A OPTA TREAPTĂ 1plin de coteţe cu porci, pe care le-au construit cu materiale recuperabile...

1A OPTA TREAPTĂ

DAN FLORIŢA-SERACINA OPTA TREAPTĂ

2 DAN FLORIŢA-SERACIN

COLECŢIAPLANETARIUM

SERIAPROZATORI CONTEMPORANI

© EDITURA HESTIA, 2013All rights reserved

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Anthropos

Reproducerea parţială sau integrală a textului,

pe orice fel de suport tehnic, fără acordul editorului,

se pedepseşte conform legii.

Printed in Romania

3A OPTA TREAPTĂ

DAN FLORIŢA-SERACIN

A OPTA TREAPTĂNuvele şi povestiri

HESTIA


FLORIŢA-SERACIN, DAN A opta treaptă :Nuvele şi povestiri / Dan Floriţa-Seracin.

– Timişoara, Hestia, 2013 ISBN 978-973-105-054-7

821.135.1-32

Această carte include o selecţie din proza scurtă publicată în volumele Povestiri de la marginea câmpiei, Timişoara, Editura Facla, 1984, Ultimul episod, Timişoara, Editura Facla, 1987, Tunelul verde, Timişoara, Editura Helicon, 1999, Copiii lui Cronos, Timişoara, Editura de Vest, 2003, toate textele fiind revăzute de autor. Poves-tirile Imitatorul de păsări, Emigrantul, hemiplegicul şi statuia, A opta treaptă, Ciotul şi Tamerlan sunt inedite.

5A OPTA TREAPTĂ

LA CÂINI

Ionuţ stătea tolănit în iarba înaltă, pe deal, deasupra casei lui Pinţoiu, de acolo vedea totul ca-n palmă, întreaga localitate, cu excepţia străzilor ce se pierdeau şerpuind de-a lungul văilor, întocmai ca tentaculele unei caracatiţe uriaşe. În dreapta se ridica Ştanţănbergul, împădurit de la jumătate în sus, la poale plin de coteţe cu porci, pe care le-au construit cu materiale recuperabile locatarii blocului Trei cărbuni. Puţin oblic pri-vind, mai jos, se zăreau ruinele de la poştă, foste clădiri vechi, culcate la pământ de buldozere, pe locul cărora, se spunea de vreo doi ani, urmau să se construiască alte blocuri. Din toate şandramalele acelea rămăsese în picioare doar un bal-con, susţinut de patru coloane cu capiteluri corintice, turnate din fontă, vopsite în verde închis. Balconul aparţinuse casei lui Auschnit, singura clădire cu etaj pe vremuri din întreaga aşezare, acum un morman de moloz şi cărămidă, probabil fu-sese adăugat construcţiei la cererea patronului, care, se spunea, ar fi ţinut de la înălţimea lui muncitorilor o cuvântare în timpul marii crize de la începutul anilor ’30 din veacul trecut. Oamenii au cules, cu încuviinţarea primăriei, tot ce le putea folosi dintre ruine, lemn, ţiglă, ceva cărămidă, dar de balcon nu se atinsese nimeni, cine să fi avut nevoie de un balcon?

Înainte, plin de castani înfloriţi şi de platani uriaşi cu coaja albă, se întindea parcul. Aici fusese cândva un excelent teren de tenis, dar, cu oarecare vreme în urmă, a fost arat şi semănat cu iarbă din iniţiativa unui mahăr de la partid pe nume Karner, pe motiv că tenisul ar fi un sport burghez. Tot atunci au fost


sparte şi arse cele trei mase de biliard ale cazinoului, devenit club muncitoresc.

Aceste lucruri le ştia de la tatăl său, de la fostul său tată.Ionuţ simţi cum Paula se lipeşte de el scâncind uşor.- Lasă, Paula, îi spusese, mângâind-o ocrotitor pe cap, vei

vedea, totul are să fie bine până la urmă, dar deocamdată trebuie să stăm aici, e periculos să ne ducem acolo jos.

Parcă pentru a-i confirma spusele, din vale răsunară aproape simultan două bubuituri. Paula tresări şi începu să tremure din tot trupul.

- Nu, nu, îi şopti Ionuţ, încă nu ai motive să te sperii. Acestea sunt puşcăturile lui Decola. Aruncă tuburi de spray în foc. Doar ştii că i-am dus şi noi o grămadă de sprayuri, pe care le-am primit de la mama. Are acolo şi două din acelea mari, de lac fixativ, să auzi tu, când are să le arunce pe acelea în foc, puşcături!

Alte două bubuituri răsunară din locuri diferite.- E deştept Decola, se bucură Ionuţ, a făcut nu unul, ci două

sau trei focuri. Iluzia este perfectă. Criminalii au să rămână cu buzele umflate!

Băiatul studie mai atent firele de iarbă şi celelalte plante din jur. Iarba dăduse în spic.

- Astea trebuie să fie bune de mâncat, zise el, dar să nu le iei aşa de-a întregul în gură şi să spui: „bala-bala-bala-bala”, că ţi se duc pe gât în jos şi să ştii că sunt cam înţepăcioase, m-a păcălit şi pe mine unul Brică, ăla de face pe deşteptul cu toată lumea.

Paula se întinse, mirosind şi ea spicele de iarbă, apoi strănută.

- Ha, ha, râse Ionuţ, te-ai gâdilat la nas, nu-i aşa? Vezi dacă-ţi bagi nasul peste tot? Ăsta-i un defect al tău, Paula, iartă-mă că ţi-o spun!

Ea pufni, a veselie parcă, şi se alintă frecându-şi uşor capul de mâna lui întinsă. Apoi cercetă cu uimire un obiect

7A OPTA TREAPTĂ

pe care nu-l mai zărise niciodată pe antebraţul băiatului, un ceas electronic.

- Ah, da, se simţise el dator să-i dea lămuriri, l-am primit ieri de la tata, nu credeam că te interesează, arată de toate: secunda, minutul, ora, ziua… Mi l-a dat ca amintire. Acum locuieşte la Reşiţa, am fost la el cu mama. Are o cameră la un cămin de nefamilişti. A trebuit să mergem, pentru că de când a plecat nu i-a dat nimic mamei să mă întreţină şi asta nu e frumos din partea lui. Să vezi cum a fost. Ne-am urcat la etajul trei, cred, al blocului, că ne-a spus un om jos, la poartă, numărul camerei în care stă. Era cam întunecos cori-dorul acela lung de la etajul trei, dar mama şi-a făcut lumină cu bricheta. Apoi a bătut în uşă. La început n-a răspuns nimeni, însă mama nu s-a lăsat şi a dat în uşă cu pumnul. Apoi s-a auzit mişcare şi, în sfârşit, a apărut o tanti cam ciufulită, încheindu-se la capot. „Pe cine căutaţi, doamnă?” a întrebat-o pe mama, vorbea cam piţigăiat, uite-aşa: „Pe ciiine căutaţi, doamnă?”, iar mama i-a răspuns: „Pe soţul meu!” Scurt, fără niciun fel de „doamnă”. „Nu-l cunosc pe soţul dumneavoastră”, a răspuns tanti aceea în capot, iar mama i-a spus: „Sunt sigură de asta, vă doresc să-l cunoaşteţi cât mai curând! Totuşi, vreau să vorbesc cu el.” Tanti a dat să închidă uşa, dar mama şi-a vârât vârful pantofului între uşă şi toc. Am văzut că o doare şi atunci am strigat: „Tată, tată! De ce nu vrei să ne vezi?” Am auzit iarăşi mişcare înăuntru şi atunci a apărut tata. Era în pijama, o pijama frumoasă, acasă nu purta niciodată astfel de pijamale. Dar asta mi-a făcut o impresie proastă, te rog să mă crezi, Paula, să stea cu tanti aceea străină în pijama… A vorbit cu mama din uşă, nu ne-a primit înăuntru, dar eu numai la asta mă gândeam, că stătea cu tanti aceea în pijama!... Apoi m-a sărutat, mi-a spus să fiu cuminte, s-o ascult pe mama, iar la plecare şi-a scos ceasul de la mână şi mi l-a dat mie, ca amintire de la el. Eu n-am vrut să


primesc, dar mama mi-a dat un ghiont pe la spate, aşa că l-am luat… Dacă mi l-ar fi dat pe când era acasă, aş fi fost cel mai fericit băiat… Aşa însă…

Din vale răsunară alte două bubuituri formidabile.- Ura! strigă Ionuţ, astea sunt cu siguranţă sprayurile

noastre, Paula.Deşi speriată, Paula se ridică totuşi în picioare.- E periculos ce vrei să faci, fetiţo, se îngrijoră Ionuţ, dacă

ai pleca acum, te-ai trezi exact în gura lupului!Îi înconjură trupul cu braţul şi o sili să se culce din nou în

iarbă alături de el.- De altfel, m-am înţeles cu Decola ca să arunce în foc

sprayurile mari atunci când acţiunea va fi deja pornită. Uite, vezi mogâldeţele acelea de pe ruine? Ei sunt! Bandiţii! Nu se mai satură de sânge! Nu le mai ajunge pădurea, acum îşi fac de cap şi aici. Au dat ordin să nu iasă nimeni din casă… Da, în casă ar fi fost ceva mai sigur, i-am fi putut aduce şi pe cei mici, niscaiva mâncare s-ar fi găsit pentru toţi, dar mama mi-a spus să n-o deranjez până la două, de aceea mi-a dat voie să iau cu mine şi ceasul. Şi-apoi totul a mers atât de repede! Decola ne-a anunţat azi-dimineaţă că ştie exact de la unchiu-său că ăştia vor să reia acţiunea de săptămâna trecută. Noroc că ne-am putut refugia până aici. Iar cei mici sunt la loc sigur, nu vor da de ei, înţeleg că din cauza lor eşti îngrijorată.

Soarele bătea din plin coasta dealului pe care se aflau şi Ionuţ simţi cum îl trece năduşeala. Paula gâfâia uşor, cu limba scoasă, moţăind parcă cu ochii întredeschişi. Dacă răstimpul între explozii era mai mare, se ridica întinzându-şi labele din faţă şi se pregătea de plecare, ştia că trebuie să-şi alăpteze puii, altfel ei ar fi putut să iasă din ascunzătoare în căutarea sa. Dar Ionuţ o silea să-i rămână alături, de aceea îi vorbea întruna:

- Pentru prima oară am auzit de acest îngrozitor complot de la nenea Atanasiu, unul dintre prietenii mamei, el e vânător,

9A OPTA TREAPTĂ

ne-a spus că în curând vor ieşi la câini, că prea v-aţi înmulţit, Paula, spunea că umblaţi noaptea în haite, că scormoniţi prin gunoaie şi le risipiţi peste tot, dar cine e de vină că nu sunt ridicate cu săptămânile?, că aţi devenit periculoşi şi că în vara ce vine o să turbaţi cu toţii. Zicea că au vrut mai întâi să vă otrăvească, dar au renunţat, pentru că nu ştiu unde ar fi murit nişte copii din cauza asta, au mâncat din momeala pentru câini de flămânzi ce erau. Dar nu e adevărat că voi sunteţi vagabonzi, pentru că noi vă îngrijim, fiecare copil îngrijeşte câte un câine, şi seara nu faceţi mai multă gălăgie decât fac forestierii când coboară la birt. Adevărul e că ei, vânătorii, v-au înrăit, vă puneau capcane şi vă loveau cu ciomagul, ca să vă ducă momeală la vulpi. De aceea, jumătate din voi sunteţi schilozi, niciunde nu sunt mai mulţi câini schilozi ca la noi! Apoi au ieşit cu puştile în stradă…

Bum! – o altă formidabilă explozie. Ecoul gonea din deal în deal: bum! bum! se auzea tot mai pierdut de pretutindeni.

- Decola ăsta nu arde gazul de pomană, se veseli iarăşi Ionuţ, îl auzi, Paula? Toţi câinii stau ascunşi, ei ştiu acum ce pericol îi paşte. Ei sunt cuminţi, nu ca tine, Paula, tu ai vrea să pleci, dar eu te rog, uită-te în ochii mei, promite-mi că nu vei pleca, şi eu mă uit în ochii mamei când îi promit ceva, iar ea atunci ştie că mă voi ţine de cuvânt! Uite, n-am vrut să-ţi povestesc cum a fost, dar tu mă sileşti să o fac… Aşadar, au ieşit cu puştile în stradă şi s-au îndreptat spre ruinele de la poşta veche, ştiau că cei mai mulţi dintre voi acolo vă aveaţi sălaşul. Primul care a căzut a fost Haiduc, câinele ciobănesc. Stătea la umbră lângă podeţul parcului, acolo l-a găsit vânătorul, l-a momit cu degetele strânse: „cs, cs, cs!” şi câinele a venit. „Bang!” a tras acela. Haiduc s-a prăbuşit, apoi s-a ridicat, era puternic, l-a privit uimit pe vânător, el l-a momit din nou: „cs, cs, cs!” şi câinele a venit iarăşi. „Bang!” – al doilea foc. Aşa a murit Haiduc. Pe Braica au împuşcat-o din fugă, era speriată


deja, i-au rupt picioarele dinapoi, n-au mai stricat alt cartuş pe ea, au doborât-o cu patul puştii. Cel mai blând dintre voi era Castor, nu ştiu de ce i-au zis chiar aşa, unul i-a pus puşca între ochi, iar Castor dădea din coadă, credea că vânătorul se joacă, măcar nu s-a chinuit, bietul de el. Pe Gavroche l-a împuşcat cineva după dispensar, se învârtea pe acolo pentru că îi dădeau surorile de mâncare. Şi pe Fanny a lui Decola au împuşcat-o, iar Fanny, la fel ca tine, avea pui, iar puii nu ştiau ce s-a întâmplat cu mama lor, săreau pe ea şi o trăgeau în joacă de urechi şi de coadă. Au fost aruncaţi în râu…

Soarele ardea tot mai puternic, bubuiturile s-au rărit, apoi au încetat. Paula s-a ridicat din nou.

- Oare ce s-o fi întâmplat cu Decola, nu cumva l-au prins? se întrebă Ionuţ. Paula, mai rămâi, te rog, încă poate fi periculos pentru tine…

Dar Paula se îndepărtă în salturi, fără să se uite măcar înapoi.Ionuţ îşi ascunse în iarbă faţa scăldată în lacrimi.- Paula, gemu el, dacă şi tu mă părăseşti…Apoi, toropit de căldură, adormi şi visă un vis ciudat. Se

făcea că se afla exact în acelaşi loc, pe deal, deasupra casei lui Pinţoiu. O aştepta pe Paula să se întoarcă. Deodată apăru tata, îmbrăcat într-o pijama elegantă şi cu puşca pe umăr. Zâmbea vesel.

- Unde e Paula? întrebă Ionuţ.- Nu ştiu, răspunse tata, o aştept şi eu…Apoi se aşeză lângă el, îşi culcă puşca pe genunchi şi îşi

aprinse răbdător o ţigară.

11A OPTA TREAPTĂ

IMITATORUL DE PĂSĂRI

Erau vreo cinşpe – douăzeci. Toţi tunşi chilug, şezând pe geamantanele lor cătăneşti de lemn, mâncând seminţe de floa-rea soarelui, cojile le scuipau pe caldarâmul din faţa fabricii, acolo unde coborâseră din trenuleţul industrial. Li se spusese să aştepte. Iar ei aşteptau, mâncând seminţe şi învârtindu-şi ochii miraţi de lumea în care descinseseră. Purtau haine sărăcăcioase şi în picioare, toţi, fără excepţie, tenişi. Tenişi albaştri noi.

- De unde aveţi tenişii? i-a întrebat Klesch.- Ce-s ăia, bre? s-a interesat unul, care a catadicsit să-i

răspundă. - Tenişii, bă! De-i purtaţi voi în picioare…- A, gumeţii ăştia? Ni i-au dat, ca să nu venim desculţi… Klesch a tăcut derutat. Venise cu mine să-i vedem pe

moldoveni. I-au trimis să fie înscrişi la şcoala profesională. Că tocmai înfiinţaseră şcoală profesională pe lângă fabrica noastră şi nu erau copii, adică destui elevi localnici înscrişi. De aceea ne-au mai trimis din alte părţi.

- Bă, îl întrebase Klesch pe cel care-i răspunsese, fete n-aţi adus cu voi?

Apoi s-a întors spre mine, făcându-mi cu ochiul.- Feati? Nu. N-au vrut. - Ce n-au vrut?- Să se bage la profesională. Or rămas la cratiţă. Ş-aşa se

mărită azi-mâine… Ziceau ele. Aşa-s featili. Băiatul răspundea între două scuipări ale cojilor de floarea

soarelui. Le scuipa foarte îndemânatic, într-un anume loc, unde


se strânseseră grămăjoară. Ai fi zis că proceda astfel pentru ca, la plecare, să ia grămăjoara cu dânsul.

- Da în Moldova n-aveţi profesională?Băiatul ridicase din umerii lui slăbănogi. Avea ochi intens

albaştri şi sprâncene aproape albe. Pe pomeţii obrajilor îi în-florea un început de acnee. Degetele cu care îşi vâra seminţele între dinţi se prelungeau cu unghii lungi, încovoiate, negre la capăt.

- Poate că avem, spusese. Da ăştia au venit după noi… Apoi ne-au împărţit. Noi am ajuns aici.

Trenuleţul industrial care-i adusese pe noii veniţi se în-torcea pe linia lui cu ecartament îngust pufăind şi şuierând. Făcea atâta zgomot, încât toţii locuitorii micii aşezări, înşiruite de-a lungul văii de la poalele munţilor Poiana Ruscă, aflau de la un capăt la celălalt de manevrele lui. Lăsase platformele cu materie primă în incinta fabricii, iar vagoanele de clasă, pentru pasageri, urma să le care cu sine până sus la depou. Lumea le spunea acestor vagoane, simplu, clase. Erau imitaţii în miniatură ale vagoanelor de pe căile ferate normale. Vopsite în verde, dar foarte murdare. De funingine, pentru că locomotiva mergea cu cărbuni. Ea era neagră tăciune, doar anumite piese îi străluceau ca aurul. Dar nu erau din aur, cum ne păcălise bunicul lui Klesch, când eram mai mici, ci din alamă.

Aşa îl cunoscusem pe Culiţă, viitorul nostru coleg. Dar moldovenii lui îi pronunţau numele într-un mod foarte ciudat: Culiţî. Mai pronunţau şi ei altele foarte ciudat. Până la urmă, însă, ne-am obişnuit unii cu alţii şi toate au redevenit fireşti. Iar ei şi-au mai adaptat vorbele după pronunţia noastră.

Amănuntele acestei prime întâlniri mi-au rămas foarte vii în minte. Mi s-au păstrat şi alte întâmplări ale vremurilor de atunci în memorie, dar mai învălmăşit, din ce în ce mai învălmăşit pe măsura trecerii timpului.

Pentru a fi organizate „spaţii de şcolarizare”, s-au eliberat

13A OPTA TREAPTĂ

nişte încăperi deasupra unui atelier de prelucrări metalice, numit la şlaifărai, ale cărui zgomote le auzeam în timpul orelor. Acestea erau predate de ingineri sau maiştri în funcţie de timpul liber al fiecăruia. Director era inginerul Bână, care şi-a făcut studiile la facultatea muncitorească. Probabil că de aceea l-au şi trecut la şcoală, pentru că veniseră la fabrică alţii, mai studiaţi. Om bun tov director, aşa-i spuneam, fiindcă şi el ni se adresa la fel: Mă tovule, ia vino tu încoace!, de pildă. Din cauza platfusului avea umblet greu.

Fuseserăm înghesuiţi în nişte bănci lungi, confecţionate la repezeală din PAL melaminat, având marginile protejate cu fier cornier. De aceea ne cam deranjau la coate. Deşi ni se spusese să avem grijă de ele, fiindcă erau bunuri al poporului muncitor, încă din primele zile moldovenii le împodobiseră cu inscripţii de tot felul. Şi Culiţă îşi scrijelase numele în melamina băncii cu un briceag având mânerul în formă de peşte. Klesch se îndrăgostise de briceagul lui Culiţă şi îi oferise tot felul de obiecte în schimbul său, între care şi o lanternă cu dispozitivul de iluminat detaşabil, dar noul nostru coleg n-a fost tentat de nimic. Briceagul i-l dăduse tatăl său la plecare, ne explicase.

Culiţă se nimerise lângă noi, lângă mine şi Klesch adică, nu lângă moldoveni de-ai săi, fiindcă dirigintele, maistrul Flocan, ne-a amestecat în clasă după criterii care nu ne-au devenit niciodată limpezi. Aşa ne-am cunoscut mai bine.

- De ce te cheamă pe tine Klesch? l-a întrebat moldo-veanul pe prietenul meu. Ce nume mai e ăsta, Klesch?

- E un nume nemţesc, i-a răspuns cel întrebat. Ce, nu-ţi place? Ai ceva contra?...

Lui Klesch, suspicios din fire, îi sărea lesne ţandăra. - Şi tu eşti neamţ? Ca Tantebrau?... îşi continuase netul-

burat Culiţă investigaţia. Izbucniserăm în râs. Tante Braun, nemţoaică într-adevăr,


era bucătăreasa cantinei şcolii. O femeie de toată isprava, iubită de internişti fiindcă le dădea, de câte ori îi era la îndemână, suplimentul cerut de ei. Internatul fusese improvizat în nişte clase dezafectate ale şcolii generale. Tot acolo se afla şi cantina. Directorul Bână se înfăţişa des pe la cantină iar tante Braun îi dădea să guste direct din polonic mâncare, pentru că aşa voia el. Mai mult nu, fiindcă ţinea regim.

- Doar o gură, tante Braun, doar atât! Apoi o lăuda: Sehr gut! Sehr gut!

Iar moldovenii ziceau şi ei: Zer gut! Zer gut! de câte ori le dădea Tantebrau supliment.

Ca să-l familiarizeze pe Culiţă cu specificul locului, Klesch l-a invitat într-o duminică la slujba de la biserica catolică. Mă dusesem şi eu, fiindcă oricum n-aveam ce face, într-o duminică pe la ora zece. Eu mai fusesem la biserica catolică şi ştiam că Klesch se îmbrăca ministrant. Adică, participa la serviciul divin purtând o îmbrăcăminte specifică ritualului, din care se distingea cu deosebire gulerul, foarte lat, în diferite culori, tivit cu o bendiţă aurie. Culiţă rămăsese cu gura căscată, văzând cele petrecute în biserică.

- Ce face ăla acolo? mă întrebase. Şi ce tot cară hârţoaga aia de colo până colo?

- Îl ajută pe popă, îi răspunsesem. Iar aia nu-i hârţoagă, ci sfânta Evanghelie.

Mai mult decât slujba, la catolici îmi plăcea că mă puteam urca să suflu în foalele orgii. Chiar la baza turlei se afla un fel de pedală care trebuia de repetate ori apăsată, ca aerul, acumulat în nişte foale, să acţioneze orga. Acolo se strângeau băieţii care se plictiseau asistând la slujbă. Era locul unde puteau râde nestânjeniţi şi spune bancuri. L-am dus şi pe Culiţă acolo.

- Tii, bre, exclamase, mare trăsnaie! Adică, dacă eu apăs aici, cântă chestia aia?... De se aude înăuntru?

15A OPTA TREAPTĂ

Popa, părintele Bledy, era un om bătrân şi gârbovit. Cu toate astea, putea să fugă după copiii care săreau gardul ca să fure mere din grădina casei parohiale. Pe unul l-a surprins în pom şi l-a bătut cu urzici. Iar ăla a sărit de sus şi şi-a rupt piciorul din şold, de a rămas şchiop pentru toată viaţa lui. Dar asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă.

- Şi pe mine m-a bătut der Vater, ne-a mărturisit râzând Klesch. Pentru că ne-a pârât unul că băgăm piţule în punga aia de colectat bani în biserică. De mult apăreau piţule în pungă şi nu ştiau de unde.

-Da ce-s alea piţule, bre? s-a interesat Culiţă.- Bani vechi, bre, l-a imitat Klesch. Bani de ăia, de altădată.- Şi te-a bătut?- Da, pe mine şi pe încă vreo doi, ne-a tras de perciuni şi

ne-a pus să stăm în genunchi în sacristie şi să spunem de o mie de ori Tatăl nostru. Asta până când a venit bunicul după mine. Şi când a auzit ce-am făcut, mi-a mai buşit şi el vreo două. Şi un picior în cur mi-a dat. Că aşa termina el orice bătaie, cu un picior în cur şi cu înjurătura du, verdammter Schwein! Ăsta îi era obiceiul de pe când fusese maistor în fabrică la Auschnit. Iar Vater Bledy s-a prefăcut că nu aude!...

- Eu nu stau să dea cineva în mine, ne-a mărturisit atunci Culiţă. Când eram printr-a treia, dom’ învăţător de la noi din sat mi-a dat o palmă că greşisem ceva în caiet, iar el se uita peste umărul meu când greşisem şi mi-a dat o palmă după cap. Atunci m-am ridicat şi i-am dat şi eu una cât am putut peste mână, şi dup-aia am fugit de la şcoală şi n-am mai vrut să mă întorc. De vreo două ori m-a adus tata cu sila înapoi şi eu tot n-am rămas. Până când dom’ învăţător a venit la noi acasă şi m-a luat cu binişorul şi dup-aia m-am dus. Da n-a mai dat în mine niciodată de atunci. Am citit în ochii lui că n-o să mai dea!...

- Mă, da rău poţi fi tu! s-a mirat Klesch. Adică, dacă eu îţi dau una, aşa, prieteneşte, peste spate, în glumă, ca să mă


esprim aşa, tu ai fi în stare dup-aia să-mi poceşti mutra?- Dacă e prieteneşte, nu! a râs Culiţă.- Da de unde ai ştiut tu că învăţătorul ăla nu ţi-a dat şi el

una tot prieteneşte, hai?- Am ştiut, a spus, posomorându-se brusc Culiţă. El a dat

cu ură. Eu simt ura altuia, aşa cum se zice că o simt şi câinii. Şi ura şi teama!...

Atunci Klesch n-a mai întrebat nimic. Pe poarta înaltă a bisericii începuseră să iasă oamenii de la slujbă. Erau toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu cele mai bune haine, multe femei purtau pălărioare negre iar bărbaţii erau traşi la sacou cu cravată până la unul.

- Uite-o şi pe Tantebrau, arătase Culiţă cu degetul. Zer gut! Zer gut! i-a strigat el cu gura până la urechi.

Tante Braun i-a răspuns, făcându-i cu mâna. - Poate nu vă vine să credeţi, dar eu n-am mai văzut nemţi

până acum, ne-a mărturisit cu un aer stânjenit Culiţă. Decât la film. Da acolo, la film, toţi nemţii par foarte răi. Omoară oameni, dau foc, trag cu tunurile… Nemţii de aici par foarte buni, Tantebrau ne e ca o mamă… Toţi o iubim pe Tantebrau.

- Eu nu mă duc la filme din alea, a scuipat cu indignare Klesch. Sunt toate nişte minciuni…

- Păi ne-au tot dus cu şcoala, a replicat cu un aer încurcat Culiţă. Simţise că atinsese o coardă sensibilă a colegului nos-tru. La căminul cultural. Când venea caravana ne duceau. Iar învăţătorul nostru, transnistrean de obârşie, ne vorbea apoi despre Armata Roşie şi despre tătuca Stalin, oteţ narodov…

Klesch mai scuipase încă o dată într-o parte, fără să mai zică nimic. Culiţă n-avea încă habar că după război părinţii colegului nostru fuseseră deportaţi la muncă silnică în URSS. Mama îi murise acolo iar tatăl, la eliberare, se ceruse în Ger-mania, unde îşi întemeiase altă familie şi avea copii. El fusese crescut de bunici.

17A OPTA TREAPTĂ

Într-una din zile aflasem că prietenul nostru, îl socoteam deja prieten, Culiţă, ştia să imite păsările. Avusesem oră liberă, un tov inginer, ca să zic precum directorul nostru, nu putuse veni să-şi ţină lecţia, iar noi am ieşit din sala de clasă, ne-am căţărat pe un muncel din apropiere până la liziera pădurii şi am privit în jos. De acolo se putea vedea valea ca-n palmă şi fabrica, cu tot cu atelierele ei, iar mai în stânga – terenul de fotbal. Căci fabrica avea şi echipă de fotbal pe nume Lami-norul. Dar terenul nu era acoperit cu gazon, ci cu zgură. Dacă nu ştiai ce este, te mirai de pata aia neagră din vale.

Ne-am tolănit în iarbă, se făcuse linişte, nu se auzea decât foarfeca de tăiat platine pentru laminor şi, din când în când, uruitul unui pod rulant.

- Pe aici cresc numai fagi, a spus atunci Culiţă. Iar mai sus, brazi. La noi cresc mai ales salcâmi şi sălcii în locurile joase. Salcâmii au coaja aspră, dar pot fi descojiţi uşor. Mie îmi plac salcâmii, mai ales pentru că primăvara fac nişte flori mărunte, albe. Florile alea albe, adunate ciorchine, pot fi mân-cate. Mănânci până nu mai poţi şi tot ai mai mânca, pentru că nu prea ţin de foame. Florile de salcâm le plac şi albinelor. Am un unchi, fratele mai mare al tătucăi, care e prisăcar. Stă toată ziulica aplecat peste stupi ca un călugăr în mătăniile lui. Când mă mai duc pe la el, îmi dă să mănânc miere. E atât de dulce, că mai mult de două linguri nu pot mânca. De aceea îi cer faguri, da nu-mi poate da totdeauna faguri şi mă îmbie să mănânc miere. Da mie două linguri îmi sunt de ajuns. Odată, când eram mai mic, am auzit pe popa al nostru zicând că în rai curge numai lapte şi miere. Eu am stat şi am chibzuit. Cu mierea sunt lămurit, mi-am spus. Mai mult de două linguri nu pot să mănânc. Atunci să vedem cum stăm cu laptele. Că noi ţinem capre şi laptele de capră nici acela nu-mi prea plăcea. De umbla mama prin vecini să schimbe lapte de capră cu lapte de vacă, să-mi înmoaie şi mie în ceva mămăliga. De aia l-am


întrebat pe popă: părinte, da ce fel de lapte curge prin rai, de capră sau de vacă? Să ştiu de-un rând, n-aş vrea să rabd de foame pe-acolo. Iar popa s-a încruntat la mine şi mi-a vorbit urât. A crezut că-mi bat joc de el.

Nouă ne-a plăcut ce ne-a povestit Culiţă şi am râs. Mai mult râdea Klesch şi tot zicea că are de gând să-l întrebe şi el la orele de catehizare pe Vater Bledy al nostru ce fel de lapte curge prin rai.

După aceea, chiar lângă noi, se făcuse auzită o pasăre, iar după câteva clipe Culiţă o imitase fără greş, fluierând cu buzele ţuguiate. La început nu ne venea să credem. Dar Culiţă a repetat fluieratul spre imensa noastră mirare.

- Da de când ştii tu să faci aşa? a întrebat Klesch. - Păi, aproape de când mă ştiu, a răspuns cel întrebat. De

când am început să umblu cu animalele la păscut, cu caprele, mai ezact. În satul nostru de lângă Sirete sunt păduri de şes, cum ziceam, dumbrăvi sau huci, aşa le spunem noi, şi acolo sunt puzderie de păsări. Şi ca să-mi treacă timpul am început să fac ca ele… Unele îmi răspund, a adăugat râzând Culiţă.

- Bă, i-a spus atunci Klesch, ar trebui să te duc să te audă şi bunicu-meu. El e vânător şi are o fluieriţă cu care face taman ca animalele. Pricepi? Da tu n-ai fluieriţă. Tu eşti, tu eşti… un fenόmen!

- Ce-i aia, fenόmen? - Fenόmen! Fenόmen e ceva, cum să-ţi esplic, ceva măreţ,

ceva care nu vezi prea des!... Faptul că micul Klesch îşi invitase noul prieten la el acasă,

mă uimise aproape la fel de mult ca fluieratul lui Culiţă. După câte ştiam, cu excepţia mea, nimeni nu se mai bucurase de acest privilegiu.

Moşu Klesch şedea pe o laviţă sub nucul imens din curtea casei când am ajuns noi. Era alb de tot la păr şi, în pofida zilei călduroase, purta un laibăr de postav negru, cu bumbi de argint

19A OPTA TREAPTĂ

şi ciorapi de lână în picioare. Aţintise nişte ochi albaştri, umezi, asupra noastră din momentul în care se auzise primul lătrat al câinelui său, Waldi.

- Waldi, îl potolise el, cu un glas obosit.Iar câinele se liniştise imediat şi i se culcase iarăşi la

picioare. Bătrânul obermaistor ştia de venirea noastră şi ne aştepta.

Îl privise cercetător pe Culiţă. - Tu eşti Moldauer, venit aici? i se făcuse auzită aceeaşi

voce de om sfârşit de povara vieţii. Se vedea că nepotul său îi dăduse în prealabil detalii.

- Ce spune? întrebase Culiţă. - Dacă eşti moldovean…Culiţă înclinase scurt de câteva ori din cap. - Mai fost Moldauer aici, unii şi rămas în ’47, observase

bătrânul. Da tu de ce venit?- Păi, l-a şcoală, a încercat să-l lămurească noul nostru

prieten.- A, so, da la voi acolo la Moldau nu este şcoală?- Ba este, se mai dezgheţase Culiţă. Da nu din asta. - A, so, repetase înţelegând moşu Klesch şi se aplecase

să-şi scarpine pe spate câinele lăţos. Când îl auzise prima dată, la cererea nepotului său, imi-

tând o pasăre, moşu Klesch se oprise din scărpinatul câinelui şi rămăsese cu ochii pironiţi în gol.

- Asta fost un Stieglitz! remarcase imediat bătrânul.Culiţă mai scosese câteva triluri. Moşu Klesch le recu-

noscuse imediat:- Asta Meise, asta Goldammer, asta Grasmücke…- Băăă, făcuse bătându-şi palmele cu mirare micul Klesch,

după cum se vede păsările voastre din Moldova vorbesc ta-man aceeaşi limbă ca ale noastre de aici!

Tocmai atunci trecuse cârâind deasupra casei o cioară.


Culiţă o imitase imediat fără greş. Toţi am izbucnit în râs. Simţind că nou venitul în curtea lor se bucura deja de simpatia stăpânului său, câinele Waldi venise să i se gudure la picioare, lăsându-se mângâiat pe cap cu limba scoasă de satisfacţie.

- Şi eu am acasă un câine, ne mărturisise cu faţa brusc întristată Culiţă. L-am crescut de mic. Îl cheamă Sultan. E cel mai bun prieten al meu. De fapt, e singurul meu prieten… Acolo, fireşte, se simţise numaidecât dator să adauge.

Altădată ne-am dus cu Culiţă să prindem păstrăvi pe Cornet. Cornet este numele unei străzi al cărei capăt se pierde în pădure, dar şi al unui pârâu care curge de-a lungul străzii aceleia. Undeva mai sus se află cascada Cornet, o cădere de apă de câţiva metri unde se găsesc de obicei păstrăvi. Cei în-demânatici, cum e Klesch al nostru, se pot alege cu patru-cinci păstrăviori la o ieşire. Scotocesc cu mâna pe sub pietre şi-i prind. Aşa s-a întâmplat şi atunci, când ne-a însoţit la pescuit Culiţă. Cum eu nu prea le aveam cu prinsul peştilor, rămăsesem pe mal, aşişderea şi Culiţă, care-şi scosese briceagul şi îşi cioplise un toiegel de toată frumuseţea. Văzând că îl admir, mi-l dăruise numaidecât:

- Eu îmi fac când vreau altul, explicase. La noi, la Moldova, copiii se întrec să facă toiegele, ori fluiere, dacă găsesc lemn potrivit, şi mai câte altele. Iar featilii se întrec în cusături… Şi de Paşti, la încondeiat ouă.

Klesch ieşise zgribulit din apa rece şi se freca înnebunit pe picioare.

- Uuuh, făcea el, parcă te frige apa asta. Uuuh!... Îşi îmbrăcase pantalonii peste picioarele încă ude şi tot

se mai văita de frig. Peştii îi învelise într-un ziar, laolaltă cu mai multe fire de urzică. Apoi ne întinsese fiecăruia câte o ţigară. Le fura de la bunicul său, care îşi cumpăra ţigări, apoi le desfăcea, ca să prizeze tutun.

21A OPTA TREAPTĂ

- Nu-i fur decât puţine, ca să nu se prindă moşul, explicase el. Şi asta până nu apucă să le desfacă pentru ca să se usuce mai bine tutunul. Altfel mucezeşte. Avem o casă veche, umedă şi igrasioasă… Le desface la soare… Apoi păzeşte să nu i-l risipească vântul.

- La noi se prindea până într-o vreme peşte cu trotil, ne povestise Culiţă. Şi cu grenade se mai prindea. Momeai peştii cu bulz de mămăligă, aşteptai până se adunau şi aruncai între ei o grenadă. Apoi n-aveai decât să te duci mai la vale şi să-i aduni în poala cămăşii…

Noi făcuserăm ochii mari:- Cu trotil, cu grenade?... Da de unde aveaţi voi aşa

ceva?- Ei, se codise să răspundă Culiţă, ei, se găsea, şi acum,

dacă ştii unde, mai găseşti. - Da cum se poate, îşi bătuse palmele cu mirare Klesch.

