ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR 8 „ELENA RAREŞ” BOTOŞANI

ALCHIMIA

AUTORI: ŞOPTEA ROXANA, CLASA a VIII-a D

ANDRIEŞ ELENA, CLASA a VIII-a D

Profesor îndrumător, LĂCRĂMIOARA TARACIUC

ANUL ŞCOLAR: 2008-2009

2

CE ESTE ALCHIMIA?

ALCHIMIA, aşa cum este

definită de DICŢIONARUL

ENCICLOPEDIC BRITANNICA este o

pseudoştiinţă care se concentrează pe

încercarea de a transforma metalele obişnuite

în aur. Alchimiştii antici credeau că, în

anumite condiţii astrologice, plumbul ar

putea fi perfecţionat, astfel încât să devină

aur. Ei au încercat să grăbească această

transformare, încălzind şi rafinând metalul

printr-o varietate de procese chimice, dintre

care cele mai multe erau secrete. Alchimia a

fost practicată în Antichitate, din China şi

India până în Grecia. A migrat în Egipt în

perioada elinistică şi a reînviat mai târziu în

Europa, în sec. al XII-lea, prin traduceri în latină ale textelor arabe. Alchimiştii europeni medievali

au făcut câteva descoperiri folositoare, printre care acizii minerali şi alcoolul. Reînvierea alchimiei

a dus la dezvoltarea farmacologiei, sub influenţa lui Paracelsus, precum şi la naşterea chimiei

moderne. Abia în secolul al XIX-lea au fost discreditate procesele alchimiştilor de fabricare a

aurului.

Alchimia, numită şi perioada alchimiei, a început în jurul anului 100 d.Hr., dăinuind

aproape 15 veacuri. Ea este o formă de cunoaştere protoştiinţifică, specifică etapelor din vechime

ale istoriei cunoaşterii umane (antichitate şi evul Mediu), care avea trei obiective principale:

crearea unui homunculus, un om artificial

obţinerea aurului din metal (în special din plumb); substanţa magică ar fi fost

piatra filozofală (o licoare sau o pulbere).

Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă şi cu misticismul Orientului

Mijlociu, în secolul I, aluat naştere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

Alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii, ci şi o disciplină filozofică şi

spirituală. Noţiuni de chimie, metalurgie, fizică, medicină (ştiinţe aflate în fază incipientă) se

combină cu cele din astrologie, religie, spiritualism, misticism, semiotică şi artă.

3

În epoca actuală alchimia prezintă interes doar pentru istoria ştiinţei, pentru dimensiunile ei

mistice, ezoterice şi pentru artă, ca generatoare de motive şi subiecte.

După cum am văzut, alchimiştii, în principal doreau să transforme plumbul în aur. Plumbul

reprezenta starea haotică, „confuză” şi lipsită de forţa metalului sau a omului interior, în timp ce

aurul – „lumina solidificată” şi „soare terestru” – exprimă deopotrivă perfecţiunea metalului şi

perfecţiunea umană. Cuvântul cheie al alchimiştilor era: V.I.T.R.I.O.L. = Visita interiora terrae;

rectificando invenies occultum lapidem = vizitează interiorul pământului, distilând vei găsi piatra

ascunsă).

Cheia de boltă a gândirii alchimice este corespondenţa dintre macrocosm şi microcosmos.

„Universul este un mare om, iar omul este un mic univers”.

Aşa-numitul Opus alchemicum pentru obţinerea „pietrei filozofale” cuprindea 7 proceduri

împărţite în:

patru operaţiuni:

putrefacţie

calcinare

distilare

sublimare

trei faze:

soluţie

coagulare

uniune

Cele trei stadii fundamentale:

nigredo – acţiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând în putrefacţie

albedo – acţiune asupra albului, materia de purifică, se sublimează

rubedo – acţiune asupra roşului, stadiul final

4

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI – CHIMIE

Etimologia cuvântului „chimie” nu se cunoaşte cu certitudine. Astfel, după unii cercetători,

cuvântul „chimie” ar proveni de la „chemeia”, care înseamnă, în limba arabă, artă egipteană şi se

referă la reţetele egiptene cu privire la „transformarea” unor metale uzuale în aur. Cuvântul

„chemeia” , la rândul său ar proveni de la „chemia” care ar fi reprezentat numele Egiptului antic.

