1

2

3

AGORA

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ ●

ASISTENŢĂ SOCIALĂ PSIHOPEDAGOGIE

Revistă editată de Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială, sub egida Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad. Colegiul de redacţie: Acad. prof.univ. Groydanka Gojkov Universitatea din Belgrad, Şcoala Înaltă de la Vîrşeţ Acad. prof.univ. Viorel Soran Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Prof. univ. Catherine Sellenet Universitatea din Nantes Prof univ. Anton Ilica Universitatea Aurel Vlaicu, Arad Prof. univ. Dorel Ungurean Universitatea de Vest, Timişoara Reprezentare grafică: Coperta: Tudor Moldovan (NFX – Arad) Colectivul redacţional: Redactor şef: Olga D. Moldovan Redactor şef adjunct: Dan Banciu Secretar de redacţie: Dana Bălaş Timar Redactori: Mihaela Gavrilă Sonia Ignat Gabriela Kelemen Adresa redacţiei: Str. Elena Drăgoi, nr. 2, Arad Tel.: (0257) 219 555 e-mail: agora.arad@gmail.com Fax: (0257) 219 555

ISSN: 1842 - 6840

4

5

CUPRINS:

PSIHOTERAPIA 7 Lect. univ. dr. Olga D. MOLDOVAN PROPUNERE DE METODOLOGIE PENTRU INVESTIGAREA CLIMATULUI PSIHOLOGIC ÎN POLIŢIE 23 Insp. Psih. Daniela POPA DEFICIENŢELE DE AUZ ŞI VEDERE ASOCIATE CU SINDROMUL DOWN 31 Prep. univ. drd. Dana BĂLAŞ TIMAR SPORT ŞI COMUNICARE 38 Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU COMUNICAREA ÎN EDUCAŢIE 44 Profesor Logoped Oana MOŢIU-SOCACIU DE LA FILOSOFIE LA BIOETICĂ 57 Asist. univ. drd. Maria SINACI DINCOLO DE GRUPURILE MARI. ÎNCERCARE DE PREFIGURARE 63 PSIHO-LOGICĂ A GRUPURILOR SUBSIDIARE Lector univ. dr. Dan Aurel BANCIU IMPLICAŢIILE SPECIALISTULUI ÎN “PLANNING”-UL FAMILIAL ŞI COUNSELING”-UL DE SPECIALITATE 73 Lector univ. drd. Mihaela A. GAVRILĂ ORIENTĂRI PRIVIND MANAGEMENTUL GLOBALIZĂRII ÎN DOMENIUL SPORTULUI 80 Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU IMPORTANŢA IMPLICĂRII COMUNITĂŢII ŞI AUTORITĂŢILOR LOCALE ÎN PROTECŢIA PERSOANELOR VÂRSTNICE 89 Ec. drd. Claudia PANTEA Asist. soc. Flavius ŞIPOŞ DOMENII PSIHOPEDAGOGICE DE MANIFESTARE A SUPRADOTĂRII GENERALE 95 Prep. univ. drd. Gabriela KELEMEN UTILIZAREA METAFORELOR ŞI A POVEŞTILOR TERAPEUTICE ÎN CONSILIERE 110 Psiholog Irina CIORBA FACTORI IMPLICAŢI ÎN MOBILITATE 115 Anişoara COSTESCU, studentă FUNDAŢIA DEZVOLTAREA POPOARELOR 122 Elena Alexandra MOHACI, studentă ANXIETATEA LA GRAVIDE 127 Mioara ŢĂRMURE, studentă

6

CONTENT: PSYCHOTHERAPY 7 Lect. univ. dr. Olga MOLDOVAN METHODOLOGICAL PROPOSAL FOR ASSESSING THE PSYCHOLOGICAL CLIMATE IN POLICE 23 Insp. Psih. Daniela POPA HEARING AND VISION IMPAIRMENTS ASSOCIATED WITH DOWN SYNDROME 31 Prep. univ. drd. Dana BĂLAŞ TIMAR SPORTS AND COMMUNICATION 38 Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU COMMUNICATION IN EDUCATION 44 Profesor Logoped Oana MOŢIU-SOCACIU FROM PHILOSOPHY TO BIOETHICS 57 Asist. univ. drd. Maria SINACI TOWARDS LARGE GROUPS. 63 PSYCHO-LOGICAL PREFIGURATION OF SUBSIDIARY GROUPS Lector univ. dr. Dan Aurel BANCIU THE SPECIALIST IN FAMILY PLANNING AND COUNSELING 73 Lector univ. drd. Mihaela A. GAVRILĂ ORIENTATIONS VIEWING THE MANAGEMENT OF GLOBALIZATION IN SPORTS DOMAIN 80 Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU IMPORTANCE OF INVOLVEMENT OF THE 89 COMMUNITY AND OF THE LOCAL AUTHORITIES IN THE PROTECTION OF ELDERLY PERSONS Ec. drd. Claudia PANTEA Asist. soc. Flavius ŞIPOŞ PSYCHO PEDAGOGICAL AREAS OF GENERAL GIFTED CHILDREN MANIFESTATION 95 Prep. univ. drd. Gabriela KELEMEN USING METAPHORS AND THERAPEUTICALLY STORIES IN COUNSELING 110 Psiholog Irina CIORBA MOBILITY FACTORS Anişoara COSTESCU, studentă 115 PEOPLE DEVELOPMENT FOUNDATION Elena Alexandra MOHACI, studentă 122 ANXIETY AND MATERNITY 127 Mioara ŢĂRMURE, studentă

7

PSIHOTERAPIA

THE PSYCHOTHERAPY

Lect. univ. dr. Olga D. MOLDOVAN Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract: The psychotherapy is an interpersonal, relational intervention used by

trained psychotherapists to aid clients in problems of living. This usually includes increasing individual sense of well-being and reducing subjective discomforting experience. Psychotherapists employ a range of techniques based on experiential relationship building, dialogue, communication and behavior change and that are designed to improve the mental health of a client or patient, or to improve group relationships (such as in a family). Most forms of psychotherapy use only spoken conversation, though some also use various other forms of communication such as the written word, artwork, drama, narrative story, or therapeutic touch. Psychotherapy occurs within a structured encounter between a trained therapist and client(s). Purposeful, theoretically based psychotherapy began in the 19th century with psychoanalysis, scores of other approaches have since developed and continue to be created.

The therapy is generally used to respond to a variety or specific or non-specific manifestations of clinically diagnosable crises. Treatment of everyday problems is more often referred to as counseling (a distinction originally adopted by Carl Rogers) but the term is sometimes used interchangeably with "psychotherapy".

Psychotherapeutic interventions are often designed to treat the patient in the medical model, although not all psychotherapeutic approaches follow the model of "illness/cure". Some practitioners, such as humanistic schools, see themselves in an educational or helper role. Because sensitive topics are often discussed during psychotherapy, therapists are expected, and usually legally bound, to respect client or patient confidentiality.

Cuvinte cheie: psihoterapie, simptom, metode, procese

Definiţiile şi accepţiunile psihoterapiei Psihoterapia este o formă de terapie care foloseşte mijloace psihologice, cu

acţiune directă asupra unei maladii psihice sau asupra persoanei aflate într-o dificultate existenţială, fără intervenţie directă asupra somaticului. Constă într-un ansamblu de metode şi tehnici psihologice care vizează fie vindecarea simptomului, fie restructurarea personalităţii, fie ambele aspecte. Indiferent de tipul de psihoterapie folosit, intervenţia psihologică în sine se bazează pe (şi foloseşte ca instrument) relaţia terapeut-pacient. Ea este o relaţie în care se vehiculează conţinuturi afective, în care pacientul exprimă atitudini emoţionale inconştiente de

8

afecţiune, de ostilitate sau ambivalenţă pe care persoana le-a manifestat şi în copilărie, în relaţiile cu părinţii sau cu reprezentanţi ai acestora.

În sens restrâns, psihoterapia (terapia psihologică) se defineşte ca intervenţie terapeutică specifică şi controlată asupra bolii sau/şi a personalităţii omului bolnav, intervenţie care foloseşte un ansamblu de metode determinate, conform unei concepţii (teorii) despre personalitate şi despre boală.

În sens larg, psihoterapia nu este o metodă terapeutică ci o atitudine psihologică în cadrul unui act medical. În acest sens, ea nu are contraindicaţii. Ca specialitate terapeutică, ea are însăşi indicaţii şi contraindicaţii, în funcţie de metoda terapeutică folosită, de categoria simptomatică, de anumite însuşiri ale subiectului (nivel intelectual, nivel de instruire, vârstă).

În mod aparent paradoxal, definirea psihoterapiei a devenit, odată cu creşterea complexităţii şi a numărului metodelor sale, tot mai dificilă, fiind marcată de ambiguitate, de maximă generalitate sau de limite impuse de necesitatea sublinierii unui anumit grad de specificitate. Din aceste motive, definiţiile psihoterapiei sunt extrem de numeroase, impunând o sistematizare a lor în funcţie de eventuale criterii urmate, după cum cei mai mulţi psihoterapeuţi, in prezentările lor, renunţă la definirea psihoterapiei în ansamblu, limitându-se la definirea metodei în discuţie. În fapt, definiţiile psihoterapiei prezintă sau o imprecizie deliberată spre a putea cuprinde toate posibilităţile, sau o precizare greu acceptată ce are în vedere o anumită perspectivă sau metodă care se doreşte acreditată.

Psihoterapia poate fi analizată sub unghiul sensului său, restrictiv al tehnicii sau al atitudinii, al metodei de lucru sau al activităţii psihoterapeutului.

Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat, cu referire la un anumit mod de funcţionare mentală.

Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenţie psihologică, nesistematică, ştiinţifică sau empirică în cadrul practicii medicale sau pedagogice.

Activitatea psihoterapeutică include în sfera sa atitudinea psihoterapeutică, realizând totodată un pas spre metoda psihoterapeutică. Pe de altă parte, activitatea psihoterapeutică "ar avea sensul atribuit acţiunii terapeutului"

Metoda de psihoterapie, care cuprinde anumite tehnici, se bazează pe comunicarea verbală într-o relaţie de ajutorare dintre pacient şi terapeut, în scopul ameliorării simptomelor sau îmbunătăţirea adaptării sociale. Metoda impune investigarea de către psihoterapeut a problemelor de viaţă ale pacientului şi a originii dificultăţilor în experienţa de viaţă a acestuia. În cadrul metodei utilizate, clinicianul favorizează şi dezvoltă adaptarea curentă a pacientului, identificând şi folosind elementele pozitive din viaţa sa şi situaţia acestuia. Alteori, terapeutul încearcă să reducă sentimentele de culpabilitate sau să modifice atitudinile defetiste şi lumea prezumtivă a pacientului, acţionând asupra activităţii Superego-ului.

Nici o metodă de psihoterapie nu este terapeutică în sine, ci prin raport cu o tulburare specifică a pacientului într-un moment particular al vieţii acestuia. Aceasta întrucât fiecare pas al demersului psihoterapeutic "trebuie să aibă o raţiune conceptuală adaptată specificităţii pacientului, iar terapeutul trebuie să se dovedească flexibil în raport cu propriile sale standarde teoretice".

9

Izvoare teoretice şi modele operaţionale în psihoterapie Distincţia între diferitele metode de psihoterapie nu constituie o subtilitate

semantică, ele fiind expresia unor teorii sau curente filosofice, psihologice sau sociologice asupra modului de organizare şi funcţionare a psihismului, sau referitoare la patogenia tulburărilor mintale. Aceste teorii, curente sau concepţii determină atât conţinutul metodelor, cât şi scopurile psihoterapiilor, precum şi tehnicile desemnate şi utilizate în vederea realizării acestor scopuri.

Totodată, fiind o "ştiinţă aplicată", psihoterapia are nevoie de legi generale, principii şi teoretizări atât asupra modului de funcţionare, cât şi asupra factorilor şi mecanismelor tulburărilor psihice. Din această perspectivă, izvoarele teoretice ale psihoterapiei nu pot fi altele decât concepţiile şi teoriile psihopatologice, psihologice sau filosofice. Nu întotdeauna însă relaţia dintre o anumită metodă psihoterapeutică şi teoria psihopatologică sau psihologică din care derivă este explicită. Uneori această corelaţie este clară şi directă, aşa cum întâlnim în cazul psihanalizei şi al psihoterapiei cognitive. Alteori însă corelaţia este mai mult invocată decât demonstrată sau este situată în zona dezirabilului.

La rândul lor, psihoterapeuţii se deosebesc între ei sub aspectul modelelor lor operaţionale referitoare la psihicul şi la comportamentul uman, abordările lor terapeutice deosebindu-se în mod corespunzător. Fiecare terapeut pune accent asupra concepţiilor teoretice pe care le cunoaşte mai bine, care l-au convins prin veridicitate şi, în consecinţă, va utiliza metode psihoterapeutică ce corespunde concepţiilor respective. În practică, relaţia între adeziunea teoretică şi abordarea psihoterapeutică reală este vagă şi nerelevantă. Cu alte cuvinte, "afilierea la o anumită tendinţă teoretică nu este relevantă în tehnicile psihoterapeutice concret utilizate", în activitatea lor concretă psihoterapeuţii fiind mai asemănători decât atestă diferenţele invocate de concepţia lor psihologică sau filosofică.

Tehnici şi metode în psihoterapie Tehnicile, ca şi metodele de psihoterapie nu pot fi clar delimitate, cu

conţinut şi moduri de acţiune distincte şi bine precizate. Desigur, există specialişti care susţin individualitatea şi superioritatea fiecărei tehnici sau metode nou elaborate, după cum există dovezi numeroase că astfel de opinii sunt, în mare măsură, nefondate.

Desigur, numărul mare al tehnicilor şi metodelor de psihoterapie a impus sistematizarea lor, în funcţie de anumite criterii, în rândul cărora distingem:

- metode de psihoterapie orientate emoţional sau afectiv; - metode de psihoterapie orientate intelectual sau

cognitiv. Din punctul de vedere al demersului aplicativ, se disting tehnici şi metode

de psihoterapie bazate pe următoarele criterii: - investigativ, preocupate în mod esenţial de cunoaşterea

organizării psihismului uman; - etic, ce au în vedere valorile umane şi, corelat lor, normele şi

regulile comportamentului uman; - curativ, care urmăresc în mod declarat, univoc şi strict

direcţionat, eliminarea simptomului şi, teoretic, vindecarea pacientului.

10

Sub un anumit unghi, psihoterapia presupune pentru pacient un proces de învăţare (a normelor, regulilor, conduitelor dezirabile, a modului de relaţionare, a capacităţii de testare - a realităţii - şi de integrare în realitate), proces care se realizează prin:- identificare, - condiţionare, - clarificare (insight).

În funcţie de „pivoţii distinctivi ai fiecărei şcoli”, psihoterapiile pot fi împărţite în dinamice, comportamentale şi experienţiale, fiecare categorie având un cadru conceptual propriu, ca şi un sistem de convingeri cu privire la natura psihicului uman şi a tulburărilor psihice, concepţie pe care se bazează modalităţile terapeutice.

Psihoterapiile dinamice au la bază aserţiunea conform căreia toate fenomenele mentale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a unor forţe intra-psihice, inaccesibile conştiinţei omului şi cărora el le opune rezistenţă; în consecinţă, scopul psihoterapiei constă în facilitatea emergenţei şi înţelegerii conţinutului inconştient al psihismului.

Psihoterapiile comportamentale pornesc de la premisa că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a învăţat insul; în consecinţă, bolile psihice ar fi deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu. Pentru vindecarea lor, pacientul trebuie să înveţe noi alternative comportamentale, care trebuie exersate, atât în cadrul situaţiei terapeutice, cât şi în afara ei.

Psihoterapiile experienţiale au ca punct de plecare situaţia de subestimare a dimensiunilor etice ale omului şi a relaţiilor sale morale cu ceilalţi; omul nu poate fi cunoscut numai prin analiza comportamentului său manifest, ci prin înţelegerea "trăirii"(experienţei) lui interioare. Sub acest unghi, omul sănătos este considerat ca o entitate inerent activă, autoafirmată, autopotenţată şi luptătoare, dotată cu o capacitate aproape nelimitată de creştere şi dezvoltare. În consecinţă, psihoterapia are în vedere nu numai vindecarea bolii, ci şi dezvoltarea insului atât prin atingerii unei maxime conştientizări, cât şi prin dezvoltarea unor dimensiuni "expansive", ca autodeterminarea, creativitatea şi autenticitatea.

Dacă sub aspect teoretic, metodele de psihoterapie care fac parte din categorii diferite "invocă" în mod exclusiv aspectul dinamic, comportamental sau experienţial, în mod practic diferenţele dintre ele nu se manifestă cu aceeaşi rigoare. Terenul comun al tuturor metodelor de psihoterapie este de fapt boala mintală sau fizică, tulburarea emoţională sau comportamentală, a căror abordare se realizează prin comunicare verbală sau non-verbală în contextul unei relaţii terapeutice speciale între terapeut şi pacientul care trăieşte experienţe afective (catharsis, abreacţie, etc), beneficiază de reglări comportamentale (sfaturi, ghidări) şi corectări cognitive (explicaţie, clarificare etc) toate acestea cu referire concretă la tulburările, preocupările sau problemele sale.

11

Clasificare

Psihoterapii individuale Psihoterapiile colective -terapii dialectice: -psihanaliza; -alte terapii de inspiraţie analitică; -analiza existenţială: -analiza tranzacţională; -psihoterapia "non-directivă" Rogers; -psihoterapii scurte de inspiraţie analitică; -logoterapie (Frankl); -terapii sugestive şi hipnotice: -hipnoza; -reveria dirijată (R. Desoille); -metodele de relaxare (Schultz, Jacobson); -bio feed-back; -subnarcoza barbiturică; -terapii comportamentale: -inhibiţie reciprocă -imersie sau inundare -inhibiţie condiţionată sau practică negativă -aversiune -condiţionare pozitivă -terapii ale creativităţii: -artterapia -meloterapia -ergoterapia.

-psihoterapia de grup: -psihoterapii analitice de grup: -grup analitic -psihanaliză de grup -psihoterapii dinamice de grup: -grup de susţinere; -psihoterapii alternative: -psihodrama moreniană; -terapia familiei; -socioterapia: -comunitatea terapeutică; -resocializarea.

Principalele procese psihologice care apar în relaţia terapeutică În dinamica psihologică a grupului terapeutic „s-au delimitat peste 200

procese de grup” (B.J. Sadock, 1985, p.1409), sistematizate în funcţie de factorii intelectuali, emoţionali sau acţionali implicaţi în apariţia lor. Numai din punct de vedere teoretic aceste procese pot fi delimitat, întrucât, în practică, ele sunt corelate, interdependente, între ele existând, în plus, "similarităţi, interferenţe şi mutualităţi" (Ibidem). Succesul psihoterapiei depinde de modul în care terapeutul, prin orientare, mod de abordare şi de tehnică, pune în acţiune aceste procese, adaptându-le şi corelându-le problemelor particulare ale pacientului.

Printre cele mai importante procese psihologice care se dezvoltă în grupurile terapeutice, influenţând evoluţia stării psihice a pacienţilor, menţionăm: universalizarea, coeziunea, identificarea, transferul, presiunea grupului, ventilaţia, catarsis-ul, abreacţia, intelectualizarea şi testarea realităţii.

Universalizarea constă în recunoaşterea pacientului că în grup nu este singurul cu probleme emoţionale, că şi alţi membri probleme întrucâtva similare. Constatarea faptului că fragilizarea sa nu este unică acţionează ca un tranchilizant şi gratificant pentru pacient.

12

Prin mecanismele, ca şi prin elementele sale (suport, altruism, sfătuire şi reasigurare) care vor persista şi se vor manifesta şi în afara grupului, procesul de universalizare prezintă o importanţă covârşitoare în psihoterapia de grup. Într-adevăr, încercând să stimuleze şi să ajute un alt membru al grupului în găsirea unor moduri mai adaptate de a face faţă şi de a rezolva conflictele, el devine un psihoterapeut pentru acel co-pacient. Tot astfel, când ceilalţi membri ai grupului încearcă a-l determina pe cel în cauză să se exprime deschis, risipindu-i anxietatea, inoculându-i un sentiment de optimism şi speranţă, ei se aseamănă cu un terapeut suportiv, empatic şi colectiv. Acest proces de suport prin care un pacient caută să vină în ajutorul altuia (specific psihoterapiei de grup) impune un anumit grad de sacrificare a intereselor personale în favoarea co-pacientului sau a grupului. Dar acest sacrificiu al celui care acordă ajutor în cadrul grupului este benefic prin faptul că el:

- câştigă un plus de stimă de Sine prin conştientizarea faptului că poate fi folositor altuia sau grupului;

- îşi întăreşte identitatea prin separarea propriilor probleme de ale celorlalţi;

- învaţă un mod de relaţionare utilă şi realistă. Coeziunea este procesul care valorizează grupul, conferind membrilor săi

sentimentul apartenenţei la grup. La rândul său, grupul prin nivelul său de toleranţă (indiferent de varietatea comportamentelor şi gradul lor de devianţă) oferă membrilor un sentiment de securitate şi apartenenţă. Datorită acestui fapt, relativ repede după intrarea în grup, pacienţilor le dispare sentimentul de alienare. Membrii grupului prezintă disponibilitatea de a suporta un anumit grad de frustrare şi de a-şi asuma responsabilitatea (unul pentru fiecare) în vederea atingerii scopului comun, de ameliorare sau de vindecare. Un grup este considerat coeziv, când fiecare membru al său este acceptant şi suportiv, prezentând în acelaşi timp relaţii semnificative cu ceilalţi.

Întrucât coeziunea corelează strâns cu ameliorarea, au fost elaboraţi anumiţi parametri care indică gradul de coeziune al unui membru în cadrul grupului:

- dorinţa de asumare a responsabilităţii pentru funcţionarea eficientă a grupului;

- ataşamentul faţă de standardele grupului; - receptivitatea faţă de opiniile celorlalţi şi efortul de a influenţa pe

ceilalţi asupra unor opinii validate în grup. Terapeutul poate cunoaşte astfel care membri ai grupului funcţionează la un

nivel coeziv şi chiar gradul de coeziune al fiecărui membru din grup. Totuşi, gradul coeziunii unui membru nu corelează pozitiv cu acela al ameliorării sale, întrucât anumite aspecte temperamentale sau o anumită conduită pot menţine un nivel scăzut de integrare, dar neinfluenţând gradul de ameliorare.

La nivelul grupului în ansamblu însă, putem considera că incidenţa ameliorării este în funcţie de indicele coeziunii şi integrării şi de aceea terapeutul trebuie să procedeze astfel încât să crească gradul de coeziune a grupului. Totuşi, grupul nu trebuie să devină foarte coeziv întrucât, în această situaţie, pacienţii, găsind în grup ambianţa de dorită securitate, abandonează scopul principal al terapiei de grup, şi anume acela al funcţionării independente.

13

Identificarea constă în adoptarea prin imitare conştientă sau inconştientă a atitudinilor, comportamentelor şi valorilor modelului, respectiv a terapeutului. În psihoterapia individuală, prin identificarea cu terapeutul şi imitarea calităţilor acestuia, pacientul încearcă să înveţe noi moduri de adaptare. În psihoterapia de grup fiecare pacient are mai multe modele de identificare şi încearcă să se identifice atât cu terapeutul, cât şi cu un membru mai proeminent al grupului.

Identificarea are o puternică influenţă asupra dezvoltării personalităţii pacientului, care, îndeobşte, urmează linia modelului. Tocmai de aceea trebuie să se manifeste atenţie faţă de identificările cu modele negative care, în grup, sunt antiterapeutice şi anticoezive.

Transferul. În psihanaliza tradiţională este considerat ca un ataşament inconştient al unor sentimente şi atitudini ale pacientului faţă de anumite persoane (considerate ca semnificative) din copilăria sa. În psihanaliza modernă s-a extins accepţia noţiunii de transfer, fiind incluse şi sentimente şi atitudini conştiente pe care pacientul le dezvoltă faţă de o persoană semnificativă pentru el.

În mod obişnuit, transferul este vertical, adică între pacient şi terapeut sau faţă de cineva înalt învestit, dar în psihoterapia de grup poate exista şi transfer orizontal, între pacienţi.

Stimularea transferului este un fenomen comun în cadrul procesului terapeutic întrucât, pacientul, observând interacţiunea dintre membrii grupului, dezvoltă sentimente care, în propriile antecedente, au fost reprimate sau suprimate. De asemenea, exprimarea de către un pacient a unor sentimente şi atitudini faţă de un co-pacient sau faţă de terapeut determină o atitudine similară din partea altui pacient. De cele mai multe ori transferul este pozitiv, dar poate fi întâlnit şi transferul negativ, care, în grup, este mai rapid dezvoltat şi mai uşor exprimat decât în situaţia diadică.

Transferul multiplu apare cu precădere în situaţia de grup, când sentimentele şi atitudinile (pozitive sau negative) se dezvoltă nu numai faţă de terapeut, ci şi faţă de alţi membri ai grupului ce reprezintă în mod simbolic persoane semnificative din trecutul pacientului. Transferul multiplu este pe deplin actualizat în jocul psihodramatic, atunci când pacientul, respectiv protagonistul, exteriorizează un fapt sau o situaţie prezentă sau trecută, cu un co-pacient (considerat în psihodramă ca Ego auxiliar). Ceilalţi membri ai grupului beneficiază (şi ei) de situaţie identificându-se cu unul sau altul din cei doi protagonişti, sau conştientizând conflicte similare din viaţa lor.

Transferul colectiv este un fenomen întâlnit numai în psihoterapia de grup cu bolnavi psihici şi constă în personificarea patologică a grupului într-o figură transferenţială (mamă sau tată) de către un membru. Astfel, pacientul, de obicei psihotic, poate personifica terapeutul ca o figură parentală şi grupul în ansamblu ca pe altă figură parentală. Pozitiv sau negativ, transferul colectiv trebuie sesizat de către terapeut şi anulat. El va orienta pacientul în cauză să diferenţieze, să individualizeze membrii grupului şi să răspundă fiecăruia ca unui ins concret, pentru a-i putea dezvolta astfel pacientului capacitatea de minimalizare şi înlăturare a acestei distorsiuni particulare.

Nevroza de transfer, întâlnită mai ales în psihoterapia individuală, constă în apariţia unor convingeri false şi a unei atitudini iraţionale faţă de terapeut. În fapt,

14

această nevroză poate fi considerată ca expresia unui ataşament transferenţial excesiv faţă de terapeut sau faţă de co-pacient.

Spre deosebire de psihoterapia individuală, în psihoterapia de grup apariţia nevrozei de transfer este dificilă şi discutabilă întrucât:

- spre deosebire de psihoterapia individuală, în grup terapeutul nu-şi poate menţine poziţia de analist aparent indiferent, el fiind aici mai activ, mai participativ şi, în consecinţă, trăsăturile personalităţii sale vor fi mai evidente;

- în grup, sentimentele şi atitudinile faţă de terapeut sunt mai diluate, mai slabe ca intensitate, întrucât sunt îndreptate şi spre ceilalţi membri ai grupului;

- un lat membru al grupului poate semăna în mai mare măsură (decât terapeutul) cu o figură semnificativă din trecutul pacientului, situaţie în care acest membru va deveni obiect transferenţial major.

Cu toate acestea, mai ales în prima fază a tratamentului, există situaţii în care unii pacienţi dezvoltă sentimente şi atitudini intense, necorespunzătoare, faţă de terapeut, argumentând astfel existenţa nevrozei de transfer şi în cadrul psihoterapiei de grup. Ea poate fi însă corectată şi relativ uşor înlăturată prin confruntarea atitudinilor pacientului în cauză cu opiniile, desigur divergente, la celorlalţi membri ai grupului.

"Psihoza de transfer", ce poate fi denumită mai corect "reacţie transferenţială psihotică", este o stare transferenţială mai puţin flexibilă şi mai greu analizabilă decât "nevroza de transfer". Veritabil "transfer fixat", acest proces psihic nu este întotdeauna negativ, ci poate fi şi pozitiv, asemenea unei fixaţii erotice asupra terapeutului, la fel de rezistentă la interpretare şi schimbare ca şi aceasta. Pozitivă sau negativă, reacţia transferenţială psihotică apare prin excelenţă în cadrul psihoterapiei individuale, de unde, de obicei, pacientul este transferat la grup. Aici, dacă transferul este pozitiv, anumite elemente ale acestuia se pot dispersa la ceilalţi membri. De asemenea, grupul nu permite pacientului să-şi întreţină fanteziile fixate asupra terapeutului. La rândul său, terapeutul îşi orientează atenţia şi asupra celorlalţi membri ai grupului, fapt care, pentru pacientul index, constituie un mijloc de testare a realităţii, pe care îl oferă numai situaţia de grup. Dimpotrivă, dacă transferul este negativ, când constată reacţiile pozitive ale co-pacienţilor faţă de terapeut, pacientul nu-şi mai poate menţine atitudinea negativă, iraţională faţă de acesta.

Pentru a evita apariţia psihozei de transfer, terapeutul ţine seama de anumite elemente predictive, şi anume:

- analiza reacţiilor şi fixaţiilor pacientului faţă de persoane semnificative din copilăria sa;

- experienţa terapeutică (anterioară) a pacientului. Presiunea grupului. În funcţie de acreditarea şi valorizarea celorlalţi membri

ai grupului, fiecare pacient din grup este susceptibil să-şi modifice gândirea, sentimentele şi conduita. Există clinicieni care supraestimează această influenţă modificatoare ce se exercită asupra insului prin presiunea grupului (care ar forţa conformitatea şi ar desfiinţa individualitatea membrilor). Astfel, în legătură cu un anumit fapt din grup majoritatea membrilor pot avea aceeaşi atitudine, creând aşa-numita "normă de grup", care la rândul ei ar exercita presiunea de a se conforma asupra tuturor membrilor. În psihoterapie însă, pentru orice pacient schimbarea este

15

concomitentă sau consecutivă înţelegerii şi conştientizării "cauzalităţii istorice" a unui anumit simptom. Cu toate acestea, se consideră că "dacă se insuflă pacientului o motivaţie suficientă pentru modificare comportamentală, nu mai contează conştientizarea semnificaţiei genetice sau dinamice a simptomului" (B.J.Sadock, 1985, p.1410). De fapt, în grup, un pacient este întotdeauna motivat de întăririle primite din partea terapeutului şi a membrilor grupului, fapt ce-i asigură acceptarea şi adoptarea noului model comportamental propus.

Ventilaţia şi catarsis-ul sunt fenomene psihice înrudite, care apar în cadrul psihoterapiei individuale şi de grup. Ventilaţia constă în exprimarea deschisă a unor gânduri intime, în timp ce catarsis-ul are în vedere evocarea unor sentimente şi afecte care pot fi ataşate gândurilor ventilate.

Ventilaţia este întotdeauna stimulată în cadrul psihoterapiei întrucât permite:

- ameliorarea anxietăţii şi a sentimentelor de culpabilitate; - furnizarea membrilor grupului a unor date asupra stării

pacientului; - stimularea asociaţiilor la ceilalţi membri ai grupului, întrucât

exprimarea emoţiei unuia stimulează conştientizarea unei stări emoţionale secundare la alt pacient al grupului prin aşa-numitul fenomen de "contagiune emoţională".

Ventilaţia şi catarsis-ul se află într-o anumită corelaţie care depinde de orientarea teoretică, stilul de conducere şi compoziţia grupului. Aceşti factori şi în special compoziţia grupului determină în mod practic stimularea ventilaţiei sau a catarsis-ului. Astfel, dacă într-un grup cu un slab control al impulsurilor şi un tonus emoţional ridicat catarsis-ul nu va fi stimulat, într-un grup obsesiv-compulsiv, care este mai cenzurat emoţional, catarsis-ul va fi facilitat şi încurajat. Totodată, în funcţie de stilul de conducere, manifestările emoţionale puternice pot fi încurajate sau în mod activ suprimate, flexibilitatea liderului şi anumiţi parametri ai grupului favorizând o atitudine sau alta.

Abreacţia, fenomen înrudit cu catarsis-ul, constă în retrăirea evenimentelor trecute şi a emoţiilor asociate lor. Întrucât pacientul este capabil să recunoască relaţia dintre atitudinile iraţionale actuale şi stările emoţionale trecute, abreacţia presupune un anumit grad de înţelegere şi conştientizare a tulburărilor emoţionale. Cu toate că provoacă această tulburare, abreacţia reprezintă o experienţă terapeutică majoră. Tocmai de aceea, prin anumite procedee, terapeutul trebuie să încurajeze acest proces în mod oportun, şi anume:

- numai atunci când pacientul este bine integrat în grup; - când grupul este capabil de a oferi pacientului suportul necesar

pentru abreacţie. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi mai ales dacă abreacţia nu este

bine plasată în timp, provocarea ei poate determina o decompensare psihică. Din perspectivă psihanalitică este descrisă aşa-numita "abreacţie motorie",

care constă în trăirea unei pulsiuni inconştiente pentru manifestare fizică. Astfel, anumite stări emoţionale sunt ilustrate clinic prin fenomene fizice particulare cum sunt posturile, manierismele, paraliziile isterice sau anumite tulburări psihosomatice.

Intelectualizarea, fenomen psihic mai complex şi mai elaborat, implică o cunoaştere conştientă despre sine şi despre ceilalţi, ca şi o experienţă de viaţă variată,

16

răspunzătoare de funcţionarea psihică actuală. Cu alte cuvinte, pacientul trebuie să înţeleagă cum se relaţionează "aici şi acum" şi să fie conştient de tranzacţiile curente pe care le realizează la nivel inter-personal în cadrul grupului. Atitudinea celorlalţi faţă de răspunsurile şi atitudinea pacientului la diverse situaţii serveşte acestuia ca sursă de învăţare. Astfel, pacientul este ajutat să-şi evalueze propriile-i mecanisme de apărare şi moduri de a face faţă, creându-se premise de perfecţionare a relaţionării sale. Interpretarea, care vine de la terapeut sau de la ceilalţi membri ai grupului, oferă în continuare pacientului cadrul cognitiv prin care se poate înţelege mai bine pe sine.

Intelectualizarea per se nu duce în mod necesar la schimbare; aceasta presupune învăţare, care nu poate fi asigurată decât dacă la intelectualizare se adaugă factori experenţiali. De fapt conceptul (ca şi procesul pe care îl cuprinde) de experienţă emoţională corectivă implică o combinaţie a celor doi factori: intelectual şi experenţial. Cu toate că actualmente terapeuţii se auto-denumesc şi se împart în cognitivişti şi experienţialişti, o psihoterapie eficientă nu poate fi obţinută decât prin integrarea celor doi factori în procesul corectiv. Aceasta poate fi realizată în mod efectiv numai în condiţiile în care pacientul, bazat pe o cunoaştere conştientă despre sine şi despre ceilalţi, trăieşte şi exprimă stări emoţionale particulare.

Testarea realităţii este definită în mod succint drept capacitatea de evaluare obiectivă a lumii. Cu alte cuvinte, pentru o corectă testare a realităţii, cel în cauză trebuie să fie conştient de sine şi de ceilalţi, aşa cum sunt ei. Interacţiunile umane potenţiale, susceptibile de a măsura capacitatea de testare, sunt extrem de numeroase, întrucât, numai între două persoane care interacţionează trebuie să se ţină seama de:

- ce crede fiecare despre sine; - ce vrea fiecare să creadă celălalt despre el; - ce este fiecare în realitate.

Cu toată complexitatea procesului validării consensuale din cadrul grupului, acesta, într-o anumită perioadă de timp, poate delimita şi defini realul şi imaginarul cu privire la fiecare membru al său. Întrucât fiecare membru al grupului îşi comunică gândurile şi sentimentele faţă de ceilalţi (care prin analiza şi atitudinea lor corectează opiniile şi sentimentele eronate care au fost comunicate), situaţia de grup foloseşte ca for de testare a realităţii. Într-adevăr, prin atitudinea lor deschisă şi autentică, terapeutul şi ceilalţi membri ai grupului pot corecta eventualele opinii distorsionate ale pacientului index, care, prin această instanţă de validare, îşi dezvoltă capacitatea de tot mai bună testare a realităţii.

Spre deosebire de psihoterapia individuală (bazată în special pe relatările pacientului asupra experienţei sale), psihoterapia de grup permite observarea comportamentului inter-personal direct în situaţia de grup, unde realitatea socială a pacientului poate fi mai bine înţeleasă. Astfel, pentru mulţi pacienţi, grupul poate re-crea o situaţie familială şi poate produce re-trăirea tensiunilor şi conflictelor familiale anterioare. Această situaţie este posibilă întrucât, în grup, ceilalţi membri pot funcţiona ca substituţi ai tatălui, mamei sau ai fraţilor pacientului. În relaţiile cu aceştia, în cadrul grupului pacientul este ajutat să realizeze o disjuncţie între reacţiile adecvate la stimulii actuali şi reacţiile determinate de conflictele trecute.

17

Terapii dialectice Psihanaliza Sistem psihologic terapeutic elaborate de Freud, care poate fi definit la trei

niveluri : - metodă de investigare a persoanei în scopul descoperirii

semnificaţiilor inconştiente ale unor manifestări, reacţii, acte(cuvinte, gesturi, producţii imaginative, vise fantasme, deliruri); conţinuturile supuse interpretării apar în asociaţiile libere ale persoanei; alte producţii care se pot interpreta sunt desenele, grifonajele spontane;

- ansamblu teoretic (concepţie) ce oferă explicaţii în psihologie şi psihopatologie, pentru diferitele modalităţi de structurare a persoanei şi de apariţie a simptomelor; ca sistem teoretic, psihanaliza conceptualizează şi sistematizează datele furnizate de investigarea analitică şi de terapia analitică;

- metodă terapeutică (psihoterapie) folosind tehnica asociaţiei libere; sa bazează pe investigarea analitică şi operează prin interpretare controlată a unor fenomene ca: rezistenţe, transferul, visele, actele ratate, etc.

În prima sa teorie asupra aparatului psihic, Freud diferenţiază: - psihismul conştient (activităţi şi procese dominate de logică şi

raţionament, folosind ca instrument principal limbajul); - psihismul inconştient (activităţi şi procese psihice legate esenţial de

dorinţă şi guvernate de gândirea primitivă, magică). Inconştientul pătrunde în conştient, în special în patologia psihică, fără ca

individul să realizeze acest lucru; în mod frecvent, ceea ce individul consideră drept motive ale actelor sale nu reprezintă o realitate, motivaţia conştientă fiind de multe ori una fictivă şi având semnificaţie defensivă. Acest lucru se întâmplă, de regulă, la nevrotic.

A doua teorie asupra aparatului psihic postulează existenţa a trei instanţe psihice:

- Sinele, rezervor al energiilor pulsionale profunde, al trebuinţelor instinctuale, al forţelor primitive, guvernat de principiul plăcerii;

- Eul, derivat din Sine şi construindu-se la nivelul impactului cu realitatea, partea conştientă a conştiinţei, supusă principiului realităţii; Eul realizează compromisul optim între exigenţele Supraeului şi exigenţele Sinelui, asigurând echilibrul psihic, al persoanei; Eul foloseşte diferite mecanisme prin care deturnează energia Sinelui de la scopurile ei originare spre scopuri cu utilitate/semnificaţie socială (mecanismul refulării, mecanismul sublimării);

- Supraeul, instanţă inconştientă, formată prin interiorizarea normelor, în strânsă relaţie cu părinţii (în special cu tatăl), supus principiului datoriei, acţionează prin imperative morale; forma afectivă prin care se face resimţit Supraeul este culpabilitatea. Supraeul este reprezentantul părintelui idealizat, al personajului autoritar şi se formează sub influenţa mediului social.

18

Psihoterapie comportamentală

Termenul desemnează un ansamblu de metode şi tehnici psihoterapeutice care se împart în două mari categorii: terapia comportamentală propriu-zisă bazată pe concepţia şi lucrările lui Wolpe şi modificările comportamentale bazate pe concepţia şi lucrările lui Skinner. Prima categorie de teorii foloseşte modelul condiţionării clasice, a doua categorie foloseşte condiţionarea operantă.

Psihoterapiile comportamentale pot fi definite prin următoarele aspecte: - comportamentul se defineşte ca răspuns al individului la stimuli

interni şi externi; - perturbarea comportamentului, reprezentând dezadaptarea sau

generând-o (în plan afectiv, cognitiv, motor sau în mai multe planuri), este o consecinţă a unei învăţări neeficiente;

- psihoterapia comportamentală foloseşte legile învăţării într-o situaţie experimentală, astfel încât comportamentul neadaptat poate fi înlocuit cu unul eficient, adaptat.

Ca elemente caracteristice ale psihoterapiei comportamentale pot fi considerate:

- centrarea asupra comportamentului inadecvat, considerat simptom;

- scopul terapiei constă în modificarea comportamentului inadecvat;

- scopul terapiei se stabileşte în contactul terapeutic; - terapia se desfăşoară în prezent, aici şi acum, nu se acordă atenţie

cauzalităţii profunde care a generat simptomul; - terapia are patru faze: delimitarea aspectului comportamentului

inadecvat (când a apărut, în ce împrejurare, cum anume şi în ce situaţii continuă să apară); delimitarea simptomelor-ţintă şi a scopurilor terapiei; alegerea unei tehnici psihoterapeutice sau a câtorva, stabilirea unui program; evaluarea rezultatelor în raport cu stadiul anterior terapiei;

- terapia foloseşte teoriile şi legile învăţării şi aplicarea lor experimentală; schema comportamentului este schema stimul-reacţie; schimbarea comportamentului în procesul procesul psihoterapeutic este urmărită mai ales sub aspect relaţional.

Articularea conceptelor de bază ale psihoterapiei comportamentale se bazează pe faptul că formarea personalităţii se realizează printr-o serie de procese de învăţare, în cazul relaţiilor individ-mediu; comportamentul inadaptat este rezultatul unei învăţări inadecvate; acest comportament este corectat printr-o altă învăţare, în cadrul unor experienţe adecvate. Practic, ceea ce se schimbă printr-o psihoterapie comportamentală nu este numai simptomul delimitat ca atare, ci întreg comportamentul în care simptomul se integrează.

Psihoterapie de familie - concepte, etape, tehnici. Ansamblu de intervenţii psihoterapeutice care vizează familia ca sistem,

considerând individul ca simptom în patologia sistemului şi centrând acţiunea

19

terapeutică nu pe tulburările individului, ci pe disfuncţiile sistemului. În psihoterapia de familie funcţionează următoarele concepte de bază:

- familia ca sistem deschis, caracteristicile sistemului familial; - interacţiunile triangulare (triunghiurile) în cadrul familiei; - feedback-ul.

Metoda terapeutică este corelată cu caracteristicile sistemului familial: integritatea (o parte poate fi explicată şi înţeleasă în interacţiunea ei poate fi explicată şi înţeleasă în interacţiunea ei cu celelalte); înrudirea (relaţiile de înrudire, de fapt relaţii intra-familiale, accentul fiind pus pe fapt - ceea ce se întâmplă, şi nu pe cauză, de ce se întâmplă; echifinalitatea (focalizarea terapiei pe situaţia prezentă, aici şi acum, momentul schimbării fiind însuşi momentul intervenţiei, întrucât acesta marchează o modificare a condiţiilor iniţiale)

Intervenţiile triangulare se referă la faptul că o a treia persoană (lucru, eveniment) poate reda echilibrul şi stabilitatea sistemului, intervenind în momentul în care tensiunea emoţională dintre două persoane devine prea intensă sau prea relaxată (distanţare excesivă).

Feedback-ul constă în procese de modificare adaptativă proprii sistemului; feedback-ul poate fi negativ (restaurează echilibrul prin corectarea devierilor) sau pozitiv(distruge sistemul prin forţarea schimbării şi nerevenirea la o stare iniţială). Feedback-ul negativ poate fi ilustrat prin comportamentul unui copil care manifestă in simptom cu semnificaţie în păstrarea cuplului parental (cât timp există simptomul, părinţii vor rămâne împreună, sub justificarea "copilul este bolnav"). Feedback-ul pozitiv reprezintă în schimb un paradox în psihoterapie: terapeutul nu se concentrează asupra unui simptom, ci forţează problema în direcţie opusă, de aici rezultând prăbuşirea sistemului.

În perspectiva psihoterapiei de familie au fost evidenţiate anumite repere (legate de teoria personalităţii) şi aspecte principale:

- ce este o familie (trebuinţele bazale, vitale, specifice membrilor familiei: trebuinţele emoţionale, trebuinţa de apartenenţă la sistemul familial, trebuinţa de intimitate; semnificaţia familiei pe dimensiunea procreării; familia ca unitate socială; mariajul ca relaţie de întemeiere a unei familii; problema dependenţei şi independenţei persoanelor implicate în mariaj);

- ce este familia "disfuncţională" (disfuncţie sau boală, simptomul ca expresie a disfuncţiei familiale, influenţa fenomenelor transferenţiale naturale din cadrul familiei asupra fenomenelor transferenţiale din cadrul psihoterapiei, disfuncţia familială în raport cu satisfacerea trebuinţelor membrilor familiei, trebuinţe care coincid foarte rar; disfuncţia apare când membrii familiei nu sunt în stare de compromisuri care să evite conflictele majore);

- necesitatea schimbării unei familii (stadiile de organizare şi funcţionare ale unei familii, copiii ca element care operează o deschidere în sistemul familial, precum şi o modificare a rolurilor membrilor cuplului marital, relaţiile părinţi-copii, momente esenţiale în existenţa copiilor, ca de pildă intrarea în şcoală, adolescenţa, separarea copiilor de părinţi).

20

Astfel, terapia de familie vizează: subsistemul marital, subsistemul relaţiilor dintre copii („coaliţia copiilor”), homeostazia sau balanţa interacţiunilor dintre cele două subsisteme.

Principalele repere în teoria asupra terapiei sunt: - schimbarea persoanei este rezultatul schimbării configuraţiei

relaţiilor intra-familiale; schimbarea se va manifesta în comportament şi în relaţie, fără a se produce în mod necesar în insight la membrii familiei;

- istoricul relaţiilor intra-familiale este mai puţin important, atenţia terapeutului focalizându-se asupra manifestărilor relaţiilor de familie, aici şi acum, în prezent;

- nu se operează o diagnosticare propriu-zisă a tulburărilor, ci se apreciază că simptomele unui membru al familiei sunt congenere cu simptomele manifeste ale celorlalţi membrii ai familiei, deci se produce o perturbare la nivelul pattern-urilor familiale, cu consecinţe asupra întregii familii, dar în special asupra unui membru anume;

- comportamentele generează emoţii şi afecte, şi nu invers; provocarea emoţiei devine instrument pentru schimbarea comportamentului;

- învăţarea membrilor familiei asupra unor modalităţi eficiente de relaţionare; nu este importantă conştientizarea procesului de învăţare, ci procesul în sine;

- esenţa terapiei nu constă în analiza transferului; - terapeutul devine agent al schimbării, nu ca obiect de transfer, ci ca

model (persoană care învaţă pe ceilalţi, examinând interacţiunile şi evaluând comportamentele într-o altă perspectivă; deci, terapeutul este activ şi directiv).