Ce, cresc aşa, la marginea drumului?- De crescut nu cresc ele, da uneori s-au mai aflat şi la

margine de drum. Şi bombe nesplodate s-au găsit nu puţine. Klesch tăcuse brusc. Începea să înţeleagă cum stăteau

lucrurile. - Au fost pe la noi lupte grele, continuase Culiţă, trăgând

cu ochiul la prietenul nostru, căruia, evident, discuţia începuse să-i displacă. Dar nu o întrerupsese. Curiozitatea îi era prea mare. Au fost lupte cam pe vremea când tătuca era de anii mei. Nemţii săpaseră o mulţime de gropi, făcuseră întărituri, da ruşii i-au alungat şi întăriturile s-au surpat sub ploaia de obuze şi bombe. Acolo s-a găsit muniţie cu ghiotura…

- Ai găsit şi tu cumva, îl întrebasem eu. - Da, recunoscuse cu simplitate Culiţă, da a trebuit s-o

pitesc bine. Că a venit armată şi miliţie puzderie să o desco-pere. Că s-au întâmplat necazuri. Un frate al tatei, nu prisăcarul, altul, moş Toader, a sărit cu plug cu tot în aer când a dat cu el


peste o mină. Iar un copil, vecin al nostru, a murit sub ochii mei când a dat foc unei bombe.

- Cum aşa, a dat foc? - Păi, descoperise el bomba asta mai demult, dar era prea

grea s-o urnească din loc. Iar de lăsata secului ne-am adunat noi pe furiş mai mulţi copii să esplodăm bomba. Şi am adunat în jurul ei un morman de vreascuri şi i-am dat foc. Da am aşteptat şi am tot aşteptat şi bomba nu mai esploda. Şi copiii care veniseră au început să râdă de vecinul meu că ne-a amăgit cu o bombă stricată. Atunci el s-a ridicat în picioare, să mai arunce vreascuri pe foc şi atunci bomba a esplodat… A fost zarvă mare şi jale în tot satul…

- Te-ai dus şi tu? îl întrebase Klesch. Da parcă ziceai că nu ai prieteni. Că singurul prieten al tău îţi este câinele.

- Da, aşa e, da câinele nu îl luasem cu mine. De dus, m-am dus şi eu cu gloata, că era lăsata secului şi lumea era pusă pe şotii. Aşa e obiceiul pe la noi!...

- Da de ce nu ai tu prieteni?... l-am întrebat atunci.- Păi, mi s-a dus buhul că-s muşcăcios.- Cum?...- Muşcăcios. Muşc…- Ce muşti? - Pe oricine dă în mine. Dacă sunt mai slab ca el şi nu-l

pot bate, când îmi vine la îndemână îl muşc. Acum nu se mai apropie de mine nicicare. Am încercat să-mi fac şi câinele rău, să muşte, da el latră, latră până osteneşte, da nu muşcă pe nimeni!

Se lăsase tăcerea. Aerul de seară răcoros al pădurii ne făcuse să strângem din umeri. Era timpul să plecăm. Klesch descoperise abia atunci toiegelul cioplit de Culiţă. Ţistuise din dinţi admirativ:

- Tot nu vrei să primeşti ceva pe brişca aia? întrebase el iarăşi.

23A OPTA TREAPTĂ

- Cel mai mult trotil şi cele mai multe grenade le avea unu Valcalin al lui Cacăfoc, se prefăcuse Culiţă că nu ar fi auzit întrebarea lui Klesch. Ştia să le găsească. A vândut multe pe bani frumoşi. Şi femeilor le vindea trotil.

- Femeilor! am exclamat cu uimire.- Da, femeilor. Îl foloseau la vopsit pânza. Dă o culoare

galbenă, frumoasă… Om rău, Valcalin ăsta… N-are mamă, n-are tată. Tot satul îi ştie de frică. Umblă cu pistol şi împuşcă în stânga şi în dreapta. Se plâng oamenii că le dispar animale… Da nimeni nu l-a dovedit până acum.

- L-ai muşcat vreodată? încercase să facă haz micul Klesch.

- Nu, nu! N-am avut de-a face cu el. Da mai degrabă aş muşca un animal turbat!...

Uitasem de discuţia asta.Dar în toamna următoare Culiţă nu s-a mai întors la

şcoală. Unul dintre consătenii lui, la fel, coleg cu noi, văzându-ne, s-a grăbit să ne lămurească:

- Culiţă nu mai vine, ne-a spus el. L-au săltat acum vreo lună şi l-au dus la şcoala de corecţie.

- De ce l-au săltat? am întrebat noi cu respiraţia tăiată de emoţie.

- Apoi a omorât astă-vară pe unul, ne-a lămurit fără să se precipite moldoveanul.

- Ce-a făcut? nu ne-a venit să ne credem urechilor. - Apoi, cum v-am spus. A trimis pe unul la tartorele lui.

Că mai bine n-oi putea zice. Ne-a mântuit de el, că era om rău. - Valcalin!... a îngăimat atunci Klesch.- Da, da, a confirmat moldoveanul. Al lui Cacăfoc… Da

de unde ştiţi?N-am răspuns. De parcă abia în clipa aceea, revenindu-ne

din uluială, am început să cugetăm asupra faptului.


- Da cum s-a-ntâmplat, a întrebat în cele din urmă, cu sfârşeală în glas, Klesch.

Obiceiul lui de a se băga mereu primul în vorbă nu şi-l pierdea în nicio împrejurare.

- Păi, a venit tărăgănat de importanţa relatării răspunsul, zic că i-ar fi omorât câinele. L-a momit şi i-a atârnat de gât o grenadă cu inelul tras. A mai făcut-o şi altora.

Ne-am şi închipuit spontan scena: bietul Sultan alergând, pulverizat apoi de explozia grenadei în câteva secunde…

- Da de ce?... am încercat noi să înţelegem cele întâmplate. Ce-a avut cu el? L-a muşcat cumva?

- Ei, de ce? ne-a repetat întrebarea moldoveanul. Vede-ţi-vă de treabă! Ce să-l muşte?... Păi nu tocmai vă spuneam că era om rău? O făcea de-al dracului. Să bage frica în lume!...

- Şi Culiţă atunci?... l-a descusut Klesch.- Culiţă atunci i-a făcut felul. A scos şi el o grenadă de pe

unde o avea şi i-a aruncat-o ăluia, când nu se aştepta, la pi-cioare. Bum!... Şi gata a fost! Au încercat să-l ducă la spital la Roman, da nuuu… Ce să-l mai ducă?... S-a strâns aproape tot satul în faţa curţii lor înainte să-l ia pe Culiţă. Stătea lumea şi se uita sprijinită de zaplazuri. Iar mă-sa se ţinea de el şi bocea pe umărul lui ca la mort. Ea, mă-sa, a venit apoi la mine pe când mă pregăteam să vin iar încoace. Se împuţinase la trup de jale. Şi mi-a dat să vă aduc asta. Culiţă cică i-ar fi zis să vă aduc. Că se legase de voi pe aici…

Moldoveanul îşi desfăcuse mâna strânsă. În podul palmei lui văzuserăm zăcând atunci un briceag mic cu plăselele în formă de peşte.

25A OPTA TREAPTĂ

CHIPIUL ALB

Mergeam în rând câte doi tropăind pe pavajul de granit, în stânga se înălţa masiv, negricios, zidul marelui combinat reşiţean, unde fuseserăm aduşi în practică, în dreapta se înşirau înghesuite, construite după acelaşi tipic, case cu un singur etaj, cu pereţii mohorâţi, ce împrumutaseră parcă, printr-un ciudat mimetism, culoarea zidului din faţă. Se adaptaseră astfel, poate, convieţuirii cu colosul industrial de alături, simţindu-se în siguranţă şi apărate de primejdiile sugerate de cablurile, conductele şi funicularele cu alură ameninţătoare suspen-date deasupra lor. Dincolo de case, adeseori prin perdele de fum şi ceaţă, se întrezăreau spinările dealurilor, cu vegetaţia ofilită, străpunsă pe alocuri de gurguiele stâncilor, asemenea cocoaşelor unor dromadere gigantice. Uniformitatea clădirilor de-a lungul cărora ne deplasam era întreruptă de apariţia ici-colo a unor prăvălioare improvizate prin spaţiile disponibile ale câte unui parter, având firmele ţintuite pe canaturile uşilor.

Vâţ mergea alături, corectându-ne cadenţa, unu-doi, unu-doi, unu-doi, rostea, aruncând mereu priviri bănuitoare în urmă, acolo ne aflam noi, cei suspectaţi de a nu ne supune autorităţii lui, mai ales eu eram bănuit de nonconformism, cu chipiul meu cel alb, care atrăgea toate privirile trecătorilor. Oricât se străduia Vâţ să iasă în evidenţă, oricât de autoritar îşi rostea comenzile, atenţia tuturor se îndrepta spre mine, primeam zâmbete de simpatie, ocheade din partea fetelor, graţioase în ţinuta lor de primăvară.


Cât nu s-a străduit Vâţ să mă deposedeze de acel chipiu, câte nu mi-a oferit în schimbul lui! Câte avantaje pentru simpla îngăduinţă de a-l purta şi el din când în când. Zadarnic, ţineam la chipiu ca la ochii din cap, purtându-l mă simţeam altul, mai plin de importanţă, mai plin de farmec pentru fetişcanele după care şi eu eram tentat să-mi întorc privirea, mai independent faţă de Vâţ, care nu ne dorea altminteri decât uniformi, cu nimic deosebiţi unul faţă de celălalt.

Mărşăluiam în rând câte doi spre cantină, unde urma să luăm cina, dirigintele nostru, maistrul Dobrică, rămăsese în urmă, aşa făcea seară de seară, intra în prima bodegă întâlnită în cale, ne lăsa în seama omului său de încredere, Vâţ, fireşte, care ne cătănea mai abitir decât cel mai zelos dintre absolvenţii unei şcoli de gradaţi.

Chipiul îl obţinusem cu ceva timp în urmă de la un vapo-rean pe o navă fluvială la Orşova, îi dădusem pe el două sticle de răchie şparlite din cămara bunicului meu la care mă aflam în vacanţă. Nu era el tocmai nou chipiul, dar se ţinea bine, cum s-ar zice, avea un cozoroc rigid, cu însemne marinăreşti deasupra, albul pânzei îi bătea pe alocuri uşor în galben, dar lucrul acesta, evident doar la o cercetare amănunţită, se putea uşor trece cu vederea. Fusese al nu ştiu cărui Offizier din ma-rina germană, se tot lăuda vaporeanul meu, în încercarea de a-mi mai stoarce o sticlă de răchie peste celelalte două, dar asta pentru mine nu mai avea nicio importanţă. Important era doar că, spre disperarea lui Vâţ, purtând eu acel chipiu, desigur, cu oarecare discreţie, numai seara în drum spre cantină, toţi trecătorii mă socoteau şeful coloanei de elevi, care, dintr-un capriciu, se instalase chiar la urma acesteia, lăsându-şi cu largheţe subalternul să-şi exercite şi el autoritatea.

Îmi aduc aminte că eram foarte încercat în seara aceea de dorinţa cumpărării unui bloc-notes model nou, cu file detaşabile,

27A OPTA TREAPTĂ

de la o papetărie aflată în drumul nostru, nu departe de locul unde coloana părăsea strada principală şi, traversând un pasaj, curând se oprea înaintea uşilor înalte ale cantinei. Fiindcă de la bun început alungasem ideea unei înţelegeri cu Vâţ, astfel încât să-mi îngăduie părăsirea coloanei pentru câteva clipe în dreptul librăriei, pentru că preţul învoirii în acele împrejurări nu putea fi decât unul singur, chipiul, fie să-l poarte el în continuare, fie, în cel mai bun caz, să renunţ la a-l mai purta eu, am recurs la o stratagemă: când coloana a luat colţul, am rămas puţin în urmă, câţiva paşi doar, apoi m-am întors pentru a intra în micuţa papetărie. Dădusem însă acolo şi peste alţi cumpărători, aşa că au trecut câteva minute bune înainte de a intra în pose-sia râvnitului bloc-notes. Începuseră să mă treacă năduşelile aşteptând, fiindcă ştiam că Vâţ, în caz că îmi observa absenţa, plin de indignare, n-ar fi ezitat să mă pârască dirigintelui, reîn-tors în mijlocul nostru la internat în preajma stingerii, cu câteva măsuri de coniac la bord, acuzându-mă că mă abătusem de la program! Lucru care nu se trecea nicidecum în regimul nostru semi-cazon cu vederea!

Aflându-mă eu cu bloc-notesul în mână, am luat startul şi, ieşind în stradă, m-am repezit cu sufletul la gură pe urmele colegilor mei. Nu am făcut însă decât câţiva paşi, căci, cu tot elanul dobândit de la grăbita plecare pe uşa papetăriei, m-am izbit de un trecător ce îmi venea dimpotrivă. Lovitura a fost cumplită! Amândoi ne-am trezit proiectaţi la câţiva metri distanţă unul de celălalt, prăbuşindu-ne pe dalele de beton ale trotuarului. Chipiul mi-a zburat pe carosabil, gata să intre sub roţile celui dintâi vehicul care ar fi trecut pe stradă. Bietul de el, cred că m-a ferit în bună măsură de efectul şocului coliziunii, graţie cozorocului solid, nemţesc, interpus între obrazul meu şi al nefericitei mele victime. În schimb aceasta, sunt sigur, a suportat impactul cu muchia lui dură exact la rădăcina nasului. Consecinţa trebuie să fi fost dezastruoasă. De aceea, am fost


primul care s-a repus pe linia de plutire şi, înşfăcându-mi pre-ţiosul paraşoc, am luat-o la picior, îngrozit acum şi dintr-un al doilea motiv, încă mai abitir decât din cauza celui dintâi.

Vâţ mă aştepta cu rânjetul lui bine studiat, nu prea lăţit, pentru a dăuna cumva armoniei trăsăturilor obrazului, suficient însă pentru a-i dezveli ameninţător caninii, dovadă limpede că se simţea absolut stăpân pe situaţie, gata să pună în aplicare sistemul său diabolic de ameninţare.

Unde ai fost?Nici nu ştiam ce să-i răspund, constatam cu uimire că

mâinile îmi erau goale, bloc-notesul, cauza nesăbuitei mele fapte, dispăruse.

Ai fost să te baţi cu barabării!M-am cutremurat, era cea mai gravă acuzaţie ce mi se

putea aduce, dirigintele nostru era teribil de pornit împotriva barabărilor. Mă, ne striga surescitat la orele educative, din mâna mea, să ştiţi, încă barabări n-or ieşit!... Dacă vă prind că vă luaţi cu barabării, că ajungeţi de-o teapă cu ei, cu mâna mea vă sucesc gâtul! ne promitea de fiecare dată. Şi ca să fie cât mai convingător, lovea cu electrodul de sudură în catedră, făcând să sară în ţăndări cămaşa acestuia cenuşie din material poros. Nu ne sucea gâtul, ne ardea douăzeci de electrozi la palmă, încât aproape că am fi preferat să-şi ţină promisiunea.

N-am fost să mă bat cu barabării!Uite cum arăţi!Arătam jalnic. Pantalonii, plini de praf, mi se rupseseră în

dreptul genunchilor. Pe cămaşă îmi apăruseră stropi de sânge, care puteau fi şi ai victimei colaterale în conflictul meu cu Vâţ. Palmele îmi erau zdrelite, n-ar fi suportat douăzeci de electrozi, cu siguranţă nu! Eram silit, cum se spune, să iau loc la masa tratativelor.

Ştii ce, i-am spus împăciuitor, uite, m-am gândit să-ţi îm-prumut ţie chipiul meu în astă-seară…

29A OPTA TREAPTĂ

Vâţ a scăpat un hohot printre dinţi.… şi în toate celelalte până la vacanţă.Ascultă, scumpule, io pun condiţii aici, nu tu! Ai ceva

contra?… Nu am.Aşa te vreau. Chipiul mi-l dai mie!...Vorbele lui m-au secat la inimă. Aproape că nu-mi venea

să cred ceea ce îmi cerea. De tot?De tot!Vâţ nu contenea din zâmbetul său provocator.Te asigur că fără patruzeci de electrozi nu scapi în seara

asta. Patruzeci?! Era în stare nemernicul! Plus umilinţa în-

frângerii, plus toate umilinţele la care el, învingătorul, m-ar fi supus în continuare, abuzând de statutul de învingător, eram conştient de aceste urmări. Vorba aceea, e destul ca o faptă nedorită să se întâmple, pentru ca altele asemănătoare să se înnădească de ea la nesfârşit. Unde mai pui dispreţul cu care urma să mă aleg din partea celorlalţi colegi, necunoscători ai motivelor laşităţii mele. Pentru că, se vădea limpede acum, nu doar chipiul era preţul celor patruzeci de electrozi, însăşi starea mea de om nesupus zbirului clasei era acest preţ.

…Şi totuşi, împins pe neaşteptate de un gând perfid, i l-am dat. Trăiam acuta presimţire că deja clipele preţioasei achiziţii în portul din Orşova, cu însemnele autorităţii comandantului de navă, erau numărate. Că purtând-o în acele momente nepo-trivite, ca dovadă a înfrângerii cerbiciei ultimului său oponent, Vâţ a împlinit exact picătura care a făcut paharul să se reverse.

Unu-doi, unu-doi, unu-doi, ne-a corectat el cadenţa, îndată ce am intrat încolonaţi pe strada principală. Chipiul i se distingea la lumina becurilor electrice, aprinse între timp, de departe, alb,


strălucitor. Pe ce i l-ai dat? m-a întrebat, sufocat de curiozitate colegul de alături. Ai să vezi, i-am răspuns, cercetând cu coada ochiului ungherele întunecate ale şirului de case. Atunci din umbră s-a desprins o siluetă, s-a apropiat fără ezitare de Vâţ şi, înainte ca el să-şi dea seama de cele ce se întâmplă, a fost cul-cat sub o ploaie de lovituri pe pavajul drumului. Pentru a doua oară în seara aceea chipiul s-a rostogolit în praf, de data aceasta fără sorţi de a mai scăpa nevătămat, pentru că individul, mai furios decât taurul pe capa unui toreador, l-a călcat în picioare, transformându-l într-un ghemotoc inform de cârpe şi carton.

Bineînţeles, nu mi-am ţinut gura. Până să ajungem acasă, la internat adică, doi sau trei de pe lângă mine erau deja la curent cu dedesubturile ciudatei întâmplări: cu o diabolică nerăbdare abia aşteptam ca şi lui Vâţ să i se sufle la ureche motivele atacului căruia îi căzuse victimă. Contrariaţi la început, ba chiar înspăimântaţi, colegii mei n-au simţit cum trebuie bucuria faptului că, cel puţin pentru un timp, şefului nostru i se tăiase macaroana. Curând însă o neobişnuită stare de veselie a început să se răspândească printre ei şi hohotele lor de râs nu mai conteneau, în pofida faptului că, după stingere, clădirea internatului trebuia să se cufunde numaidecât într-o tăcere de mormânt.

Era un internat improvizat într-o vilă masivă, cu parter înalt, a cărei fundaţie supraînălţată îi dădea un aer sumbru, de cavou. Camerele amenajate ca dormitoare erau imense, pătrundeai în fiecare prin nişte uşi duble cu oberlihturi dea-supra, prin care se putea verifica din exterior dacă stingerea era respectată.

În momentul în care Vâţ a scos un răcnet, ca atins cu fierul încins, s-a repezit la comutator şi a reaprins lumina, am ştiut că este pe cale să săvârşească al doilea act negândit în seara aceea. Faţa îi devenise lividă, clăbuci de spumă îi înfloreau în colţurile gurii.

31A OPTA TREAPTĂ

Ţi-ai bătut joc de mine?! Tu ţi-ai bătut joc? Tu, mă?! Tu?!...S-a repezit cu degetele încovoiate, gata să mă înşface de

gât. Ceilalţi se ridicaseră neliniştiţi din aşternut.Şezi blând, mă, ce dracu, hai că vă socotiţi voi mâine, cu

capul mai limpede!Vâţ se zvârcolea să răzbată spre mine printre cei ce îi

tăiaseră calea.Stai, mă! Lasă!... Mâine!...Îi fac oasele pudrăăă!...Nici n-am catadicsit să mă ridic din pat, stăteam pe o rână

şi gustam cu plăcere priveliştea zbaterii lui neputincioase. Atras de lumină, dar mai ales de strigătele de om descre-

ierat ale lui Vâţ, dirigintele nostru s-a ivit curând cu un mănunchi de electrozi în mână.

Ce faceţi aicea, ha? Vă bateţi la grămadă ca barabării. Tu-vă mama care v-o făcut! Care ai dat primu, mă?...


PÂNDA

Ne învăluise cu o privire tulburată de nostalgia aducerii aminte, un zâmbet amar îi înflorea pe buze, mi se păruse ostenit deja, dar licoarea pentru suflet, cum duios numise jumătatea de răchie adusă de noi în raniţa din piele de capră, îl împingea cu blândeţe spre destăinuire. Simţea nevoia să-şi amintească de timpul când, în deplinătatea puterilor, bătea neostenit cărările pădurilor din preajmă, înainte ca anii războiului să-l poarte prin îndepărtatele stepe, atât de neprielnice oamenilor trăiţi la munte. Faptul că roşcovanul meu prieten adusese vorba de faima de vânător a bunicului său, bătrânul Klesch, unteroffizier pe vre-mea lui Franţi Iosif pe o corvetă austriacă din portul Fiume, calificat mai târziu laminorist la Reşiţa, după ce imperiul se desfăcuse din şubredele-i încheieturi, a fost un mic imbold ca gazda noastră să se învioreze şi, cu tonul potrivit, să purceadă la istorisirea acelei neobişnuite întâmplări.

„Pe atunci, începuse aşadar baş-Vizdeicu, ţin minte că nu-ţi ajungeau două perechi de mâini ca să-i numeri pe degete pe toţi vânătorii din partea locului, spurc de joavine era prin pădurile astea, trebuia să te aţii cu puşca, altfel coborau mistreţii şi-ţi râmau prin grădină. La Crivina, satul de alături, mai bogat în pământuri, prăpăd prin holdele de cucuruz ale crivinenţilor, cum le ziceam, ne mai chemau , năcăjiţii, să le mai dăm şi noi câta mână de ajutor. Mi-o fost dat să văd prima oară şi eu, încă novice într-ale vânătoarei, cum mănâncă mistreţul cucuruz, retează mai multe tulpini cu colţii şi le dă la pământ, apoi le hăpăie ştiuleţii

33A OPTA TREAPTĂ

cu boaba încă în must de-a-ntregul. Pe unde treceau hâţele, rămânea holda pustie, călcată de la un capăt la altul în copite.

Da moşu Klesch nu prea avea el treabă cu mistreţii, ni-i lăsa nouă, puşcaşilor de rând, el era mai domnos, nici vânătoarea cu gonaşi nu-i prea plăcea, umbla mereu cam de unul singur. Boala lui erau ţapii, avea o colecţie de coarne de ţap!... Da poate ştiţi, ce să vă mai spun acum eu? Am vrut să-i dau şi eu câteva, da el nu, că nu-i de ghilt, zicea, în colecţie păstrezi numai coarnele vânatului puşcat de tine. Nu-i ăla vânător care se împăunează cu lucrul altuia!... Acela-i cibezăr, nu vânător!...

Îi plăcea să stea la pândă în doar locuri de el ştiute, avea un scăunaş cu trei picioare care se desfăceau şi se adunau laolaltă, stătea elegant şi aştepta vânatul pe scăunaş, până şi în pădure se ducea tip-top: bocancii frecaţi lună, pantalonii drei viertel strânşi sub genunchi, scurtă canadiană, pălărie tiroleză cu smoc de păr la panglică, ce credeţi voi?! Treabă cu dichis, vânătoarea lui!

M-am rugat odată să mă ia şi pe mine cu el. Ucenic, cum s-ar zice. Da el, nu! «Dragă Vizdeicule, mi-o zis, voi românii aveţi o vorbă: Fiecare cu puşca lui… Bună vorbă! Înţelegi ce vreau să spun?»

«Da, ’nţeles, să trăiţi!», am răspuns. Că el era maistor. ’Ai de mine, păi ştiţi voi ce era un maistor laminorist pe vremea de atunci? Skerla, directorul, dacă intra în secţie, nimic altceva să nu fi făcut, da trebuia să dea mâna cu maistorul, în văzul ălorlalţi, să-l întrebe de sănătate şi numa după aia de altele, dacă avea nevoie.

Da mă străduiam şi eu dintr-un motiv anume să mă pun bine cu moşu Klesch, să mă ia şi pe mine cu el în pădure, se vorbea că ar avea o fluieriţă…, cum să vă spun, una cu făcătură, dacă vă vine să credeţi! Cică fluiera cu ea şi venea căprioru aţă la el, de unde se afla, de unde nu se afla, venea parcă adus de naiba în faţa lui!... Ca la comandă, lucru de mirare, zău vă spun!...


Mă, zic atunci în mine, aşa ceva n-am mai auzit de când mi-s viu pe lumea asta! Cum adică tu să fluieri ca la un câine, ca la un animal de casă şi ăla să iasă la tine să-l puşti!?... Ce vorbeşti, frate, păi aşa ceva trebuia văzut musai cu orice chip! Şi n-am mai avut pace de când m-am hotărât să fac lucru ăsta.”

Baş-Vizdeicu se oprise din vorbă şi mai luase o duşcă zdra-vănă din licoarea pentru suflet. Vârful Padeşului strălucea parcă încununat de flăcări. Prin rariştea ultimilor brazi din capătul poienii se strecurau, ca un ecou, până la noi sunete de talangă. Încă de pe vremea trecutului regim se deprinseseră oamenii să-şi crească iarăşi vitele în munte. Ca pe timpurile de demult. Se înmulţeau acolo precum copacii, fără să le mai ţină cineva socoteala. Rămâneau grajdurile în sat goale câte şapte, opt luni pe an, spre disperarea agenţilor veterinari, constrânşi să ţină cu mare rigurozitate evidenţa şeptelului. Mai vedea de vite câte un ciurdar, ales dintre cei bătrâni, fără familie, fără obligaţii, ca baş-Vizdeicu al nostru de pildă… Pe care îl vizitaserăm în drum spre cabana Genţiana, dar el ne pusese cu generozitate la dispoziţie adăpostul său. Şi ne făcuse parte din bucatele lui, lap-te, brânză, slănină afumată şi ceapă zdrobită cu pumnul într-un şervet. Numai pâinea proaspătă şi răchia o aduseserăm noi, astfel că mămăliga fiartă în ziua aceea văcarul o aruncase la câini.

Gazda noastră se ştersese cu mâneca sumanului peste mustaţa căruntă. „Zice lumea că-i frumos pe-aici, spusese, urmărindu-ne privirea răpită de pitorescul locurilor. Poate că-i aşa. Da-i prea multă pustietate. Câteodată abia apuc să-mi vină schimbul, ori să dea semne iarna, iar oamenii să-şi ia vitele ca să cobor în sat.”

„Şi cum ziceaţi că s-a întâmplat cu bunicu-meu?” se arătase nerăbdător să afle urmarea poveştii gazdei noastre micul Klesch.

„Păi aşa s-o-ntâmplat, îşi înălţase ceva mai vesel de-acum baş-Vizdeicu un colţ de mustaţă. L-am pândit. Nu obişnuia să

,

35A OPTA TREAPTĂ

meargă des. Vârsta, ce să-i faci?... Da vara mai ales, să zicem o dată, de două ori pe lună, tot urca el coasta până-n pădure. Pleca dimineaţa, când se îngâna ziua cu noaptea, fără câine, cu toate că avea unul lăţos acasă, Waldi îl chema, bătrân ca şi stăpânul lui. Trecea umbră, neştiut, nevăzut de nimeni, puşca frântă o ţinea într-o învelitoare sub braţ, scăunelul cu trei picioare îi atârna în bandulieră la şold. Nu-şi făcea niciodată de lucru cu vânatul, avea omul lui care la ora cuvenită se afla acolo unde-i spunea el, dacă găsea ăla animalul ucis, bine, dacă nu, la fel!... Că nu puşca întotdeauna, dacă nu-i plăceau coarnele ţapului, văzute prin fernglaz, îl lăsa în plata lui. Niciodată nu se întorcea pe aceeaşi cale. Da pont la ora opt era în fabrică pe secţie, ca scos din cutie, ras, pieptănat, halatul călcat, tot ce vrei! Om dintr-o bucată maistorul, v-o spun nu pentru că-i sunteţi nepoţi sau mai ştiu eu ce!... Da aşa era el!

Aşa că, l-am pândit. Mai multe nopţi n-am putut dormi ca lumea din pricina asta. M-am luat după el cu puşca pregătită. Mergea cu pas măsurat, fără să se oprească ori să se uite înapoi, fără să şovăie la răscruce de cărări, mi-era frică să nu-l pierd din ochi, noroc că şi eu cunoşteam deja locurile astea ca-n palmă. S-o oprit la marginea unei poieni şi o adulmecat bătaia vântu-lui, apoi şi-o desfăcut scăunelul şi s-o aşezat jumătate ascuns după un lemn căzut. N-am îndrăznit să mă apropii mai mult, m-am pus şi eu jos între nişte gaiuri cu puşca pe genunchi şi am aşteptat. Nu prea mult.

Se luminase de-a binelea, pădurea se liniştise după ve-nirea noastră, păsăretul zburătăcea din nou cu nepăsare, iarba luminişului părea ninsă, plină de roua dimineţii. Atunci, în timp ce priveam eu toate astea, se auzise ca purtat de foşnet de vânt un ţiuit slab şi tânguios. Am ciulit urechea, ţiuitul se auzise din nou, ceva mai puternic, ca un scâncet de animal aflat în primejdie. Astfel, încă o dată, încă de două ori, încă de mai multe ori. Mi se învârtea ca un titirez în cap întrebarea unde


şi când am mai auzit eu aşa ceva, pentru că auzisem, nu mă îndoiam că mai auzisem. Da când şi unde?... Şi până în clipa aia când nu mi-am pus întrebarea că, de fapt, de ce mă aflam eu acolo, la o vânătoare de ţapi, nu-i aşa?, până atunci titirezul n-o contenit să mi se învârtă prin cap. Apoi, ca prin minune, s-o oprit. Pentru că, mă copii, m-am luminat deodată la minte, ţiuitul ăsta nu era altceva decât ţipătul iedului înfricoşat. Da!... Că mi s-o întâmplat şi mie odată să prind un ied cu mâna, încâlcit între nişte vrejuri şi taman la fel ţipa, sărmanul de el, cerând ajutor.

Şi, în timp ce eu îmi tot dădeam cu presupusul c-o fi aşa, c-o fi altminteri, deodată s-o auzit zgomot de copite şi răspunsul celui aşteptat să vină: beh! beh! beh! Da, minunea se petrecea sub ochii mei: un ţap de toată frumuseţea s-o ivit din lăstărişul des, o cercetat mândru în jur, o pufnit mânios, apoi şi-o întins botul, repetând chemarea: beh! beh! beh!...

Da, continuase baş-Vizdeicu, privind cu părere de rău răchia pe terminate din sticla astupată cu cocean de porumb, da!... Mult mi-am purtat paşii eu prin desişul pădurilor şi prin luminişurile coastelor Padeşului până atunci şi mult mi i-am purtat de atunci încoace. Că aci mi-am petrecut zilele. Numai războiul ce m-o mai dus prin lumea largă… Atât! Vietăţi nenumărate am întâlnit în drumul meu, cu gheare ori cu co-pite, cu coarne sau colţi, da peste un asemenea ţap, hm…, n-am mai dat nicicând! Era auriu, ca frunza linsă de brumă, vânjos, aproape ca un cerb tânăr, înfipt parcă în pământul neted al poienii, nerăbdător să-şi încline ţepuşele coarnelor spre duşman! Hm! Şi să nu crezi atunci că animalele, ca şi oamenii, au alesele lor, că sunt conduse şi apărate de făpturi însemnate prin mărime şi frumuseţe?...

Se lăsase, cum să vă spun, o linişte nefirească, pădurea tăcuse din nou, ţinându-şi răsuflarea, ca de fiecare dată când primejdia pluteşte în văzduh, animalul rămas împietrit o simţea

37A OPTA TREAPTĂ

şi el, venise acolo să o înfrunte, dar nu această primejdie, ci alta, pe măsura puterilor lui! Şi atunci mi s-o părut ceva necinstit în tot jocul ăsta, iartă-mă, roşcovanule, că o spun, ceva necinstit, alte cuvinte nu găsesc! Însăşi vânătoarea la pândă e necinstită în felul ei, căci tu eşti om, cu burdihanul plin şi nu fiară lihnită de foame. Iar dacă mai şi ademeneşti vânatul cu te miri ce, cu fluieriţe ori alte drăcovenii!... Adică, poate mă înţelegeţi, în înfruntarea asta cu animalul care se cheamă vânătoare, trebuie să-i oferi şi ăluia o portiţă de scăpare. Lasă-i şi lui să arate ce ştie! Or, dacă în astfel de împrejurări se dovedeşte mai şiret sau mai puternic decât tine, om, înzestrat cu cele mai crâncene mijloace de nimicire dintre toate fiinţele pământului, atunci merită să scape, el este învingătorul! Nu e drept ce spun?

De aceea m-am gândit, într-o străfulgerare a minţii, să aduc lucrurile în firescul lor. Am înălţat brusc puşca în aer şi am tras…

Coclaurile au tresărit, trimiţând vuietul puştii dintr-un creştet de munte în celălalt. Moşu Klesch, spre care mi-am îndreptat dintâi privirea, îşi dăduse de sperietură cu tot cu scăunel pe spate. Ţapu, de la sine înţeles, dispăruse într-o clipită, ca şi cum niciodată nu s-ar fi aflat în faţa ochilor noştri. Apoi am stat locului şi am aşteptat vreo oră, poate mai mult, căci pierdusem în tulburarea mea socoteala trecerii timpului. Moşu Klesch îmi pierise, de asemenea, dinainte, se făcuse şi el nevăzut, la fel ca animalul pe care tocmai îl scăpasem de moarte, şi, cine ştie, poate că maistorul se şi afla deja la locul lui din secţie, împărţind cu degetul întins, după obişnuinţă, treburi laminoriştilor săi. În cele din urmă, amorţit de atâta nemişcare, am ieşit din ascunziş şi m-am îndreptat prin iarba înrourată spre locul unde se ivise mândra sălbăticiune. Am privit cu împăcare în jur, ca de fiecare dată când simţeam că făcusem o faptă bună. Dădusem să plec şi eu, moşu Klesch, mă gândeam, o fi desprins o învăţătură din toată treaba asta,


poate că tocmai se gândea la ceea ce însemna să fie pândit la rândul său. Dar m-am înşelat!...

Beng! mi-o vâjâit un brening pe lângă urechea stângă, beng! un altul pe lângă cealaltă ureche. Am trâcnit de parcă aş fi fost lovit pe neaşteptate cu o măciucă în moalele capului. Cineva trăsese asupra mea! Mi-am revenit însă degrabă, am ridicat mâinile deasupra capului şi am strigat râzând: «Dom’ maistor, mă rog iertare de dumneata!...»

Moşi Klesch o ieşit la iveală cu arma fumegând în mână. «Am vrut să văd cine mi-o făcut figura asta, mi-o zis, e o glumă vânătorească destul de obişnuită. Şi cam nesărată!... În sfârşit!... Îmi pare rău numai după ţap. Ce coarne! Trofeu de expoziţie, află de la mine. Păcat, Vizdeicule, că eşti un aşa de slab ţintaş!»”

39A OPTA TREAPTĂ

UMBRĂ PE TULPINA UNUI NUC

Omul este înalt, uscăţiv, cu faţa prelungă, bărbie proemi-nentă, abătută uşor spre stânga; această parte a feţei e vie, expresivă, pielea tresare, ochiul clipeşte, lăcrimează, irisul e mai albastru decât al celuilalt ochi, ce pare imobil, îngheţat, de sticlă ai zice; obrazul drept e neted, cu pielea pergamentoasă, cu pometele bine reliefat, având firele bărbii mai rare decât ale celui opus, unde cresc viguros până în apropierea tâmplei; în colţul drept al gurii, ţeapăn, i se adună clăbuci de salivă. Părul alb-gălbui, împuţinat de vreme, e despărţit printr-o cărare impe-cabil trasată dintr-un colţ al frunţii până spre luminişul creştetului ţuguiat. Poartă, închisă până la ultimul nasture, o cămaşă din material flauşat cu mâneci lungi, în carouri decolorate, ce abia se mai disting, croită cândva pentru un trup cu mult mai viguros. Pantalonii, şi ei prea largi, sunt susţinuţi cu o curea înnegrită de timp, lată de trei degete, având o cataramă în formă de pajură bicefală, turnată din alamă, şi două rânduri de perforaţii. Postavul lor albăstrui e ros în dreptul genunchilor până la urzeală. Are picioarele vârâte în saboţi de lemn, ale căror feţe sunt prinse de talpă cu nişte cuie mari, înflorate la capăt, din bronz.

Îl aşteaptă pe vechiul său prieten, Sibla, frizerul. E clien-tul lui de vreo patruzeci de ani, nu mult după ce se stabilise el în Nădragu, venind de la Reşiţa, ca prim-maistru laminorist, Obermeister, angajat la aşa-numita fabrică de fier, Nadrager Eisenwerk.

Ştiam că Sibla venea la ora şase, exact când umbra acoperişului şopronului, în care eu şi prietenul meu stăteam


tolăniţi pe două saltele vechi, umplute cu pănuşi de porumb, locul nostru preferat de taifas după-amiază, atingea tulpina nucu-lui din mijlocul curţii. Atunci Waldi, câinele rotofei şi flocos, lătra scurt, ridicându-se tremurând pe labele din faţă, iar moşu’ Klesch îl potolea, rostindu-i cu o voce seacă numele: „Waldi!”