După alţi cercetători, cuvântul chimie s-a format de la unul din cuvintele greceşti, „chyma” şi

„homos” care înseamnă „metal turnat” şi respectiv „suc”.

Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul

al şi cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi, a lipi, a împreuna.

Alţi autori consideră şi expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii

îşi numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârşit, este posibil ca

etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care înseamnă licoare pentru a face aur.

5

ISTORIE

Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizaţii orientale - Mesopotamia, Egiptul

antic, Persia, India, China, Islamul - cât şi de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman. Îşi

atinge apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri şi în epoca modernă. Deci, alchimia are

o vechime de peste două milenii.

Istoria alchimiei e un câmp roditor de speculaţii. De multe ori limbajul ermetic al

alchimiştilor era greu de descifrat, iar activitatea lor se desfăşura în condiţii conspirative. S-au

făcut legături între alchimie şi societăţi secrete (cum ar fi Rosacroce), magie, vrăjitorie.

China

Alchimia chineză era raportată la taoism. Şi alchimiştii

chinezi au încercat obţinerea pietrei filozofale, a elixirului tinereţii.

În 142 î. Hr. apare Ts`an T`ung Ch`i scrisă de Wei Po-Yang,

ca un comentariu la Cartea transformărilor a lui Ching. În primul

rând e prezentat sistemul taoist:

existenţa a cinci elemente de bază: apă, foc, lemn, aer,

pământ

existenţa a două contrarii:

o yin- principiul activ, masculin, întruchipat de

Soare

o yang- principiul pasiv, feminin, întruchipat de Lună

Bineînţeles, nu lipsesc elementele magice, cosmologice, facând greu interpretabilă această

lucrare.

În secolul al IV-lea, alchimia chineză l-a avut ca reprezentant pe Ko Hung (zis şi Pao-p`u-

tzu). Nici acesta nu se abate de la taoism dar, în afară de obţinerea nemuririi, se ocupă şi de

medicină.

6

India

Vechii indieni aveau o ştiinţă asemănătoare alchimiei numită rasayana. Şi ei încercau să

găsească acele licori ce ar învinge nemurirea. Totuşi, aflaţi în etapa pre-yogină, pre-tantrică,

apelau mai mult la vegetarianism decât la metalurgia anorganicului.

Nagarjuna (figură legendară) poate fi considerat părintele alchimiei indiene. Este autorul

unor texte ca:

Kaksaputa Tantra- tratat de magie

Rasendramangalam- despre mercur

Susruta Samhita

Kanada (a trăit în jurul lui Goa) scrie; Vaishashik Darshana. Aici apar şi unele elemente

ştiinţifice: teoria atomică apare cu un secol înaintea lui Democrit.

Egipt

Alchimiştii Europei occidentale de mai târziu susţin

că arta lor provine din Egipt.

Centrul cunoştinţelor alchimiste era cetatea

Alexandria, mai ales prin celebra Bibliotecă. În urma

incendierii acesteia (391), nu a mai rămas niciun document

original. Din acest motiv, alchimia egipteană ne este

cunoscută numai prin intermediul marilor filozofi greci, ca

apoi să supravieţuiască prin scrierile islamice.