Etapele procesului terapeutic în psihoterapia de familie sunt următoarele: - interviu iniţial (evaluarea problemei prezente şi angajarea familiei

în procesul psihoterapeutic); - şedinţele vor fi stabilite de psihoterapeut; - încălzirea (membrii familiei se vor aşeza singuri, îşi vor alege

poziţiile, distanţele, apropierile, în funcţie de acest lucru se vor observa sciziunile şi coaliţiile, se va schiţa o prognoză asupra terapiei; în această etapă se realizează ţi primele contacte ale familiei cu terapeutul);

- reformularea "problemei" (familia, de fapt părinţii, este invitată să motiveze solicitarea terapiei, precum şi aşteptările în ceea ce priveşte această terapie);

- extinderea problemei (diferite modalităţi de a pune problema, care se reformulează ca ipoteză, întrucât aceasta nu antrenează culpabilitate);

- necesitatea schimbării (faza terapiei în care familia devine conştientă de modalităţile inadecvate de a pune problemele sau de atitudinile ei inadecvate);

21

- schimbarea căilor de comunicare (intervenţii active ale terapeutului, membrii familiei vor conştientiza faptul că relaţiile familiale îi implică pe fiecare dintre ei; că dificultăţile unui membru al familiei sunt dificultăţile tuturor, implicând întotdeauna doi sau mai mulţi membrii ai familiei).

Psihoterapia de familie foloseşte următoarele tehnici: - psihodrama "in situ" (repunerea în roluri: acei membrii ai familiei

care întâmpină dificultăţi vor fi puşi să stabilească între ei o relaţie în timpul şedinţei; ceilalţi membri ai familiei vor participa la această relaţie);

- acţiuni în familie (sunt sugerate de terapeut; membrii familiei încearcă să găsească soluţii reale, astfel ei îşi înţeleg şi, ca urmare, îşi modifică comportamentul);

- "family sculpting" (recrearea familiei de origine în spaţiu, folosind mijloace non-verbale; se vor reactualiza poziţiile din familia de origine; se va observa că familia actuală reia pattern-uri din familia de origine);

- genograma (diagrama relaţiilor familiale pe parcursul a trei generaţii)

- tehnici de modificare a comportamentului (tehnici aparţinând psihoterapiei comportamentale);

- tehnica familială multiplă ( mai multe familii sunt luate împreună în terapie).

Durata psihoterapiei de familie (de la câteva şedinţe la câţiva ani) depinde de scopurile vizate (pentru rezolvarea simptomului -10-15 şedinţe, pentru optimizarea comunicării -25-30 şedinţe, timp de şase sau opt luni, pentru restructurarea sistemului familial -40 de şedinţe pe o perioadă mai lungă de timp).

Psihoterapia de familie este aplicată atât în problemele de familie, cât şi în probleme maritale sau individuale, în tratamentul schizofreniilor (legat de recăderi), în psihoze afective, în alcoolism.

Psihoterapia de grup Ansamblu de metode şi tehnici psihoterapeutice având ca factor principal

acţiunea grupului, prin grup înţelegându-se un ansamblu de persoane între care se stabilesc relaţii psihologice reciproce atât manifeste, explicite, cât şi latente, implicite. Principalele modalităţi de acţiune ale psihoterapiei de grup sunt: - catharsis, vindecare prin expresie (activităţi de grup); - participare şi acceptare, având ca urmare o restabilire a echilibrului persoanelor

în cauză; - evidenţierea conflictelor generatoare de tulburări, rezolvarea acestor conflicte.

H. Ey consemnează ca metode folosite în psihoterapiile de grup: - tehnici bazate pe dinamica grupului ("grupuri terapeutice" în diferite variante:

grupuri de diagnostic, grupuri cu personal de îngrijire, grupuri de "program", cu diferiţi bolnavi);

- tehnici verbale psihanalitice non-directive: psihanaliza de grup(de lungă durată, pe modelul curei individuale; grupul este condus de un psihanalist şi, eventual, de câţiva co-terapeuţi; pacienţii vorbesc liber între ei, iar materialul furnizat de

22

pacient se interpretează); psihoterapiile de grup pe modelul psihoterapiilor analitice individuale (psihoterapii de susţinere sau de urgenţă, psihoterapii pe grupuri familiale reunite, grupuri de discuţii, alte forme de grup);

- psihoterapiile centrate pe expresia psiho-motorie şi verbală: psihodrama, psihanaliza dramatică de grup (bazată pe dinamica grupului, scene jucate de bolnavi şi terapeuţi);

- psihoterapia "case-work" (tehnica anglo-saxonă, conform căreia se tratează grupul în situaţia reală, de ex., pacientul în/şi familia sa);

- cura de somn colectiv, aplicabilă la grup de 5-7 pacienţi; tehnica constă în a crea tensiuni în grup, interacţiuni, schimburi oneiroide.

Psihoterapia de grup poate fi aplicată pe diferite categorii de grupuri: - grupuri de activitate, constituite pe baza unei ocupaţii comune tuturor

membrilor ei, indiferent de natura activităţii; coeziunea grupului se menţine prin faptul că membrii lui sunt convinşi de utilitatea acestei activităţi( fizice, culturale, ştiinţifice);

- grupuri terapeutice care se organizează deliberat, cu scop terapeutic; se pot centra pe o activitate, însă aceasta nu este esenţială în menţinerea grupului. Un rol important îi revine monitorului, care va influenţa participarea membrilor la grup, va face astfel încât tensiunile şi conflictele să fie discutate, analizate şi interpretate în grup, va stimula travaliul terapeutic astfel încât el să funcţioneze, la un moment dat, independent; în final, grupul se va accepta ca atare; în sarcina terapeutului vor cădea mai ales interpretările;

- grupuri terapeutice bine individualizate, în raport cu care instrumentul principal este comunicarea verbală, grupul reprezentând agentul terapeutic, iar fiecare membru al grupului fiind obiect al terapiei.

Condiţii prealabile pentru grupul psihoterapeutic: - apartenenţa membrilor grupului la o singură rasă; - fond cultural comun (sistem normativ-axiologic comun); - limbaj comun, pentru receptarea şi transmiterea mesajelor fără erori; - motivaţie din partea tuturor pacienţilor pentru această formă de terapie; - metode care să ofere accesul la inconştient; - relaţia terapeutică să fie o relaţie pe bază emoţională şi să permită exprimarea

tuturor membrilor grupului; - bolnavul va fi luat în îngrijire în totalitate şi în situaţia sa reală.

Grupul funcţionează ca întreg, pe baza unei reţele de interacţiuni. Terapia de grup se bazează esenţial pe comunicare, ea reprezintă un travaliu rezultând un beneficiu pentru fiecare membru al grupului.

Bibliografie:

David, D., Holdevici, I., Szamoskozi, S., Băban, A.S., (2000), Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-comportamentală, Editura Risoprint, Cluj-Napoca Hawton, K., Salkovskis, P., Kirk, J. şi Clark, D., (1991), Cognitive-behavior therapy for psychiatric problems, Oxford University Press Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti Ionescu, G., (1990), Psihoterapia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti Kaplan, H.I., Sadock, B.J., Grebb, J.A., (1994), Kaplan and Sadock’s Synopsis of Psychiatry; Behavioral Sciences and Clinical Psychiatry, Williams and Wilkins, London

23

PROPUNERE DE METODOLOGIE PENTRU INVESTIGAREA

CLIMATULUI PSIHOLOGIC ÎN POLIŢIE

METHODOLOGICAL PROPOSAL FOR ASSESSING THE PSYCHOLOGICAL CLIMATE IN POLICE

Insp. Psih. Daniela POPA

Inspectoratul Judetean de Politie Arad

Abstract:

During the last decades, psychological environment had increasingly became an inquiring question for researchers, because it has been demonstrated that there is a tight connection between psychological climate and work performance of hirers. Regarding these aspects and the fact that for a policeman, work environment and conditions, as well as perceptions and attitudes that he/she develops towards work are extremely important for himself/herself and the society. The methodology proposed by this paper can represent an utilitarian work instrument for the specialists in the field, focusing on increasing attitudes and work performance of the policemen.

Cuvinte cheie: climat psihologic, performanţă, percepţia mediului muncii, atitudine faţă de muncă.

Noţiuni teoretice Delimitare conceptuală Climatul psihologic se referă la modul în care mediul muncii este perceput şi interpretat de către angajaţi (James, James & Ashe, 1990 apud Brown, S ; Leigh, T., 1996; James & James, 1989 apud Brown, S.; Leigh, T., 1996; James şi colab., 1978). Climatul, adică percepţiile şi valorizările angajaţilor asupra mediului, mai degrabă decât mediul muncii în sine, sunt variabile care determină formarea atitudinilor faţă de muncă şi influenţează răspunsul comportamental şi atitudinal al angajaţilor faţă de activitatea din cadrul organizaţiei. Variaţiile în percepţii şi valorizări care constituie climatul psihologic este probabil să rezulte din diferenţele individuale la nivelul angajaţilor, din diferenţele la nivelul situaţiilor de muncă şi din diferenţe la nivel de interacţiune persoană – situaţie (Brown & Leigh, 1996). Climatul psihologic este mediul uman în care un angajat al unei organizaţii îşi desfăşoară activitatea de muncă. Nu putem vedea climatul, nu-l putem atinge, dar el ne înconjoară şi afectează tot ceea ce se întâmplă într-o organizaţie, este un concept dinamic şi multidimensional.

Justificare teoretică: În ultimele două decenii climatul a devenit o problemă care a captat interesul şi atenţia cercetătorilor. Există numeroase cercetări realizate în scopul

24

investigării climatului psihologic din organizaţii, realizate de către cercetători diferiţi, cu metodologii diferite şi în contexte organizaţionale variate. În construirea prezentului chestionar s-a pornit de la cercetările lui James şi James, din 1989, Brown şi Leigh, 1996. Pornind de la ipoteza conform căreia climatul psihologic este multidimensional, James şi James (1989) au demonstrat că un număr de dimensiuni de ordin superior pot fi responsabile pentru varianţa numeroaselor trăsături specifice mediului organizaţional. James & James au dezvoltat patru factori de ordin secundar ai valorizării: (a) stresul-rol şi lipsa armoniei; (b) provocarea la locul de muncă şi autonomia; (c) facilitarea conducerii şi suportul (d) cooperarea din cadrul grupului, prietenia şi căldura. Cei patru factori ai valorizării au fost cuprinşi într-un singur factor denumit Climat Psihologic Global, prescurtat PCg. Acest factor PCg este descris ca reprezentând interpretarea globală a angajaţilor în privinţa gradului în care mediul personal este benefic sau detrimental stării de bine a unei persoane. Studiul realizat de către Brown & Leigh (1996) se bazează pe cercetarea etnografică a lui Kahn, 1990, care descrie factorii climatului care influenţează tendinţele angajaţilor de a se angaja complet în munca prestată sau distanţarea lor psihologică de aceasta. Leigh & Brown au operaţionalizat 6 dimensiuni ale climatului psihologic: gradul în care managementul este perceput drept flexibil şi de ajutor, claritatea rolului, libertatea autoexprimării, contribuţia percepută a angajatului faţă de scopurile organizaţionale, corectitudinea recunoaşterii primite de la organizaţie şi provocarea de la locul de muncă, fiecare din acestea fiind văzută drept un indicator al modului în care angajatul percepe mediul organizaţional ca fiind semnificativ şi sigur din punct de vedere psihologic. Definiţia utilizată de Leigh & Brown încorporează dimensiuni ale climatului care sunt similare din punct de vedere conceptual cu primele trei dimensiuni ale lui L. R. James & colab., 1990 (claritate, management suportiv şi provocare), însă include şi dimensiuni potenţial importante pentru climat cum ar fi: autoexprimarea, contribuţia percepută şi recunoaşterea care s-au dovedit importante, dar care n-au fost considerate înainte drept elemente ale climatului psihologic. Pornind de la această bază teoretică şi de la premisa universal acceptată conform căreia climatul psihologic este multidimensional, prezentul studiu şi-a propus să investigheze dimensiunile mai sus menţionate, precum şi alte câteva specifice mediului poliţienesc, (rezultate din observaţiile repetate asupra sistemului şi comportamentului angajaţilor ) reunite într-un factor de climat psihologic global. Nu există încă un consens între cercetători privind numărul exact al dimensiunilor conceptului de climat psihologic, iar literatura existentă oferă variante pentru organizaţii şi populaţii diferite de organizaţia cercetată de prezentul studiu. Având în vedere premisele prezentate mai sus, mi s-a părut oportună realizarea unui instrument cât mai adaptat specificului organizaţiei şi caracteristicilor populaţiei ţintă, ceea ce justifică introducerea unor dimensiuni noi, relevante, ca gradul de pregătire a organizaţiei. De ce am ales să fac un chestionar de atitudini şi să introduc astfel de scale şi nu altele, spre exemplu de personalitate? Deoarece, aşa cum spune şi Ticu Constantin (2004), dacă dorim să evaluăm dimensiuni psihologice care să reflecte dominantele ce apar la nivelul întregului colectiv, avem nevoie de instrumente specifice, sensibile la natura contextului profesional, care să fie relevante mai ales

25

pentru comparaţii între colective şi mai puţin pentru compararea unui individ cu un grup similar lui. „În această situaţie este mai puţin recomandată utilizarea chestionarelor de personalitate, evaluarea unor dimensiuni ca motivaţie, satisfacţie, leadership, stil de muncă, realizându-se cu mai mult succes cu instrumente care evaluează mai degrabă variabile atitudinale, decât variabile de personalitate. Mai specific, tot Ticu Constantin punctează în acord cu literatura de specialitate, că dacă dorim să utilizăm chestionarul final pentru analiza unor dominante care apar la nivelul întregului colectiv, dimensiuni ale climatului pihosocial, cum este şi cazul nostru, avem nevoie de un instrument specific, de tipul chestionarelor de atitudini, care, aşa cum dorim şi noi de fapt, este foarte sensibil la natura şi particularităţile contextului profesional.

Justificare practică Eficienţa organizaţiei depinde în mare măsură de climatul organizaţional, datorită faptului că acesta influenţează majoritatea proceselor organizaţionale (Pitariu & Albu, 1997; Ekvall, 1996; Schein, 1985). Studierea climatului organizaţional este argumentată prin faptul că mediul psihologic de muncă reprezintă pentru individ o sursă de influenţă fundamentală, atât pentru comportamentul său, cât şi pentru satisfacţia profesională. Altfel spus, modalitatea în care un angajat percepe valenţele rezultatelor expectate, mijloacele de lucru, aşteptările membrilor grupului de muncă, faptul că eforturi sau metode diferite vor duce la rezultate diferite, toate acestea acţionează asupra comportamentului individului şi, implicit, asupra atitudinii sale faţă de muncă şi organizaţie (Pitariu, Albu, 1997). Analiza climatului psihologic face posibilă „radiografierea” situaţiei existente la un moment dat în organizaţie, adică a principalelor probleme sau dificultăţi cu care se confruntă membrii organizaţiei. Pe lângă descrierea colectivă a situaţiei existente, analiza climatului permite anticiparea posibilelor probleme sau dificultăţi şi găsirea unor strategii de acţiune în eventualitatea apariţiei acestor probleme.

Construirea chestionarului CO Varianta A Respectând algoritmul de construcţie a unui chestionar psihologic (Albu, 2000), după clarificarea noţiunilor de ordin teoretic şi a modelului teoretic de la care s-a plecat, detaliate anterior, am trecut la pasul următor: formularea itemilor şi formarea băncii de itemi. Pentru acest pas s-a pornit de la definiţiile operaţionale ale fiecărei dimensiuni alese să facă parte din chestionarul final (1) managementul suportiv ; (2) claritatea rolului ; (3) contribuţia ; (4) recunoaşterea ; (5) autoexprimarea ; (6) provocarea; (7) satisfacţia cu munca; (8) motivaţia; (9) calitatea relaţiilor; (10) gradul de pregătire a organizaţiei; (11) loialitatea faţă de organizaţie, onestitatea profesională; (12) angajamentul faţă de organizaţie. Itemii au fost formulaţi de către un grup de 5 experţi pe baza teoriilor de la care s-a pornit în construcţie (pentru dimensiunile alese din modelele teoretice existente) şi pe baza gradului de relevanţă şi adecvare pentru populaţia ţintă. Astfel, au fost generaţi itemi după următoarele criterii:

26

� Relevanţă pentru domeniul în care se va aplica chestionarul. (Am

generat itemi meniţi sa ilustreze aspecte pe care le consider caracteristice pentru fiecare dimensiune în parte, particularizaţi la populaţia pentru care este construit chestionarul) ;

� Încadrarea itemilor în domeniul de conţinut al chestionarului; � Validitatea demonstrată a unor itemi, existenţi în chestionare care

investighează climatul. (Am ales şi adaptat din chestionarele existente itemi relevanţi din perspectiva dimensiunilor investigate).

Utilizând aceste criterii, fiecare expert a generat în mod independent itemii consideraţi reprezentativi pentru fiecare dimensiune. A urmat apoi inventarierea de către grupul de experţi a itemilor consideraţi de fiecare în parte ca fiind reprezentativi pentru domeniul de conţinut al fiecărei dimensiuni. Au fost eliminaţi itemii asupra cărora s-a ajuns la consensul că nu reflectă domeniul de conţinut, itemii care au avut aceeaşi semnificaţie, cei care nu au fost discriminativi, precum şi repetiţiile. De asemenea, în formularea itemilor s-a ţinut seama de variantele de răspuns, astfel încât enunţul ales să se potrivească variantelor de evaluare oferite. După ce toţi itemii au fost formulaţi în forma finală a fost elaborat chestionarul, unde ordinea acestora a fost astfel modificată încât doi itemi aparţinând aceleiaşi scale să nu urmeze unul celuilalt, iar dimensiunile să fie distribuite aleator în tot chestionarul. . Unii itemi au fost aleşi cu cotare inversă. Au rezultat în forma finală a chestionarului un număr de 102 itemi. Pentru fiecare item, în foaia de răspuns, a fost prevăzută o scala de măsură în cinci trepte.

Scala de măsură utilizată Dintre mai multe modele de scale cantitative, în final am ales o scală Likert cu cinci trepte, aceasta fiind considerată şi cea mai adecvată măsurării atitudinilor. Pentru toate enunţurile din chestionar sunt posibile următoarele răspunsuri : total dezacord, parţial dezacord, indecis, parţial acord, total acord. Fiecare răspuns propus este însoţit de o pondere, care exprimă intensitatea atitudinii. Valorile mici ale ponderilor corespund atitudinilor negative (total dezacord- 1), iar cele mari atitudinilor pozitive (total acord -5). Ponderile sunt numere întregi, consecutive începând de la 1 şi terminând cu 5. Subiectul trebuie să aleagă unul dintre răspunsurile propuse pentru fiecare enunţ din scală. Cota pe care o obţine este egală cu suma ponderilor răspunsurilor indicate.

Cotarea chestionarului Pentru fiecare item răspunsurile vor fi cotate în felul următor (mai puţin itemii menţionaţi mai sus ca fiind cu cotare inversă): fiecare răspuns de total acord este cotat cu 5 puncte şi fiecare răspuns de total dezacord cu 1 punct. După obţinerea rezultatelor, itemii cu cotare inversă vor fi recodaţi pentru ca toţi itemii să meargă în acelaşi sens, după semnificaţiile specificate mai sus. Punctajele sunt aditive, scorul fiecărui subiect pe scală se obţine însumând punctajul la toţi itemii din componenţa scalei, iar scorul final, însumând punctajele tuturor scalelor. Acesta va fi factorul de Climat Psihologic Global introdus de James şi James. Acest punctaj final se va raporta la un etalon construit pe populaţia de

27

poliţişti, aceasta fiind următoarea etapă vizată de prezenta cercetare, desigur după faza pilot. Punctajul final al chestionarului, pentru fiecare subiect, reprezentând climatul psihologic global, poate îmbrăca valori între 118 (scor minim) şi 590 (scor maxim). Interpretarea rezultatelor se va face prin raportarea la etalon, după ce acesta va fi construit. Apriori, se poate considera că cu cât scorul subiectului se apropie mai tare de punctajul minim, pe fiecare scală, pe unele scale sau scorul final, cu atât aceasta denotă existenţa unei probleme pe respective dimensiune, la fel cu cât scorul este mai apropiat de scorul maxim, cu atât putem considera că pe respective scală nu există probleme deosebite. O diferenţiere mai de fineţe şi interpretările aferente scorurilor pe diferite clase, vor fi stabilite în momentul stabilirii etalonului pe populaţie.

Instrucţiuni de aplicare Chestionarul va fi aplicat doar de către psihologii din structurile poliţiei, după ce s-au familiarizat cu conţinutul acestuia şi cu indicaţiile şi instrucţiunile de aplicare, şi se va completa doar sub stricta supraveghere a acestuia. Chestionarul se va aplica doar în grup şi nu individual, fără limită de timp, dar se poate specifica timpul mediu de completare (20 min). Pentru a putea extrage cât mai fidel şi valorifica cât mai exact rezultatele obţinute, chestionarul se va aplica pe unităţi cât mai mici, adică pe birouri, servicii, compartimente, şi nu pe tot inspectoratul la un loc. Ideea este de a putea face în final diferenţierea şi de a extrage concluziile adecvate fiecărui colectiv în parte, aceasta deoarece chestionarul este anonim. Pentru a evita şi mai mult obţinerea unor rezultate neexploatabile din cauza faptului că nu se mai poate depista din ce colectiv au fost respondenţii şi deci cărei secţiuni îi aparţin problemele, în forma finală a chestionarului au fost introduse date de identificare referitoare la biroul/ serviciul. De asemenea s-a introdus categoria de personal din care face parte respondentul, deoarece s-a considerat că s-ar putea să existe păreri diferite referitoare la problemele listate, în funcţie de poziţia respondentului, respectiv gradul său în inspectorat. Vechimea este o altă variabilă în funcţie de care se intenţionează să se facă diferenţieri în final, pentru a se observa dacă influenţează sau nu climatul psihologic şi percepţia indivizilor asupra mediului poliţienesc. Având în vedere aceste aspecte, psihologul trebuie să explice foarte clar respondenţilor că aceste aspecte nu au fost introduse spre a duce în final la identificarea lor, ci au relevanţă statistică, şi s-au introdus spre a se diferenţia diferite categorii de personal, şi problemele diferitelor subunităţi, dar nimeni nu va folosi aceste date pentru identificarea lor, aspect ce pentru prezenta cercetare nu contează. În final, pentru a se obţine o radiografie a climatului pe întregul inspectorat, după depistarea problemelor pe fiecare birou/ serviciu, în prelucrarea statistică, se vor introduce toate datele, de la toate subunităţile. Pentru a evita rezistenţa poliţiştilor sau tendinţa lor de a nu răspunde sincer la unele întrebări de teama unor repercusiuni, chestionarul nu va fi prezentat ca şi un instrument de depistare a problemelor şi nemulţumirilor pe care ei personal le au referitor la sistem sau la o persoană anume (şef), ci ca un simplu chestionar în care ei trebuie să marcheze prin încercuire răspunsul adecvat care corespunde modului lor de a se comporta în timpul serviciului, problemelor concrete pe care le întâmpină şi nemulţumirilor pe care le au. De asemenea trebuie să se insiste asupra faptului că de

28

această dată au posibilitatea de a-şi expune problemele şi de a oferi şi soluţiile pe care ei le consideră cele mai oportune şi care nu sunt în prezent aplicate, fiind asiguraţi că acestea vor fi luate în considerare în remedierea problemelor existente, fără însă ca cineva să ştie că el..X este cel nemulţumit, şi deci să urmeze o sancţiune. Poliţiştii vor fi deci asiguraţi de confidenţialitatea răspunsurilor lor şi de faptul că oricare ar fi rezultatul chestionarului acesta nu va fi prezentat superiorilor şi nu se va solda cu sancţiuni. Se va specifica de asemenea faptul că nu există răspunsuri bune sau proaste, important este ca ei să se gândească la exemple concrete din activitatea lor, la modul cum s-au comportat în diferite situaţii, la probleme concrete întâmpinate.

Chestionar CO - VARIANTA B După culegerea datelor cu ajutorul unui instrument standardizat, propus în

varianta A, am considerat oportună introducerea unui chestionar de opinie, instrument nestandardizat, unde subiecţii să aibă posibilitatea să-şi exprime, cu cuvintele lor, nemulţumirile, problemele, şi să ofere soluţiile pe care ei le consideră cele mai potrivite, şi care, dacă ar fi adoptate, ar duce la creşterea motivaţiei, satisfacţiei, implicării, într-un cuvânt a performanţei.

Pentru aceasta, chestionarul de opinie propus în varianta B cuprinde, pentru fiecare scală din chestionarul iniţial o întrebare deschisă, unde respondenţii au posibilitatea să spună deschis dacă există o problemă pe respectiva scală şi care ar fi aceea. Rezultatele la cele două chestionare ar trebui să coreleze semnificativ, mai bine zis să fie complementare, adică dacă în chestionatul A apare o problemă pe o scală tradusă într-un scor scăzut, aceasta ar trebui să apară specificată în chestionatul de opinie. Au mai fost introduse o serie de întrebări generale, fără referire la o scală anume, care ar putea aduce completări sau lămuriri la toate scalele.

Instrucţiunile de aplicare se vor da la începutul completării seriei, adică sunt cele pe care le-am menţionat deja la varianta A. În plus, aici cu atât mai mult trebuie insistat asupra faptului că chestionarul este anonim şi este în interesul subiecţilor să răspundă sincer, să îşi spună nemulţumirile şi problemele pentru a putea fi conştientizate, luate în considerare, şi în măsura posibilităţilor rezolvate.

Au fost formulaţi itemi din diferite categorii şi cu variate moduri de completare, în funcţie de informaţiile pe care am dorit să le obţin şi forma pe care am considerat-o cea mai oportună.

Având în vedere faptul că este un chestionar de opinie cu întrebări deschise, răspunsul subiecţilor la fiecare item formulat poate să ofere informaţii pentru mai multe scale, sau se poate referi prin conţinut şi la o altă scală. Important este ca rezultatele oferite de acest chestionar să reflecte cât mai acurat şi mai complet problemele şi nemulţumirile , starea de fapt existentă în unitate şi sondată de chestionarul A. Au fost introduşi, cum spuneam şi o serie de itemi generali, pentru a completa imaginea de ansamblu a atmosferei de climat psihologic.

Chestionarul va fi aplicat împreună cu varianta A, după completarea acesteia. Faza de prelucrare statistică a datelor nu mai intră însă în discuţie pentru acest chestionar. Astfel, prelucrarea datelor obţinute se va face în felul următor: pentru fiecare item se va face un tabel, unde se vor lista toate problemele ridicate de către respondenţi (eliminându-se repetiţiile) şi diferenţiindu-se între cei cu funcţie de conducere şi cei fără funcţii de conducere. La acest chestionar nu au mai fost

29

introduse datele de identificare deoarece ele au fost trecute la forma A, iar cele două forme vor fi puse împreună pentru fiecare respondent. Astfel, din compararea rezultatelor la chestionarul forma A, cu lista de probleme, pe fiecare scală de la forma B, se va contura o imagine cât mai acurată despre problemele fiecărui serviciu, compartiment, precum şi o imagine de ansamblu din analizarea problemelor generale legate de inspectorat. Pentru o prezentare sintetică a rezultatelor superiorilor, recomand realizarea unei analize S.W.O.T., pentru diagnosticarea şi aprecierea performanţei sistemului organizaţional în general.

Datele vor fi sintetizate în final, într-o diagramă de tipul următor: Cum se prezintă situaţia Situaţia existentă Situaţia viitoare

BUNĂ Puncte tari: •

Oportunităţi: •

REA Puncte slabe: •

Ameninţări: •

Chestionarul va fi, la fel, aplicat doar de către psiholog şi completat doar în

prezenţa acestuia. Se va aplica fără limită de timp, după completarea variantei A. După completarea şi a acestui chestionar, va fi introdus în plicul pe care fiecare subiect îl are la dispoziţie, alături de varianta A, şi se va trece la ultimul chestionar, S.

Chestionar S Pentru completarea tabloului de informaţii pe care le obţinem cu ajutorul

celorlalte două chestionare, am considerat oportună introducerea şi a unui chestionar sociometric. Această tehnică permite atât identificarea liderului informal dintr-un colectiv cât şi analiza relaţiilor şi comunicării interpersonale. Aceasta porneşte de la premisa că experţi în analiza şi descrierea relaţiilor interpersonale dintr-un colectiv sunt tocmai membrii colectivului respectiv.

Prin intermediul acestei metode urmărim să obţinem date preţioase referitoare la relaţiile afective, preferinţele între membrii grupului, ca şi stadiul concret de structurare a acestora la un moment dat.

Pentru fiecare item respondenţii sunt solicitaţi să facă alegeri forţate, în sensul că dacă ne referim la situaţia – respingeri, chiar dacă un angajat crede că poate comunica bine cu toţi, trebuie să se decidă cu care comunică totuşi mai greu sau mai dificil prin comparaţie cu toţi ceilalţi.

Este foarte important acum să li se specifice respondenţilor că ceea ce scriu ei nu vor vedea colegii sau superiorii. În final interesează doar numărul de alegeri sau respingeri şi nu cine anume a făcut alegerile. Testul este de asemenea anonim şi după completare va fi introdus în plic alături de celelalte două şi plicul va fi plasat aleatoriu printre celelalte. De asemenea trebuie avut în vedere, în momentul completării, asigurarea condiţiilor de spaţiu, pentru a nu se putea citi ceea ce scrie colegul în testul său. Pentru aceasta se recomandă testarea unui număr mai mic de subiecţi într-o serie, în funcţie de capacitatea sălii, astfel încât să poată fi bine supravegheaţi şi să nu existe posibilitatea biasărilor legate de spaţiu.

Chestionarele propuse vor fi aplicate întotdeauna împreună, cu respectarea regulilor pe care le-am specificat mai sus. Din prelucrarea statistică şi analizarea

30

datelor rezultate, se poate întocmi în final un raport sintetic cu concluziile extrase de psiholog, la care recomand ataşarea diagramei de analiză S.W.O.T. şi a sociogramei. După părerea mea, o astfel de prelucrare şi prezentare a datelor ar trebui să ofere o imagine şi o diagnosticare cât mai clară a climatului psihologic de muncă din cadrul fiecărui colectiv şi a inspectoratului în ansamblu, plus unele soluţii de rezolvare a disfuncţionalităţilor constatate, oferite chiar de către cei care se confruntă cu aceste probleme.

Bibliografie:

Albu, M., (1998), Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Atlas Clusium, Cluj Napoca Albu, M., (2000), Metode şi instrumente de evaluare în psihologie, Argonaut, Cluj Napoca Brown, S.P., Leight, T.W., (1996), A New Look at Psychologiacal Climate and Its Relationship to Job Involvment, Effort, and Performance, Journal of Applied Psychology, 81, 4, 358-368 Ilieş, L., (2003), Managementul calităţii totale, Dacia, Cluj-Napoca Ilieş, L., (2004), Managementul resurselor umane, Dacia, Cluj-Napoca James, L.R., Jones, A.P., (1974), Organizational Climate: A Review of Theory And Research, Psychological Bulletin, 81, 12, 1096-1112. James, L.R., James, L.A., (1992), Psychologiacal Climate and Affect: Test a Hierarchical Dynamic Model, in Cranny, Smith, & Stone, (Eds.). Job Satisfaction: How People Feel About Their Jobs and it Affects Their Performance, Lexington Books. Pitariu, H.D., (2000), Managementul Resurselor Umane: Evaluarea Performanţelor Profesionale, ediţia aII-a, All Beck, Bucureşti Pânişoară, G., Pânişoară, I.O., (2004), Managementul resurselor umane, Polirom, Bucureşti Radu, I., Miclea, M., Albu, M., Nemeş, S., Moldovan, O., Szamoskosi, I., (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor, Sincron, Cluj Napoca Sava, F., (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică, ASCR, Cluj-Napoca Spector, P.E., (1985), Measurement of Human Service Staff Satisfaction: Development of the Job Satisfaction Survey. American Journal of Community Psychology,13,693-713. Tang, T. L. P., Kim, J. K., Tang, D.S.H., (2000), Does attitude toward money moderate the relationship between intrinsic job satisfaction and voluntary turnover?, Human Relations, 53 (2): 213-245. Ticu, C., (2004), Evaluarea psihologică a personalului, Polirom, Bucureşti.

31

DEFICIENŢELE DE AUZ ŞI VEDERE ASOCIATE CU

SINDROMUL DOWN

HEARING AND VISION IMPAIRMENTS ASSOCIATED WITH DOWN SYNDROME

Prep. univ. drd. Dana BĂLAŞ TIMAR Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract: Hearing and visual impairment is commonly found among individuals with

Down syndrome. The paper provides general informational resources for parent, educators and medical stuff faced with the elaboration of a structural adjustment therapy addressing the child with Down Syndrome

Cuvinte cheie: sindrom Down, deficienţă de vedere, deficienţă de auz,

tehnici educative Statistica mondială, relevă faptul că anual, aproximativ 4.000 de copii se

nasc cu sindromul Down. Majoritatea dintre noi suntem familiarizaţi cu acest sindrom, dar probabil că nu ştiam faptul că un număr destul de crescut dintre aceşti copii suferă şi de deficienţe asociate de vedere şi auz. Personalul direct implicat în educaţia copiilor cu acest tip de sindrom, ar trebui să beneficieze de mai multe informaţii legate de dificultăţile de auz şi vedere cu care aceşti copii se confruntă şi felul cum aceste deficienţă le afectează programul educaţional şi planul de intervenţie individualizat.

Caracteristici fizice generale asociate sindromului Down Sindromul Down este legat de un anumit tip de anormalitate cromozomială.

Există trei categorii principale de anormalii în cadrul acestui sindrom: Trisomia 21 (95% din copiii care suferă de sindromul Down au un cromozom în plus); Translocarea (când cel de-al 21-lea cromozom este ataşat altui cromozom) şi Mosiacismul (când unele celule au 47 cromozomi, iar altele 46). Există o multitudine de teorii referitoare la cauzele anomaliilor cromozomiale, dar în prezent, specialiştii nu pot stabili cu exactitate cauza.

Statura mică, asociată cu retard fizic şi mintal reprezintă trăsături întâlnite la copilul cu sindromul Down. Cu toate că unii copii care suferă de sindromul Down nu sunt retardaţi mintal, majoritatea dintre ei se pot încadra în zona retardului uşor/moderat, alţii pot fi suferi de un grad mult mai crescut de retard mintal. Este important ca părinţii să-şi amintească faptul că, indiferent de abilitatea cognitivă a copilului, acestuia ăi este oferită şansa de a fi educat prin intermediul uneia dintre facilităţile specializate în acest sens.

Copii care suferă de sindromul Down au trăsături fizice caracteristice care sunt importante în stabilirea diagnosticului de către cadrul medical. Nu toţi copiii vor

32

avea însă toate trăsăturile asociate sindromului. Este de asemenea important să fim conştienţi de problemele medicale specifice celor care suferă de sindromul Down, pentru ca planul de recuperare medicală să fie eficient. Aproximativ 40% - 45% dintre copiii care suferă de sindromul Down au boli congenitale de inimă, de asemenea anomalii intestinale, disfuncţii tiroidiene şi probleme osoase sunt des întâlnite la sindromul Down. Mulţi copii eşuează în dezvoltarea infantilă şi pe de altă parte, obezitatea este adesea întâlnită în adolescenţă sau maturitate.Alte aspecte ale sindromul Down includ probleme de imunitate: leucemie, Alzheimer, crize, apnee şi afecţiuni ale pielii. Însă, cu toate că un copil poate avea aceste probleme de sănătate, tehnica medicală de astăzi oferă posibilitatea ca aceste afecţiuni să fie tratate cu succes.În atenţia specialiştilor a intrat un număr mare de copii care au probleme de auz şi de vedere. Deşi aceste afecţiuni pot părea uşoare trebuiesc totuşi luate în considerare atunci când se iau unele decizii pe termen lung. Atunci când un copil are atât disfuncţii de vedere cât şi de auz, modificările din programul său capătă un aspect vital dacă se urmăreşte integrarea şcolară a acelui copil.

Deficienţe de auz Între 60% - 80% dintre copiii cu sindromul Down suferă de deficienţa de

auz. Persoanele cu sindromul Down sunt predispuse la pierderi senzorineurale, pierderi conductive asociate cu otita medie sau ambele, canalele auditive înguste fiind asociate acestui sindrom. Aceasta însemnă că o consultaţie e mai greoaie în cazul acestor copii şi pot apărea complicaţii în momentul în care se recurge la utilizarea unui aparat auditiv. Unii medici ORL susţin faptul că sindromul Down este asociat cu producerea unei cantităţi excesive de ceară, sinusurile reprezentând din nou o problemă frecventă.

În articolul Indicaţii medicale pentru persoanele cu sindromul Down, dr. W. Cohen face unele recomandări privind îngrijirea medicală. Din moment ce pierderea auzului, chiar minoră fiind, poate afecta serios dezvoltarea limbajului şi învăţarea, este nevoie de o evaluare amănunţită şi constantă.

În tabelul următor sunt prezentate recomandările sale legate de evaluarea funcţiei auditive a copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down:

Vârsta Evaluări auditive recomandate naştere – 2 luni

Testul ABR (răspunsul celulelor stem auditive de la nivelul cerebral) sau o altă verificare ce are ca scop testarea nivelului auditiv

2 luni – 12 luni

Efectuarea testului ABR sau a altei verificări a nivelului auditiv, dacă nu s-a efectuat anterior, sau dacă rezultatele anterioare au fost neclare. Evaluarea specialistului în prevenirea otitei medii.

1 an – 12 ani

Teste auditive efectuate anual pentru copiii între 1-3 ani şi la fiecare 2 ani pentru copiii între 3-13 ani

12 – 18 ani Evaluări auditive anuale

peste 18 ani Continuarea testelor auditive tot la 2 ani

33

În plus faţă de acestea, părinţii şi asistentul medical ar trebui să monitorizeze problemele ce apar frecvent din cauza lichidului din urechea medie. În general, părinţii îşi pot da seama dacă un copil are lichid în urechea medie sau dacă s-a infectat, deoarece copilul va plânge, va fi agitat şi se va trage de ureche. Alte simptome asociate ar fi febra, diaree sau curgerea nasului. Dacă nu este cazul infecţiei, problema este mai greu de depistat. Totuşi, când copilul pare să te ignore mai mult decât de obicei sau să solicite reformulări de genul „ce ai spus?” foarte des, sau când îi dai o indicaţie, pare să nu te audă foarte bine, ar fi cazul unui control ORL. Este greşită explicaţia că acel copil este doar încăpăţânat şi de aceea nu răspunde.

Copiii cu sindromul Down ar putea suferi de asemenea de pierderea auzului senzorineural. Ar putea avea dificultăţi de procesare care să afecteze percepţia lor asupra cuvintelor, iar memoria auditiva pe termen scurt să aibă o capacitate redusă de stocare şi procesare a informaţiilor pe care le aud. Se asemenea, şi în aceste condiţii se cere o evaluare şi monitorizare continuă.

Deficienţe de vedere Copii suferind de sindromul Down ar putea avea şi deficienţe de vedere

care includ afecţiuni precum: cataracta, privire încrucişată, strabism, miopie şi hipermetropie, inflamarea pleoapelor şi conjunctivită. Aceste afecţiuni pot fi tratate cu succes prin demersuri medicale. Recomandările dr. Cohen le puteţi consulta în tabelul de mai jos. Din nou, părinţii şi asistenta medicală trebuie să monitorizeze starea copilului şi să se asigure că acel copil va primi tratamentul corespunzător, în caz de conjunctivită, spre exemplu.

Vârsta Evaluări optice recomandate naştere – 2 luni Evaluare oftalmologică de la 0 - 2 luni

2 – 12 luni

Evaluare oftalmologică pediatrică de la 6 – 12 luni

1 - 12 ani

Examene oftalmologice regulate la fiecare 2 ani, sau chiar mai des, dacă e necesar

12 – 18 ani Evaluări optice anuale

peste 18 ani Evaluări oftalmologice din 2 în 2 ani Abordarea problemelor de vedere şi auz în mediul educaţional Acest tip de deficienţe, în special când sunt combinate cu alte afecţiuni

legate de acest sindrom, poate avea consecinţe foarte grave asupra copilului integrat în mediul educaţional. Sugestii specifice cu privire la aceste probleme pot fi găsite în cartea scrisă de Buckley şi Bird, intitulată Întâmpinarea nevoilor educaţionale ale copiilor cu sindrom Down.

În ceea ce priveşte abilitatea de a vorbi şi a asculta, în cazul copiilor cu sindrom Down, există unele dificultăţi de învăţare care combinate, fac exprimarea în propoziţii foarte greu de dobândit. Cu toate că dificultăţile de exprimare prin limbaj

34

sunt mult mai mari decât dificultăţile de înţelegere, există şi în acest domeniu, întârzieri care pot fi agravate de pierderea auzului.

Un copil cu deficienţă conductivă declanşată de otita medie s-ar putea ca în unele zile să audă ce spune profesorul, iar în altele nu, depinzând de existenţa lichidului adunat în urechea medie sau nu. În cazul în care otita medie persistă, copilul ar putea suferi de o deficienţă permanentă de auz. Aceasta poate afecta abilitatea copilului de a percepe diferenţa între unele consoane. Cu alte cuvinte, copilul va trebui să ghicească ce s-a spus, bazat pe contextul conversaţiei. Instrucţiuni simple, scurte, ar putea fi uşor de înţeles pentru copil, în schimb propoziţiile mai lungi se dovedesc a fi confuze. Dezvoltarea limbajului va fi astfel grav afectată.

Bineînţeles, copilul ar putea suferi şi de pierderea auzului senzorineural şi de combinaţia acestuia cu deficienţa de auz conductivă. O evaluare pentru a se stabili dacă este de ajutor folosirea instrumentelor de ajustare auditivă este la fel de importantă ca şi apelarea la serviciile unui logoped. Mulţi copii cu sindrom Down folosesc limbajul semnelor (chiar dacă nu au probleme grave de auz). Este important să înţelegem impactul pe care îl are pierderea auzului asupra unui copil, în încercarea sa de a accesa informaţia din clasă. Chiar micile pierderi de auz, afectează în mod vizibil progresul unui copil la şcoală.

În continuare vă prezentăm câteva strategii propuse de Buckley şi Bird pentru a fi folosite în clasă, cu scopul de a susţine copiii cu deficienţă de auz moderată:

- Profesorul trebuie să contacteze un medic ORL-ist în vederea instalării unui sistem de amplificare

- Trebuie evitată desfăşurarea orelor într-un ambient cu zgomote de fond cum ar fi: radio, aparate de aer condiţionat, zgomotul de pe coridoare. Aceasta înseamnă că, în unele săli de clasa va fi nevoie de modificări pentru a reduce cât mai mult posibil zgomotul de fond, pentru a fi sigur că fiecare copil aude ce îi transmite profesorul.

- Este obligatoriu ca fiecare copil să vadă faţa (în special gura) profesorului, atunci când acesta explică. Asta înseamnă că ori de câte ori profesorul explică în timp ce este la tablă, acea informaţie poate să fie pierdută de copil. Bineînţeles mai trebuie luat în considerare şi faptul că acel copil poate sau nu să vadă clar faţa profesorului, presupunând că suferă şi de deficienţe de vedere. Trebuie consultat medicul specialist cu privire la aceste aspecte.

- Este esenţial să se facă verificări periodice şi frecvente pentru a vedea în ce măsură copilul a înţeles instrucţiunile sau dacă a urmărit discuţia.

- Este utilă folosirea pozelor, obiectelor şi gesturilor, iar pentru a sprijini discursul, limbajul trebuie să fie clar şi rar, preîntâmpinând o posibilă dificultate a copilului în a urmări cele spuse.

Copii cu sindrom Down ar putea suferi de asemenea de dificultăţi de procesare care pot afecta percepţia lor asupra cuvintelor, chiar dacă nu au o deficienţă reală de auz. De obicei au deficienţe ale memoriei auditive de termen scurt, care afectează abilitatea lor de a-şi aminti ce au auzit. Acest lucru poate afecta

35

toate domeniile de instruire inclusiv dezvoltarea limbajului, cititul, calculul, etc. Limbajul sprijinit de mişcări simbolice cum ar fi semnele, gesturile, folosirea metodelor vizuale ca şi: pozele, simbolurile, cuvintele şi expresiile, vor ajuta copilul să-şi amintească informaţia.

Aspecte legate de vedere Tipurile de afecţiuni de vedere ale uni copil cu sindrom Down pot varia şi

este necesar să li se acorde atenţie în mod regulat. 1. cataracta - opacitatea sau înceţoşarea lentilelor care restricţionează

trecerea luminii (de obicei este bilaterală). Cataracta în forma incipientă înseamnă opacitate parţială, în timp ce cataracta cronica înseamnă opacitate crescută, pupila putând fi albă în întregime.

Tehnici de adaptare: - mărirea sau aducerea mai aproape a materialelor educaţionale, - lumina ar trebui să vina din spate şi ar trebui evitată strălucirea.

Când cataracta este centrală, vederea de aproape este afectată şi lumina puternică poate reprezenta o problemă în acest sens, un nivel mai scăzut al luminii este de preferat. Când cataracta este periferică, lumina puternică poate ajuta pupila să se închidă şi să permită irisului să acopere o parte din zona afectată de cataractă.

Consideraţii educaţionale: - profesorul nu ar trebui să stea în faţa ferestrei sau a sursei de

lumina atunci când predă sau când se adresează elevilor, - lămpile cu braţ ajustabil sunt de mare ajutor pentru munca de

aproape, de birou, - dacă se prescriu lentile de contact sau ochelari, ar trebui purtaţi cu

regularitate, - se poate să fie nevoie de puţin timp de ajustare în trecerea la zone

cu lumină variabilă, - este nevoie de perioade de odihnă atunci când se realizează o

muncă laborioasă, iar alternarea muncii de aproape cu cea pentru distanţă poate preveni oboseală.

2. conjunctivita - (membrana care căptuşeşte pleoapa) o inflamare a conjunctivitei, cea mai banală afecţiune a ochilor, se manifestă prin ochii roşii, iritaţi, dureroşi, lăcrimat frecvent.

Tehnici de adaptare: - lumina ar trebui să vină din spatele elevului şi strălucirea

suprafeţelor ar trebui evitată. Consideraţii educaţionale:

- sunt necesare perioade de odihnă când se realizează activităţi minuţioase,

- este nevoie de timp pentru ajustare la diferitele nivele de intensitate a luminii.

3. hipermetropie - disfuncţie în care punctul de focalizare se găseşte în spatele retinei, inducând contractarea globului ocular. Dacă nu se corectează, munca de aproape poate cauza greaţă, durere de cap, ameţeli.

Tehnici de adaptare:

36

- lentile corectoare. Consideraţii educaţionale:

- elevii obosesc uşor în timp ce citesc şi realizează munca de aproape,

- alternarea sarcinilor care implica vederea de departe cu cea de aproape poate preveni oboseala. S-ar putea ca elevii să prefere activităţi sportive sau activităţi care necesita vederea la distanţă.

4. keratoconus – corneea ia forma unui con. Este asociată cu sindrom Down şi sindromul Marfan. Se pare că este o afecţiune congenitală şi bilaterală. De regulă se depistează în timpul maturităţii timpurii.

Tehnici de adaptare: - lentile corectoare sunt folosite pentru a încetini deformarea corneei

din primele stadii, - este necesară o bună iluminare şi evidenţiere prin contrast - trebuie evitată strălucirea.

Consideraţii educaţionale: - trebuie evitate acele activităţi care ar putea cauza deteriorarea

corneei, cum ar fi sporturile dure, sau înotul în apă cu mult clor. 5. miopie – o afecţiune în cadrul căreia imaginea unui obiect îndepărtat se

formează în faţa retinei şi nu poate fi distins cu claritate, implicând alungirea globului ocular.

Tehnici de adaptare: - lentile corectoare - iluminare bună cu minimum de strălucire, - lentile de contact.

