania, participând la marea adunare de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Pentru activitatea revoluţionară din Transilvania, în iulie este arestat şi închis pentru a doua oară, de această dată la Cluj, fiind eliberat peste două luni. Părăsind Ardealul, vine la Bucureşti, iar de acolo, prin Bucovina, pleacă la Paris.

în 1851, după instaurarea noului regim al lui Gr. Ghica, se reîntoarce în Moldova şi profesează avocatura, colaborând la revista lui V. Alecsandri România literară. Aici îi sunt publicate Cugetările, Amintirile şi versiunea românească a Cântării României, scrise la Paris. în alte perio-dice apar lucrările Holera, Studie moldovană - „un amestec de eseu şi naraţiune, de memorialistică şi ficţiune" (N. Manolescu), articole despre dezrobirea ţiganilor, despre ardeleni, un necrolog.

Studiul Cugetări (1855) este consacrat problemelor criticii literare şi limbii române. Trecând în revistă literatura vremii sale, Russo denunţă primejdia izolării intelectualilor de mase, din cauza „cuvintelor schimonosite de sistemele geniilor scriitorilor". Vorbind de cronicari, el reaminteşte limba lor frumoasă: „De aceea şi sunt mari, nemuritori şi vrednici, pentru că toţi îi înţeleg, mici şi mari, neştiutori şi învăţaţi". Russo cere o literatură inspirată din viaţa poporului şi scrisă în limba lui, combătând exagerările curentului latinist: „Va trece şi ardelenismul, cum au trecut şi alte sisteme încâlcite şi va rămâne numai românismul, căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sunt limbi moarte, şi românii sunt încă plini de viaţă". Lupta pentru limba firească a poporului face din A. Russo unul dintre întemeietorii ştiinţei limbii.

Spre 1858 se confruntă cu mari probleme financiare, fiindu-i ipotecate două moşii cumpărate mai înainte.

Moare de tuberculoză la 5 februarie 1859, la numai câteva zile după înfăptuirea idealului său de-o viaţă: Unirea Principatelor. Este înmormântat la mănăstirea Bărboi din Iaşi.

Alecu Russo ocupă în istoria literaturii un loc însemnat atât prin poemul său în proză Cântarea României, cât şi prin studiile sale asupra folclorului, criticii, limbii şi literaturii române.

Cântarea României este considerat unul dintre cele mai frumoase poeme în proză ale literaturii române. Poemul a fost tradus din limba franceză de Bălcescu şi apoi de Russo, între cele două versiuni existând unele diferenţe. Compusă din 65 de versete, Cântarea României constituie un imn de slavă şi îmbărbătare adresat patriei sale. Scriitorul face apel la trecutul glorios, spre a trezi în conştiinţa compatrioţilor săi idealurile de libertate naţională şi socială. Din inima-i sfâşiată de durere pentru starea jalnică în care se află ţara sa izvorăşte un cânt duios şi chiar cu note optimiste: „Dar în câmpie creşte şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea". Descrierea abundând în epitete, personificarea, întrebarea retorică, repetarea

- 2 -

intenţionată a conjuncţiei „şi", punctele de suspensie, ritmul vioi şi muzical redat printr-un aprins ton discursiv şi fraze scurte conferă poemului un caracter original in-confundabil:

„Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin ceriul tău; munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul... Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară?... (4)

Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită? [...] N-ai feciori mulţi care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorului înaintea ta?... pentru ce curg lacrimile tale?... (7)

Care e mai mândră decât tine între toate ţările sămănate de Domnul pre pământ? Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate? (54)

Deşteaptă-te, pământ român! Biruieşte-ţi durerea... E vreme să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumei! (55)

Aurică copilită, cântă frunza verde, cântă floarea câmpului, cântă floarea muntelui, cântă nădejdea... nădejdea e glasul Domnului! (57)".

Multe dintre creaţiile sale nu au văzut lumina zilei decât după moartea autorului. Astfel, primele sale lucrări, scrise în limba franceză prin 1840, au fost traduse ulterior de Sadoveanu, Alecsandri, Odobescu şi publicate postum: Piatra teiului, Stânca corbului, Iaşii şi locuitorii lui în 1840, Soveja, Studii naţionale. Postum a apărut şi lucrarea Palatul lui Duca-Vodă. Modest din fire, autorul semna cu iniţialele A. R., numele înscriindu-se doar la tabla de materii.

„A. Russo a adus o contribuţie valoroasă, insistând asupra cunoaşterii literaturii poporale şi utilizării ei ca îndreptar pentru literatura cultă" (Garabet Ibrăileanu. Spiritul critic în literatura românească).

„Alături de Kogălniceanu şi în linia acestuia - de arhitect al culturii române moderne - Russo este unul din spiritele cele mai efervescent constructive în epocă" (George Ivaşcu. Istoria literaturii române, I).

„în patrimoniul obştesc al culturii şi literaturii noastre, contribuţiile lui Russo, semănate doar în parte şi sfios în periodicele timpului, dar nerodite atunci, renasc şi fructifică astăzi, într-o atmosferă prielnică, densă de acel spirit istoric şi popular, pe care opera scriitorului nostru 1-a prevestit cu vigoare" (Alexandru Dima. Scurtă istorie a literaturii române, Alecu Russo).

„Ceea ce ar ajunge pentru a face din Russo unul din numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată Cântarea României...'' (Nicolae Iorga. Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea).

Un nou portal informaţional!

Dacă deţii informaţie interesantă si doreşti să te imparţi cu noi atunci scrie la adresa de e-mail : support@sursa.md

- 3 -