Conform legendei, fondatorul alchimiei egiptene a

fost Thot (numit şi Hermes-Thot); la greci devine Hermes

Trismegistul. Se pare că zeul ar fi scris 42 de cărţi ce

acopereau toate domeniile cunoaşterii, printre care şi

alchimia. Simbolul lui Hermes era caduceul, care devine unul din principalele simboluri

alchimiste. Tabla de smarald („Tabula Smaragdina”) a lui Hermes-Trismegistul, cunoscută numai

prin traduceri greceşti şi arabe, este considerată baza pentru filozofia şi practica alchimistă. Aici

se află celebra formulă care sugerează legătura dintre hermetism şi alchimie:

„Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească

miracolul Unităţii”

7

Grecia

În istoria Greciei alexandrine, alchimia a cunoscut trei faze evolutive:

Alchimia ca tehnică (continuarea artei prechimice a artizanilor egipteni)

Alchimia ca filozofie: grecii au amestecat doctrinele ermetice ale egiptenilor cu filozofia lui

Pitagora şi ale şcolii ionice şi apoi cu cea a gnosticismului. Această filozofie, ce a avut ca

exponenţi pe Thales din Milet, Anaximandru, a fost dezvoltată de Platon, Aristotel. Principala

temă era găsirea principiului unic, originar, care stă la baza

alcătuirii Universului. Acest pricipiu era:

apeiron la Anaximandru

apa la Thales din Milet

aerul la Anaximene

numărul la Pitagora

patru elemente (pământ, apă, aer, foc) la Empedocle

la cele patru, Aristotel adaugă eterul, materia din care e format cerul (chintesenţa)

Alchimia religioasă: Această fază se diferenţiază mult de cele precedente.

Speculaţiile filozofice se încheagă într-o religie esoterică cu ritual misterios, limbaj specific.

În etapa elenistică se dezvoltă o literatură filozofico-soteriologico-religioasă (literatură ermetică),

având ca suport doctrinal neoplatonismul, neopitagorismul.

Roma

Alchimia romană a preluat în linii mari pe cea

greacă şi egipteană cu al lor ermetism.

Pentru perioada de sfârşit a Imperiului, să

menţionăm numele Sfântului Augustin. Prin gândirea

sa dogmatică, acesta se opune cercetării şi

experimentului, astfel că alchimia pierde valenţa

empirică şi o accentuează pe cea mistică. În cartea a

X-a , cap. 35 (Despre curiozitate) din ale sale

Confesiuni, citim:

„Curiozitatea pretinde că poate să pătrundă

cele mai ascunse secrete ale naturii, a căror cunoaştere nu are nici un rost şi care fac necesare

strădaniile perverse ale magiei.”

8

Islamul

După distrugerea Bibliotecii din Alexandria, centrul culturii greci, atenţia e focalizată către

evoluţia alchimiei în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de alchimia greacă, cea islamică este mai

bine cunoscută. Mai mult, de la islamici au ajuns la noi, sub formă de traduceri, şi textele antice

greceşti.

Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-

Razi (în latină Rasis sau Rhazes), precum şi

alţi alchimişti, aduc o contribuţie fundamentală

în ceea ce priveşte: tehnica distilării,

descoperirea acidului clorhidric, acidului

sulfuric, acidului azotic, sodiului, potasiului.

Din arabă au rămas mulţi termeni, care

s-au păstrat şi astăzi (chiar şi în limbile de

mare circulaţie):

alchimie

azot (de la 'al-zawq - mercur)

alcool (de la al-kohl - antimoniu)

elixir (de la al-iksīr - piatra filozofală)

alambic

Să semnalăm şi descoperirea apei regale, amestec de acid azotic şi acid clorhidric care poate

dizolva şi metalul nobil aur, descoperire care a înflăcărat imaginaţia alchimiştilor de mai târziu.