Consideraţii educaţionale: - elevii cu miopie degenerativă se vor muta mai în faţă pentru a

vedea la tablă şi a urmări mai bine demonstraţiile de la clasă, - elevii cu miopie progresivă ar trebui să fie precauţi în ceea ce

priveşte detaşarea retiniană. Este posibil ca aceştia să nu fie interesaţi de activităţi care necesită vederea la distanţă.

6. nystagmus – mişcări ale ochilor involuntare care pot fi orizontale, verticale, circulare sau combinate. Privirea poate fi solicitată când sunt urmărite anumite obiecte aflate în mişcare.

Tehnici de adaptare: - trebuie încurajată o privire care se plimbă de la un obiect la altul

sau o uşoară înclinare a capului, pentru a putea găsi „punctul mort” care atenuează manifestarea bolii.

Consideraţii educaţionale: - stresul, rotirea continuă a ochilor sau alte activităţi foarte ritmice

duc la accentuarea bolii şi ar trebui evitate atunci când se urmăreşte maximizarea funcţiei vizuale,

- munca de aproape cauzează oboseală şi sarcinile vizuale ar trebui diversificate pentru a oferi odihnă ochilor.

- o bună iluminare şi contrastul sunt de ajutor.

37

Concluzii Copiii care suferă de sindrom Down se confruntă cu adevărate provocări în

mediul educaţional, mai ales dacă au şi deficienţe asociate de vedere şi auz. Este esenţial ca părinţii şi educatorii să lucreze împreună pentru a fi cât mai bine şi mai corect informaţi cu privire la funcţiile văzului şi ale auzului. Informaţiile trebuiesc reevaluate periodic şi este necesară o monitorizare regulată a sănătăţii lor, a funcţiilor vederii şi auzului. Un copil cu sindrom Down în mod normal dispune de mult potenţial, cu condiţia să beneficieze de sprijinul potrivit, pentru a avea succes în integrarea şcolară.

Bibliografie:

Buckley, S., Bird, G., (1994), (2nd ed.), Meeting the Educational Needs of Children with Down Syndrome, vizualizat în 24 ianuarie 2007, pe www.downsnet.org from The Down Syndrome Educational Trust, England. Cohen, W., I., (1996), Health care guidelines for individuals with Down syndrome, în Down Syndrome Quarterly, Volume 1, Number 2, June. Levack, N., (1991), Low Vision: a Resource Guide with Adaptations for Students with Visual Impairments, Texas School for the Blind and Visually Impaired, Austin, TX. Roizen, N., J., Walters, C., Nicol, T., Blondis, T., A., (1998), Hearing loss in children with Down Syndrome, în The Journal of Pediatrics, July, S-9-2-12.

38

SPORT ŞI COMUNICARE

SPORTS AND COMMUNICATION

Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti

Abstract: The sport has created in time a relational and informational diversified

system with a great impact ,that works on many sets and frequencies of perception or human resonance ,with networks of circuits in micro and macro-system, with channels of communication at a national, zone, continental, between continentals, world level,that can connect at the emission source, if is necessary, the entire population of the globe.

The communication in and trough sport, is one of the most efficient alternative of continuous improvement of human performance, adjusted, normative, educational, trough knowledge, capitalized politically economic or social.

Cuvinte cheie: comunicare, globalizare

În condiţiile actuale când volumul şi viteza de transmitere a informaţiilor

prin Internet sau mass-media a depăşit inimaginabilul, sportul a devenit un fenomen planetar.

El vine din antichitate cu un imens bagaj informaţional adunat de-a lungul timpului până astăzi, cu mesaje deosebit de valoroase de tot felul, clasice, olimpice, tradiţionale sau globale, universale „Mens sana in corpore sano” „Citius, Altius, Fortius” sau specifice, cu secretele „tinereţii fără bătrâneţe”, ale sănătăţii şi armoniei corporale, cu dorinţa de absolut, de perfecţiune, cu spiritul de întrecere şi luptă, cu dorinţa de autodepăşire şi de a fi cel mai bun, cu setea de performanţă şi victorie.

Ajuns în mileniul al III-lea, unde beneficiază de relee de amplificare informaţională pentru întreaga populaţie a globului, se îndreaptă ascendent spre senzaţional.

Odată cu dezvoltarea reţelelor de televiziune, Internet, poştă electronică sau telefonie mobilă prin satelit, cablu etc., sportul este supus continuu, unor transformări evolutiv, revoluţionare de excepţie .

Noua ordine politică şi economică, noua configuraţie a polilor puterii, poziţia sportului în sistemul formativ educaţional, social, nivelul cunoaşterii, al tehnologiei, sunt câteva argumente ce susţin ideea necesităţii valorificării superioare a sportului, în circuitul informaţional al viitorului.

Realităţile actuale ne confirmă de ce sportul a devenit un obiectiv strategic, o oportunitate ce se bucură de un interes tot mai crescut, chiar special în zilele noastre.

39

Sportul a creat în timp, un sistem relaţional şi informaţional diversificat pe mai multe benzi şi frecvenţe de percepţie sau rezonanţă umană (afectivitate, formare, educare etc.,), cu reţele de circuite şi canale de comunicare la nivel naţional, zonal, continental, intercontinental, mondial, ce au capacitatea de a conecta la sursa de emisie, dacă este cazul, întreaga populaţie a globului. Să ne gândim, câte sute de milioane de persoane au urmărit J.O. de la Atena sau Campionatele Mondiale de Fotbal.

Ideea de valorificare armonizată cu cerinţele şi exigenţele societăţii moderne au făcut ca sportul, să devină unul dintre cel mai eficace mijloace de comunicare.

De aceea, el este şi va fi subordonat şi valorificat politic, economic, social, la scară mondială.

Sportul a devenit treptat o mare afacere a prezentului dar şi a perspectivei, ce se dezvoltă şi se valorifică în spaţiile financiare. Se investesc şi se câştigă bani mulţi în sport şi în jurul acestuia: să ne uităm la fotbal, la marile competiţii transformate în evenimente de interes general, la bazele sportive moderne ce au împânzit ţările cu nivel superior de dezvoltare, la nenumăratele site-uri de pe Internet .

Tendinţa de globalizare promovată şi în sport are raţiuni de valorificare superioară complexă a investiţilor în domeniu, creşterea profitului, generalizarea sistemică.

Datorită dezvoltării fără precedent1, a valenţelor sale formative, educaţionale, politice, economice, a atractivităţii, a efectelor complexe, a persuasiunii, accesibilităţii, a diversităţii în raport cu preferinţele, cu pasiunile, cu dorinţele de manifestare umană, sportul a devenit una din raţiunile existenţei. Toată lumea doreşte să se întreacă2! Toată lumea este avidă de victorie! Sportul oferă, şansă, speranţă! Sportul oferă certitudinea de a fi mai bun! Dincolo de rezultat, în sport, prin sport, toată lumea câştigă!

Gigantismul fenomenului sportiv depăşeşte capacitatea noastră de al percepe sau măsura în totalitate.

Operaţional şi informaţional, sportul este integrat social, legic, obiectiv, cerinţelor societăţii moderne. Ele este asociat performanţelor educative, morale, de sănătate, sau ale capacităţii intelectuale, fizice, energetice, a generaţilor.

Valoarea de impact îl recomandă lider, partener, colaborator în orice domeniu de promovare şi valorificare superioară a idealurilor de civilizaţie.

Tradiţia milenară de comunicare prin sport este continuată şi dezvoltată în zilele noastre, inteligent, strategic dar din păcate uneori partinic.

În societăţile civilizate şi puternice, dezvoltarea şi valorificarea sportului este un „atu” râvnit politic şi economic.

Aşa se justifică ... în modernitate: � prezenţa preşedinţilor, regilor, şeicilor, a primilor miniştrii, etc. pe

terenurile de sport3 sau la evenimentele sportive4;

1 Câte ramuri sportive sunt practicate la nivel mondial? 2 Vezi număr, tipuri, competiţii, număr de participanţi, număr de ţări participante etc. 3 Aleargă, joacă , fotbal, golf, tenis 4 J.O., C.M. Etc.

40

� lupta pentru organizarea competiţiilor de interes mondial, Olimpiade, campionate mondiale, europene, etc.

� lupta pentru drepturile de televiziune a evenimentelor; � consistenţa premiilor acordate sportivilor5; � integrarea sportului, în mod prioritar, în sistemul educaţional, cum

ar fi spre exemplu: Franţa, Germania, sau ţările nordice – unde educaţia fizică şi sportul sunt activităţi de interes naţional;

� de ce uneori sportul este „teatrul” luptelor politice dar şi a negocierilor6, a tratativelor;

� cum şi de ce, sportul a devenit „industrie”; � cum managementul informaţional în domeniul sportului, s-a

transformat într-una dintre cele mai profitabile afaceri mondiale; � de ce este uneori, subordonat intereselor de grup; � de ce sportul este prilej de măsurare, etalare a superiorităţii

forţelor; � de ce sportul a rămas unul dintre pilonii de rezistenţă ai păstrării

tradiţiilor peste veacuri; � de ce Asia este o mare putere sportivă; � de ce sportul este un mesager al idealurilor olimpice, ambasador al

păcii al prieteniei, al respectului;

după Popescu G. 2006

� de ce sportul a devenit cel mai fericit, cel mai eficient prilej de mândrie naţională; el se identifică în multe cazuri cu „stindardul” mândriei naţionale;

5 de ordinul milioanelor de dolari în fotbal sau baschetul profesionist, 6 Est – vest Europa- „Americile”; Asia şi restul lumii;

PRIETENIE

IDEALURILEOLIMPISMULUI

ONOAREFAIR PLAY

PACE GLORIE

COOPERARE EGALITATE

RESPECT

41

� de ce sportul a devenit cel mai mare laborator al cercetării

ştiinţifice al potenţialului fiinţei umane; � de ce sportul a devenit un beneficiar important al valorificărilor

ştiinţei şi tehnologiei ; � investiţiile majore în dezvoltarea fiinţei umane; � cum sportul a devenit sursă de inspiraţie în arte ; � de ce sportul a devenit un mijloc educaţional de mare impact şi

eficienţă. Datorită limbajului universal folosit, sportul s-a dovedit a fi cea mai bună

alternativă de comunicare. El facilitează apropierea între oameni, dezvoltă abilităţi specifice, adaptative, asigură dimensiunea scalară de aplicativitate.

Dar atenţie! Limbajul sportului este înţeles de toată lumea indiferent de vârstă, ocupaţie, nivel de civilizaţie. Nu ai nevoie de translator. Impactul educaţional al acestuia este foarte puternic iar mesajul transmis prin intermediul sportului, din păcate, poate fi pozitiv dar şi negativ. O înjurătură, un pumn, un cap în piept, o trântire a rachetei de pământ, un semn indecent, un slogan rasist, au efecte mult mai mari la nivel de masă decât o lecţie teoretică de etică sportivă. Rezultatele din păcate, uneori pot fi dezastruoase.De aceea, în ultima perioadă de timp, pentru a stopa acest fenomen, regulamentele disciplinare ale participării în competiţii au fost înăsprite la maximum. Realitatea ne confirmă că mai sunt şi alte lucruri importante de făcut în acest sens.Măsura parametrilor de referinţă informaţionali, ai comunicării în şi prin sport este oferită de „metronomul” olimpiadelor de vară şi de iarnă ce „bate” alternativ din 2 în 2 ani. Într-un ciclu olimpic le urmează stadial campionatele mondiale, cupele mondiale, campionatele continentale, competiţiile zonale şi cele naţionale.Volumul comunicărilor Olimpice este imens. Datorită Internet-ului această ingenioasă maşină a timpului el poate fi accesat continuu, „Mesajele imagini” ne aduc în actualitate:

Jocuri olimpice de iarna Torino 2006, Salt Lake City 2002, Nagano 1998, Lillehammer 1994, Albertville 1992, Calgary 1988, Sarajevo 1984, Lake Placid 1980, Innsbruck, 1976, Sapporo 1972, Grenoble 1968,Innsbruck 1964, Squaw Valley 1960, Cortina d'Ampezzo 1956,Oslo 1952,St. Moritz 1948, Garmisch-Partenkirchen 1936,Lake Placid 1932,St. Moritz 1928, Chamonix 1924

Jocuri olimpice de vara Atena 2004 , Sydney 2000, Atlanta 1996, Barcelona 1992 ,Seoul 1988,Los Angeles 1984 Moscova 1980, Montreal 1976, Munchen 1972 ,Mexico City 1968, Tokyo 1964 Roma 1960, Melbourne 1956, Helsinki 1952,Berlin 1936, Paris 1924 Paris 1900

42

Comunicare în şi prin sport pentru o societate a cunoaşterii Comunicarea în şi prin sport oferă şansa informării şi cunoaşterii necesare,

specifice, pentru toate categoriile de persoane interesate în valorificarea reţelelor acestui flux informaţional. Ea acoperă toate zonele de interes: antrenament, competiţie, educaţie, formare, dezvoltare, adaptare, integrare, divertisment. Lipsa comunicării, comunicarea incompletă ce pot avea nenumărate cauze, duc întotdeauna la eşecuri, la diminuarea capacităţii de performanţă şi de adaptare la situaţii extreme, la incidente.

Eficienţa, calitatea antrenamentului, nivelul performanţei sportive depinde de calitatea informării şi comunicării în sport.

Acest proces se adresează tuturor generaţiilor, tuturor vârstelor, tuturor celor ce aspiră la valorile domeniului. Printre altele, ea popularizează modele în ontogeneză ale performanţelor capacităţii umane, stabileşte legătura eternă între acţiune şi cunoaştere, satisface necesitatea lăuntrică a fiecărei persoane de a-şi demonstra public, „puterea de luptă” cu sine, cu performanţele, cu timpul, cu înălţimile, cu adâncurile mărilor, cu valurile, cu munţii, cu adversarii, ea certifică superioritatea, informează, educă, deschide porţile cunoaşterii. Comunicarea prin şi în sport oferă continuu, tuturor, datele necesare valorificărilor superioare, în diferitele zone de interes.

Volumul calitatea, impactul, diversitatea şi randamentul, potenţialul, numărul receptorilor fac din acest proces un instrument universal al unei noi calităţi.

Dar una dintre condiţiile esenţiale în obţinerea performanţelor cunoaşterii o constituie mobilitatea de operare la nivelul limbajelor, aplicate pe toate canalele de comunicare.

Valenţele pozitive ale comunicării în şi prin sport, asigură continuitate şi evoluţie, transmite şi facilitează procesul istoric de tezaurizare a valorilor experienţelor.

Ea accelerează creşterea dimensiunii fenomenului şi a efectelor acestuia la nivel mondial; asigură şi va asigura dezvoltarea fără precedent a domeniului.

Multitudinea, intensitatea, frecvenţa, repetabilitatea, calitatea, universalitatea şi diversitatea7 mesajelor conferă sportului mobilitatea de adaptare la cerinţele educaţionale, sociale, economice, politice etc. ale timpului.

Prin ele, am înţeles de ce sportul a devenit mijloc strategic de valorificare, demonstrare tehnologică, estetică, artistică, coregrafică. Să ne aducem aminte de minunatele momente de la deschiderile olimpiadelor.

Prin intermediul mas mediei al Internet-ului, sportul poate deveni cel mai bun mediator al cunoaşterii, formării şi educării. El aduce bucuria, speranţa, fericirea, zâmbetul tuturor locuitorilor planetei. El declanşează stări de mare intensitate afectivă, dragoste şi ură, respect, teamă, superioritate, dar oferă şi şansa de a le putea controla. „În ce domeniu, după ce te lupţi „pe viaţă şi pe moarte”, te îmbrăţişezi şi îţi strângi mâna prieteneşte?” 7 Sporturi olimpice şi neolimpice, clasice şi moderne, de luptă, estetice, atletice, extreme, nautice, cu motor, montane, cu vele, de timp liber, de risc, de iarnă, de precizie, (dots) sporturi spectacol; de echipă, jocuri sportive, cu parteneri animale, etc. ; numărul sporturilor creşte de la an la an; sunt multe sporturi pe care nu le cunoaştem unele abia înfiinţate, altele tradiţionale....

43

Pe de altă parte, în acest proces de „însingurare” şi izolare în lumea virtuală a calculatorului, spre care se îndreaptă din păcate, tinerele generaţii şi nu numai, sportul răspunde dorinţei de apartenenţă la un anumit grup, sportul permite rezonanţa lăuntrică cu dorinţa de victorie sau de supremaţie8.

Cu toată puritatea spiritului, din păcate sportul poate deveni, la un moment dat, mijloc de manipulare sau exemplu negativ de formare /educare.

Ieşind repede din conul de umbră, sintetizăm optimist, alte câteva direcţii de valorificare prin cunoaştere, ale comunicării în şi prin sport:

- asigurarea progresului pe toate planurile; - obţinerea succesului scontat; - îmbunătăţirea relaţională; - actualizare continuă a informării; - creşterea vitezei de luare a deciziilor; - declanşarea în timp util a reglărilor necesare; - perfecţionarea continuă a capacităţii de performanţă; - orientare strategică; - dezvoltarea culturii; - conservarea, transmitea tradiţiilor şi obiceiurilor în sport ca un bun

universal nu numai naţional. Dimensiunea actuală a sportului, a fenomenului sportiv, a efectelor produse

prin valorificarea lor, alături de aceste argumente justifică valoarea specială a comunicării.

Ea s-a perfecţionat formând sisteme aplicative model de comunicare cu volum, tip, stil, specific.

Procesul informaţional în şi prin sport este preluat din zona educaţiei fizice continuat, dezvoltat multiplicat la alt nivel în cadrul sportului de masă şi de performanţă, amator sau profesionist.

Sistemele competiţionale pe nivele de vârstă - copii, juniori, tineret, seniori, pe categorii: şcolar, universitar, al armatei, etc., de amatori sau profesionişti, locale, regionale, naţionale, zonale, continentale, mondiale, incluzând procesul de pregătire al acestora, spectacolele sportive organizate cu anumite prilejuri sau în anumite scopuri, sistemele necompetiţionale ale sportului cu toată reţeaua lor, acţiunile cultural sportive, educativ sportive9, asigură mass-mediei şi Internet-ului volumul informaţional zilnic de stocare şi valorificare în diversitate.

Bibliografie: Bota, A., Negulescu I., Popescu G., Tudós Şt., Comunicare în şi prin sport, Note de Curs, Şcoala Doctorală 2006 (sinteze - manuscris) Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., (2001), Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi practică, Editura Fest, Bucureşti Negulescu, I., (2006), Comunicare în şi prin sport, Note de Curs, Şcoala Doctorală, ANEFS 2006

WWW.FIG/organiyation.com

8 Oare de ce toţi copiii ţin cu cei mai buni? 9 Gimnestrada

44

COMUNICAREA ÎN EDUCAŢIE

COMMUNICATION IN EDUCATION

Profesor Logoped Oana MOŢIU-SOCACIU Şcoala Generală „Ştefan Cicio-Pop” Arad

Abstract: The author presents theories about organisational climate in shools and its implications on the communication process.The atitudes and the modalities of communication situations are mentioned.The organisational and interpersonal communication is regarded as a psycho-social phenomenon with its manifestation and difficulties forms.

Cuvinte cheie: organizaţie şcolară, postmodernism, comunicare, atitudine

Climatul organizaţiei şcolare Asemănător oricărui tip de organizaţie, şcoala are un scop, personal şi se

raportează la mediul social în mod caracteristic. Ce importanţă acordă şcoala climatului organizaţional? Aceeaşi pe care o acordă organizaţiile postmoderne, ea devenind conştientă că regulile şi structura ierarhică piramidală nu sunt perfect compatibile cu succesul. În acest sens, cum am putea defini climatul şcolii? El exprimă, susţine Miles (apud E. Păun, 1999) „caracteristicile relaţiilor psihosociale din şcoală, tipul de autoritate, gradul de motivare şi de mobilizare a resurselor umane, stările de satisfacţie sau insatisfacţie, gradul de coeziune din comunitatea şcolară”. Împărtăşind aceeaşi teză, E. Păun vorbeşte de etosul organizaţiei şcolare, definindu-l ca „ataşamentul managerilor, al cadrelor didactice şi elevilor faţă de şcoala lor, dar un ataşament în care climatul joacă un rol esenţial”.

Climatul organizaţiei şcolare nu este un dat, ci produsul a cel puţin trei categorii de factori:

1. Structurali, reglementaţi de legislaţia şcolară: a. Mărimea şcolii (şcolile cu efective mici beneficiază de un climat

organizaţional cald, motivant; acest aspect vine să confirme validitatea teoriilor postmoderne care promovează organizaţiile mici şi dinamice);

b. Compoziţia şcolii (cu cât gradul de omogenitate este mai mare, cu atât climatul organizaţional va fi mai motivant);

2. Instrumentali, ce asigură condiţiile şi resursele necesare îndeplinirii obiectivelor şcolii. Dintre aceştia autorul aminteşte: condiţiile materiale, mediul fizic, strategiile de acţiune, competenţa şi stilul managerial, modalităţile de comunicare intra şi interorganizaţională etc.

3. Socio – afectivi şi motivaţionali ce vizează structura relaţiilor nonformale, dar şi relaţiile dintre directorul şcolii şi ceilalţi membri ai organizaţiei (E. Păun, 1999).

Deducem de aici că o mare responsabilitate în crearea unui climat organizaţional pozitiv o are managerul şcolar care, prin agrearea şi adoptarea unui

45

anumit stil managerial, imprimă o anumită notă relaţiilor existente la nivelul şcolii. Acesta trebuie adecvat obiectivelor şi problemelor ce necesită rezolvare la nivelul şcolii. Reuşita şi afirmarea şcolii devine de cele mai multe ori direct dependentă de stilul managerial adoptat. Altfel spus, există tot atâtea tipuri de climat şcolar câte stiluri de conducere se adoptă. În acest sens, R. Lickert şi J. G. Lickert (1976, apud E. Păun, 1999) afirmau că climatul organizaţional are efect cumulativ: climatul existent la vârful ierarhiei creează premisele pentru climatul de la nivelurile mediu şi bazal. Ei descriu patru tipuri de climat şcolar:

1. Autocratic exploatator, în care deciziile se iau la nivel superior ierarhic, prin neimplicarea subordonaţilor deoarece aceştia nu se bucură de încrederea managerilor.

2. Autocratic binevoitor în care subordonaţii participă la luarea deciziilor într-o măsură destul de mică şi numai în anumite condiţii.

3. Democratic consultativ care permite comunicarea bilaterală, iar subordonaţii sunt responsabili de deciziile luate numai la nivelul de bază.

4. Democratic participativ, caracterizat prin descentralizare decizională, încredere, motivare, comunicare la toate nivelurile.

Tipologia stabilită de Lickert poate fi considerată o concentrare a altor şase tipuri de climat şcolar pe care le stabileau în 1963 Holpin şi Croft (deschis, autonom, controlat, familiar, paternalist, închis). În încercarea de a identifica instrumente riguroase de „măsurare” a climatului şcolii, aceştia au elaborat Chestionarul de descriere a climatului organizaţional (Organizational Climate Description Questionaire) care cuprinde 64 itemi grupaţi în 8 factori: 4 descriu comportamentul profesorilor şi alţi 4 comportamentul directorului. Comportamentul profesorilor se caracterizează prin:

- frustrare (deoarece îndeplineşte sarcini rutiniere, inutile, birocratice);

- intimitate (datorită relaţiilor calde cu ceilalţi colegi); - neangajare (tendinţa către superficialitate în realizarea

activităţilor); - atmosfera.

Caracteristicile comportamentului directorului vizează: - accentuarea productivă (orientarea către control şi supraveghere

strictă); - distanţarea (ca urmare a autorităţii conferite de funcţia de director); - consideraţia (un comportament afectuos, cald); - încrederea (directorul dorind să ofere un posibil model

profesorilor). În funcţie de ponderea pe care o au aceste comportamente în dinamica

relaţiilor la nivelul şcolii putem vorbi de patru tipuri majore de climat şcolar – deschis, angajat, neangajat, închis -, tipuri relative deoarece în realitate există combinaţii ale acestora. Alţi autori (R.D. Forsyth, 1983) consideră climatul direct răspunzător de „sănătatea” organizaţiei respective, prin aceasta înţelegându-se capacitatea ei de a funcţiona şi de a se dezvolta în parametrii optimi. La nivel educaţional, o şcoală „sănătoasă” este caracterizată printr-un climat deschis, participativ care promovează şi valorizează potenţialul uman, relaţiile de cooperare

46

şi competiţie non-agresivă, mobilizează eforturile tuturor în sensul cercetării şi autodeterminării.

La nivelul oricărei organizaţii, climatul poate fi în acelaşi timp cauză şi efect al dezvoltării organizaţionale. Este cauză în măsura în care considerăm factorul uman ca principal generator de idei şi eforturi în direcţia îndeplinirii misiunii, scopurilor organizaţiei, acea resursă capabilă să asimileze valorile sociale şi să facă posibilă adaptarea organizaţiei la mediul social global. Este efect în măsura în care organizaţia acţionează prospectiv şi reuşeşte să articuleze nevoile organizaţiei cu nevoile indivizilor. În acest sens vorbim de un determinism social major, schimbarea comportamentului indivizilor fiind puternic influenţată de cerinţele sociale.

În concluzie, organizaţiile şi climatul organizaţional se află într-un raport de interdependenţă creat tocmai datorită influenţelor şi efectelor pe care le exercită reciproc. Climatul organizaţional poate genera performanţa sau poate fi expresia unui anumit nivel al acesteia. Trebuie să acceptăm deopotrivă atât dinamica mediului social, cât şi dinamica mediului intern al organizaţiei, a climatului acesteia.

Natura şi componentele procesului de comunicare interpersonală Comunicarea este cuvântul de ordine al epocii noastre. Munca în echipă

înlocuieşte munca individuală şi este necesar ca mesajele emise de unul din membrii echipei să fie înţelese de alţii pentru ca munca să fie eficientă.

Comunicarea este forma fundamentală de interacţiune psihosocială. Comunicarea include toate simbolurile spiritului, expresia feţei, atiudinile, gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimările, imaginile, telegraful, telefonul şi tot ceea ce ţine de ultimele cuceriri ale spaţiului şi timpului. Se vorbeşte astăzi de o frenezie a comunicării, care se amplifică odată cu creşterea gradului de responsabilitate socială. Se estimează că liderul unei organizaţii sociale consumă între 60% şi 80% din timpul său, în procese de comunicare: lectura corespondenţei, răspunsuri la scrisori, a telefona, a emite instrucţiuni, note şi buletine, a transmite, a-i instrui pe alţii, a-i informa, a se informa, fără a mai pune la socoteală timpul petrecut în discuţii, reuniuni.

În centrul dificultăţilor comunicării s-ar afla noţiunea de dublă constrângere: emiterea de două mesaje contradictorii, disimulate într-un mesaj unic. Orice ar face intrlocutorul, el s-ar afla în contradicţie cu o parte a mesajului.

Oamenii, remarcă A. Jacob, nu acordă cuvintelor un sens identic, ei vorbesc mult şi se înţeleg puţin, nu împărtăşesc aceleaşi opinii şi, neconvingându-se unii pe alţii, rămân pe poziţiile lor iniţiale:”Nu-i suficient să se vorbească aceeaşi limbă pentru a se realiza înţelegerea...nimic mai persistent decât iluzia că e suficient să deschizi gura pentru a fi înţeles de altul”.(A. Jacob, 1958).

Ce este neînţelegerea? Distanţa dintre sensul real, cel pe care emiţătorul vrea să-l transmită şi sensul atribuit de receptor aceluiaşi mesaj. Cauza ei rezidă în ambiguitatea, lacunele, impreciziile, distorsiunile, substituţiile de sensuri care se petrec în comunicare.

Comunicare şi atitudine Atitudinea se formează în comunicare, iar atitudinile existente la persoanele

care comunică influenţează asupra comunicării. De obicei, comunicarea decurge ca interacţiune între oameni, realizată cu mijloace verbale şi nonverbale, urmărind

47

producerea unor modificări în sferele cognitivă, motivaţional-emoţionlă şi comportamen-tală ale participanţilor la comunicare.

Când un om intră în comunicare cu un alt om, ambii se centreaze pe particularităţile aspectului extern, îşi „citesc” stările trăite, fiecare percepe şi tratează într-un fel anumit conduita celuilalt, descifrează într-un fel sau altul scopurile şi motivele conduitei.

Dacă fizionomia, faptele, cuvintele altui om corespund valorilor şi trebuinţelor persoanei cu care interacţionează, faţă de un asemenea om se formează atitudini generale pozitive.

La exponenţii unui singur grup social, manifestările atitudinale pot fi diferite, în funcţie de tipul de temperament. Pentru ca în timpul comunicării cu altă persoană să percepem adecvat atitudinea ei, trebuie manifestată o observaţie foarte fină, inclusiv în raport cu forma de manifestare a atitudinii sale. Atitudinile se exprimă prin multe: limbaj, mimică, pantomimică, acţiuni, fapte. Sunt cazuri când omul în comunicare imită artificial apariţia unor atitudini pe care nu le încearcă în realitate. Un asemenea om nu e obligatoriu ipocrit. Un pedagog sublinia că educatorul care se socoteşte maestru trebuie să înveţe obligatoriu să imite atitudinile, dar ferească Domnul ca elevii să simtă falsul. Adesea, această imitaţie se face din dorinţa, ca în ochii altor oameni, a căror părere este importantă pentru noi, să apărem ca, fiind mai buni decât suntem în realitate. De exemplu, nu ne place stilul de conducere al şefului nostru, dar nu numai că nu-l contrazicem, ci îl lăudăm cu glas tare.

Comunicarea poate începe între oameni care se cunosc aici şi acum, dar poate să se petreacă şi între oameni care se ştiu de mult, care aparţin aceleiaşi comunităţi sau unor uniuni umane total diferite. Faptul că participanţii la comunicare încearcă o atitudine profund neplăcută unul faţă de altul sau că se simpatizează tot atât de intens influenţează asupra caracterului degajat şi asupra sincerităţii comunicării, asupra uşurinţei elaborării unei păreri comune.

Elementul esenţial al comunicării constă în transmiterea unui mesaj dintr-o parte în alta, iar elementul esenţial al mesajului constă în atragerea atenţiei receptorului asupra unui lucru oarecare: obiectul de referinţă şi caracteristicile lui.

Mesajele se disting între ele prin informaţia pe care o conţin. Opusă informaţiei este incertitudinea, care izvorăşte din numărul de posibilităţi conţinute în mesaj, acestea fiind furnizate fie de numărul de obiecte de referinţă posibile, fie de diferitele caracteristici posibile ale obiectului de referinţă. A reduce incertitudinea înseamnă a reduce numărul alternativelor posibile. Cu cât sunt eliminate mai multe alternative, cu atât mai mare devine cantitatea de informaţie conţinută în mesaj.

Precizia cu care sunt primite mesajele comunicate indirect prin simboluri se datoreşte unui proces de învăţare socială. În interiorul organizaţiei, se creează anumite norme cognitive sub influenţa cărora indivizii învaţă că anumite evenimente servesc drept semne sau indici ai anumitor stări de lucruri. Se creează o „semantică comună”, constând în ansamblul semnificaţiilor asemănătoare pe care emiţătorul şi receptorul mesajului le atribuie diferitelor simboluri: cuvinte, gesturi. Adoptarea unui cod comun permite ca mesajul să fie transmis cu o anumită certitudine că el va fi decodat corect şi să fie recepţionat cu o anumită certitudine că el a fost codat cu exactitate.

48

Transferul de semnificaţie de la un individ la altul, în cursul comunicării interpersonale, depinde de gradul de asemănare dintre structurile cognitive ale celor doi indivizi. Cu cât asemănarea este mai mare, cu atât se va produce mai rapid, mai complet şi mai exact transferul de semnificaţie.

Receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajelor, ci un sistem activ din punct de vedere psihologic. Sarcina emiţătorului este aceea de a face totul ca mesajul său să devină observabil şi posibil de recepţionat; sarcina receptorului constă în organizarea activităţii de percepere şi înţelegere a mesajului.

În actul interpersonal, rolurile de emiţător şi de receptor sunt complementare şi intervertibile, fiecare dintre cei doi subiecţi putând să funcţioneze alternativ ca emiţător şi ca receptor.

Comunicarea organizaţională Comunicarea organizaţională este disciplina care se ocupă cu studiul

proceselor de comunicare în cadrul contextului organizaţional. Totuşi chiar în context organizaţional termenul nu este folosit în sens de

„disciplină” ci se face referire la una sau mai multe din următoarele clase: - comunicarea interpersonală directă sau mediată dintre membrii

organizaţiei: angajaţi, manageri, specialişti, colaboratori; - comunicarea dintre structuri organizaţionale: între departamente,

divizii, filiale, direcţii, compartimente; - maniera prin care organizaţia abstractizată comunica prin

transmitere de semnificaţii către proprii angajaţi, către clienţi şi către alte organizaţii: prin politici de personal, marketing intern, publicitate, comunicare publică, politici de piaţă.

Scolastic, comunicarea poate fi înţeleasă ca transfer de semnificaţii între emiţător şi receptor prin intermediul unui canal de comunicare. Cei mai mulţi teoreticienii consideră că exista comunicare şi nu doar „transfer” decât atunci când receptorul emite feed-back. La nivelul comunicării organizaţionale nu numai feed-back-ul, ci şi calitatea şi rapiditatea cu care acesta este oferit devin piatră de încercare a oricărei organizaţii moderne.

Unul din promotorii conceptului de comunicare organizaţională a fost Chris Argyris (Personality and Organization – 1954) ca reacţie la postulatele managementului ştiinţific dezvoltate de Taylor ce promovau ruptura radicală dintre manageri şi muncitori, de ex.: „managerii ştiu cel mai bine iar muncitorii sunt proşti şi leneşi, opunându-se mereu managerilor”. Acest punct de cotitură în ştiinţa psihologiei manageriale a propulsat obligativitatea îmbunătăţirii comunicării organizaţionale devenind unul din obiectivele de bază ale intervenţiilor de dezvoltare organizaţională.

În practica managerială curentă se observă următorul fenomen: - când se vorbeşte de comunicare organizaţională fiecare persoană

din organizaţie va înţelege altceva, având o altă percepţie (personală şi subiectivă) asupra a ceea ce înseamnă acest lucru.

- este greu de definit vreo problemă în cadrul unei organizaţii care să nu aibă la bază deficienţe în comunicarea organizaţională sau în care deficienţele de comunicare să nu fie un factor agravant

49

Din aceste considerente, în momentul în care se utilizează expresii cum ar fi: „avem probleme de comunicare în organizaţie”, „trebuie să îmbunătăţim comunicarea organizaţională” sau „obiectivul este creşterea comunicării interdepartamentale”..., se creează involuntar mai degrabă o divergenţă a înţelegerii naturii problemelor şi implicit a scopurilor şi intenţiilor de optimizare. Nu trebuie să ne surprindă faptul că pentru anumite cazuri particulare (şi mai pe placul managerilor) se utilizează sintagma de „flux de comunicare între ... şi între...”. Se creează astfel o percepţie mai clară a conceptului de comunicare, de proces dinamic, uşor identificabil între două entităţi definite, proces ce poate fi proiectat şi coordonat şi unde este mai uşor de stabilit calitatea şi frecvenţa dezirabilă a feed-back-urilor.

Frecvent comunicarea organizaţională era analizată prin următoarele componente:

- formală (oficială) şi informală; - orizontală (la acelaşi nivel ierarhic), ascendentă (de la subordonaţi

la superiori) sau descendentă; - internă (în organizaţie), externă (cu parteneri, clienţi, colaboratori,

furnizori, etc) În managementul modern comunicarea organizaţională a căpătat o

dimensiune suplimentară datorită tehnologiei informatice care a creat mutaţii serioase în utilizarea conceptului. De exemplu, interacţiunea este fundamentală în definirea comunicării, dar se pune din ce în ce mai mult accent pe canalul de comunicare (electronic, wireless), pe procesarea informaţiilor, codarea şi decodarea lor în procesul comunicaţional. Se dezvoltă concepte noi cum ar fi: comunicarea în reţea sau echipe virtuale.

Calitatea comunicării organizaţionale, atât formale cât şi informale este factorul determinant în formarea a ceea ce numim cultură organizaţională.

Bariere în calea comunicării Comunicarea în organizaţie poate fi obstrucţionată sau doar perturbată de

o serie de factori care se interpun între semnificaţia intenţionată şi cea percepută putând fi legaţi de oricare din componentele comunicării (emiţător, mesaj, canal, receptor), sau de interacţiunea lor.

Printre factorii consideraţi bariere în comunicare, amintim: - Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emiţătorului în

raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului de către acesta din urmă.

- Probleme semantice – în organizaţii, specialiştii au tendinţa să folosească un jargon profesional, crezând că şi ceilalţi îl pot înţelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înţeles pentru persoane cu un nivel de şcolarizare scăzut.

- Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealistă şi este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înţelege pe ceilalţi în mod adecvat.

- Diferenţe culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri şi simboluri diferite.

50

- Alegerea greşită a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informaţie şi de asemenea şi momentul trebuie să fie bine ales – o situaţie urgentă nu are sorţi să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârşitul orelor de program sau la sfârşitul săptămânii.

- Lungimea excesivă a canalelor – o reţea organizaţională complicată duce la o comunicare lentă.

- Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenţia – telefon, cafea, ceai etc.

Condiţiile comunicării eficiente, sunt: - Mesajul – să aibă scop clar, cu probleme distincte (CE), interacţiuni

implicite (CU CINE), modul de rezolvare (CUM). Informaţia trebuie organizată logic, în termeni clari, accesibili receptorului, cu evitarea detaliilor exagerate.

- Transmiterea – pe canale adecvate conţinutului, cu respectarea cerinţelor formale la mesajele scrise (structură, aspect), canalele definite prin organigramă, cât mai directe şi scurte.

- Recepţia – emiţătorul trebuie să verifice procesul la fiecare stadiu. - Stadiile comunicării eficiente - se pot folosi pentru control expresii ca

„Puteţi rezuma ceea ce am spus?“, „Deci, ce aveţi de făcut?“, emiţătorul poate facilita înţelegerea şi acceptarea prin crearea unor motivaţii pentru recepţia mesajului, trezirea interesului pentru conţinut şi finalitate, alegerea momentului potrivit.

Transmiterea mesajului de la emiţător la receptor este afectată de o serie de variabile care ţin de ambii agenţi, de structura mesajului, de canalul folosit sau de moment:

- Acurateţea – menţinerea unităţii şi a semnificaţiei prin codificare/decodificare la nivelul emiţătorului, respectiv al receptorului şi este influenţată atât de credibilitatea sursei (E), cât şi de structura mesajului.

- Deschiderea depinde de fiecare emiţător în parte. Diplomaţii sunt foarte închişi, mesajele lor trebuie să fie „traduse“.

- Distorsiunea este reproducerea incorectă a unei informaţii obiectiv corecte prin exagerarea aspectelor favorabile sau defavorabile, filtrarea unor aspecte, blocarea sau omiterea completă a unor date, conştientă sau nu.

- Excesul de informaţie se produce atunci când E transmite mai multă informaţie decât poate recepţiona R. Problema este de a stabili, după caz, limita la care începe excesul.

- Deficitul de informaţie poate afecta negativ performanţa, mai ales când este legată direct de procesul muncii; deficitul e compensat de apariţia zvonurilor, ele iau naştere prin emiterea şi răspândirea unor opinii de către un lanţ sau o reţea de comunicare. Distorsiunea interpretării este accentuată de suprapunerea şi amplificarea unor opinii ale emiţătorilor succesivi şi de „credibilitatea“ unor lideri de opinie.

51

Astfel, performanţa în muncă poate fi abordată la mai multe niveluri: individual, grupal, ocazional. Pe lângă variabilele care influenţează performanţa, comunicarea interpersonală şi organizaţională este considerată ca un factor important. Cercetările au arătat că feedback-ul – cunoaşterea rezultatelor imediate şi finale – are o influenţă pozitivă, indiferent de sursa de la care provine (organizaţie, şefi, colegi, cererea în sine). Comunicarea rezultatelor are un rol informaţional şi totodată motivaţional: centrează atenţia pe aspecte relevante ale sarcinii, orientează spre comportamente dezirabile şi adecvate performanţei; excesul de feedback poate deteriora performanţa, în timp ce deficitul poate duce la un comportament aleatoriu şi ineficient.

Satisfacţia în muncă este influenţată şi ea de comunicare, aşa cum am arătat în paragrafele precedente: cei care au acces la mai multă informaţie sunt mai mulţumiţi, deşi au performanţe mai slabe, deficitul de informaţie şi distorsionarea creează insatisfacţie, mai ales atunci când este vorba de o informaţie utilă muncii. Excluderea de la comunicare creează nu numai insatisfacţie, ci şi nesiguranţă şi tensiune emoţională.

Astfel, pentru a concluziona, barierele apar în toate modurile de comunicare. Aici putem enumera: percepţia, emoţiile, încrederea şi credibilitatea, dificultăţile de ascultare, filtrajul, supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul, zgomotele şi media selectată. Comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor. Această realitate este exemplificată de următorul grafic:

1. 100% informaţie iniţială 2. 90% percepţie

3. 81% redare 4. 75%

5. 66% 6. 59%

Abordarea din partea emiţătorului - Reacţii posibile ale receptorului:

1. Dirijează, dă ordine. "Faci cum spun eu că aşa e bine" - rezistenţă, combatere 2. Ameninţare. "Dacă te mai aud că te mai plângi vreodată ........" - resentimente, furie, sentimente negative 3. Predică, face morală. "Ce crezi că la muncă totul e frumos?"; ”Învaţă să ai răbdare" - închidere, sentimente negative, contra-moralism (combatere) 4. Consiliază, oferă soluţii. "Fă aşa cum spun eu ca aşa e cel mai bine" - intensificarea dependenţei, rezistenţă 5. Judecă, critică, condamnă. "Nu faci nimic bine"; "Tu eşti de vină că...." - scăderea stimei de sine, combatere 6. Elogiază, secondează. "Te-ai descurcat minunat, eşti cel mai bun, ca întotdeauna...." - reacţie de apărare - fie că mesajul este ca o supra-valorizare (deci data viitoare emiţătorul aşteaptă mai mult), fie că tentativa de manipulare 7. Încearcă să convingă. "Aici ai greşit, uite, dacă.... " - sentimente de inferioritate, inadecvare

52

8. Ridiculizează, ia în ras ascultătorul. "Atâta efort pentru un lucru atât de uşor", "Te-ai gândit mult până ai făcut lucrul ăsta?" - scăderea stimei de sine, combatere. 9. Analizează, diagnostichează. "Problema ta este că.........", "Eşti obosit - vina e......” - frustrare, frică de a nu fi înţeles 10. Asigură, consolează. "Nu îţi face griji, mâine nici nu îţi vei mai aminti.” - sentimentul că nu a fost înţeles, ostilitate 11. Interoghează. "De ce...? Ce...? Cum. ...?" - răspunsuri false, omisiuni, reacţii de apărare 12. Schimbarea subiectului, sarcasm, închidere. "Hai să discutăm de lucruri mai plăcute/mai interesante" - sentimentul că argumentele lui nu au fost înţelese, au fost considerate irelevante, puerile, inexistente, frustrare, retragere

Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat ca o persoană obişnuită

îşi poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este chestionată imediat) şi numai 25% după 2 luni.

Fenomene pot perturba comunicarea: a. Blocajul - întreruperea completă a procesului comunicaţional din cauze

fizice, materiale sau cauze psihologice (persoană inabordabilă). Efecte psihologice:

- într-o relaţie directă (faţă în faţă) - stare de jenă şi reacţia de fugă;

- relaţie la distanţă - stări de anxietate, agresivitate, teamă, etc.

- limita extremă a blocajului comunicare- autismul (imposibilitatea morbidă de a comunica) - este de ordin patologic.

Factorii care blochează comunicarea sunt cauze externe individului, factori de mediu, unele procese psihice, comportamentele neadecvate şi o serie de factori de personalitate, ca:

• diferenţele culturale; • distorsiunea mesajului în cursul transmiterii în lanţ; • entropia sau neînţelegerea mesajului; • participarea formală la discuţie; • ignoranţa interlocutorului; • emoţiile-şoc; • timiditatea.

Blocajul psihic exprimă o inhibare a fluxului ideaţional, provocată de factori interni – psihogeni (activarea unor tensiuni inconştiente, conflictuale), sau externi (prezenţa sau influenţa stresantă a altor persoane). Stările de blocaj se produc frecvent atunci când indivizii sunt confruntaţi cu situaţii sociale care îi afectează puternic. Ele determină slăbirea coeziunii interne şi a forţei de acţiune a grupurilor.

b. Bruiajul - perturbarea parţiala şi tranzitorie din cauze fizice, materiale (sursă de zgomot) sau cauze psihologice. La receptor informaţia transmisă ajunge parţial sau chiar modificată. În aceste cazuri apare nevoia de interpretare şi implicit modificarea semnificaţiei iniţiale a mesajului. Înţelegerea unui mesaj presupune

53

potrivirea informaţiei primite în tiparele mentale existente (în harta mentală a interlocutorului).

Ce doreşti să îmi comunici Mesajul iniţial Ce îmi spui de fapt Ce înţeleg eu Ce reţin eu Ce accept eu

Ce am înţeles eu că doreai să îmi comunici Mesajul final

Harta mentală este o structură cognitivă prin intermediul căreia persoana realizează sortarea informaţiilor, conectarea acestora cu alte informaţii din categorii similare, etc. Hărţile mentale sunt utilizate în orice proces de comunicare în care suntem implicaţi.

Tiparele mentale sunt diferite de la persoana la persoana şi de asemenea sunt diferite pentru aceeaşi persoană în diferite momente (ele se schimbă, se adaptează în funcţie de necesităţile mentale actuale). Comunicarea eficientă presupune împărtăşirea aceluiaşi sens al mesajului, deci potrivirea celor doua hărţi mentale (ale emiţătorului şi receptorului) astfel încât să rezulte acelaşi sens.

c. Filtrarea informaţiei - transmiterea voluntară şi recepţionarea unei părţi a informaţiei. Receptorul/ emiţătorul apar ca filtre de informaţii. Este întotdeauna voluntară (ţine de intenaţionalitatea subiectului).

Filtrajul reprezintă astfel o formă a dezinformării, prin care se modifică mesajul, parţial sau total, în mod intenţionat, pe parcursul înregistrării, prelucrării şi transmiterii datelor şi informaţiilor.

Factori: - psiho-individuali; - de natură psiho-socială; - de natură psiho-organizaţională (tendinţa de a nu transmite toată

informaţia). Efecte negative: degradarea comunicării, nu se transmite exact ce trebuie;

amplificarea/ diminuarea semnificaţiei unor informaţii: succesele, nereuşitele; influenţează randamentul muncii.

d. Distorsiunea informaţiei - degradarea involuntară a informaţiei în cursul transmiterii de la receptor - emiţător, când informaţia are de parcurs mai multe verigi intermediare. Trec mai toate informaţiile însă denaturate.

Distorsiunea devine astfel, forma de dezinformare prin care se culeg, prelucrează şi transmit, în mod intenţionat, mesaje eronate.

e. Scurtcircuitarea - forma subtilă a dezinformării, prin care se elimină, intenţionat, din circuitul sau fluxul informaţional, anumite persoane.

f. Redundanţa - proces de înregistrare, prelucrare şi transmitere repetată a unor date şi informaţii.

g. Supraîncărcarea canalelor de comunicare - proces prin care se culeg, prelucrează şi transmit date şi informaţii inutile. Dacă informaţia apare ca o necesitate vitală a existenţei umane şi organizaţionale, ea poate fi, în acelaşi timp, sursa unor pericole în cazul mânuirii incorecte, iresponsabile.