Cei doi bătrâni purtau invariabil în clipele următoare întâlnirii lor următoarea conversaţie:

„Bună, Sibla!”„Bună, Klesch!”„Mai trăieşti, Sibla?”„Mai, Klesch!”Apoi se duceau unul după celălalt, călcând anevoie pe

cărăruia pavată cu cărămidă, până sub nucul unde aştepta pregătit taburetul cel verde, cu lădiţă şi capac. Din lădiţă, moşu’ Klesch scotea un prosop alb de in, se descheia la cămaşă şi îşi petre-cea prosopul pe după gât, iar Sibla i-l fixa la spate cu acul de siguranţă, înfipt în ţesătură exact acolo unde urma să fie folosit. Aşezându-se pe taburet, moşu’ Klesch rostea de fiecare dată:

„Tuns şi frezat cu cărare la dreapta.”Frizerul îşi scotea instrumentele dintr-o taşcă de piele

scorojită cu încuietori galbene, îşi potrivea ochelarii rotunzi pe nasul împânzit de vinişoare albăstrui, alegea o oglindă cu mâner şi ramă albă de lemn, aducând-o cu un gest aproape graţios în dreptul obrazului clientului său. Îi ridica o şuviţă de păr cu două degete şi întreba:

„Scurtăm?”Moşu’ Klesch cumpănea câteva clipe, contemplându-se

în apele tulburi ale oglinzii, şi decidea cu jumătate de glas:„Mda. Parcă trebuie să scurtăm.”Moşu’ Sibla se apuca de lucru, mânuind o foarfecă

lunguiaţă şi un pieptene de aluminiu, cu dinţii mai scurţi spre mijloc din cauza îndelungatei folosinţe. Foarfeca ţăcănea fără contenire şi se ciocnea în răstimpuri cu pieptenele, pentru a-l

41A OPTA TREAPTĂ

scutura de păr. În momentul în care frizerul se apleca gemând pentru a-şi schimba foarfeca şi pieptenele cu maşina de tuns, moşu’ Klesch punea următoarea întrebare:

„Ce mai e nou, Sibla?”Frizerul se îndrepta de spate, cercetându-şi preocupat

maşina de tuns, punea la încercare cursa dinţilor ei mobili, apoi cobora cu gravitate vocea. Dăduse o vreme următorul răspuns:

„Ţi-am spus, cred, că a murit Zoltan!”Replica fusese introdusă în conversaţie în urmă cu foarte

mulţi ani. După eşecul echipei Ungariei în finala campionatu-lui mondial de fotbal, Zoltan, vecinul lui Sibla, şi-a aruncat aparatul de radio Bicaz pe fereastră şi a murit de inimă rea până în zorii zilei următoare. Sibla a fost profund impresionat de eveniment, moşu’ Klesch însă niciodată n-a văzut lucrurile sub aspectul lor tragic. Să mori din cauza unui meci de fotbal, era pentru el dovada unei prostii fără margini. Destulă vreme după aceea n-a încetat să se mire de cele întâmplate, ca de o anomalie a lumii în care trăia.

„Zoltan?” continua el cu o figură alungită conversaţia.După vreo alţi ani hotărî, dintr-un motiv de mult uitat, că

e momentul să schimbe vorba. „Da, mi-ai mai spus”, rostise el pe neaşteptate. Împiedicat să adauge obişnuita completare la informaţia

despre vecinul său, Sibla se văzuse o vreme pus în situaţia de a replica descumpănit:

„Altă noutate nu am să-ţi zic.”Şi conversaţia lor se împotmolea aici de o bună bucată de

timp. Asta până într-o zi, când răspunsul la întrebarea „Ce mai e de nou, Sibla?” s-a schimbat:

„Ţi-am spus că a murit Petrescu?”Petrescu fusese celălalt vecin al său. Sibla rostise aceste

cuvinte cu ochi umezi, sclipind îndărătul lentilelor groase ale ochelarilor.


„Petrescu?!” Moşu’ Klesch tresărise şi rămăsese cu pri-virea pironită în gol, vocea lui căpătase o inflexiune ciudată, trăda laolaltă spaimă, regret, indignare. Abia se simţise în stare să adauge:

„A plecat, aşadar, şi Petrescu!...”„Da”, confirmase cu resemnare Sibla.„A fost un om!...”„Da, un om! Povestea aceea cu Auschnit… la grădina de

vară… pe care chiar tu mi-ai spus-o… Cine o poate uita?”Moşu’ Klesch înclinase pe neaşteptate capul, încât Sibla

a putut evita abia în ultima clipă o tăietură greşită. În seara aceea frizerul n-a plecat devreme acasă. Moşu’

Klesch l-a reţinut lângă sine.„Ştii, Sibla, mai rămâi”, i-a spus după ce acesta îşi reintrodusese instrumentele în taşca de piele scorojită. „Mai am un şnaps, dacă vrei… Pentru Petrescu!...”

Se duseseră în bucătăria de vară, iar noi, tiptil, ne-am stre-curat în încăperea de alături. Îi vedeam bine printre scândurile peretelui despărţitor, cu tencuiala pe alocuri desprinsă. Moşu’ Klesch scosese sticla de şnaps dintr-un bidon vechi de untură, aflat sub nişte pături ponosite. Din pături se răspândiseră în jur, fâlfâind bezmetic, o mulţime de molii. Turnase în două ceşcuţe albastre de lut smălţuit, după ce le ştersese cu degetul pe dinăuntru de praf. Ridicaseră ceşcuţele fără să ciocnească.

„Odihnească-se în pace!” rostise cu solemnitate Klesch. „… în pace!” îi ţinuse isonul Sibla.Băuseră în tăcere un rând, apoi încă unul.„Odihnească-se…!”„…în pace!”După al treilea rând, lui Sibla îi lunecaseră ochelarii pe

vârful nasului. Klesch se descheiase la gât şi la mâneci. Clipea des din ochiul stâng, ca şi cum ar fi vrut să facă semne discrete cuiva prin uşa bucătăriei de vară. Conversaţia urmase cu pauze mari între replici.

43A OPTA TREAPTĂ

„Klesch!...”„Da, Sibla.”„Cum a fost atunci?”„Când?”„Ştii tu, cu Petrescu… Povestea aia de pomină.”„Ţi-am mai spus-o cândva. Pe când eram ceva mai tineri…”„Mai povesteşte-mi o dată. Se cade să ne aducem aminte.

Am uitat amănuntele.”Moşu’ Klesch oftase adânc. „Îmi ceri prea mult în aceste clipe, Sibla.”„Nu-ţi cer prea mult, protestase frizerul. Doar e vorba de

Petrescu. Acum e mort. Iar noi îl pomenim.„Odihneasss…!” „… în… pace!”Moşu’ Klesch plescăise de câteva ori din limbă, de parcă

ar fi vrut să încerce iarăşi tăria băuturii. Îşi umflase pieptul uscăţiv şi se încordase, de parcă ar fi trebuit să mute din loc o imensă greutate. Vinele gâtului i se umflaseră. Strângea cu atâta putere ceşcuţa de lut în mâna tremurândă, încât băutura i se revărsase printre degete. Începuse rar, şovăind:

„Era pe timpul războiului. Au plecat mulţi pe front. Am ajuns de lucrau şi femei în laminor. Cald, săracele, nu se puteau dezbrăca până la brâu ca… bărbaţii. Trist, foarte trist… să lucrezi cu femei în laminor. N-aş mai lucra, să ştii… Nooo!...”

„Şi Petrescu?...”„Petrescu… Era la zincuire. Tot maistor. Afurisit de greu

la zincuire. Să stai toată ziua cu nasu’ în băile de zinc. Puah! Parcă mai bine la căldură decât în putoarea aia. Da’ fără femei la cajă. Atunci să te iei şi să pleci. Unde vezi cu ochii! Skerla, el a venit cu ideea. Auzi! Femei în laminor!... Puah!”

Moşu’ Sibla s-a agitat pe scaun. Vinişoare albăstrui i se iviseră şi în rumeneala obrajilor.


„Lungeşti vorba, Klesch, îi tot dai cu laminorul tău.”Bătrânul maistru îşi încruntase sprânceana stângă. „Parcă ziceai că vrei amănunte, Sibla!” rostise nemulţumit. „Nu amănuntele astea, Klesch. Amănuntele cu Petrescu.

Şi dacă vorbeşti aşa cu mine, eu plec. Da’ nainte, mai toar-nă-mi un şnaps.”

„Amănuntele cu Petrescu!... Păi, Petrescu s-a luat de Skerla, directorul fabricii, pentru ai lui de la zincuire. Că le vine prea puţin salar faţă de alţii, de la turnătorie sau din laminor… Or, oamenii ăia stăteau cu nasu’-n băile de zinc!... Dacă stai o zi acolo, tot ce iei în gură e dulce. Pâinea e dulce, cartofii sunt dulci, berea e dulce. Da’ Skerla le ştia pe ale lui…

Dacă a văzut aşa, Petrescu s-a luat şi de Auschnit, patronul. Când a venit pe aici, s-a dus peste el în biroul lui Skerla. Skerla a căscat gura când a văzut atâta îndrăzneală. Asta nu s-a mai pomenit până atunci… Ştii tu ce i-a zis Petrescu lui Auschnit?”

„Asta cred că ştiu, că aţi fost împreună în seara aia la mine în frizerie. Şi Petrescu ţi-a spus că sunteţi toţi nişte oameni de gumă, Klesch.”

„Avea dreptate, recunosc acum. Eram nişte oameni de gumă, Sibla.”

Frizerul îşi scosese ochelarii şi se frecase cu pumnii la ochi. Apoi se întinsese căscând.

„E bun şnapsul ăsta al tău, Klesch. Ne-ar fi prins bine atunci în trei… Că eu n-aveam pic de băutură în casă. Voi mai primeaţi de la subalternii voştri care veneau de pe sate…”

„Apoi s-a întâmplat treaba de la grădina de vară, se grăbise să treacă peste ultima observaţie a lui Sibla laminoristul. Aco-lo… sub tei, şi noi stăteam şi mâncam pe cheltuiala patronului. Cu asta ne alegeam noi, maistorii, când mai apuca şi el încoace. Cu o masă la grădina de vară. Iar Petrescu a venit şi el, da’ crezi că s-a aşezat lângă noi? Nici vorbă. Şi-a luat o bere, a plătit-o şi s-a dus s-o bea într-un colţ ferit. Berea lui cu gust dulce…

45A OPTA TREAPTĂ

Atunci patronu’ a întrebat: Ce caută ăla singur acolo? Să vie la masa lui. Pe mine m-a trimis: Laden Sie, bitte, Herr Klesch, den Herren Petrescu hierher ein! Să-l chem adică, înţelegi tu, la masa unde ne aflam toţi. Da’ Petrescu ştii ce a zis? Tare… Să audă şi ceilalţi: «La masa voastră nu… vin. Eu să mănânc şi oamenii mei să flămânzească!...»”

Moşu Klesch se oprise abia trăgându-şi sufletul. I se auzea un hârâit în gâtlej. De pe frunte, la marginile cutelor, i se prelingeau broboane de transpiraţie. Cu un ultim efort ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi dăduse seama că nu avea cui. Sibla dormea dus, cu capul pe umăr, pufăind uşor printre buzele întredeschise.

Stă uscăţiv, deşirat, privind cu uimire tulpina nucului, pe care umbra acoperişului şopronului se înălţase binişor, în timp ce noi, încă tolăniţi pe saltelele umplute cu ghije de porumb, ne dăm ghionţi şi ne îndemnăm unul pe celălalt cine să-i spună bătrânului că la ora prânzului, în drum spre casă, venind din-spre atelierele de practică ale şcolii profesionale, văzuserăm cu ochii noştri un drapel negru atârnând la poarta unei clădiri modeste, de pe faţada căreia tocmai era coborâtă o firmă scrisă cu litere spălăcite:

IAN SIBLASALON DE RAS,TUNS ŞI FREZAT


CAPUL DE PIATRĂ

O parte din fiinţa lui Mihai Oargă a continuat să trăiască, se pare, din pură curiozitate. Aidoma unui fotograf, selecta o imagine de ici, una de colo, pentru a le depozita în sine ca într-un album. Numai că în acest „album” imaginile se în-vălmăşeau fără nicio noimă. Îşi pierduse discernământul de a le aşeza într-o ordine firească. Îi pierise, ca şi cum nu l-ar fi avut vreodată.

„Asta înseamnă să cunoşti lumea cu ochi de animal”, i-a zis odată bietul Henţea, când au băut ultimul pahar cu bere împreună. Dar Mihai Oargă nu s-a supărat, în fond Henţea n-a spus-o cu răutate.

„Am o singură obiecţie, a replicat el, să cunoşti e prea mult spus. N-a mai rămas o fărâmă din dorinţa de a cunoaşte în mine. Nu-mi constat decât o curiozitate primară, elementară, dacă poţi să mă înţelegi, o pornire din subconştient de a mai vedea ce şi cum în jurul meu. Nu cu un scop anume, ci aşa, ca să mă aflu în treabă… Pentru că, după toate câte s-au întâmplat, nici moartea nu mi s-a părut o soluţie, aşa că m-am mulţumit cu una pe jumătate…”

Henţea a zâmbit atunci, arătându-şi fugar dinţii galbeni. „Ai vrut să te omori?...” l-a descusut el, fără gravitate, pe tonul unei întrebări oarecare.

„Da, i-a răspuns căutând într-o parte Oargă, am vrut, până la un moment dat, de fapt o parte din mine zace totuşi la pământ, mi-am ridicat un deget în dreptul tâmplei şi am zis «pac!» şi partea aceea din mine a căzut, mi-am sinucis-o, dacă

47A OPTA TREAPTĂ

se poate spune aşa, a mai rămas doar partea cealaltă, cu ochi de animal, ceva – ceva ai sesizat tu, fireşte!...”

„Nu merita!... a reflectat Henţea, ştergând cu un deget picăturile de lichid condensat pe sticla rece a paharului cu bere, fiindcă un lucru făcut pe jumătate, indiferent de împrejurare, nu-ţi poate procura nicio satisfacţie, dimpotrivă, şi apoi auto-mutilarea de acest fel are în sine ceva degradant, chiar dacă nu e săvârşită din laşitate, ci dintr-un anume soi de protest.”

„Ei, i-a răspuns Mihai Oargă, aici îmi vine mai greu să-ţi împărtăşesc opinia. Nu, dragul meu, o asemenea experienţă lasă urme…”

„Şi spui că îl socoteşti pe Damian Ercea vinovat de toate astea? i-a tăiat calm Henţea convorbitorului său apetitul de a polemiza. Cel puţin aşa am înţeles, fără să cunosc în detaliu cum s-au petrecut lucrurile…”

„Ferească Dumnezeu! Nu mi-am pus o clipă problema în felul acesta. Damian a acţionat din instinct, fără discernământ, ca o stihie a naturii, pentru ale cărei efecte n-ai pe cine trage la socoteală. Fapt curios e că ne avem încă destul de buni prieteni, el e convins că mi-a făcut un mare bine, iar eu l-am lăsat să creadă asta, înţelegi?”

Henţea şi-a încreţit în semn de nedumerire fruntea.„Doar el a venit la mine, Damian, s-a simţit Oargă dator

să-i ofere amănunte, şi mi-a spus, ca şi cum şi-ar fi despovărat după lungi ezitări sufletul: «Mă’, Mihai, ştii tu că eu am găsit un cap de piatră mai sus de Gosta?...»

«Acuma ştiu», i-am răspuns. Avea obiceiul să mă viziteze, dacă-mi vedea lumină la fereastra camerei seara, să intre cu cizmele lui năclăite de noroi pe covorul meu de iută şi să mi se trântească în fotoliul din dreptul caloriferului. Curând încăperea se umplea de mirosul salopetei sale ude. Nu rămânea niciodată însă prea mult. «Văd că eşti ocupat», îmi spunea înainte de plecare, privind spre masa mea de lucru ticsită


de hârţoage, şi îmi lăsa lângă piciorul fotoliului o pungă cu bureţi galbeni, după care ştia că mă dădeam în vânt. Că aşa îl şi cunoscusem, pe cărările pădurii, umblând amândoi după ciuperci. Eu – novicele, nepriceputul, el – căutătorul versat.

În seara zilei aceleia de mai, când prin fereastra deschisă pătrundea mirosul unei tufe de liliac scăpată ca prin minune nedistrusă de constructorii blocului de nefamilişti în care lo-cuiam, vocea lui Damian avea o rezonanţă aparte:

«Hai, mă’, fără mişto, ce nu mă crezi? Ţi-am spus că am găsit un cap…»

«Am auzit…”, i-am tăiat vorba nerăbdător, tocmai primi-sem nişte cărţi pe care mă pregăteam să le răsfoiesc, «scoate-l de unde-l ai, să-l văd şi eu.»

«Mă’, Mihai, m-a privit îndelung, foarte nemulţumit, Damian, şezi blând, ce naiba! Te dai aşa la om, mă’, păi ce crezi tu că eu am venit la tine cu chestii ieftine, aşa mă ştii tu pe mine? Cum să-l scot, mă’, că-i mare cât o locomotivă diesel-electrică, sărac de mine, mama mea care m-o făcut!...»

„Aşa, deci!...” a murmurat Henţea, profitând de pauza în care Mihai Oargă şi-a mai ridicat o dată la buze paharul cu bere.

„M-a lămurit să urc a doua zi cu el în Gosta, a continuat Oargă, nu s-a ridicat din fotoliul său, pe care mi-l îmbâcsise cu mirosul salopetei ude, până când nu i-am promis că mă voi duce, avea privirea stranie a unui om tulburat până în adâncul sufletului…”

„Aşadar, te-ai dus…” l-a îmboldit Henţea să continue, fiindcă Oargă se oprise iarăşi din relatare, lăsând impresia că-şi evalua posibilităţile unei cât mai convingătoare evocări.

„M-am dus, a confirmat el, uşor căzut pe gânduri, dar şi-a urmat curând vorba cu însufleţire crescândă. Când l-am văzut, ce să-ţi spun, am rămas cu aparatul de fotografiat tremurând în mâini. În faţă mi se înălţa un megalit de proporţii monumen-tale – Dan Berneanu mi-a atras atenţia că se zice sculptură

49A OPTA TREAPTĂ

megalitică, mă rog, el e specialistul în domeniu –, semănând leit cu un cap omenesc.”

„Hm!” făcuse Henţea, ducându-şi mâna în dreptul gurii pentru a-şi stăpâni eructaţia. Cu un cap omenesc spui?...”

„Întocmai, se însufleţise şi mai mult Oargă. Dar, ascultă-mă bine, totul putea fi un joc al naturii, bolovani uriaşi, stânci cu trăsături antropomorfe s-au mai găsit. Un lucru trăda însă fără putinţă de tăgadă mâna fiinţei inteligente: ochiul! Dragă Henţea, aşa ceva merita să fie văzut. Cineva, în urmă cu Dumnezeu ştie cât timp, a scos ochiul acela dintr-un filon de rocă ce străbătea stânca de la un capăt la celălalt. Apoi i-a mai cioplit şi o arcadă deasupra. Perfectă! Capul de dac, aşa i-am zis iniţial. Avea o cuşmă alungită puţin peste urechi… Numai că Dan Berneanu, despre care ţi-am amintit, n-a fost de acord, cică ar fi fost mai degrabă un cap de pelasg, că ei, pelasgii, ar fi purtat, se spune, un asemenea fel de acoperământ!

Am făcut câteva fotografii şi le-am trimis unei reviste, au catadicsit să-mi publice una la rubrica «Cititorii noştri fotografiază», destul de neclar şi în format minuscul. Noroc că după aceea mi-a scris Berneanu. Pentru moment a fost singurul meu câştig…”

„Un lucru ai omis până acum să-mi explici, s-a foit la locul său Henţea. Cum se face că Damian, copilul pădurilor de pe-aici, n-a dat peste megalitul ăsta mai devreme?”

„Păi, a dat, a răspuns cu un zâmbet în colţul gurii Oargă, a trecut pe lângă el de n-şpe mii de ori. Numai că stânca fusese parţial acoperită cu o calotă de pământ, crescuseră chiar copaci deasupra… Ei, şi cu o zi înainte de a i se arăta lui Damian în toată strania sa înfăţişare, se dezlănţuise o furtună puţin obişnuită. Unul din copacii de deasupra s-a răsturnat, antrenând în prăbuşirea lui o parte din pământul în care îşi avusese înfipte rădăcinile. Şiroaiele ploii torenţiale au desăvârşit dezgolirea stâncii…”


„Îhm, a dat din cap edificat Henţea. Şi Damian? El ce spune?”

„Damian? Păi s-a cam supărat, mi-a reproşat, în felul său, că am început să dau din plisc în stânga şi în dreapta, că au să vină acum tot soiul de curioşi să vadă minunea, să-şi scrie nu-mele pe ea, s-o mai şi cioplească pe ici, pe colo, să ducă acasă amintiri… Ca tot omul. Asta voiam?... Şi tocmai în pădurea aia îşi avea el cele mai bune locuri de ciuperci. Acolo cresc cele mai bune pârve, bureţii de copac, îi ştii tu, lumea de pe-aici tăinuieşte cu grijă puţinele locuri unde pot fi găsiţi. Dar cu atâta omenime hălăduind în stânga şi în dreapta, praful are să se aleagă de ei, nu contenea să se tânguiască Damian. De asta s-a temut din prima clipă… De altfel, nu uită niciodată să adauge, după părerea lui n-ar fi lucrurile tocmai în ordine cu apariţia capului aceluia. Spune că ar avea ceva diavolesc într-însul. Că el, Damian, îşi face cruce de câte ori îl vede, să ştiu eu asta!”

„Mda, şi-a confirmat parcă o supoziţie Henţea, în cele din urmă aşa se explică totul.”

Mihai Oargă a mai ridicat o sticlă de bere din sacoşa de lângă piciorul mesei. „E limpede!” a observat, nelăsând să se înţeleagă dacă se referea la bere sau la afirmaţia interlocutorului său. „Aşa a fost să fie! a adăugat, inspirând adânc. M-a prins treaba asta, n-am crezut vreodată că voi putea fi în asemenea măsură captivat de ceva…”

„Era o experienţă unică, a rostit meditativ Henţea, în lumea noastră atât de anostă… Eu te înţeleg! Până la un punct, te înţeleg!”

„Am început să cercetez sistematic locul, a continuat Oargă, am îndepărtat tot lăstărişul, ferigile, am curăţat stânca de resturile de pământ… Nu, din partea opusă megalitul nu prea semăna a om, mai degrabă a broască ţestoasă… Animal totemic, poate. Curios era însă faptul că înfăţişarea omenească,

51A OPTA TREAPTĂ

de când îi stăteam eu în preajmă, căpătase o expresie ciudată! Iar ochiul aveam impresia că mă fixează în indiferent ce loc m-aş fi aflat!

Din când în când mă vizita şi Damian, îmi aducea sus mâncare şi corespondenţa, se mira de ce ordine am făcut pe-acolo, dar mai ales de încăpăţânarea cu care cercetam fiecare palmă de pământ până la zeci de metri depărtare. De cap nu se apropia. «Ăsta-i Beda, mă’ Mihai, îmi zicea, mai coarnele-i lipsesc, poate că le şi are sub miţa aia trasă pe urechi, tu îl slujeşti pe Beda, Mihai, bagă de seamă, ăsta o să-ţi cumpere sufletu’! Poate comori cauţi tu, de nu te mai dezlipeşti de aici! Ai de mine, mama mea care m-o făcut!...»

Damian pleca făcându-şi cruci şi scuipând în urma lui, râdeam de el, Henţea, auzi tu, să-i zică Beda bietului nostru uriaş! Iar Beda, uite că ajunsesem să-i spun şi eu astfel, privea amuzat gesturile lui pripite şi parcă se căznea să-şi caşte fălcile colosale ca să dea drumul unui hohot de râs tunător, să se clatine vârfurile munţilor din apropiere, nu altceva!

Dan Berneanu, cu care păstrasem o mereu mai strânsă relaţie, voia zor-nevoie să scoată o comisie la faţa locului, se arăta convins că mai era ceva de găsit în zonă, vorbea de posibile pietre inscripţionate, ba chiar de sanctuare sau peşteri cu urme ale oamenilor din vechime…

«Ce spui, Beda, de ideea asta, mă adresam eu uriaşului, al cărui ochi căpăta stranii reflexe în lumina crepusculară, cu adevărat ar mai fi ceva de găsit în jurul tău?» Chipul de piatră dădea impresia că ar cugeta cu gravitate la întrebarea mea şi un suspin părea că se înalţă din adâncul pământului, amestecându-se cu şuieratul copacilor seculari.

În cele din urmă Berneanu a sosit, l-a adus cu sine pe Axente Giulea, o somitate, altul mai bun în protoistorie, de când ne-a părăsit Daicoviciu, nu prea avem…”

„Îl ştiu bine pe Giulea, s-a arătat bucuros Henţea, mi-a fost


profesor vreo două semestre la Cluj, apoi l-au trecut la Baza Academiei. Se pare că l-au scos de la catedră pentru că, spre deosebire de predecesorul său, n-a catadicsit să facă pe placul unora dintre cei de sus… Un tip incomod Giulea…”

„El este, a confirmat Oargă, vorbăreţ moşulică, sprinten în pofida vârstei, nu se lăsa ajutat la urcuş. Bârza, şeful parchetului forestier, ne adusese cu maşina sectorului până la punctul de lucru de la Gosta, dar mai încolo trebuia să ne luptăm pieptiş cu înălţimile… «N-ai tu grija mea, fiule, zicea cu un pronunţat accent ardelenesc profesorul, că io-s învăţat cu muntele, mai bine vezi tu de asistenta mea, domnişoara Firulescu, că te-ai recomandat la dânsa, nu-i aşe?...» Gângurea domnişoara Firu-lescu şi se lăsa luată de mijloc pentru a fi trecută peste câte un buştean, peste un pârâu… Că de ce nu mă duc eu la institutul lor, îmi spunea, că tocmai li s-a ivit un loc, concurs – concurs, dar dacă Giulea avea în vedere pe cineva, mai ales cum pun eu suflet în tot ceea ce fac…

Săracul suflet al meu! Nu-mi vine să cred, Henţea! Mi se pare şi astăzi incredibil, auzi?! Imposibil!” Mihai Oargă a plecat capul, apoi a trântit în tăblia taburetului paharul tocmai umplut, încât stropi gălbui au sărit în toate părţile.

„Nu-i nimic, nu-i nimic, revino-ţi”, l-a calmat Henţea, ştergându-şi aşternutul patului de stropii şi spuma de bere.

„Beda dispăruse! Pierise, de parcă l-ar fi alungat cineva cu o ploaie de stânci şi bolovani care zăceau pretutindeni în preajmă. Fugise, izbind în imenşii copaci din faţă şi doborându-i la pământ! Mă părăsise, lăsându-mă pradă celei mai cumplite umilinţe încercate de mine vreodată. Nici nu am mai urcat în maşina lui Bârza la întoarcere, am venit pe jos, ca un hăbăuc, de unul singur, târându-mi într-o mână cortul, în cealaltă rucsacul.

Spre seară, chiar în faţa blocului meu, mi-am dat nas în nas cu Damian Ercea, venea matolit de la grădina de vară, dar vesel şi plin de sine, gesticulând larg. «Hă, hă, Mişule, îmi zice

53A OPTA TREAPTĂ

el strigând, bine proptit pe călcâie şi înclinându-se pe spate, te-am scăpat de Beda, mă’ l-am băgat iar în pământ, de unde şi-o scos capul ca să ne vrăjească şi să ne cumpere, mama mea care m-o făcut!» «Cum ai izbutit?» am îngăimat fără vlagă. «Cu o sticlă de răchie, Mişule, atâta m-o costat, i-am dat-o lu’ Iancsik, artificierul de la IF, ăla de puşcă la drumu’ ăl nou, către Cârlonţu…»

Atunci sus, între patru pereţi, singur, după atâta suferinţă, m-am uitat în jur şi, negăsind nimic potrivit la îndemână, am ridicat degetul spre tâmplă, apoi am apăsat pe trăgaci… O parte din mine s-a prăbuşit la pământ…”


TUNELUL VERDE

Îşi lăsase Rover-ul pe un drum forestier părăsit. Abia pătrunsese până acolo, străduindu-se să păstreze roţile maşinii pe ridicătura dintre făgaşele adânci, bolovănoase, spălate întruna de apele ploilor atât de dese în lumea aceea a pădurilor nesfârşite. Scrâşnetul tablei de sub picioare îl avertiza că dădea greş uneori. Baia mea de ulei, se gândea atunci cu îngrijorare, ca şi cum baia aceea făcea parte din trupul lui, o simţea supor-tând resemnată lovitură după lovitură din partea unui agresor nemilos, pe care era nevoită să-l înfrunte.

O ţinuse tot aşa, din hop în hop, din piatră în piatră, cu rugii de mure lăsaţi peste taluzul drumului biciuindu-i parbrizul, până la primul pod. Nu se putuse încumeta să-l traverseze. Buştenii din care podul fusese încheiat cândva lipseau pe alo-curi, iar cei rămaşi miroseau pătrunzător a putregai, prinseseră mâzgă şi înfăţişau scobituri adânci, din care lemnul fărâmicios putea fi cules cu mâna. Lovise cu vârful cizmei de cauciuc într-un parapet, care se desprinsese scârţâind, aplecându-se peste apă.

Căutase în jur, străduindu-se să distingă semne ale prezen-ţei vreunui om în apropiere. Luna răsărise plină, destrămând vag întunericul nopţii, îşi lăsase ochii să caute în voie printre tulpinile negre ale fagilor spre înălţimi, ştia bine ţinutul ăsta, îl cutreierase odinioară adeseori. Nu departe, pe un versant defrişat de deal, crescuse vegetaţie tânără, mişuna vânatul puzderie prin ea. Cu arma retezată ascunsă sub pufoaică se

55A OPTA TREAPTĂ

îndrepta odinioară sprinten spre ascunzătorile ştiute. Când câinele dădea semn scheunând, îşi dilata ochii, încercând să distingă la fel ca acum prin semiîntuneric, vedea crestele arbuştilor clătinându-se, simţea sângele zvâcnindu-i în tâmple şi arma i se înălţa în aşteptare. Acele clipe!... Nu le mai trăise de atâta vreme!...

Traversase podul cu atenţie, luminându-l cu lanterna, hotărât lucru, cu maşina nu se putea trece. Apoi, dincolo de el, cercetase locul cu şi mai mare luare-aminte, pământul era moale şi scârţâia uşor, semn că prinsese pojghiţă de gheaţă. Firul văii îndrepta în direcţia aceea o boare de aer rece, adusă dinspre înălţimi. Urme de om proaspete nu se distingeau nici aici, doar mici adâncituri de copite, care-l făcuseră să zâmbească în sine. Cum s-ar mai fi dus pe dâra lor!... Drumul mai sus de pod era năpădit de brusturi, altădată, îşi aducea aminte, pe acolo coborau TAF-uri, trăgând buşteni legaţi cu cabluri de oţel. Fusese o exploatare forestieră în amonte. Lucrase şi el şofer pe TAF o vreme, nu aici, în altă parte, după ce îl siliseră să-şi părăsească slujba de la fabrică pe motiv că făcuse cerere de plecare definitivă din ţară… La noi nu merge cu jumătăţi de măsură, i se explicase, ori eşti cu noi, ori împotriva noastră! Le plăcea să rostească vorbe mari. Ştiau să-l facă să se simtă vinovat, să se teamă, deşi el n-ar fi recunoscut în ruptul capu-lui că-i este frică. În faţa nimănui, nici măcar a neveste-si!... Dăduse declaraţii peste declaraţii, te facem noi să spui şi cât lapte ai supt de la mă-ta, îi zicea şeful de post, era mai puţin meşter la vorbă decât secretarul de partid.

Făcuse cale întoarsă peste pod şi se oprise în faţa maşinii, a cărei vopsea strălucea stins în bătaia lunii. Rugii de mure, atârnând de pe versantul abrupt de deal până deasupra drumu-lui necirculat, aproape că o acopereau, ca o perdea. Acolo te las, îi spusese. N-am să lipsesc prea mult. Promit!... Obişnuia să vorbească cu ea, de parcă ar fi fost fiinţă vie. Cu TAF-ul


vorbise la fel. Au şi maşinile astea un suflet al lor, spunea adeseori. Ştia să le preţuiască până la ultimul şurub, nu-şi părăsea niciodată după lucru TAF-ul dacă nu-i mergea ceva cum trebuie. Neamţul, tot neamţ! îl aprecia brigadierul, mai ales că-i dăduse pe mână cel mai învechit utilaj. O fi el ele-ment ostil, cum spuneţi, dar altul mai bun nu găsesc, le zicea el şefilor, care-l mai călcau uneori, înălţând neputincios din umeri. Cui să facă vreun rău prin pustietăţile munţilor ăstora?... Şi-apoi trebuia avut în vedere planul!... Când venea vorba de plan, mai-marilor săi li se cam înmuia gura. Dacă se face sau nu planul, asta era mereu întrebarea la ordinea zilei.

Se smulsese din loc, fără să privească în urmă, nutrea bănuiala că, întorcându-se, l-ar fi cuprins regretele. De ce-i trebuiau lui toate astea? s-ar fi întrebat. Avea acum tot ce, cândva, cu greu şi-ar fi imaginat că ar fi putut să dobândească. Îţi baţi singur cuie în tălpi, îi strigase nu o dată în toiul discuţiilor aprinse nevasta, pentru ce mai ai nevoie de casa aceea afurisită, când poţi cumpăra, cu câteva salarii pe care le primeşti acum, una alături mult mai arătoasă? Tindea să îi dea dreptate femeii, dar în ruptul capului nu i-ar fi urmat povaţa. Uită-te în jur, omule, striga ea arătând larg cu mâna în jurul său, hier ist die Paradies, dort ist die Hölle! Se certau de obicei româneşte, dar ea amesteca din ce în ce mai multe cuvinte nemţeşti în răspunsurile sale. Da, şi dacă ar fi rămas pe a ei, ceva din paradisul de dincolo, de care vorbea, lăsa el acum în urmă: Rover-ul ultramodern, cu nici treizeci de mii de kilometri la bord.

Die Hölle? Adică infernul, auzi tu!... Isteaţo! o certa el în gând. Uite pădurea în lumina lunii, uite frunzele atinse de bruma toamnei, căzând ca o fulguială în bătaia vântului, uite izvoarele picurând peste stânci, asta numeşti tu Hölle? Pufnise scurt pe nări, aşa cum făcea de câte ori voia să încheie o discuţie neplăcută cu Ingrid a lui, şi lungise pasul.

57A OPTA TREAPTĂ

Urma firul unei potecuţe neumblate, acoperite de ferigă, încât un necunoscător al pădurii nici măcar ziua n-ar fi putut-o cu uşurinţă descoperi. Nu folosea lanterna, pentru că pământul îi vorbea sub paşi, înştiinţându-l de toate câte avea nevoie ca să înainteze fără greş. Curând dăduse de brazi şi alte amintiri i se răscoliseră în minte. Pe timpuri, încă la şcoală fiind, umbla cu băieţii de seama lui, cam de pe vremea asta, după pomi de Crăciun, îi aducea pe furiş acasă şi îi vindea pe nimica toată, ca să mai facă şi el un ban de sărbători. Se însoţea în isprăvile sale de cele mai multe ori cu Berni, fiul vecinilor, recent mutaţi în casa de alături, cu care ajunsese doar în câteva zile prieten la cataramă. Faptul că rămăseseră amândoi repetenţi, neluându-şi în ultima clasă a şcolii elementare corigenţa la limba rusă, îi legase şi mai mult. Priviţi cu dispreţ de noii lor colegi, izolaţi în ultima bancă, de parcă ar fi suferit de o boală molipsitoare, deveniseră atât de apropiaţi, încât nu mai puteau fi văzuţi unul fără celălalt.

Profesorul de rusă se numea Piotr Alexandrovici, dar ei îi spuneau Bombonel. Se zicea că ar fi fost român, învăţător cândva, şi că ar fi petrecut câţiva ani în prizonierat la sovietici. Ajunsese politruc într-una din diviziile alcătuite din prizonieri români şi se întorsese, cum se zicea pe atunci, animat de înal-te idealuri revoluţionare. După război se făcuse profesor de rusă… Se dădea rus şi simula că n-ar şti bine româneşte, făcea dezacorduri şi amesteca vorbe ruseşti în rostirea românească. Idi siuda, nemeţkii bandit, obişnuia să le spună, de ce nu învăţat sevodnia?... Şto?... Gavari mai tare! Ei stăteau năuci de groază în faţa lui, pentru că scurta muştruluială a profesorului era urmată întotdeauna de câteva scatoalce aplicate îndesat cu dosul mâinii la ceafă.

Într-o zi, rămăseseră peste program în atelierul şcolii, cu îngăduinţa lui dom’ Bugariu, maistrul-instructor. Era singu-rul dintre dascălii lor care îi încuraja să-i spună dom’ şi nu


tovarăşu’. Şi despre dom’ Bugariu aflaseră câte ceva, cică ar fi fost trimis la ei, adică la capătu’ lumii, cum îi plăcea lui să zică, pentru că îşi salutase pe unde fusese elevii, în a doua zi de Paşti, cu Cristos a înviat! Era profesor de fizică, dar, după o lungă perioadă de suspendare, răstimp în care muncise pe tot soiul de şantiere, fusese reîncadrat doar ca simplu maistru-instructor. Dom’ Bugariu, băgaseră ei de seamă cu multă vreme în urmă, se afla cu Bombonel precum câinele cu pisica.

Mă, le spusese dom’ Bugariu, lăsându-i peste program în atelier – aveau cursuri după-amiază – , mă, faceţi lună aici şi stingeţi lumina la plecare, poate daţi şi pe la sala de sport, să nu fi rămas cumva vreunul pe acolo… Ei erau bucuroşi că fuseseră lăsaţi în atelier, pentru că tocmai îşi confecţionau nişte cuţite din oţel-inox şterpelit de la fabrică, obţinut în schimbul a doi pomi de Crăciun argintii aduşi tocmai din Padeş. Făceau fără să crâcnească ordine în atelier, numai să mai fie lăsaţi din când în când peste program să meşterească una – alta, cuţite sau toporişti mai cu seamă, fără de care în pădure nu prea aveai ce căuta.