Jabir ibn Hayyan (Geber(us) în latină) (721–815) — alchimist ermetic născut la începutul

secolului al VIII-lea — analizează elementele după patru calităţi de bază:

interne: cald, frig

externe: uscat, umed

Lucrări (în traducere latină)

De investigatione perfectionis metallorum

De inventione veritatis seu perfectionis metallorum

De fornacibus construendis

Descoperirile sale care au influenţat chimia modernă sunt importante:

A subliniat necesitatea experimentului. Astfel, chimia (pe acele vremuri greu de distins de

alchimie) era eliberată de superstiţii şi orientată spre o direcţie ştiinţifică

I se atribuie descoperirea unor procedee şi procese chimice ca: distilarea, cristalizarea

9

A descoperit mai multe substanţe chimice, printre care: acidul clorhidric, acidul azotic,

acidul citric, apa regală şi multe altele

10

EUROPA OCCIDENTALĂ

EVUL MEDIU

Occidentul ia contact cu tradiţia alchimistă greacă

prin intermediul arabilor. Acest lucru se întâmplă pentru

prima dată în Spania. Avem operele lui Gerberto de

Aurillac, ce mai târziu va deveni Papa Silvestru al II-lea. În

secolul al XII-lea, Gerardo da Cremona, important

traducător de opere arabe care l-a interpretat pe Averroes, a

tradus Almagesta şi probabil şi pe Rhazes şi Geber. Tot în perioda

secolului al XII-lea, Artephius a scris Arta de a prelungi viaţa omenească

În 1144 asistăm la apariţia clară a alchimiei în Europa: Roberto de Chester traduce din

arabă Liber de compositione alchimiae, o lucrare cu largi conotaţii

mistice, iniţiatice, ezoterice.

Toma de Aquino (1225–1274) scrie lucrări cu caracter alchimist

privind producerea aurului şi argintului.

Roger Bacon (1214–1294) (călugăr franciscan) este considerat

primul adevărat alchimist al Europei

medieval. Opere:

Breve Breviarium

Tractatus trium verborum

Speculum alchimiae

precum şi alte scrieri care i s-au atribuit. Toate aceste lucrări

au fost intens folosite de alchimiştii secolelor XV-XIX.

La sfârşitul secolului al XIII-lea,

alchimia se dezvoltă într-un sistem structurat, graţie operei Rosarium

Philosophorum a lui Arnaldus de Villanova (cca. 1240–1312) şi mai

ales cu Raimondo Lullo (1235–1315), devenit legendar prin

îndemânarea sa alchimică.

Albertus Magnus (1195–1280) renunţă

la viaţa lumească şi se retrage în mănăstire unde studiază alchimia şi se

dedică speculaţiilor filozofice ale acesteia. Printre lucrările sale să

enumerăm:

De miriabilibus mundi

Liber de alchemia (o adevărată reelaborare a alchimiei

arabe)

11

Discipolul său, Aquinas, menţionează, în lucrarea Thesaurus Alchimiae, "succesele"

maestrului său în arta transmutaţiei.

În secolul al XIV-lea, alchimia înregistrează un recul datorat edictului Papei Ioan al XXII-

lea, care interzicea practicile alchimiste, ceea ce a descurajat alchimiştii ce aparţineau de biserică.

De asemenea Inchiziţia urmărea şi persecuta alchimiştii, considerându-i vrăjitori şi eretici.

Nicholas Flamel (1330-1419) menţine aprinsă flacăra

alchimiei:

studii asupra pietrei filozofale

traducerea lucrării mitice Cartea lui Adam evreul

(secretul producerii pietrei filozofale)

Cel mai important exponent al perioadei renascentisteaste

Paracelsus (Theophrastus Bombastus von Hohenheim 1493-

1541), părintele iatrochimiei. Acesta dă o nouă direcţie alchimiei

eliberând-o de ocultism şi se îndreaptă spre experiment şi

observaţie ştiinţifică, mai ales pentru a înţelege corpul uman. Respinge tradiţiile magice şi

gnostice, şi susţine că alchimia ar trebui să producă elemente compuse utile pentru omenire.

Conform teoriei sale iatrochimice, corpul uman ar fi un sistem chimic în care elementele de bază

– sulf, mercur, sare – joacă un rol primordial. Consideră că boala este cauzată de dezechilibrul

dintre aceste principii chimice şi nu al umorilor, cum considerau galenicii. Deci remediul ar trebui

să fie de natură minerală şi nu organică.