54

Trebuie analizate trucajele posibile, sau cunoscute la ora actuală, profitând de necunoştinţa de cauză a publicului:

1. Negarea faptelor - dacă publicul nu are nici o cale de a-şi confirma ce s-a întâmplat în realitate, se pot pur şi simplu nega faptele.

2. Inversarea faptelor - susţinerea cu tărie a unui fapt care nu s-a petrecut, ireal.

3. Amestecul între adevăr şi minciună, cu diverse titluri – pornind de la ideea că publicul este mai mult sau mai puţin informat se încearcă să se mintă în proporţie de 100%.

4. Modificarea motivului – schimbarea poziţiei, „după cum bate vântul".

5. Modificarea circumstanţelor – se face prin modificarea proporţiilor în forţele prezente.

6. Estomparea – supra-informarea cu rol de a capta interesul publicului.

7. Camuflajul – forma superioară a estompării, se prezintă în detaliu cele afirmate.

8. Interpretarea – fără a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, faptele se pot prezenta şi comenta într-un mod favorabil sau nefavorabil.

9. Generalizarea 10. Ilustrarea – se pleacă de la particular la general, dar şi invers. 11. Inversarea părţilor egale – această inegalitate ajunge uneori până la

proporţia de 100%, deci se schimbă total raportul de forţe. h. Excesul de informaţie - se produce atunci când emiţătorul transmite mai

multă informaţie decât poate recepţiona destinatarul mesajului. Problema este de a stabili, după caz, limita la care începe excesul.

i. Deficitul de informaţie poate afecta negativ performanţa, mai ales când este legată direct de procesul muncii; deficitul e compensat de apariţia zvonurilor, ele iau naştere prin emiterea şi răspândirea unor opinii de către un lanţ sau o reţea de comunicare.

Distorsiunea interpretării este accentuată de suprapunerea şi amplificarea unor opinii ale emiţătorilor succesivi şi de „credibilitatea“ unor lideri de opinie.

Un aspect important în procesul de comunicare este tratat de către Bennis (citat de Kolb 1995) sub denumirea de arc de distorsiune. Arcul de distorsiune este procesul prin care se deviază de la mesajul iniţial. Are loc o degenerare a comunicării datorită faptului că uneori emiţătorul transmite un mesaj pe care nu l-a intenţionat receptorului şi/sau pe care receptorul nu l-a înţeles în totalitate. Are loc o comunicare „neintenţionată”, receptorul reacţionează la mesajul distorsionat şi ca urmare se creează o situaţie confuzantă pentru emiţător deoarece acesta nu anticipa o asemenea reacţie. Dacă acest gen de problemă persistă, distanţa dintre ceea ce se intenţionează să se comunice şi ceea ce se comunică neintenţionat se amplifică. Acest proces este considerat ca fiind unul dintre factorii principali de conflict.

55

Figura 1. Arcul de distorsiune a comunicării - Sursa: Kolb 1995, p. 185

Stiluri de a răspunde - tipuri de feedback Natura răspunsului la mesajul transmis de către emiţător este esenţială

pentru eficienţa comunicării. Feedback-ul necontrolat, neclar, imprecis duce la reacţii defensive din partea emiţătorului – mesajul nu mai este auzit şi apare o preocupare crescută de protejare sau de justificare. Defensivitatea este considerată principalul simptom al unei comunicări ineficiente şi duce la consum de energie, la canalizarea pe identificarea unui ţap ispăşitor”.

Kolb D.A., Osland J.S., Rubin I.M. (1995) citează un studiu care arată că 80% din răspunsurile posibile se încadrează în cinci categorii mari: răspunsuri de evaluare, răspunsuri de interpretare, răspunsuri de sprijin, răspunsuri de investigare şi răspunsuri de verificare.

- Răspunsurile de evaluare analizează cât de bun, cât de potrivit, cât de eficient sau cât de corect este mesajul transmis de către emiţător. Altfel spus receptorul evaluează mesajul receptorului conform valorilor sale. Acest tip de răspuns sugerează indirect emiţătorului ce trebuie să facă în continuare. De exemplu un răspuns poate fi: „Ce idee interesantă”, iar sugestia corespondentă transmisă este: „Continuă, mă interesează!”. Un alt exemplu de răspuns poate fi: „Ideea aceasta nu va funcţiona niciodată”, iar sugestia din spatele răspunsului este: „Opreşte-te, nu mă interesează!”.

- Răspunsurile de interpretare sugerează cum ar trebui să gândească şi să acţioneze emiţătorul. Receptorul arată emiţătorului cum vede el din exterior comportamentul acestuia şi care crede că sunt elementele care îl motivează. Un astfel de răspuns poate lua următoarea formă: „Spui asta doar fiindcă vrei să nu mă supăr”, sau „Crezi asta deoarece nu eşti bine informat” etc.

- Răspunsurile de sprijin sugerează emiţătorului că nu trebuie să simtă ceea ce simte. Acest gen de răspunsuri vine în situaţii de criză, când se doreşte transmiterea unui sentiment de siguranţă emiţătorului, când se încearcă aplanarea reacţiilor emoţionale ale acestuia. Un exemplu de răspuns de sprijin este: „Nu te teme, pierderile sunt nesemnificative”, sau „Nu e vina nimănui şi lucrurile se vor rezolva până la urmă”.

- Răspunsurile de investigare indică emiţătorului că e nevoie să-şi argumenteze, să-şi dezvolte punctul de vedere. Acest gen de răspunsuri vine pentru a genera informaţii suplimentare sau pentru a investiga anumite posibilităţi pe care mesajul emiţătorului nu le conţine. Altfel spus răspunsurile de investigare încearcă să acopere golurile din mesajul receptat, să-l clarifice sau să-l dezvolte. Problemele ce apar în comunicare datorită zgomotului sau datorită contextului uman în care aceasta are loc sunt diagnosticate printr-un astfel de răspuns. Un exemplu poate fi: „De ce crezi că nu poţi să faci faţă sarcinii?”.

56

- Răspunsuri de verificare au rolul de a facilita înţelegerea mesajului de către receptor. Ele nu intenţionează să transmită nimic emiţătorului (chiar dacă acest lucru se întâmplă) ci doar să recepţioneze corect mesajul, să înţeleagă ceea ce spune şi ceea ce simte acesta. Acest gen de răspunsuri verifică percepţia receptorului legată de mesajul primit, cel mai adesea cu ajutorul unor întrebări de control. Un exemplu de răspuns de verificare poate fi: „Vrei să spui că toţi colegii tăi au reuşit pentru că au fost motivaţi financiar mai bine?”, sau „Deci crezi că nu eşti sprijinit destul şi din cauza asta eşti supărat?”.

Comunicarea agresivă Agresivitatea reprezintă o modalitate de abordare a relaţiilor interpersonale.

Agresivtatea deţine un set corespunzător de comportamente verbale şi nonverbale. În comportamentul agresiv apar exprimări care reflectă alegerea de a nu lua în considerare dorinţele celorlalţi concomitent cu încercarea de a-şi îndeplini propriile doleanţe. Nu implică un compromis. Adesea nu implică exprimarea directă a dorinţelor, expectanţelor şi sentimentelor. De cele mai multe ori, acest mod de exprimare este nepotrivit din punct de vedere social.

Un individ care adoptă un comportament agresiv este lipsit de expresivitate, îngust, rece şi fixează interlocutorul. Are o postură rigidă, tensionată, simetrică şi picioarele depărtate. Mâinile sunt încleştate, face gesturi largi sau sacadate, în special deasupra umerilor. În ceea ce priveşte distanţa, aceasta este mai mică de 0,5 metri. Latenţa răspunsului este foarte scăzută, cu dese întreruperi. Vocea este foarte scăzută cu o rată conversaţională ridicată.

Bibliografie: Bogáthy, Z., (2004), Manual de psihologia muncii şi organizaţională, Editura Polirom, Iaşi Golu, P., (2003), Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Miron, Bucureşti Luca, M.R., (1996), Curs de psihologie a muncii şi organizaţională, Universitatea Transilvania, Braşov. Miclea, M., (2004), Consiliere şi orientare- ghid de educaţie pentru carieră, Ed. ASCR, Cluj-Napoca Păun, E., (1999), Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi

57

DE LA FILOSOFIE LA BIOETICĂ

FROM PHILOSOPHY TO BIOETHICS

Asist. univ. drd. Maria SINACI Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract: The last decades of the previous century were marked by the discoveries in

the field of science and the development of biotechnologies which represented a challenge for society and, finally, for human conscience. There had to be found an answer and this was the appearance of Bioethics. The new interdisciplinary domain of research was called to evaluate ethically the new situations and to watch over the application of the new technologies so that they do not harm life and human being’s rights and dignity. The progress of science mustn’t be followed by the regress of ethics.

Cuvinte cheie: etică normativă, bioetică, principiism

Dezbaterile filosofice din prima jumătate a secolului XX s-au desfăşurat

sub semnul pozitivismului logic al cărui obiect îl constituia în special analiza logică a limbajului, deoarece se acredita ideea că limbajul este sursa majorităţii problemelor filosofice. Etica s-a aflat în această perioadă într-un plan secund, iar faptul că pozitivismul a avut un pronunţat caracter ştiinţific şi empirist, cu orientări clare antimetafizice (există doar adevăruri factuale şi raţionale) i-a determinat pe autorii Manifestului Cercului de la Viena să nu o includă în lista domeniilor filosofiei.

Analiza limbajului a avut prioritate şi în etică, zonă în care cercetarea viza elemente tehnice de limbaj, mai puţin relevanţa practică. În demersul său de a defini obiectul eticii, G.E. Moore, aspru critic al naturalismului, porneşte tot de la analiza lingvistică a unor termeni ca bun, bine, plăcere. Pentru acest filosof, „treaba eticii nu e doar de a obţine rezultate adevărate, ci şi de a găsi raţiuni valide în sprijinul lor. Scopul direct al eticii este cunoaşterea, nu practica.” (Moore, 1995)

A. Ayer a avut o poziţie radicală cu privire la etică şi a afirmat că în ipostaza de ramură a cunoaşterii aceasta nu este decât un sector al psihologiei şi sociologiei, iar conceptele etice normative sunt ireductibile la concepte empirice . În măsura în care nu există niciun criteriu prin care să se poată testa valabilitatea judecăţilor în care apar, conceptele etice fundamentale sunt neanalizabile, ele fiind simple pseudoconcepte (Ayer, 2006).

Prima parte a secolului trecut a fost marcată în sfera eticii de metaetică, etica de ordinul II, prin dezvoltarea intuiţionismului, prescriptivismului şi emotivismului în detrimentul problemelor eticii normative. Distincţia conceptuală „operată între problemele morale de ordinul I şi cele de ordinul II a determinat o netă divizare a activitaţii filosofilor. Etica sau filosofia moralei a ajuns să fie considerată

58

pentru un timp ca incluzând numai metaetica şi deoarece etica normativă era esenţialmente noncognitivă, nu era considerată un domeniu de preocupare specific filosofic.” (Brink, 1991).

Filosofi precum G.E. Moore, W.D. Ross, C.D. Broad au împărtăşit asumpţii fundamentale despre etică, unele derivate de la filosofii sfârşitului secolului XIX, precum Henry Sidgwick Aceşti teoreticieni morali non-naturalişti credeau că judecăţile morale sunt obiectiv adevărate sau false şi că pot forma o categorie separată, nici una reductibilă sau derivată de la altele. În consecinţă, au acceptat că la nivelul principiilor fundamentale judecăţile morale sunt independente de toate celelalte. Negând revendicările de orice fel, au acordat credit gândirii intuitive, ca singura cale spre cunoaştere morală, fără a o socoti infailibilă.

Înlocuirea realismului moral (care a dominat începutul secolului XX) cu un antirealism expresivist în deceniile următoare, „care susţinea că judecăţile morale nu sunt adevărate sau false, ci exprimă doar simple atitudini pro şi contra, şi care a înţeles argumentul normativ ca o încercare de a transmite aceste atitudini celorlalţi printr-un fel de molipsire emoţională” (Hurka), a dus aproape la dispariţia eticii normative din aria preocupărilor filosofice.

Pe fondul descoperirilor din domeniul ştiinţelor vieţii (transplantul de organe, reproducerea umană asistată medical, problema experimentelor umane şi embrionare, eutanasia, mai apoi clonarea şi testarea genetică), a noilor probleme cu care s-a confruntat omenirea (ecologice, politice, economice), ca şi prin relaxarea interpretărilor de tip noncognitivist, după anii `70 etica revine în prim plan, stimulând reflecţia filosofică, devenită astfel „oglinda privilegiată în care se descifrează noul spirit al timpului” (Lipovetsky, 1996). Zonele eticii spre care s-a deplasat interesul filosofilor în această perioadă sunt etica normativă, prin fundamentarea teoriilor etice şi etica aplicată. Această revigorare a eticii, salvarea de la pieire, de la o moarte tăcută a fost atribuită de Steven Toulmin unui subdomeniu al eticii aplicate şi anume eticii medicale.

Etica normativă, punte de legătură între metaetică şi etica aplicată, reprezintă calea spre practicarea unor standarde morale şi încearcă să ofere răspunsuri la întrebările practice ale eticii, realizând un studiu a ce e corect şi greşit, a obligaţiei şi permisiunii, a ceea ce este deasupra şi dincolo de chemarea datoriei . Prin normele morale pe care le promovează contribuie la reglarea comportamentului corect şi incorect, deoarece „include propuneri substanţiale privitor la cum să acţionăm, cum să trăim sau ce fel de persoană vrem să fim” (Sagan, 1997).

Domeniul de aplicare a teoriilor etice este etica de ordinul III – etica aplicată- care a cunoscut în ultimele trei decenii o dezvoltare de o amploare deosebită, în toate subdomeniile: etica afacerilor, etica mediului, etica politică, etica medicală, etica drepturilor şi nu în ultimul rând, bioetica. Normele şi principiile etice oferă repere şi ghidează evaluările şi deciziile din aceste zone ale eticii aplicate, prin raportarea la situaţii concrete în probleme specifice.

Bioetica, ramură importantă a eticii aplicate, a apărut relativ recent pentru a răspunde noilor provocări generate de descoperirile din domeniul ştiinţelor biomedicale şi care prin aplicaţiile lor, în absenţa unui cadru legislativ şi etic puteau reprezenta o ameninţare la adresa vieţii, a drepturilor şi demnităţii fiinţei umane.

59

Termenul de bioetică, în sensul propriu al cuvântului, a fost introdus de medicul Van Renssalaer Potter în lucrarea „Bioethics: Bridge to the Future” publicată în anul 1971, unde a precizat că a ales rădăcina bio pentru a reprezenta cunoaşterea biologică şi etică pentru a reprezenta cunoaşterea sistemului valorilor umane (1971, p.1). După Potter, distincţia între valorile etice şi faptele biologice s-ar afla la baza progresului ştiinţific lipsit de discernământ care poate pune în pericol chiar supravieţuirea pe pământ, de aceea a şi numit bioetica ştiinţa supravieţuirii. Concepţia potteriană asupra unei bioetici globale care vizează bios-ul (mediu, om şi interacţiuni reciproce) a favorizat apariţia şi dezvoltarea unei etici a mediului.

A. Hellegers (fondator al Kennedy Institute of Ethics) reduce bioetica la o ştiinţă rezultată din sinteza dintre medicină, filosofie şi etică al cărei obiect îl constituie aspectele etice implicate în practica clinică (Sgreccia, 2003).

În „Encyclopedia of Bioethics” Reich o defineşte în 1978 ca „studiul sistematic al conduitei umane, în cadrul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, tratată în lumina valorilor şi principiilor morale”. În 1995 revine asupra definiţiei şi extinde obiectul bioeticii, numind-o „studiul sistematic al dimensiunilor morale – inclusiv viziunea morală, deciziile, conduita, liniile directoare etc. – ale ştiinţelor vieţii şi tratamentelor sanitare, cu folosirea unei varietăţi de metodologii etice într-o abordare interdisciplinară”, recuperând în parte concepţia potteriană.

Trăsătura caracteristică a bioeticii este interdisciplinaritatea, deoarece se află la intersecţia dintre ştiinţele experimentale (medicină, biologie) şi cele umaniste (filosofie, drept, sociologie, teologie, psihologie), menţin relaţii foarte strânse între ele şi fiecare disciplină are un statut epistemologic propriu, independent de celelalte.

Acest nou domeniu, bioetica, aşează în centrul preocupărilor sale omul şi devine astfel elementul de legătură între descoperirile ştiinţei şi aplicarea lor prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului, indiferent de avantajele cercetării ştiinţifice pentru societate (Scripcaru, 2003). Dezvoltarea într-un ritm exploziv a biotehnologiilor plasează ştiinţa cu un pas înaintea reglementărilor legislative şi etice, ceea ce impune reflexii bioetice şi concretizarea acestora în norme care ar trebui să aibă caracter anticipativ şi preventiv.

Bioetica există aşadar ca o încercare de reflecţie sistematică privind toate intervenţiile omului asupra fiinţelor vii, reflecţie ce are ca obiectiv identificarea valorilor şi normelor care să guverneze acţiunea omului, intervenţia ştiinţei şi tehnologiei asupra vieţii înseşi şi a biosferei (Sgreccia, 2003). Precizăm faptul că Bioetica nu poate fi redusă la etică medicală, medicină legală sau consideraţie filosofică, ci trebuie înţeleasă într-un sens extensiv, incluzând şi intervenţiile asupra vieţii şi sănătăţii omului.

Câmpul de acţiune al bioeticii este reprezentat de reproducerea umană asistată medical, transplantul de organe, diagnosticul preimplantator şi prenatal, eugenia, clonarea, avortul, cercetarea pe embrioni, euthanasia, suicidul asistat, drepturile animalelor etc.

Au avut contribuţii deosebite la dezvoltarea acestui domeniu bioeticieni (filosofi şi medici) ca P. Singer, A.R. Jonsen, T.L. Beauchamp, J.W. Ross, G.E. Pence, E. Pellegrino, H.T. Engelhardt şi O.O' Neill.

Filosofii aduc în cercetarea bioetică un interes sporit pentru claritate, transparenţă, simplitatea şi sistematizarea exprimării. Şi poate mai important, filosofii aduc acest interes deodată cu o bună stăpânire a capacităţii de reflecţie

60

asupra aspectelor esenţiale ale practicii şi înţelegerea acestor aspecte în lumina aspiraţiilor istorice şi a ţintelor viitoare (Khushf, 2004).

Dimensiunea normativă a eticii este prezentă în sfera bioeticii prin marile teorii etice a căror norme şi principii devin un sistem articulat care oferă repere şi orientează deciziile din acest domeniu. Teoriile etice contribuie la dezvoltarea abilităţii de a gândi şi evalua etic noile situaţii, oferind criterii pentru judecată şi modele relevante.

Nu pentru toţi filosofii morali, teoriile şi principiile etice reprezintă fundamente ale analizei etice şi repere ale acţiunilor. Sunt filosofi care critică ideea de teorie în etică. Unul dintre promotorii acestei critici, Bernard Williams, afirma că discuţiile care presupun că se poate face mai raţională gândirea etică prin desfăşurarea teoriei etice i se par îndepărtate de experienţa reală (Williams, 1995). Autorul neagă atât capacitatea filosofiei de a preciza cadrele etice cu valoare universală, cât şi evaluarea unor situaţii morale concrete prin aplicarea teoriilor şi principiilor etice.

Întrebarea care s-ar pune ar fi, de fapt, ce înţeleg antiteoreticienii prin teorie etică şi de ce o resping? Pentru Williams, „o teorie etică este o abordare teoretică a gândirii şi practicii etice; această abordare fie duce la un test general de corectitudine a opiniilor etice fundamentale, fie duce la ideea că un astfel de test nu poate să existe” (Williams,1985).

În ambele situaţii, demersul este dependent de un test, iar dacă scopul teoriilor etice este de a evalua testele propuse, atunci spune Williams, acestea au eşuat şi sunt sortite eşecului şi deci „filosofia nu trebuie să încerce să producă teorii etice” (1985).

John McDowell susţine că potrivit lui Aristotel morala e necodificabilă, iar noi ştim ce să facem nu aplicând principii universale, ci fiind un anumit gen de persoană, care ştie ce e bine să facă (Louden, 1992). Pe lângă caracterul universal se mai reproşează faptul că teoriile etice sunt reductive şi prea abstracte şi prin natura lor nu pot avea relevanţă în cazuri concrete, datorită aspectelor particulare. Antiteoreticienii sunt neîncrezători în posibilitatea aplicării unei teorii noilor situaţii cu care ne confruntăm şi care nu erau cunoscute, nici măcar anticipate atunci când a fost formulată teoria respectivă.

Argumentele antiteoreticienilor nu sunt foarte convingătoare, pe de o parte pentru că interpretările lor sunt în multe situaţii forţate (ex. caracterul reducţionist), probabil dintr-o înţelegere eronată a ceea conceptului de teorie normativă, pe de altă parte ei critică teoriile apelând chiar la noţiuni teoretice.

Acest curent antiteorie s-a manifestat şi în literatură şi în domeniile eticii aplicate, însă când bioeticienii au contestat relevanţa directă pentru munca lor a marilor teorii etice, ei au lucrat ani de zile la identificarea şi articularea unor noi metode de decizie morală, cum ar fi „principiismul” (Mureşan, 2006).

Iniţiatorii acestei noi modalităţi de abordare a problemelor bioeticii prin principii au fost T. Beauchamp şi J. Childress odată cu publicarea lucrării Principles of Biomedical Ethics în 1979. Autorii şi colaboratorii au formulat patru principii fundamentale ale bioeticii care au fost preluate de toţi cercetătorii din acest domeniu: principiul respectului autonomiei, al binefacerii, al nefacerii răului şi al dreptăţii. Acestea nu au o ordine predeterminată, fiecare este un principiu prima facie şi în funcţie de context poate fi surclasat de oricare altul, nu au un caracter absolut şi se

61

sprijină pe o pluralitate de principii. Principiismul a vizat de la început nevoile bioeticii şi aplicarea la alte domenii este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. R. Gillon a propus un model european bazat pe doar două principii, în timp ce un proiect de cercetare al Comisiei Europene indică alte patru: autonomie, demnitate, integritate şi vulnerabilitate.

Deşi Beauchamp şi alţi principiişti afirmă că nu am avea nevoie de marile teoriile etice pentru fundamentarea acestui gen de abordare, menţionăm că aceste principii au ăn spatele lor chiar teoriile etice şi sunt susţinute şi de alte principii împrumutate din rândul acestora: principiul utilitarist, al universalităţii (inspirat din teoria kantiană), al egalităţii şi al echităţii.

În ciuda criticilor aduse de antiteoreticieni şi a rezervelor unora cu privire la necesitatea şi utilitatea teoriilor morale, trebuie spus că acestea sunt foarte importante, o dovadă în acest sens fiind preocupările intense ale eticienilor şi sfera largă de aplicabilitate din cadrul eticii de ordinul III.

R.B. afirmă că prin teoriile etice este explicat fenomenul moral şi în felul acesta este satisfăcută curiozitatea şi dorinţa umană de cunoaştere. Cu ajutorul lor sunt create, prezentate şi sistematizate principalele concepte, modele, categorii şi metafore care guvernează viziunea noastră morală (Louden, 1992).

Într-o lume în care ştiinţa este călăuzită mai ales de utilitate şi eficacitate, iar dinamica descoperirilor are un caracter exploziv bioetica are rolul de a stabili punţi epistemice cu alte ştiinţe pentru a preveni situaţiile în care aplicarea noilor tehnologii nu ar fi benefice omului şi mediului, ci ar putea leza viaţa, drepturile şi demnitatea fiinţei umane, punând în pericol şi întreaga biosferă. În sprijinul acestor idei, Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi demnitatea umană în faţa descoperirilor ştiinţifice din 1996 prevedea ca „un pas făcut pentru ştiinţă să oblige la două reflecţii etice şi juridice.”

Bibliografie:

Ayer, A.J., (2006), Critica eticii, în (ed.) Mureşan, V., Filosofia morală a lui Richard Hare, Editura Paideia, Bucureşti Brink, O.D., (1991), Moral Realism and Foundation of Ethics, Cambridge University Press Hurka, T., Normative Ethics: Back to the Future, în www.umass.edu/philosophy/events/papers Khushf, G. (ed.), (2004), Handbook of Bioethics, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht Lipovetsky, G., (1996), Amurgul datoriei, Editura Babel, Bucureşti Louden, R.B., (1992), Morality and Moral Theory. A Reappraisal and Reaffirmation, Oxford University Press, Moore, G.E., (1995), Obiectul eticii, în V. Muresan (ed.),Valorile şi adevărul moral, Editura Alternative, Bucureşti Mureşan, V., Pericolul filosofiei hip-hop, în www.rfil.ro Mureşan, V., Avatarurile eticii aplicate, în www.ccea.ro Potter, V.R., (1971), Bioethics: Bridges to the Future, Englewood Cliffs, N. J. Prentice-Hall Sagan, S., (1997), Normative Ethics (Dimensions of Philosophy), Westview Press

62

Scripcaru, G., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C., (2003), Introducere în biodrept - de la bioetică la biodrept, Editura Lumina Lex, Bucureşti Sgreccia, E., Tambone, V., (2003), Manual de bioetică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti Toulmin, S., (1986), How medicine saved the life of ethics, în J.P., DeMarco, R.M., Fox (eds.), New Directions in Ethics, Routledge Williams, B., (1995), Introducere în etică. Moralitatea, trad. V. Mureşan, Editura Alternative, Bucureşti Williams, B., (1985), Ethics and the Limits of Philosophy, Harvard University Press, Cambridge www.orientalia.org/wisdom/philosophy

63

DINCOLO DE GRUPURILE MARI. ÎNCERCARE DE PREFIGURARE PSIHO-LOGICĂ A GRUPURILOR SUBSIDIARE

TOWARDS LARGE GROUPS.

PSYCHO-LOGICAL PREFIGURATION OF SUBSIDIARY GROUPS

Lector univ. dr. Dan Aurel BANCIU Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract: It is possible to find other kind of groups, more specialized and more

practical for the today social sciences and for the new human revolution? We say laconical: yes: the subsidiary groups.

Cuvinte cheie: grupuri subsidiare, construcţie europeană, psihologie

socială aplicată, teoria acţiunii, intenţionalităţi logico-pragmatice Un punct de plecare de la care se poate porni, poate fi dat de răspunsul la o

întrebare: Cât de util poate fi un astfel de demers, respectiv, o a doua: dacă din punct de vedere logic există sau pot exista grupuri subsidiare? Vom încerca în primul rând să răspundem la a doua întrebare. La nivelul sistemului social global există şi întâlnim diverse grupuri subsidiare, fiecare cu un specific propriu, care le deosebeşte de altele, şi în acelaşi timp le individualizează în raport cu cele de seama lor, reunite generic sub semnul principiului subsidiarităţii. Considerăm Universul ca fiind sistemul social global. Acesta este format din entităţi şi determinări ale acestora. Una şi aceeaşi determinare, în speţă subsidiaritatea, poate aparţine unei entităţi sau mai multora. Faptul de a spune că determinarea proprietăţii (principiului subsidiarităţii) aparţine unei entităţii sau mai multora, este identic cu a afirma că principiul subsidiarităţii delimitează mai multe; o mulţime de entităţi. În consecinţă, se poate susţine că există o mulţime S, iar prin aceasta înţelegem mulţimea determinată de principiul subsidiarităţii.

Teoriile despre principiul subsidiarităţii, au apărut şi s-au manifestat intens în viaţa sociopolitică relativ recent. Ele s-au conturat în focul dezbaterilor de competenţă de la sfârşitul secolului trecut dintre diverse state europene, în funcţie de tradiţia lor istorică, de stilul de guvernare, de tipul de organizare, respectiv de mentalitate şi aşezare spirituală în orizontul catolic sau reformist, în speţă sau în general subsumabil termenului de apusean. Acestea au avut ca punct comun faptul că în diversele state, fie erau membre, fie se aflau în raporturi de variabilă natură cu Comunitatea cărbunelui şi oţelului iniţial, cu Comunitatea Europeană – Piaţa Comună mai apoi, iar actual cu transpunerea în faptă şi readucerea la realitate a visului caroligian, adică Uniunea Europeană. Pe de altă parte principiul subsidiarităţii a fost abordat şi folosit şi dincolo de Atlantic, mai precis în Statele Unite ale Americii, încă de la constituirea lor. În funcţie de structura sistemului

64

social al unui stat european, sau altul, precum şi din construcţia procesului unificării europene sau conturat două poziţii principale: cea a regionalizării şi cea a federalizării, ambele puse sub semnul construirii casei europene. În termeni simpli, regionalizarea presupune renunţarea la mai puţină suveranitate decât ar presupune federalizarea; în sensul că, federalizarea statelor presupune renunţarea la numeroase competenţe care ţin de suveranitatea unui stat, în timp ce regionalizarea nu presupune aceasta, ci dimpotrivă conservarea unor atribute şi atribuţii ale statului în conceptul european. Cu alte cuvinte, federalizarea transformă statele în regiuni europene în timp ce regionalizarea menţine aceste state ca şi când ar fi „nişte mici Europe” într-o Europă mare. Simplificând extrem de mult datele şi faptele, se poate afirma (doar pentru introducerea de faţă) că este interesant de remarcat că federalizarea a fost promovată de statele federale, în timp ce regionalizarea a fost promovată atât de către acestea, dar şi (cu greu) de către statele naţionale şi unitare.

Rezumând, cele două direcţii principale ale unificării europene, s-au conturat explicit în ultimii 50 de ani şi ţin şi depind totodată de următorii factori: de trecutul istoric şi de moştenirea – intelectuală, culturală, religioasă, de gândire politică, de mentalitate şi viziune istorică, afirmate, manifestate, încurajate ori prohibite de cele două mari tipuri de state europene (naţional sau federal, indiferent de titulatura oficială a acestora). Un singur exemplu: Revoluţia industrială din Marea Britanie, este incompatibilă şi chiar antagonică Revoluţiei industriale din Franţa, nu numai cel puţin ca început, cât şi ca finalitate.

Grupurile subsidiare sunt mulţimi sau clase de mulţimi? Mulţimea mănăstirilor din Bucovina. Aceasta face parte din mulţimea mănăstirilor din România; din Europa; din

Univers. Concluzie: Există o clasă a mănăstirilor; o clasă de grupuri subsidiare, care

sunt mănăstirile, la fel cum există o clasă de penitenciare ca grupuri subsidiare, sau o clasă formată din mulţimea spitalelor ori a grupărilor teroriste. Clasa grupurilor subsidiare este dată de mulţimea elementelor sau a grupurilor care stau sub semnul; realizează sau satisfac funcţia propoziţională a principiului subsidiarităţii. Această clasă (a grupurilor subsidiare) care satisface funcţia propoziţională a (principiului) subsidiarităţii, este numai o parte din mulţimea indivizilor care pot corespunde variabilei subsidiarităţii. Altfel spus, funcţia: grup subsidiar de x, adică simbolizat: GS (x) este satisfăcută de clasa grupurilor subsidiare. Pentru aceasta; pentru clasa GS, mulţimea elementelor care o compun, funcţia propoziţională, în speţă subsidiaritatea este adevărată. Întâlnim aici, dat şi confirmat de realitate, situaţia relativ rară în care atât clasa de grupuri subsidiare cât şi mulţimea de acestea sunt corelate de la început cu funcţia propoziţională, adică, în cazul nostru cu principiul subsidiarităţii. La fel ca şi funcţia propoziţională cu care este corelată clasa grupurilor subsidiare prezintă o ierarhie, o ierarhizare: clase de grupuri subsidiare, respectiv subclase de grupuri subsidiare. Pot fi notate două tipuri de desemnări a elementelor clasei GX:

a) cu ajutorul variabilelor specializate: x, y,z,… unde x,y,z, reprezintă mănăstiri, penitenciare, organizaţii, instituţii, grupări teroriste, etc.

b) variabile individuale, care ţin prin urmare seama de diversele principii de ierarhizare : x1, x2,x3…

65

y1, y2, y3…, unde: x1= chilie, x2 = schit x3 = mănăstire şi de ce nu y1 = monah y2 = ieromonah y3 = stareţ y4 = arhimandrit y5 = episcop … yn = mitropolit … yt = patriarh …. yx = exarh al plaiurilor1 … yy = locţiitor al lui Hristos pe pământ; vicar al acestuia

Pe mai departe, pentru a desemna clasa grupurilor subsidiare folosim simbolul gen. Se poate scrie, în consecinţă x ∈G, adică „x aparţine lui G” şi G U M, adică G este inclus în M. De aici rezultă că xMG nu este identic cu a∈ X, iar G UM, nu este identic cu X UY, deşi se înţelege că primele sunt cazuri particulare pentru relaţiile corespunzătoare din teoria mulţimilor. Dacă x este echivalent cu a şi G este echivalent cu X, se înţelege, x aparţine lui G, care este echivalent cu a, care aparţine de X. Dacă G este echivalent cu X şi M este echivalent cu Y, atunci G este inclus în M, este echivalent cu X inclus în Y. În consecinţă spunem că o mulţime de grupuri subsidiare este clasă (G), dacă şi numai dacă există o funcţie propoziţională pe care mulţimea aceasta o realizează sau o satisface. În cazul nostru funcţia satisfăcută este P.S, adică principiul subsidiarităţi. De exemplu, mulţimea G1 (formată din mănăstiri din estul tării) realizează funcţia propoziţională: „mănăstiri frumoase din România” şi în consecinţă ea este clasa corespunzătoare acestei funcţii propoziţionale. Extinzând mulţimea Gt (formată din mănăstiri din nord, din sud, din est şi din vest; din punctele cardinale ale lumii) realizează funcţia propoziţională a „mănăstirilor din lume”. Totodată, dincolo de funcţia propoziţională a aparteneţei, ele realizează şi funcţia propoziţională pe care o putem numi pragmatica principiului subsidiarităţii. În sensul că, în mulţimea univers, ca sistem social, întâlnim cel puţin o clasă Gs de 1 Cu un titlu vechi, această expresie denominează un vechi rang bisericesc. La noi a fost folosit pentru prima dată, odată cu dobândirea autonomiei, sau autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, pentru credincioşii acesteia atunci când s-a constituit de sine stătătoare, s-a despărţit, s-a consacrat şi a fost recunoscută ca atare de Constantinopol, respectiv de Biserica Bizantină a Constantinopolului. Interesant este faptul că pentru lumea ortodoxă, Patriarhia de Constantinopol are rolul de întâi stătător; de „primul inter-pares” (primul între egali) ; aşadar de prim vorbitor şi de prim stătător, între bisericile drepte surori. De asemenea , este interesantă şi această titulatură acordată Mitropolitulului Ungro-Vlahiei de către Bizanţ, fapt în care putem sesiza o relativă expresie a subsidiarităţii.

66

(grupuri subsidiare), care sunt de pildă mănăstirile. Aceeaşi situaţie se aplică şi clasei de mulţimi care sunt organizaţiile, instituţiile, sistemele penitenciare, armata şi derivaţiile acestora, spitalele şi unităţile spitaliceşti ori cele negative. Toate aceste GS –uri au ca specific funcţia propoziţională a subsidiarităţii, care funcţionează derivat de, însă integrat în mulţimea Univers ca sistem social. Se poate menţiona aici că această funcţie propoziţională a subsidiarităţii funcţionează şi este viabilă pentru mulţimea U, ca şi un atribut colateral, şi nu ca şi principiu fundamental, ori, tocmai în această nuanţă stă esenţa întemeierii, existenţei, funcţionării şi a viabilităţii GS-urilor.

Teoria mulţimilor şi logica claselor vorbesc despre mulţimi finite şi mulţimi infinite, respectiv despre mulţimi intensionale şi extensionale. În ce măsură pot fi integrate grupurile subsidiare, fie ca mulţimi, fie ca şi clase în acest „regiment logic”. Un prim argument ne poate îndemna, orienta şi aşeza către situarea/ plasarea grupurilor subsidiare în spaţiul mulţimilor finite, respectiv a celor intensionale. Acest fapt este pasibil însă de a fi amendat, întrucât poate oferi siguranţa înecatului ajuns la mal, respectiv relaxarea neofitului care a realizat pentru prima dată în viaţa lui un silogism coerent, categoric şi respectând toate formele de validitate cerute de „fiire”.

Considerăm că GS – urile se află sub două umbrele atât cea extensională cât şi cea intensională. Argument: din punct de vedere extensional poate fi enumerată situaţia, starea şi numărul tuturor grupurilor subsidiare, iar din punct de vedere intensional, poate fi evocată proprietatea subsidiarităţii. Pericolul ar fi aici de a atinge visul lui Borges din celebra sa „Carte de nisip”- care visa „să cunoască” o bibliotecă totală, care să cuprindă toate cărţile posibile a se scrie, a fi fost scrise ori s-ar fi putut să fie astfel, din, în şi pentru lume. Aici însă, pericolul ar fi de transformare a extensionalităţii în intensionalitate, adică a transformării mulţimii redate prin indicarea grupurilor subsidiare care fac parte din ea, în mulţimea care are această proprietate a subsidiarităţii. Ori lumea sau Universul, ca sistem social, este în şi sub vânt, adică în continuă mişcare şi transformare; fără a-şi modifica însă paralogismele altor criterii de referinţă şi de identificare. Cu alte cuvinte argumentul principal aici ar fi că lumea este atât statică, dar şi dinamică, astfel încât, a la Iov, vanitate şi deşertăciune – tot Lume se face. Dinamica sistemului social este atât de mare încât mereu şi mereu apar noi grupuri subsidiare, care au ca specific funcţia propoziţională a principiului subsidiarităţii în sensul că îşi stabilesc reguli de acţiune şi dinamică proprie. Fără a complica lucrurile, însă cu riscul nuanţei, se poate vorbi despre lucrurile pozitive subsidiare şi despre cele negativ subsidiare. Şi ne referim aici la acele grupuri care încalcă, ignoră, sau convertesc legile generale ale sistemului social pe care grupurile sociale subsidiare pozitive le respectă ori măcar le ţin la nivelul permisivităţi, noningerinţei, sau indiferenţei.

GS-urile negative pot deriva fie din aşa-numita necesitate sau principiu de compensare al sistemului (pentru ca să-şi fie suficient sieşi; fie din interacţiunea sistemului general global cu alte sisteme globale asemănătoare existente în mulţimea Univers. Formalizând, astfel de grupuri subsidiare negative, pot fi vizualizate la intersecţia funcţiilor lor opoziţionale specifice, în sensul că de cele mai multe ori GS-urile negative rezultă din intersecţia şi nu din reuniunea lor. Reuniunea ca şi operaţie, este permisivă în timp ce intersecţia este prohibitivă, intransigentă şi pe cale de consecinţă vindicativă, răz-bunătoare şi deci de neierta. Diversele grupări teroriste, de pildă se constituie în grupări subsidiare negative. Nucleul conceptului

67

nu spune la fel ca şi altele nimic despre reprezentare. Altfel spus, principiul subsidiarităţii nu indică din cine este sau ar trebui să fie compus grupul. El doar presupune expresia de „comunităţi locale şi regionale”. Din definiţiile posibile ce se pot da acestui principiu, se poate reţine că el presupune: fie neintervenţia structurilor superioare în problemele structurilor inferioare dacă aceste din urmă şi le pot rezolva singure, fie delegarea competenţelor nu neapărat necesare funcţionarii nivelului superior către cele inferioare

Şi nici nu poate aceasta deoarece se referă o mulţime de grupuri şi nu la un interval de grupuri. Folosind limbajul teoriei mulţimilor, funcţia de subsidiaritate (notată cu F(x) se defineşte pe intervalul mulţimilor definite şi nu pe al celor nedefinite – aceasta s-ar putea face doar atunci când vorbim despre partea teoretică a subsidiarităţii- mulţimi definite după diverse criterii, de la cel religios, la cel etnic, ori cel politic sau mai nou, a la Toffler, după cel al hobby-urilor, ori apartenenţei la o limbă, un domeniu de activitate.

Să începem de pildă cu un meci de fotbal. Să considerăm de pildă că este unul internaţional (poate fi şi din diviziile sau ligiile naţionale). La acesta participă foarte mulţi oameni. Ei sunt să spunem peste 50-70 de mii, fără a mai socoti mulţimea spectatorilor care privesc fie liniştiţi la televizoare lor sau la monitoarelor computerelor personale sau fie neliniştiţi în localuri, birturi sau alte pub-uri. Meciul de fotbal durează 90 de minute şi se încheie de obicei fie cu victoria uneia dintre cele două echipe, fie cu un rezultat de egalitate. Cei ce urmăresc meciul de fotbal -fără a-i menţiona şi pe cei din afara stadionului- se pot împărţi, simplificând în:

- mulţimea distinctă; definită a galeriilor care se confruntă între ele, încurajându-şi fiecare formaţia preferată

- o mulţime nedefinită, dată de spectatorii ocazionali, de turişti, de ne-fani, răspândiţi aleatoriu în jurul arenei,

Alături de aceste două mulţimi, una definită şi formată din grupuri umane coerente şi alta nedefinită formată din elemente (în cazul nostru din indivizi oarecare ce au doar simpla calitate de spectatori, la care se mai adaugă reporterii sau redactorii sportivi din presa scrisă sau din cea audio-vizuală, forţele de ordine, vânzătorii ambulanţi, angajaţii sau personalul tehnic sau de întreţinere, etc; aşadar reprezentanţi dintr-o serie de grupuri care se află la meciul respectiv nu dintr-o plăcere, sau altfel de trebuinţă secundară (socială, psihologică, etc.), ci pentru ca să îşi facă meseria, să îşi exercite profesia pentru care au fost angajaţi de societate şi pentru care sunt plătiţi. Din aceste considerente, reporterii, oamenii de ordine, vânzătorii ambulanţi şi alţii pot fi considerate intervale de grupuri întrucât ne referim la interşanjibilitatea acestora, în sensul că faţă de grupurile definite, ei pot fi schimbaţi cu membrii ai grupului de pe acelaşi interval fără nici o problemă, întrucât şi aceştia (cei schimbaţi), îşi vor face la fel meseria. De aceea, aici vorbim de interval de grup şi nu de o mulţime definită. Cu atât mai mult cu cât criteriile folosite pentru definirea mulţimilor sunt diferite.

Prin mulţimi definite (în cazul de faţă mulţimea grupurilor subsidiare), se poate înţelege un ansamblu de grupuri care fiecare are anumite caracteristici şi cu o existenţă mare sau relativ mare în timp Caracteristicile comune ale acestora, care le permit a fi subsumabile unei mulţimi, sunt date de reguli specifice. Ambele galerii de suporteri pot fi considerate a fi un grup subsidiar, mai precis grupuri subsidiare de aceeaşi calitate sau specific, respectiv elemente ale mulţimii grupurilor subsidiare, pe

68

care o vom nota în cele ce urmează cu simbolul MGS. Pe de altă parte jurnaliştii, forţele de pază si ordine, medicii, pompierii, oficialii, într-o primă etapă sau la o primă abordare, reprezintă intervale de grupuri (aşa cum am văzut mai sus sunt interşanjabili ; pot fi schimbaţi cu alţi care au aceeaşi calitate, fără ca prin aceasta să se petreacă o conturbare majoră a evenimentului). La o a doua vedere însă, se poate spune că la rândul lor fac parte din grupuri subsidiare specifice (unităţi spitaliceşti, unităţi de pază şi protecţie, unităţi de prelucrare şi transmitere a informaţiei). Iar acestea la rândul lor sunt elemente ale mulţimii MGS.

Pasul următor în această încercare de configurare logică este dat de o încercare de definire a mulţimii MGS. Prin mulţime definită a grupurilor subsidiare, se poate înţelege un ansamblu de grupuri distincte cu tradiţii, reguli şi cutume proprii, care are fiecare anumite caracteristici şi o existenţă mare sau relativ mare în timp. Prin expresia de mulţime nedefinită s-ar putea înţelege definiţia clasică a mulţimii : un grup mare de oameni, neorganizat, spontan, constituit în funcţie de un eveniment oarecare ce se destramă total sau parţial fie după consumarea evenimentului, fie după ce acesta nu mai are loc. MGS, ca mulţime definită, are ca proprietate fundamentală faptul că principiul subsidiarităţii (al delegării competenţelor de la nivelul superior ierarhic la cel inferior structural) se aplică fiecărui element al acestuia respectiv fiecărui grup subsidiar (a căror scurtă trecere în revistă am făcut-o în paginile anterioare). Termenul de interval îl folosim pentru a evidenţia mai mult distanţa dintre grupuri; spaţiul sau spaţiile dintre acestea. În acest context, spaţiul ca interval capătă mai multe valenţe:

a. spaţiul ca mulţime-univers (U), în cadrul căruia; pe suprafaţa căruia îşi desfăşoară existenţa şi construcţiile structurale elementele mulţimii MGS

b. spaţiul, ca element de raportare la elementelor mulţimii MGS la U. La acest nivel se pot distinge mai multe situaţii posibile: b.1. spaţiul ca suprafaţă pe care nu există grupuri subsidiare b.2. spaţialităţi cu potenţialitate de constituire pe suprafaţa lor de

elemente ale MGS. Sigur, prezentarea poate fi nuanţată mai adânc prin rafinarea situaţiei b.1,

care ar conduce la spaţialităţi interzise elementelor MGS, la spaţialităţi tranziente sau tranzitorii, în sensul că ele nu există, dar vor exista, respectiv nu există dar au existat. Rafinarea situaţiei b.2., conduce la situaţii de potenţialitate valorică (de pozitiv, sigur vor fi, de negativ, sigur vor fi fost, ori neutru, dacă se întrunesc şi alte condiţii se vor produce elemente ale MGS).

c. spaţiu ca limită frontieră, barieră, loc se întâlnire, intersecţie sau răscruce, fie a elementelor MGS între ele, ori fie cu elemente care ţin de alte mulţimi. Tot aici, spaţiul poate fi văzut şi ca loc de apropiere al acestora, ori altfel spus „se află sub acelaşi cer înstelat” al mulţimii univers, care poartă numele de globalizare.