Îşi terminaseră lucrul şi voiau să plece în seara aceea, când îşi aduseseră aminte de cuvintele maistrului-instructor, să dea şi pe la sala de sport adică, să vadă ce şi cum pe acolo, parcă aşa le spusese. Sala de sport se afla în vecinătatea atelerului-şcoală, o improvizaseră din două încăperi ale unei clădiri vechi între care spărseseră peretele despărţitor. Dar de ce să verifice ei sala de sport?... îşi amintea că întrebase Berni, niciodată nu li se mai ceruse treaba asta. Păi dacă aşa ne-o zis, îi răspunsese, ce ne costă să… Se apropiaseră în tăcere, nu-i nimeni, şoptise Berni privind pe fereastră. E întuneric. Poate că nu-i, încuviinţase el, tot pe şoptite, neputându-şi explica de ce vorbeau astfel. Dar uite că lacătul nu e pus, hai să-l punem noi, să nu dea cumva vreunul lovitura. Profu îl doseşte întotdeauna în cutia conto-rului electric… Şaise, înjurase Berni, dacă între timp o şparlit careva de pe-aici, or să arunce vina pe noi…

59A OPTA TREAPTĂ

Deschiseseră cu teamă uşa şi tiptil pătrunseseră înăuntru. Apăsaseră comutatorul şi lumina tuburilor cu neon inundase sala până în ultimul cotlon. Şi atunci, ochilor lor, clipind din cauza luminii intense, li se înfăţişase cea mai interesantă ima-gine. Tavarişci Piotr Alexandrovici şi tanti Rujiţa, îngrijitoarea, îşi făceau de lucru pe o saltea sub spalier. Tavarişci Piotr Ale-xandrovici a sărit în picioare cu mâinile împreunate în faţă, de parcă s-ar fi aflat în zidul unei echipe de fotbal sancţionată cu lovitură liberă. Purta şosete vărgate şi avea picioarele nefiresc de albe. I-a împroşcat cu cele mai neaoşe înjurături, nici urmă de dezacorduri sau de cuvinte ruseşti.

După corigenţă au fost declaraţi repetenţi. Dar asta n-a fost pentru ei, având în vedere cele întâmplate, chiar o mare surpriză. Mai surprinşi au fost când au aflat că, înainte de în-ceperea noului an şcolar, atât Piotr Alexandrovici, cât şi dom’ Bugariu au plecat, transferaţi nu se ştie unde. De adevăratele cauze ale repetenţiei lor însă nu s-a mai interesat nimeni.

Brazii fuseseră năpădiţi de licheni, la început dăduse peste unul, şomoioage de licheni îi atârnau pe trunchi şi pe ramuri. Apoi brazii atinşi se înmulţiseră, se şi uscaseră deja unii, câţiva zăceau prăvăliţi peste potecă. Păşise peste trunchiurile culcate cu nemulţumire neagră în suflet, ce păziţi mă, ce păziţi voi?... întrebase în sine, nu mai daţi socoteală nimănui, aşa?... Aţi lăsat totul în plata Domnului… Mânuiţi hârtii prin birouri… Funcţionarilor!...

Mergea cu grijă, ca printr-un cimitir. Printre crengile desfrunzite, rigide, vântul avea un şuierat straniu, însoţit în răstimpuri de icnete înfundate. Picioarele i se adânceau în mormane de cetină uscată. Şi ce pădure fusese asta odinioară!... Când veneau la furat pomi de Crăciun, nu retezau niciodată bradul de la rădăcină, îi luau doar vârful, căci el putea să-i crească iarăşi bradului la loc în scurtă vreme. Odată Berni


căzuse, căzuse rău, nu tocmai de sus, norocul lui, se mai agăţase în nişte crengi, dar tot îşi vătămase în el ceva, a fost cumplit de greu să-l care în spate pe drumul spre casă, mai ales că ăla se tot zbătea, până începuse să-i dea sângele pe gură… Speriat, de pe la jumătatea drumului alergase de unul singur după ajutor. Iar tatăl lui, fie-iertat, l-a bătut atunci cu o coadă de lopată. O vânătaie l-a făcut, iar mamă-sa, în timp ce îl oblojea, zicea că nici n-a plătit încă îndeajuns pentru toate năzbâtiile făcute.

Berni a avut zile şi a scăpat, au plecat pe urmă amândoi la şcoala de ucenici de la Oţelu Roşu şi, mai târziu, tot împreună au fost chemaţi la armată. Numai că pe Berni nu l-au încor-porat, îl descoperiseră bolnav, poate din căzătura aceea să i se fi tras, ori din altceva, că bolile astea nimeni nu ştie prea bine din ce vin… Avea un nume complicat boala lui, ca toate bolile de altfel, simţea dezgust pentru limbajul păsăresc al medicilor, i se părea că ei ascund cu nepăsare îndărătul său o realitate gravă, faţă de care, în pofida importanţei ce şi-o dădeau, erau cu desăvârşire neputincioşi. Avusese pentru prima oară mai îndeaproape de-a face cu ei când îi spuseseră că sora lui mai mare, Iasmine, suferă de schizofrenie. În neştiinţa lui, la auzul cuvântului caraghios, n-a simţit urmă de îngrijorare. Ca să afle apoi că, de fapt, era ţicnită!...

Marea lui surpriză a fost atunci când, la întoarcerea din armată, îl găsise pe Berni însurat cu Anneliese, fata pe care el o iubise înainte şi pe care ar fi vrut s-o ia în căsătorie după lăsarea la vatră. Nu-i spuseseră nici unul, nici altul nimic!... Când o zărise, în dimineaţa reîntoarcerii, peste ulucile gardului, în curtea vecinului, pe Anneliese cu burta la gură, mai să i se taie picioarele… Pentru prima oară îl bătuse gândul s-o rupă cu Berni pentru totdeauna. Apoi şi-a spus că nu face, pentru o femeie nu merita să sacrifice prietenia lor de atâţia ani.

Urcuşul îl obosise şi pe sub pufoaică se făcuse lac de transpiraţie. Altădată putea s-o ţină tot într-o goană până în

61A OPTA TREAPTĂ

vârful muncelului, acum simţea inima zvâcnindu-i în piept şi instinctiv nevoia de a o potoli apăsând-o cu mâna. Şi dincolo mergea el la vânătoare, nu-i vorbă, dar numai în grup, că aşa erau regulile, iar maşina îi aducea pe toţi până la doi paşi de stand, ca după aia să-şi descarce asupra animalelor armele, întocmai ca la un concurs de tir. Mânate înainte de gonaşi, animalele soseau leneşe, îmbuibate, aidoma parcă vânătorilor care le aşteptau. Trofeele erau atent cercetate prin binoclu şi numai ce-i auzea pe însoţitori şoptind de la spate: ăsta-i de zece mii de mărci, ăsta de douăzeci… Odată îi scoseseră tocmai lui în faţă o mândreţe de cerb, cu coarnele cât braţele larg deschise ale unui om pogan. Făcuse pentru prima oară cu tovarăşii de vânătoare o ieşire în Boemia. Patruzeci de mii, auzise îndărătul său şuieratul însoţitorului, şi el parcă uimit de comoara ce le răsărise înainte. Patruzeci de mii?... Rover-ul său, tocmai cumpărat în rate, îl costa numai treizeci şi opt! Se prefăcuse că i s-a blocat arma!... Apoi ţine-te petrecere, cu bere şi cu tot soiul de distracţii de-ale lor, nemţeşti, dacă împuşcai ceva făceai cinste, nu glumă, pe lângă trofeu mai plăteai şi consumaţia, risipă în toată legea, ce mai!...

Tot aici aş vrea să mă întorc să-mi sfârşesc zilele, măcar să zică Ingrid ce-o zice, îşi spusese cu năduf. Pentru mine aici este die Paradies, fato! Să bat iarăşi cu pasul pădurile, să cutreier nestânjenit prin liniştea munţilor, să mă simt din nou, chiar dacă nu mai pot fi cu adevărat, tânăr, să arunc de pe mine kilogramele cu care m-am ales de când mă aflu acolo… Aş vrea eu, adăugase, pierzându-şi treptat elanul, dar calea pe care am apucat parcă nu tocmai în direcţia aceea merge… Iar zvâcnetul inimii în piept îi aducea aminte şi el că îndrăznea să râvnească prea mult.

Atinsese culmea înălţimii muntoase abia trăgându-şi sufletul, trebuia să se grăbească puţin, n-avea încotro. Pri-vise cadranul fosforescent al ceasului de mână, cumpărat de


la celebrul magazin de articole vânătoreşti Franconia: da, timp de pierdut cu odihna nu prea era, nu luase în calcul că în asemenea măsură îl vor lăsa puterile la urcuş. Se oprise totuşi câteva clipe, căutând cu înfrigurare în jur, la poalele celuilalt versant se afla satul. Şerpuia pe firul văii până hăt către in-trarea pe traseul marcat spre vârful Padeşului. Cândva sclipeau luminiţe numeroase devale, acum abia dacă se distingeau ici – colo câteva, licărind timide, precum nişte candele aprinse la priveghi. Totul părea mort, aşa cum moartă era şi mica fabrică din localitate, de care mai toţi oamenii din partea locului îşi legaseră soarta. O închiseseră ăştia. O puseseră pe butuci şi o închiseseră!... Câţi nu şi-au făcut plinul de pe urma ei!... Oh, Rumänien, Rumänien!... suspinase adânc, un şuvoi de aburi ieşindu-i printre buzele întredeschise.

Poieniţa unde se oprise, acolo pe culme, nu-i era, fireşte, nici ea necunoscută. Aici obişnuiau să urce primăvara, tineri fiind, după ciuperci, fiindcă era un loc în care se iveau vestitele Morcheln sau zbârciogi, după rostirea majorităţii localnicilor, socotite mari delicatese prin partea locului. Odată se nimerise aici cu Anneliese singur, strânseseră împreună două coşărcuţe, mai rar asemenea recoltă, apoi veseli se aşezaseră într-un loc ferit, la umbră. Anneliese, foarte rumenă în obraji, devenise deodată tăcută, după ce până atunci flecăriseră împreună câte de toate. Pământul mustea încă de umezeală, încât trebuise să-şi aştearnă jos scurta lui de doc, pentru ca fata să nu-şi murdărească rochia. Vântul aducea din pădure un aer iute de sevă şi de vegetaţie tânără. Atunci el o cuprinsese cu braţul, ea încercase instinctiv să-i scape, apoi brusc, biruită de altă putere, mai mare decât a lui, se lăsase moale pe spate şi închisese ochii aşteptând. I se abandonase fără alt gest de împotrivire, ca un animal ce îşi aşteaptă împăcat cu soarta sacrificiul.

Se simţise foarte vinovat după întâmplarea aceea, când mă întorc din armată te iau, îi făgăduise fetei, iar ea îi aruncase o

63A OPTA TREAPTĂ

privire de fiinţă resemnată, ce va fi, va fi, păruse să-i spună la despărţire, aceeaşi privire i-o surprinsese în dimineaţa reîn-toarcerii, văzând-o uluit peste gard, în curtea lui Berni, cu burta la gură. Atunci, parcă presimţind ce se petrece, îşi făcuse apariţia Berni şi se răstise la ea, geh’ weg! îi poruncise, iar femeia se grăbise să intre în casă, poticnindu-se. Observase şi căutătura lui, ochii întunecaţi de o adâncă nemulţumire, deşi, peste o clipă numai, o jumătate a feţei i se crispase într-un soi de zâmbet şi vechiul prieten venise spre el cu mâna întinsă. Nu, nu merita să facă pe scorţosul, îşi spusese şi îi întinsese lui Berni mâna peste gard. Când v-aţi luat?... bâiguise, totuşi. Ah, nu de mult, îi dăduse acesta răspunsul, când a început să se cunoască…, şi a făcut un semn indicând rotunjirea pântecelui, iar zâmbetul silit i se întinsese pe întregul obraz. Nu-i cunoştea lui Berni felul acela de a zâmbi, dar de atunci încolo nu l-a mai văzut zâmbind altfel decât aşa, fără nicio tragere de inimă.

Începuse să coboare de-a dreptul, făcând covorul gros de frunze să fojgăiască aspru. Dacă ar fi fost la vânătoare, asta ar fi însemnat o mare imprudenţă, dar nu plecase să vâneze, deşi strângea la piept, pe sub pufoaică, puşca lui cu două ţevi. O găsise când desfăcuse grajdul. De pe urma părinţilor săi se alesese cu o casă mică, având o singură cameră, de-i atingea tavanul cu mâna, o bucătărioară şi un grajd, se hotărâse să renunţe la grajd şi să reconstruiască întreaga casă, adăugându-i o cameră. Materiale de construcţie se găseau, foarte ieftine, din demolări. Planificaseră să facă în centrul localităţii nişte blocuri pentru muncitori şi terenul trebuia debarasat de magherniţe. Îşi amintea, de parcă ieri ar fi fost, că-şi adusese de acolo cărămizi în toiul iernii, se grăbise pentru că mai erau şi alţi amatori, apoi curăţase în frig una câte una cărămizile de mortarul vechi, îşi sângerase mâinile tot curăţind, când terminase, aproape că nu şi le mai recunoscuse, atât de butucănoase deveniseră. O dată cu primăvara lucrările trebuiau demarate. Dacă făceai cinste,


constructorii blocurilor te mai puteau ajuta cu una, cu alta, ciment nu se prea găsea, de ceva cofraje de asemenea avea nevoie… Când desfăcuse grajdul bucată cu bucată, dăduse peste puşca cu două ţevi bine dosită a tatălui său. Avea ţevile retezate, pentru a fi mai lesne camuflată sub cojoc. Mai găsise în ascunzătoare vreo două cutii cu cartuşe, inutilizabile, cu cartonul umflat de umezeală, apoi alte câteva nimicuri, prin-tre care şi o reproducere ieftină a unei gravuri de pe vremuri, înfăţişa un vier uriaş între doi vânători, îmbrăcaţi în veştminte de altădată, cu armele ridicate la ochi; dar la o privire mai atentă se putea observa că nu vânatul era în bătaia armei lor, ei părând mai degrabă dornici să-şi descarce flintele unul asupra celuilalt. Îşi amintea că reproducerea aceea tatăl său o păstra pe peretele bucătăriei prinsă cu pioneze, apoi dispăruse, nu cu mult timp înaintea morţii acestuia.

Ce înfăţişează imaginea asta, tată? întrebase odată, când, mai măricel de-acum, curiozitatea începuse să-i dea ghes. O legendă, îi explicase tatăl, legenda vânătorilor învrăjbiţi… De la bunicul tău o am, naiba ştie de unde a adus-o, că-i plăcea să cutreiere prin lume. S-a însurat târziu şi s-a certat cât a trăit cu cumnaţii săi pentru avere. Cu nimic nu s-a ales, ba, mai mult, într-o zi a dispărut fără urmă. Ţin bine minte ziua aceea. Cu o seară înainte băuse zdravăn, obişnuia să bea pri-vind tabloul ăsta, gemând din când în când de parcă ar fi avut o rană mereu deschisă în sine, apoi dis-de-dimineaţă a plecat, încă pe întuneric, ca de obicei, m-a mângâiat pe cap, fiindcă observase că mă trezisem şi îl priveam, şi nu s-a mai întors. Zic unii, bunică-ta, de pildă, care a mai apucat să te vadă, că tu îi semeni leit…

Pusese şi el puşca la loc ferit şi nu destăinuise nimănui existenţa ei. Până la urmă însă lui Berni tot i-o arătase, ba chiar fuseseră împreună la vânătoare o vreme. Împărţeau prada frăţeşte. Mai târziu, Berni îşi cumpărase puşcă nouă. Făcuse

65A OPTA TREAPTĂ

şi el cerere pentru permis, dar nu i se aprobase. Mă, soră-ta-i nebună, se justificase şeful de post, care avea un cuvânt de spus în rezolvarea problemei, şi noi, mă neamţule, puşti la îndemâna nebunilor nu lăsăm. Degeaba căutase să-l înduplece, spunând că soră-sa e de mult plecată, că se căsătorise într-o localitate aflată la nu tocmai mică distanţă… Nu, nu şi pace!... Puşti pe mâna scrântiţilor nu pot fi date, cine ştie dacă el însuşi n-ar putea fi cumva… Se simţise pentru prima oară scârbit în ase-menea măsură, încât i s-a vârât în minte ideea să plece în lumea largă… Dar în viaţa lui apăruse Ingrid şi atunci crezuse că se cuvine să dea uitării asemenea planuri. În definitiv puşcă avea, iar marginea pădurii i se afla la abia o sută de paşi de casă.

Îl trăsese Berni de limbă nu o dată să-i spună unde o punea bine, dar ceva îl îndemnase să se ţină tare. Poate dacă prietenul său nu şi-ar fi însoţit mereu cuvintele cu zâmbetul acela străin, schimonosit, s-ar fi înduplecat, dar aşa… Mă, Berni, îi spusese încurcat, nu că mi-ar fi frică, dar trebuie să înţelegi şi tu, ce e bine, nu e rău, avea tată-meu o vorbă, nu te supăra… Ş-apoi, două guri vorbesc mai mult decât una singură!... Dar Berni se supărase. Chiar surprinzător de mult. Îi aruncase aceeaşi privire grea de nemulţumire, ca atunci în curte când dăduse cu ochii de Anneliese însărcinată… Făcuse un băiat. L-au botezat Sigi, de la Sigmund, îi explicaseră, acesta fusese numele unuia din fraţii ei, pierit nu de mult într-un accident de muncă. Se prăvălise la fabrică un pod rulant peste el… Făcuseră botez cu mulţi invitaţi, dacă nuntă nu avuseseră, pentru că Anneliese fusese jelnică, măcar de un botez ca lumea să aibă parte… Tu nu ştii prin ce am trecut noi aici, erai la armată pe vremea aia. Surprinzător cât de bine se prefăcea că n-ar fi avut idee de legătura lui cu Anneliese înainte de căsătoria acesteia!

Se oprise să-şi tragă iarăşi sufletul, trebuia să fi ajuns la jumătatea versantului către sat. Coborâtul de-a dreptul


îi cam înmuiase picioarele. Traversase şi vechiul drum de care ducând spre minele săpate cu aproape un secol în urmă, de mult abandonate şi ele. Era solid, cum se făcea pe vremuri, pe pat adânc de piatră, şi rezistase bine torentelor. Pe aici se transportase cândva minereu spre micul furnal al fabricii de fier, cum i se spusese odinioară. Dacă ar fi coborât pe drum puţin spre dreapta, ar fi ieşit în marginea de sus a cimitirului. Acolo, chiar la capăt, erau mormintele părinţilor săi. Primul care îi părăsise fusese tatăl, murise tânăr, înainte de a împlini cincizeci de ani. El era ucenic la Oţelu Roşu şi îl chemaseră acasă, fără să-i spună de ce. Venise tot aşa, peste munte, în toiul iernii, înotând prin zăpadă, pe drumul de sub linia de înaltă tensiune. Fie iarnă, fie vară, pe acest drum se ducea la Oţelu şi venea la sfârşit de săptămână îndărăt. La fel ca Berni şi alţi vreo doi de seama lor. Vorbisem cu el din bucătărie, se tânguia mama, frângându-şi mâinile. Făceam de mâncare şi el a spus că se duce să se întindă oleacă pe patul din cameră, că îi venise rău pe neaşteptate. Îi ziceam nu mai ştiu ce prin uşa întredeschisă, când deodată mi-am dat seama că nu-mi mai răspunde. Am crezut c-o fi adormit. Când să-l chem la masă, el murise…

Se rezemase de trunchiul neted al unui fag mai gros. Îşi plimbase palma mâinii stângi pe coaja copacului, spunându-şi: aici trebuie să fie. Şi, într-adevăr, era acolo, o inimă încrustată în lemn cu briceagul, sub care scrisese numele său şi al Anne-liesei. Crestăturile se umflaseră cu timpul, ca o rană urât vindecată. Îţi place să chinuieşti copacii, îi spusese fata cu reproş, când îi arătase cu ce îşi trecuse timpul la locul obişnuit al întâlnirii lor. Nu ştiuse ce să răspundă, credea c-o să-i facă plăcere… Niciodată n-a întrebat-o de ce nu l-a aşteptat, ţinea minte că în ultima permisie fata nu l-a mai lăsat s-o atingă. Era în doliu, adânc îndurerată de pierderea unicului frate, încât reţinerea ei părea să aibă astfel o justificare. L-a însoţit

67A OPTA TREAPTĂ

totuşi până la gară când a făcut cale întoarsă la unitate, te rog să mă ierţi, îi spusese şoptit, cu privirea plecată, aşa a fost să se întâmple… Însă el crezuse că ea vorbeşte de cel dispărut, Dumnezeu să-l ierte, i-a răspuns, dar morţii cu morţii, viii cu viii, când mă voi întoarce, totul are să fie bine… Atunci fata a tresărit şi a început domol să plângă.

Iar maică-sa ştiuse cum stăteau cu adevărat lucrurile, căci în permisia aceea a fost mult mai grijulie cu el decât de obi-cei. A pierit biata şi ea, cam la vreun an de la întoarcerea lui acasă. Boala Iasminei o doborâse. După ce îşi văzuse fata luată aproape cu forţa şi dusă la spital, abia mai îngăduia să i se dea de mâncare, Iasmine fusese copilul său preferat, cu ea ar fi vrut să-şi petreacă bătrâneţile, să-i crească pruncii. Pe el nu îl dorise. Erau timpuri grele când venise pe lume, nemţii erau luaţi de pretutindeni şi duşi în Rusia la muncă forţată. Pe soţul ei îl înşfăcaseră, fusese mobilizat pe loc, fiindcă fabrica era angajată în producţia de armament, dar pe ea, văzând-o însărcinată în lună mare, o împinsese unul mai omenos deoparte. Nici după Hans, bărbatu-său, cu toate că s-ar fi putut să nu-l mai vadă niciodată, nu plânsese atât de mult cât după Iasmine, în cele câteva săptămâni de internare a acesteia la spital. În cele din urmă fata îşi revenise cât de cât. O dusese o vreme aşa, când mai bine, când mai puţin bine, apoi îşi găsise pe unul şi se măritase, cine ar mai fi putut să creadă că îşi va întemeia un cămin?... Dar era fată frumoasă, iar celui ce o luase, puţin mai în vârstă omul, sticlar la Tomeşti, de curând văduv, îi căzuse la inimă. În schimb mama, continua să se usuce pe picioare de jale şi într-o zi se dusese să-i ţină tovărăşie lui Hans al ei în cimitirul din deal. Faptul că îşi vedea fiul muncind cu sârg la casă, că i-o prezentase pe Ingrid, viitoarea lui soţie, n-o scosese din ale ei. Se cam împotrivise la ideea lui să renunţe la grajd. O să vină timpuri mai bune, poate, creşteţi şi voi o văcuţă, o ţinea bătrâna morţiş. Dar el îşi vedea de treaba lui, adusese


cărămizi în toiul iernii, apoi făcuse rost de lemnăria pentru acoperiş, săpase şanţuri, în sfârşit constructorii blocurilor din centru îi descărcaseră, în schimbul mai multor plocoane grase, nişte basculante de beton în fundaţie, că doar nu dădeau din lucrul lor. Bătrâna privise toate astea din ce în ce mai abătută şi mai închisă în sine. Ştia el bine necazul său. Nu pe el l-ar fi dorit în casa părintească, ci pe Iasmine, iar pe Ingrid n-o putea înghiţi. Parcă prea dă din gură fata asta, nu găseşti? îl întrebase într-o zi întărâtată. Sau, ce sare aşa de gâtul tău? îl zgândărise cu alt prilej. Nu vede că mai sunt şi eu pe-aici? Tineretul ăsta chiar nu mai are nicio fărâmă de ruşine?...

Bagă de seamă şi tu cum se poartă lumea astăzi, i-o în-torsese el, mai uită-te şi tu la televizor – tocmai cumpărase unul de la cooperativa de consum. Acum e la modă fetele să fie mai ale naibii, mai drăcoase, cum să-ţi explic, decât pe timpul tău… Drăcoase, bine zici, murmurase bătrâna, recăzând în muţenie.

Trimisese bani cumnatului să le facă monument părinţilor în cimitir, cu placă de marmură pe care să le fie scrise numele şi aplicate fotografiile trase în porţelan. Alaltăieri urcase el însuşi în cimitir de ziua morţilor, cu lumânare în mână, după obiceiul locului, în convoiul celor ce mergeau seara, la apusul soarelui, să-i cinstească pe cei dispăruţi. Imediat ce slujba de la biserică lua sfârşit, în frunte cu popa, credincioşii apucau pe aleea ce urca şerpuind din vecinătatea bisericii, flancată de băgrinii cu frunza îngălbenită de primele brume ale toamnei. Asistau la mica ceremonie oficiată lângă crucea care străjuia intrarea şi, în cele din urmă, se împrăştiau printre morminte, depunând flori şi aprinzând candele ori lumânări la căpătâiul morţilor. Morţii lui erau sus, la marginea marginii, îşi năclăise pantofii cu lutul moale al potecii până ajunsese acolo, venise îmbrăcat ca scos din cutie, iar Rover-ul şi-l lăsase în faţa bise-ricii. Acum, în schimb, purta pufoaica lui cea veche, pantaloni

69A OPTA TREAPTĂ

de doc şi cizme de cauciuc, aşa cum obişnuia cu ani în urmă să colinde prin păduri.

Începuse să coboare din nou şi, în curând, i se înfăţişaseră ochilor obişnuiţi cu întunericul primele case de pe drumul Padeşului, ştia exact unde ieşise, la podeţul dinaintea casei lui Oprişoni, acolo unde cu mulţi ani în urmă o băbuţă creştea câteva capre şi un ţap. Iar ei, copii afurisiţi din cale-afară, se nărăviseră să călărească ţapul sărmanei femei, iar ea fugea surprinzător de sprintenă să-i bată cu urzici.

Din capătul grădinii, aflat chiar pe liziera pădurii, cercetase atent locul. Drumul era pustiu. Doar două becuri chioare, la distanţă apreciabilă unul de celălalt, încercau să împrăştie cât de cât întunericul nopţii. Un câine hămăise de câteva ori, cât timp el traversase grădina şi ieşise în faţa podeţului. Mai privise o dată cu atenţie în jur, apoi trecuse cu grijă, silindu-se să nu facă zgomot, pe scândurile ce clămpăneau la fiecare pas, abia după ce traversase îşi înălţase privirea şi îşi văzuse printre pomi acoperişul casei.

Când i-au venit actele de plecare definitivă, formularele mari, cum erau numite, i s-a spus că nu poate părăsi ţara până nu-şi lichidează aici bunurile imobiliare. Adică să vândă casa, ori s-o doneze, să facă ce ştia, dar să nu mai figureze proprietar în acte. Era o scorneală a regimului de care nu a prea ţinut seamă. Perspectiva plecării i se păruse îndepărtată, om vedea noi ce e de făcut atunci îşi spunea, poate le mai vine între timp şi ălora de sus mintea la cap…

Asta îl duruse cel mai mult, să-şi dea pe o nimica toată casa la care muncise atât, pentru care şi-a tras de la gură atâţia ani ca să-i achite Iasminei partea ei de moştenire. Dar dacă, neputându-şi face un rost dincolo, ar fi vrut să se întoarcă?... Iaca, ai să-ţi cumperi alta, îi dăduse ironică Ingrid soluţia, fără să creadă că el şi-ar mai putea dori vreodată acest lucru, să revină aici, cu alte cuvinte. Reacţionase furibund: nu-i trebuia


alta! Casa lui îi trebuia! Lucrul lui! Munca lui! Truda lui!... Când i se vârâse în cap soţiei sale să lase baltă totul şi să

plece definitiv dincolo, nu-şi mai aducea prea bine aminte. Nu vrei să depunem şi noi cerere?... l-a întrebat ea odată aşa, ca într-o doară, după ce-i povestise zile la rând despre faptul că verişoara ei, Bettina, primise formularele mari şi despre ce trebuise să facă pentru ca să le obţină. Costă nişte bani plecarea asta, mârâise el cu nasul în farfuria cu mâncare şi apoi se dusese să se culce, cum se obişnuise de la o vreme când venea de la lucru. Se cam lenevise cu trecerea anilor, cât fusese tânăr să-l fi trimis cineva peste zi la odihnă i s-ar fi părut o pedeapsă. Nu-i spusese nimic neveste-si că şi pe el îl bătuse cândva gândul să plece, să o şteargă simplu peste graniţă, fără alte formalităţi, deşi ştia că riscă şase luni de puşcărie dacă va fi prins. Or, tocmai faptul că îşi întemeiase o familie şi îşi ridicase o casă îl îmboldise să îndepărteze din minte asemenea planuri.

Aşa zic unii că ar costa, se tolănise Ingrid lângă el pe canapea. Dar pe Bettina, verişoară-sa, n-a costat-o mai nimic. Nişte taxe, deplasările, atâta ne putem permite şi noi… facem o încercare… Ştia să fie mieroasă când voia ceva. Tolănită lângă el, chiar trecută de prima tinereţe, avea darul să fie foarte convingătoare…

Se arătase de acord mai mult ca să scape de gura ei, după plecarea Bettinei, cam de aceeaşi vârstă, pe măsură ce primea veşti de la dânsa, Ingrid devenise obsedată de ideea repatri-erii. Aşteptarea prelungită ce a urmat depunerii cererilor de emigrare aproape că o scosese din firescul comportării de până atunci. Noi, germanii, se obişnuise să spună tot la a doua vorbă în conversaţiile, nu puţine, pe care le purta pe stradă, ori pe la diferitele cozi unde aştepta să cumpere de-ale gurii. Dar când s-au trezit cu formularele mari în mână, în toiul bucuriei fe-meii, lui i s-a înfipt ca un spin în minte gândul: ce era de făcut cu casa? Până acum îl alungase mereu şi, cu cât trecea timpul

71A OPTA TREAPTĂ

fără vreun semn de bunăvoinţă din partea autorităţilor, tot mai uşor îi venea să-l alunge. Pentru ca, deodată, întrebarea să-şi ceară de azi pe mâine un răspuns.

Cineva de la notariat îl îndemnase pe şoptite să încheie un act de vânzare – cumpărare fictiv, te înţelegi cu o persoană de încredere, faci formele, fără să încasezi banii, rămâi proprietar în realitate căci, la o adică, persoana în cauză recunoaşte că nu te-a plătit şi actul de vânzare e nul de drept.

Au stat el cu Ingrid o seară întreagă în cumpănă. Să încheie actul cu Iasmine? reflectase cu voce tare. Pe naiba, intervenise nevasta, mai bine informată, ca de obicei, Iasmine e dilită, ştii bine. Ş-apoi bărbatu-său are casă la Tomeşti, deci e şi ea proprietăreasă. Nu se poate!... Aşa era. Legislaţia ultimilor ani prevedea că nu poţi deţine două bunuri imobiliare în acelaşi timp. Au rămas din nou pe gânduri o bucată de vreme. Ce bine ar fi fost să i-o fi putut lăsa lui Berni! spusese el într-un târziu. Vecin, aici alături, putea să-i poarte de grijă, ba chiar s-o şi folosească, cine l-ar fi oprit? Dar era şi el în situaţia Iasminei. Numai dacă…

Dacă?... îl privise întărâtată Ingrid. După ea, orice tărăgănare a plecării era periculoasă! Poate apare ceva, un decret, vreo dispoziţie, dracu’ştie, şi se suspendă aprobările, obişnuia să zică, cu ăştia nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, s-au mai văzut cazuri!... Intrase într-atât în ea obsesia plecării, încât nu doar casa, ci şi straiele de pe dânsa şi le-ar fi dat, nu-mai să se vadă odată dincolo. Sigur, îi spunea el, când o vedea atât de nerăbdătoare, casa asta pentru tine nu înseamnă nimic! Pentru el era… Ştiu, i-o reteza femeia, e munca ta, e truda ta, e chinul tău!... Cunosc predica! Dar şi alţii şi-au lăsat munca şi truda şi ce-or mai fi avut şi uite ce bine le merge acum. Ce fotografii trimit! Ce maşini au! Ce locuri văd!...

Numai dacă, reluase el gândul rostit cu voce tare, ne-am învoi cu Sigi…


Sigi, copilul lui Berni şi al Anneliesei crescuse. Făcuse şcoală şi câştiga la fabrică binişor. Devenise chiar ceva ştab pe la UTC, intrase în procentele acelea rezervate minorităţilor conlocuitoare, una – două era chemat pe la tot soiul de şedinţe. Anneliese nu mai putea de mândră din pricina asta. Sigi al meu în sus, Sigi al meu în jos, despre altceva nu era dispusă să vorbească. E drept, unii ziceau că Sigi le cam bea, alţii că e fus-tangiu… Dar, în definitiv, la vârsta lui nu era ceva neobişnuit.

A doua zi s-au înfăţişat la vecini cu propunerea lor. Să încheie actul cu Sigi, adică. Bine, spusese destul de plăcut surprins Berni, să discutăm cu băiatul, e la serviciu, dar vine curând.

Berni se pensionase de boală. După ultima internare, medicii îl sfătuiseră să se lase de meserie. Îmbătrânise înainte de vreme, obrajii i se scofâlciseră şi prinseseră o pronunţată tentă gălbuie, acceptase să se pensioneze imediat ce îşi termi-nase şcoala băiatul, acesta avea acum venitul lui, el de ce să se mai ostenească? Sănătatea înainte de toate! Nu, lui niciodată nu-i trecuse prin gând să plece în Vest, dacă nu mai putea munci, la ce bun să se ducă, numai să moară pe-acolo?... Poate băiatul… Dar nu credea…

Gurile rele spuneau însă că Berni ştiuse să se facă de mult frate cu dracul pe-aici, pentru a mai netezi drumul vieţilor lui şi alor săi, că se pensionase în condiţii dintre cele mai avanta-joase şi că ridicarea atât de timpurie a lui Sigi în scaune din ce în ce mai înalte ale organizaţiei comuniste de tineret nu prea era întâmplătoare. De ce să mai plece atunci? Nu de bine îşi ia omul lumea în cap!

Bineînţeles, fiecare putea spune ce voia, dar lor purtarea lui Berni nu le dădea câtuşi de puţin motive de îngrijorare. Poate numai faptul că i se eliberase cândva permis de armă fără stagiul militar satisfăcut, contrar obiceiului, li se păruse nefiresc. Îl şi întrebase atunci cum de putuse să-l obţină…

73A OPTA TREAPTĂ

Cu pile, mărturisise Berni, însoţindu-şi vorbele cu râsul său schimonosit. Dar sunt lucruri care nu pot fi date în vileag, ce e bine, nu e rău, nu tu mi-ai spus odată asta?... Să ştii însă că eu te-aş fi ajutat şi pe tine, adăugase, dar când e vorba de probleme la tărtăcuţă, şi se ciocnise cu degetul arătător în frunte, ăştia suflă şi-n iaurt! Îmi pare rău!

Sigi era un tânăr bine făcut, blond, cu mustăcioară, leit maică-sa; Anneliese se topea de dragul lui, le arunca şi lor priviri fugare, să se convingă că îi admiră fiul. Purta haine dintre cele mai bune, giacă de piele cu o mulţime de fermoare, jeanşi negri şi cizme joase, cu carâmbii strânşi în curele. Era şi el deja vânător, le arătase mândru micul său arsenal, despre isprăvile lui vânătoreşti şi chiolhanurile care le urmau, la cabana forestierilor de la Dâmpu, de obicei, în tovărăşia unor misterioşi indivizi sus-puşi, de la partid ori cu nevăzute stele pe umeri, cărora învăţase ca nimeni altul să le facă şederea plăcută, lumea mai aflase câte ceva.

Sigi se lăsase greu convins, urma să primească locuinţă la bloc, tocmai era unul mai acătării în construcţie, într-o cutie din alea de chibrituri cum se făcuseră până acum, ori la blocul de nefamilişti, ar fi putut să se instaleze când ar fi vrut, însă nu era confort, plus că locuia lume de condiţie proastă, cu puzderie de copii, acolo.

Dar Sigi, îi spuseseră, tu poţi folosi casa ca şi cum ar fi a ta!... Îţi lăsăm mobila, totului tot!... Noi, cine ştie dacă ne-om reîntoarce vreodată? Poate în vizită cândva, ne pui şi nouă la dispoziţie o cameră acolo, pentru o săptămână – două. Dacă însă s-o schimba regimul, că uite, lucrurile se cam mişcă în lume, ori numai legislaţia asta şchioapă, vrem să ştim că ce-i al nostru, până ne-om mai duce zilele, rămâne al nostru. Eu una nici nu văd ce aş mai avea de căutat pe aici, se grăbise să adauge Ingrid, şi când noi, germanii, spunem o vorbă…

Să se schimbe regimul? hohotise băiatul cu gura larg


deschisă. Hai, că mă faceţi să râd. Dacă pe asta vă bazaţi, atunci m-am lămurit. Cred că n-aţi mai vorbit în altă parte asemenea pros…, mă rog, ştiţi ce vreau să spun!...

Plecaseră dezamăgiţi. Sigi nu se arătase deloc ademenit de înţelegerea propusă, să se mai gândească, fusese singurul său răspuns. A doua zi însă le bătuse el, însoţit de taică-său, în poartă. Hai s-o facem, le spusese, fără prea multe justificări ale hotărârii lui. Se bucuraseră şi băuseră un litru de răchie împreună. Şi cu apartamentul de bloc, îl iscodise atunci, aşa într-o doară, în toiul discuţiei, pe băiat, cum rămâne?... N-ai dumneata grija asta, i-o întorsese el cu limba mai dezlegată de băutură, poate că rămân şi cu ăla, hm?... Şi îi făcuse şiret un semn cu ochiul.