12

EPOCA MODERNĂ

În epoca modernă, alchima devine marginalizată. Ştiinţa reclamă tot mai mult necesitatea

experimentului, ca singurul mod de a verifica adevărul.

Robert Boyle (1627–1691) dă un nou avânt metodei

ştiinţifice experimentale. În cercetările sale din domeniul

chimiei afirmă clar inutilitatea căutării pietrei filozofale.

Şi Isaac Newton a studiat multe pagini de literatură

alchimică şi a experimentat în laboratorul său operaţii

descrise aici. Newton spera că astel va lămuri structura

microuniversului, pe care să o coreleze cu cea a sistemului

cosmologic. Experimentele sale şi formidabilele caiete de

note (peste un milion de

cuvinte, după cum a estimat în 1942 Lordul Keynes)

reprezintă preludiul marilor tehnici ale chimiei zilelor

noastre.

Cu timpul Ars Magna (ca şi alte discipline ezoterice

ca: astrologia, cabala) a fost ostracizată, exclusă chiar, din

studiile universitare, atribuindu-i-se epitetul de superstiţie. A

mai rămas doar la nivel popular, unde credulitatea îi mai

dădea o oarecare influenţă.

Pentru înfăptuirea acestor obiective imaginare

alchimiştii au întreprins nenumărate cercetări, care au atribuit la descoperirea unui număr mare de

substanţe, la utilizarea pentru prima oară a unor metode de purificare (distilare, cristalizare, etc.) şi

la făurirea primelor utilaje de laborator (alambicuri, sobe, retorte, etc.). Prin acumularea unui uriaş

material faptic şi prin dotarea laboratoarelor cu utilajele necesare în vederea purificării

substanţelor, alchimiştii au fost, de fapt, primii deschizători de drumuri în organizarea sistematică

a cercetării ştiinţifice în domeniul chimiei de mai târziu.

În cele două ramuri auxiliare ale practicii medicale: chimia şi optica, alchimiştii arabi şi

chinezi au reuşit să depăşească pe reprezentanţii alchimiei greceşti. De-a lungul Evului Mediu, în

perioada de stagnare a ştiinţei, au fost totuşi create anumite mijloace tehnice noi, utilizate cu

eficienţă deplină abia în cursul Renaşterii.

13

CONCLUZII

Dezvoltarea fizicii, chimie şi biologiei contemporane a dus la marginalizarea alchimiei.

Totuşi pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, ca o reacţie împotriva ştiinţei care readucea totul la procese

pur fizice, se simte o revigorare a interesului pentru domeniul ocult. Tot mai multe cercuri şi

societăţi mistice sau teozofice au reluat experimentele alchimice.

Deşi de multe ori nu au fost încununate de succes, eforturile alchimiştilor au condus la

numeroase descoperiri ştiinţifice de care beneficiem şi astăzi.

Meşterii egipteni se ocupau în primul rând de aurirea, argintarea sau colorarea unor

obiecte, iar nu de transformarea unui metal ordinar în metal nobil. Se pare că conversia cuprului în

aur a apărut în Siria; de unde, în sec. al III-lea î.Hr., s-a transmis alchimiştilor chinezi. Pentru

alchimiştii antici materia primară era plumbul topit, înlocuit mai târziu cu mercurul. Ultima

componentă - în care au intrat şi curente diferite de idei (neoplatonism, gnosticism, magie) - se

exprimă şi prin folosirea unui limbaj intenţionat obscur, esoteric, destinat să păstreze pentru

iniţiaţi secretul "reţetelor", metodelor şi procedeelor tehnice - în fond, chimice, - utilizate de

respectivii meşteşugari şi, mai târziu, de toţi cei ce se dedicau acestui soi de cercetări. Recursul la

formule magice, la notaţii de semne, litere, figuri, cuvinte ambigue sau total obscure, era o marcă

a iniţierii, urmărind să ofere şi un soi de prestigiu acestor preocupări. Punctul de plecare al unei

foarte abundente literaturi alchimice redactată într-un asemenea limbaj îl marchează fondatorul

alchimiei propriu-zise, grecul (originar din Egipt) Bolos din Mendes - sec. al IV-lea î.Hr. - autorul

unui Tratat despre arta vopsirii şi a altor compilaţii de alchimie - care au fost atribuite (fără nici un

temei) lui Democrit.