În cazul mulţimilor nedefinite, un interval prin definiţie înseamnă limită, respectiv strict „de aici până aici” şi restul e tăcere. În cazul celor definite, înseamnă şi toleranţă, adică „hai să vedem şi dincolo” şi în speţă, indirect subsidiaritate. Considerăm grupurile subsidiare prezentate în paginile anterioare, pe care le vom nota cu A,B,C,D,…X. Acestea sunt elemente ale mulţimi grupurilor subsidiare MGS. Elementul comun, funcţia sau proprietatea este faptul că indiferent de număr, cantitate şi de calitate, spaţialitate, temporalitate, axiologii şi structuralisme li se

69

aplică principiul subsidiarităţii, altfel spus aceste elemente ale mulţimii au proprietatea acestui principiu, care înseamnă subsidiaritate. În sensul că ele funcţionează cu randament şi calitate variabilă conducându-se după legi şi regulamente, tradiţii şi obiceiuri specifice, care nu fac cu necesitate parte din complexul legislativ consacrat al nivelului ierarhic superior şi care este în cazul nostru societatea sau sistemul social. Astfel, comunităţile locale şi regionale, minorităţile de diverse facturi naţionale, etnice, politice, culturale, religioase, economice, sexuale, de vârstă şi ocupaţii, instituţiile, organizaţiile, sistemul monahal, subsistemele armatei, medicale, penitenciare, ca elemente ale mulţimii MGS, au următoarele caracteristici definitorii comune :

1. respectă toate legile şi regulamentele emise de nivelul ierarhic superior 2. îşi creează legi şi regulamente proprii, respectiv duc mai departe

tradiţii, obiceiuri şi cutume, care au ca esenţă următoarele caracteristici :

2.1. nu contravin regulilor nivelului superior ierarhic 2.2. sunt personalizate, în sensul că sunt tipice şi specifice pentru fiecare

GS în parte. 2.3. îi definesc esenţa, structura şi specificul 2.4. asigură finalitatea specifică pentru care respectivul grup subsidiar s-a

constituiut şi există. 2.5. sunt în stare a se impune, a fi aplicate sau respectate de către toţi

membrii grupului respectiv. Discuţia poate fi rafinată din nou aici, vis a vis de ceea ce s-ar putea numi

GS negative. În cazul GS – urilor precedente, principiul subsidiarităţii funcţionează şi este respectat : neimplicarea nivelului ierarhic superior la nivelul celui inferior, respectiv delegare competenţelor ( Ministerul Sănătăţii versus Spitalul din Dragoslavele; Ministerul de Finanţe versus o oarecare Asociaţie Familială de vândut mici pe malul Mării). Există situaţii în care grupuri subsidiare, dacă nu eludează principiul subsidiarităţii ridicându-se împotriva nivelului ierarhic superior, caută măcar cât de cât să evite aplicarea sau respectarea sistemului legislativ al sistemului social respectiv, iar acest fapt este confirmat sau argumentat de existenţa ca parte integrantă a complexului de legi a sistemului social, a legislaţiei penale, a procedurii penale, respectiv a întregului cortegiu de sancţiuni prevăzute în diverse regulamente speciale. Pot fi considerate în evantaiul acestor GS-uri negative, mişcările sau grupările teroriste, fracţiunile autonomiste şi coborând pe scara gravităţii, grupările de crimă organizată, cele de trafic de droguri sau de carne vie, cele de contrabandă, ori de branconaj, grupurile de agresori, bandele de hoţi, celulele de hackeri, şi lista ar fi lungă, cam cât Codul Penal şi mai mult. Niciodată acestea nu au fost privite din perspectiva subsidiarităţii, deşi în fond prin faptul că sunt judecate, condamnate şi pedepsite potrivit legii sistemului social respectiv, se confirmă apartenenţa acestora la respectiva societate şi inclusiv la o funcţionare (desigur sui-generis) a principiului subsidiarităţii. La fel ca şi în Iad, unde cei răi şi păcătoşi sunt pedepsiţi şi osândiţi pentru greşelile lor, prin urmare Iadul are un rol pozitiv, la fel şi sistemul penal, respectiv supunerea devianţilor din aceste grupuri subsidiare negative la pedeapsa dată de Statul sau de sistemul social pe care îl ignoră şi ale cărui reguli le încalcă, reprezintă în esenţă o altă latură sau faţetă a aplicării principiului subsidiarităţii.

70

Revenind, în cazul diverselor clase de mulţimi şi a mulţimilor definite în general (în sensul că au o proprietate A sau B, sau oarecare X ; ori A şi B şi … X ) principiul subsidiarităţii se manifestă tocmai prin existenţa celorlalte proprietăţi sau caracteristici. Altfel spus, principiul subsidiarităţii se manifestă aici prin existenţa proprietăţilor care le separă, le specifică şi le individualizează şi nu prin punctul lor comun. Concepţiile cele mai cunoscute despre subsidiaritate sunt două : 1. subsidiaritatea, respectiv subsidiarul reprezintă ceea ce este secundar; ceea ce

înlocuieşte; înlocuitorul, paleativul; surogatul. 2. subsidiaritatea ca neimplicare în nivelul inferior.

Din perspectiva logicii, prima concepţie, la modul cel mai simplu poate fi ilustrată prin tehnica, metoda sau procedeul formalizării. În fapt o operaţie de abstractizare, însă în acelaşi timp şi una de generalizare şi de sinteză. Ea constă în simbolizarea diverselor elemente, relaţii particulare şi reale totodată cu litere mari şi mici, semne matematice, care simplifică şi uşurează procesul gândirii, fără însă a-l dilua. Subsidiarizarea elementelor şi componentelor realităţii cu elementele abstractului; ale matematicului nu denaturează nicicum problema pentru care s-a aplicat principiul subsidiarităţii; nu o transformă în alta ci uşurează şi eficientizează calculul gândirii şi pragmatica acţiunii. În ceea ce priveşte a doua concepţie (neimplicarea în ierarhii inferioare, ci doar obligaţia susţinerii ferme a acesteia) din perspectiva logicii cel mai aproape ajungem la teoria logică a libertăţii şi a constrângerii, respectiv la teoria acţiunii. Ajunşi aici, trebuie făcută o scurtă trecere în revistă a relaţiilor dintre apartenenţă şi incluziune în cadrul MGS.

Apartenenţă : ∈ = un element aparţine unei mulţimi. Incluziune : ⊂ = o mulţime se conţine în alta Ambele pot fi privite din perspectiva primei concepţii ale subsidiarităţii,

însă în această situaţie nu ca înlocuire sau diversitate de caracteristici, ci prin punctul comun (trăsătura, proprietatea caracteristică) care le oferă prin ea însăşi apartenenţe sau incluziunei. Extinzând în planul structurii administrativ-politice, subsidiaritatea apartenenţei şi cea a incluziunii, ne conduce automat la comunităţile locale şi regionale care alcătuiesc diversitatea comunităţii, respectiv întregul structurat multicolor şi unitar. Ca manifestare a principiului subsidiarităţii, atât apartenenţa cât şi incluziunea oferă dincolo de integrarea de întreg posibilitatea libertăţii pentru structurile comunitare locale şi regionale. Fără însă, independenţă sau grosier spus autonomie, întrucât, dacă ar fi aşa sau ar exista această posibilitate mulţimea globală nu s-ar mai justifica principiul subsidiarităţii, nu s-ar mai putea aplica iar subiectele acţiunii de apartenenţă respectiv incluziune, nu ar mai fi ale societăţii ci ale lor însele, fie ca enclave, fie ca entităţi de sine stătătoare.

Din punctul de vedere al MGS, se poate observa că ambele proprietăţi logice există, funcţionează şi se aplică. Subunitatea de jandarmi de la Muntele Rece, este inclusă în subsistemul Ministerului Adminisraţiei şi Internelor, după cum totodată cei douăzeci de tineri soldaţi care-şi satisfac stagiul militar ca voluntari la acea subunitate aparţin de aceasta din urmă, fără ca nivelul superior ierarhic ori cel mai de sus să intervină neapărat în programul de luptă şi de instrucţie de zi cu zi al acestora. Exemplul confirmă încă o dată prezenţa şi manifestarea libertăţii de acţiune şi dar totodată şi cvasi-paradoxal, absenţa independenţei de acţiune, ceea ce în fond statuează de fapt subsidiaritatea. Grupurile subsidiare pot fi independente unele de altele şi pot avea totodată şi libertate de acţiune, însă independenţa este raportată strict la alte grupuri subsidiare şi nu la sistemul subsidiar global de care ţin şi trăiesc.

71

Ridicarea grupurilor subsidiare împotriva mulţimii care le cuprinde, respectiv a societăţii ca întreg, poate să conducă la următoarele situaţii :

1. obţinerea independeţei în paralel cu menţinerea libertăţi de acţiune 2. obţinerea libertăţii cu pierderea libertăţii de acţiune 3. plasarea lor în spaţiul grupurilor subsidiare negative, care cad într-o

formă sau alta sub incidenţa legilor restrictive sau penale ale sistemului 4. necâştigarea independenţei, iar aici se disting mai multe situaţii :

a. necâştigarea independenţei şi pierderea libertăţii de acţiune b. necâştigarea independenţei şi dispariţia grupului subsidiar respectiv,

cu următoarele posibilităţi : x. dispariţia totală şi irevocabilă. y. transformarea acestuia într-un grup subsidiar obedient. z. absorbţia acestuia în alt grup subsidiar.

După ce am vorbit de apartenenţă şi incluziune, întrebarea care cere răspuns este: dacă mulţimea GS este o mulţime finită sau o mulţime infinită ?

Încercăm să definim pe rând, din această perspectivă MGS. 1. Mulţime finită : avem M1 = A1, A2, A3, …An

Avem astfel mulţimea grupurilor subsidiare formate din elementele de mai sus. 2. Mulţime infinită : avem M2 = A │A are proprietatea PS Adică mulţimea grupurilor subsidiare formate din acele elemente care au

proprietatea PS (adică, li se aplică principiul subsidiarităţii).Se constată că mulţimea MGS-urilor poate fi definită în ambele feluri şi deci poate fi văzută fie ca o mulţime finită, fie ca una infinită. În funcţie de opţiune, mai precis de criteriu, se poate opta fie pentru una, fie pentru alta, respectiv pentru nuanţare pentru ambele. Se poate considera că după criteriul spaţial MGS este o mulţime finită. În sensul că raportată la spaţialitatea mulţimii U, MGS poate avea un număr foarte mare ; cvasi-nesfârşit de elemente (grupuri subsidiare) însă totuşi limitat de însăşi dimensiunea spaţiului U. Metaforic se poate spune că acel ultim element An al mulţimii M1 este egal cu spaţiul U-1, întrucât niciodată un grup GS nu va fi capabil (în stare) să cuprindă U, ci întotdeauna va exista fie ca intermediar, fie ca treaptă proxemică, un nivel ierarhic superior. Situaţia este oarecum asemănătoare celei din matematică, care s-a întrebat asupra celui mai mare număr prim, natural, raţional, întreg, etc. (tot metaforic se poate spune că există un GS format din cele mai mari numere de diverse feluri, care însă nu acoperă mulţimea numărului ca Număr şi nici măcar mulţimile numerelor de diverse feluri. În ceea ce priveşte mulţimea GS ca mulţime infinită, aceasta poate fi luată în considerare dacă se i-a în considerare în considerare criteriul timpului. Sigur se poate discuta pe tema infinităţii timpului şi a vastităţii spaţiului întrucât şi spaţiul şi este cel puţin teoretic şi el infinit. Însă în situaţia anterioară am considerat spaţiul ca fiind static şi totodată cosmic în înţelesul grec vechi al cuvântului ; de ordine şi în consecinţă de limită. Aceasta deoarece orice ordine are o limită, măcar şi invizibilă, subţire sau permeabilă, care o diferenţiază şi deosebeşte de haos, ca şi opus prezumtiv al acestuia. Este evident că acest criteriu temporar se pretează mult mai bine pe dimensiunea infinităţii mulţimii U. Vastă şi cuprinzătoare spaţial, ea este eternă din punct de vedere temporar. Indiferent că este vorba de un vector descendent sau ascendent, de o nesfârşită spirală, respectiv de un axis mundi „ fir roşu” (cum le place istoricilor să spună), criteriul temporalităţii oferă posibilitatea vizualizării pe scala evoluţiei sistemului U a infinităţii grupurilor subsidiare care au apărut, apar şi nu vor înceta să apară. Realitatea formală a celor două tipuri de mulţimi, dincolo de siguranţa regăsirii lor în cadrul sistemului logicii elementare, poate fi verificată în viaţa practică a sistemului social cu condiţia adaptării termenilor şi relaţiilor la realităţile particulare, regionale, ori generalizate deocamdată.

72

Orice spaţiu, în sensul de interpretare a punctului U2 poate fi pus sub incidenţa unui vector care ţine de un factor. Iar acesta printr-o oarecare definiţie constituţională este comunitar ascendent. De aici rezultă că dacă se menţin valorile iniţiale de referinţă ale discursului logic, se poate efectua translaţia în cadrele realităţii obiective cu condiţia afirmării acestor repere. În plan real, temporal şi spaţial, deşi individuale, sunt subsumabile unor elemente cu mult mai generale, fără însă a se cufunda cu ele. La fel cum am văzut anterior în cazul distincţiei dintre apartenenţă şi incluziune. Iar acestea se justifică doar din punct de vedere al principiului toleranţei şi repartizării competenţelor fără însă a fi motivat legislativ de drept şi de fapt. De drept, întrucât depinde de actualizarea unei legislaţii lipsite de principiul competivităţii şi de fapt întrucât cel puţin deocamdată Estul nu este în stare să rezolve problema compatibililăţii modelelor oferite de sistemul democratic Vestic sau Occidental. Gama motivaţiilor estice din perspectiva PS este una care se face şi nu se scrie, este una care se aplică aproape instinctiv şi nu se teoretizează. Celebrul caz al poliţistului ucrainean care intra în marea Catedrală din Kiev, alături de diferiţi şoferi şi oameni, care se închina punându-şi în mână cascheta, după care, după rugăciune, ieşea afară tot închinându-se şi începea să împartă amenzi, ne aminteşte de Spania inchiziţiei pre-columbiene, ori de revoltele Vestului vis a vis de autoritatea – autoritatea în slujbă – ca determinant aleatoriu şi totodată coerent a aplicării unor hotărâri „constituţionale”. Legea ca paleativ şi cutuma ca palimpsest, tranzacţii sociale în cadrul reprezentărilor imaginare ale diferitelor grupuri sociale. Subsidiaritatea ca esenţă, fenomen sau manifestare a principiului subsidiarităţii, nu aşteaptă şi adeseori nu are nevoie de consacrare oficializată a principiului, ci funcţionează, se manifestă şi produce efecte de drept civil sau penal înainte de publicarea în paginile vreunui monitor oficial oarecare. Altfel spus, comunităţile locale regionale nu aşteaptă cu necesitate hotărârile centrului pentru a diversifica marginile, pentru că între altele, principiul subsidiarităţii înseamnă şi diversificare marginii, altfel spus, niciodată periferia, provincia sau marginea, nu se va identifica clar şi distinct cu centrul, odată pentru că nu doreşte aceasta, apoi pentru că între apariţia la Monitorul Oficial şi o acţiune locală, intervalul de timp este suficient de enorm ca să coste o iniţiativă, şi în cele din urmă, este foarte posibil ca hotătârea centrală să fie redundantă celei locale. (de exemplu, potrivit unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului din Sierra Leone, fiecare casă trebuie controlată „la gaze” şi consumul acestora. Comisiile de control, potrivit hotărârii sunt centrale. Central înseamnă a fi de la centru, însă individual fiecare membru al comisiei este pe undeva de lângă centru; în consecinţă fiecare control va fi deosebit de exigent, însă sentimental după tipicul regiunii şi motivat în funcţie de parametrul individualităţii. Între cele mai dragi expresii ale noii autonomii ale Estului, se numără şi cea de „haiduc de Căpâlnaş, Babadag, Zimnicea, Dorohoi”. Ori este elementar faptul că principiul subsidiarităţii funcţionează ignorând consacrarea sa în textele uniunii, în sensul că autoritatea ierarhic superioară nu numai că ajută dacă este cazul, ori ajută dacă este obligatoriu, dar şi ignoră ceea ce este. La această extremă principiul subsidiarităţii devine un principiu autist, copleşit fiind atât de nuanţa macro-cosmică, cât şi de cea mini-globală a autorităţii globale, regionale, ori pur şi simplu a comunităţii sensibile. Dacă potrivit concepţiei occidentale principiul subsidiarităţii reprezintă un tot unitar în cadrul întregului capabil de a-l servi prompt şi echivoc, (tocmai datorită stabilirii competenţelor), în Estul Oriental blamat şi ne-suferit eseul devine o pârghie de contestare, de valorizare negativă şi de ce nu, de Frondă, tocmai în numele unui ideal comun european. După criteriul ierarhiei, grupurile subsidiare sunt mulţimi de ordinul doi sau superior, adică sisteme de mulţimi având ca mulţimi potenţiale diversele elemente ale acesteia.

73

IMPLICAŢIILE SPECIALISTULUI ÎN “PLANNING”-UL FAMILIAL ŞI COUNSELING”-UL DE SPECIALITATE

THE SPECIALIST IN FAMILY PLANNING AND COUNSELING

Lector univ. drd. Mihaela A. GAVRILĂ

Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract: Family planning like a such forms of the human behaviors is an a human

health aspect in tridimensional perception of the people: biological, psihologycal and social human health. In family planning, the counseling specialist has a very important rule for the best prevention of reproductiv health to the people.

Cuvinte cheie: “planning” familial, “counseling”, sănătatea reproducerii.

„Planning”-ul familial după cum era definit de Munteanu I. şi Copaci V.,

ca: “multiple forme ale comportamentului uman, raportat la asigurarea conştientă şi planificată a succesorilor. El cuprinde un dublu aspect: biologic şi social. Pe plan biologic sunt incluse acţiunile cuplului vis-a-vis de contracepţie şi naştere, iar pe plan social acţiuni precum munca, căsătoria, asigurarea locuinţei, adopţia, etc, raportate la interesul succesorilor.”

Conceptul de planificare familială este actualmente unul generic în care sunt incluse deciziile şi atitudinea familiei, faţă de numărul de copii doriţi, eşalonarea în timp a naşterilor, precum şi metodele şi acţiunile de combatere a sterilităţii cuplului. Implicaţiile sale vizează nu numai sănătatea bio-psiho-socială a individului sau a familiei ci şi sănătatea societăţii respective şi în speţă a societăţii româneşti contemporane, la care ne vom referii în continuare.

Aplicarea „planning”-ului familial înseamnă: - un număr optim de copii doriţi - posibilităţile reale, materiale pe care le poate oferi familia pentru

creşterea, educarea şi instruirea profesională optimă a copiilor - spaţierea naşterilor (controlul naşterilor, reglarea fertilităţii) - comportamentul demografic:

- atitudinea unei perechi faţă de propria reproducere - atitudinea unei perechi faţă de dimensiunile familiei sale - atitudinea unei perechi faţă de numărul de urmaşi.

Din perspectiva planificării familiale, comportamentul demografic poate fi:

1. pozitiv: nu se ia nici o măsură privind limitarea numărului de copii 2. negativ: cuplurile limitează excesiv numărul naşterilor 3. optimal: ideal, reproducerea este tip lărgită, în medie o femeie naşte mai mult de cât o fetiţă (3-4 copii), la un interval de 4 ani.

74

Funcţie de atitudinea cuplului, putem vorbi despre un comportament demografic de tip:

- natural: când nu sunt aplicate metode de limitare a naşterilor; - conştient: sunt aplicate metode contraceptive sau abortive de

planificare familială. Raportat la atitudinea faţă de planificarea familială, cuplurile sunt:

- de tip maltusian (care aplică metode de „planning” familial) - de tip nemaltusian (care nu aplică metode de „planning” familial) Thomas Robert Malthus (1766–1834) „An Essay on the Principles of

Population as it Affects the Future Improvement of Society, with Remarks on the Speculation of Mr. Godwin, Mr. Condorcet and other Writers”, 1798.

Planning-ul familial în România, scurt istoric: - 1965 -1989: prin politica pro – natalistă impsă, în ţara noastră nu

existau metode medicale legale de control a fertilităţii, în consecinţă, asistenţa de specialitate a fenomenului de reproducere a fost grav afectată;

- doar 10 – 12% din totalul avorturilor declarate ca spontane era real - prin avortul provocat empiric s-a determinat creşterea morbidităţii şi

a mortalităţii materne, creşterea morbidităţii şi a mortalităţii infantile - 25 decembrie 1989: liberalizarea avortului, prin decret - 1990: informarea şi acceptul populaţiei pentru metodele

contraceptive moderne - Ministerul Sănătăţii a permis importul de diverse produse

contraceptive hormonale, dispozitive intrauterine cu scop contraceptiv (DIU), materiale contraceptive de barieră (prezervative), etc.

- categoriile sociale defavorizate, eleve,studente, multipare au beneficiat de gratuitate la prescrierea contraceptivelor

- avortul la un cost redus, asociat lipsei de educaţie şi cultură medicală, a făcut ca în statistica metodelor de planificare familială din Romînia postdecembristă, această metodă contragestivă să se menţină mult timp la cote ridicate:

- 1990: 1 milion avorturi la cerere - 1991: > 800.000 avorturi la cerere - 1992: 600.000 avorturi la cerere - 2002: 1/4 milioane avorturi - 2005: 163,355 avorturi la cerere, în condiţiile în care populaţia

României era la acea dată la un total de 21,6 milioane şi creşterea anuală a populaţiei avea o valoare negativă: -0,2%

- 2006: 3 avorturi la o naştere vie (Clinica Obstetrică Ginecologie I Cluj).

Cu toate că în perioada 1990-2005 rata avortului din România a scăzut de 5 ori (Alin Stănescu – Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”), în 2006 la nivel mondial, ţara noastră continuă să fie în „top” prin utilizarea pe scară largă a acestei metode contragestive ca măsură de „planning”

75

familial. (Datele statistice au fost preluate din rapoartele anuale realizate de: „World Bank data for Romania”).

Conform studiilor statistice pe domeniu, specialiştii au ajuns la următoarele concluzii: - nu sunt suficiente doar contraceptivele la un preţ accesibil - sunt necesare clinici şi servicii de specialitate, care să ofere un

„counseling”de calitate - Ministerul Sănătăţii a dispus în consecinţă, înfiinţarea de centre zonale şi

judeţene de planificare familială şi sănătate a reproducerii, care să fie capabile să asigure toată gama de servicii în domeniu, cu formare şi perfecţionare de cadre – personal de specialitate în „planning” şi „counseling” familial

- s-a ajuns astfel la nevoia de dezvoltare şi perfecţionare a reţelei din asistenţa primară şi de specialitate pentru a putea acorda servicii de planificare familială la standarde europene. Există o reală necesitate în a face programele de planificare familială

accesibile, facile în utilizare, în special de către populaţia feminină: - prin alegere voluntară şi informată - accesibile tutuor în momente şi în locuri potrivite - să ofere servicii într-o manieră confortabilă şi confidenţială - să prezinte o largă paletă de metode de planificare familială atât tradiţionale

cât şi cele mai moderne - preocuparea esenţială trebuie să fie centrată pe asigurarea siguranţei şi a

confortului utilizatorilor - să fie propuse clientului doar metodele care pot fi oferite şi în care se poate

asigura continuitate la utilizare - populaţia masculină trebuie să fie educată pentru împărţirea responsabilităţii

reproducerii în cuplu şi pentru participarea activă la sănătatea reproductivă a familiei (inclusiv prevenţie pentru bolile cu transmitere sexuală).

Lyn Thomas, director pentru Regionala Europa la International Planned Parenthood Federaration afirma: “planning-ul familial este mai mult o problemă socială dacât una medicală. Femeile nu sunt informate că au drepturi. Ele sunt cliente, solicitante, care au o anumită problemă pentru care consultă serviciile noastre. Planning-ul familial este o cale de rezolvare, pentru ca femeile să poată stabili ele însele numărul copiilor şi intervalul dintre naşteri.”

Conchidem astfel că: „planning”-ul familial se referă la: - modalităţile de evitare a unei sarcini nedorite - modalităţile de a avea o sarcină dorită la momentul potrivit - stabilirea intervalului dintre naşteri - evitarea sarcinilor cu risc crescut pentru mamă şi copil - creşterea copiilor doriţi într-un climat psiho-socio-afectiv şi economic

favorabil - asigurarea calităţii viitoarelor generaţii - prezervarea fertilităţii - creşterea stării de bine individual şi social - armonia în cuplu.

76

În promovarea conceptului de „planning” familial sunt implicate o serie de categorii profesionale: - Medicii şi corpul medical din diverse specialităţi (asistenţa medicală

primară, medicina de familie, ginecologia, pediatria, endocrinologia, sexologia, psihiatria)

- Sociologii (sociologia familiei, sociologia educaţiei) - Psihologii (psihoterapeuti familiali, psihanalişti, psihosexologi) - Asistenţii sociali (protecţia copilului) - Asistenţii maternali - Juriştii (domeniul: dreptul familiei, dreptul copilului, adopţie) - Politicienii (domeniul legislativ) - Profesorii atât din reţeaua preuniversitară cât şi universitară (biologie,

anatomie, diriginţii) - Instructorii formatori în „planning” familial, din reţeaua postuniversitară - Mass – media.

Drepturile pacienţilor în domeniul planificării familiale:

1. Dreptul la informare (pentru sanatatea proprie şi a familiei, asupra metodelor de „planning” familial) 2. Dreptul la acces: a tuturor, la serviciile de „planning” familial (indiferent de etnie, religie, statut social, stare economică, orientare politică, reşedinţă administrativ-geografică, statut marital, stare de sănătate, etc.): - acces la toate serviciile de „planning” familial - acces la toate metodele de „planning” familial 3. Dreptul la opţiune – realizarea unei alegeri informate: - în utilizarea sau nu a unei metode contraceptive: - familiile de tip maltusian - familiile de tip nemaltusian. - asupra metodei contraceptive, contragestive - în schimbarea metodei contraceptive - în revocarea metodei contraceptive - asupra serviciului de „planning” familial (locaţie, reţea guvernamentală, non-guvernamentală - ONG, privată) 4. Dreptul la protecţie: - calitatea serviciilor (prevenţia infecţiilor cu transmitere sexuală – ITS şi a infecţiilor iatrogene ) - competenţa tehnică a personalului medical - calitatea metodei (beneficii, absenţa riscurilor asupra sănătăţii bio-psiho-sociale a persoanei, excluderea contraindicaţiilor) - calitatea produsului contraceptiv 5. Dreptul la intimitate: - „counseling”-ul - examinarea clinice (acceptul pacientei pentru prezenţa terţilor din cabinet, metodei de examinare fizică) 6. Dreptul la confidenţialitate („Jurământul lui Hipocrate”): - toate datele şi informaţiile despre pacient

77

7. Dreptul la demnitate: - respect, atenţie 8. Dreptul la confort: - oferta, realizarea serviciilor de „planning” familial (fizic, psihic, social) 9. Dreptul la continuitate în: - utilizarea metodei - achiziţionarea metodei - serviciile de „planning” familial 10. Dreptul la opinie (constituie un feed-back pentru calitate): - asupra serviciilor oferite - în preferinţele pacientelor

Criteriile pentru calitatea serviciilor de „planning” familial (Population Council – 1990 – “Modelul Bruce”), se referă la:

- alegerea metodelor (informată şi voluntară) - informaţiile despre calitatea „counseling”-ului - competenţa tehnică - relaţiile (pacient)client – personal - continuitatea în monitorizare - serviciile de „planning” familial adecvate şi acceptate În concluzie putem afirma că serviciile de calitate în „planning”-ul familial

sunt serviciile focalizate pe nevoile bio-psiho-sociale ale clientului (pacientului). „Counseling”-ul din „planning”-ul familial reprezintă un concept diferit de

semnificaţia termenului de “consulting” (consultanţă), este practic o comunicare bidirecţională între:

- client – consiliator - pacient - specialist în „planning” familial.

Este în acelaşi timp şi o metodă de profilaxie primară, prin: - educaţia pentru sănătate pe care o oferă - promovarea sănătăţii - îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Obiectivele unui „counseling” de calitate, constau în asigurarea unui suport bio-psiho-social de calitate.

Etapele sedinţei de „counseling” (Standardizare România, după: “Population Report”, Univ. John Hopkins SUA):

� S – salut de întâmpinare � I – informaţii despre client � N – noţiuni despre toate metodele de „planning” familial � A – alegerea metodei � I – informaţii despre metoda aleasă � A – adresabilitate la reîntoarcere.

În literatura de specialitate se operează cu câteva tipuri de „counseling”:

� General –reprezintă identificarea problemei de către clientă � Contraceptiv – prezentarea tuturor metodelor de „planning”

familial, de către specialist

78

� Specific pentru o metodă – aceea pentru care a optat clienta (instructajul asupra metodei de „planning”)

� “situaţii speciale” : - pre- şi post- abortum - premarital - limite de vârstă fertilă - post- agresiune sexuală - psihosexual - diverse patologii somatice acute sau cronice - boli cu transmitere sexuală (BTS), infecţia cu virusul

imunodeficienţei umane sau boala determinată de acesta(HIV/SIDA).

Principii generale în counseling:

- Imparţialitatea / neutralitatea este opusul indiferenţei faţă de nevoile

- bio – psiho – sociale ale clientului - Individualitatea consultaţiei, amplasamentul clinicii, circuitul

clienţilor - Onestitatea este responsabilitatea morală a specialistului de a

furniza informaţii acurate despre fiecare metodă contraceptivă prezentată clientului

- Confidenţialitatea datelor personale ale clientului şi a datelor transmise de client, faţă de terţe persoane

- Voluntarismul clientului: modalităţile prin care clientul decide liber şi responsabil metoda de „planning” familial pentru care optează.

Abilităţile specialistului în „counseling”constau în: - ascultarea activă este o formă de răspuns neutru - comunicare non – verbală adecvată, empativă - identificarea şi reflectarea conţinutului discuţiei (parafrazarea) - identificarea şi reflectarea sentimentelor (empatia) - utilizarea itemilor interogativi de tip deschis sau închis - susţinerea şi încurajarea clientului pentru alegerea unei metode

contraceptive adecvate - furnizarea tuturor informaţiilor ştiinţifice de specialitate de

care are nevoie clientul - efectuarea unui rezumat conclusiv asupra dialogurilor

specialist în - „planning” familial – client.

Caracteristicile unui bun specialist în „counseling” (L.Smit, L.Quintanilla,

K.Cox şi J.Lafarga în “Sănătatea sexuală: ghid pentru formatori”): � Implicat în conceptele şi acţiunile de”planning”

familial, cu toate domeniile asociate sănătăţii reproductive: prevenţie SIDA, BTS, drepturile clienţilor şi ale pacienţilor

79

� Afectiv, empatic – cu capacitatea de înţelegere pentru problemele clientului

� Autostima pozitivă – sigur de sine, mulţumit de propria sexualitate şi de propria viaţă de familie

� Onest – în prezentarea avantajelor şi a dezavantajelor tuturor metodelor contraceptive şi a problemelor legate de sfera planificării familiale: proceduri medicale, BTS, HIV/SIDA

� Specialist pe domeniul de „planning” familial – prin cursuri şi programe de instruire continuă

� Eficient – cu abilităţi de muncă în echipă, munca sub presiunea timpului, interrelaţii umane: cu clienţii, dar şi intra- şi interdisciplinare, bun manager al domeniului său de activitate

� Obiectiv – nesubiectiv, nediscriminativ, cu respect faţă de diferenţele interumane: de concepţie, mentalitate, de stil de viaţă, orientare sexuală, politică, religioasă, etc.

� Confidential – în cadrul serviciului prestat, al clinicii şi al comunităţii

� Empatic – faţă de client � Autentic – prin tot ce spune, ce face şi ce reprezintă.

Bibliografie: Bataille, G. (1998), Erotismul, Ed. Nemira, Bucureşti Enăchescu, D., Marcu, Gr.M., (1998), Sănătate Publică şi Management Sanitar, Ed. All, Bucureşti Enăchescu, C., (2003), Tratat de psihosexologie, Ed. Polirim, Iaşi Hyde, J.S, (1994), Understanding Human Sexuality, 5th ed. Mc. Graw-Hill, Inc., N.Y, 1994 http://go.worldbank.org/DSJIQ 9170 Jompan, A, (2003), Medicina Familiei, ediţia a IV-a, ed. Eurostampa, Timişoara Macrea, R., (1999), Sexualitatea aspecte medico – sociale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca Miclutia, I., (2002), Psihiatrie, Ed. Medicală Universitară Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca Rădulescu, S., (2002), Sociologia sănătăţii şi a bolii, Ed. Nemira, Bucureşti Tudose, F., (2001), Erotica în cotidian. O incursiune în psihosexualitatea de fiecare zi, Ed. Infomedica, Bucureşti Ursoniu, S., (1996), Medicină Socială, Ed. Mirton, Timişoara

80

ORIENTĂRI PRIVIND MANAGEMENTUL GLOBALIZĂRII ÎN DOMENIUL SPORTULUI

ORIENTATIONS VIEWING THE MANAGEMENT OF

GLOBALIZATION IN SPORTS DOMAIN

Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti

Abstract: The complexity of globalization process includes successive, all spheres of

interests of the human activity. In this direction, physical education and sports. have a new trajectory and a special content.

The diversity, accessibility, attractiveness, universal language, complexity, efficiency, the formative modern objective, educational, socially integrative of the humans, make the sport a special place in the managerial strategy of globalization. The sport is an international phenomenon. It is a model of communication and collaboration at a world level, trough we could identify solutions of continuous outrunning of the humans limit performances. It is the best occasion to capitalize a collective potential. It is a rainbow of friendship, peace and fair-play. The process of globalization is a reality. Thanks to these reasons, the globalization in sports can be a model for other activity domains.

Cuvinte cheie: dimensiune globală, produs sportiv

Aspecte generale privind globalizarea Globalizarea, a devenit un termen din ce în ce mai mult vehiculat în toate

domeniile activităţii umane. El se propagă în „undă”, strategic, în concordanţă cu dezvoltarea specială a unui proces intuit, proiectat şi dezvoltat în raport cu cerinţele evoluţiei şi trebuinţele societăţii moderne.

Pentru că nu şi-a ancorat în realitate toate direcţiile de implementare, definirea şi poziţionarea faţă de acest fenomen este neclară, incertă, uneori contradictorie, pe diferite nivele de percepţie şi analiză, ale cunoaşterii.

Globalizarea, oscilează în sfera economicului, politicului, socialului, culturalului între pozitiv şi negativ, între globalizare şi globalitate, între necesitate – şi impunere, între parteneriat şi dominare, între fericire şi supărare, entuziasm şi teamă, între „înger şi demon”. După părerea noastră globalizarea este un „rău sau bine” necesar, în funcţie de condiţia de echilibru!

Factorii de putere, coordonare şi decizie vor înclina balanţa adevărului, iar noi ne vom aduce contribuţia la materializarea lui.

Sunt multe întrebări la care încercăm să răspundem! „Toată lumea are de câştigat de pe urma acestui proces de globalizare?

Teoretic Da !! Unii mai puţin iar alţii foarte mult!

81

Procesul de europenizare este o etapă a globalizării? Practic Da! Planeta „Terra” va deveni o entitate a lumilor universului? Analogia cu

filmele ştiinţifico-fantastice ne pune în dificultate de a afirma ceva! Cert este că, fundamentarea procesului de globalizare este o realitate în

continuă derulare. Dezvoltarea tehnicii, fără precedent a făcut posibilă declanşarea acestui proces.

Dorita unitate a cunoaşterii, tehnologia informaţiei, a comunicaţiilor, a transporturilor, a energiei, etc.. vin să confirme acest fapt.

Accesul la informaţie, volumul şi viteza de circulaţie a acesteia la nivel global, prin intermediul Internet-ului, al televiziunii, al explorărilor spaţiale etc., dimensiunea comunicării la nivel planetar, prin telefonie sau poştă electronică demonstrează şi facilitează înţelegerea avantajelor oferite de complexul proces al globalizării.

Instituţii cu atribuţii la nivel mondial şi-au demonstrat potenţialul de eficienţă privind aspecte de interes global: Organizaţia Naţiunilor Unite, INTERPOL-UL, marile corporaţii transnaţionale (CTN) care deţin peste 40% din producţia mondială etc. Infuzia de capital în ţările în curs de dezvoltare al CTN-urilor, confirmă eforturile de extindere a pieţelor la nivel mondial. De aceea fac eforturi de ajutorare a anumitor zone ale globului chiar cum ar fi Europa de est.

„Fluxurile de investiţii străine directe (ISD) către sud-estul Europei si Comunitatea Statelor Independente (CSI) din 2005 au însumat 40 de miliarde de dolari SUA, nivel aproximativ egal cu cel din 2004 (figura 1), se arata in Raportul Mondial al Investiţiilor 2006 elaborat de UNCTAD – Conferinţa ONU pentru Comerţ si Dezvoltare”.

82

Managementul pozitiv al globalizării ar putea aduce tuturor, avantaje deosebite, spectaculoase:

���� economice; ���� sociale; ���� integrative; ���� educaţionale; ���� politice.

Cu toate acestea, vor fi şi dezavantaje. Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană ce s-a realizat de

curând, o să ne furnizeze destule exemple pozitive sau negative ale perspectivei globalizării. Oricum, globalizarea este un proces pe cale îl trăim, îl consumăm, îl valorificăm măcar la nivelul inconştientului. La modul pozitiv, prin globalizare identificăm:

- o mai bună viteză de circulaţie a produselor1; - realizarea unei pieţe imense de desfacere cu perspectivele

calitative ale acesteia; - creşterea generală a profitului, cu lanţul de determinări şi

avantaje ale acestuia; - modificarea strategică a resurselor lui; - valorificarea, generalizarea experienţelor pozitive în toate

domeniile de activitate prin cunoaştere; - armonizarea procesului de producţie în raportul cererii şi a

ofertei la nivel global, pentru evitarea supraproducţiei, a supraîncărcării pieţei;

- armonizare, economică, financiară, comercială; - dispariţia barierelor de timp şi spaţiu; - o mai bună gestionare a resurselor naturale ale globului; - micşorarea decalajelor privind nivelul de civilizaţie; - o scădere substanţială a birocraţiei; - eliminarea, estomparea tensiunilor interetnice, interstatale; - eliminarea conflictelor; - ecologizarea planetei; - apariţia unor noi strategii politice de conducere; - posibilitatea salvării vieţii şi a planetei; - integrare în lumea universului.

Din păcate, semnalele înregistrate ne demonstrează că avem, la nivel mondial, destule probleme comune ale supravieţuirii, ce aduc în prin plan, necesitatea grăbirii procesului de globalizare:

� distrugerea stratului de ozon cu efectul de seră; � degradarea mediului: a solului, a apei, a atmosferei; � modificările incredibile de climă, temperatură, încălzirea

vremii; � distrugerea ecosistemelor; � topirea gheţarilor; � decalajul social al lumilor I –II –III;

1 Şi a produsului „sportiv” şi acelui, informatic, medical, ştiinţific...etc..

83

� conflictele, războaiele; � sărăcia; � pericolul confruntărilor nucleare; � terorismul; � drogurile; � analfabetismul; � competiţia şi soluţia pentru energie; � prezenţa maladiilor, epidemiilor, pandemiilor2; � suprapopularea.

Toate aceste aspecte impun reguli de conduită şi civilizaţie planetară. Interesele comune sunt generale şi condiţionează perspectiva existenţei

noastre. Nimic nu este întâmplător! Oare globalizarea va deveni, una dintre condiţiile supravieţuirii? Complexitatea procesului de globalizare cuprinde treptat, toate sferele de

interes ale activităţii umane. O traiectorie şi un conţinut special îl au în această direcţie, educaţia fizică şi sportul.

Aspecte manageriale ale globalizării în domeniul sportului Tendinţa de globalizare promovată în sport are raţiuni de valorificare

superioară, complexă a investiţilor în domeniu, creşterea profitului, generalizarea sistemică.

Diversitatea, accesibilitatea, atractivitatea, universalitatea limbajului, complexitatea, eficienţa, modernitatea obiectivelor formative, educaţionale, social integrative a fiinţei umane, conferă sportului un loc privilegiat în strategia managerială a globalizării.

Gigantismul fenomenului sportiv depăşeşte capacitatea noastră de –al percepe sau măsura în totalitate.

Creator, dezvoltator, înregistrator, transmiţător, amplificator de informaţie sportul este integrat social, operaţional, legic, obiectiv cerinţelor societăţii moderne. El este legat de sănătatea morală, intelectuală, fizică a naţiunilor3.

Puterea de impact îl recomandă strategic, prioritar în activitatea managerială politico-economică şi chiar administrativă.

Sportul corespunde cel mai bine idealurilor fiinţei umane: de la armonie corporală, educaţie, sănătate, dorinţă de absolut, de a fi mai bun, de victorie, de manifestare, de comunicare, de pace, de progres, de întrecere, de luptă, de speranţă până la satisfacţia împlinirii financiare.

Viteza de transmitere şi volumul informaţiilor satisfac exigenţele dorinţei de comunicare şi poziţionare faţă fenomenul sportiv: afectiv, opţional, strategic, operaţional.

Datorită valorilor universale pe care le promovează, procesul globalizării în domeniul sportului se manifestă şi se dezvoltă viguros, ascendent, strategic:

2 Să ne gândim la gripa aviară 3 Popescu G., Comunicare în şi prin sport, Note de Curs ANEFS – Buc.,

84

- prin sport profesionist sau amator; - prin sporturi olimpice sau neolimpice; - prin sporturi individuale sau de echipă..... - prin jocuri sportive; - prin toate disciplinele cuprinse în universul mondial al

sportului: sporturi montane, acvatice, aeronautice, ecvestre, extreme, tradiţionale, ludice, auto-moto, artistice, gimnice, distractive, aplicative, aptitudinal-profesionale etc.;

Organizaţiile mondiale ce conduc activitatea sportivă promovează decizional procesul de globalizare.

Sistemul legic, structural, decizional, competiţional, relaţional, informaţional permit aplicarea principiilor globalizării în sport.

Dimensiunea globală a fenomenului sportiv percepută prin intermediul

celor mai diverse realităţi: număr de spectatori, sau telespectatori la J.O4., numărul de telespectatori la C.M5. de fotbal, număr de site-uri de specialitate, numărul de pasionaţi ai diferitelor sporturi ce se întâlnesc - on line - în forumuri pe Internet, dimensiunea comunicării, posibilităţile infinite de a stabili relaţii, oportunităţi de discuţie, pot să determine modificări fundamentale moderne, actuale şi de perspectivă ale managementului acestui proces.

4 Jocurile Olimpice 5 Campionatele Mondiale

UAGUNIUNEA AFRICANA DE

GIMNASTICA

Union Africane de Gymnastique

AGU

UNIUNEA ASIATICA DE GIMNASTICA

Asian Gymnastics Union

UEG

UNIUNEA EUROPEANA DE GIMNASTICA

Union Européenne de Gymnastique

UEGUNIUNEA EUROPEANA DE

GIMNASTICA

Union Européenne de Gymnastique

UPAGUNIUNEA PANAMERICANA

DE GIMNASTICAUnion Panamericana de

GImnasia

FIG

85

SISTEMUL COMPETITIONAL CICLIC AL SPORTURILOR OLIMPICE IN

VIZIUNEA PROCESULUI DE GLOBALIZARE

Jocuri Olimpice Jocuri OlimpiceCampionat Mondial

Cupa MondialaCampionat Mondial

Campionate continentale

Campionate continentale

Campionate continentale

Anul I Anul II Anul III

Anul IV AL CICLULUI OLIMPIC

PRECEDENT

Anul IV

Campionatenationale

Campionatenationale

Campionatenationale

Campionatenationale

Campionatenationale

CampionateInternnationale ale

României

CampionateInternnationale ale

României

CampionateInternnationale ale

României

CampionateInternnationale ale

României

CampionateInternnationale ale

României

Concursuri Turnee Interne/internationale

Concursuri Turnee Interne/internationale

Concursuri Turnee Interne/internationale

Concursuri Turnee Interne/internationale

Concursuri Turnee Interne/internationale

86

Iată cum arată la nivel global un sistem competiţional mondial al unui sport olimpic. Pe baza lui, pot fi intuite oportunităţile manageriale privind integrarea,

susţinerea, pregătirea, organizarea, valorificarea evenimentelor sportive. Acelaşi lucruri le putem constata şi în cazul sporturilor neolimpice.

Urmărind deschiderile marilor competiţii, ne dăm seama câte eforturi ar

mai trebui să depunem pentru a ne ridica la exigenţele impuse pe plan mondial.

Aceste scheme orientative ale sistemelor competiţionale, ce pot fi amplificate relaţional la scară mondială pentru fiecare nivel, reflectă managerial oportunităţi strategice şi operaţionale de integrare în procesul studiat.

Sportul va deveni unul dintre cele mai eficiente modele ale globalizării. Prin această intervenţie miraculoasă a tuturor ramurilor acestuia, se încearcă

să se extindă la nivel planetar, ajutorul pentru persoanele cu disabilităţi6.

6 O categorie din ce în ce mai numeroasă

Zonal

Sistem competitional al unei discipline sportive neolimpice

Local

National

Regional

Continental

Mondial

Jocuri Mondiale

Sistematizarea activitatilor sportive

Necompetititionale Competititionale

De masa

De performanta

Copiii Juniori Tineret Seniori

UniversitarScolarSport

adaptat

Sport aptitudinal / profesional

Sportul spectacol

Sportul pentru

sanatate

Sportul pentru timp

liber

Sportul formativ si

educational

Kinetoterapie prin mijloacele

sportului

87

În această lume minunată a jocului şi întrecerii nu vor dispărea nici mândria naţională, zonală, continentală7, nici sporturile tradiţionale, nici valorile culturale.

Există o piaţă liberă, unde elitele sportului au devenit, în acest proces al globalizării valori mondiale, de schimb, : sportivi, antrenori, conducători.

Există grupuri manageriale puternice8 ce valorifică strategic, evolutiv, unul dintre cele mai benefice domenii ale activităţii umane: cel sportiv şi unul dintre cele mai valoroase produse – PRODUSUL SPORTIV.

În această zonă, interesul naţional se armonizează cu interesul mondial. Cu câtă satisfacţie percepem, apariţia unor noi discipline sportive sau

evoluţia unor ramuri care îşi măresc sfera de cuprindere de an la an. (K1, artele marţiale, disciplinele aero-fit-gym, etc.)

Cu câtă satisfacţie exemplificăm prin fotbal, dimensiunea planetară a sportului.

Concluzii Sportul este un fenomen mondial. El este un model de comunicare şi

colaborare la nivel planetar, prin intermediul căruia, se identifică soluţii de depăşire continuă, a limitelor performanţei umane.

El este cel mai bun prilej da valorificare a potenţialului colectiv. Este un curcubeu al preteniei, păcii, fair-play-ului. Procesul globalizării este o realitate. Datorită acestor considerente, globalizarea în sport poate constitui un model

pentru alte domenii de activitate. Depinde de noi, în ce măsură putem să valorificăm această mare

oportunitate în interesul societăţii româneşti. Iată câteva direcţii, privind valorificarea sistemului.

Globalizarea creează premisele dezvoltării. De acea ar trebui sprijină susţinut activitatea sportivă. Acum ar trebui să o

determine şi să se asigure un cadru de dezvoltare sistemică adecvat (compatibilizare, facilitare, acces la informare, comunicare, mediere, relaţionare )

Avantajele oferite prin managementul globalizării în sport sunt:

� valorificare sistemică complexă a sportului la nivel planetar;

� mediere relaţională; � comunicare inter-umană; � câştigarea sferelor de influenţă şi a pieţelor de desfacere; � accesul la tehnologie şi integrare sistemică la nivel global.

Un management adecvat poate aduce beneficii imediate, sau pentru o lungă perioadă de timp, financiare, educative, formative de integrare socială de promovare a imaginii etc.

7 Dimpotrivă acestea se extind : vezi arte marţiale, baseball 8 Continentale, mondiale, naţionale

88

Bibliografie:

Raportul Mondial al Investiţiilor 2006 elaborat de UNCTAD – Conferinţa ONU pentru Comerţ si Dezvoltare Mamulea, M., Globalizarea: O ipostază modernă a acculturaţiei, Articol publicat în www.globalizarea.com Marga, A., Discurs deschiderea Conferinţei miniştrilor educaţiei din ţările europene publicat în www.globalizarea.com Mazilu, C., Investigaţii ale semnificaţiilor globalizării, Articol publicat în www.globalizarea.com Soros, G., (2002), Despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi

89

IMPORTANŢA IMPLICĂRII COMUNITĂŢII ŞI AUTORITĂŢILOR LOCALE ÎN PROTECŢIA PERSOANELOR VÂRSTNICE

IMPORTANCE OF THE COMMUNITY AND LOCAL AUTHORITIES

INVOLVEMENT IN THE PROTECTION OF ELDERLY PERSONS

Ec. drd. Claudia PANTEA Asist. soc. Flavius ŞIPOŞ

Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Arad

Abstract: We live in a society that is more and more busy with problems related to:

Romania’s integration into the EU, economical development, different regional development policies as well as other problems that moves away the respect towards our parents or grandparents. If once the elderly persons had been appreciated by the community, in modern society this category starts to be more and more excluded. Today, due to the precarious economical situation, many old age persons become a burden for their families and not few are the cases when they end up in different care and assistance centres. Besides the economical situation we can enumerate also other causes, like: loneliness and lack of the support network, loss of their homes, immobilisation in bed, domestic violence or violence exercised by those hired to take care of them, lack of community funding to develop alternatives services to institutionalization, lack of ONG’s in the community etc. In order to be able to benefit of and fructify this thesaurus of experience and reflection, we need to involve the local community as well in the social assistance of the elderly.