O apucase pe marginea drumului lăturalnic ce urca spre fosta lui casă. Se profila tot mai bine în lumina răspândită de luna ridicată de un cot peste arboretul dinapoia ei. Nu stătuse cu mâna în sân Sigi, trebuise să recunoască, îi adăugase casei o verandă, iar podul părea să fi fost transformat în mansardă, cu un balconaş de fier forjat spre stradă. Grădina de pe coasta dealului fusese cultivată, ca pe vremuri, cu porumb, cules deja acum, iar o parte din tuleii tăiaţi de curând zăceau stivuiţi pe margine. Da, îşi spusese, toate aste ar fi fost bune dacă…

Portiţa nu era încuiată, intrase în curte, urcând agale povârnişul pavat cu cărămidă de lângă împrejmuire. Pavajul ăsta voise să-l înlocuiască, fiindcă devenea prea alunecos iarna, cu nişte trepte largi, cimentul pe care-l procurase pentru ele l-a lăsat până la urmă nefolosit în şopron… Vântul se stârnise pe neaşteptate şi tuleii de porumb rămaşi netăiaţi prinseseră să foşnească. Zgomotul lor abia auzit îi trezea alte amintiri. De câte ori nu stătuse la pândă în capătul grădinii, sau ceva mai sus, lângă liziera pădurii, auzind mereu freamătul ăsta, parcă fără sfârşit, când bătea Coşava, vântul dintre anotimpuri. Păzea

75A OPTA TREAPTĂ

să nu-i dea iama mistreţii în porumb. Habar n-avea pe atunci de îngrădituri electrice sau alte rahaturi din astea cum văzuse în Vest. Puşca n-o putea folosi chiar atât de aproape de casele oamenilor, dar mai sus puţin, pe Negre, pe unde cobora hâţa la pradă, putea să îi aţină calea cu arma în mână. Erau nişte locuri acolo, de unde, se convinsese împreună cu Berni, detunătura nu putea fi auzită în vale. Nu se aflau prea departe şi Berni făcea faţă drumului, nimic nu îi grăbea, totul era să găsească un stand unde vântul să le sufle din faţă. Apoi n-aveau decât să aştepte, porcii se îndreptau aţă spre porumbul lor. Gurile rele răspândiseră vorba că de aceea îl şi cultivau…

Un hămăit de câine îl făcuse să tresară. Dulăul se repezise la el cu dinţii rânjiţi şi coama gâtului zbârlită. Cs, cs, cs, Alfi, şoptise, lăsându-se pe vine. Câinele se oprise cu urechile ciu-lite. Mârâituri i se iscau încă fundul gâtlejului. Alfi, nu mă mai cunoşti, băiatule, îşi întinsese braţul spre animalul întărâtat. Acesta îşi împinsese şi el înainte botul adulmecând. Se bătuse cu palmele peste coapse. Aici, Alfi, aici! Cu un scheunat de bucurie câinele se apropiase, tropotind cu picioarele dinainte. Îl recunoscuse. Cum te-ai mai împlinit, măi Alfi, măi!... Dacă n-aş purta îmbrăcămintea de altădată, nu m-ar recunoscut, poate, îşi spusese. Şi aşa e de mirare, după atâta vreme!... Câinele scheuna fără contenire, agitându-şi coada ciuntită. El îl crescuse de puiandru şi-l deprinsese cu vânătoarea. Câte întâmplări nu trăiseră împreună, de câte ori nu împărţiseră hrana după o zi de alergătură prin desişuri! Odată bietul câine, încă tânăr şi zburdalnic, căzuse prins într-un balţ pentru vulpi. Ore în şir umblase să-l găsească. Dăduse de el în cele din urmă, animalul era sfârşit de cât se zbătuse şi în jurul trupului sârma de oţel îi tăiase adânc în carne. Pe braţe îl adusese până acasă şi îl salvase din ghearele morţii.

Măi Alfi, măi, şoptise iarăşi, mai mult pentru sine, apoi se înălţase în picioare. O fereastră a casei se luminase pe


neaşteptate. Cine-i acolo? îl auzise pe Sigi strigând. Se trăsese înapoia unei magazii şi aşteptase. Cine-i? mai răcnise o dată bărbatul din pragul verandei. În casa de alături şi Berni dădea semne că s-ar fi trezit. Câinele, dezorientat, când se gudura în preajma vechiului stăpân, când se întorcea chelălăind în faţa celui nou. Se auzise zgomot de lanţ şi Alfi nu se mai ivise. Parcă simţind încordarea ce stăruia în aer, animalul îşi făcuse cunoscută neliniştea prin urlete tânguitoare.

La adăpostul unor tufe de coacăze, o luase cu paşi măsuraţi pe cărăruia ce conducea spre capătul de sus al grădinii. Lumina lunii se împuţinase din pricina unor perdele de nori. Totuşi era suficientă ca, odată ajuns la capătul culturii de porumb, să poată fi văzut străbătând porţiunea de urcuş până la liziera pădurii. Dar nu se sinchisea de asta. Mergea fără să se grăbească, simţea pământul umed, lutos, lipindu-i-se de striurile tălpii cizmelor. Îşi amintise de câte ori o luase pe coajă în copilărie, pentru că nu ţinea seama de porunca mamei şi venea mânjit de noroi din pădure, prin grădină, acasă. Îl bătea cu lingura de lemn la palmă. Dacă refuza să o întindă, mama, întărâtată, îl lovea unde apuca. În caz că aducea niscaiva bureţi, scăpa ceva mai uşor, doar cu o muştruluială. Numaidecât mama alegea bureţii cei mai arătoşi, oferindu-i, fripţi pe plită, cu sare, Iasminei. Iasmine râdea de plăcere şi îl lăuda, lucru care pe el îl umplea de bucurie. Chiar dacă mama mai bodogănea oarecare vreme, doar ea era cu spălatul rufelor, nu?... Avea mâinile sângerii şi crăpate din pricina clătitului lor în apa rece ca gheaţa a pârâului.

La capătul urcuşului spre liziera pădurii se oprise. Jos se auzeau voci răstite. Alfi îşi rărise urletele, apoi, printr-un scheunat prelung, dăduse de înţeles că fusese lovit ca să tacă. Ar mai fi vrut să tragă puţin cu urechea la glasurile aspre ce se înălţau din vale, dar, cum luna tindea să lepede acoperământul străveziu al norilor, îşi spusese că era momentul să-şi con-tinue drumul. Era o noapte tocmai potrivită pentru o întâlnire

77A OPTA TREAPTĂ

cu hâţa de pe Negre, ar fi distins limpede umbrele porcilor venind să se înfrupte din ştiuleţii lui. Cu un binoclu bun, i-ar fi putut vedea chiar din pragul casei, când traversau porţiunea descoperită dintre pădure şi cultura de porumb. Acum erau scule perfecţionate, de care odinioară, aici aflându-se, habar n-avea: binocluri sau sisteme de ochire cu infraroşii, sisteme de ghidaj cu laser… Nu-şi cumpărase aşa ceva. Aia nu mai era vânătoare, ci masacru. Corect era ca animalul să păstreze o şansă de scăpare… Să înfrunte vânatul de aproape, să-şi asume chiar riscul unui atac din partea lui, cum de atâtea ori o făcuse prin aceste păduri, ei, asta da faptă vânătorească!… Atunci când îi vedea pe îmbuibaţii de dincolo picotind pe stand, în costumele lor de camuflaj şi cu sticluţa de coniac la îndemână, cu animalele ivindu-se leneş înaintea lor, nebănuind ce li se pregăteşte, îl apuca lehamitea. Să vânezi doar pentru a-ţi satisface pofta de a ucide! Puah!...

Intrase iarăşi în pădure pe cărarea atât de îngustată din pricina vegetaţiei îndesite la margine, încât trebuise să-şi facă loc prin lăstăriş cu mâna. Ultima oară trecuse pe aici însoţit de Berni, după ce făcuseră aranjamentul cu casa. Merseseră, ca de obicei, în poiana Negrelor, fusese tot aşa, o zi de toamnă târzie, peste câteva zile urma să plece pentru totdeauna. Berni se mişca greoi, în vara acelui an suportase o operaţie dificilă la unul din plămâni. Cine ştie dacă am să te mai văd, se amărâse Berni, oprindu-se des şi scoţând precipitat aburi pe nări. Lasă, că se vor întoarce poate lucrurile, îl liniştise, ceva – ceva se mişcă în lumea asta, că, uite, rusu’ ăla cu pată în frunte o des-chis o ferestruică, sau cum mama naibii îi zic, către libertate. Te pomeneşti că m-oi sătura de stat până la urmă pe unde mă duc şi oi veni să îmbătrânim aici împreună, mai adăugase pe un ton vesel. Ţinea minte că, după ultimele cuvinte, Berni îi aruncase o privire scurtă, bănuitoare, apoi, dându-şi seama că glumeşte, pe chip îi apăruse zâmbetul acela schimonosit, mai


îndreptăţit acum decât odinioară, îşi spusese, fiindcă sugera suferinţa lui lăuntrică. Presimţise însă bine, peste numai un an lagărul socialist se prăbuşea.

Drumul până în a treia poiană a Negrelor era destul de scurt. Primele două se aflau pe coasta dinspre sat al muncelu-lui, a treia – imediat după culme, pe versantul de dincolo. La capătul acesteia se rostogoleau peste nişte praguri înalte apele unui pârâu, loc unde se formau iarna imenşi ţurţuri de gheaţă, de grosimea tuburilor de orgă ale bisericii satului. Poiana era împresurată şi ea de multă vegetaţie tânără, avangarda pădurii ce tindea să o cucerească palmă cu palmă de la un an la celălalt.

Trecuse cu pas agale de prima, apoi de a doua poiană, aşa cum urcase şi cu trei ani în urmă împreună cu Berni. Privirea lui, când doar glumind pomenise de o posibilă întoarcere, n-o putuse uita. Iar la câteva luni după revoluţie, prin vara lui ́ 90, când venise într-o scurtă vizită, împins de curiozitatea de a vedea cum stăteau lucrurile, după toate cele întâmplate, şi pe meleagurile lui de baştină, Berni îl întâmpinase posomorât, cu aceeaşi căutătură bănuitoare. Se arăta încercat de teamă din pricina nesiguranţei vremurilor noi, deşi fiului său, lui Sigi, nu părea să-i meargă câtuşi de puţin rău. Se căsătorise, aştepta un copil, iar la fabrică ajunsese ceva mahăr, cu un venit mult peste câştigul obişnuit al localnicilor. Că fusese utecist de frunte se cam uitase, părea să se fi înscris în altă formaţie politică şi cu noii potentaţi avea relaţii chiar mai bune decât cu ceilalţi. Acum îi primea în propria casă, astfel că nu de puţine ori maşini cu numere mici adăstau în faţa porţii sale. Avea şi el maşină, o Dacie care nu-l mai mulţumea însă, voia ceva mai acătării, îl întrebase dacă nu-i putea procura una de dincolo, că i-o va deconta până la ultimul pfenig. Banii nu erau pentru el o problemă. Un 4 x 4 de firmă ar răspunde cu totul aşteptărilor lui…

79A OPTA TREAPTĂ

Dar ceea ce nu-i plăcuse mai ales, nu era faptul că Sigi îi ceruse o maşină, ci acela că nu-l primise la el în casă, aşa cum făcuseră înţelegerea înainte de plecare, ci îl găzduise la tată-său, alături. Or, el mereu asta sperase cu ardoare, că ar putea reveni, măcar din când în când, în lucrurile lui, în munca lui… Păi nu prea mai sunt lucrurile tale acolo, îl lămurise Berni. Nişte vechituri, de fapt. Sigi le-a măritat pe unde a putut şi şi-a luat mobilă ca lumea. Doar nu-ţi pare rău după hârburile alea!... Fusese atât de abătut, încât în seara sosirii lui băuse mai mult decât de obicei, în timp ce Berni şi Anneliese se tot străduiau să-i intre în voie.

Câteva luni mai târziu, Sigi îl vizitase în Germania. Se pomenise pe neaşteptate cu el, era foarte grăbit, găsise o maşină, ceva a-ntâia, spusese, dar îi mai trebuiau vreo cinci – şase mii de mărci, să-i dea el împrumut. Poate că i-ar fi dat, lua el de undeva şi i-ar fi dat, dacă Ingrid nu l-ar fi oprit. Nu-i împrumuţi, pentru că nu mai vezi banii îndărăt, îl ştiu eu pe ăsta ca pe un cal breaz! Obişnuia să le ia bani oamenilor ca să le rezolve cu relaţiile lui, chipurile, problemele şi după aia, canci!... Iar mie de ce nu mi-ai spus? se supărase el pe Ingrid auzindu-i vorbele. Pentru că nu ştiai cum să te vezi mai repede plecată, hai?... Şi-apoi nu stăm nici noi pe roze, continuase Ingrid, prefăcându-se că nu-i aude reproşul. Era adevărat, abia ce îşi găsise şi el un loc de muncă mai bun, apoi se băgase la rate pentru una, alta, că o luaseră acolo, cum se spune, de la lingură, greu putea face faţă chiriei şi celorlalte… Dacă aş avea banii ăştia, îi explicase lui Sigi, care ţâţâia să facă rost de suma cerută, mi-aş cumpăra eu însumi o maşină mai de Doamne-ajută, că uite, am japoneza asta, arătase înspre stradă, ca să pot merge la slujbă, luată la a nu ştiu câta mână, prin tabla căreia au să ne iasă curând afară picioarele, ca ălora din Flinstones!...

Sigi nu-i gustase gluma, dimpotrivă, îi părăsise peste măsură de furios. Că bătuse degeaba drumul până în Germa-


nia din pricina lor, le aruncase el în obraz cu ochii aprinşi de ciudă. Ştiau însă că lucrurile nu stăteau tocmai aşa, altfel n-ar mai fi colindat prin câteva oraşe înainte ca să le pice lor pe cap. Plecând în pripă, în pofida încercării amândurora de a-l domoli, Sigi trântise uşa în urma lui, de li se zguduiseră pereţii. Peste vreo trei săptămâni primise scrisoare de la Berni, acesta îi cerea pe un ton aspru socoteală pentru felul cum se purtase cu fiul său, că băiatul se bazase pe faptul că sunt prieteni, zicea între altele, altfel nu le-ar fi călcat pragul, ce crezuse că nu va mai vedea banii înapoi, aşa îi cunoştea el? I-au mai rămas ei lui datori vreodată? Că au trăit o viaţă de om unii lângă alţii! Aşa le plăteşte el binele care au consimţit să i-l facă?... Că el, Berni, a fost investigat în cazul lui, asta bine s-o ştie, cu mult încă înainte de plecare, imediat ce depusese cerere, o vorbă să fi scăpat atunci că tăinuieşte un obiect interzis, ştia el ce, că n-ar mai fi pupat străinătatea, dar numai de bine l-a vorbit… În sfârşit, acum, că şi-a dat arama pe faţă, vor şti şi ei cum să procedeze!...

Dar scrisul nu era al lui Berni. Berni scria urât, cu literele inegale şi înghesuite, încât el însuşi abia era în stare să şi le citească. Ş-apoi cuvintele acelea, au consimţit, investigat, lui Berni i s-ar fi împleticit limba în gură să le zică. Nu era nici scrisul Anneliesei. Primise de la ea destule scrisori în armată. Abia după ultima permisie nu-i mai scrisese. Ce-o fi cu ea? îşi întrebase sora, singura cu care mai putuse păstra legătura din celălalt capăt de ţară, unde se afla. Îl jeleşte pe frate-său, cred, venise răspunsul Iasminei, încă sănătoasă pe atunci, fiecare om are felul lui de a fi când dă de necaz. Ori poate, cine ştie, şi-o fi găsit pe altul, mai adăugase şmechereşte soră-sa, că ştii tu cum e, ochii care nu se văd se uită… la alţii! Iasmine, era şodoasă de felul ei, aşa că nu-i luase în seamă ultimele cuvinte. De aceea, când a văzut-o la întoarcere pe Anneliese în curtea lui Berni cu burta la gură, îi venise la început să pice din picioare de uimire.

81A OPTA TREAPTĂ

Isprăvind lectura scrisorii, simţise cum o gheară de fier, rece, îi încleştează inima. Nu ţi-e bine? îl întrebase neliniştită Ingrid, văzându-l că se chirceşte cu mâna la piept. Cred că vom avea ceva probleme cu casa, îi spusese el, evitând să dea amănunte despre suferinţa lăuntrică ce-l încerca.

Se străduise să lămurească lucrurile, scriind şi el, apoi la telefon, căci Sigi îşi instalase unul, auzise o voce de femeie la capătul firului, se dovedise curând că era a neveste-si, vorbea foarte stânjenită, soţu-meu, repeta întruna, eu nu ştiu, cu el trebuie, da, el este…, să văd…, Sigmund, Germania la aparat!... Urmase un schimb răstit de vorbe, departe de receptor, pe care nu le înţelesese, pentru ca, în cele din urmă, acesta să fie vio-lent trântit în furcă. Atunci pusese iarăşi mâna pe condei şi le scrisese ălora limpede şi frumos că, date fiind noile condiţii, îşi doreşte casa înapoi, conform înţelegerii.

Nu primise însă niciun răspuns. Aşa nu mai merge, luase în cele din urmă de faţă cu Ingrid o hotărâre, mă duc să văd ce pot face la faţa locului. Parcă nu te-aş lăsa singur, îşi călcase nevasta pe suflet să zică, fiindcă nu o dată declarase că ea în ţara aia, pe care abia apucase să o părăsească, nu va mai pune piciorul, numai că n-avea cum să-l însoţească, adăugase, tocmai îşi găsise şi ea, după îndelungi căutări, o slujbă, îngrijitoare la un azil de bătrâni, nu se cuvenea să ceară, după câteva săptămâni doar de la angajare, aşa, tam-nisam, concediu.

Dăduse peste Anneliese, se potrivise să fie sfârşit de săptămână, bărbaţii erau plecaţi, femeia trebăluia în bucătărie. Îl privise cu ochi temători, apoi îl primise înăuntru, cu Berni voia să vorbească, îi spusese. Nu era acasă, dar trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Anneliese se îngrăşase, dar nu-i stătea rău, avea faţa la fel de albă ca odinioară, rumenită puţin de dogoarea plitei. Schimbaseră la început cuvinte despre vreme, despre călătorie, apoi pe ea o podidiseră pe neaşteptate lacrimile. De ce să-i facă el una ca asta? răbufnise femeia.


Să-şi ceară chiar acum casa înapoi, când Sigi avea deja familie? Unde să se ducă? Fiindcă fabrica mai mergea cum mergea, dar se zvonise că, înglodată în datorii fiind, o vor închide curând!... Femeia începuse să plângă cu şi mai multă jale, înduioşată parcă de propriile cuvinte. Nu se gândea că Sigi ar fi putut să fie co-pilul lui?... Anneliese hohotea de-a binelea, când îi surprinsese Berni. Arăta rău, pământiu la faţă, fie din pricina mâniei ce i se citea în ochi, fie din cauza bolii care continua să-l macine. Nu-şi putuse da seama dacă omul auzise ori nu ultimele cuvinte ale soţiei sale. Geh’ weg! poruncise el. Femeia ieşise în grabă, iar bărbatul se aşezase greoi pe primul scaun care i se ivise în cale, uitând să-şi mai scoată, în pofida căldurii, scurta de postav aspru, cu guler de miel, pe care o purta. Copilul a cheltuit pentru casă, îi spusese, ca şi cum ar fi reînnodat o convorbire începută de mult. L-aş putea despăgubi, se arătase el înţelegător. Şi cine v-a spus că vreau să-l scot în drum? Poate să rămână încă ani buni aici, până când, cine ştie, cum fabrica nu mai merge, se va duce vrând – nevrând în altă parte, într-un oraş, de pildă, am auzit că nu mai sunt restricţii, te poţi stabili unde vrei.

Răspunsul nu-l mulţumise pe Berni, lucru uşor de observat, rămăsese abătut, privind îndelung masa pe care nevasta lui îşi lăsase vraişte ustensilele de bucătărie. Doar când pomenise de despăgubire, îl cercetase scurt din ochi. Să mergem să vorbim cu el, trebuie să fi venit, spusese Berni în cele din urmă. Venise, într-adevăr. Un Mitsubishi Pajero stropit cu noroi staţiona în faţa porţii. Dar poarta era încuiată. Mă duc prin grădină să-l chem, îi spusese prietenul său, aşteaptă-mă câteva clipe aici. Îl zărise pe Berni urcând cu greu, pe ocolite, în curtea vecină, intrând în casă, de unde răzbătuseră curând afară strigăte de mânie şi înjurături. Simţise iarăşi gheara de fier rece strângân-du-i inima şi se sprijinise de stâlpul porţii, răsuflând greu. Cât se mai chinuise şi cu poarta asta, îşi adusese aminte. Nu le prea avea cu sudura şi se încăpăţânase s-o asambleze de

83A OPTA TREAPTĂ

unul singur. Uite, observase, în partea asta lipiturile erau mai stângace, mai încărcate cu metal, de aici începuse, pe când în partea cealaltă, mulţumită experienţei ce dobândise lucrând, abia se puteau observa…

Auzise paşi grăbiţi şi ridicase ochii. Sigi, o namilă de om, cu părul bogat, revărsat pe ceafă, cu faţa aprinsă de furie, ieşise numai în cămaşă afară şi i se proţăpise înainte. Respirând pre-cipitat, şuvoaie de aburi îi ieşeau prin gura întredeschisă. Tatăl lui, pirpiriu şi gârbovit îndărătul său, căuta să-l domolească. Îi vorbea în dialect şvăbesc, cum obişnuia, probabil, faţă de alţii, când nu voia să fie înţeles. Mai taci odată! se răstise la el fiul, făcându-l să-şi înghită cuvintele. Ce cauţi la poarta mea? i se adresase apoi lui, cu privirea holbată şi pumnii strânşi. Cred că greşeşti, îi spusese cu voce liniştită, poarta este a mea, cum a mea este şi curtea, şi casa, şi tot ce se zăreşte de aici până la marginea pădurii. Namila de om se cutremurase din tot trupul şi clăbuci albi îi apăruseră în colţurile gurii. Să nu te mai prind pe aiiici! strigase ca ieşit din minţi. Ţi-am plătit totul până la ultimul sfanţ. Totul, ai priceput? Să nu te mai prind că… Cele-lalte cuvinte nu i le mai putuse auzi, o amestecătură de sunete prinsese să-i vuiască în cap, simţea că se sufocă şi aproape că îşi pierduse cunoştinţa.

După ce îşi revenise, renunţase să se mai întoarcă în casa prietenului său, dacă îl mai putea numi acum astfel, şi în primul oraş întâlnit în cale, la vreo patruzeci de kilometri distanţă, îşi angajase un avocat.

În apropierea celei de a treia poieni, lăstărişul se îndesise peste măsură. Ramurile se uneau peste capul său, dându-i impresia că înaintează printr-un tunel. Ce păzesc funcţionarii ăia de la ocol? se întrebase iarăşi, înainte angajau oameni la rărit, şi el câştigase ceva bani din asta… Cu toate că fabrica îşi închisese porţile, oamenii rămaşi pe liber nu se înghesuiau


să lucreze la pădure, o muncă înjositoare şi prost plătită. Îşi încasaseră salariile compensatorii iar acum se îndesau prin birturi şi aşteptau să se întâmple o minune care să-i scoată din impas. Se zvonea că ar veni nu ş’ce investitori, că s-ar întoarce Auschnit, vechiul patron… Bine că ai plecat, îl fericeau foştii colegi de muncă, uite, eşti cineva! Şi ce maşină ai!... Într-adevăr, îi mergea din ce în ce mai bine în ultima vreme, avea acum la aceeaşi întreprindere un post mult mai convenabil, îi uimise pe ăia când fusese în stare să le repună în funcţie un utilaj defect, lucru pentru care depanatorii firmei de intervenţie ar fi cerut o groază de bani. Mai câştiga şi Ingrid ceva… Se mutaseră din blocul pentru imigranţi într-un apartament ca lumea şi în urmă cu câteva luni îşi cumpărase Rover-ul.

Dăduse de capătul tunelului viu, după ce de câteva ori se încurcase în rămurişul crescut anapoda, şi a treia poiană a Negrelor i se înfăţişase în bătaia lunii, aşa cum o ştia din copilărie. Pădurea o înconjura ca un zid negru, crenelat, din care, asemenea unor turnuri de pază, se ridicau impunătoare coroanele câtorva stejari vârstnici. Izolate de ale restului co-pacilor, se distingeau în perimetrul poienii siluetele unor cireşi sălbatici, sub care vara se ospătau mistreţii cu fructele căzute. Iarba, atinsă de brumă, se întindea ca un covor alburiu până în vecinătatea lor. Pârâiaşul, cu debitul sporit de ploile toam-nei, se auzea clipocind ceva mai jos, loc în care luminişul se povârnea brusc, de sub stratul de pământ lutos ieşind la iveală mai multe praguri de stâncă. O pasăre de noapte îl făcuse să tresară, fâlfâind moale din aripi deasupra, la mică înălţime.

Se aşezase într-o margine, pe un buştean prăvălit cine ştie de când, năpădit de ierburi, şi aşteptase. Îşi scosese de sub pufoaică puşca veche, punându-şi-o liniştit pe genunchi. Nici două ore, hm, nu e mult, murmurase consultându-şi ceasul, pentru un om în starea lui…

Suferise un infarct. Nu mult după prima înfăţişare la proces.

85A OPTA TREAPTĂ

Petrecuse o zi şi o jumătate din noapte la volan pe drumul de întoarcere în Germania. În aceeaşi săptămână, pe când se afla la lucru, durerea din piept l-a doborât. Te vei distruge, îi spusese soţia, vizitându-l la spital, dar nu îndrăznise să-l copleşească cu alte reproşuri, cum îi stătea în obicei. L-am visat pe tata, îi po-vestise acesteia atunci. L-am visat spărgând lemne în şopronul vechi, iar eu nu eram copil, cum s-ar fi cuvenit să fiu, ci om în toată firea, aşa cum sunt acum. S-a întors să mă privească, lung, cu ochi osteniţi, apoi a pus un alt lemn pe butuc şi l-a lovit cu sete. M-am aplecat să strâng lemnele sparte de pe jos şi le-am dus lângă pragul uşii casei, sub streaşină, ca de obicei, pentru ca mama să le aibă la îndemână. Când m-am întors, pentru a aduce şi celelalte lemne, nu l-am mai văzut. Doar toporul rămăsese adânc înfipt în butuc. Iar butucul era pătat cu sânge.

Procesul se prelungise câteva luni. Avocatul îl informase că partea adversă a prezentat martori care ar fi asistat la înmânarea banilor după încheierea contractului de vânzare – cumpărare. Nu conta că pârâtul n-avea chitanţă pentru primirea lor, instanţa se mulţumise cu depoziţia martorilor. Se repezise iarăşi în ţară şi-l determinase pe notarul care încheiase contractul şi ştia de tot aranjamentul să se prezinte la următorul termen. Nu fusese de niciun folos. Da, au admis ceilalţi, s-a discutat şi această chestiune în faţa notarului, dar ulterior banii s-au pus jos. Iar martorii au jurat că văzuseră asta cu ochii lor!... Sentinţa i s-a comunicat în scris: acţiunea lui fusese respinsă. Se simţise iarăşi rău un timp. Medicii l-au avertizat că un nou atac i-ar putea fi fatal. Ingrid mai că nu îi căzuse în genunchi. Pentru ea, de dragul ei, să renunţe. N-aveau copii, pierduse sarcină după sarcină în tinereţe, se aveau doar unul pe celălalt, la ce bun să se mai frământe? Pentru cine?...

Trecuse vara, Ingrid îşi luase concediu, primul ei concediu, şi plecase cu verişoara sa, Bettina, în insula Mallorca. Plănuiseră să meargă împreună, dar el în ultimul moment se răzgândise.


Noroc cu Bettina, care s-a arătat dispusă să meargă în locul lui. Rămăsese acasă, trebăluise prin gospodărie, schimbase tapetul uneia din camere, ieşise de vreo două ori cu vânătorii lui la aer, aşa spunea de obicei, că iese la aer, nu că merge la vânătoare, vânătoarea era pentru el cu totul altceva, viaţa părea să-şi fi reintrat în cursul firesc. Trimisese bani cumnatului să ridice în cimitir un monument funerar părinţilor. Ingrid se întorsese din Mallorca bronzată şi veselă. Dar pentru ce îşi mai lăsase el o săptămână de concediu? întrebase, surprinsă că se dusese înainte de vreme la lucru. Ne-am înţeles cu băieţii să facem la toamnă o ieşire în Boemia, primise ea răspunsul.

Câteva săptămâni mai târziu, odată cu informaţia că monu-mentul funerar al părinţilor fusese terminat, soţul Iasminei îi mai comunicase telefonic ceva. Că s-a întâlnit, îi zisese, cu oarecare reţinere în glas, cu unul din martorii lui Sigi, pe nume Domide, care ar fi dispus să declare, în anumite condiţii, că a fost constrâns să depună mărturie mincinoasă. El era aproape sigur însă, că lui Domide, un individ nu tocmai dus la biserică, până la urmă nu i s-a dat ce i s-a promis în caz că la proces declară cutare şi cutare. Altele la telefon cumnatul său nu îndrăznea să dezvăluie, şi aşa vorbise prea destul.

Îşi contactase imediat avocatul. Da, era o soluţie, se mai putea întreprinde ceva în temeiul ăsta, dar, se scuzase omul legii, asta era deja o cauză penală, iar el, civilist de formaţie, nu angaja din principiu cauze penale, însă, dacă voia, îi putea recomanda pe altul şi aşa mai departe, nu prea mai fusese atent la ultimele lui cuvinte. Uite al naibii!... se gândise. Dacă ar şti Ingrid câţi bani îi pusese ăstuia în palmă!... Îşi adusese aminte şi de cuvintele tatălui său, care nu continuase procesele cu cumnaţii ale bunicului, preferase să trăiască în sărăcie, pentru că, după părerea sa, litigiile astea fără sfârşit nu făceau decât să-i îmbogăţească pe domni. Că, nu uita să adauge el, aveau românii o vorbă, cine ară cu domnii, la urmă grapă cu curu’.

87A OPTA TREAPTĂ

Plec în Boemia, îşi anunţase, nu peste multă vreme, ne-vasta. Dar nu-ţi iei armele cu tine? îl întrebase ea surprinsă, văzându-l gata de drum. Nu, îi spusese cu un aer indiferent. Va închiria ceva acolo, văzuse data trecută că au tot ce trebuie, bani să fie, că, în rest, se aflau din belşug de toate… Trăsese la soră-sa, la Tomeşti. Nu credeam că ai să vii atât de repede, îi spusese cumnatul abătut. Abia ieri am aflat şi eu, n-am apucat să-ţi dau de ştire. Se aflau în curtea acestuia, tocmai îşi vârâse Rover-ul înăuntru la adăpost. Ce vrei să spui?... îl întrebase neliniştit. Ştii, pe Domide, pe ăla de care-ţi vorbeam la telefon, martorul mincinos… Da, ce e cu el?... Păi, l-au găsit ţeapăn. Cu gâtul frânt. Se urcase pe casă să potrivească nişte ţigle, era băut… Nici nu ştii ce rău îmi pare că te-am pus pe drumuri.

Când ai vorbit cu el? îl întrebase pe cumnatu-său, care îşi frângea mâinile de necaz.

El a venit la mine, eram în cimitir cu muncitorii, în ziua aceea urma să se termine lucrarea la monumentul părinţilor. Uite ce e, mă trăsese deoparte, anunţă-l pe cumnatu-tău că vreau să dau în vileag întreaga poveste. Mă avea ăla la mână că luasem nişte tablă din fabrică, câteva foi numai pentru un şopron de lemne. Da’ acuma, cine să mă mai tragă la socoteală, că fabrica s-o închis. Numai asta a fost? l-am întrebat. Omul a căutat într-o parte, a oftat din rărunchi, şi a adăugat: N-aveţi voi nevoie să ştiţi mai multe. Restul mă priveşte pe mine. Dacă ăla din Germania e om de înţeles, batem palma, şi-o fi bine şi pentru unii şi pentru alţii!...

Uite însă că ai venit degeaba, îşi completase după o lungă pauză cumnatul vorbele.

Poate că nu, mormăise el pentru sine. Iar de ăia, de binevoitorii mei, ce mai ştii? întrebase apoi cu voce tare.

Păi, Sigi, după închiderea fabricii, a căzut în picioare, ca de fiecare dată până acum. Valorifică fierul vechi. S-a asociat cu unul Grinţan, om cu bani, care a plătit pe unde trebuia ca să


se pornească afacerea. Au început cu demontarea liniei ferate a decovilului spre Găvojdia. După ce ăilalţi mahări au căzut, ăştia doi sunt cei mai puternici acum prin partea locului. Nimeni nu crâcneşte în faţa lor. Toţi le dau târcoale în speranţa că li se va arunca şi lor un oscior de ros. Ce curaj pe Domide că a vrut să-l dea pe unu’ ca ăsta în gât!... Nu-mi prea miroase bine că a mierlit-o aşa tocmai acum, cine ştie, gură bogată cum era, o mai fi trăncănit şi în altă parte ce pune la cale. Nu crezi?...

Şi-acum ce ai de gând să faci? îl mai întrebase cumnatul, văzându-l cu privirea pierdută în zare, ca şi cum presupunerile lui nu l-ar fi interesat deloc.

Păi, mai stau o zi, două, că uite, s-a nimerit să fie poimâine ziua morţilor, tresărise el. Zici că monumentul e frumos?...

Îşi lăsase Rover-ul chiar în faţa bisericii. Asistase la slujbă, urmărind cu răbdare toate detaliile ceremonialului cunoscut. Dincolo nu prea vădea tragere de inimă să treacă pe la lăcaşul sfânt, spre nemulţumirea soţiei sale. Pretextul său era că în mica localitate în care se aflau nu exista decât biserică evanghelică, iar ei erau catolici. Pe nevastă-sa n-o deranja însă asta, aceleaşi rugăciuni le spun cu toţii, zicea, ş-apoi n-ar strica să fii văzut de lumea bună de pe-aici, de ea depinde integrarea noastră în comunitate. Cuvintele ei îl lăsau nepăsător. Dacă n-avea pro-gram de vânătoare, adică de ieşit la aer, îşi găsea ceva de lucru pe acasă, ori moţăia în faţa televizorului. Nevastă-sa, întoarsă de la slujbă, venea tiptil şi îl atingea pe umăr. Haide la masă, îi spunea râzând. Iar râsul ei atunci avea o semnificaţie: Vezi ce bine ne merge aici? părea să spună. Ce ne mai lipseşte? Hier ist die Paradies!...

Înaintea bisericii îşi găsise maşina înconjurată de câţiva curioşi. De această dată, spre surprinderea sa, ei s-au îndepărtat grăbiţi, deşi pe unii îi cunoştea şi ar mai fi schimbat bucuros o vorbă cu dânşii. Într-un grup, ceva mai la o parte, îl zărise pe Sigi, se înălţa cu un cap peste ceilalţi. Vorbea cu aprindere,

89A OPTA TREAPTĂ

scuturându-şi părul blond revărsat peste gulerul hainei. Nu intrase în biserică. Lăsa impresia că pe el l-ar fi aşteptat afară. Curând, de altfel, îl şi zărise apropiindu-se cu paşi rari, urmărit cu extremă curiozitate de toţi cei din grupul său. Îi zâmbea rar, dezvelindu-şi dinţii galbeni de nicotină. Faţa albă, la fel cu aceea a mamei sale, îi prinsese o tentă roşietică în dreptul pomeţilor obrazului.

Văd că ţi-ai luat maşină ca lumea, îi spusese, dând din cap în direcţia Rover-ului strălucind în lumina asfinţitului, nu-ţi mai ies picioarele prin tablă, hai?

Nu du grija mea, i-o întorsese, nemulţumit că ţângăul îl tutuia. Vezi-ţi de ale tale.

Păi de ale mele vreau să şi vorbim, îi râsese Sigi în nas, şi făcuse un semn cu ochiul spre gloata care se îngrămădea spre el pentru a-l auzi mai bine. Am auzit că iar ţi s-a făcut de proces. Era foarte surprins să-l audă vorbind despre intenţiile sale, pe care nu le divulgase aproape nimănui. Dar acum ţi s-a tăiat cheful să mă târăşti iarăşi prin tribunale. Nu-i aşa? Un hohot de râs abia stăpânit îi gâlgâia zdrahonului în fundul gâtlejului. Nu-mi pasă că a mierlit-o Domide. Nicio pagubă! Oricine de aici ar fi mai mult decât bucuros să-i ia locul. Şi fii atent, adăugase cu vocea mai scăzută, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, piciorul pe aici nu-l mai pui. Nici măcar s-o urci pe nebuna de soră-ta pe drumul ăsta în sus, şi îşi ridicase ochii holbaţi spre dealul cimitirului.

Deşi nu se aşezase de multă vreme pe buşteanul vechi,

simţise frigul dimineţii pătrunzându-l prin pufoaica veche. Cămaşa dedesubt îi era leoarcă de transpiraţie. Curând, frisoane începuseră să-l ia în răstimpuri. I se părea că aşteaptă de o veşnicie. Peste coroanele copacilor dinspre răsărit începuse să mijească firav o geană de lumină. Nu uitase că medicii îi interziseseră să se expună prea mult frigului. Frigul era un fac-tor de risc, insistaseră, adăugând şi alte amănunte în limbajul


lor păsăresc. I se păruse ridicol sfatul lor, până când şi-a amintit că şi tatăl lui o sfârşise după o prelungită ieşire iarna în pădure.