14

Primii alchimişti mai importanţi - şi la care alchimia capătă forma unei adevărate religii

esoterice - au fost Zosimus din Panopolis (sec. III d.Hr.), cel dintâi care foloseşte termenul

„chemeia”, şi Sinesios, episcop de Ptolemais (370 - 414), care dă prima descriere a unui

hidroscop. Ambii erau gnostici; ca atare, în lucrările lor, alături de descrierile aparatelor şi a

operaţiilor din laborator, apar exprimate concepţii şi idei proprii gnosticismului: credinţa în

influenţe cereşti şi în forţe oculte acţionând asupra fenomenelor lumii terestre şi a calităţilor

vizibile ale elementelor, în punerea numerelor într-un univers considerat că poate fi perfect

reprezentat de cifre şi simboluri. Aceste idei, redate de multe ori într-un limbaj obscur chiar când

se descriu simple operaţii de laborator, vor rămâne prezente în lucrările de chimie până în sec. al

XVII-lea.

Tratatele atribuite lui Jabir ibn Hayyam (Geber) susţineau că în procesul de formare a

metalelor exalaţiile uscate produceau în primul rând sulful, iar cele umede mercurul, şi că

metalele se formau prin combinarea succesivă a acestor două substanţe. Combinarea naturală cea

mai armonioasă producea aurul. Celelalte metale, inferioare, rezultau din grade diverse de

impuritate a sulfului şi a mercurului sau din cauza proporţiilor variate ale combinaţiei. Sub aspect

practic, tratatele lui Jabir descriu diverse procese de laborator (distilaţie, cristalizare, sublimare,

calcinare etc.), sau anumite aplicaţii practice ca prepararea oţetului, a unor coloranţi, etc.

În jurul anului 1300 apare, în traducere latina, celebrul tratat atribuit lui Jabir, Summa

perfectionis, în care însă sunt şi numeroase adaosuri ale unor alchimişti occidentali. Opera este

imaginea cea mai concludentă a stadiului atins la acea dată de chimia teoretică şi practică. Sunt

descrise aici aparatele şi metodele folosite pentru a obţine aurul; sunt discutate şi respinse

argumentele aduse spre a nega posibilitatea transmutaţiei; este expusă teoria susţinând că metalele

sunt compuse din mercur, sulf şi arsenic; sunt date indicaţii privind operaţiile de purificare a

sărurilor, a corpurilor alcaline pentru obţinerea de metale în soluţie şi pentru însăşi extragerea

metalelor din minerale. Remarcabil este descrisă obţinerea prin distilare a acidului sulfuric din

alaun şi a acidului nitric din salpetru şi alaun. În fine, sunt expuse şi metodele de analiză spre a

stabili dacă transformarea a reuşit. Interesant de revelat sunt probele aduse prin întrebuinţarea

balanţei (dovedind, de pildă, că, prin calcinare, plumbul îşi sporeşte greutatea).

Aşadar, activitatea alchimiştilor, - arabi sau creştini - lua două aspecte, net distincte. Există

pe de o parte o practică, existau experienţe care, prin ele însele, constituie raportul pozitiv al

alchimiei: procedeele de bronzare, procedeele de polizare, descoperirea proprietăţilor unor

"aliaje", descrierea unor operaţii chimice (tratarea corpurilor, măcinarea, descompunerea,

amestecarea, dizolvarea, topirea, distilarea şi filtrarea, sublimarea, cerificarea, calcinarea,

prepararea unui amalgam, etc.), precum şi inventarea unei întregi serii de aparate; iar pe de altă

parte, există credinţa în transmutare, o credinţă bazată pe filozofie, ba chiar pe o cosmologie

mistică.