Cuvinte cheie: societate, persoane vârstnice, asistenţă socială, servicii

sociale, comunitate. Motivele pentru care oamenii au nevoie de asistenţă sunt multe şi variate.

Unele persoane trebuie să depăşească unele handicapuri: deficienţe fizice, fragilitatea cauzată de o vârstă extrem de înaintată, handicapuri mintale etc. Mulţi oameni devin victime ale schimbărilor sociale prea rapide şi a serviciilor sociale inadecvate. Oamenii nu se pot descurca cu probleme cum ar fi veniturile sub limita sărăciei, condiţiile locative şi şomajul. Multe persoane au probleme de sănătate sau dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă sau sunt izolate din punct de vedere social şi au nevoie de ajutor pentru a se reabilita în cadrul societăţii. Problemele individuale variază enorm, dar nevoia pentru o formă sau alta de asistenţă socială este comună tuturor cazurilor. Nevoia1 de asistenţă socială2 nu este uşor de definit sau de descris,

1 Conform celebru psiholog american Abraham Maslow (1 aprilie 1908 – 8 iunie1970) “Piramida nevoilor”Nevoia sociala reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viata in vederea

90

şi aceasta deoarece practic nu există o nevoie absolută de asistenţă, ci totul depinde de ceea ce societatea consideră, la un moment dat, ca fiind rezonabil. Serviciile sociale3 precum şi întregul domeniu al nevoilor personale au de-a face, pe de-o parte, cu judecăţi de valoare în legătură cu funcţiile familiei sau cu responsabilităţile individului şi, pe de altă parte, cu ideile privind rolul comunităţii. Accepţiunea curentă, exprimată în modul cel mai simplu posibil este că unele persoane au nevoie de asistenţă deoarece nu-şi pot purta singure de grijă şi nici nu au o familie sau vecini care să-i sprijine.

În ciuda faptului că nevoia de servicii sociale este recunoscută deja de o lungă perioadă de timp, doar recent ea a fost percepută ca fiind o nevoie suficient de individuală şi de coerentă pentru a justifica oferta de servicii statutare, separate şi distincte. În mod tradiţional, preocuparea statului faţă de nevoia de servicii sociale s-a întrepătruns cu prestarea de servicii pentru persoanele în nevoie, cu tratamentul şi cu controlul. Aşa cum am arătat, de obicei, oferta de servicii sociale era de natură instituţională, elementul de asistenţă fiind subordonat obiectivelor primare cum ar fi: ateliere protejate, aziluri, infirmerii, ospicii etc. În mod treptat, prestarea de servicii de asistenţă a devenit o funcţie separată, distinctă de ajutoarele sociale băneşti, asistenţa medicală, serviciile educaţionale sau cele de reeducare.

În fiecare domeniu de preocupare există o îngrijorare crescândă cu privire la nevoia de a întreprinde acţiuni preventive şi de sprijinire a familiilor şi a comunităţilor, fiind foarte clar că orientarea actuală a serviciilor de asistenţă socială împiedică dezvoltările pe direcţiile specificate anterior .

Deziluzia provocată de soluţiile instituţionale vis-à-vis de nevoia de asistenţă precum şi interesul în creştere cu privire la alternativele de asistenţă în integrării sociale. Daca nevoile fundamentale nu pot fi satisfăcute (hrana, îmbrăcăminte, locuinţa, etc.) înseamnă ca avem de-a face cu sărăcia, 2 O definiţie strict juridică a asistenţei sociale este stabilită de Legea nr. 47/2006 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 239 din 16 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, care în art. 2 alin.1 prevede: " Sistemul naţional de asistenţa socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor”. De asemenea, alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează conţinutul acesteia, în sensul că “Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie sociala, cuprinde serviciile sociale si prestaţiile sociale acordate in vederea dezvoltării capacitaţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii si promovarea principiilor de coeziune si incluziune sociala. ". 3 Serviciile sociale pot fi servicii sociale cu caracter primar si servicii sociale specializate, ambele categorii având un caracter proactiv. - Serviciile sociale cu caracter primar sunt serviciile sociale care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune sociala. - Serviciile sociale specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacitaţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie sociala.

91

cadrul comunităţii împreună cu preocuparea tot mai mare legată de prevenţie, au ajutat la formarea unei viziuni mai generale asupra problemei. În prezent este acceptat faptul că indivizii, familiile şi comunităţile au nevoie de asistenţă deoarece au probleme cărora nu le pot face faţă singuri. Motivele pentru care indivizii au nevoie de ajutor variază foarte mult, de asemenea şi motivul statului pentru intervenţia în viaţa lor. Dar în prezent, nevoia generală de asistenţă socială este considerată ca punct primordial pentru organizarea serviciilor în vederea satisfacerii nevoii.

Tipul asistenţei necesare variază considerabil. Unele persoane au nevoie de o locuinţă, de un mediu care să-i accepte şi care să-i îngrijească. În unele cazuri au nevoie doar de un adăpost temporar, în alte cazuri au nevoie de un cămin permanent. Nevoia de asistenţă rezidenţială a fost de mult timp recunoscută pentru persoanele vârstnicii sau persoanele cu deficienţe fizice sau psihice. Alte grupuri ţintă, de exemplu persoanele singure fără adăpost, aveau de asemenea nevoie de asistenţă, chiar dacă acest lucru era mai puţin făcut cunoscut.

Multe persoane au o casă, dar au nevoie de ajutor pentru a se putea descurca în ea, de pilda ajutor practic în gospodărie sau adaptări ale locuinţei în funcţie de handicap sau sprijin şi sfaturi la modul general, ajutor la pregătirea hranei sau, pur şi simplu, companie. Multe persoane cu vârstnice au familii care le îngrijesc cu devotament4, dar aceste familii au nevoie de sprijin permanent şi ocazional de odihnă. Asistenţa socială poate fi oferită în centre de zi, pentru vârstnici, în scopul de a-i ajuta atât pe aceştia cât şi familiile lor să se "descurce" evitând atât necesitatea unei internări5 în regim rezidenţial, cât şi situaţiile de stres sau de neglijare a acestor persoane.

Unele persoane nu beneficiază de sprijin familial şi au nevoie de un substitut al îngrijirii familiei. De asemenea sunt multe cazuri când înseşi familiile au nevoie de sprijin pentru menţinerea unităţii. Multe au însă nevoie de ajutor în exercitarea acestor funcţii dacă doresc să supravieţuiască şi să ofere îngrijire la standarde adecvate6. Asistenţa oferită familiilor poate fi o valoroasă măsură

4 Obligaţia de întreţinere are, în principiu, un caracter reciproc, conform Art. 2 şi art. 86 din Codul Familiei 5 Cuantumul de întreţinere în căminele pentru persoanele vârstnice este reglementat prin ordin al ministrului muncii solidarităţii sociale şi familiei şi este stabilită la 290lei (Ordin al Ministrului Muncii nr. 687/2005, publicat în Monitorul Oficial al României 907 din 11 octombrie 2005. Contribuţia de întreţinere se stabileşte de către conducerea căminului, în funcţie de gradul de dependenţă a persoanei vârstnice îngrijite, de veniturile acesteia şi, după caz, de veniturile susţinătorilor legali, conform metodologiei prevăzute în Hotărârea de Guvern nr. 1021 din 16.10.2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 556/11.09.2000. Contribuţia lunară de întreţinere pentru persoanele vârstnice care au venituri de 60% din veniturile personale lunare, fără a se depăşi costul mediu lunar de întreţinere aprobat pentru fiecare cămin. 6 În acest sens au fost elaborate Standarde minime specifice de calitate pentru serviciile de îngrijire la domiciliu pentru persoanele vârstnice şi pentru centrele rezidenţiale pentru persoanele vârstnice, prin ordin al ministrului muncii solidarităţii

92

preventivă, în vederea reducerii nevoii de asistenţă rezidenţială pentru persoanele vârstnice. Atât în cazul asistenţei acordate familiilor cât şi în cazul asistenţei acordate indivizilor, trebuie asigurat tot sprijinul şi trebuie oferită consiliere pentru accesarea celorlalte servicii statutare în vederea obţinerii de beneficii maxime, asistenţă medicală adecvată, condiţii locative mai bune etc.

Comunităţile au nevoie de încurajare pentru o mai mare participare politică în problemele locale, de asemenea au nevoie de încredere pentru a-şi exprima susţine interesele şi solicitările, de o reînnoire a speranţelor şi de determinare pentru a îmbunătăţi viaţa comunităţii. În zonele defavorizate, unele grupuri din cadrul comunităţii au nevoie de încurajare pentru a se implica, printr-o mai bună informare, prin suport şi expertiză profesională, precum şi prin servicii practice care să ajute organizaţiile. În unele comunităţi există nevoi speciale precum cele de a dezvolta toleranţa şi de a îmbunătăţi relaţiile inter-rasiale, în altele de a reduce vandalismul şi violenţa, în altele de a dezvolta semnificaţia responsabilităţii vecinilor. Într-o perioadă de creştere a profesionalismului şi a birocraţiei, puterea şi responsabilitatea oamenilor obişnuiţi ca indivizi şi ca grupuri trebuie subliniată şi dezvoltată. Capacitatea societăţii de a purta de grijă celor mai vulnerabili membrii ai săi, de a stopa violenţa şi de a crea armonie depinde atât de familii şi de comunităţi luate în sine cât şi sau mai ales de serviciile statutare şi de expertiza oferită de acestea. Atât familiile cât şi comunităţile au nevoie de sprijin profesional dacă doresc să funcţioneze în mod efectiv.

Dacă nevoia este văzută ca una de prevenire a rupturilor familiale sau a izolării vârstnicilor, mai curând decât aceea de a "rezista" consecinţelor unor astfel de evenimente, atunci nevoia de dezvoltare comunitară şi de sprijin familial devine mult mai clară în scopul prevenţiei, a devenit tot mai "vizibilă „ o gamă de nevoi sociale, de servicii de zi şi la domiciliu, fiind relevante şi problemele serioase de sărăcie urbană şi de injustiţie socială. Nevoia de asistenţă socială nu poate fi descrisă sau cuantificată, uşor, chiar dacă în această zonă sensibilă natura inter-relaţională a nevoi1or sociale este atât de evidentă. Nevoia de asistenţă socială poate rezulta din nevoia de a avea condiţii locative mai bune sau poate fi legată de problemele sociale mai vaste ale întregii zone . În plus, percepţia noastră cu privire la nevoi este limitată de abilitatea noastră de a le satisface. Este mai uşor a oferi asistenţă paleativă decât a revitaliza sau a realiza o mai bună distribuţie a resurselor. Nu avem decât o vagă idee cu privire la dimensiunea reală a problemei şi totuşi putem vedea că presupune o nevoie imediată imediata de servicii de asistenţă socială şi sprijin pentru diferite persoane şi familii, o nevoie pe termen lung de a dezvolta o viaţă familială şi comunitară mai efectivă şi nu în ultimul rând de justiţie socială.

Serviciile sociale personale există pentru a promova bunăstarea diferitelor grupuri de persoane cu nevoi speciale. Rolul lor este de a-i ajuta pe oameni să facă faţă problemelor speciale şi de a da o utilizare deplină tuturor resurselor comunitare disponibile, începând de la serviciile statutare şi până la ajutorul oferit de vecini, ele asigură asistenţă suplimentară prin căminele rezidenţiale sau centrele de zi sau asistenţă la domiciliu, în funcţie de necesitate. Marea majoritate a serviciilor de

sociale şi familiei, Ordinul nr. 246 din 27 martie 2006, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 344 din 17 aprilie 2006.

93

asistenţă socială sunt de fapt răspunsul la unele situaţii de dependenţă provocate de handicapuri sociale, fizice sau mentale.

Principala responsabilitate în prestarea serviciilor sociale personale revine autorităţilor locale. Servicii importante sunt oferite de autorităţile locale, dar unele dintre acestea intră în competenţa direcţiilor de sănătate, a consiliilor judeţene şi a inspecţiilor regionale pentru persoane cu handicap, şi ne referim aici în principal la asistenţa persoanelor cu probleme de sănătate mentală sau cu handicap psihic. De asemenea, organizaţiile de voluntariat joacă un rol deosebit în asigurarea de servicii de asistenţă socială specializată, acestea ajutând serviciile statutare sau, alteori, desfăşurând activităţi de pionierat prin oferirea de noi servicii sau focalizarea pe noi grupuri ţintă. O importanţă deosebită o are unificarea serviciilor de asistenţă socială, în prezent specializate dar şi fragmentate oferite vârstnicilor şi crearea unei reţele de asistenţă socio-medicală.

Politicile de prevenire şi cele de asistenţă comunitară aplicabile tuturor serviciilor duc la reînnoirea interesului referitor la bunăstarea familială. Studiile psihologice şi sociologice accentuează importanţa familiei şi demonstrează vulnerabilitatea acesteia în faţa schimbărilor sociale. Există un interes crescând cu privire la nevoia de coordonare a politicilor şi a ofertei de servicii precum şi la nevoia de întărire a sectorului de asistenţă socială în cadrul administraţiilor locale, în ceea ce priveşte "frontul profesional", asistenţii sociali7 sunt tot mai conştienţi de crizele provocate de o prestare fragmentată a serviciilor şi de necesitatea unui pas înainte, spre unitate profesională şi instruire generică.

Este necesară o mai puternică preocupare de eficientizare în ceea ce priveşte folosirea resurselor insuficiente existente, dar şi pentru crearea unor sisteme de management care să contribuie la dezvoltarea unor servicii mai "universale". Este deosebit de importantă aplicarea teoriei şi tehnicilor manageria1e în organizarea serviciilor sociale. Departamentele de servicii sociale ar trebui să desfăşoare o muncă de cercetare a nevoilor de natură socială şi să încerce să monitorizeze efectele politicii şi să compare succesul diverselor tipuri de servicii. În conformitate cu cele menţionate, fiecare autoritate locală ar trebui să aibă un serviciu de cercetare dezvoltare, care să colecteze date de pe teritoriul localităţii şi să evalueze nevoile, astfel încât departamentul de servicii sociale să poată planifica serviciile şi să ia decizii pe baza unor priorităţi.

Acest compartiment poate evalua serviciile oferite, iniţia şi monitoriza schimbarea şi examina substituibilitatea diferitelor servicii. Importanţa deosebită a acestor servicii în contextul general al administraţiei locale rezidă în aceea că departamentul de servicii sociale trebuie să aibă un cuvânt de spus în planificarea globală. Personalul din cercetare-dezvoltare deţine un loc cheie în crearea de legături cu celelalte servicii. Împreună cu personalul care desfăşoară activităţi de teren poate

7 Conform art. 2 (1) Legii nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1088/ 23 noiembrie 2004, pot fi asistenţă sociali a) cetatenii romani; b) cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state din Spatiul Economic European si ai Confederatiei Elvetiene; c) cetatenii statelor terte cu care Romania are acorduri bilaterale de reciprocitate si care au resedinta temporara sau permanenta in Romania.

94

fi implicat în echipe de planificare a serviciilor de asistenţă socială şi medicală contribuind astfel la programele de dezvoltare comunitară privind persoanele vârstnice.

Bibliografie:

Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Iaşi Zamfir, E., Zamfir, C., (1995), Politici sociale. România în context european, Editura Politica, Bucureşti Neamţu, G., (2003), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi Filipescu, I.P., (1995), Tratat de Dreptul Familiei, Editura All, Bucureşti Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (1998), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti Hotărârea de Guvern nr. 1021 din 16.10.2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 556/11.09.2000. Ordin al Ministrului Muncii nr. 687/2005, publicat în Monitorul Oficial al României 907 din 11 octombrie 2005 Legea nr. 47/2006 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 239 din 16 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială Ordinul nr. 246 din 27 martie 2006, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 344 din 17 aprilie 2006. Legii nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1088/ 23 noiembrie 2004

95

DOMENII PSIHOPEDAGOGICE DE MANIFESTARE A SUPRADOTĂRII GENERALE

PSYCHO PEDAGOGICAL AREAS OF GENERAL GIFTED CHILDREN

MANIFESTATION

Prep. univ. drd. Gabriela KELEMEN Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract: Many gifted and talented children are being diagnosed by psychologists,

psychiatrists, pediatricians, and other health care professionals. Characteristic traits are listed by broad category of giftedness. These are: general intellectual ability, specific academic aptitude, creative thinking and production, leadership, psychomotor ability, visual and performing arts.

Cuvinte cheie: supradotare, abilităţi înalte, talent, geniu.

Inteligenţa cognitivă şi psihomotrică Care este natura sistemului cognitiv dintr-un punct de vedere ontologic?

Înainte de toate sistemul cognitiv este un sistem fizic, material. Totuşi, acest macro-obiect are o foarte complexă organizare şi funcţionare. Sistemul cognitiv este un sistem deschis care presupune, fundamental, o receptivitate cognitivă la principalele forme de influenţe externe (fotonice, unde aeriene, presiune, căldură, calităţile aerului, calităţile sau compoziţia alimentelor etc.). Fără această receptivitate n-ar fi posibilă nici o cunoaştere a lumii externe, iar toate capacităţile superioare ale acestui macro-obiect sunt datorate în principal structurii sau organizării lui. Dacă există o unitate ultimă ("theory of everything") atât a materiei cât şi a forţei, atunci ceea ce deosebeşte creierul uman de un alt creier din sistemul biologic natural este în principal structura. Mişcarea (intramentală) este o condiţie esenţială a cogniţiei. Mişcarea (intramentală: intra şi interneuronală) are sensul unei comunicări, are un rol informativ, de multe ori. Ceea ce se mişcă sunt impulsurile electrice, atomii însărcinaţi. Structura materială unitară elementară a generării şi manipulării acelor semnale sunt neuronii. Astfel receptivitatea minţii se întemeiază de fapt pe sensibilitatea şi/sau convertirea influenţelor externe la nivelul neuronal. Convertirea înseamnă de fapt, în acest context, transformarea unei influenţe externe în semnal electric neuronal. Proprietăţile diferitelor tipuri de neuroni, multiplicitatea lor, caracteristicile speciale ale structurii lor, plasticitatea structurilor, şi comunicările interstructurale substanţiază capacităţile cognitive ale creierului (inclusiv nivelul fenomenal şi reflecţia filosofică). Conexiunea interneuronală se fundamentează pe capacităţile de eliberare şi integrare de neurotransmiţători (particule de materie). Dar presupune şi o apropiere suficientă între terminaţiile neuronale sau între o terminaţie şi corpul celulei neuronale. Din aceiaşi elemenţi fizici fundamentali este constituit atât neuronul cât şi neurotransmitatorul. Dar cantitatea şi structura lor diferită le

96

conferă capacităţi şi roluri diferite. Organizarea superioară a neuronilor substanţiază capacităţi-caracteristici superioare surprinzătoare ale structurilor neuronale (gândirea, voinţa etc.), substanţiind emergenţa nivelului conştient şi procesarea stărilor conştiente. Orice funcţie este substanţiată de o structură. Interacţiunea dintre unele influenţe externe şi sistemul cognitiv generează şi/sau modulează o mulţime de mişcări interne cu caracter fenomenal. Evoluţia sistemului cognitiv a însemnat în realitate o dezvoltare, diversificare, şi cooperare a capacităţilor cognitive (experienţa fenomenală, conştiinţă, memoria, gândirea, decizia, coordonarea etc.). Neuroştiinţele şi ştiinţele cognitive au sarcina fundamentală de a explica în detaliu caracteristicile structurale şi dinamice care substanţiază toate capacităţile cognitive superioare. Ca o componentă complexă a personalităţii inteligenţa a reprezentat un capitol important de abordare pentru istoria filozofiei şi psihologiei. Cercetătorii în domeniu au oscilat privind aspectele caracteristice ale inteligenţei, de la acceptarea şi sublinierea rolului ei în cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar până la eliminarea ei din existenţa umană. Socrate şi Platon considerau că inteligenţa ajută omul să se înţeleagă pe el însuşi şi totodată îi permite omului să înţeleagă ordinea lumii. Filozofia orientală considera că dimpotrivă omul nu poate atinge sferele înalte ale fericirii sublime dacă nu suprimă inteligenţa. Pentru gândirea occidentală, inteligenţa apărea a fi atributul esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gândirea orientală, inteligenţa era redusă la minimum. Au fost discuţii controversate şi în ceea ce priveşte funcţiile inteligenţei. Unii autori şi-au manifestat încrederea aproape nemărginită în puterea inteligenţei, iar alţii au minimalizat-o. Hegel spunea că "adevărul şi raţionalitatea inimii şi voinţei se pot găsi numai în universalitatea inteligenţei şi nu în singularitatea sentimentului", pentru el inteligenţa era factorul determinant al întregii vieţi psihice, Montaigne considera că datorită inteligenţei oamenii nu pot accede la credinţă, nu-l pot cunoaşte pe Dumnezeu. O altă problemă ridicată de înţelegerea rolului inteligenţei este legată de relaţiile dintre inteligenţă şi alte funcţii psihice. Leonardo Da Vinci legase inteligenţa de sensibil. Kant spunea că inteligenţa în uniune cu sensibilitatea, determină izvorul cunoaşterii. Cadillac, adeptul senzualităţii, susţinea că toate cunoştinţele vin prin simţuri, iar inteligenţa reprezintă un distilator, un mecanism ce permite rafinarea şi prelucrarea materialului brut furnizat de simţuri. Pascal, referitor la relaţia inteligenţei cu celelalte simţuri considera ca inteligenţa este perturbată de afectivitatea debordantă. Shopenhauer consideră voinţa superioară tuturor proceselor psihice, deci şi inteligenţa este subordonată voinţe. Filosoful francez Descartes definea inteligenţa: "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. Toate aceste păreri contradictorii au determinat discuţii şi neînţelegeri asupra definirii inteligenţei şi asupra stabilirii componentelor şi funcţiilor ei.

Pierre Janet defineşte inteligenţa ca fiind o conduită pe măsură, adică o adaptare permanentă în funcţie de situaţii. Psihologia modernă defineşte inteligenţa pe două dimensiuni: ca sistem complex de operaţii şi, ca aptitudine generală. Dacă considerăm inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, consecinţele şi anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor

97

acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:

� capacitatea de a soluţiona situaţiile noi; � rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitate; � adaptabilitatea adecvată şi eficientă la împrejurări.

Astfel putem remarca că inteligenţa este o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresie a organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afective, motivaţionale şi voliţionale. Pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice, putem vorbi de o inteligenţă flexibilă şi suplă. Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, remarcând că inteligenţa reprezintă o expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. În psihologie, Piaget a descris magistral această caracteristică în epistemologia sa genetică.

Factorii determinanţi ai inteligenţei. Cel care a realizat cercetări remarcabile privind inteligenţa a fost psihologul englez Spearman8 la începutul secolului al XX-lea, el distingea, în seria aptitudinilor umane, un factor G (general) ce participă la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi numeroşi factori S (speciali), care corespund, operaţional, numai condiţiilor concrete ale activităţii respective (ştiinţifice, artistice, sportive etc). Factorul general este de ordin intelectual, întrucât înţelegerea şi rezolvarea problemelor este necesară în orice activitate. Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune: pe de o parte de proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei. Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului, reprezintă invariaţii ce pot fi evaluate statistic şi sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa, apare astfel, ca sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Procesul central al gândirii este strâns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte. Psihologul american Thurstone9, stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei şi anume: de raţionament (deductiv şi inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptivă, de operare spaţială, de înţelegerea cuvintelor şi de fluenţă verbală. Sunt, deci, în jur de şapte sau opt factori ai inteligenţei, evaluaţi după efectele lor finale, totuşi prezenţa unui factor global G nu este infirmată. Se pune problema structurii inteligenţei sau, după formulări mai noi, problema stilului cognitiv. De altfel, în psihologia gândirii, s-au operat diverse diferenţieri între analitic şi sintetic, pragmatic şi teoretic, reproductiv şi productiv, cristalizat şi fluid, convergent şi divergent etc. De asemenea, s-a pus problema în legătură cu lateralitatea cerebrală, considerându-se că emisfera stângă este specializată în ordinea verbală şi semantică, iar emisfera dreaptă deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a

8 Charles Spearman,(1863-1945), English Psychologist, (1904), General Intelligence,

Objectively Determined and Measured. 9 Contemporary Intellectual Assessment, (2005), Second Edition: Theories,

Tests, and Issues, edited by Dawn P Flanagan, Patti L Harrison, p. 138- Thurstone's theory posited seven to nine primary mental abilities (PMAs) that were independent of a higher-order g factor.

98

imaginilor, însă se vor contura, prin cercetări, variante de inteligenţă cu dominantă logico-semantică sau spaţio-imagistică. De fapt şi testele de inteligenţă sunt verbale şi nonverbale (figurative), precum sunt şi baterii de teste ce uzează de ambele tipuri de probe (Wachslen). Roman Andrei Cosmovici10, prin cercetările sale, a identificat factorul G ca fiind comun pentru diverse capacităţi. Psihologia genetică cu precursorul ei J. Piaget, confirma punctul de vedere al inteligenţei ca aptitudine generală cu o anume bază nativă. Adaptarea consta din echilibrarea dintre asimilarea informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme, echilibrarea se produce în baza acomodărilor, a restructurărilor sau reorganizărilor mentale. Măsura inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi rezolvare de probleme. Dacă asimilarea este superficială, iar acomodarea (prin prelucrarea informaţiilor) nu se produce decât lent şi insuficient, atunci şi echilibrarea inteligenţei este insuficientă, producându-se fenomenul de „viscozitate” mintală sau fixitate funcţională, opusă flexibilităţii. Considerând inteligenţa ca o structură instrumentală, proprie personalităţii individuale, trebuie să arătăm că însăşi experienţa de viaţă şi cu deosebire experienţa şcolară şi profesională o pune în evidenţă şi permit evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve. Astăzi, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi. Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.

Componentele cognitive ale inteligenţei. Unii psihologi au încercat să determine componentele cognitive simple ce corelează semnificativ cu performanţele de la testele de inteligenţă, în timp ce alţii (Sternberg11, 1977; 1986), pornind de la ideea că inteligenţa depinde de operaţiile cognitive simple, dar nu se identifică cu ele s-au orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligenţei. Sternberg a găsit trei mari categorii componenţiale ale inteligenţei:

� metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în

planificarea, conducerea şi luarea deciziei); � componentele performanţei (ca mijloc sau proceduri subordonate

strategiilor de soluţionare); � componentele achiziţiei informaţiilor (cele care intervin în

colectarea, încadrarea selectivă, combinarea şi compararea selectivă a informaţiilor).

10 Cosmovici, A, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996; 11 Wagner, R. K., & Sternberg, R. J. (1986). Tacit knowledge and intelligence in the

everyday world. In R. J. Sternberg & R. K. Wagner (Eds.), Practical intelligence:

Nature and origins of competence in the everyday world (pp. 51-83). Cambridge: Cambridge University Press.

99

Diferenţele individuale din activitatea intelectuală a oamenilor se datorează capacităţilor, vitezei şi manierei de funcţionare a proceselor şi componentelor cognitive. R.J. Sternberg12, identifică trei forme ale inteligenţei:

� inteligenţa analitică; � inteligenţa creativă ; � inteligenţa practică.

Noi cercetări în domeniul psihologiei relevă aspectul conform căruia inteligenţa nu este unitară şi nu poate fi descrisă printr-o cifră, ea este multidimensională şi are multiple faţete. A face distincţia clară între a fi inteligent şi a fi lipsit de inteligenţă nu este un lucru simplu. O declaraţie mai corectă se poate face atunci când referinţa se face la modul specific în care o persoană este inteligentă, pentru că o persoană poate fi inteligentă într-o anumită direcţie şi să aibă carenţe în alte direcţii. Howard Gardner13 a ajuns la concluzia existenţei unei „inteligenţe multiple”, el definea competenţa intelectului uman ca o exprimare necesară a unui set de aptitudini care constau în capacitatea de a soluţiona original şi rapid deferite probleme, de a-şi pune în evidenţă capacitatea de a găsi soluţii, de a crea şi inova. El descrie opt posibile inteligenţe mai mult sau mai puţin distincte, necesare vieţii de zi cu zi şi prezente în orice cultură: inteligenţa lingvistică, inteligenţa logico-matematică, inteligenţa spaţială, inteligenţa kinestezică, inteligenţa naturalistă sau integralistă, inteligenţa interpersonală şi intrapersonală, inteligenţa muzicală.

Luând în consideraţie toate aceste cercetări ne punem întrebarea când putem spune despre un copil că este supradotat? Psihologul american Lewis Terman14, luând drept criteriu rezultatele obţinute la testele de inteligenţă pe scala Stanford-Binet15, pe care o consideră o posibilitate de evaluare rapidă, obiectivă şi standardizată, el îi numeşte pe copiii ce obţin un coeficient de inteligenţă (QI) de peste 130 copii dotaţi, peste 140 - copii supradotaţi, iar pentru cei cu un QI de peste 170 foloseşte termenul de geniu. În Franţa, Remy Chauvin (1979), utilizează termenii de "talentat" şi "creativ" pentru a realiza nuanţările necesare. De notat că americanii utilizau termenul de "dotat" (gifted) pentru copiii performanţi la toate materiile şcolare şi "talentat" pentru cei care au rezultate deosebite într-un număr redus de discipline sau chiar într-una singură. Cât despre "creativ", Chauvin îl defineşte drept "individul original, imaginativ, non-conformist". Feldman16 (1982) propune ca definiţie a conceptului de dotare "capacitatea de a aduce o contribuţie semnificativă în orice domeniu valorizat social". În acest sens, sprijinindu-se pe

12 Sternberg, R.J., (1989), Beyond I.Q: A Triarhic Theory of Human Intellingence. Penguin Books. 13 Gardner, H. (1983). Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New York: Basic Books. 14 Terman, L. M. (1981), Descoperirea şi stimularea talentului excepţional. În: Copiii

capabili de performanţe superioare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. 15 Binet, A., & Simon, T. (1976). The development of intelligence in the child. In W. W. Dennis & M. Dennis (Eds.), The intellectually gifted (pp. 13-16). New York: Grune & Stratton. (Original work published 1908) . 16Feldman, O. & Valenty, L. O. (Eds.). (2001). Profiling political leaders: Cross-

cultural studies of personality and behavior. Westport, CT: Praeger.

100

genetică şi neurologie, Howard Gardner17 (1982) oferă elementele unei soluţii şi

propune o teorie privind existenţa a şapte sfere distincte ale competenţei, dezvoltate după legi şi traiectorii proprii. Acestea vizează domeniile lingvistic, muzical, logico-matematic, spaţio-vizual, kinestezic, social şi intrapersonal. În mod surprinzător, noţiunea de supradotat este printre puţinele concepte psihologice care, pe lângă o definiţie ştiinţifică, beneficiază şi de una juridică. Astfel congresul american a votat o lege privind educaţia copiilor supradotaţi şi talentaţi folosind următoarea definiţie: "Copilul dotat sau talentat este un tânăr care, la nivelul grădiniţei, a cursurilor primare sau secundare, a dovedit un potenţial aptitudinal de a atinge un nivel înalt de competenţă în domeniile intelectual, artistic, academic specific, în artele vizuale, teatru, muzică, dans, aptitudini de conducere având nevoie, în consecinţă, de activităţi ce nu sunt în mod normal posibile în şcoală". Supradotarea este o dezvoltarea sincronă în care abilităţi cognitive avansate şi de înaltă intensitate se combină pentru a crea o experienţă internă şi o iluminare ce sunt calitativ diferite de normă. Această asincronie creşte cu mărirea capacităţilor intelectuale. Unicitatea supradotaţilor îi face în mod particular vulnerabili şi cere modificări în educare şi consultanţa pentru a putea să se dezvolte în mod optim”. Asincronia înseamnă o dezvoltare cognitivă mult mai rapidă decât dezvoltarea fizică şi emoţională. Aceasta dezvoltare face copiii supradotaţi să dorească să acceadă la informaţii pentru care nu sunt pregătiţi din punct de vedere emoţional.

Definirea supradotării este determinată de contextual cultural, social, profesional, de mediu geografic, de orizontul de profesionalism în funcţie de care sunt selectate anumite tipuri de abilităţi ce sunt măsurate valoric la niveluri diferite. Dacă ne axăm pe referenţialul social comun definiţia supradotării cuprinde capacităţi psiho-fizico-intelectuale deosebite orientate ştiinţific, artistic, spre leadership ori management, spre mediu, sau kinestetice, etc. În plus faţă de capacităţile menţionate amintim ca variabile incluse creativitatea şi aptitudinile academice. Trebuie precizat de la început că persoanele supradotate pot fi de toate vârstele, rasele, sexele şi nu depind de handicapuri fizice sau de alta natura. Copiii capabili de performanţe înalte prezintă abilităţi potenţiale într-o singură arie sau în combinaţie pe următoarele arii.

� Abilităţi intelectuale generale; � Aptitudini academice specifice; � Gândire creativă sau productivă; � Abilităţi de lider; � Arte vizuale sau de spectacol; � Abilităţi psiho-motorii.

Tendinţele contemporane de a defini supradotarea se orientează însă către profilul psihologic al copilului supradotat ce include comportamente, realizări relaţional sociale, dar şi prin includerea capacităţilor înalt logice în câmpuri ştiinţifice abstracte sau jocuri logice.

Cercetătorii şi practicieni în domeniul supradotaţilor au dezbătut problematica pornind de la definirea termenilor după trei aspecte: definiţii, ideologii

17 Gardner, J. W. (1976). Excellence: Can we be equal and excellent too? In W. W. Dennis & M. Dennis (Eds.), The intellectually gifted (pp. 283-291). New York: Grune & Stratton. (Original work published 1961)

101

şi ipoteze, pe baza dovezilor empirice s-au identificat şapte probleme referitoare la programele educaţionale pentru supradotaţi:

� nivelul superiorităţi sau a performanţei superioare şi atribuirea etichetei de supradotat;

� tipurile de supradotare; � modul în care se manifestă supradotarea în medii culturale diferite; � originile supradotării; � procedurile de identificare (screening) a supradotaţilor; � eficienţa programelor educaţionale.

Dotare aptitudinală înaltă Dotarea aptitudinală înaltă reprezintă un grad superior mediei

convenţionale de dezvoltare a aptitudinilor generale sau / şi specifice, supradotatul este individul cu o inteligenţă superioară mediei, din punct de vedere psihometric cu o inteligenţă de peste 130. La supradotat se remarcă diferenţe calitative dar şi cantitative în ceea ce priveşte cogniţia, o procesare rapidă a informaţiilor dobândite pe baza percepţiei sau memoriei, se remarcă, de asemenea, dezvoltarea capacităţii metacognitive de la vârste timpurii, o precocitate şi perspicacitate deosebită în rezolvarea problemelor. Distingem acea capacitate creativă ce animă domeniul de preocupare şi o motivaţie intrinsecă pentru cunoaştere. Identificăm la copiii supradotaţi o precocitate care-i diferenţiază net de ceilalţi copii şi un talent spre anumite domenii, care-i determină să acţioneze într-un mod diferit de colegii lor şi să se remarce în activitatea desfăşurată. Cercetările specialiştilor18 au evidenţiat faptul că, copiii supradotaţi sunt copii precoce, sunt copii talentaţi, copii care se remarcă într-un anumit domeniu de activitate, sau prezintă o dezvoltare generală supramedie remarcându-se în activitate, dar fără a deveni totuşi genii. Copiii cu dotare aptitudinală înaltă sunt copii capabili de performanţă înaltă dacă sunt identificaţi din timp de persoane autorizate şi supuşi unor experienţe de învăţare diferenţiate prin volum şi profunzime de experienţele obişnuite furnizate de şcoală. Astfel ei pot evolua şi se pot remarca prin realizări remarcabile. Pe baza aptitudinilor potenţiale în oricare din următoarele domenii, izolate sau în combinaţie: capacitate intelectuală generală, aptitudini academice specifice, gândire productivă sau creativă, abilitate în leadership, talent pentru arte vizuale sau scenice, aptitudini psihomotrice. Pentru analiza complexităţii fenomenului dotării aptitudinale înalte avem nevoie de metodologii specifice de analiză şi măsurare şi de un concept mai larg decât cel de inteligenţă, în acest scop este propus conceptul de inteligenţă succesuală19. Cele mai mari eforturi în delimitarea conceptelor de supradotat şi talentat le-a realizat Gagne, în 1985. Distincţia pe care o realizează face departajarea conceptului de supradotat de cel de talent. Conceptul de supradotare se diferenţiază prin asocierea cu abilităţile intelectuale generale, iar talentul denotă capacităţi şi aptitudini mai speciale. După numeroase studii şi analize Gagne a observat că supradotarea generală se manifestă în patru domenii de predilecţie: intelectual, socio-emoţional şi senzorio-motoriu, spre deosebire de talent care apare

18 Special Education Information Handbook, Toronto, Ministry of Education, Ontario, 1984. 19 R. Sternberg, 1985, 1986, 1998.

102

remarcându-se prin abilităţi speciale care vor ajuta în dezvoltarea unor preocupări particulare, într-un anumit domeniu specific, de exemplu în învăţare.

Talent Oamenii au observat din cele mai vechi timpuri comportamentul copiilor

lor, distingând anumite diferenţe uneori remarcabile între copii sau între copiii personali şi alţi copii, manifestate în modul de a soluţiona anumite probleme de ordin general sau particular. În ce constau aceste diferenţe? Distingem câteva aspecte: diferenţe în abordarea problemei, diferenţe în soluţionarea problemei, diferenţe în rapiditatea soluţionării, diferenţe în randamentul obţinut în activitate, diferenţe în calitatea produsului finit etc. Termenul generic utilizat pentru a identifica copiii care manifestau aceste aptitudini a fost cel de talent, care s-a încetăţenit în vorbirea curentă. Astfel dacă observăm abilităţi deosebite la un copil sau la o persoană adultă într-un anumit domeniu spunem că persoana respectivă este talentată. Distingem deci că principalele trăsături ale personalităţii, care diferenţiază indivizii între ei, sunt temperamentul, caracterul precum şi aptitudinile şi talentul. În accepţie generală, prin aptitudine se înţelege o dispoziţie specială pentru ceva anume – tehnică, ştiinţă, muzică, sport, limbi străine etc. Psihologia precizează că aptitudinile sunt dispoziţii organice sau funcţionale prin care oamenii, cu acelaşi nivel mental, se departajează în aplicarea reacţiilor proprii diferitelor domenii de activitate. Ne punem în continuare întrebarea ce determină manifestarea acestei aptitudini numită talent. Unii autori ca Torrance, Myters, Keating remarcă existenţa la persoanele talentate a unor factori determinanţi: gândire divergentă, imaginaţie creatoare, inteligenţă de natură socială şi interpersonală. Aptitudinile însă în primul rând presupun un factor ereditar (totalitatea predispoziţiilor), un factor de capacitate (câştigat prin experienţa vieţii) şi un factor de perfecţionare la care se ajunge prin exerciţiu şi care vizează asimilarea, coordonarea şi diferenţierea celorlalţi factori. În ceea ce priveşte dezvoltarea aptitudinilor, se consideră trei stadii. Primul stadiu este unul de tatonare, de observare şi testare a înclinaţiilor copilului de către părinţi şi educatori, la vârste la care încă nu s-a declanşat totalitatea elementelor înnăscute. Urmează stadiul de potenţialitate în care echipamentului nativ i se adaugă deprinderi câştigate, învăţate, apoi stadiul de abilitate în care aptitudinile ating maximum de randament şi de fineţe psihică. Trebuie să observăm unele lucruri în legătură cu aceste stadii de dezvoltare este greu de stabilit cu precizie cât reprezintă ereditate şi cât reprezintă învăţare. Se ştie totuşi că aptitudinile artistice depind în bună măsură de predispoziţii, deci de factorul nativ, ereditar, dar şi aici performanţa se obţine prin antrenament asiduu, prin efort continuu. De asemenea, anumite automatisme, legate de deprinderile din domeniul tehnicii, de învăţarea limbilor străine sau de sportul de performanţă, se bazează pe unele predispoziţii. Oricum, primele posibile semnale privind existenţa unor aptitudini la copiii cu o dezvoltare normală trebuie luate în considerare în educarea aptitudinilor, fără să se aştepte perioada pubertăţii. Având în vedere descoperirea şi cultivarea aptitudinilor pentru un domeniu sau altul al ştiinţei, al tehnicii sau al artei din perspectiva alegerii de către tineri a viitoarei profesii, nu pot fi neglijate nici alte aptitudini generale, ce vizează mai multe domenii, uneori substituindu-le, alteori constituind liantul dintre aptitudinile specifice. În această categorie se pot situa, de pildă, aptitudinile manageriale sau aptitudinile civice cărora în multe ţări, li se acordă, în sistemul de învăţământ, importanţa cuvenită. Talentul

103

presupune o anume dezvoltare a aptitudinilor şi, adesea, o combinare specifică, nu o sumă, a acestora, desemnând perfecţiunea, virtuozitatea, carisma în domeniul respectiv de referinţă. Începând cu Terman care nota în 1926 că “ resursele talentului intelectual sunt cele mai preţioase pentru o naţiune şi de o inegalabilă importanţă pentru binele individului” şi continuând până în zilele noastre studiile au confirmat că persoanele dotate cu talent manifestă aptitudini superioare faţă de majoritatea semenilor. Aceste aptitudini se manifestă într-un domeniu specific ceea ce determină rezultate superioare în acea activitate. Deci talentul reprezintă aptitudinea specifică într-un anumit domeniu concret de activitate: artă, muzică, tehnică, matematică etc. De pildă, mai mulţi oameni au aptitudini pentru muzică; ei cântă ca amatori, fac parte din formaţii corale sau instrumentale; unii, însă, devin muzicieni consacraţi, sunt pasionaţi în cel mai înalt grad pentru arta lor cu care se contopesc, sunt virtuozi, creează în interpretare, afirmându-se ca talente autentice. La fel stau lucrurile în domeniul artelor plastice; de la îndemânarea de a desena, a picta sau a sculpta, se ajunge, datorită talentului, la creaţie, iar creaţia ţine seama de manierele impuse de contemporaneitate, nu se rezumă la zugrăvirea realităţii sau la imitarea clasicilor. Distingem din aceasta următorul aspect: talentul este acea capacitate a unei persoane de a manifesta un randament superior într-o activitate specifică dintr-un domeniu comportamental uman, de la domeniile academice până la cele tehnice, artistice, relaţionale, cu rezultate pozitive pe plan social. Deci asociem noţiunii de talent pe cea de capacitate, aptitudine şi randament, dar şi alte aspecte importante cum sunt pasiunea, motivaţia, interesul, toate acestea sunt caracteristicile ce diferenţiază o persoană talentată de una comună. Talentul însă poate fi întreţinut, dezvoltat prin implicarea părinţilor, a educatorilor, în dezvoltarea aptitudinilor copiilor. Dacă părinţii manifestă bunăvoinţă şi interes în sprijinirea copiilor pentru a-şi dezvolta aptitudinile la vârste mici – perioadele antepreşcolară, preşcolară şi şcolară mică talentul poate fi descoperit şi aptitudinile pot fi întreţinute şi dezvoltate. Oferindu-le copiilor jucării diferite, părinţii şi educatorii pot observa care dintre acestea îi atrag mai mult pe copii şi astfel pot veni în continuare în întâmpinarea dorinţelor lor. Ducând copiii la spectacole adecvate, la expoziţii, la alte manifestări culturale şi sportive, încurajându-i să desfăşoare diferite activităţi – învăţarea unui instrument muzical (pian, vioară etc.), curs de desen şi pictură, sporturi ca înot, hokei ş.a., balet, formaţii artistice, au posibilitatea să observe înclinaţiile copiilor spre anumite domenii de activitate. Până la vârsta pubertăţii, multe jucării, jocuri şi activităţi diverse vor fi, rând pe rând, abandonate, copiii rămânând interesaţi numai de acelea pentru care au o atracţie deosebită şi se simt abilitaţi. Unii copii încep să se afirme într-unul din domeniile artei. Alţii fac pasiune pentru matematică, pentru literatură, limbi străine sau tehnică. Educatorii de la grădiniţă şi din primele clase elementare împreună cu părinţii trebuie să pună accent pe exersarea cu copiii a elementelor din domeniile de referinţă, sprijinind cu competenţă eforturile şi înclinaţiile copiilor. Odată aptitudinile tinerilor descoperite şi formate, se va merge, în mod firesc, spre dezvoltarea lor prin mijloacele pe care şcoala şi societatea le pun la dispoziţie. Părinţii bine intenţionaţi fac considerabile eforturi pentru descoperirea şi educarea aptitudinilor copiilor, conform opţiunilor acestora, bazate pe vocaţie, pe autocunoaştere şi exersare ani la rând, vor dezvolta talentul copiilor lor. Aceşti copiii vor beneficia de posibilităţile unei integrări sociale mai sigure şi unei realizării prospere şi certe situaţii materiale. Renunţând la propria

104

orientare, la propriul ideal, tânărul se va simţi frustrat şi, chiar dacă-şi va îndeplini îndatoririle într-o profesie pe care n-a dorit-o, nu va avea sentimentul realizării depline. Dezvoltarea talentului, exploatarea potenţialului, este determinată de interacţiunea acestor factori. Remarcăm, deci, în această abordare un aspect foarte important: conceptualizarea talentului nu se opreşte la nivelul individului, ci încearcă să ofere un cadru integrativ şi componentelor extra-individuale. O astfel de abordare nu anulează modele cum ar fi cel al Renzulli, din contră, aduce completări semnificative. Mai mult, având în vedere tendinţa de a acorda o pondere tot mai mare învăţării în defavoarea talentului înnăscut, considerăm că adoptarea unei perspective multidimensionale este chiar indispensabilă. Societatea are nevoie de valori în orice domeniu, iar vocaţia îi dă tânărului încredere şi siguranţă în ceea ce întreprinde. Comportamentul aptitudinal înalt reflectă o interacţiune între trei grupuri fundamentale de trăsături umane: aptitudini generale şi/sau specifice supramedii, nivele înalte de angajare în sarcină şi nivele înalte de creativitate. Copiii dotaţi şi talentaţi, care posedă sau sunt capabili să dezvolte acest compozit de trăsături, necesită o largă varietate de ocazii şi de servicii educaţionale, care nu sunt oferite de obicei de programele educaţionale curente.