De ce nu vin oare?... De ce întârzie? se întrebase aproape mânios. Nu-i prea plăcea să aştepte, era nerăbdător din fire, de aceea prefera pe vremuri să vâneze la pas, nu la pândă, ajunsese să distingă şi să deosebească urmele, apoi să desco-pere ascunzătorile vânatului ca nimeni altul dintre consăteni. Dar pentru asta trebuia să fii viguros şi, mai ales, să ai inimă şi plămâni de oţel…

De mult o fi zăcând buşteanul ăsta aici? se întrebase ca să-i mai treacă timpul. Când fusese ultima oară pe Negre, cu puţin înainte de a lua drumul Vestului, parcă nu-l văzuse. Era al naibii de gros, să te chinui să tai un asemenea copac şi apoi să-l laşi să putrezească, ei bine, asta dincolo nu s-ar fi putut întâmpla. Neamţul era om chibzuit, ce era a lui, era a lui, ni-mic făcut fără rost, nimic lăsat de izbelişte… Oh, Rumänien, Rumänien, suspinase iarăşi, şuvoaie de aburi ieşindu-i, după adânca inspiraţie, pe nări.

Un trosnet de vreasc din desiş, abia auzit, îl făcuse să tre-sară. Om sau animal? se întrebase, ca de obicei, instantaneu. Stătuse în încordată aşteptare, aproape una cu buşteanul, a cărui răceală o simţea strecurându-i-se tot mai adânc în trup. Degetele i se crispaseră instinctiv pe armă, în timp ce capul prinsese să i se rotească, cu încetineală de melc în direcţia zgomotului suspect. Îşi simţea bătăile inimii urcându-i în coşul pieptului, până la rădăcina gâtlejului. Ei, da! Senzaţia asta n-o mai avusese de mult. Impresia că inima îi pulsa în gâtlej o avea doar atunci când un anume simţ îi spunea că urma să întâlnească un vânat de soi. Ultima oară i se întâmplase asta…

Zgomotul se repetase, însoţit de un fâşâit, pe care altul poate l-ar fi confundat cu efectul unei adieri de vânt. Om!... Stătuse puţin în cumpănă, apoi de undeva din sine cineva îi confirmase presupunerea, ţipându-i în urechi acelaşi cuvânt:

91A OPTA TREAPTĂ

om!... În clipa următoare ştiuse ce avea să se întâmple şi in-stantaneu se aplecase, strângându-şi capul între umeri. Spre necazul său, mâna stângă tocmai îi dădea semne de slăbiciune, un fel de amorţeală i se strecura de-a lungul ei din umăr până în palmă. Noroc cu dreapta, pe care se simţea încă stăpân.

În timp ce schiţa gestul de apărare, văzuse întunericul sfâşiat de fulgerul unui foc de armă, urmat imediat de senzaţia unei arsuri puternice deasupra omoplatului stâng. Deşi deze-chilibrat de lovitură, pe care de altfel o aştepta, îşi descărcase şi el puşca în direcţia focului din desiş, fără să o mai ridice la ochi. Cele două detunături ale armei sale aproape că se suprapuseseră una celeilalte. Încă ecoul lor nu se stinsese, când un corp greu se auzise căzând. Apoi liniştea se reinsta-lase în poiană, întreruptă câteva clipe de ţipetele tânguitoare ale păsării de noapte ce se înălţa cu bătăi grăbite de aripi în văzduh. Se opintise gemând, abia putându-se ridica de pe buşteanul acoperit de brumă. Pe liziera poienii, sub lăstărişul frânt, descoperise un trup răsturnat cu faţa în sus. Îi luminase chipul cu lanterna. Era Berni.

Umărul stâng începuse să-l doară şi pe sub pufoaică îşi simţea cămaşa, rece ca gheaţa până atunci, încălzindu-i-se brusc. Nu-şi putea stinge lanterna, Berni îl privea fără să clipească şi faţa lui se destindea încetul cu încetul, redevenind senină, aşa cum i-o cunoscuse în tinereţe. Vezi, parcă îi spunea el, dacă te-ai ostenit să mă cari în spate atunci când am căzut din brad! De unde să fi ştiut tu că îţi schimbai astfel calea vieţii în această lume?

Un fior îl cutremurase din creştet până în tălpi, e frig, îşi spusese, m-am dezobişnuit să rabd frigul, nu ca înainte… Da, da, părea să confirme, rămas parcă pe gânduri, Berni, nimic nu mai e ca înainte. Sunt alte vremuri acum!...

Durerea umărului stâng i se înteţea de la o clipă la alta. Mai mult îl deranja însă faptul că pe mâneca mâinii înţepenite i se scurgea, furnicându-l, un lichid lipicios. În cele din urmă,


simţul prevederii, de care în orice împrejurare un om al pădurii trebuie să asculte, îl determinase să stingă lumina fluorescentă a lanternei şi, străduindu-se să-şi reobişnuiască ochii cu întuneri-cul, începuse să caute păşind cu grijă o altă cale de ieşire din poiană. Se afla cândva una exact în partea opusă cărării pe care venise. Abia putuse să dea de ea şi, respirând anevoie, apucase pe firul noii poteci în sus. Era mai năpădită de vegetaţie decât cea dintâi. Tunelul viu abia putea fi străbătut, se străduia să-şi facă loc cu mâna dreaptă, stânga îi atârna inertă pe lângă trup. După o vreme, simţind că puşca îi devenise prea mare povară, o apucase de ţevi şi, cu un efort ce-i smulsese un geamăt adânc, îi făcuse vânt cât mai departe în hăţiş. Acolo e locul tău de acum înainte, şoptise, ţi-ai încheiat socotelile cu lumea asta.

Îşi continuase drumul, abia adăugând un pas celuilalt. Cerul se luminase de-a binelea, când dăduse de capătul tunelului verde. Nimerise într-o altă poiană, de a cărei existenţă, surprinzător, el, copilul pădurilor de pe-aici, habar n-avusese până atunci. Era largă de tot, încât marginea nici nu i se putea bine distinge în depărtare. Tremurul trupului îi încetase, simţea o boare călduţă adiindu-i din faţă, în timp ce soarele se înălţa strălucind pe cer, ca într-o adevărată zi de primăvară. Nici durerea din umăr nu-l mai supăra şi oboseala din picioare părea să i se fi risipit. La început văzuse turmele de mistreţi. Mâncau paşnic jir sub ar-borii de pe lizieră. Nu se sinchiseau de el, doar un singur vier uriaş îşi ridicase râtul cu colţii imenşi, încovoiaţi, adulmecând. Îl ştia bine, cu ani în urmă îl urmărise înverşunat, trăsese asu-pra lui dar, ciudat, animalul nu căzuse lovit de alicele grele, anume pregătite. Apoi apăruseră cerbii, cu ciutele după dânşii, îl priveau fără teamă, ca într-un parc zoologic. Şi căprioare se iviseră, ferindu-i-se delicat din cale, întinzându-şi botul, cu nările larg deschise, ca nişte viţeluşe cuminţi. Iar el simţea că trebuie să meargă înainte, mereu înainte, spre soarele îmbietor de primăvară, fără să mai privească îndărăt.

93A OPTA TREAPTĂ

GARDUL

Era foarte înalt, din sârmă ghimpată, întinsă perfect pe stâlpii de susţinere. Drumul se închidea. Dincolo se întrezărea luciul albastru-cenuşiu al apei, în planul apropiat – câmpul cu iarbă deasă dată în spic. Cu ani în urmă, n-ar fi ezitat în faţa unui asemenea obstacol. Pe atunci, îşi spunea, ca orice puştan plin de sine, că gardurile fuseseră făcute doar pentru a fi esca-ladate. Fie ele şi din sârmă ghimpată. Existau o sumedenie de procedee pentru a trece un gard.

Lacul se clătina sub adierile molcome de vânt. Undeva, departe, prinzând curent de aer favorabil, două vele triunghiu-lare se desprinseseră de ţărmul opus. Malul de dincolo, mult mai abrupt, stâncos, era străjuit de zidurile unei construcţii vechi. Contrastul dintre velele colorate intens şi cenuşiul tern al edificiului de piatră îl făcuse să mijească ochii. Imixtiunea lor în ambianţa vetustă era şocantă. Îşi închipuise imaginea transpusă pe carton: velele acelea aplecate sub vânt, agresând prin forma şi coloritul lor construcţia greoaie, picotind sub soare!...

Rămânea să se descurce cu gardul. Nu mai lucrase niciodată astfel, privind printr-un gard de sârmă. Dintr-o pornire instinctivă, îşi strecurase mâna dincolo de împletitură şi izbutise să smulgă un fir de iarbă. Cu preţul unei zgârieturi pe reversul palmei. Şi-l pusese între dinţi şi curând simţise gustul dulceag, proaspăt, de vegetaţie intens irigată de sevele pământului. Oftase. Altădată ar fi trecut cu orice preţ. Ce însem-


na un gard? Chiar şi unul ca acesta, înalt, din sârmă înţesată de ghimpi. Da, cândva escaladase garduri de toate soiurile!

Oricum, nu putea să renunţe la peisaj. Apa lacului căpătase nişte reflexe aparte. Ar fi zis că era brăzdată cu dâre de lumină. Simetria lor era tulburată doar de săgeta siajului celor două vele apropiindu-se. Una roşie, alta galbenă. Iar în planul îndepărtat, construcţia medievală căpătase parcă un contur mai ferm. Sub nişte nori cumulus ridicându-se la orizont. Numai de n-ar fi împânzit cerul peste măsură. Prin urmare, destul cu privitul, îşi spusese.

Se aplecase după şevalet, rămăsese trântit în iarbă, cum apucase să şi-l descarce de pe umăr. Mapa cu cartoane era ceva mai încolo, o lăsase la umbra unor tufe de măceş. Ridicându-le, constatase că mâna începuse să-i sângereze.

Să fi lucrat de vreo jumătate de oră, când dindărătul unor tufe de porumbe negre şi făcuse apariţia Zena. Se trezise cu ea în apropiere, pe tăpşanul îngust de deasupra drumeagului ce se înfunda. Se aşezase acolo, puţin aplecată, cu picioarele strânse. Purta o fustă de stambă, dintre cele mai ieftine, pe care şi-o trăsese peste genunchi, imprimeul fustei era însă intere-sant, ceva flori de câmp, parcă, privise fugitiv. Mai lucrase şi altădată cu chibiţi alături, aşa le spunea, chibiţi, nu le dădea importanţă, ei veneau, ei plecau. Dar Zena nu se grăbea să plece, simţea că îi pândeşte cu încordare lucrul, că o interesa fiecare tuşă ce o aşternea pe carton.

„Cum îţi zice?” o întrebase după obiceiul localnicilor.Fata îşi spusese numele, venise pe nesimţite mai aproape,

până la limita tăpşanului, vorbise fără să-şi dezlipească ochii de dreptunghiul cartonului pe care el picta. Avea părul arămiu, faţa împurpurată de soare, gură senzuală. Numai că şi-o strânsese pungă. Zâmbise şi apoi şi-o strânsese, ţuguindu-şi buzele. Dezaprobator, sau din ce cauză? se întrebase intrigat. Oricum, nu era cazul să o privească cu insistenţă. Îi întorsese spatele.

95A OPTA TREAPTĂ

În minte îi stăruia enervant un amănunt, un smoculeţ de păr axilar ce îi ieşise de sub bluza albă, fără mâneci.

Se străduise să o ignore o vreme. Asta până când o simţise venind şi mai aproape. La început percepuse un firav miros de transpiraţie proaspătă. Apoi îi auzise respiraţia. Uşor precipitată. Se dăduse aproape involuntar înapoi pentru a o lăsa să privească mai bine.

„E pe gustul tău?” întrebase, aşteptând ca ea să confirme fără ezitare.

În loc de răspuns, Zena ţistuise printre dinţi, descriind câteva gesturi în dreptul cartonului de pe şevalet:

„De ce ai adus astea atât de aproape?”Se referea la cele două vele, în contrast voit cu restul

tabloului, dominat de culori reci, estompate, verde şi albastru.El pufnise, frustrat de aprecierea pe care şi-o dorea. „Uite-aşa!” îi dăduse în doi peri răspunsul.„Unde te-ai lovit?” se speriase ea, căzându-i privirea pe

batista pătată cu sânge. „Eh, o nimica toată”, îşi ferise el mâna legată cu stân-

găcie. Fata îşi concentrase iarăşi atenţia asupra tabloului.„Întotdeauna aşterni atât de…, atât de…?”„Cum?” se prefăcuse el nedumerit. „Atât de vârtos?”„A, depinde, îi răspunsese, abia reprimându-şi veselia. Dar

de ce întrebi? Te pricepi?”„Ştiu eu? Oleacă habar aş avea.”Îi întinsese un carton, surprins de propria generozitate:„Încearcă!”Zena îl privise uimită.„Am crezut că ai să mă alungi…!”„Mă îngrozesc de impresia ce am putut să-ţi fac”, îi spu-

sese, stăruind cu cartonul întins, în acelaşi timp reproşându-şi


că începuse să răspundă replicilor ei fireşti cu amabilităţi de circumstanţă.

„Ascultă, remarcase ea, ezitând să apuce cartonul, dar tu ai în faţă un gard!...”

„Am”, recunoscuse el cu jumătate de gură.„Iar aici nu se vede”, arătase ea spre şevalet.„Aşa e.”„De ce?”„Haide, o îndemnase el cu blândeţe, nu mai pune atâtea

întrebări. Aşterne-te pe treabă.”Lucraseră o vreme în tăcere. El o fura cu coada ochiului.

Executa un tablou monocrom, sau ce intenţiona? se întrebase intrigat. Zena şi făcea de lucru doar cu tempera verde. Ţinea cartonul pe genunchi, nu folosea pensula, ci numai vârful degetului.

„Ce te tot uiţi?” îl întrebase ea deodată cu cochetărie adolescentină. Şi nu te mai foi atâta!”

În definitiv, treaba ei, îşi spusese, începând să-i pară rău după carton şi vopsea. Îşi amintise că trebuia să trimită iarăşi după materiale. Ar fi vrut să mai rămână vreo două săptămâni în colţul acela de lume, timpul era promiţător. Nu-şi închipuia că va găsi atâtea lucruri pe placul său. De n-ar fi fost gardul oribil dinainte…!

„Gata!” Zena îi întindea cu un aer triumfător cartonul. Şi-l adusese cu grabă în faţa ochilor. Ei, nu…! Avea

în faţă portretul lui, executat monocrom, aşa cum bănuise. Dar câtă vigoare, ce simţ al proporţiei, ce exprimare sigură! Câteva tuşe doar, aplicate energic… Îşi ridicase privirea spre ea. Între timp expresia feţei i se schimbase. Zâmbea vag, aproape stânjenită. Îşi freca insistent vârful degetului cu care întinsese vopseaua de podul celeilalte palme.

Ochii îi fugiseră iarăşi spre cartonul Zenei. Hm! Păcat că întreg tabloul fusese acoperit cu grilă densă.

97A OPTA TREAPTĂ

„Ce înseamnă asta?” întrebase uimit.„Aici eşti tu”, explicase ea. Fata îl privea incitată, buzele i se întredeschiseseră,

dezvăluindu-i albeaţa incisivilor. Un chip de madonă, i se re-levase. O madonă cu părul arămiu! Se simţise îndemnat să i-l potrivească, vântul îi risipise câteva şuviţe pe obrazul stâng.

„Zenaaa! Zenaaa!” se auzise deodată, ca un ecou prelung, dinspre pădure.

Ea tresărise.„Cine te cheamă?” o întrebase el cu sfârşeală în glas.„Suratele, îi spusese ea, pradă unei nelinişti crescânde.

Trebuie să plec!”„Suratele?...”Drept răspuns, fata îl sărutase stângaci pe unul din obraji.

Apoi o rupsese la fugă.„Hei, ascultă, îi strigase el. Când?...”Îi mai văzuse câteva clipe bluza albă săltându-i printre

tufişurile de porumbe.Jos, pe iarbă, rămăsese trântit portretul său. Îl luase în

mână şi îl contemplase vreme îndelungată. Apoi, oftând, se apropiase din nou de şevalet. Tot entuziasmul îi pierise. Amintindu-şi de sărutul fetei, îşi dusese mâna la obraz. Îl simţea ca o arsură. Mai stătuse un timp cu privirea înceţoşată. În cele din urmă se aplecase, alesese din trusă o pensulă fină şi se apucase cu migală să transpună reţeaua de sârmă peste peisajul de pe carton.


RECVIEM DE MOZART

Nu fusese cu adevărat un meloman. Un împătimit. Dar îi plăcuse să lase impresia că ar fi. Obişnuia să-şi primească musafirii în salonul spaţios, în care pianul, un Lauberger & Gloss de concert, stătea tot timpul deschis, cu partituri aşezate pe suport. Nu mereu aceleaşi, menajera i le schimba periodic. Intra în atribuţiile ei zilnice. Dacă era rugat să cânte ceva, refuza sub un pretext oarecare. În ultimul timp acuza o artrită şi, argu-mentând, îşi flexa cu greutate încheieturile mâinii, ale degetelor. Bine, dar partiturile?... A! Le lăsase din seara trecută, încercase ceva, aşa, pentru sufletul său. Musafirului îi era indicată însă cu un gest generos discoteca. Să aleagă ceva de acolo, dacă îl trăgea inima, că avea de unde. Fiindcă discotecă bogată ca a lui mai rar în oraş. Începuse să adune discuri de pe vremea studenţiei. De când făcuse curte unei fete de la Conservator. Ascultau ore în şir muzică îmbrăţişaţi. Ea îi cedase, în sfârşit, în acordurile patetice ale unei Nocturne de Chopin. Mult după aceea, când mai punea, din ce în ce mai rar, Chopin, rămânea cu o vagă senzaţie de frustrare, de neîmplinire în suflet.

Curând după ce ieşise medic, cumpărase discoteca unui evreu ce pleca definitiv din ţară. Îl cunoştea bine, fiindcă stătuse în gazdă la o soră a acestuia. Pe o nimica toată i-o dăduse evreul, măcar să rămână pe mâini bune, îi spusese cu ochii în lacrimi la despărţire. Tot de la el achiziţionase pianul şi o garnitură completă de sufragerie, din lemn masiv cu intarsii. Îşi putuse permite. Câştiga deja binişor şi tocmai pusese mâna

99A OPTA TREAPTĂ

pe un apartament ca lumea. Medicina, mină de aur, mai ales specialitatea lui, obstetrica şi ginecologia… Unde mai pui că fusese un tânăr şarmant. Coadă femeile în faţa cabinetului său!...

Cât se trăise sub comunişti, se cam ferise să-şi dea în vileag agoniseala. Se avusese el bine cu puterea, nu-i vorbă, dar când s-au dus ăia pe copcă – aşa pomenea de ei în ultimul timp – nu le-a plâns de milă. Dimpotrivă. Căci a ştiut să profite din plin de noile împrejurări. Ceea ce tezaurizase, numai el ştia cum, investise într-o casă superbă. O adevărată minunăţie. Şi o înzestrase cu de toate: rarităţi de tot felul, tablouri, mobilier, covoare… Se invitau prietenii, colegii, să i-o admire. Nu-i refuza. Îi plăcea să iasă din comun, să stârnească uimire, iar invidia cu neputinţă de ascuns a unora îi picura ca un balsam pe inimă. O băutură fină şi o muzică bună. Asta le oferea de obicei. Şi ce muzică!... Ce aparatură!... Ce acustică!... Laudele nu mai conteneau. Ba chiar se întâmpla uneori să-i treacă pragul indivizi de care mai târziu nu-şi putea nicidecum aduce aminte, mai ales de Sfântul Dumitru, când îşi serba cu fast onomastica. Lucru prea jenant pentru a fi recunoscut. N-am memoria figurilor şi pace, se consola de obicei şi, dând din umeri, lăsa chipul persoanei în cauză să reintre în neantul din care vremelnic se ivise.

Câteodată, foarte rar, se întâmpla altminteri. De pildă deunăzi, când cu petrecerea de 26 octombrie, înfăţişarea unui ins îi rămăsese totuşi stăruitor în memorie. Îl zărise aplecat asupra partiturii deschise în ziua aceea pe suportul pianului. Intrigat se apropiase de individul care cu un gest reflex mângâia claviatura placată cu fildeş a preţiosului instrument.

„Vă place Mozart?” se întorsese brusc musafirul, parcă simţind că el se oprise îndărătul său. Era un om nu prea înalt, cărunt, cu părul stufos în dreptul tâmplelor şi cu o privire albastră, spălăcită. Purta o haină gri, cu croială deloc obişnuită, îi reţinuse atenţia reverul ei lat, având paspoal de catifea neagră.


„Mozart?...” bâiguise nedumerit.„Da, Mozart”, îi replicase străinul, cu un zâmbet ironic în

colţul buzelor, întinzând spre partitură mâna. Degetele acestuia erau lungi şi nefiresc de albe pe fondul întunecat al pianului, de care se sprijiniseră în cele din urmă.

Se aplecase şi el în direcţia suportului, surprins. Requiem von W.A. Mozart scria cu litere gotice în partea superioară a celei dintâi pagini, îngălbenită de vreme, a partiturii deschise.

Mijise la rândul său, zâmbind, ochii. Da, fireşte, confirma-se, tocmai în după-amiaza aceea îşi dezmorţise puţin degetele, căci cu artrita de care suferea în ultima vreme… De ce alesese tocmai Recviemul? Întâmplător. Cu totul întâmplător. Îi căzuse în mână în timp ce căuta altceva. Dar nu regretase. Fiindcă îi plăcea la nebunie Mozart. Ah! Fericiţi au fost cei care au trăit pe vremea lui, să-l vadă, să-l asculte… Mai perorase un timp, cuprins de o subită volubilitate.

Fără să-i ceară îngăduinţa şi nepreaascultând vorbele ce i le adresa, musafirul se aşezase pe taburetul pianului şi începuse să cânte. Vreo doi, cunoscători în ale muzicii, se întorseseră uimiţi. Recviemul? Într-un asemenea moment Recviemul? Dar e deplasat să…

Îi liniştise cu câteva gesturi ferme pe cei care voiseră să intervină şi fusese cel dintâi care bătuse din palme atunci când străinul, simţind poate impresia ce produsese, se ridicase brusc, trântind capacul claviaturii. Deşi bătaia din palme nu se prea potrivea piesei… Dar lumea amuţise. Ce să fi fost asta? se în-trebau toţi cei de faţă, cunoscători şi necunoscători deopotrivă. Căci sunetele care se răspândiseră câteva momente în jur fuseseră tot ce auziseră mai frumos pe lume. Parcă înălţimile cereşti s-ar fi deschis şi o muzică sublimă, de o fantastică acurateţe şi sonoritate s-ar fi pogorât pe pământ…

Mult după ce lumea plecase, rămăsese cu gândul la întâm-plarea ce-i fusese dat să trăiască. Cu străinul n-apucase să

101A OPTA TREAPTĂ

schimbe alte cuvinte. Dispăruse pe neaşteptate, înaintea tutu-ror. Dar cine să fi fost? Vreun virtuoz al pianului ce nimerise întâmplător în casa lui?... Era hotărât să lămurească lucrurile cât de curând. Apoi se ridicase din fotoliul său preferat, unde se aşezase să-şi adune gândurile, şi cotrobăise îndelung printre plicurile cu discuri. De la o vreme, praful înălţat din rafturi începuse să-i irite nările. Era alergic la praf. Afurisita asta de menajeră, îşi spusese cu năduf, o plătesc degeaba. În cele din urmă găsise ce căuta. Un plic negru, pe care scria cu caractere gotice albe: W.A. Mozart, Requiem, Berliner Philharmoniker, Herbert von Karajan. Extrăsese discul. Era ca nou. Nu-şi amintea când îl ascultase ultima oară. Îl cumpărase demult… Sau îl primise cadou? După anul imprimării era posibil ca asta să se fi întâmplat cu puţin înaintea morţii tatălui său. În fine!... Aşezase discul pe platanul minunatului său picup HI-FI, la care n-ar fi renunţat în ruptul capului, şi îl ascultase până noaptea târziu.

În ziua următoare întrebase pe toţi cunoscuţii din clinică de străinul ce-l vizitase cu o seară în urmă. N-aveau idee cine putea fi. Dăduse mai multe telefoane pe la cunoştinţe după programul de consultaţii… Nimic! Totuşi, omul acela trebuia revăzut, simţea o dorinţă imperioasă, greu explicabilă, de a-l reîntâlni, voia să-l cunoască îndeaproape. Cu orice preţ!...

Spre seară, ducându-se să cerceteze cutia poştală, se trezise în mână cu o telegramă. Ştia că e din partea rudelor, fiindcă ele, de modă veche cum erau, rămăseseră fidele aces-tui fel de corespondenţă. O citise din mers. Aducea o veste proastă. Murise tanti Augusta, sora cea mai mare a tatălui său. Îi supravieţuise acestuia aproape zece ani. Veste proastă şi nu tocmai. Pentru că tanti Augusta, bogată iarăşi după reîmprorietărire, era văduvă şi unicul ei fiu murise în condiţii neelucidate în timpul anchetelor după mişcarea studenţească în sprijinul revoluţiei din Ungaria. În consecinţă, urma să fie unul dintre… Ştiuse de destulă vreme că va fi, ce rost avea să


se bucure? Se mustrase în sine pentru perversa satisfacţie (astfel şi-o caracterizase el însuşi) pe care i-o sădise în suflet vestea. Eh, îşi găsise o scuză în cele din urmă, aşa e omul. Priveşte înainte. Ş-apoi morţii cu morţii, viii cu viii. Uite, adăugase, tot înţelepciunea populară ne scoate din impas. Asta a făcut din noi civilizaţia, nişte naturi complicate, care se împiedică de reticenţe la tot pasul.

Bineînţeles, nu era unicul moştenitor. Îi mai trăia un unchi, fratele mai mic al tatălui său şi al mătuşii tocmai plecată dintre cei vii. Dar n-avea nici el cum s-o ducă prea mult. Se îmbolnăvise, încă tânăr fiind, de o tuberculoză extrem de rezistentă oricăror tratamente, şi toată viaţa şi-o târâse prin sanatorii. Nici nu se însurase din acest motiv. Îl îngrijea acum o femeie simplă, un fel de infirmieră, de care se ataşase în ultimul timp.

Reîntors în casă, se instalase cu telegrama în mână în fo-toliul unde îi plăcea să zăbovească de oarecare vreme. Semn de bătrâneţe, observase cineva. Poate, îşi zicea. Las’ să fie!... Era un fotoliu-cardinal imens, tapiţat în pluş roşu, pe care îl cumpărase dintr-un magazin de antichităţi cu un preţ piperat. La început nu-l folosise, până când, la ultimul cutremur, i se spărsese o mulţime din piesele colecţiei de porţelanuri vechi. Atunci, de necaz, se hotărâse să întrebuinţeze fără menajamente tot ce nu-şi îngăduise odinioară, toate achiziţiile cu pioşenie păstrate, prin urmare şi fotoliul, smulgând furios husa cu care îl protejase de când şi-l adusese în casă.

Să plece la L., oraşul unde îşi dusese din tinereţe, după arestarea şi moartea soţului ei, cunoscut lider naţional-ţărănist înainte de război, existenţa retrasă tanti Augusta, numaidecât? Noaptea?... se întrebase, frământând bucata de hârtie între de-gete. Nu. Se vor descurca cei de acolo până mâine, la sosirea lui. Îşi odihnise privirea pe tablourile de pe peretele dinainte, fără să privească vreunul anume, cum îi stătea în obicei, apoi, aproape fără să vrea, aceasta i se abătuse înspre picupul valoros, pe al

103A OPTA TREAPTĂ

cărui platan strălucea negru, sub lumina candelabrului de cristal, discul cu Recviemul lui Mozart. Uitase să-l repună la locul său, ceea ce nu-i prea stătea în obicei. Ciudat, spusese după această constatare. Dar mai ciudate fuseseră altele. Prezenţa străinului aceluia, muzica funebră care îl obsedase întreaga noapte, şi apoi subita moarte a mătuşii Augusta… Toate păreau că se leagă între ele. Aiurea, pufnise în cele din urmă nemulţumit. Simple coincidenţe, naiba să le ia! Uite cu ce-şi pierdea vremea. Iar pentru ziua următoare avea programate două operaţii. Plătite gras dinainte. Şi ce va face cu ele? Asta era problema!...

Pe tanti Augusta o iubise cât fusese copil, ea îl crescuse după ce părinţii i s-au despărţit pe când era mic, pe la începu-tul anilor cincizeci. De ce luaseră ei hotărârea asta, n-a putut niciodată afla. Tanti Augusta, ce-i ţinea, fireşte, parte tatălui în neînţelegerile cu mama, mai bombănea la supărare uneori de stricata aia care nu-şi putuse uita obiceiurile dobândite cât timp el fusese pe front. Îşi amintea foarte vag că o dusese nu tocmai bine o vreme, pasat de la un părinte la altul, până când, rămasă, din nenorocire, fără iubitul ei fiu, tanti Augusta îl luase la sine. De atunci, toate necazurile sale s-au risipit.

Asta până când aflase, mult mai târziu, desigur, de la un prieten cu nevăzute stele pe umeri, că avea un dosar foarte prost, cu un tată ofiţer de carieră în trecutul regim, distins şi avansat rapid pentru bravură pe frontul antisovietic, cu un văr care la nici 18 ani se înrolase în rezistenţa anticomunistă, cu tanti Augusta însăşi, soţie de fost primar şi înfocat susţinător al lui Maniu… Eh, toate au trecut însă. Ştiuse el cum s-o învârtă ca să cadă până la urmă în picioare. Cum să se facă frate cu dracul ca să treacă puntea. De compromisurile făcute prefera să nici nu-şi mai amintească!...

Pe cât de mult ţinuse la el tanti Augusta, pe atât de mult, se pare, îl detesta uica Iulian. Şi câte nu făcuse pentru el!... Îi procurase medicamente, îi asigurase loc prin sanatorii unde


numai ştăbimea partidului comunist avusese acces. Degeaba… Omul avea un dinte împotriva lui. Îi arunca, de câte ori întâm-plarea îi aducea faţă în faţă, o privire piezişă, rea. Cu siguranţă, uica Iulian o fi şi ajuns acolo, îşi spusese, la căpătâiul moartei, şi comenta întârzierea iubitului nepot. Iată pe cine crescuse Augusta, Dumnezeu s-o ierte, în loc să i se devoteze lui, frate-lui bolnav, se lamenta, fără îndoială, în faţa celor adunaţi la priveghi. Pe lângă ce avere are, acum mai moşteneşte şi din partea ei. „Cacă dracu’ la grămadă!” parcă îl auzea rostind. Era spusa lui, după ce îl iscodea cu cât îşi mai sporise avutul. Mai ales această vorbă, din limbajul presărat cu zicale şi cuvinte neaoşe ale unchiului său, îl scotea din sărite.

Din hol răzbătuse în salon ţârâitul telefonului. Se ridicase greu, simţind o durere ascuţită în abdomen. Ce naiba?... Proba-bil căutau să-i dea de urmă cei de la L. Şi ce durere! Mai asta lipsea, să i se fi deschis ulcerul, întotdeauna toamna dădea cu el de necaz.

Nu erau cei de la L. Era Elvira, femeia ce-l îngrijea pe uica Iulian. Acesta făcuse hemoptizie…

„Când?” o întrebase pe un ton rece, profesional.„Acu’ vreo oră şi ceva, venise răspunsul. Numai ce am

primit telegramă că o murit biata doamnă Augusta. I s-o pus aşa, ca o greutate, în piept, şi o început să tuşească şi să lapede sânge.”

„I-ai administrat hemostatice? Vezi că ţi-am lăsat fiole, seringi!...” Proasta! Tot nu ştia încă să se descurce.

„Ba, i-am făcut, dom’ doctor, se precipitase femeia să răspundă. Îu, ce m-am speriat că aţi şi plecat deja la priveghi!... Nu veniţi şi dumneavoastră pe-aici?...”

Promisese că se duce. Aşa-l chemau la nevoie de fiecare dată. Pufnise a lehamite pe nas. Ce putea să facă? A mai făcut el hemoptizii din astea. O să-i treacă, iar dacă nu?... Iar dacă nu?... repetase întrebarea. Chipul prinsese să i se lumineze treptat. Parcă şi durerea de stomac i se atenuase întrucâtva.

105A OPTA TREAPTĂ

Privise triumfător în jur. Ar fi fost prea de tot să se întâmple şi asta. Începuse să se învârtă tulburat prin încăpere. Ochii îi căzuseră asupra picupului şi discului negru, simţind numai-decât o diabolică dorinţă de a forţa mâna destinului. Pusese în funcţie aparatul, prinzând apoi să se legene, cu gesturi din ce în ce mai largi, prelungite, în ritmul muzicii funebre.

Se făcuse târziu când catadicsise să coboare în garaj să-şi scoată maşina. Era o noapte ceţoasă şi se lăsase un frig prea pătrunzător pentru un sfârşit de octombrie. În dosul casei îl izbise un miros de pământ reavăn. Grădinarul îi îngropase pesemne în după-amiaza aceea trandafirii. Bulevardul era pustiu şi apăsase puternic pe accelerator, în pofida asfaltului umed. O vagă remuşcare pentru întârziere îi dădea ghes să se grăbească. În memorie îi rămăseseră stăruitoare acordurile de început ale Recviemului de Mozart. Ce bine şi le aducea aminte! Ce muzică magnifică! Începuse să o îngâne abia auzit, apoi să o fredoneze din ce în ce mai puternic, căutând să prindă în inflexiunile vocii toate nuanţele interpretării corale…

Afurisenie! Cântecul îi îngheţase pe buze. Pe pasajul pentru pietoni dinspre capătul bulevardului se angajase în traversare, cu încetineală de melc, o siluetă umană. Părea un bătrân puţin gârbovit, îl vedea din ce în ce mai bine, în pofida vălătucilor de ceaţă ce bântuiau în voie. Dar ce făcea omul? Se oprise, voia să se întoarcă, sau?... Încercase să îl evite cu o mişcare pripită a volanului. Fusese suficient pentru ca maşina să intre în derapaj. Într-o fracţiune de timp îl privise de aproape pe insul care i se ivise ca o piază rea înainte. Era el. Pianistul. Purta redingotă şi pe cap o gambetă, de sub care, în dreptul tâmplelor îi ţâşneau smocuri de păr coliliu. I se părea chiar că schiţează un gest de salut…

Apoi maşina se izbise violent de bordura sensului giratoriu, răsturnându-se. Negrul plicului, albul literelor gotice şi sunetele grave ale Recviemului i-au mai stăruit câteva clipe în minte.


COPIII LUI CRONOS

Dimineaţa era ceţoasă. Moţăiam în compartimentul abia încălzit şi neluminat al vagonului, când zgomotul frânelor acestuia mă făcuse să tresar. Posibil să fi ajuns. Câteva lumini roşietice se perindaseră cu repeziciune prin faţa ferestrei, opacă din pricina condensului, făcându-mă să-mi ridic în dreptul ochilor ceasul. Se pare că da, îmi spusesem. Mă gândeam să obţin confirmarea presupunerii mele de la individul cu care împărţisem o bucată de vreme spaţiul compartimentului, dar acesta dispăruse. Scrâşnetul tot mai strident al frânelor trenului mă îndemnase să mă ridic de pe banchetă şi să ies pe culoar. Culoarul era pustiu. Trenul încetinise mult şi îşi curmase, în cele din urmă, cu hurducături, mersul. Mă zorisem să cobor chiar în dreptul unei pasarele, ai cărei piloni se profilau fan-tomatic în faţa uşii vagonului. Ca de obicei, aceasta se lăsase anevoie deschisă.

Garnitura se oprise la oarecare distanţă de peron, astfel că trebuise să-mi găsesc pe orbecăite drumul spre clădirea gării, călcând printre pietrele colţuroase ale terasamentului. Ceaţa deasă nu-mi îngăduia să disting altceva, privind în direcţia ei, decât lumina lăptoasă unor lămpi fluorescente. Frigul dimineţii şi o vagă nelinişte mă determinau să grăbesc paşii, împiedecându-mă de şine şi traverse. Inima îmi venise la loc abia când, în sfârşit, începusem să recunosc unele detalii ale zonei. Nimic nu părea să se fi schimbat. Clădirea scundă a gării se ivise brusc din negură, cu copertina ei disproporţionat

107A OPTA TREAPTĂ

de mare, sprijinită pe nişte coloane de fontă. Între acestea, le puteam distinge pe măsură ce mă apropiam, atârnau ca odinioară, suspendate cu lanţuri, mai multe ghivece de flori. Binecunoscutul pavaj galben al peronului, aveam să constat curând, se denivelase, iar pe alocuri fusese înlocuit cu dale hidoase din beton. Lămpile fluorescente, montate, probabil, recent, distonau cu ambianţa vetustă.

După câteva minute, trenul din care descinsesem se pusese în mişcare. Stăruisem cu privirea în urma lui, până când mă făcuse să tresar zgomotul unei uşi trântite. Insistasem să privesc în urma trenului, ca spre o punte ce se ridica în grabă, izolându-mă de lumea din care venisem. Zgomotul uşii mă smulsese din contemplare – de fapt, doar punctul roşu al lanternei din capătul garniturii se mai lăsase văzut oarecare vreme –, determinându-mă să mă îndrept spre Eşire, cum scria mare, cu litere albe pe o tablă albastră. Albastrul intens, de altfel, cu tentă liliachie, era culoarea ce se lăfăia peste toate câte putuseră fi vopsite de-a lungul şi de-a latul peronului, inclusiv pe stâlpii din fontă cu capiteluri corintice care susţineau copertina acestuia.