15

În Occidentul creştin, interesul crescând pentru alchimie este atestat, în sec. al XIII-lea, de

enciclopediile care transmiteau numeroase informaţii, din surse atât arabe cât şi occidentale.

Primul teoretician al alchimiei, un discipol al lui Grossete, este Bartholomaeus Anglicus,

al cărui lucrare scrisă către 1240 a fost o lucrare de mare succes, mereu consultată şi în secolele

următoare, fiind o sumă a lucrărilor de alchimie precedente. Un alt englez, Richardus Anglicus, în

lucrarea sa „Correctorium alchymiae”, împarte mineralele în două clase: metalele a căror origine

este mercurul (aur, argint, cupru, fier, cositor, plumb) şi cele derivând din sulf - ca alaunii, sulfaţii

(de cupru, zinc, fier) şi sulfura de arsen, care ar avea şi ea aceeaşi origine.

Prima descriere cunoscută a preparării alcoolului apare într-un manuscris de la începutul

sec. XIII, formulată în termeni concişi: "Amestecând vin curat şi foarte tare cu trei părţi de sare şi

încălzindu-l în recipiente potrivite, se obţine o apă inflamabilă care arde fără a consuma materia

peste care este vărsată".

În sec. al XIII-lea, aceasta aqua ardens preparată prin distilare conţinea 60° alcool; prin

dublă distilare ajungea pana la aproximativ 90°(aqua vitae, cum era numită). În 1320, alcoolul se

fabrica în mare cantitate la Modena, de unde procedeul s-a răspândit repede în Franţa şi

Germania. Metoda de răcire constă în trecerea tubului (din sec. al XIV-lea, tub în spirală) care

ducea din alambic în recipientul colector printr-un vas cu apă rece.

Cele mai bune alambicuri erau din metal. La începutul sec. al XV-lea apar vasele

distilatoare din sticlă, mai potrivite pentru distilarea altor substanţe, ca acizii minerali, care se

preparau în mare cantitate, pentru tratarea metalelor. Acidul nitric şi acidul sulfuric se preparau

încă din secolul al XIII-lea. Tot prin distilare (dar şi prin soluţie în alcool) se pregăteau şi

"esenţele" de substanţe organice, în scopuri medicale sau cosmetice (primele parfumuri au fost

obţinute de alchimiştii egipteni).

Perfecţionarea metodelor de distilare a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea chimiei.

R.J. Forbes aminteşte că alchimiştii italieni au reuşit, încă din 1150, să distileze acidul nitric dintr-

un amestec de salpetru şi alaun, că în sec. al XIII-lea s-a obţinut acidul sulfuric prin distilarea „a

secco” a alaunului iar în sec. al XV-lea acidul clorhidric se distila dintr-un amestec de alaun şi

sare obişnuită şi că aceşti acizi puternici s-au răspândit foarte repede atât în Occident cât şi în

Orient, folosiţi fiind ca solvenţi de săruri în metalurgie, sau ca mordanţi şi decoloranţi, în industria

textilă. Condensatorul şi spirala au luat locul alambicului şi al retortei, ca principale instrumente

de laborator, şi au făcut posibilă chimia organică.

Dezvoltarea industriei chimice a fost considerabil asigurată de noi articole de laborator, de

calitate mult îmbunătăţită a sticlei şi a smalţului; ceea ce a dat posibilitatea să se lucreze cu

materiale rezistente la corozivi puternici, ca acizii tari.

16

Bibliografie:

1. autori „Chimia din cele mai vechi timpuri”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1981, pg. 208-210

2. ***www.wikipedia

3. ***www.referatele.com

4. ***www.paranormal.ro

5. ***”DICŢIONAR ENCICLOPEDIC BRITANNICA”, DeAgostini, Litera International,

2009

6. Drîmbă O., „Istoria culturii şi civilizaţiei”, vol 3, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990

7. *** Microsoft ENCARTA 97