Precocitate Precocitate este un concept care se referă în termeni de generalitate la copiii

care prezintă anumite manifestări diferite de ale altor copii în ceea ce priveşte manifestarea timpurie a unor aptitudini, abilităţi, cunoştinţe şi care determină remarcarea acelor copii ca fiind diferiţi de ceilalţi copii de aceeaşi vârstă biologică. Precocitatea se poate manifesta în oricare latură a personalităţii: cognitivă, motorie, lingvistică etc. Spunem despre un copil că este precoce dacă începe să vorbească foarte repede, dacă începe să meargă la nouă luni, de exemplu, dacă începe să citească de la trei ani, cazurile sunt multiple şi diverse. Din cercetările realizate de specialişti s-a observat că supradotaţii sunt precoce în anumite domenii ale dezvoltării umane, dar acest aspect nu este obligatoriu să fie prezent la supradotaţi sau la genii. Pentru dezvoltarea abilităţilor înnăscute, pentru perfecţionarea aptitudinilor sunt necesare şi unele condiţii socioculturale. Este bine de ştiut că psihismul infantil se dezvoltă după pubertate. Cazurile de precocitate generală sau specifică unor domenii nu se conformează acestei afirmaţii, constituind excepţii. La dezvoltarea aptitudinilor contribuie şi inteligenţa care poate fi definită ca principala aptitudine generală, manifestându-se cu pregnanţă în cazul tinerilor supradotaţi, indiferent de domeniul de consacrare. Precocitatea la fel ca şi talentul sau genialitatea pot apărea în medii sociale diferite, se poate manifesta la copii de orice rasă şi sex, dar nu este suficientă prezenţa precocităţii dacă nu i se asigură copilului cadrul optim de dezvoltare. În primul rând familia va observa aceste aspecte privind dezvoltarea peste nivelul de vârstă al copilului şi va lua măsuri astfel încât aceste predispoziţii native să se dezvolte. Grădiniţa şi şcoala, de asemenea sunt datoare să identifice şi să potenţializeze aceste trăsături excepţionale ale copiilor precoce.

Geniul Din punct de vedere etimologic cuvântul geniu vine din latinescul

„gignere” care înseamnă a fi productiv. Din punct de vedere istoric geniu înseamnă acea abilitate de a realiza ceva, crea ceva ce nu poate fi măsurat cu scala IQ. Geniul

105

este unul dintre cele mai vechi concepte, dar şi unul dintre cele mai evazive de care umanitatea a fost interesată. La început în Grecia antică geniul era înţeles ca aparţinând tuturor, însă doar anumiţi oameni erau animaţi de spiritul care activa abilităţile deosebite. Peste timp, geniul a fost asociat cu unul sau mai multe abilităţi şi talente înnăscute. În secolul al XIX-lea psihologul englez Francis Galton20 şi lexicograful Dr. Samuel Johnson descriu geniul: „un om înzestrat cu disponibilităţi superioare”. La începutul secolului al XX-lea, odată cu creşterea interesului şi cercetărilor în domeniul metodelor de investigare şi evaluare bazate pe măsurătorile psihometrice, geniul este asociat cu un concept determinat de aceste măsurători şi denumit coeficient de inteligenţă (intelligent qotuent-IQ). IQ reprezintă proporţia dintre vârsta mintală şi vârsta cronologică, multiplicată cu 100. În 1905, psihologul francez Alfred Binet a dezvoltat o scală de măsurare a inteligenţei, scala de inteligenţă Binet Simon. Lewis M. Terman21, psiholog la Universitatea Stanford, în 1916, a precizat că pentru a fi geniu un individ va trebui să stabilească un scor de peste 140, ceea ce astăzi nu mai este valabil. Astăzi pentru identificarea copiilor dotaţi, nu mai interesează doar scorul IQ, pentru că istoria a demonstrat că geniile sunt mai mult decât un scor IQ. Astfel în 1926 Catharine Morris Cox22 a efectuat un inedit studiu. În studiul ei a folosit 301 eminenţe născute între 1450 şi 1850, utilizând scala Binet-Simon şi Stanford IQ pentru stabilirea coeficientului de determinare a genialităţii, evaluând cazurile istorice pe comportamentul lor şi pe performanţele din copilărie şi adolescenţă. Aceste scale au dat un raport de deviaţie de până la 16 unităţi. Aşa se explică exemplul dat de Einstein, care în copilărie a început să vorbească foarte târziu faţă de alţi copii de vârsta lui, care a căzut la examene, a repetat clasa şi a căzut la admitere, fiind admis după reexaminare doi ani mai târziu, de asemenea nu a reuşit să obţină un post de asistent la universitate ci a trebuit să lucreze în cercetare. Coeficientul lui Einstein este necunoscut, nefiind testat vreodată. Ar fi interesant de ştiut ce scor au avut Picasso sau Hemingway. Astăzi scorul dat de scala Stanford-Binet IQ este corectată cu 16 unităţi la un număr de aproximare de 100, iar scala Wechsler23 cu 15 procente. În studiul efectuat de Cox a identificat 15 minţi geniale, printre care Goethe cu un IQ de 210. Psihologul american Howard Gardner24 a identificat prin studiile sale zece tipuri de inteligenţe, dintre care doar inteligenţa logico-matematică, lingvistică şi spaţială, apar reprezentate în testele de inteligenţă IQ. Celelalte şapte: inteligenţa muzicală, psiho-motorie, interpersonală, intrapersonală, naturalistă, spirituală şi existenţială sunt excluse. Cu toate că au fost neglijate, persoanele care posedă aceste tipuri de inteligenţă pot avea un impact major în societate, datorită acestor înzestrări. După

20 Galton, F. (1869). Hereditary Genius: An Inquiry into its Laws and Consequences. London: Macmillan/Fontana. 21 Terman, L. M. (1916). The Measurement of Intelligence. Boston: Houghton Mifflin. 22 Cox, C. M. (1926). The early mental traits of three hundred geniuses. In Terman, L. M. (Ed.). Genetic Studies of Genius (Vol. II). Stanford University Press. 23 Wechsler, D. (1997). Wechsler Adult Intelligence Scale-Third Edition. San Antonio: The Psychological Corporation. 24 Gardner, H. (1983). Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New York: Basic Books.

106

opinia lui Gardner25 geniile se pot manifesta şi în alte arii decât cele testate prin IQ. Există un exemplu dat de Grady M. Towers26, în articolul ei elocvent în acest sens, despre Williams James Sidis, cu un IQ estimat la peste 250, deci dotat fenomenal, la vârsta de optsprezece luni citea ziarul, la doi ani a învăţat latina, iar la trei greaca. Ca adult era vorbitor a peste patruzeci de limbi şi dialecte. A absorbit Universitatea Harvard cu „cum laudae’’ la vârsta de şaisprezece ani, devenind cel mai tânăr profesor universitar. A fost poate cel mai remarcabil geniu din toate timpurile, însă fără rost. Curând va abandona poziţia de profesor şi restul vieţii şi-l va petrece schimbând slujbele, una mai neînsemnată ca alta. Leta S. H. Hollingworth27, psiholog la Columbia Teacher's College, în urma cercetărilor întreprinse a ajuns la concluzia că există un optimum al productivităţii care se situează între 125 şi 155 pe scala IQ. Ea susţine că nu sunt atât de importante scorurile IQ, ci mai degrabă reuşitele realizate în viaţă. Orice copil cu o inteligenţă peste 115 poate reuşi în orice domeniu al vieţii dacă este ambiţios şi motivat. Pentru orice persoană care are un scor peste limita aceasta, orice limitare în realizarea personală ţine doar de abilităţile personale, de dorinţa de a reuşi, dar şi de puterea de a duce la îndeplinire sarcinile propuse. Avem un exemplu, Bobby Fischer care reprezintă unul dintre cele mai triste exemple din analele istoriei geniilor, cu un IQ peste 187, după ce câştigă campionatul de şah la vârsta de 28 de ani, se închide în sine cu proprii demoni şi nu mai realizează nimic semnificativ după aceea. Pe de altă parte Thomas Alva Edison, unul dintre cei mai mari genii ai Americii, inventator, ca şi Einstein nu a fost un student foarte bun şi nu a avut un IQ grozav în copilărie, însă el a fost unul dintre geniile care au înţeles esenţa genialităţii exprimată în sintagma: “Geniul este un procent inspiraţie şi 99% transpiraţie”.

Inteligenţa şi geniul Putem învăţa cum să gândim, nu cum să fim inteligenţi. Inteligenţa este

materialul pe care se structurează gândirea. Gândirea este limbajul inteligenţei. Spiritul de sinteză generează nevoia de creaţie, iar descoperirea este finalitatea inteligenţei. Aspectele calitative ale acestor valori fundamentale corespund (într-o manieră suficientă, dar nu neapărat necesară) respectiv cu supradotatul excepţional, geniu şi geniu universal. Supradotatul excepţional este o singularitate pe harta cognitivă a omenirii. Geniul este o singularitate generică pe harta cognitivă a omenirii, pentru că geniul este un supradotat creativ, iar actul creativ, via gândire, este condiţia sine qua non a existenţei sale. Geniul universal este singularitate esenţială pe harta cognitivă a omenirii, este un geniu a cărui existenţă, prin munca sa, transformă umanitatea. Prezentăm câteva arhetipuri de supradotaţi, genii şi genii universale: Ahile, Ulise şi Prometeu, precum şi paradigme de genii: Champoleon, Chomsky, Descartes, Feynman, Hawking, Newton, Nietzsche, Ramanujan, Voltaire

25 Gardner, H. (1998). Are there additional intelligences? The case for naturalist,

spiritual, and existential intelligences. In J. Kane (Ed.), Education, Information, and

Transformation (pp. 111-131). Upper Saddle River, NJ: Merrill-Prentice Hall. 26Grady M. Towers, Gift of Fire (the journal of the Prometheus Society). 27 Hollingworth, L. S. (1942). Children Above 180 IQ: Stanford-Binet Origin and

Development. Yonkers, NY: World Book.

107

and WittgEinstein şi paradigme de genii universale: Archimedes, Aristotel, Dostoievsky, Einstein, Galileo, Goethe, Leibniz, Pascal, Socrate şi Da Vinci.

Concluzii Supradotarea este atribuită unui cumul de factori din două direcţii, factorul

natural al copiilor născuţi cu abilităţi deosebite este dublat de mediul care-i hrăneşte dotarea iniţială. Faptul că oamenii se nasc cu anumite însuşiri ce nu sunt condiţionate de mediul social este evidenţiat prin studiile asupra gemenilor univitelini crescuţi în familii separate, care prezintă caracteristici psiho-comportamentale surprinzător de asemănătoare deşi au fost crescuţi separaţi şi în medii sociale diferite. Factorul educativ are rol în mare măsură în dezvoltarea abilităţilor până la nivelul supradotării, dar se realizează cu o mare auto-motivare personală, chiar la vârste foarte mici. Factorul motivaţional împreună cu creativitatea pot deseori suplini factorul absent însă atunci când toţi cei trei factori: inteligenţa, creativitatea şi auto-motivaţia funcţionează concomitent într-un mediu social şi educaţional care-i hrăneşte pe copiii supradotaţi, aceştia pot atinge performanţe absolut deosebite în dezvoltarea propriului potenţial. Deşi statistic copiii supradotaţi formează o populaţie de 2-6% din populaţia statistică, sistemul ce stimulează atât inteligenţa cât şi creativitatea şi auto-motivaţia se poate aplica cu succes vizibil la o populaţie statistică de până la 20 % din copii. În acest caz se poate observa o creştere a inteligenţei la ambele categorii, dar cu viteze de creştere diferite, mai mare de aproximativ 10 ori la copii supradotaţi decât la ceilalţi copii. Talentul implicit care este născut în mod inexplicabil într-un anumit mediu social deseori ostil acestuia reprezintă în general o populaţie care este automotivată - cel puţin aparent, judecând după cei care au reuşit să se realizeze ca potenţial propriu. Cu toate acestea nu toţi oamenii cu inteligenţe deosebite se realizează social. În MENSA - care este organizaţia oamenilor adulţi cu inteligenţă peste 130 pe scara Stanford Binet- pot fi găsiţi atât premianţi Nobel cât şi şoferi de taxi care au inteligenţă măsurabilă asemănătoare. Pe aceştia i-a separat auto-motivaţia, poate şi creativitatea. De asemenea creativitatea se poate manifesta fără nici o corelare cu inteligenţa putând fi descoperită şi la oameni care au o inteligenţă mult sub normă statistică. Există astfel exemple de persoane chiar cu handicap intelectual sever, însă cu o creativitate deosebită. Conceptul de dotat apare la intersecţia celor trei calităţi: inteligenţă, creativitate şi automotivare, fiecare dintre acestea putând fi descoperită şi în lipsa celorlalte două. Nu există nici o corelare între succesul social şi supradotare, mulţi supradotaţi putând fi victima excluderii sociale din cauza competitivităţii lor deosebite. Astfel cel mai inteligent om al secolului 20 cu IQ măsurat de 180, Billy Sidis, a murit tânăr după ce a ocupat cea mai 'înaltă' poziţie socială, cea de bibliotecar public, deşi ştia de copil 100 de limbi străine în care traducea spontan, descoperise prin eforturi de logică găurile negre cu câteva decenii înaintea fizicienilor şi astronomilor şi terminase facultatea la vârsta la care alţii nu terminaseră liceul. Deşi potenţialul deosebit al oamenilor şi copiilor supradotaţi le dau acestora posibilitatea de a rezolva problemele deosebite şi crizele umanităţii, ei sunt o populaţie cu un mare risc social şi nevoi deosebite şi trebuie protejaţi pentru a putea să-şi realizeze propriul potenţial. Reconsiderând toate aceste definiţii ale conceptelor prezentate se trage concluzia că dotarea aptitudinală înaltă, excelenţa sau excepţionalitatea intelectuală nu duc totdeauna la

108

genialitate. Unul dintre specialiştii care au fost preocupaţi de problematică, Terman, în studiul său efectuat pe un eşantion de 1500 de subiecţi la începutul anilor 20 nu a descoperit nici un geniu între aceştia. El s-a preocupat de coeficientul de inteligenţă al supradotatului şi de variaţiile socioeconomice ale populaţiei testate, demonstrând că coeficientul de inteligenţă este stabil şi independent de factorii socioculturali de-a lungul vieţii. Desprindem ideea că pentru ca un geniu să apară este nevoie de o serie de circumstanţe la nivel sociocultural, un nivel de inteligenţă generală, inteligenţă emoţională şi creativitate, unele caracteristici motivaţionale, temperamentale şi de personalitate. Inteligenţa este deosebit de importantă în emergenţa genialităţii, de aceea este bine să se stabilească coeficientul de inteligenţă al copiilor, acesta oferă indicii importante despre capacitatea de învăţare, ritmul şi eficienţa învăţării, dar până la geniu mai sunt necesare circumstanţe importante ca educaţia primită în familie şi şcoală, caracteristicile temperamentale, motivaţia intrinsecă, nivelul de creativitate şi elemente ce ţin de mediul socio-cultural şi poate şi alte elemente ce au scăpat până acum cercetătorilor28.

Bibliografie:

Berar, I., (2001), Supradotare în domeniul artelor plastice, în vol. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, p. 11-15 Bocoş, M., (2002), Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune. Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca Bogdan, T., (coord.), (1981), Copiii capabili de performanţe, Caiete de pedagogie modernă, vol. 9, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Chiş, V., (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Pedagogia pentru competenţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca Chiş, V., (2005), Pedagogia contemporană, Pedagogia pentru competenţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca Creţu, C., (1995), Politica promovării talentelor, Editura Cronica, Iaşi Creţu, C., (1995), Politica promovării talentelor, Editura Cronica, Iaşi Creţu, C., (1996), Avocaţii valorilor şi educaţia pro talent, în Stan. L., (coord), Educaţie şi valori, Editura Spiru Haret, Iaşi Creţu, C., (1997), Psihopedagogia succesului, Ed. Polirom, Iaşi Creţu, C., (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi Holban, I., (1995), Testele de cunoştinţe, E.D.P.R.A., Bucureşti Holban, I., (coord.), (1978), Cunoaşterea elevului, o sinteză a metodelor, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti Ionescu, M., (2003), Instrucţie şi educaţie, Paradigme, strategii, orientări, modele, Garamond S.R.L., Cluj-Napoca Ionescu, M., Chiş, V., (2001), Pedagogie, Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca Jigău, M., (1994), Copiii supradotaţi, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti

28 Carl Gustav Jung. „Trebuie să recunosc faptul ca inconştientul minţii este capabil,

în anumite momente să dobândească o inteligenţă şi o determinare în a-şi urmări

scopul, de multe ori superioare unei logici conştiente." "Psihologie şi Religie".

109

Jinga, I., (1979), Educaţia permanentă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Jinga, I., (coord.), (1996), Evaluarea performaţelor şcolare, Ed. Afeliu, Bucureşti Joiţa, E., (2002), Educaţia cognitivă, Fundamente, Metodologie, Editura Polirom, Iaşi Kulcsar, T., (1978), Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Roşca, Al., (1981), Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei Române, Bucureşti Roşca, Al., Zörgö, B., (1972), Aptitudinile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti Salade, D., (1995), Dimensiuni ale educaţiei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca Salvat, H., (1972), Inteligenţă, mituri, realităţi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Stan, C., (2001), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca Stănescu, M.L., (2002), Instruirea diferenţială a elevilor supradotaţi, Editura Polirom, Iaşi Stoica, A., (1983), Creativitatea elevilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Şchiopu, U., Verza, E., (1986), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Tomşa, Gh., (1999), Consilierea şi orientarea şcolară, Casa de editură şi presă Viaţa Românească, Bucureşti

110

UTILIZAREA METAFORELOR ŞI A POVEŞTILOR TERAPEUTICE ÎN CONSILIERE

USING METAPHORS AND THERAPEUTICALLY STORIES IN

COUNSELING

Psiholog Irina CIORBA Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” Arad

Abstract: Therapeutic metaphor is a type of conceptual metaphor presented as a

story or other parallel to an entire aspect of a situation, related by a psychotherapist to a patient. The purpose of this is to highlight to a person, in an effective way, some aspects and lessons that otherwise they might not be able to perceive as clearly in their current situation, or to suggest new outlooks on it.

Cuvinte cheie: metaforă terapeutică, conştient, subconştient, izomorfism

„Metaforele şi modelele mentale sunt instrumentele pe care le folosim în conturarea realităţii noastre” – Michael Lissack şi Johan Roos

Metafora este definită în retorica tradiţională ca o comparaţie prescurtată, subînţelesă, ce realizează un transfer semantic care deturnează sensul propriu al cuvintelor şi expresiilor. Aşadar metafora face apel, pentru a descrie un obiect, la un cuvânt propriu altuia, cum ar fi: „apusul” vieţii, voce „cristalină” etc. În programarea neuro-lingvistică - recunoscută pentru studiul modului de funcţionare a gândirii, limbajului şi comportamentului - metafora este văzută un sens paralel al unei descrieri sau al unei observaţii. Metaforele pot lua forma unor parabole, povestiri, analogii imagini şi chiar acţiuni.

Sue Knight consideră că metaforele sunt „esenţa gândirii” – spre exemplu ne putem gândii la o situaţie problematică din viaţa noastră şi să ne simţim prinşi „între ciocan şi nicovală”, sau alteori totul să ne meargă bine şi să ne simţim „în al nouă-lea cer” ş.a.m.d.

Milton Erickson este un maestru al utilizării metaforelor şi a comunicării pe două niveluri – conştient/subnconştient. În timp ce conştientul este ocupat cu prelucrarea mesajului, un alt mesaj poate fi strecurat în subconştient folosind implicaţii analogice. Erickson îşi începea deseori terapiile prin poveşti ce evidenţiau capacităţile de învăţare ale fiinţei umane, fapt ce facilita atât stabilirea unei bune relaţii terapeutice cât şi sublinierea unor mesaje pozitive. Cu cât rezistenţa pacientului este mai intensă cu atât apelul la metafore este mai ridicat. Terapeutul nu trebuie să interpreteze semnificaţia metaforelor utilizate. Erickson consideră că nu este necesar să traducă acea comunicare subconştientă intr-o formă conştientă.

111

Metafora sau „forţa limbajului simbolic” Spre deosebire de limbajul logic, adresat emisferei stângi, care obligă la

încadrarea in tipare rigide, limbajul simbolic (sub forma poveştilor si a metaforelor) se adresează emisferei drepte, intuiţiei şi subconştientului; acest mijloc de comunicare, inegalabil, este folosit în toate culturile (şi in societatea occidentală, mai ales până în epoca revoluţiei industriale, „the story tellers” - cei care spuneau povesti - au avut un statut aparte în cadrul comunităţii, recunoscându-li-se rolul în menţinerea sănătăţii spirituale si mentale. O mare parte din înţelepciunea omenirii este depozitată în poveşti, mituri și parabole.

Metafora terapeutică (clasica sau concepută de terapeut) are sarcina să reproducă, în esenţă, experienţa prin care tocmai trece pacientul, dar ea trebuie formulată asfel încât acesta să nu poată stabili uşor legătura dintre poveste si propria sa problema. Eroii si acţiunea povestirii sunt, evident, personificări ale proceselor psihice (pozitive sau negative) implicate, iar soluţia este înregistrată de subconştient, conducând la schimbarea pozitiva de comportament, aşteptată.

Metaforele si poveştile terapeutice sunt nişte unelte foarte puternice de comunicare. Ele oferă căi de a accesa şi utiliza mai multe dintre resursele gândirii noastre decât simpla gândire la nivel conştient. Cu toţii le putem utiliza în scopul de a-i ajuta pe cei din jurul nostru: copii, cunoscuţi, clienţi, pacienţi, elevi, angajaţi etc. care se găsesc intr-o situaţie dificilă. Ele aduc o schimbare a stării, a contextului care favorizează emergenţa unor soluţii noi la problemele care par uneori insurmontabile.

Fiecare persoană dezvoltă un model al lumii unic. Aceasta noţiune este importantă deoarece culegerea de informaţii precise stă la baza tuturor situaţiilor terapeutice eficiente. Înţelegând că orice comunicare este metaforică si este fondată pe ceea ce trăim individual, noi luăm la cunoştinţă faptul ca aceasta este incompletă şi că persoana este cea care umple aceste goluri de cunoaştere.

Cerinţa cea mai importantă a unei metafore eficiente este ca ea să întâmpine clientul în modelul sau de lume - aceasta înseamnă ca metafora prezervă structura situaţiei problematice a clientului. Contextul în sine este secundar.

O metaforă care răspunde schemei de bază, care este echivalentă din punct de vedere structural cu situaţia problematică şi care propune o soluţie viabilă, poate fi nu doar eficienta din punct de vedere terapeutic ci şi suficienta clientului. Aşadar, cu fiecare distincţie pe care o adăugaţi modelului, veţi creşte pertinenţa şi profunditatea intervenţiei.

Construirea metaforei În cele ce urmează vom urmării în linii mari modelul propus de D. Gordon

(2001) pentru construirea metaforei terapeutice: Identificarea problemei Prima etapă o reprezintă identificarea problemei cu care se confruntă

persoana. Ca cerinţă iniţială se porneşte de la formularea clară a obiectivelor clientului - obiective asupra cărora persoana exercită un anumit control. Obiectivele trebuiesc formulate pozitiv şi la timpul prezent.

Izomorfismul Problema şi metafora trebuie să aibă reprezentări echivalente, care menţin

aceleaşi relaţii intre parametrii atât în metaforă cât şi în situaţia reală. În măsura in care ordinea şi relaţiile sunt conservate, contextul nu este necesar să fie asemănător.

112

Deznodământul – soluţia problemei Deznodământul este soluţia metaforică la problemă. In marea majoritate a

timpului clientul va determina singur soluţia problemei cu care se confruntă. Este necesară integrarea unei strategii care să facă legătura între problemă şi deznodământul dorit.

Strategia de legătură Este vorba despre construirea unei legături experienţiale, comportamentale

între situaţia problematică şi deznodământul dorit. Funcţia acestei strategii de legătură este de a permite individului de a ieşi dintr-o situaţie recursivă şi de a fi liber să aleagă.

Recadrarea O componentă importantă a rezolvării metaforei este recadrarea.

Recadrarea poate să fie de context sau de semnificaţie. Contextul se referă la asocierea metaforei cu un context nou care implicit poate să ofere o nouă perspectivă de rezolvare vis a vis de situaţia/ comportamentul problematic. Semnificaţia se referă la scoaterea la lumină a valenţelor pozitive care se ascund în spatele fiecărei situaţii/ comportament, indiferent cât de negativ este ea percepută iniţial de către client.

Procesul complet de formare a unei metafore se bazează pe: A. Recoltarea informaţiilor 1. Identificarea personajelor semnificative implicate a. identificarea relaţiilor lor interpersonale. 2. Identificarea evenimentelor care caracterizează situaţia a. precizarea modului de progresie a problemei 3. Precizarea schimbărilor pe care clientul doreşte să le efectueze a. asigurarea că este bine formulat 4. Identificarea a ceea ce clientul a făcut în trecut pentru a rezolva problema

sau a ceea ce-l împiedică să efectueze schimbările dorite B. Construirea metaforei 1. Alegerea contextului 2. Descrierea personajelor şi a scenariului metaforei pentru ca ea să fie

izomorfă cu etapele A1 A2 ŞI A3 de mai sus 3. Determinarea unei soluţii, incluzând : a. o strategie de recalibrare (etapa A4 de mai sus) b. deznodământul dorit (etapa A3 de mai sus) c. recadrarea situaţiei problematice iniţiale C. Povestirea metaforei

Funcţiile metaforei terapeutice Într-o clasificare a funcţiilor metaforei terapeutice, aşa cum apare la I.

Dafinoiu (2001), avem următoarele caracteristici : a. Declanşează căutarea transderivaţională. Deoarece fiecare individ are

o anumită reprezentare despre situaţi în care se află, doar mesajele care pot fi introduse în respectiva reprezentare au sens, celelalte

113

putând fi ignorate. Informaţiile transmise de metaforă sunt izomorfe celor conţinute de reprezentare.

b. Funcţia de mediator. Uneori în relaţia dintre terapeut si client apar tensiuni, ceea ce îngreunează procesul terapeutic. În asemenea situaţii metafora terapeutică sub diversele forme pe care le poate îmbrăca, creează o realitate psihologică ce se interpune între cei doi actanţi, evitându-se confruntarea directă.

c. Funcţia regresivă. Este cunoscut faptul conform căruia copilăria este vârsta poveştilor, când totul este posibil. Povestea implică flexibilitate şi imaginaţie din partea subiectului ascultător. In acelaşi timp, pentru un adult povestea implică şi o dimensiune regresivă, făcând posibilă reîntoarcerea în plan mental la o epocă a copilăriei.

d. Funcţia de oglindă. Povestea metaforică favorizează distanţarea pacientului de propriul conflict, externalizarea lui. In poveste procesul psihic este externalizat şi devine astfel mai accesibil unui examen raţional.

e. Funcţia de model. Fiecare poveste reprezintă un cadru în care clientul are libertatea de a testa diverse variante de acţiune sau răspuns, mai mult decât atât, posibilitatea de a încerca soluţii inedite, neobişnuite în raport cu propriul tipar de gândire sau cu propriile sentimente.

f. Funcţia de resemnificare. Orice poveste schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă, dezvăluind noi semnificaţii, oferind o imagine mai completă a problemelor noastre.

Utilizarea metaforele terapeutice Strategia de naraţiune - evident sau ascuns? Atunci când utilizăm o metaforă nu este neapărat necesar să minimalizăm

faptul că ea are intenţia să fie terapeutică. De asemenea nu este necesar ca persoana căreia îi este adresată să cunoască explicit şi /sau conştient nivelul de pertinenţă a metaforei deoarece, dacă metafora este izomorfă atunci toate conexiunile şi schimbările necesare se vor produce la nivel inconştient.

Metaforele ascunse se produc în general sub forma anecdotelor apropo de alţii sau de alte experienţe. Utilizarea metaforelor ascunse implică faptul că terapeutul are deja competenţa de a utiliza contextele izomorfe.

Basme sau anecdote? Anecdota exclude uneori ca aceasta să fie evidentă, aşa cum este un basm.

Pe de altă parte, un basm bine povestit poate fi la fel de eficace precum o istorisire contemporană. Utilizarea anecdotelor ascunse presupune flexibilitate şi creativitate în ceea ce priveşte alegerea contextului şi a analogiilor din metafore.

Citatele Prin intermediul citatelor putem, în contextul metaforelor, să transmitem

clientului prin intermediul personajelor, unele mesaje care dorim sa i le transmitem ca terapeut.

Fantasmele ghidate În construirea şi utilizarea metaforelor este posibil ca uneori clientul să fie

cel care „munceşte”. În acest caz este vorba despre aşa numitele fantasmele ghidate – adică i se oferă clientului posibilitatea de a soluţiona o metaforă construită de către terapeut.

114

Bibliografie :

Dafinoiu, I., (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iaşi. Dafinoiu, I., Vargha, J. L. (2005), Psihoterapii scurte, Ed. Polirom, Iaşi. Gordon, D., (2001), Contes et Métaphores Thérapeutiques, InterEditions Lassus, R., (2004), Programarea neuro-lingvistică şi arta comunicării, Ed. Teora, Bucureşti. Knight, S., (2004), Tehnicile programării neuro-lingvistive, Ed. Curtea Veche Bucureşti

115

FACTORI IMPLICAŢI ÎN MOBILITATE

MOBILITY FACTORS

Anişoara COSTESCU, studentă Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad,

Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială Specializarea Psihopedagogie Specială, anul IV

Abstract: For children, mobility imposes a special consideration, different from the

techniques applied to children who suffered from sight lost during childhood. The last, have developed a spatial comprehension, are able to use visual memory to support orientation aptitudes and motor skills, practiced during mobility. Natural blind children cannot develop such abilities unless educated. Moving helps children to understand their own corporality, the functioning of each part, that is why it is so important that the child moves as much as possible, implying early development of mobility skills. A good corporal schema and free moving abilities are essential for late mobility, as well as for cognitive development and conceptual learning that must evolve along with physical development.

There are different strategies throughout children with visual impairment can move safely into the surrounding. Teaching mobility can be considerate through the lenses of long stick technique, but this represents the narrow perception of the outside world. In reality, there are mobility techniques that precede the long stick technique, but they must be considered as adaptative and integration strategies of the visual impaired persons into the world.

Cuvinte cheie: deficienţă de vedere, orientare, mobilitate

Modalităţi de percepere a informaţiei Importanţa educării de timpuriu a mobilităţii se reflectă cel mai bine în

următoarea frază a lui Barraga (1976), "când copilul se găseşte în situaţia de învăţare a şcolii, datorită lipsei dezvoltării de timpuriu a abilităţilor motorii, care sunt mai uşor achiziţionate înaintea vârstei de 5-6 ani, efectele întârzierii vor fi mai lungi şi uneori permanente. În acest caz achiziţia uşoara şi eficientă în deplasarea independentă ar putea să nu fie niciodată posibilă". Barraga (1976), merge mai departe şi spune că aceşti copii necesită doi sau mai mulţi ani de terapie fizică intensivă. Aceste afirmaţii au implicaţii deosebite pentru cei care lucrează cu respectivii copii.

Mobilitatea, şi mai ales orientarea, implică realizarea unor percepţii corecte. În ceea ce priveşte realizarea acestora, sistemul vizual funcţionează asemenea unui aparat de fotografiat, ochiul fiind cel care a stat la baza construirii primelor aparate de acest fel. Folosind această analogie, putem considera retina ca fiind filmul fotosensibil pe care o anumită imagine este proiectată prin lentilele reprezentate de

116

umoarea apoasă, umoarea sticloasă (corpul vitros), cristalin şi corneea transparentă1. Dacă în cazul fotografierii imaginea va fi transpusă de pe filmul negativ pe hârtia fotografică, în cazul obţinerii percepţiei vizuale imaginea proiectată pe retină va fi trimisă pe căile nervoase vizuale la creier, unde ea se va prezenta ca o imagine răsturnată a corespondentului din realitate. Pe măsură ce cunoştinţele ştiinţifice despre fiziologia sistemului vizual uman s-au îmbogăţit, oamenii de ştiinţă au stabilit că imaginea formată pe retină conţine informaţii multiple care sunt analizate în părţi diferite ale creierului. Astfel, s-a descoperit faptul că fiinţa umană posedă două sisteme nervoase – unul central, celălalt periferic, fiecare dintre acestea fiind specializat în analizarea anumitor informaţii preluate de la imaginea formată pe retină2. La veteranii de război care şi-au pierdut vederea din cauza rănilor suferite la nivelul cortexului vizual s-a observat că ei pot indica cu acurateţe momentul aprinderii luminii într-o încăpere întunecoasă. Aceste experimente, efectuate în anii ’60 ai secolului trecut au demonstrat că sistemul vizual central rămânea activ, în timp ce sistemul vizual periferic încetase să funcţioneze3. Pornindu-se de la această constatare, s-a tras concluzia că informaţiile prelucrate de sistemul vizual periferic nu au legătură directă cu conştiinţa, în timp ce informaţiile prelucrate prin sistemul vizual central ating întotdeauna conştiinţă4.

Psihologul James Gibson, cel care de fapt a constatat că creierul operează nu asupra imaginii ci asupra informaţiei conţinute de aceasta, a introdus conceptul de „informaţie” atrăgând atenţia că acesta poate avea mai multe înţelesuri semantice. Prin „informaţie”, Gibson înţelegea, în primul rând, acel fapt care defineşte în mod clar un anumit mediu. Pentru a exemplifica acest sens, Gibson a folosit cazul unei persoane care priveşte de-a lungul unei cărări. Cărarea este pavată cu pietricele egale ca mărime. Conform legii perspectivei, imaginea acestor pietricele reflectate pe retină va fi compusă din elemente care scad în dimensiuni cu cât vor fi mai îndepărtate de observator. Cu alte cuvinte, informaţia conţinută în imaginea formată pe retină va transmite observatorului date despre existenţa unei pante sau a unei zone de structură şi că pietricelele mari se află într-un plan apropiat, în timp ce pietricelele mici se vor găsi într-un plan tot mai îndepărtat5. Putem astfel spune că şi în absenţa altor repere vizuale, forma suprafeţei din faţa noastră este specificată prin acel model de structură din imaginea retiniană şi că acea pantă sau zonă din retină ne indică faptul că acea suprafaţă poate fi explorată6.

Un alt exemplu folosit de Gibson este similar poveştii câinelui lui Pavlov şi modului de formare a reflexelor condiţionate. Relaţia dintre informaţia necesară formării unei percepţii şi mediu este suficientă pentru a determina creierul să declanşeze comportamente adecvate la circumstanţele mediului respectiv. În mod normal, percepţia se formează pe baza unui complex de informaţii oferite de toate 1 Dragnea A., Bota S., Teoria activităţilor motrice, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 91 2 Dănoiu, M., Fiziologie, Editura Univesitaria, Craiova, 2000, p. 187 3 Idem, p. 191 4 Antoniale L., Antoniale A., Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 79 5 Idem, p. 84

6 Ibidem

117

simţurile. În cazul persoanelor care suferă de anumite deficienţe senzoriale, acest complex informaţional va fi unul lacunar, fapt care implică un plus de educare exact în punctul în care informaţiile nu pot fi primite pe calea senzorială afectată sau deficitară7.

Primul exemplu folosit de Gibson ne arată cum percepţia vizuală presupune relaţii neschimbate, relaţii care se stabilesc în mod aproape similar şui în cazul auzului şi al pipăitului, cel de al doilea ne demonstrează ce se întâmplă când o relaţie invariantă artificială este declanşată şi apoi anulată – reflexul condiţionat creat pe baza ei continuă să acţioneze. Informaţiile care ajung la creier implică şi alte aspecte, unele dintre acestea destul de greu de explicat. Acesta este şi cazul iluziilor vizuale. Un om normal are o libertate deplină în a-şi mişca capul şi ochii, el putând astfel să limiteze la maximum posibilitatea formării iluziilor vizuale care depind de informaţii puţine, de imagini prea familiare sau de situaţii prea cunoscute8. Dacă o iluzie optică poate afecta mobilitatea şi, mai ales, orientarea în spaţiu a unei persoane normale, ne putem închipui cu uşurinţă care este situaţia unei persoane cu deficit vizual parţial sau sever, pentru care fiecare imagine obţinută pe retină este din start prea săracă în informaţii. Iar în cazul unei persoane nevăzătoare din naştere lucrurile se prezintă şi mai grav. În consecinţă, deficitul informaţional sau lipsa totală a informaţiilor obţinute pe cale vizuală trebuie suplinite prin intermediul celorlalte simţuri şi implică o abordare educaţională specifică.

Realizarea unei percepţii implică culegerea permanentă de informaţii din mediu, iar pentru atingerea acestui obiectiv cele cinci simţuri funcţionează permanent, într-un sistem perceptiv bine integrat9. În acest sistem, fiecare simţ aduce informaţii specifice, anumite părţi ale creierului fiind specializate în prelucrarea acestora. Percepţia care se realizează prin integrarea informaţiilor prelucrate într-un tot are un rol fundamental în asigurarea mişcării sau mobilităţii unei persoane. Percepţia se dezvoltă mai întâi în serviciul acţiunii, funcţia ei fiind aceea de a ne pregăti în mod adecvat pentru a întreprinde sau a face anumite lucruri10. În cazul mobilităţii, pe măsură ce poziţia noastră faţă de mediu şi de elementele componente ale acestuia se schimbă, trebuie să ştim ce obstacole trebuie să evităm şi să selectăm ruta sau calea care ne face să evităm aceste obstacole. Acest fapt impune o trecere continuă în revistă a mediului în care ne aflăm şi simţul vizual are, în acest sens, rolul determinant. Funcţiile pe care acesta le îndeplineşte sunt acelea de a ne asigura posibilitatea de a ne deplasa spre repere situate la diferite distanţe, de a ne avertiza despre existenţa unor obstacole în apropiere şi de a asigura o deplasare sigură, cu minimum de efort posibil. Pentru că vederea joacă un rol atât de important, primul lucru pe care îl observăm în deplasarea unui nevăzător este faptul că aceasta necesită un mult mai mare efort fizic şi mintal, fapt vizibil mai ales în faza timpurie de învăţare efectivă a deplasării independente11. Chiar de la prima observare, se 7 Dragnea A., op.cit., , p. 112 8 Preda, V., Şendrea, L., Cziker, R., (). Psihopedagogia intervenţiei timpurii la copiii

cu deficienţe vizuale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002, p. 134 9 Rozorea, A., op.cit., p. 89 10 Purcia, D.C., Purcia, S., Probleme de neuropsihofiziologie, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, p. 122 11

Idem, p. 126

118

constată că în mobilitatea nevăzătorilor există o lipsă de fluenţă determinată de faptul că informaţiile necesare sunt primite pe altă cale decât cea firească – mai ales prin intermediul bastonului producător de sunete şi al urechii ca receptor al acestor sunete. Pe baza informaţiilor receptate cu ajutorul bastonului au loc schimbări rapide de mişcare, iar celelalte schimbări, de nuanţă, sunt determinate de informaţiile auditive suplimentare, la care se pot adăuga şi informaţiile reţinute de persoana respectivă dintr-un contact anterior cu mediul în care se produce deplasarea, precum şi cele obţinute pe cale tactilă.

Succesul folosirii bastonului lung se datorează, astfel, aproape în întregime, faptului că el furnizează informaţii necesare şi suficiente pentru a asigura o mişcare sigură în mediul apropiat. În acelaşi timp, aceste informaţii sosesc în timp util pentru ca persoana nevăzătoare să-şi poată controla comportamentul de fiecare dată12.

Folosirea bastonului lung impune persoanei nevăzătoare care se deplasează o atenţie crescută, necesară pentru a avea acces la nivelul auditiv al lumii din jur. Astfel, informaţiile oferite de baston vor fi preluate şi prelucrate prin intermediul sistemul auditiv care va suplini sistemul vizual afectat sau inert. Atenţia sporită, necesară acestui act de suplinire, va oferi persoanei nevăzătoare şi posibilitatea de a-şi forma o hartă mentală a mediului în care se efectuează deplasarea. Pentru un nevăzător, vor exista două surse majore de informaţii în mediul de deplasare. Prima este reprezentată de sunetele care apar în mod natural în mediul respectiv, cealaltă fiind reprezentată prin sunetele generate de persoana aflată în mişcare cu ajutorul picioarelor şi al bastonului. Într-o experienţă simplă, legându-ne la ochi, vom observa că dintr-o dată suntem invadaţi de sunete pe care înainte, cu ochii deschişi, aproape că nu le auzeam sau pe care, pur şi simplu, le ignoram. Experienţa demonstrează că atenţia noastră nu se mai concentrează predominant în câmpul vizual, ea fiind astfel capabilă să colecteze mult mai multă informaţie pe cale auditivă. Folosirea unui baston în cursul acestei experienţe ne ajută să înţelegem că abilităţile de folosire a acestuia nu este atât de uşoară precum pare şi că va fi necesară o învăţare progresivă pentru o folosire corectă şi eficientă a acestuia13. Această învăţare sau instruire simulată va necesita o durată mare, deoarece nevăzătorul va trece simultan prin învăţare motorie, învăţare cognitivă şi învăţare perceptuală, simultaneitatea instruirii fiind condiţie necesară pentru un succes cât mai mare14.

Spre deosebire de mediul vizual, mediul sonor este mai greu perceptibil, fapt care impune şi o educare specifică a atenţiei. În primul rând, direcţia sunetului poate fi percepută fără un efort prea mare, probleme ridicând doar stabilirea distanţei de la care vine sunetul. O distanţă aproximativă poate fi stabilită pe baza experienţelor anterioare, însă acest fapt nu reprezintă şi o garanţie suficientă pentru o mişcare corectă, mai ales atunci când se apreciază că această distanţă este mică. Atenţia concentrată şi exersarea continuă a auzului sunt astfel condiţii necesare

12 Buică, Cristian, Bazele defectologiei, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004, p. 221 13 Ştefan, M., Psihopedagogie specială – deficienţa de vedere, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000, p. 63 14

Ibidem

119

pentru a se ajunge la o acurateţe cât mai ridicată în stabilirea distanţei de la care provine sunetul folosit ca reper15.

O altă informaţie importantă oferită de sunet este cea despre identitatea şi identificarea sursei sonore. Informaţiile despre identitatea sursei sonore vor ajuta mult la reprezentarea mintală a mediului în care se efectuează deplasarea şi, în acelaşi timp, vor contribui la identificarea sursei respectiva ca obstacol ce trebuie evitat sau, dimpotrivă, reper în orientare16. Faptul că sunetele sunt intermitente face ca informaţiile oferite de ele să fie folosite cu o anumită circumspecţie, şi în funcţie de alte circumstanţe. Dacă un nevăzător trece pe lângă o şcoală atunci când copiii sunt în recreaţie, sunetele scoase de aceştia vor reprezenta un reper bun. Dacă însă în momentul trecerii elevii sunt în interiorul şcolii, la cursuri, absenţa sunetelor de recreaţie nu mai reprezintă un reper, ea putând fi chiar un element de derută. Din acest exemplu reiese importanţa coroborării informaţiilor auditive cu informaţii obţinute şi din alte surse.

Un fenomen care trebuie avut în considerare în educarea mobilităţii şi orientării nevăzătorilor este cel cunoscut sub numele de „umbra sunetului”. Acesta este determinat de prezenţa unui obiect mare între nevăzător şi sursa sunetului, obiectul respectiv denaturând frecvenţa şi intensitatea sunetului specific emis de o sursă cunoscută. O educare corectă îl va ajuta pe nevăzător să identifice o anumită sursă sonoră chiar şi pe baza unui sunet denaturat şi îl va ajuta şi în aprecierea corectă a distanţei la care se află sursa respectivă17. Aprecierea corectă a distanţei de la care provine un sunet va asigura sesizarea din timp a oricărui obstacol şi a oricărui reper folositor şi îi va permite unui nevăzător o orientare sigură pe baza simţului auditiv care va suplini cu succes deficienţele sau lipsa simţului vizual.

Persoanele nevăzătoare care au un auz bun, educat, vor fi bune şi la orientare şi mobilitate, ele dezvoltându-şi în timp un simţ acut al obstacolelor prin fenomenul numit ecolocaţie. O ecolocaţie reuşită va fi un câştig deosebit pentru un nevăzător, ea asigurându-i un plus de independenţă dincolo de informaţiile care îi parvin prin intermediul bastonului. Principiul după care ecolocaţia devine posibilă este oferit de o educaţie specializată care asigură creierului posibilitatea unei prelucrări mult mai rapide şi mult mai complete a informaţiilor auditive18.

Alături de ecolocaţie, unii nevăzători sunt capabili să identifice aspecte ale mediului prin receptarea unor sunete unice. Undele sonore emise de vârful bastonului sau de încălţări pot fi structurate de aceste persoane în funcţie de diferitele aspecte ale mediului pe care ele le reflectă, acest fapt ajutând la realizarea unor hărţi mentale ale mediului respectiv mult mai complexe şi corecte decât cele care pot fi realizate de nevăzători cu o ecolocaţie redusă şi cu un simţ auditiv mai puţin educat19. De aici, reiese necesitatea unei educări specifice care trebuie să înceapă cât mai de timpuriu şi care trebuie să fie cât mai sistematizată în derularea ei.

15 Damaschin, D., Defectologie. Teoria şi practica compensaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucereşti, 1973, p. 217 16 Idem, p. 181 17 Pufan, C., Probleme de surdo-psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 143 18 Preda, V., Şendrea, L., Cziker, R., op.cit., p. 146 19 Idem, p. 151

120

Bastonul de nevăzător este un adjuvant necesar simţului auditiv, el fiind o sursă specifică de sunete purtătoare de informaţii. Utilizarea lui în permanenţă şi corect dezvoltă încrederea de sine şi siguranţa în deplasare a nevăzătorului. Din această cauză, instructorii de mobilitate şi orientare trebuie să fie ei înşişi bine pregătiţi şi să aplice corect toate principiile acestui sistem auxiliar de orientare şi mai ales trebuie să-i înveţe pe nevăzători să „citească” şi să interpreteze cât mai corect informaţiile care le parvin pe această cale. În caz contrar, bastonul poate deveni nu doar nefolositor ci şi periculos.

Simţul tactil este şi el o sursă de informaţii cu rol compensator. Această sursă este folosită din plin de nevăzători şi devine prioritară la cei la care deficienţa vizuală este asociată şi cu o deficienţă auditivă. Din acest motiv, o parte importantă a oricărui program de instruire în mobilitate şi orientare este axată pe dezvoltarea sensibilităţii tactile, respectiv pe dezvoltarea capacităţii de a aduna informaţii prin folosirea sensibilităţii receptorilor cutanaţi de la nivelul degetelor şi al mâinilor20. Stând la baza realizării unei percepţii tactile, mişcarea, pipăitul şi palparea se constituie ca mijloace specifice de achiziţie informaţională şi dobândesc, în cazul nevăzătorilor, o importanţă deosebită atât în recunoaşterea unor fiinţe sau obiecte, cât şi în completarea bazelor de date necesare formării unor reprezentări cât mai fidele sau mai apropiate de integralitatea obiectului sau fiinţei reprezentate21.

Informaţiile obţinute pe calea auditivă şi cele obţinute prin folosirea sensibilităţii tactile reprezintă sursele de informaţie cele mai importante pentru persoanele cu deficienţe vizuale, fapt care impune o educare timpurie a acestor forme de sensibilitate pentru ca eficienţa folosirii lor să ajungă la un nivel maximal. Şi, în cele mai multe dintre cazuri, acest obiectiv este atins.