Trecusem prin dreptul ceasului cu cifre romane, imens, cu arătătoarele de grosimea braţului unui bărbat vânjos, indicau trei fără ceva, întârzie, îmi spusesem, intrând în holul gării. Holul era şi el pustiu, iar cele două ghişee pentru vânzarea bi-letelor, închise. Dacă lumina lămpilor peronului n-ar fi pătruns înăuntru prin ferestrele aproape mătuite din cauza prafului şi urmelor de muscă, mi-aş fi găsit cu greu drum printre băncile lungi, dispuse la întâmplare de cei ce le folosiseră cu o zi în urmă. Pe una din ele, în apropierea uşii, zăcea uitată o manta din postav gros cu însemnele cefereului. Renunţasem să consult mersul trenurilor, afişat pe un panou sub fâşii de sticlă, ampla-sat lateral, pe un perete opus ghişeelor, cu indicaţiile aproape imposibil de desluşit în semiobscuritate, şi ieşisem în stradă.

Păşisem, de fapt, într-o piaţetă, dincolo de care, îmi


aminteam, într-un parc de platani, trebuia să se afle cimitirul ostaşilor sovietici. Se pare că se dăduseră lupte acolo cu nemţii în retragere pentru ocuparea nodului de cale ferată. După război, a fost ridicat în acel parc un obelisc de beton cu stea roşie în vârf. Cu ocazia sărbătoririi zilei de 9 Mai se organizau acolo ceremonii, la care luam şi eu cu mândrie parte, purtând cravată de pionier la gât. Cu timpul, festivităţile acestea au căzut în desuetudine.

Obeliscul nu se putea distinge în ceaţă. În schimb, îşi făcuseră apariţia primii oameni. Mai întâi văzusem o femeie îndepărtându-se grăbită, purta pardesiu lung şi o pălărioară neagră cu boruri înguste. Îşi grăbea paşii spre cele două auto-mobile Warszawa, probabil taxiuri, ce staţionau în vecinătate. Apoi privirea îmi căzuse asupra vizitiului ce moţăia pe capra unei trăsuri, învelit cu un pled până la brâu. Trăsura îmi aducea aminte de vremurile când maşini nu se aflau în oraş deloc. După ocupaţie, pe toate le ridicaseră sovieticii, indiferent cât de bine le dosiseră proprietarii lor. Atunci îşi pierduse şi uica Livi mândreţe de Buick, deşi îl ascunsese în garajul unităţii de pompieri, cu al cărei comandant fusese prieten.

Trăsura era dintre cele confortabile, cu cobără din piele, cam scorojită ea pe alocuri, arcuri din foi de oţel şi roţi cu bandă de cauciuc. Nemaiavând maşină, uica Livi, medic de profesie, îşi inspecta circumscripţia sanitară cu trăsura, luându-mă uneori şi pe mine, un ţânc de vreo zece ani, însoţitor. Dacă-mi îngăduia să şed pe capra trăsurii, lângă conducătorul ei, eram fericit.

Vizitiul tresărise din moţăială simţindu-mi apropierea şi îşi ridicase uşor, elegant, pălăria cu calotă ovală şi borurile răsfrânte. Avea ochi roşii, poate de nesomn, şi mult păr cărunt în dreptul tâmplelor. Favoriţii stufoşi îi coborau până sub pomeţii obrajilor. Figura lui mi se păruse cunoscută, ceea ce nu mă mirase deloc, fiindcă odinioară avusesem destule cunoştinţe

109A OPTA TREAPTĂ

printre birjari. Uica Livi obişnuia, când mai răsărisem puţin, să mă trimită pe mine să-i aduc trăsura de care avea nevoie în deplasările sale. Mai mult rămăsesem surprins văzând calul, un exemplar cu desăvârşire negru, dar cu botul înspicat, fapt care îi trăda vârsta înaintată. Pe crupa lui sesizasem înfierate literele AC, datorită cărora mi-l reamintisem numaidecât, răspundea cândva la numele Corvin şi provenea din legendara herghelie a lui Cionca, un geambaş îmbogăţit din Herendeşti, curând risipită, ca atâtea altele, după instaurarea regimului filosovietic. Pe cei mai mulţi dintre cai puseseră mâna diverşi bulibaşi, cumpărându-i la preţ de nimic, Corvin însă, un trăpaş cu nări largi şi pasul lung, numai bun să concureze pe hipo-drom, ajunsese să târâie după el fiacre prin oraş.

Alegeam de câte ori mi se ivea ocazia, pentru călătoriile lui uica Livi, trăsura la care era înhămat Corvin, ce mă impre-siona cu corpul lui suplu, cu gâtul încordat şi coama lungă, în care i se împleteau panglicuţe colorate. Dar timpul îşi pusese necruţător amprenta şi pe înfăţişarea lui Corvin. Gâtul lui mândru de altădată se înclina, susţinând un cap prea greu, spre pământ. Buza inferioară a gurii, care cândva muşca fără istov zăbala înspumată, atârna flască, iar ochii, odată atât de vii, cu sclipiri sălbatice, îi erau albicioşi, lipsiţi de lumina văzului.

Corvin, şoptisem, apropiindu-mă de patrupedul împovărat de hamuri, Corvin, băiatule! Animalul şi umflase uşor nările şi un răsuflet prelung i se urcase, ca un oftat, din adâncul pieptului.

Câţi ani să aibă calul ăsta? îl întrebasem, stăruind în uimire, pe vizitiul ce-mi urmărea cu privirea lui injectată mişcările, căci începusem să mângâi uşor coama rărită a mândrului exemplar cabalin de altădată. Nu se ştie, domnule, îmi spusese vizitiul, a trecut prin multe mâini până să ajungă la mine. Da’ nici eu nu mai am de gând să-l ţin, fiindcă abia aduce bani pentru cât mănâncă… Doreşte domnul să fie dus undeva?


Mi se adresa vorbind la persoana a treia, după salutul deferent de mai înainte, părea stilat omul, avea cu siguranţă şcoală vieneză. Aşa spunea uica Livi, când vreun birjar ştia, în pofida meseriei, să se poarte, că avea şcoală vieneză şi-i plătea o sumă rotundă la despărţire.

Mai zăbovisem câteva clipe, privind calul la a cărui vedere mi se buluciseră în minte atâtea imagini ale trecutului. Da, da, îi răspunsesem vizitiului, căutând să-mi reprim emoţia, din cauza căreia un frison mă făcuse să dârdâi câteva clipe din tot trupul. E cam frig astăzi, adăugasem, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Dacă domnul doreşte, îi pot oferi o pătură, se arătase atent vizitiul, în timp ce îmi puneam piciorul pe treapta din metal striat a trăsurii.

Halo, halo!... se auzise atunci o voce, era a femeii în par-desiu care se întorcea, venea într-un suflet, agitându-şi energic una din mâini, ajunsese lângă noi abia trăgându-şi respiraţia. Naiba să le ia de taximetre…, nu e niciun şofer acolo, rostise apăsându-şi pieptul. Nu pot suporta ceaţa, explicase, sunt puţin astmatică… Nu mă luaţi şi pe mine până în centru? se adresase apoi vizitiului, care se ridicase de pe capră pentru a mă dota cu pătura promisă. Îmi pare rău, se scuzase el, mimând dezolarea, numai domnul poate hotărî dacă… Femeia se întorsese spre mine, vă rog mult, mă implorase, nu merg decât până în cen-tru, e în drum, în caz că traversaţi podul de fier, nu sunteţi din partea locului?

Era de o frumuseţe cam ofilită, gen Danielle Darieux în Le Rouge et le Noir, dar, lucru demn de tot respectul, ştia cum să-şi atenueze pe chip efectul trecerii anilor. Deşi călătorise noaptea, presupuneam, la fel ca mine, îşi păstrase impecabil machiajul, discret, abia sesizabil. Negrul pălărioarei contrasta plăcut cu părul vopsit în culoarea frunzei veştede, un fular de mătase, negru şi el, întărea impresia de sobrietate a ţinutei sale. Frapantă îi era paloarea pronunţată a obrazului, proprie

111A OPTA TREAPTĂ

îndeobşte oamenilor care petrec prea puţin timp în aer liber. Am trăit o vreme aici, doamnă, răspunsesem. Fireşte, puteţi

veni cu noi, vă conduc indiferent unde doriţi să ajungeţi. E un oraş atât de mic, încât… Vai, stimate domn, îmi spusese ea, în timp ce o ajutam să urce, nu atât distanţa ar fi un inconvenient, cât pustietatea străzilor la această oră matinală, iar ceaţa asta, s-o tai cu cuţitul, aţi sesizat, desigur, nu-mi prieşte deloc… Parcă pentru a-şi întări spusele, imediat ce se instalase pe pernele trăsurii scosese o batistă albă din poşeta cu miros de lavandă, tuşind discret între cutele ei. Şi eu mi-am petrecut o bună parte a anilor tinereţii în acest orăşel, continuase, punându-şi la adăpost batista, apoi şi mănuşile, pe care le scosese graţios, trăgându-le de fiecare deget în parte, în poşeta mică, dar încăpătoare, tatăl meu a fost farmacist, unul dintre farmaciştii cu renume pe-aici. Köpetzy se numea, dacă aţi auzit. Avea farmacie în colţ, vizavi de hotelul Dacia.

Îmi amintisem numaidecât de Köpetzy, cum să nu-l fi cunoscut? Uica Livi îl socotea un preţios colaborator: medi-cul şi farmacistul!... Köpetzy avusese o fată, fusese una din frumuseţile, defel numeroase, ale orăşelului, toţi liceenii o sorbeam din priviri, oriunde îşi făcea apariţia. Cu câţiva ani mai în vârstă decât noi însă, Esthera Köpetzy nici nu ne băga în seamă, admiraţia noastră şi, în genere, a tuturor celor ce îşi delectau ochii privind-o, i se părea, pesemne, lucrul cel mai firesc din lume.

Da, da, îi spusesem femeii de lângă mine, puţin stânjenită fiindcă birjarul ne întinsese amândurora peste genunchi pledul său mirosind a grajd, cum să nu-l fi ştiut pe domnul Köpetzy, se poate?... Ea tăcuse însă, gândindu-se probabil că vorbise prea îndeajuns cu un bărbat necunoscut. Cu care se întâmpla, poftim, să mai împartă şi aceeaşi pătură!

La un moment dat, îmi aminteam, frumoasa fiică a far-macistului Köpetzy începuse să iasă la braţul unui individ


cu oarecare faimă printre concitadini. Era un tip înalt, cu statură atletică, veşnic jovial şi curtenitor, într-o ţinută mereu în ton cu moda. Nimeni nu bănuia cum de-şi poate permite, în vremuri grele, totuşi, acest lux. Unii spuneau că familia sa avea oarece resurse, de care el profita din plin, alţii, nu tocmai puţini, avansau supoziţia că ar întreţine, pe căi oculte, relaţii cu structurile puterii. Un prieten îmi mărturisise, cu spaimă în glas, că i-ar fi putut distinge, prin ţesătura fină, conturul unui pistolet în buzunarul pantalonilor de vară.

Prietenul Estherei Köpetzy se numea Alexandru Bucşan şi nutrea mari veleităţi literare. Din această pricină l-am şi cunoscut mai îndeaproape. Se întâmplase ca un bine ştiut autor de romane istorice, ostracizat în micuţa noastră urbe fiindcă, se zvonea, făcuse parte dintr-o grupare literară neagreată de noul regim, din cauza îndărătniciei cu care unii dintre membrii săi s-au opus politicii sale culturale, să înfiinţeze un cenaclu, cu acordul greu obţinut al autorităţilor locale, la ale cărui întruniri fusese chemată să participe şi tinerimea dornică să se iniţieze într-ale scrisului. Acolo l-am întâlnit pe Alexandru Bucşan, care a catadicsit să ia de câteva ori cuvântul, pomenind nu-mele unor scriitori străini de care nu prea auzisem. De altfel, nu atât nouă ni se adresa, junişcanilor, cum eram numiţi de conducătorul cenaclului, cât altor feţe, mai simandicoase, intelectuali cu merite în branşa lor unii, care, din snobism pesemne, s-au găsit să pună mâna pe condei. În cele din urmă, a citit din creaţia proprie Bucşan însuşi, moment onorat de o numeroasă prezenţă. Atunci am zărit-o şi pe Esthera, care se aşezase discret la capătul şirurilor de bănci ale sălii, tulburător de frumoasă. Bucşan a dat citire unui fragment dintr-o piesă de teatru, mediocră, mi s-a părut, de care nu am mai auzit ulterior. S-a dedicat mai târziu prozei, domeniu în care a dobândit, după publicarea primei cărţi, o consacrare fulgerătoare.

Bucşan a părăsit orăşelul nu mult după lectura acelei în-

113A OPTA TREAPTĂ

cropiri dramatice şi, lăsând la o parte o mulţime de amănunte picante despre existenţa lui în capitală, intrate în folclorul locurilor sale de baştină, fapt era că s-a impus ca romancier, director de revistă şi, în fine, ca membru al Comitetului Central! Pe la sfârşitul anilor optzeci a cochetat cu dizidenţa, lucru de pe urma căruia n-a tras prea multe ponoase, s-a stabilit pentru scurtă vreme în străinătate, apoi s-a întors, a fost luat în braţe de regimul emanaţilor şi aşezat într-un fotoliu al Academiei. Ţineam minte că şeful nostru de cenaclu, care mă încurajase mult în a stărui să scriu, intuind probabil că era ceva de capul meu, se arătase entuziasmat de ascensiunea lui Bucşan şi nu-trise o vreme speranţa deşartă a unei grabnice reabilitări prin intermediul acestuia. Cu ocazia unei convorbiri îmi spusese, frecându-şi satisfăcut mâinile, ascultă ce-ţi zic acum, junişcane, va veni curând momentul când toţi aceia care mi-au făcut zile fripte se vor da pe lângă mine, rugându-mă, tovarăşe T., n-aţi vrea să vă daţi jos pantalonii ca să vă pupăm un pic în cur?

Trăsura se pusese în mişcare, legănându-se pe arcuri, în timp ce roţile îi uruiau uşor pe pavaj, apoi, părăsind piaţeta gării şi ajungând pe asfalt, prinsese să alunece lin, nemaiauzindu-se decât ţăcănitul molatic al potcoavelor calului. Mă mirase faptul că vizitiul se abătuse destul de mult de la drumul cel mai scurt spre destinaţia pe care i-o indicasem. S-a interzis circulaţia vehiculelor pe strada principală, domnule, găsise de cuviinţă el să-mi explice, ca şi cum mi-ar fi ghicit nedumerirea, aplecându-se îndărăt. Bag de seamă că n-aţi mai fost de curând pe aici… Îmi sprijinisem mai bine spatele de speteaza trăsurii, aceasta înainta fără grabă, cu cobăra înălţată, fapt ce mă stân-jenea în observarea detaliilor drumului. Mai era şi ceaţa, care, persistând, îmi zădărnicise, de asemenea, cele câteva încercări de recunoaştere a locurilor străbătute.

Şi nici nu rămâneţi prea mult, precum se vede, rupsese femeia de lângă mine tăcerea. La privirea mea întrebătoare,


pe ce se baza adică presupunerea ei, ţinuse să-şi completeze supoziţia: Dimensiunea bagajului dumneavoastră mă îndreptăţeşte să cred că… Aşa era, nu purtam cu mine decât o minusculă geantă de voiaj, pe care mi-o plasasem grijuliu la picioare. Dar însoţitoarea mea nu adusese cu sine nici măcar atât, nu avea asupra ei decât poşeta, din care îşi mai extrăsese între timp de câteva ori batista.

Da, nici eu nu rămân, se simţise datoare să explice, dornică se pare să reia conversaţia, poate că îi trezisem încrederea prin felul meu rezervat de a mă comporta, am venit pentru a-mi îndeplini o obligaţie, pentru a asista la o înmormântare… Ime-diat după aceea voi lua trenul de întoarcere. Tăcuse, respirând adânc, încercată de o emoţie subită, de altfel, sesizasem, cercetând-o cu coada ochiului, că obrajii i se coloraseră puţin în dreptul pomeţilor, în timp ce poşeta începuse uşor să i se deformeze sub strânsoarea degetelor.

Încercam să găsesc câteva cuvinte adecvate împrejurării, când ea se întorsese brusc spre mine, l-aţi cunoscut pe Alexan-dru Bucşan, scriitorul? întrebase precipitată. A murit alaltăieri. N-aţi aflat?... S-a transmis şi un necrolog la radio!

Alexandru Bucşan! Murise… Habar n-aveam, cu o zi înainte, sâmbătă fiind, mă luasem cu una, cu alta, pierdusem buletinele de ştiri.

Familia a insistat să fie adus acasă, are o criptă monumentală în cimitirul ortodox de pe strada Făgetului. Cei de la primăria de-aici s-au oferit să se ocupe de funeralii, cu câţiva ani înainte îl declaraseră cetăţean de onoare. Femeia se simţise datoare să-mi dezvăluie aceste detalii, observând, probabil, că mă pusese în dificultate. Să nu aflu eu până la ora aceea de decesul celui despre care un reputat critic literar afirmase, mai deunăzi, că e singurul scriitor român îndreptăţit să aspire la Premiul Nobel!

Corpul defunctului e depus la Casa de cultură. Poate doriţi

115A OPTA TREAPTĂ

să…, adăugase cu o voce stingându-se treptat însoţitoarea mea. Da, da, mă grăbisem să accept, mulţumit că, procedând astfel, nu mă mai simţeam dator să găsesc scuze şi justificări pentru ignorarea evenimentului, aşa s-ar cuveni!...

Casei de cultură i se găsise un sediu la etajul celei mai răsărite clădiri din centrul oraşului, care cândva mi se păruse deosebit de frumoasă şi impunătoare. Aşezată pe două străzi, la intersecţia splaiului B. cu strada principală, se bucura de o poziţie privilegiată între edificiile zonei, atrăgând atenţia trecătorilor din indiferent ce parte s-ar fi apropiat de ea. Îmi plăcuse cândva cu deosebire micul bovindou cu care îi fu-sese împodobit colţul, deasupra intrării principale, înzestrat cu ciubucărie barocă şi nişte însemne heraldice în partea inferioară, din nefericire, ca toate decoraţiile exterioare, din belşug stropite cu zugrăveală în timpul reparaţiilor de după naţionalizare. La parterul clădirii, îmi aminteam, fiinţa un magazin, după specificul produselor preponderent comerciali-zate numit La Electrice. De aici uica Livi îmi cumpărase o bicicletă, made in Czechoslovakia, făcându-mă, pentru scurtă vreme, din păcate, cel mai fericit copil din lume.

Accesul la etajul clădirii, sediul Casei de cultură, era per-mis printr-o uşă laterală, aflată la extremitatea aripii sale de pe splaiul B. Nişte scări largi, de marmură albă, anunţau somp-tuozitatea interioară a imobilului. Ele sfârşeau la capătul unui hol imens, lambrisat în lemn de nuc şi luminat prin patru fe-restre mari, toate dând spre curtea interioară a casei, înfăţişând fiecare, prin tulburătoare întruchipări feminine, câte unul din cele patru anotimpuri. Îmi aminteam că, atunci când aveau loc activităţi la Casa de cultură, la care de voie, de nevoie trebuia să particip, ca să ascult inepte cuvântări, pe aceste vitralii îmi poposea privirea. Mai cu seamă contemplam frumoasa vară, cu straiul mult decoltat, purtând pe cap o cunună de spice pâr-guite, amintindu-mi de înfăţişarea tinerei noastre profesoare de


franceză, căci din clasa a VIII-a începând studiam şi franceza, pe lângă limba rusă.

În holul spaţios al Casei de cultură, catafalcul înalt şi sic-riul acoperit cu o imensă horbotă albă, de sub care se înălţau protuberanţele trupeşti ale defunctului, te ţintuiau locului încă de la intrare prin prezenţa lor masivă. Pe peretele dinainte, flancat de aplice susţinând fiecare câte un bec electric aprins, fusese atârnat un portret uriaş, din tinereţe, al celui plecat dintre noi. Chipul îmi era bine cunoscut, cu privirea lui piezişă, alunecoasă şi zâmbetul dispreţuitor, păstrat, indiferent de împrejurări în colţul gurii. Era surâsul celui ce se ştia predestinat să izbândească în viaţă, afişat înaintea semenilor becisnici. Era imaginea acelui Bucşan care, la şedinţa cenaclului de care amintisem, aştepta, după lectura piesei sale, reacţia auditorilor, cei mai mulţi contrariaţi de maniera neconvenţională a textului dramatic.

Uşor panicat de insolitul situaţiei, căutasem cu privirea chipul senin al zeiţei mele încununate cu spice de aur, dar vi-traliile fuseseră drapate cu pânză neagră. De altfel, observasem când privirea mi s-a mai obişnuit cu lumina scăzută, toate tablourile ori alte obiecte decorative fuseseră îndepărtate, rămăsese însă la locul său afişul, aidoma unui semn de circulaţie, prin care se interzicea fumatul. La căpătâiul mor-tului, într-un sfeşnic înalt, ardea pe sfârşite o lumânare groasă care, datorită şuvoaielor de ceară ce i se scurseseră cu timpul din vârf, părea un mic vulcan în erupţie.

Îmi revenisem mult mai repede după şocul primei impresii decât femeia pe care o conduceam, o simţeam şovăind, gata să se prăbuşească, astfel că îi strecurasem o mână sub braţ. Ea apreciase gestul meu, privindu-mă fugar cu recunoştinţă. O ajutasem să facă paşii până la marginea sicriului, unde se oprise, sfârşită de puteri, cu trupul, mai firav decât mi-l închipuiam, zguduit de hohote reţinute de plâns.

Abia atunci descoperisem la poalele catafalcului, greu de

117A OPTA TREAPTĂ

desluşit în ţinuta lor de doliu pe fondul negru al îmbrăcătoarei acestuia, trei femei cuibărite pe nişte scaune pliante, cu capetele adunate, ca şi cum ar fi rostit împreună, în surdină, rugăciuni. În jurul scaunelor erau risipite, călcate în picioare, frunze de ferigă şi petale de flori. Simţindu-ne prezenţa, una dintre ele, cea mai în vârstă pesemne, se ridicase anevoie de pe scaunul său şi se apropiase de noi cu mâinile întinse şi degetele răsfirate. Îmi simţisem braţul puternic solicitat de femeia pe care o susţineam, încercată, se pare, de o altă, mai pronunţată, criză de slăbiciune.

Nu, rostise cu glas şuierat bătrâna, agitându-şi degetele diforme înspre ochii noştri, nu aveţi ce căuta aici!

Sub privirile mele mirate, strania fiinţă care încerca, din-tr-un inexplicabil motiv, să ne alunge, îşi retrăsese tremurând mâinile descărnate şi începuse să-şi ridice de pe chip voalul nesfârşit de lung, dezvăluind o faţă ridată, descompusă de fu-rie. Rictusul buzelor ei vineţii semăna cu surâsul dispreţuitor al defunctului.

Voi l-aţi ucis, ticăloşilor! răcnise baba, împroşcând picături de salivă. Voi!... Aţi uneltit mereu împotriva lui! Mi-a scris nu o dată ce aţi fost în stare să-i faceţi. Ti-că-lo-şi-lor!... Căci vă avea la mână, nu-i aşa? Pe toţi!... Iar tu, târfă, te-ai folosit de el până te-ai ajuns!... Şi mai aveţi obrazul să vă înfăţişaţi aici?!...

Trebuie să recunosc că, de obicei, îmi pierdeam în situaţiile mai delicate uşor cumpătul. Atunci însă, poate revolta din pricina imputărilor nedrepte, ori poate faptul că ţineam de braţ o femeie înspăimântată, ce se agăţase de mine şi cu a doua mână, mă făcuseră să-mi adun surprinzător de repede energia pentru a replica. Doamnă, îi tăiasem babei vituperaţia, cred că la mijloc e o neînţelegere. Noi, eu… Ce să vă spun?... E aberant să credeţi că am fi implicaţi în… Şi-apoi acesta e un loc cu liber acces, doamnă, spaţiu public, nu puteţi, indiferent de considerente să… Înţelegem că, dar în anumite limite!...


Ce n-aş fi dat ca, după imensul efort ce-l făcusem rostind frânturile de fraze care mi se urcaseră, nici eu nu ştiu cum, pe buze, să-mi fi putut odihni, măcar şi câteva clipe, privirea pe chipul plin de lumină al zeiţei mele. Dintre celelalte femei îndo-liate rămase la locul lor se ridicase una şi, grăbită, cuprinzând-o de umeri, o oprise pe bătrână să-mi riposteze. Cocârjată, cu paşi târşâiţi, aceasta se lăsase condusă la locul ei.

Vai, îmi şoptise fiica farmacistului Köpetzy, privindu-mă cu ochii înlăcrimaţi şi supuşi ai Daniellei Darieux, nu ştiu cum să vă mulţumesc, fără dumneavoastră m-aş fi pierdut cu totul. Nu găsesc cuvinte să-mi exprim recunoştinţa!...

Afară ceaţa persista, se părea chiar că, în apropierea râului, densitatea ei crescuse. Trăsura mă aştepta cuminte la marginea trotuarului, vizitiul moţăia gârbovit pe capră, parcă imitându-l, calul cel negru îşi plecase şi el capul adânc spre sol. Omul acceptase fără obiecţii să mă aştepte, imediat ce opriserăm în dreptul Casei de cultură îmi spusesem că puteam renunţa la serviciile lui, dar mă gândisem cu duioşie la porţia de hrană a bietului Corvin, îmi rămăseseră în minte cuvintele cu care stăpânul său îl îmboldise la plecarea din faţa gării: Dii, moşnege, astăzi se pare că vei avea şi tu ce să mănânci!... Apoi mai era şi pâcla aceea neobişnuită, care nu-mi îngăduia să mă simt în largul meu, încât prezenţa cuiva îmi era necesară, de parcă m-aş fi aventurat în necunoscut.

Să mergem, rostisem hotărât, imediat ce mă văzusem reinstalat pe pernele trăsurii. Aşadar, pe Carpaţi 13, se în-torsese spre mine vizitiul. Confirmasem doar cu jumătate de voce, nemaifiind sigur dacă îi spusesem sau nu omului unde voiam în cele din urmă să ajung. Copitele calului îşi reluaseră treapădul obosit pe asfalt. Chiar până în faţa casei n-am să vă pot duce, se răsucise şi mai mult, cu întreg trupul, vizitiul spre mine, în timp ce traversam podul de fier, a cărui structură metalică răspundea ca un ecou ţăcănitului paşilor bătrânului

119A OPTA TREAPTĂ

patruped, asta din pricina haitei de câini ce bântuie pe aici. Se reped la bietul cal, de nu o mai pot scoate la capăt cu ei. Dar am un loc unde vă pot lăsa la o aruncătură de băţ. Nu de puţine ori întâmpin acolo clienţi înainte de a face cale întoarsă… Nu trebuie să-mi plătiţi aşteptarea.

Întâlnirea cu câinii se produsese curând. La început, îmi ieşiseră în cale câţiva puiandri, parcă puşi pe joacă, schelălăind. Grosul haitei, începeam să disting prin pâclă, pe măsură ce înaintam, zăcea pe caldarâm chiar în faţa casei cu numărul 13. Era o clădire cu parter înalt, în stil Bauhaus, cum îşi construiau unii oameni cu dare de mână prin anii ’40 ai veacului trecut. Pereţii ei exteriori erau traşi în terranovă galbenă, care, însă, din păcate, începuse să se umfle, ba chiar să cadă, descoperind cărămida, mai cu seamă în jurul ferestrelor.

Câinii erau de toate mărimile, de la javre mărunte, în aparenţă inofensive, până la dulăi fioroşi, ce-şi întorceau, vizibil deranjaţi de venirea mea, capul, urmărindu-mă din ochi. Mârâituri duşmănoase li se ridicau unora din gâtlej. Îmi făceam curaj, căutându-mi drum spre intrare, încercând să creez impresia că le ignoram prezenţa. În dreptul uşii de acces în casa scărilor mă oprisem derutat, acolo existase cândva o sonerie din ebonită lucioasă, în locul ei rămăseseră doar două fire spânzurând în afară. Lemnul uşii, din stejar masiv, era în-negrit de intemperii şi adânc scobit de gheare.

Dar uşa era întredeschisă. O împinsesem precaut, cu speranţa că, odată intrat, voi scăpa de ameninţarea fioroaselor animale. Şi în casa scărilor însă, pe trepte, erau aciuate potăi, care începuseră să latre sălbatic, provocând un zgomot asur-zitor. De afară, alte urlete le răspunseseră, sporind vacarmul. Simţeam că vlaga îmi părăseşte picioarele, că panica pune stăpânire pe mine, împiedicându-mă să găsesc o soluţie de ieşire din impas. Nu-mi mai rămăsese decât firava nădejde a unui miraculos ajutor din partea puterilor cereşti. De obicei,


în momente de cumpănă, în tanti Pipi îmi puneam speranţa, cea mai vajnică ocrotitoare a mea din copilărie, căreia, din obişnuinţă, căutam să-i cer sprijin multă vreme după ce, biata de ea, murise. O invocam cu vorbe anume ticluite, încrezător în forţa lor magică, de pe când, după moartea sa, simţind osti-litatea crescândă a celor din jur, căutam aliaţi împotriva lor. Ajunsesem să mă rog ei ca unei sfinte, stăruind până la anii maturităţii în convingerea că veghea asupra mea şi mă putea scoate, ca pe atâţia alţii în timpul vieţii, din necaz. Fusese medic pediatru şi asistasem cândva la o scenă cutremurătoare, o mamă, căreia îi scăpase copilul de la moarte, îngenunchease în faţa ei şi, înălţându-şi faţa extaziată, cu mâinile împreunate, îi spusese: Doamnă doctor, sunteţi trimisa cerului pe pământ!

De această dată, ajutorul se lăsa aşteptat. Haita mă prinsese la mijloc, chiar în cadrul uşii, nelăsându-mă nici să înaintez, nici să mă retrag. Durată de secunde, îmi spuneam, până când cea mai apropiată jivină, cu botul negru rânjit şi coama zbârlită, mai feroce decât toate celelalte, spre care îmi ţineam geanta de voiaj, precar paravan, avea să dea semnalul atacului.

Atunci se auzise o voce spartă de femeie de la una din ferestrele parterului: Hector, Polux, Leto, gura!...

Ca prin minune, haita începuse să dea înapoi, câinii din casa scărilor se retrăseseră pe treptele de sus, iar cei din stradă îşi reocupaseră locurile dinainte. În cele din urmă, încă bui-mac de teamă, ieşisem şi eu la vedere. În deschizătura largă a ferestrei celei mai apropiate îşi făcuse apariţia tanti Drina.

Femeia, între două vârste, purta un prosop alb, legat în chip de turban pe cap şi era îmbrăcată într-un halat de baie roz. Se vedea că n-o trezisem din somn şi că, în pofida orei matinale, apucase să-şi facă toaleta de dimineaţă. Pielea feţei îi strălucea din pricina unei loţiuni aplicate de curând. Mă privea cu nişte ochi imobili, căutătură bine ştiută mie, în care intuiam de mult o aversiune bine disimulată.

121A OPTA TREAPTĂ

Tu erai?... răspunsese cu vocea ei spartă, inconfundabilă, salutului meu, tanti Drina. Stai să-ţi dau drumul. Nicio vorbă de venirea mea prea timpurie, de deranjul inerent, de parcă ar fi ştiut fără greş când urma să ajung. De altfel, nu o dată mă uimise cu darul ei de a anticipa faptele. Asta umblă cu necuratul, obişnuia să-mi spună mama, când îmi exprimam admiraţia faţă de harul de prezicătoare al celei de a doua soţii a lui uica Livi. Altfel nu se explică cum a izbutit să-i tulbure minţile lui Livius în aşa măsură, încât s-o ia de nevastă în locul surorii mele, doctor în medicină de Strasbourg! În ce hal a ajuns omul acesta, atât de pretenţios altădată, să se înjosească!...

Tanti Drina se ivise curând în capul casei scărilor, domolind câinii adăpostiţi acolo, care se gudurau la picioarele ei ca nişte mieluşei. Mă izbise încă de la intrare mirosul specific al casei, ce-mi fusese atât de familiar cândva, provenind de la tutunul fin al ţigărilor lui uica Livi şi de la medicamentele depozitate într-o mică debara de sub scările holului, îmbinat însă, mai nou, cu un iz pronunţat de câine.

Ce nume nostime au căţeluşii ăştia, nu mă putusem abţine să observ, trecând pe lângă tanti Drina pentru a intra în hol, Polux, Leto!...

Alcmeon, Agenor, Belus, Dione…, completase stăpâna casei, astea sunt născocirile lui Livi!

După ce tanti Pipi murise, uica Livi şi-o adusese în casă pe tanti Drina, cu care coabitase vreo şase ani înainte de a o lua în căsătorie. Modul în care mă îndepărtase, nu mult după ce tanti Drina se instalase menajeră, chipurile, în casă, mă surprinsese, fiindcă nutream convingerea că legătura noastră afectivă e trainică. Ţineam bine minte că, într-o seară, pe când eu citeam în pat, iar uica Livi se plimba prin dormitorul spaţios cu mâna strecurată à la Napoleon sub reverul halatului, mă oprise din lectură aproape strigând, ca sub imperiul unei subite revelaţii: Stai!... Ia creionul şi scrie!


Pe ce să scriu? îl întrebasem contrariat. Chiar pe cartea pe care o citeşti! îmi poruncise el. Ţineam în mână romanul Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Eu, uica Livi şi sufletul lui tanti Pipi formăm o trinitate de nedespărţit! îmi dictase ritos uica Livi, iar eu caligrafiasem acest text pe ultima pagină a cărţii, chiar dedesubtul cuvântului Sfârşit.

Holul în care fusesem condus era o încăpere întunecoasă, din pricina draperiei grele din brocart aurit, ce acoperea aproape în întregime fereastra, foarte înaltă şi îngustă. Aici îmi poruncise tanti Drina să aştept, ca să-l anunţ pe Livi de venirea ta, îmi explicase, şi ca să-l pregătesc. Nicio problemă, e treaz, adăugase, văzându-mi gestul prin care o invitam să nu precipite lucrurile, dar trebuie pregătit, orişicum!...

Holul suferise de la plecarea mea din casă transformări importante. Spre exemplu, scara interioară din stejar, folosită pentru accesul la etaj, cu balustradă admirabil sculptată, dispăruse. Constatarea asta mă făcuse să-mi amintesc de o scrisoare a lui uica Livi, singura, de altfel, trimisă de el după despărţirea noastră, în care, între altele, scria: Îţi aduc la cunoştinţă că scara interioară am desfiinţat-o. Coproprietar fiind, trebuie să afli asta, cu explicaţiile de rigoare: nu mai puteam suporta ca, noaptea târziu, Zeno să îşi plimbe râzând curvele prin faţa uşilor mele. Iar când nu venea cu curve, tropăia pe scară şi fluiera, mizerabilul!

Vino, mă întrerupsese tanti Drina din depănarea amin-tirilor, te aşteaptă.

Fiindcă cei de la spaţiul locativ îi impusese să cedeze unui chiriaş etajul, socotit suprafaţă excedentară, uica Livi îşi mutase dormitorul la parterul casei, în vechea sufragerie. Era adunată aici, într-un talmeş-balmeş, mobilă de toate felurile. Câtă nu putuse îngrămădi în spaţiul ce-i rămăsese la dispoziţie, uica Livi înstrăinase, ori lăsase în folosinţa chiriaşului, cu care iniţial avusese relaţii bune, ceva funcţionar la Sfatul Popular,

123A OPTA TREAPTĂ

omul. Cu fiul acestuia, Zeno, fusesem coleg de facultate la T. E nebun, se apărase Zeno, când, cu menajamente, îi vorbisem de conţinutul scrisorii lui uica Livi. Mai aduceam şi eu, e drept, un prieten, o prietenă acasă, vezi ceva rău în asta? Nici el nu mi se părea că vede. Dar după ce s-a însurat cu individa aia, de vorbeşte cu voce spartă ca o patroană de bordel din vestul sălbatic, a luat-o razna. A modificat scările, mai exact, a improvizat unele în exterior, o mizerie, să ne rupem gâtul urcându-le, ne-a intentat procese… Ne acuza între altele, auzi tu, că i se ardeau lui becurile la parter fiindcă noi tropăiam prin casă! Ceva de groază cu obsesia tropăitului ăstuia!...

Uica Livi zăcea într-un pat mult prea larg pentru colţul de cameră unde fusese amplasat, vizibil marcat de boală, faţa i se scofâlcise şi căpătase tenta galben-pământie a suferinzilor fără leac. Totuşi, în aer stăruia izul inconfundabil al ţigărilor Virginia (neapărat în pachet verde învelit cu celofan, mă aver-tiza când mă trimitea odinioară să i le cumpăr), cărora uica Livi le rămăsese fidel până la bătrâneţe, cum se vedea, sfidând orice riscuri. Mă cântărise lung din priviri, ca de fiecare dată când intenţiona să mă dojenească, nici urmă de bucurie pe chipul său revăzându-mă. Tanti Drina îi mai potrivise o pernă sub cap, apoi ieşise la semnul său abia schiţat în direcţia uşii. Presupuneam că rămăsese însă îndărătul acesteia.

Ei, ei, ai devenit bărbat în lege, constatase uica Livi cu o voce sugrumată, aproape de nerecunoscut, imediat ce rămăseserăm singur. Când ai fost prima dată la femei?