Bibliografie:

Barraga, A .C., (1976), Visual handicaps and learning, Austin, TEX., Exceptional Resources, p. 24-45. Dodds, A., (1988), Mobility Training for Visually Handicapped People, A Person-Centred Approach, Croom Helm, London& Sidney, p. 9-19. Hill, E., (1976), Orientation and Mobility Techniques-A guide for the practitioner, New York, American Foundation for the Blind.lnc. Hill, E., Blasch B.B., (1980), Concept Development, in R.L Welsh and B.B. Blasch (eds.).Foundations of Orientation and Mobility, New York, American Foundation for the Blind.Inc. Hill, E., (1986), Orientation and Mobility in Foundations of Education for Blind and Visually Handicapped Children and Youth, Theory and Practice, American Foundation for the Blind, Inc. New York, p. 315-341. Langley, M.B., (1980), Assesment of multihandicapped , Visually Impaired Children, Chicago III, Stoelting Company.

20 Radu, Gheorghe, (coord.), Introducere în psihopedagogia şcolarilor handicapaţi, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999, p. 162 21 Idem, p. 169

121

Lowenfeld, B., (1981), Berthold Lowenfeld on blindness and blind people, New York, American Foundation for the Blind.lnc. Neustatd, N.N., Mein S. Schift, J., (1986), Orientation and Mobility, Maps for the Blind, Hellinger Publishing CO., Jerusalem, Israel, p. 190-199. Swallow, R., Mangold, S. and Mangold P., (1978), Informal Assesment of the Visually Impaired, New York, N.Y., American Foundation for the Blind.lnc. Tooze, D., (1980), Independence Training for Visually Handicapped Children, Baltimore, MD., University Park Press, p.29-35 si 61-75. Warren, D.H., (1984), Blindness and early childhood development, New York, American Foundation for the Blind.lnc. Welsh, R.L., Blasch, B.B. (Eds.) (1980), Foundation of orientation and mobility, New York, American Foundation for the Blind.Inc. Welsh, R.L., Weiner, W., (1976), Travel in Adverse Weather Conditions, New York, American Foundation for the Blind.Inc.

122

FUNDAŢIA DEZVOLTAREA POPOARELOR

PEOPLE DEVELOPMENT FOUNDATION

Elena Alexandra MOHACI, studentă Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad,

Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială Specializarea Psihopedagogie Specială, anul IV

Abstract: The Foundation Peoples Development is a voluntary, nongovernmental,

nonprofit and without a political membership organization. It was conceived as a accumulation of Christian voluntary experiences whose purpose is:

• the promotion and realization of programs and projects of development with implications in varied fields of the social and economic life.

• The sensibility and information of the public opinion regarding to some problems of general interest ( HIV, national minority discrimination ).

The Foundation Peoples Development was established in 1999 and affiliates with a international network of 24 nongovernmental organizations reunited under the name AVSI Network.

The methodology used by this foundation was constituted in a global approach of a child’s needs. For this purpose, the collaboration with the local authorities, the international organisms, the institutions, the opinion groups, other organizations has been considered to be strategic for the achievement of the proposed objectives.

Cuvinte cheie: populaţie în dificultate, dezvoltare socio-economică,

proiecte

Istoric Bazele Fundaţiei Dezvoltarea Popoarelor au fost puse de voluntari români

şi italieni. Prezenţa AVSI în Arad, împreună cu partenerul local român Fundaţia Dezvoltarea Popoarelor (FDP), datează din octombrie 1999, data la care a început un parteneriat între Regiunea Lombardia şi Consiliul Judeţean al oraşului.

Printre autorităţile partenere Centrului din Arad se mai numără: Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă din Arad, Direcţia Generala de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad .

Încă de la înfiinţarea sa, activitatea fundaţiei a gravitat în jurul problematicii protecţiei copiilor aflaţi în dificultate şi în special a copiilor seropozitivi.

Principalele zone de intervenţie a fundaţiei sunt :

123

• Bucureşti (copii HIV + abandonaţi sau în familie – prevenirea abandonului şi alternative la instituţionalizare: case de tip familial, familii de plasament),

• Cojasca, judeţul Dâmboviţa (intervenţie integrată în favoarea membrilor comunităţii rrome),

• Arad (consilierea, orientarea şi formarea profesională a persoanelor în dificultate, prevenirea abandonului în maternitate, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale copiilor din instituţii),

• Cluj (intervenţie socio-educativă în favoarea copiilor provenind din familii sărace).

În prezent, Fundaţia Dezvoltarea Popoarelor s-a extins în favoarea a 2100 copii din toată ţara. Primul proiect finanţat de Regiunea Lombardia în Arad a vizat reintegrarea în familia de origine a copiilor abandonaţi în Centrul de plasament nr. 1 Arad.

Datorită faptului că sute de copii erau abandonaţi de mamele lor în maternitatea oraşului, proiectele următoare au prevăzut şi o intervenţie psiho-socială de prevenţie a abandonului şi reintegrare în familie a copiilor, pornind chiar din spitalul de Obstetrică şi Ginecologie “Dr. S. Vuia” Arad, pe perioada spitalizării mamelor şi noilor născuţi. Intervenţia a avut ca rezultat imediat reducerea numărului de copii abandonaţi şi instituţionalizaţi în Arad, fapt recunoscut şi la nivelul autorităţilor locale şi a organismelor internaţionale. Continuarea intervenţiei asupra familiilor defavorizate din Arad a avut ca punct de plecare crearea unei autonomii financiare a acestora. În acest scop au fost iniţiate intervenţii adresate adulţilor în dificultate, pentru a facilita integrarea lor socio-profesională şi pentru a ajunge la o ulterioară autonomie economică.

Obiectivul fundaţiei este acompanierea beneficiarilor spre dezvoltarea personală, găsirea drumului potrivit fiecăruia, pentru a ajunge la autonomie socială şi profesională şi la găsirea unui loc de muncă, prin activităţi de orientare personalizată şi educaţie pentru muncă. Rezultatele urmărite de Centrul din Arad, sunt:

• Îmbunătăţirea capacităţilor de muncă ca răspuns la nevoile beneficiarilor, prin:

- activitatea centrelor de orientare şi integrare în muncă, - formarea şi perfecţionarea operatorilor implicaţi - cunoaşterea realităţii pieţei muncii şi a oportunităţilor de formare

profesională prezente în judeţul Arad, - colaborarea şi suportul la serviciile promovate de proiect din

partea autorităţilor şi a instituţiilor publice şi private locale, cu scopul de a oferi un serviciu integrat şi susţinut în timp.

• Creşterea competitivităţii beneficiarilor pe piaţa muncii prin: - terminarea studiilor obligatorii sau superioare, - dobândirea unei calificări profesionale adecvată la cerinţele

pieţei, - alfabetizarea, - cunoaşterea cerinţelor şi exigenţelor de pe piaţa muncii,

• Schimbarea mentalităţii şi apropierea de lumea muncii, prin: - promovarea unei culturi a muncii,

• Lupta împotriva discriminării în ceea ce priveşte subiecţii cu risc, prin:

124

- implicarea angajatorilor în câteva activităţi ale proiectului, - adoptarea unei abordări nediscriminatorii. Metodologii specifice şi instrumente de intervenţie

Metodologia comună desfăşurării tuturor activităţilor F.D.P. Arad pentru tineri şi adulţi ce trăiesc în condiţii nevoiaşe, este implicarea comunităţilor locale, a ONG-urilor şi alte instituţii interesate cu scopul de a crea o reţea de intervenţii complementare.

Instrumentele specifice care se folosesc sunt : • Interviuri individuale pentru identificarea resurselor persoanelor, ale

nevoilor lor şi aşteptărilor mai ales din punct de vedere al formarii şi al capacităţilor profesionale (studii/ muncă)

• Plan de dezvoltare personal (ce conţine obiectivele prestabilite împreună cu beneficiarul)

• Formare în grup (cursuri pentru redactarea CV-ului, seminarii despre căutarea unui loc de muncă, prezentarea la un interviu etc.)

• Interviuri individuale pentru verificarea stadiului de implementare şi pentru aducerea la zi a planului de dezvoltare personală)

Echipa deschizătoare de noi drumuri pentru persoanele nevoiaşe e formată dintr-un coordonator (asistent social), mai mulţi responsabili de orientare şi un responsabil cu formarea, la care, în funcţie de numărul beneficiarilor şi de activităţile specifice, se adaugă alţi educatori sau profesori pentru alfabetizare.

Principalele instrumente disponibili pentru a asigura dezvoltarea educativă şi profesională sunt:

• Burse de studiu, care sunt oferite mai ales tinerilor care din cauza lipsei resurselor economice ale familiei sau inaccesibilitatea la serviciile şcolare datorită depărtării, au abandonat sau prezintă riscul de abandon şcolar. Bursele de studiu sunt utilizate pentru a acoperii costurile de cazare, transport, material şcolar, haine, alimente. Se urmăreşte de asemenea menţinerea unui raport constant cu părinţii şi şcolile unde sunt înscrişi tinerii. O atenţie deosebită se acordă şi sensibilizării părinţilor asupra importanţei educaţiei şi formării complete pentru proprii copii.

• Suport şcolar - Centrul din Arad oferă, alături de profesorii din şcoli, cursuri de recuperare cu lecţii suplimentare, susţinute după orele de şcoală.

• Cursuri de alfabetizare sunt oferite beneficiarilor de toate vârstele. Cursul de alfabetizare se întinde pe o durată de 5 luni, iar la sfârşitul cursului, Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad eliberează un certificat ce dovedeşte abilitatea de a citi şi a scrie, obţinută în urma unei evaluări în scris şi a unei probe orale. În funcţie de parcursul personalizat al oricărui beneficiar ce frecventează cursul de alfabetizare, se evaluează accesul ulterior la cursurile de formare sau integrare în muncă.

• Formare profesională – se organizează cursuri de specializare, cu o durată de 4-5 luni, pentru meserii precum zidar, dulgher, tâmplar, mecanic auto, operator în sectorul restaurantelor, coafeză, croitoreasă. O atenţie deosebită este acordată formării pentru pornirea de ateliere protejate şi pentru dezvoltarea capacităţilor de antreprenor din partea

125

beneficiarilor. Centrul asigură costurile de curs, de transport, masa şi materialul didactic de consum.

• Practica în întreprinderi este o ocazie de creştere profesională deoarece permite evaluarea la faţa locului a capacităţilor dobândite, verificarea interesului efectiv pentru o anumită meserie şi favorizarea unei potenţiale plasări. În cadrul centrului se desfăşoară o muncă articulată de identificare şi colaborare cu întreprinderile dispuse să favorizeze o asemenea intervenţie.

Centrul din Arad oferă servicii în principal tinerilor şi adulţilor din

comunităţi foarte sărace, rromi şi nu numai. Serviciile oferite sunt următoarele: - cursuri de alfabetizare pentru 60 beneficiari (10 sub 18 ani şi 50

adulţi). Sunt prevăzute două sesiuni pe an cu o durată de 5 luni pentru fiecare sesiune. Costurile prevăzute în proiect sunt salariul învăţătorului, costul materialului didactic şi costul evaluării finale a beneficiarilor din fiecare sesiune. Cursurile se desfăşoară în incinta centrului din Arad.

- Cursurile de formare profesionala pentru tineri şi adulţi, pentru cca. 90 persoane (30 pe an). Durata cursurilor este de aproximativ 5 luni, în funcţie de specialitatea aleasă de către beneficiar.

- Bursa de studiu, în medie, 20 ani, pentru tinerii ce vor studia la şcoli profesionale

- Ajutor material (sub formă de alimente, îmbrăcăminte etc.) cu o valoare aproximativă de 50 euro/familie pe luna pentru acele familii în care unul dintre membrii frecventează cursul de alfabetizare sau de formare profesională. S-a estimat că în fiecare an vor beneficia de acest ajutor în Arad cca. 25 de familii fiecare pentru maxim 5 luni, în funcţie de durata cursului.

- Orientare de grup (pentru 300 de beneficiari), prin intermediul organizării de întâlniri lunare cu 10-12 participanţi (astfel încât toţi beneficiarii să poată să participe la cel puţin 2 întâlniri). Întâlnirile sunt ţinute în cadrul Centrului, sub conducerea personalului angajat

- Orientarea individuală (pentru 150 beneficiari). Serviciul este garantat în cadrul centrului de către cei doi responsabili de orientare. Şedinţele au ca scop identificarea problemei, redactarea planului personalizat de intervenţie şi verificarea acestuia, redactarea CV-ului şi pregătirea interviurilor cu angajatorii. În acelaşi timp operatorii centrului garantează şi însoţirea pentru şi în timpul integrării în muncă şi prin intermediul vizitelor la angajatori şi la firme. Anual, cel puţin 20 persoane pot să obţină un loc de muncă stabil.

- Întâlniri de formare şi sensibilizare a angajatorilor. Acestea se desfăşoară din 6 în 6 luni la centru sau în alte medii, cu participarea grupurilor mici de angajatori (până la 10) cu scopul de a întării raportul rezistent precum şi de a promova o cultură antidiscriminatorie în ceea ce priveşte categoriile sociale cele mai

126

marginalizate. În fiecare an sunt organizate două întâlniri cu antreprenorii ce au angajat deja beneficiari ai proiectului pentru un schimb de experienţă şi o comparaţie cu privire la problematicile apărute şi asupra posibilităţilor de consolidare şi de îmbunătăţire a acestei colaborări. Întâlnirile se desfăşoară în cadrul centrului.

Activităţi propuse de Centrul din Arad Beneficiarii se pot înscrie la centru prin completarea unui formular şi după

un interviu cu operatorul social, i se propune să participe la redactarea unui plan de dezvoltare personală.

În timpul acestor întâlniri de orientare, este evaluată şi posibilitatea de a susţine cu ajutoare materiale, familiile mai nevoiaşe pentru perioada în care părintele este ocupat cu activităţile de formare, şi deci nu lucrează.

Beneficiarii sunt în permanenţă pregătiţi cum anume să procedeze în căutarea unui loc de muncă, cum să redacteze un CV şi cum să se prezinte la un interviu.

În sprijinul acestor activităţi, în cazul beneficiarilor minori, sunt organizate şi întâlniri cu părinţii, pentru a facilita şi a armoniza aceste parcursuri orientative în baza situaţiilor familiale deosebite.

Pentru a permite tinerilor şi adulţilor să stabilească un raport personal şi prietenesc cu operatorii centrului se desfăşoară activităţi educative şi recreative cu participarea beneficiarilor, a membrilor familiilor lor, a operatorilor din centru, a profesorilor etc. Aceste activităţi pot lua diverse forme, de la cursuri de informatică, la vizionarea de filme, organizări de petreceri, concursuri sau excursii.

O parte importantă a activităţii centrului este aceea de promovare a serviciilor oferite de acesta. Această intervenţie de promovare este realizată sub formă de întâlniri cu persoanele interesate, în timpul cărora sunt explicate oportunităţile şi serviciile furnizate de centru. Aceste întâlniri se desfăşoară în diferite medii precum şcoli, centre OFM, firme sau instituţii.

Bibliografie: Rapoarte anuale de activitate ale Fundaţiei Dezvoltarea Popoarelor din

Arad

127

ANXIETATEA LA GRAVIDE

ANXIETY AND MATERNITY

Mioara ŢĂRMURE, studentă Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad,

Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială Specializarea Psihopedagogie Specială, anul IV

Abstract: This paper approaches anxiety from the maternal point of view. Anxiety represents an universally experience, that all humans are facing with, especially future mothers.

Cuvinte cheie: anxietatea stare, anxietatea trăsătură Definirea termenilor Conform Dicţionarului de Psihiatrie Larousse, anxietatea este o stare

emoţională de tensiune nervoasa, de frică puternică, slab diferenţiată şi adesea cronică.

Starea emoţională reprezintă diferenţa dintre frică şi anxietate, fiind relaţionată de grad şi mai ales de cogniţie.

Numim frică o stare al cărei obiect este bine cunoscut de către subiect, adică o stare care are conţinut emoţional şi reprezentativ al obiectului său. În contrast cu această situaţie, termenul de anxietatea se referă la cazurile în care obiectul este slab diferenţiat din punct de vedere cognitiv.

În psihiatrie, anxietatea este starea de nelinişte în care predomină perceperea unei situaţii care, deşi în general nedeterminată, s-ar putea dovedi dezagreabilă, ba chiar periculoasă.

Anxietatea este o stare emoţională care constă în plan fenomenologic din trei elemente fundamentale:

- perceperea unui pericol iminent, - o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol, - un sentiment de dezorganizare legat de conştiinţa unei neputinţe

totale în faţa acestui pericol (Pichot, 1987). Anxietatea este o experienţă universal trăită în mod esenţial de către fiinţele

umane (Holfing, 1975). Ea poate fi definită ca un sentiment subiectiv de teamă şi de anticipări dezagreabile, de obicei cu un conţinut definit care se asociază cu stigmatele psihologice ale fricii (Harrison, 1980). Ea se caracterizează prin nelinişte, teamă, frică nedesluşită sau anticiparea a ceea ce este mai rău prin temeri multiple şi iritabilitate.În grade diferite, toţi indivizii trăiesc anxietatea ca reacţie la dificultăţi cotidiene. Anxietatea determină persoanele să se mobilizeze şi să găsească soluţii la problemele vieţii (Lassonde şi Fontaine, 1986). Cu toate acestea ea poate să fie situaţională, adică prezentă ca reacţie la un eveniment, considerat ca penibil, de exemplu un test, o intervenţie chirurgicală (Lalonde, Grunberg, 1980).

128

Aspecte generale Anxietatea a fost mult descrisă în literatura medicală (Turmel, 1986). Acest

termen a fost adesea confundat cu cel de angoasă. În manualele de psihiatrie, aspectele patologice ale anxietăţii erau descrise sub termenul de nevroză de angoasă. Totuşi Cependant Brissaud (1902) dă o definiţie distinctă. Conform acestuia, „angoasa este o anxietate având o componentă fizică tradusă printr-o senzaţie de constricţie, de sufocare, în timp ce anxietatea este o tulburare pur psihică ce se traduce printr-un sentiment de insecuritate nedefinită care se referă la viitor.

Anxietatea poate într-adevăr să fie însoţită de semne şi simptome cum ar fi: respiraţie superficială şi accelerată, palpitaţii, tahicardie, creşterea tonusului muscular, presiune toracică, senzaţie de vertij, tremurături, tulburări de somn (Harrison, 1980). Când perturbă organismul în aşa grad încât îl face mai puţin funcţional vorbim de anxietate patologică, aceasta însoţindu-se de obicei cu accese de panică (Harrison, Turmel, 1986).

Anxietatea mai poate fi definită ca o dezordine trăită în aşteptarea unui pericol viitor. Este o stare afectivă care se întâlneşte la toate turnantele existenţei. Ea se caracterizează prin trei aspecte fundamentale (Henry Ey, 1950) :

� amplificarea peiorativă, este un fel de coşmar trăit de către pacient datorat creşterii până la absurd a perspectivelor pesimiste, ale nenorocirii, când acestea nu există.

� aşteptarea pericolului – spaima şi aşteptarea unui pericol iminent fac parte integrantă din anxietate.

� dezordinea este o luptă dusă împotriva lumii şi împotriva lui însuşi, într-o atmosferă nefastă de pericol, teamă, neputinţă, necunoscut şi mister în care individual se simte perplex şi dezrădăcinat. În afară de această aşteptare neliniştită care anticipează posibilitatea

survenirii unui eveniment nefericit, anxietatea se poate însoţi de tensiune musculară, de inhibiţie motorie şi mai ales de manifestări neurovegetative.

Numeroase reacţii anxioase ocazionate de factori de stres (de exemplu prezenţa unui pericol iminent şi real, o situaţie de examen, un doliu etc.) sunt normale. Ca şi reacţiile de frică, ele se risipesc în mod previzibil de îndată ce factorul de stres sau pericolul perceput au dispărut. Anxietatea însă, este în general definite ca manifestându-se fără o cauză valabilă şi constituie un greu handicap căruia clinicienii caută să-i evalueze natura şi intensitatea. (Enăchescu, 2005) Anxietatea nu este în mod necesar sinonimă cu boala. Este înainte de toate o reacţie obişnuită în faţa unui element care perturbă homeostazia psihologică (Turmel, 1986). Cauzele, mecanismul şi substratul biologic al anxietăţii au făcut obiectul a numeroase speculaţii. Psihologii consideră anxietatea ca un comportament anticipator care se manifestă ca o stare de rău, vis-à-vis de un eveniment ce poate surveni în viitor. Psihanaliza consideră anxietatea ca un răspuns la situaţie care perturbă într-o oarecare măsură securitatea individului. Factorul fundamental sau cauza pericolului potenţial îşi are locul în inconştient; acest pericol potenţial este intern (Harrison, 1980).

Trebuie să facem în mod cu totul riguros distincţie între ceea ce uneori numim „anxietatea stare” şi „anxietatea trăsătură”: (Spilberger, 1979)

129

- „Anxietatea stare” ca stare emoţională, aşa cum ne-o arată şi numele ei corespunde unei stări trecătoare, care poate survenii la orice individ.

- “Anxietatea trăsătură” este o caracteristică individuală, aparent înnăscută, care la rându-i se manifestă în două moduri:

� predispoziţia de a trăi stări de frică în prezenţa stimulilor care, pentru alţi indivizi sunt mai puţin anxiogeni, chiar cu totul neanxiogeni,

� predispoziţia de a dezvolta stări de temă condiţionată faţa de stimuli care în ei înşişi nu sunt nemijlocit anxiogeni. Un nivel ridicat de anxietate-trăsătură este considerat a avea caracter patologic. (Postel, 1998) Anxietatea şi actele medicale

Baruk în 1958 descria anxietatea ca pe un „fenomen cerebral” care permitea oricărui individ să se adapteze la anumite evenimente atât sociale cât şi patologice. Din punct de vedere al istoricului societăţii anxietatea ar fi caracteristică cea mai evidentă a civilizaţiei occidentale, Turmel (1956) o considera ca pe o reacţie aşteptată la stres a individului ferindu-l de executarea unei acţiuni inacceptabile. Anxietatea este resimţită la orice fiinţă la un moment dat al existenţei sale şi pentru anumite motive particulare.

Referindu-ne în plan particular, orice gravidă care merge la o consultaţie este o anxioasă în plină desfăşurare. Atitudinea clinicianului referitoare la ea este decisivă. Un cuvânt imprudent, o discuţie cu voce tare asupra diagnosticelor posibile, a reţinerilor referitoare la viitor şi a explicaţiilor tehnice stângace pot avea consecinţe incalculabile şi catastrofice. (Baruk, 1958)

În aceste condiţii, Holfing (1975) consideră anxietatea prenatală ca semnal că organismul trebuie să se pregătească pentru stres pe toate fronturile, în timp ce anxietatea postnatală este semnul unei căderi a capacităţii adaptative.

Teama de spitalizare şi de durere joacă şi ea un rol important. Într-adevăr Surman, (1994), semnalează doi factori crescuţi în principal anxietăţii perinatale: neprevăzutul şi supraestimarea durerii şi a riscului evenimentelor neplăcute din timpul travaliului. În ceea ce priveşte spitalizarea se constată că anxietatea poate să se manifeste la simpla idee de a fi spitalizat, (Volicer şi Burn 1947, Lucente şi Fleck 1972, Johnston 1980). În ceea ce priveşte naşterea ea poate fi percepută de gravidă ca o sursă de dureri putând să ducă la modificări corporale, moartea fătului sau chiar moarte maternă (Ianis, 1958).

Durerea şi anxietatea par să meargă mână în mână. S-a demonstrat că diminuarea anxietăţii antrenează o scădere a durerii şi a amplitudinii răspunsurilor la aceasta. S-a pus de asemenea în evidenţă: cu cât gravida este mai anxioasă cu atât se plânge mai mult de durere. (Sternbach,1976; Volicer, 1978; Weisenberg, 1964; Malow, 1981; Gil, 1990)

Anderson (1987) considera că o buna pregătire în vederea naşterii ajută la reducerea complicaţiilor atât medicale cât şi psihologice.

130

Anxietatea şi chirurgia După Selon McCleane (1990) prezenţa anxietăţii este aproape universală la

pacient în timpul perioadei preoperatorie şi se manifestă într-un grad variabil. După mai mulţi specialişti anxietatea observată la pacienţi în timpul perioadei preoperatorie ar avea o evoluţie multiplă. Astfel Surman, (1994) afirma că: chirurgia poate reprezenta o pierdere pentru pacient. (de exemplu în cazurile de mastectomie, histerectomie, amputare etc., ceea ce l-a făcut pe Carnevali, (1966), sa afirme că pacientul manifestă o frică faţă de distrugerea imaginii corporale. Pentru Greco, (1973), anxietatea s-ar datora fricii de necunoscut, de urmările chirurgiei sau anesteziei (Soni şi Thomas, 1982).

Anumite tipuri de chirurgie sunt mai anxiogene decât altele calificate ca minore. De exemplu chirurgiile cardiace (Anderson, 1987) rezecţiile intestinale şi nefrectomiile (Lindeman şi Stetzer, 1973) chirurgia pentru cancer şi genito-urinare (Egberg,1963) considerate deosebit de anxiogene.

Anestezia şi reanimarea creează anxietate la pacienţi, pentru că ea constituie un domeniu încă necunoscut de ei care se apropie de moarte şi de pierderea cunoştinţei, (Greco, 1973). Această anxietate provine de asemenea din frica de a nu se mai trezi, (Surman, 1994).

Johnston, (1980), menţionează că anxietatea poate fi un predictor determinant al depresiei psihice şi psihologice care influenţează succesul unei proceduri medicale. În plus, prezenţa anxietăţii poate complica inducerea anesteziei şi poate altera farmacodinamica agenţilor utilizaţi, eliberarea de catecolamine (neurotransmiţători) pare să antreneze necesitatea administrării unor doze de drog superioare mediei, (McCleane-1990, Greco-1973).

Sarcina Aventura terestră a fiinţei umane începe odată cu momentul întâlnirii

ovulului cu spermatozoidul. Din acel moment prin transformări succesive oul uman va deveni, după nouă luni, puiul de OM.

Orice secvenţă a concepţiei şi a sarcinii are anumite particularităţi fizice, emoţionale dar şi simbolice, de natură arhetipală.

Pavel Petroman, în cartea sa Psihologia familiei, citând O.M.S. menţionează că sarcina este urmarea actului sexual, în care are loc fecundarea unui ovul sănătos de către un spermatozoid matur şi sănătos, ea durează normal 280 de zile de la fertilizare până la naştere şi circa 75% din copii se nasc după 259 sau 273 de zile, (Petroman, 2003 p. 133).

Tratatele de specialitate definesc sarcina ca fiind starea femeii care poartă un embion-făt în cavitatea uterină, de la momentul conceperii fătului până la naşterea lui.

Contextul istoric, socio-cultural în care se găseşte femeia gravidă În ce priveşte contextul istoric, Vechiul testament descrie înfiinţarea primei

familii şi porunca dată de Dumnezeu care a fost: creşte-ţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. (Geneza 1:28)

Părintele Galeriu ne spune că: „Din momentul concepţiei, se instituie o nouă existenţă umană, care are atâta viaţă şi drept la viaţă, cât are şi un nou-născut, un copil de şcoală, un tânăr, un adult” ( Părintele Galeriu, 1998).

131

În România de dinainte de revoluţia din 1989 statul decreta că fiecare femeie să aibă cel puţin 4 copii, acesta fiind un factor anxiogen, având în vedere condiţiile materiale, financiare şi sociale ale vremurilor de atunci, determinând femeia să se teamă de sarcină şi sa recurgă la tot felul de manevre de avort, efectuat empiric în condiţii septice, determinând astfel creşterea mortalităţii materne.

În opoziţie cu România socialistă era China care premiază femeile care nu au copii sau care au cel mult un copil. Şi aici sarcina creează stare anxioasă, femeile ascund sarcina de teama că vor fi obligate sa facă avort.

În contextul zilelor noastre, scăderea nivelului de trai, şomajul, incertitudinea şi stresul sunt factori specifici perioadei de tranziţie. De asemenea, după unii specialişti, evoluţiile recente ale natalităţii nu sunt străine de o percepere diferită a existenţei care ajunge să fie caracterizată de individualism şi de societatea de consum, reprezentând, în acelaşi timp, o componentă a unui proces mai larg de schimbare demografică şi psiho-socială care este cunoscut sub denumirea „de a doua tranziţie demografică”.

În Grecia, ca de altfel în toată lumea, a avea copii nu mai este obligatoriu pentru o mare parte din populaţia adultă.

„Nu s-a mai întâmplat până acum că faptul de a nu avea copii să fie o opţiune atât de legitimă pentru femeile şi bărbaţii din atât de multe societăţi”, spune Catherine Hakim, care studiază fenomenul la London School of Economics.

Fenomenul are loc în ţări diferite cultural precum Elveţia sau Singapore, Canada sau Coreea de Sud, tinerii îşi prelungesc perioada fără copii până după ce au împlinit 30 de ani sau chiar 40 . În Marea Britanie, numărul femeilor fără copii s-a dublat în ultimii 20 de ani.

În Japonia, unde rata natalităţii este în jur de 1.25, 56% dintre femeile de 30 de ani nu au copii, procent care a crescut de la 24% cât era în 1985. „Dacă devin sau nu mame, ele schimbă viitorul Japoniei”, spune Miho Iwasawa de la Institutul Naţional pentru Cercetarea Populaţiei din Japonia.

Trendul acesta a dat naştere unei noi culturi a adulţilor fără copii. În Marea Britanie, exista o piaţa în continuă extindere a cărţilor pentru adulţii fără copii, cele de genul "N-am copii şi mă simt excelent", despre care jurnalista Nicki Defago spune că a scris-o pentru femeile care se hotărăsc să nu aibă copii care trebuie să ştie că este perfect normal să nu îşi dorească copii dacă asta simt. În Australia, agenţii imobiliari se concentrează asupra proprietăţilor destinate cuplurilor fără copii, o industrie în continuă creştere. Cuplurile fără copii au de obicei o putere mare de cumpărare şi reuşesc să investească în proprietăţi imobiliare precum Manhattan şi centrul Londrei. Un recent studiu britanic arată că valoarea casei scade cu 5 procente daca zona are vecini cu mulţi copii. Germania are cea mai redusă natalitate din Europa. Rata natalităţii din Germania este acum cea mai redusă , la nivelul de 8,6 la mie. Mai puţine căsătorii, mai puţini nou născuţi şi mai multe decese în Germania - acesta este rezultatul unei noi statistici federale. Oficiul Federal de Statistică de la Wiesbaden a ajuns la acest bilanţ: anul trecut în Germania au murit mai mulţi oameni decât s-au născut, 830.000 de decese, versus 686.000 de naşteri, deci diferenţa dintre decese şi naşteri este de aproximativ 144.000. În 2005 în Germania s-au născut cu 2,8 la sută mai puţini copii decât anul precedent - doar în anul 2003 s-au născut şi mai puţini copii. Ceea ce speraseră mulţi politicieni

132

nu s-a adeverit: anume faptul ca imigraţia să compenseze aceste deficite – În 2005 doar 79.000 de persoane au venit în Germania. Japonia se confruntă cu un declin demografic major. Gwynne Dyer, jurnalist independent londonez ale cărui articole sunt publicate in 45 de ţări, semnează în ediţia din 5 august a cotidianului "The Jordan Times" un articol în care ia în discuţie situaţia îngrijorătoare a ratei natalităţii din Asia de Est, în general, şi din Japonia, în particular. În acelaşi timp, articolul realizează o paralelă între situaţia natalităţii din Japonia şi cea din ţările europene. Poporul japonez este conştient de multă vreme de faptul că situaţia demografică a ţării lor se va înrăutăţi, însă nimeni nu se aşteptă că această agravare să survină atât de curând. Populaţia japoneză a intrat într-un declin îngrijorător, preconizându-se o scădere cu încă 60.000 de persoane până la sfârşitul acestui an şi urmând ca în viitorii câţiva ani acest declin să se accelereze.

Situaţia este similară în întreaga Asie de Est. Anul trecut, Biroul Naţional pentru Statistică din Seul a anunţat că indicele fertilităţii în Coreea de Sud - numărul de copii pe care îi are, în medie, o femeie de-a lungul vieţii - a scăzut la 1,16 fiind astfel chiar mai mică decât cea a Japoniei. China pare să se afle într-o situaţie mai bună, cu un indice al fertilităţii de 1,7, însă aceasta poate fi înşelătoare, pentru că există un surplus de 15 la sută de băieţi faţa de numărul fetelor în grupurile cele mai tinere ale populaţiei. Populaţiile tuturor acestor ţări vor începe să scadă dramatic prin generaţiile următoare. Cea mai evidentă explicaţie este aceea potrivit căreia ţările Asiei de Est, pe măsură ce îşi educă populaţiile şi se transformă în societăţi dezvoltate, urmează, în definitiv, calea popoarelor europene. Italia, spre exemplu, are un indice total al fertilităţii de doar 1,4 iar Rusia de doar 1,3. Dacă această tendinţă va persista, până la mijlocul acestui secol vor exista cu 15 milioane mai puţini italieni şi cu 40 de milioane mai puţini ruşi. Însă această explicaţie evidentă este, probabil, eronată, întrucât nu toate ţările dezvoltate au rate ale natalităţii scăzute.

În ţările care au atras un număr mare de imigranţi, cum ar fi SUA, Canada şi Australia, populaţia va continua să crească sau să rămână măcar stabilă, însă situaţia acestor ţări nu este relevantă pentru cazul Asiei de Est. Indicele fertilităţii din Franţa este de 1,9 şi constituie unul dintre exemplele cele mai grăitoare. În sine, cifra nu este suficientă pentru a menţine populaţia la un nivel stabil pe termen lung, în condiţiile în care rata de „înlocuire” este de 2,2, însă este suficient de mare pentru ca un influx relativ mic de imigranţi să poată asigura o creştere susţinută a populaţiei. Familia cu trei copii constituie în continuare un lucru normal în cadrul clasei de mijloc din Franţa, întrucât femeile franceze nu simt ca sunt nevoite să aleagă între a fi mame şi a trăi o viaţa adevărată în afara casei.

Din această situaţie nu se pot trage învăţăminte imediate pentru societăţile din Asia de Est, schimbarea mentalităţii putându-se realiza doar într-o perioadă îndelungată de timp. Pentru multe dintre ţările care se află în „tranziţie demografică” şi se străduiesc să îşi reducă rata de natalitate la 3,00 sau chiar 4,00, toate aceste probleme par îndepărtate şi pur ipotetice. Însă lecţia care poate fi învăţată de întreaga lume este următoarea: pentru ca rata natalităţii să se păstreze între limitele normalităţii, statutul femeii trebuie să se bucure de atenţia pe care o merită.

133

Rata natalităţii în România De la 2,2 copii la o femeie în 1989, valoare cu puţin superioară celei necesare unei înlocuiri simple a generaţiilor, indicele fertilităţii totale a coborât la doar 1,3 copii la o femeie în anul 1995 şi s-a menţinut cu uşoare variaţii la acest nivel în anii următori. Altfel spus, modelul de fertilitate din ultimii 10 ani arată o scădere de aproape „un copil la o femeie" faţă de ultimele decenii ale perioadei comuniste. Factorii de scădere ai natalităţii sunt multiplii şi evidenţiaţi în parte de numeroşi analişti în domeniu:

- emanciparea femeii şi participarea crescândă a acesteia la activităţi economice în afara gospodăriei;

- creşterea duratei şi nivelului educaţiei; - slăbirea influenţei normelor culturale; - mobilitate socială în creştere; - costul ridicat al copilului; - reducerea funcţiei economice a copilului şi îndeosebi a rolului său

în securitatea economică a persoanelor vârstnice; - apariţia mijloacelor contraceptive moderne etc.

Noile realităţi economice şi sociale şi-au adus şi ele contribuţia asupra evoluţiei descendente şi apoi menţinerii la un nivel scăzut a natalităţii. Scăderea nivelului de trai, şomajul, incertitudinea şi stresul sunt factori specifici perioadei de tranziţie. De asemenea, după unii specialişti, evoluţiile recente ale natalităţii nu sunt străine de o percepere diferită a existenţei care ajunge să fie caracterizată de individualism şi de societatea de consum, reprezentând, în acelaşi timp, o componentă a unui proces mai larg de schimbare demografică şi psiho-socială care este cunoscut sub denumirea „de a doua tranziţie demografică". Pe lângă scăderea fertilităţii, această nouă tranziţie este însoţită şi de schimbări în atitudini şi comportament asupra căsătoriei, coabitării, divorţului, copiilor născuţi în afara căsătorie. Când scăderea natalităţii ori menţinerea unui nivel scăzut al fenomenului se instalează pe o lungă perioada de timp, intervine deteriorarea structurii pe vârste a populaţiei. Cu alte cuvinte, nu scăderea în sine a numărului populaţiei este evoluţia cea mai îngrijorătoare, ci faptul că acestei evoluţii i se asociază o degradare continuă a structurii pe vârste.

Rata natalităţii în România este în creştere, în anul 2004, înregistrându-se 10 născuţi vii la mia de locuitori, faţă de 9,8 la mie, înregistraţi în 2003 şi 9,7 la mie în 2002. Institutul Naţional de Statistică susţine că motivele acestei creşteri ar fi Legea 19/2000, privind sistemul de pensii şi asigurări sociale. Potrivit acestei instituţii, creşterea natalităţii reprezintă un semnal pozitiv în stoparea declinului de populaţie înregistrat în ultimul deceniu. În 2004, în România s-au născut 216.261 de copii vii, cu 3.802 mai mulţi decât în 2003. O treime din aceşti copii s-au născut în primii doi ani de căsătorie a părinţilor. Numărul nou-născuţilor băieţi este mai mare decât al fetelor cu 6.857, existând un raport de 106,6 băieţi la 100 de fete.

Consilierul ministrului Sănătăţii, dr. Alin Stănescu, a declarat că deşi natalitatea este în creştere, mortalitatea infantilă continuă să fie mai mare, diferenţa înregistrată fiind semnificativă. Spre exemplu, în 2004, au fost înregistrate 23 de decese la mia de născuţi. Rata mortalităţii infantile este dublă în România faţă de cea din Rusia sau Republica Moldova. De asemenea, un alt fenomen îngrijorător este

134

scăderea indicelui fertilităţiii, care, în momentul de faţă este de 1,3 născuţi pe femeie. Conform Centrului de Calcul şi Statistică Medicală al Ministerului Sănătaţii, în Bulgaria rata natalităţii este de 8,62 la 1.000 de locuitori, în Austria 9,28; Germania 9,33; Ungaria 9,53; Polonia 9,79; Portugalia 11,75; Albania 16,18, (Surse alternative: Newsweek, BBC, The Jordan Times, UNFPA).

În contextul social, omul zilelor noastre tinde să se instruiască în permanenţă pentru a face faţă responsabilităţilor sale faţă de familie, societate şi faţă de propria persoană. O acţiune conştientă presupune acumularea unui bagaj de cunoştinţe corespunzătoare. Orice femeie trebuie să cunoască noţiuni legate de sarcină şi naştere pentru a face faţă evenimentelor esenţiale legate de viaţa sa, bagajul informaţional putând conferii un oarecare confort psihic reducând într-o oarecare măsură anxietatea faţă de sarcina şi naştere.

I. Mihăilescu (2000, p.210-217) vorbind despre principalele transformări intervenite în ultimul timp în modelele familiale, aminteşte de: controlul fecundităţii, afectarea natalităţii, scăderea nupţialităţii, modificarea fertilităţii şi a rolului copiilor şi concentrarea familiei pe calitatea descendenţei, astfel la nivel societal, se constată scăderea ratei natalităţii şi creşterea instabilităţii familiei nucleare, care este puternic axată pe copii, dar nu mai este singurul model practicat şi acceptat. Acelaşi autor aminteşte de câteva cercetări efectuate în Europa, care au relevant că factorii principali care au determinat schimbarea în modelele familiale, dintre care amintim pe cei care ne interesează sunt: diminuarea funcţiilor familiale, creşterea gradului de ocupare a femeilor şi dorinţa lor de a promova social, schimbarea în moravuri, şi creşterea permisivităţii sociale, plus efectele de contagiune. În plus autorul observă că, în general, cuplul familial este tot mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin interesat de realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie instituţiei familiale.

Despre rolul social al mamei, schimbat astăzi tot mai mult, E. Stănciulescu, în subcapitolele care tratează resursele materne de identificare/diferenţiere, afirmă că, “ indiferent de categoria socială din care provine autorul autobiografiei, memoria sa păstrează amintirea unei mame disponibile pentru copii săi şi care le oferă cele mai multe surse expresive (…), dar şi instrumentale” , ( E. Stănciulescu 1998 pp. 68-69).

Misiunea biologică a femeii este în ultimă instanţă, menţinerea speciei umane, prin naşterea şi creşterea urmaşilor. De la instalarea primei menstruaţii până la climacteriu, organismul femeii este supus unor modificări periodice care servesc reproducerii: ovulaţia şi menstruaţia. În cazul când are loc fecundaţia unui ovul matur urmează sarcina, naşterea şi lăuzia. Lunile de sarcină reprezintă pentru organismul femeii o solicitare supremă. Au loc modificări morfologice importante, cu scopul de a permite ca în decurs de 280 zile să se dezvolte un individ nou, pornind de la un ou microscopic . (Venzmer, 1970).

Dorinţa de a avea copii există la orice femeie sănătoasă şi este izvorâtă din natura ancestrală a femeii, din instinctul de conservare a speciei omeneşti, din motive de ordin personal sau moral.

Autorii lucrării: Mama şi Copilul, Emil Căpraru şi Herta Căpraru afirmă că: femeia este realizată prin căsnicie şi devine fericită prin maternitate.

După ce a trecut perioada de creştere şi de maturare sexuală, în viaţa femeii se impun în mod imperios problemele legate de relaţiile sale cu sexul opus şi de

135

instinctul de perpetuare a speciei. Prin manifestările periodice, organismul femeii îi reaminteşte fără încetare destinul său natural. Faptul că femeia lucrează, iar sfera activităţii sale este extreme de apropiată de cea a bărbatului, nu o împiedică să dorească un copil. Există totuşi etape în timpul cărora femeia, pentru diverse raţiuni, se simte chemată mai mult pentru alte îndatoriri. Refularea dorinţei fireşti (de întemeiere a unei familii, de maternitate), chiar dacă se face în numele unor afirmări pe linie profesională, determină de multe ori conflicte biologice, psihice şi morale.

În timpul sarcinii şi alăptării, oricare ar fi pregătirea intelectuală, profilul psihic sau ansamblul de idealuri ale femeii, simţămintele şi îndatoririle de maternitate trec pe primul plan.

Garanţia pentru o evoluţie normală şi pentru dezvoltarea unui copil sănătos este constituită nu numai de sănătatea biologică şi psihică a părinţilor şi de condiţiile materiale oferite de societate, dar şi de comunitatea de idealuri (sociale, morale, profesionale) ale familiei.

De o importanţă deosebită sunt reacţiile sufleteşti ale mamei în ce priveşte dorinţa, speranţele şi teama cu care aşteaptă copilul. De fapt orice gravidă, oricât de echilibrată ar fi, trăieşte o perioada de aşteptare cu o mulţime de semne de întrebare care duc la o oarecare stare de anxietate.

Sarcina face transformări miraculoase asupra psihicului femeii. Instinctul matern o face să dorească cu ardoare să dea viaţă copilului şi să aibă gesturi neobişnuite. Oricât de egoistă ar fi femeia înainte de a fi însărcinată, brusc începe să devină interesată de hăinuţe de bebeluşi şi aleargă să-i mângâie de câte ori are ocazia. De vină este cantitatea mare de progesteron, hormon care are rol în implantarea ovulului fecundat în uter şi în evoluţia normală a sarcinii. (Stănescu, 2003)

Există pe de o parte, în dorinţa de a avea copil şi un simţământ de împlinire, iar pe de altă parte, teama de dureri, teama de complicaţii de ordin material, de plusul de muncă, de incomodităţile legate de venirea copilului, de limitarea propriei libertăţi. O atenţie deosebită trebuie acordată asupra situaţiilor mai deosebite care influenţează sentimentele viitoarelor mame. În căsătoriile precoce, unele femei sunt încă atât de copilăroase şi au nevoie atât de pronunţat de a fi iubite şi tratate ca un copil, încât nu se simt capabile să devină mame. Unele regretă că odată cu venirea copilului, propria persoană va trebui să treacă pe un plan secundar. Se întâlnesc gravide la care dorinţa de a avea un copil este generată de o viaţa nesatisfăcută, datorită unei căsnicii nereuşite. Asemenea femei doresc copilul ca un fel de compensaţie, sperând să găsească o mângâiere în singurătatea lor. Copilul ar reprezenta mijlocul prin care s-ar consolida căsnicia. Mai târziu, copilul ar urma să-şi însuşească şi să ducă la îndeplinire toate visele nerealizate ale mamei. Aceste aşteptări poartă în ele germenii viitoarelor dificultăţi în relaţiile mamă-copil.

Bibliografie:

Beck, W., (1998), Obstetrică şi ginecologie, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti Căpraru, E., Căpraru, H., (1978), Mama şi copilul, Ed. Medicală, Bucureşti Cristea, A., Achim, V., Filipescu, I., (1963), Obstetrică şi Ginecologie, Ed. Medicală, Bucureşti Ţiţircă, L., (1995), Ghid de nursing, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti

136

Negruţ, I., Rusu, O., (1981), Ginecologie şi Obstetrică, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti Postel, J., (1998), Dicţionar de psihiatrie şi psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti Godfroid, I., (2006), Psihiatria femeii, Ed. Dacia, Cluj Napoca Enăchescu, C., (2005), Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, Bucureşti Tudose, F., (2000), O abordare modernă a psihologiei medicale, Ed. Info Medica, Bucureşti Şerbănescu, F., Morris, L., Marin, M., (coord.), (1999), Studiul Sănătatea Reproducerii în România, Bucureşti Zarcovic, G., Enăchescu, D., (1998), Probleme privind politicile de sănătate în ţările Europei centrale şi de răsărit, Ed. Info Medica, Bucureşti Tutunaru, D., (2004), Ghidul femeii gravide, Editura All, Bucureşti Anastasiu, D., Craina, M., (2001), Curs de obstetrică-ginecologie, Editura Brumar Timişoara Molnar, A., (1998), Evoluţia unor indicatori de sănătatea reproducerii în jud. ,Cluj în perioada 1988-1996, în „Sesiunea ştiinţifică anuală a Institutului de Sănătate Publică Cluj”, Cluj Napoca Milencovici, Z., (2006), Psihologia şi marele miracol al vieţii umane maternitatea, Ed. Psihomedia, Sibiu Cojocaru, Şt., (coord.) (2005), Consilierea gravidei şi a tinerelor mame, Editura Lumen, Iaşi Văleanu, V., Constantin, D., (1977), Psihosomatica feminină, Ed. Medicală, Bucureşti

137

AGORA

Revistă trimestrială de psihopedagogie şi asistenţă socială

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta eventuale erori şi, în cazuri extreme, de a utiliza în funcţie de suportul disponibil doar fragmente din textele trimise. Textele dactilografiate, cărţi pentru recenzii, sau orice altă corespondenţă vor fi trimise pe adresa redacţiei.. Textele redactate cu Times New Roman, corp 12, 60 de semne pe rând, 30 de rânduri pe pagină, pot fi trimise pe adresa de e-mail: agora.arad@gmail.com, ca document ataşat. Fiecare text va avea un scurt rezumat în limba engleză, precum şi cuvinte cheie. Titlul va fi tradus şi în limba engleză. Autorii vor specifica unitatea la care lucrează. Revista trimestrială se adresează studenţilor din domeniul Asistenţei sociale şi Psihopedagogiei şi va avea câteva pagini de interactivitate, prin publicarea opiniilor şi sugestiilor cititorilor referitoare la conţinut, aspect, tehnoredactare. Autorii îşi asumă răspunderea pentru conţinutul şi provenienţa materialelor publicate în revistă.