Avea obiceiul să mă pună des în încurcătură cu întrebări cărora nu le puteam lesne găsi un răspuns, apoi îmi imputa că aveam reţineri faţă de el şi gânduri ascunse. Uite de ce te-am chemat, trecuse de data aceasta fără reproşuri la subiect, după ce îmi indicase, cu un gest asemănător celui cu care o expediase pe tanti Drina afară din cameră, să mă aşez într-un fotoliu din apropiere. Era binecunoscutul fotoliu în care eu, pe timpuri, îi


aşteptam până noaptea târziu. Uica Livi şi tanti Pipi obişnuiau să meargă să joace, în cercul lor de prieteni, pocher. Iar mie îmi era frică să mă culc singur, fiindcă visam urât, şi atunci aşteptam moţăind în acel fotoliu până la venirea lor.

Te-am chemat fiindcă Cronos se pare că m-a trecut în me-niul său. Înţelegi ce vreau să spun. Cu ceva timp în urmă am fost diagnosticat cu un cancer al vezicii, mi s-au făcut de toate, cistectomie şi alte rahaturi care doar amână puţin momentul când ajungi în pântecele nesăţiosului fiu al Gaiei. Îmi vorbise pe un ton neutru, diagnosticul mi-l comunicase ca şi cum ar fi vorbit despre o terţă persoană, descriind cu mâna nişte icsuri în aer. Nu, nu, lasă, mă împiedicase să intervin, compătimirile de circumstanţă ştii că îmi displac. Sigur, niciodată nu ţi-e de ajuns cât ai trăit, dar asta e. După cum vezi, ai fost scutit să-mi pui ştreangul la gât.

Pufnisem uşor pe nări, parabola asta mi-o tot repeta în ultima perioadă a convieţuirii noastre, cu individul condamnat la moarte, fără vină, fireşte, căruia, negăsindu-i-se călău, fiul adoptiv se oferise să-i pună ştreangul la gât.

Uica Livi şi tanti Pipi mă adoptaseră pe când aveam vreo patru ani. Soţul fiindu-i plecat pe front, mama, însărcinată cu mine, se gândea să facă raclaj, cum toate prietenele ei, aflate în aceeaşi situaţie, făcuseră. Lasă-l, Zinucă, auzisem că i-ar fi spus tanti Pipi, sora ei mai mare, mamei, că dac-o fi, Doamne fereşte!, să-ţi pierzi bărbatul în război, eu îl cresc. Tata nu murise, se întorsese însă grav rănit, cu precare şanse de a se salva, poate că de aceea ideea adopţiei mele nu fusese abandonată.

Şi te-am mai chemat, îşi reluase uica Livi explicaţia, încreţindu-şi fruntea, ca să te rog să renunţi la moştenirea din partea mea. Sunt gata să ascult şi ce pretenţii ai ca să renunţi la această moştenire. Cuvintele ca să te rog le rostise uica Livi cam în silă. Să ajungă, curată umilinţă, să mă roage să renunţ la

125A OPTA TREAPTĂ

un lucru asupra căruia firesc ar fi fost numai el să poată hotărî dacă mi se cuvine sau nu!...

Se lăsase tăcerea, încât auzisem limpede zgomotul par-chetului scârţâind îndărătul uşii. Uica Livi îşi închisese ochii şi rămăsese aşa o vreme, ca într-o adâncă reculegere. El este în preajmă, prinsese apoi să zică, ridicând cu gravitate un de-get, când se apropie, când se depărtează. Degetul lui uica Livi indica oscilând apropierea şi depărtarea misteriosului personaj de care vorbea. Îi simt prezenţa, şi câinii i-o simt, ei îl ţin încă la distanţă. Ştiu că el te-a adus aici!... Când catadicsise să mă privească din nou, în ochii intens albaştri ai lui uica Livi scăpărau luciri de mânie.

Îi cunoşteam această privire, mi-o arunca tot mai des după ce, aducându-şi-o pe tanti Drina în casă, prezenţa mea începuse evident să-l stânjenească. Încercasem o vreme să salvez relaţia noastră, cuvintele acelea despre trinitatea de nedespărţit nu le socoteam vorbe în vânt. Lucrurile au mers însă din rău în mai rău, până când tensiunea dintre noi ajunsese de nesuportat, astfel încât un fapt, ce n-ar fi trebuit în mod normal să aibă consecinţe, făcuse paharul să se reverse. Într-o zi, tanti Drina servise la masă găluşte cu prune, mâncarea mea preferată. Observând că zaharniţa nu era, ca de obicei, la locul său, cerusem să mi se dea puţin zahăr. Noi nu avem zahăr, suntem săraci de-acum, răbufnise tanti Drina, deşi menajeră încă. Să te duci la mă-ta şi la tat-tu să-ţi dea, dacă au, zahăr!... Privisem uimit spre uica Livi, acesta plecase ochii şi mesteca încet găluştele fade, foarte preocupat să înşire sâmburii prunelor pe marginea farfuriei sale. Era evident, trinitatea se destrămase! Da, spusesem atunci, înţelegând că nu mai era nimic de făcut, vă rog să-l anunţaţi pe tata că doresc să plec acasă.

El te-a adus! Ştiu asta! insistase uica Livi cu un semiton mai sus. Miroşi a el!... Câinii ar fi putut să te sfâşie. Ha, ha!


Mai ţii minte cine a fost Acteon? Râdea forţat, sugerând că ar fi fost peste măsură de satisfăcut de găsirea acestei aproxima-tive similitudini.

Uica Livi nutrea o mare admiraţie faţă de civilizaţiile vechi, mai ales pentru aceea a anticei Elade, pe care în bună măsură mi-o insuflase şi mie, şi îşi împăna mereu discursul cu exemple din mitologie. Acolo se află in nuce toată înţelepciunea noastră, a celor de azi, obişnuia să explice. Aveam doar câţiva ani când m-a obligat, aşa, din senin venindu-i ideea, să învăţ alfabetul grecesc: alfa, beta, gama, delta… Apoi m-a pus să-l înşir fără greş în faţa partenerilor săi de pocher, medici ca dânsul, de obicei. Aceştia au rămas uimiţi. E o capacitate, i-a lămurit uica Livi, învăluit în fumul ţigării sale Virginia. Va ajunge departe!...

Dar să nu ne abatem de la subiect, îşi domolise uica Livi glasul, parcă reproşându-mi, agitându-şi degetul, propria-i divagaţie. Nu-mi spune că nu te-ai gândit ce să-mi ceri în schimbul renunţării la moştenire!... Că prost nu eşti. Drina m-a ajutat mult, ar fi nedrept să nu se aleagă cu mai nimic. De altfel, dacă nu cădem la învoială, am hotărât să ne dăm în ţinere. Actele sunt făcute, urmează doar să le semnăm, în cazul că, repet, nu ne înţelegem…

Nu pricepeam despre ce înţelegere putea fi vorba, îmi pusese problema tranşant, ori accepţi, ori, dacă nu, asta şi asta!... Nu-mi rămânea nicio alternativă. Aşadar, ce naiba voia, de fapt?

Metron! Metron! rostise zicala sa preferată uica Livi, pe care n-am înţeles niciodată dacă şi-o adresa sieşi ori inter-locutorului, auzindu-mi, pronunţată cu uşoară iritare, părerea. Îşi însoţise cuvintele cu câteva bătăi în tăblia patului, era un îndemn la măsură, la cumpătare. Nu iei aminte la detalii, con-tinuase el, şi nici la nuanţe… Ţi-am spus asta încă pe când mă ocupam de educaţia ta!

127A OPTA TREAPTĂ

Tăcerea se lăsase din nou în încăpere. Privirea lui uica Livi se întorsese spre fereastră, atentă, ca şi cum ar fi putut distinge prin ceaţă imagini invizibile altora.

Erebus, rostise în cele din urmă ca pentru sine, dar ştiu că v-am cam încurcat socotelile…

Erebus? întrebasem nedumerit.Fireşte el, explicase, fără să-şi abată privirile de la fereastră

uica Livi. Fiindcă divina Hecate a decis să-l păstreze pe fru-mosul Endymion veşnic în viaţă, a dat puteri câinilor acestuia să-l ţină pe Erebus mereu la distanţă. Dar astăzi şi câinii tre-buie feriţi, adăugase cu voce gravă. De cine? nu mă putusem să întreb, contrar obiceiului meu, dobândit de mic, de a-mi reprima curiozitatea. Asta fiindcă lipsa mea de perspicacitate câteodată, pe care mi-o sancţiona prompt, îl scotea pe uica Livi din sărite. Cum de cine? se întorsese el mimând exasperarea. De hingheri!...

Şi-a luat obiceiul să adăpostească o mulţime de câini în subsolul casei, îmi povestise Zeno. Cum apar hingherii, toată haita se buluceşte acolo. Codoaşa se ia în gură cu hingherii pentru fiecare potaie pe care aceştia o prind.

Când îi spusesem că renunţ la moştenire, necondiţionat, cum desigur voia, în fond era lucrul său, facă ce voia cu el, mai ales că fusese o vreme când mereu asta insinua, că doar la moştenire îmi era gândul, în ochii lui uica Livi scăpărase iarăşi scânteia mâniei. Nu aşa te-am învăţat eu, mârâise, să te dai bătut cu una, cu două!...

Înţelesesem că tatăl meu adoptiv îşi pregătise o întreagă pledoarie, în caz că aş fi avut obiecţii faţă de cererea sa, un discurs înţesat cu pilde şi aluzii, după modelul lui Demostene, îl privasem de plăcerea exercitării puterii sale de convingere, la sfârşitul căreia să obţină victoria, poate ultima pe această lume. De enervare, îl apucase sughiţul.

Drina! strigase uica Livi în direcţia uşii. Uşa se deschisese


ca împinsă de un resort. Tanti Drina intrase triumfătoare, purtând în mână un pahar ce conţinea un lichid roşiatic şi o felie de lămâie. Înainta solemnă, cu paharul ţinut la o anumită înălţime, ca o preoteasă care oficia un ceremonial religios. Doi cockeri bălţaţi dăduseră năvală pe urma ei, gudurându-se la marginea patului. Observându-mi zâmbetul subţire, uica Livi se enervase şi mai mult. Du-te şi dă raportul! îmi spusese.

Cuvintele acestea nu păreau să aibă nicio noimă, dar cândva avuseseră una. Ele îmi erau adresate, însoţite de un gest teatral, când îl surprindeam pe uica Livi, seara, ascultând la Blaupunkt-ul său Europa liberă sau Vocea Americii. O singură dată îl întrebasem unde să dau raportul de care mereu vorbea. Cum unde? se prefăcuse mirat la culme. Pe strada Comuna din Paris! La multă vreme după aceea, am aflat că acolo fusese sediul Securităţii.

În noul context, cuvintele lui uica Livi puteau fi luate drept indiciu că hotărâse întreruperea întrevederii noastre. Că le interpretasem corect semnificaţia, o dovedea faptul că nu făcuse nimic să-mi curme pregătirile de plecare. În timp ce mă retrăgeam, ţinuse, totuşi, să mai adauge ceva. Băiete, mi se adresase, în loc de răspuns la salutul meu de despărţire, cu vocea mai sugrumată decât îi fusese la început, finita est la comoedia! Cu aceste cuvinte îmi anunţase, când mă întorsesem într-o zi a începutului de vară de la şcoală, ţinându-şi braţele larg deschise în pragul casei, moartea primei sale soţii.

În sala de aşteptare a gării nu părea să se fi schimbat ceva. Stăruia aceeaşi lumină difuză, acelaşi miros greu de mahorcă, până şi mantaua de ceferist, trântită pe bancheta de la intrare, rămăsese la locul său.

Pe neaşteptate, ferestruica unuia din ghişeele pentru vân-zarea biletelor se luminase. În dreptul ei se conturase brusc silueta unei femei. Nu mă îndoiam că este ea. Se apropiase de

129A OPTA TREAPTĂ

mine cu bucuria unei îndrăgostite care-şi revede iubitul după o îndelungată absenţă. Ce bine că vă reîntâlnesc! îmi şoptise, răsuflând uşurată, ca şi cum s-ar fi văzut scăpată dintr-un mare pericol. Am plecat. Venisem pentru înmormântare, dar am plecat. Îmi era peste putinţă să rămân. Vă datorez…

O întrerupsesem, strângându-i uşor braţul.Pe peron aflându-ne, văzusem locomotiva trenului de

departe. Abia atunci ne dăduserăm seama că ceaţa începuse să se ridice.


MEDEEA DE PE ISTRU

E cald, oftase Cucaras, peste măsură de cald, vipia asta anunţă ea ceva! Vreo furtună?... îl întrebasem numai aşa, ca să înnădesc vorba şi să evit tăcerea stânjenitoare. Poate, îmi răspunsese. Vremea, se ştie, nu e altminteri decât o femeie răzgâiată, cum o iei, cum o suceşti, tot îţi coace ea o furtună până la urmă… Ca Lolita mea, de pildă, uite, cutreieră bazarul, cofetăriile, saloanele de frumuseţe, te lasă s-o aştepţi cu năduful adunat în gâtlej şi, când dă Domnul să se întoarcă, o singură licărire de nemulţumire să-ţi vadă în ochi, că-ţi deşartă în obraz tot burduful lui Eol.

Făcea ce făcea şi aducea vorba de nevastă-sa, o chema Lola, îmi explicase, dar el o dezmierda zicându-i Lolita. Aha, observasem eu, după Nabokov!... Aş, Nabokov, se amuzase interlocutorul meu, aşa îi spun de când o cunosc, de când era o firavă fetişcană oacheşă, care îmi căzuse cu tronc, tocmai mie, ditamai comandantul de navă!

Îl cunoscusem pe Cucaras cu o zi în urmă. Şedeam la umbra streşinii unei popicării vechi, în apropierea plajei, să stai mai mult la umbră, mă sfătuise medicul, soarele intens îţi dăunează, în timp ce aerosolii marini sunt pentru tine mană cerească. Mă îndoiam însă că în ziua aceea inspiram aerosoli marini lângă plaja mai puţin populată decât de obicei. Briza dinspre larg căzuse şi îi luase locul, adiind dinspre uscat, un aer încins, înecăcios.

131A OPTA TREAPTĂ

Cucaras! îmi întinsese mâna. Istrate Cucaras, fost căpitan de vas. Pronunţase astfel cuvintele, încât să le pună în evidenţă rima.

Se ivise pe neaşteptate în faţa mea şi îmi ceruse voie să mi se aşeze alături, la umbra streşinii popicăriei vechi, care, nu-mi explicam de ce, fusese păstrată în staţiunea aceea între atâtea clădiri moderne. Ei lasă, spusese, auzindu-mi rostită cu voce tare nedumerirea nou venitul, fostul căpitan de vas începuse să mă tutuiască încă de la primul schimb de replici, că lucrurile vechi odihnesc ochiul, după mine are farmecul unei corăbii între atâtea vapoare, nişte ferotenii lipsite de personalitate. Navele de astăzi nu se mai prea deosebesc une-le de altele. Parcă-s făcute la presă!... Râsese prelung după observaţia sa, ca de o glumă bună.

Era un bătrânel ceva mai scund, dar vânjos, cu o pilozi-tate pronunţată pe piept şi pe umeri, ochii săi mici, apropiaţi, căutau sfredelitori de sub sprâncenele stufoase, ridicate me-fistofelic în sus către tâmple. Îşi proteja de soare capul pleşuv cu o batistă înnodată la cele patru colţuri, de sub care i se iveau nişte perciuni zburliţi cu părul cărunt. Mâna lui păstra umiditatea vâscoasă a unei băuturi răcoritoare, cumpărată cu puţin timp în urmă la automatul din vecinătate, cu toate că şi-o ştersese, înainte de a mi-o întinde, de turul şortului.

Apoi se aşezase gemând lângă mine. Nu stau mult, îmi spusese, parcă scuzându-se de prezenţa sa, doar până vine nevastă-mea, ne-am dat întâlnire în dreptul acestei relicve. Face cumpărături înainte de întoarcerea acasă, ca femeile, pe mine nu mă mai prea ţin nervii s-o însoţesc. De altfel, nici nu-i place. Zice că o zoresc. Ce mă tot zoreşti, Istrate? se răsteşte la mine, pierzându-şi răbdarea. Cu nenorociţii ăştia trebuie să te târguieşti, că altfel ia şi pielea de pe tine… Se pricepe la ne-gustorie, o are în sânge, nu degeaba e armeancă. Tată-său avea cea mai mare prăvălie din Orşova. Până-n ’48, că după aia…


Făcuse un gest de lehamite, dar se oprise precaut să-l ducă până la capăt, dintr-un reflex pe care, cu siguranţă, îl dobân-dise, ca mulţi alţii, sub trecutul regim. Vorbise cu privirea neîntoarsă, preocupat să-şi studieze labele picioarelor, pe care le flexa cu greutate, îi rămăseseră la soare, dincolo de limita umbrei protectoare a streşinii sub care şedeam. Una din glezne îi era vizibil tumefiată. Mi-am scrântit-o, îmi explicase, mişcând-o anevoie, am călcat strâmb într-o groapă scobită în nisip de dracii ăştia de copii. Că părinţii îi lasă de capul lor!... Ce nu mi-a mai spus atunci Lolita mea! Nu te uiţi pe unde calci, întorci ochii după fetişcane, Istrate, ai? La vârsta ta!… Să-ţi fie ruşine, satir bătrân ce eşti! Am căzut cât eram de lung, dar m-am adunat de jos cum am putut mai repede, fiindcă lumea începuse să se amuze, nu atât de căzătura mea, şi ea de tot hazul, cât de muştruluiala neveste-mi!

Fostul căpitan de vas contenise brusc din vorbă, fiindcă în apropierea noastră izbucnise o altercaţie, un individ introdusese o monedă în automatul cu băuturi răcoritoare şi, cum acesta întârzia să-şi deşarte lichidul în paharul de plastic, omul începuse să-i care pumni, însoţindu-şi gesturile cu o sumedenie de trivialităţi. Oripilată, o tânără femeie se grăbise să se îndepărteze, împingând de la spate două fetiţe cu colăcele din plastic în jurul mijlocului, vizibil dornice să vadă urmarea interesantei întâmplări. Fiindcă de undeva îşi făcuse apariţia alt individ, probabil supraveghetor al automatului buclucaş. Da’ de ce dai, dom’le, cu pumnii? se răstise el la clientul nerăbdător. De ce dai cu pumnii? De ce nu dai cu capul? Chiar aşa! De ce nu dai cu capul?... Hai, dă cu capul, îl tot îndemna pe clientul vizibil descumpănit din pricina insistenţelor celuilalt.

Dumneata, singur? mă întrebase Cucaras, după ce gălăgia se mai domolise. Singur, spusesem. Fac un fel de tratament. Aerosolii, mai cu seamă, îmi priesc. Numai că acum inspirăm

133A OPTA TREAPTĂ

mai degrabă praf… E cald, prea cald, repetase, ca un laitmotiv al dialogului nostru, Cucaras. Ceva e pe cale să se întâmple. Iar Lolitei mele nici că-i pasă, nu vreau să vorbesc cu păcat, dar parcă nu s-a cine ştie ce necăjit că mi-am scrântit piciorul, sper că n-ai de gând să te ţii după mine în halul ăsta, mi-a spus. Uite, şezi şi tu colea, la umbra şandramalei aceleia, lângă tânărul de colo, care se uită el cam a lehamite în jur, şi aşteaptă-mă. O să mă abat pe la farmacie să-ţi iau de-o compresă.

Dar dumneata, mi se adresase, după o scurtă pauză, Cucaras, nu te superi că mă amestec, trebuie să te plictiseşti cumplit zăbovind aici. Asta, ăăă – nu-şi găsise câteva clipe vorbele – indiferent de spusele neveste-mi, nu trebuie… Că pe mine unul să nu mă pui să stau fără preocupare, ori să aştept la nesfârşit ceva, sau pe cineva, că-mi vine să urlu de urât ce mi se face. Eu sunt obişnuit să-mi schimb mereu locul, de la un minut la altul, de la o oră la alta, să navighez, să umblu, în fine… Mă, Istrate, obişnuieşte să-mi spună nevastă-mea, ţie dacă ţi-aş lega dimineaţa de cur o mătură, până seara nici băţul n-ar mai rămâne din ea… Dar nici cu dânsa nu mi-e ruşine. Că uite, eu zac aici şi madam, valea!... Aşa face şi acasă, dă pe la prietene, ia la rând cofetăriile, ştie pe unde se găsesc mărfuri de contrabandă trecute peste Dunăre de la sârbi… Apoi, obosită, zace în faţa tembelizorului la seriale.

A, nu! răspunsesem, dimpotrivă, mie îmi place să privesc în linişte lumea asta care se tot vânzoleşte de colo până colo, să ascult frânturi de conversaţie, să privesc fie şi numai la zborul păsărilor acelora, ori la liota de copii care pescuieşte căţărată pe stabilopozi. Copiii aceia îmi aduc aminte de anii când eram eu însumi, la vârsta lor, un pescar împătimit, adăstând cu orele pe malurile Timişului. Ale cărui Timiş, dacă nu te superi? se arătase brusc interesat de acest amănunt Cucaras. Păi, ale aceluia din localitatea mea de baştină, din inima Banatului, îi explicasem, cam mirat de insistenţa lui. Aha! bătuse încântat


din palme interlocutorul meu, aş fi băgat mâna în foc că de acolo te tragi. Aerul dumitale de superioritate, mă ierţi, chiar de oarecare dispreţ faţă de ceilalţi, reţinerea cu care vorbeşti, felul cum, neîncrezător, mă furi din când în când cu coada ochiului, toate astea trădează, fireşte, bănăţeanul. Ceva lăudăroşenie în ceea ce spui dacă ai adăuga şi ceva mai multă aroganţă decât afişezi… Îşi reprimase râzând dorinţa de a întregi cu alte detalii portretul bănăţeanului get-beget, pentru a nu mă nemulţumi, poate, cu amănuntele pesemne nu tocmai măgulitoare pe care le-ar mai fi avut de relevat. În Orşova mea, continuase fostul căpitan de vas, după ce mai contenise din veselie, că eu, ţi-am dat, cred, deja de înţeles, acolo îmi trec zilele, localitate în Banat la urma urmei, spiritul bănăţenesc s-a cam pervertit, nu neapărat fiindcă oraşul a fost dat pe mâna oltenilor, dar pentru că s-a aciuat multă lume de strânsură prin el, port fiind, eu însumi sunt, că veni vorba, străin, grec de obârşie. Dar m-am împământenit, vorba aceea, după atâta amar de vreme. Numai numele ce mă mai dă de gol, în rest…

Brânzoaice caldeee!... Brânzoaice caldeee!... Haideţi la brânzoaice, lovi-v-ar foamea! Un tânăr tuciuriu, cu hălăţel alb şi bonetă aşişderea, împinsă pe ceafă, pusese jos, icnind, un coş imens, pe care îl purta cocârjat cu ambele mâini, înaintea noastră. Cât ceri pe brânzoaică? se răsucise, dându-şi aere de comerciant versat, în direcţia tânărului Cucaras. Cinci mangoţi pentru dumneata, tataie, sosise prompt răspunsul. Brânzoaice caldeee!... Nu vrei şi dumneata? mă îmbiase căpitanul de navă, căutându-se de bani în buzunarul şortului ponosit. Până a apuca să-mi rostesc, cu scuzele cuvenite, refuzul, tinerelul tuciuriu, atent la discuţia noastră, îmi şi strecurase în palmă o brânzoaică rumenă, învelită pe jumătate într-un şervet rupt din cea mai ordinară hârtie de împachetat. Apoi, înainte să-şi salte iarăşi, anevoie, coşul de la pământ, îşi mai umflase o dată pieptul pentru a-şi trâmbiţa, cu voce de cocoşel răguşit, în direcţia

135A OPTA TREAPTĂ

tuturor celor patru puncte cardinale, anunţul: Brânzoaice mai avem! Caaalde! Cinci mangoţi bucata! Pomaaană!...

Să ne mai umplem la foale, îmi spusese, subliniind cu ostentaţie regionalismul, Cucaras. Că din partea Lolitei mele… Parcă o văd cum cutreieră, din cofetărie în cofetărie, un diplomat de ici, o mascotă de dincolo, mai un parfé, mai o casată, sucuri câte încap… Apoi, ajunsă acasă, nu mai ia nimic în gură. Mănâncă tu, Istrate, zice, că eu trebuie să ţin cură de slăbire. Te-aş sfătui şi pe tine să faci la fel. Cum spui că mai stai cu glicemia? Şi-mi împinge ceva fără gust şi fără miros în faţa nasului.

A doua zi se dovedise mai harnic decât mine. Mă aştepta cuminte, rezemat de peretele negricios al popicăriei, aproape să nu-l recunosc, fiindcă, în locul batistei înnodate la cele patru colţuri, purta pe cap un fel de şepcuţă din paie de orez. Lolita mi-a cumpărat-o, îmi explicase el mândru. E o tarabă cu chinezării chiar lângă hotelul nostru. Când m-a văzut cu batista pe cap, s-o apuce pandaliile. Dar de ce, iubito? o întrebasem, că marinarii au obiceiul… Mai slăbeşte-mă cu marinarii tăi, s-a burzuluit ea mai abitir, că lumea din hotel habar n-are de astea şi te ia de cizlic! Dar e fată bună, nu vorbeşte cu răutate, trebuie s-o cunoşti!... S-o fi văzut cum mi-a doftoricit aseară piciorul!... Uite-l, ce zici, nu arată mai bine?

Glezna lui Cucaras parcă se mai dezumflase, dar căpătase într-o parte o destul de pronunţată tentă violacee. N-ar strica o radiografie, totuşi, îmi dădusem eu părerea. Pe naiba, ra-diografie, n-am nici pe dracu, se grăbise să mă liniştească, de parcă eu aş fi fost cel afectat, nu el, Cucaras, ăsta e un fleac pe lângă câte am pătimit în alte dăţi pe mare!...

Căpătase un aer mai grav, coborându-şi colţurile buzelor. Pe mare? mă arătasem surprins. Credeam că pe Dunăre

aţi… Da, da, se grăbise să-mi răspundă, am navigat eu destul şi


pe Dunăre, ca marinar de apă dulce am încărunţit, şi am chelit, he, he, dar pe mare mi-am început meseria, acolo mi-am primit botezul de navigator. La nici 29 de ani ajunsesem căpitan pe o navă a firmei Kladeos. Făceam obişnuit curse între Pireu şi Alexandria, sau între Pireu şi porturile arhipelagului, în funcţie de comenzi, dar ajungeam uneori hăt departe, la Marsilia, ba chiar la Málaga ori Cádiz, în Atlantic. Asta a durat vreo trei ani, până când, cu criza de atunci, firma a dat faliment. Aşa că am rămas câteva luni fără angajament… În Grecia tot la cinci, şase ani e criză, asta e lege. Oamenii nici n-o mai iau în serios şi îşi continuă afacerile încercând să se tragă pe sfoară unii pe alţii. Nu contează nici că eşti rudă cu cutare sau cutare, frate, cumnat, socru, ginere şi aşa mai departe, dacă eşti mai abil decât celălalt, îţi întregeşti avutul pe socoteala lui.

Căldura părea şi mai greu de suportat decât cu o zi înainte. Din cauza evaporării intense a apei mării, zarea devenise lăptoasă.

Dacă aici e aşa, îmi închipui ce ne-o aştepta pe drum, în Bărăgan. O să curgă apele pe noi, se văitase Cucaras. Că i-am zis Lolitei mele, înainte de a pleca ea zor-nevoie la coafor, lasă dragă, că te coafezi tu acasă, ce atâta grabă, cine te bagă în seamă pe tren? Vezi-ţi de treabă, Istrate, mi-a răspuns, să cobor la Orşova ca scăpată de la balamuc?... Şi, uite, iar sunt nevoit să o aştept!... Dar presimt că trebuie să se întâmple ceva, scrutase el cu ochi mijiţi, de cunoscător, depărtările, uite, marea e netedă ca o tipsie. Când arată aşa în larg, fă pe dracu-n patru ca să ajungi cât mai repede la destinaţie. Cu cât se prelungeşte mai mult acalmia, cu atât mai dată naibii e urmarea.

Dar la Orşova cum de v-aţi stabilit? mă arătasem eu pentru prima oară curios pe parcursul conversaţiei noastre.

Parcă abia aşteptase să-i pun întrebarea. La Orşova… Hm! M-a purtat viaţa într-acolo. Zâmbea vizibil încântat că mă smulsese din indiferenţă. Aşa cum după un naufragiu te poartă

137A OPTA TREAPTĂ

marea, dacă ţi-e dat să supravieţuieşti, încotro vrea. Eram, îţi spusesem, fără angajament şi m-a chemat un unchi, aşezat de multă vreme în oraşul de pe Istros, ca să-i dau o mână de aju-tor. Făcea comerţ cu cereale, le şi transporta pe Dunăre de la schelele din Calafat sau Zimnicea până hăt la Bratislava sau Viena. Nenorocirea era că îl furau, dom’le. Propriile echipaje îl furau… Ştii tu o vorbă cu hoţia din România şi cu beţia din Rusia, he, he!…

Se oprise să mai ia o gură de suc din paharul de plastic pe care şi-l pusese alături, cumpărat la venire de la automatul din vecinătate. Pentru a nu se încălzi prea repede, îl îngropase pe jumătate la umbră în nisipul umed.

Nu atât pentru navigaţie ar fi avut nevoie de mine, pe Dunăre un timonier bun, un pilot cu experienţă îţi fac toată treaba, iar tu, căpitan, n-ai decât să aştepţi trecerea timpului cu pipa între dinţi, asta când nu trebuie să vezi de contabili-tate, cât încarci, cât descarci, şi de alte rahaturi din astea, îşi continuase Cucaras relatarea. Avea nevoie, simplu spus, să-i păzesc marfa. Că fără pază bună, cum îţi spun, te furau. Cât ai fi clipit din ochi îţi dijmuiau transportul, că uneori cei mai de încredere oameni erau înţeleşi cu borfaşii de pe ţărm să-ţi dea lovitura. Iar unchiu-meu îmi scrisese, vino Istrate, că te plătesc, că m-au lăsat puterile, nu mai pot să fac şi să dreg de unul singur, că n-am alţi moştenitori, e păcat să rămână totul de izbelişte, că până la urmă tot tu păgubeşti, şi aşa a ţinut-o în toată scrisoarea de la un capăt la celălalt, tânguindu-se şi văitându-se ba de una, ba de alta.

Nu-ţi ascund, că nu m-a prea impresionat cu văicărelile lui, ştiam eu ce ştiam, că mă plăteşte bine, haida-de! Dacă românii sunt hoţi, sper că nu te superi, e convingerea mea, ei bine, grecii sunt parşivi, ţi-am mai dat de înţeles asta. Totuşi m-am dus, să stau vreo două luni cel mult, ca să văd despre ce era vorba, că aveam nişte promisiuni de angajare, la Salonic ori la Patras,


cam departe de casă, adevărat, dar era vorba de firma lui Liva-nos, cea mai prosperă din Grecia pe atunci, chiar şi pe vreme de criză. Nu ştiu dacă ai auzit de Livanos, a avut ăla şi o fată, Athina, de s-a măritat ea cu Onassis prin ’40 şi ceva. Apoi a mai trecut ea şi prin alte paturi. Bogătaş mare Livanos, ce mai!…

Mă îndemnase şi mama, sora lui mai mică, du-te, Istrate, poate-l îndupleci pe Spiros, că aşa-l chema pe frate-său, să se întoarcă acasă, că i-o fi fost destul prin străini, că e bătrân de-acum şi vremurile sunt tulburi… Ei vezi, i-am explicat maică-mi, tocmai de aceea n-o să se întoarcă, fiindcă venind aici riscă să-şi piardă mare parte din avere, la transferuri din astea pierzi, mai ales dacă ai de-a face cu greci.

Bine, bine, Istrate, tu ştii, eu sunt mai proastă, dar una îţi leg de suflet, mi-a mai spus mama, vezi să nu-ţi miroasă a fustă de valahă pe-acolo, că zile bune cu mine nu mai ai! La atâta mă pricep şi eu, dacă-ţi pică vreuna cu tronc, te-ai nenorocit! Te leagă de mâini şi de picioare, Istrate, şi te duce unde vrea ea!... Interlocutorul meu îşi întrerupsese vorba cu un hohot de râs, parcă de mult stăpânit în fundul gâtlejului.

Aşadar, v-aţi ţinut promisiunea, mă înveselisem la rândul meu, nu româncă, ci armeancă v-aţi luat.

Ei, se lăsase, după ce contenise din râs, cuprins de nos-talgie, Cucaras, s-o fi văzut pe Lolita mea, elevă de liceu, ce fată! Cum îşi mai mişca ea ochii cei negri, de te tăiau cu privirea… Plutea, nu mergea fata aceea, ca un iaht graţios sub clar de lună! Mi-a peţit-o unchiul, că-i cunoştea bine părinţii, erau prieteni, vecini de strană la biserică. Măi, Istrate, zice unchiu-meu, Spiros, toate bune şi frumoase, numai cu una nu ne-am împăcat. Cu ce? m-am schimbat eu la faţă. Măi, Istrate, Aram al nostru nu-şi lasă fata să plece, că alta n-are, ori o ţii aici, ori sănătate bună! Zâmbea pe sub mustaţă parşivul de unchiu-meu, că şi lui i se potrivea astfel treaba cum nu se poate mai bine. Cu siguranţă, îndărătul meu îşi freca de satisfacţie

139A OPTA TREAPTĂ

mâinile. Lasă, Istrate, mă consola el, nu-ţi fă tu moară-n cap, că tu ai aici avere, ea are avere aşişderea, ce-ţi mai trebuie? Vorba românului: cacă dracu la grămadă!

Îmi aduc aminte, din ce în ce mai des – o fi vreun semn şi ăsta, de chemare la cele veşnice, poate! – de lumea de pe atunci, dinainte de război, de cum era Orşova altădată, vreau să spun, îmi vorbise cu o tonalitate mai scăzută a vocii Cucaras. Oamenii mai acătării, cu dare de mână, altfel zis, erau aproape toţi adunaţi în inima oraşului vechi, acum acoperit de ape, de când cu hidrocentrala aia, că ne-au mâncat zilele cu ea, nu le ajute Dumnezeu de păgâni! Mulţi au sfârşit cu zile de inimă rea din pricina celor întâmplate cu oraşul lor în care s-au născut şi au îmbătrânit. Atunci s-au prăpădit, la scurtă vreme unul după celălalt, şi unchiul meu, Spiros, şi socrul meu, Aram. Se umpluse oraşul de turci veniţi din Ada-Kaleh, le dăduseră comuniştii paşapoarte să plece în Turcia, mulţi s-au dus, vreo şaptezeci de familii, se vorbea, alţii nu, cei bătrâni, mai ales, şi după inundarea insulei lor au rămas şi au murit cu lacrimi în ochi tot privind spre locul geamiei, deasupra căreia oficiaseră chiar slujbe, înghesuiţi pe un bac, până când li s-a interzis şi asta din pricina unui posibil accident. Oficialităţile le-au promis în schimb că le reconstruiesc insula, exact aşa cum a fost, pe ostrovul Şimian, lângă Turnu Severin, au refăcut ele ceva din fosta fortificaţie, dar s-au lăsat păgubaşe curând. Nimeni nu voia pe Şimian. Clima aceea mediteraneană de la Ada-Kaleh, favorizată de anumiţi curenţi de aer, ori mai ştiu eu de ce, n-o puteau reconstitui nicăieri.

Cucaras inspirase adânc, apoi dăduse iarăşi a lehamite din mână, de data asta mai energic, încât îi trosniseră încheieturile palmei. Se aplecase să-şi pipăie din nou, cu o grimasă pe obraz, glezna învineţită. Voise să mai ia o gură din paharul de plastic pe jumătate îngropat în nisip, dar pesemne gustul lichidului din


el se alterase. Atunci îşi deşertase, cu un gest de nervozitate, restul conţinutului peste încheietura bolnavă.

Şi cum îţi ziceam, continuase el oftând, după ce urmărise atent câteva clipe scurgerea lichidului plin de clăbuci albicioşi pe pielea învineţită, se aflau în inima oraşului case nu glumă, de oameni prosperi, ce să-ţi spun, mai mult decât toate îmi plăcea casa căpitanului de port Georgescu, apoi cea a ofiţerului de grăniceri Avender, nici cu a noastră nu-mi era ruşine, că ne dăduse una socru-meu, din trei câte avea. Toate erau case cu etaj, aveau prăvălii sau birouri pentru afaceri la parter, iar sus se aflau spaţiile de locuit. De la balconul casei noastre vedeam Dunărea până hăt departe în amonte şi aval, şi tot malul sârbesc, ceva mai înalt şi frumos înverzit. Şi multe alte case erau în Orşova, o mândreţe, pe toate le-au culcat la pământ afurisiţii, când cu hidrocentrala lor, de ne-au cocoţat să locuim pe un deal, mereu în pericol aflându-ne ca într-o bună zi să ne prăvălim, cu toate şandramalele de pe coastă, în Dunăre.

Dintre toţi, mai mult m-am ataşat de Georgescu, la începu-turile mele prin partea locului. De ce? Din două motive, unu, pentru că era şi el marinar, doi, pentru că o rupea binişor pe greceşte, cutreierând în tinereţea lui prin porturile balcanice. Or, mie, la început, cum ziceam, îmi venea greu necunoscând limba, că şi cu Lolita mea mai mult prin semne ne-am înţeles când ne-am luat, dar şi în franceză, că asta studiase ea la şcoală dintre limbile străine, franceza, îţi dai seama, J’ai vous pries, madame, Permettez, madame, Je vous aime, madame, asta se cam auzea la început vorbindu-se prin spaţiul nostru locativ… Da! Noroc că în iubire, îşi lăsase Cucaras faţa inundată de un zâmbet larg, până la urmă cuvintele sunt de prisos!

Aşadar, îşi reluase el vorba, după o altă scurtă pauză, vecini fiind, cu Georgescu îmi petreceam în bună parte vremea, fireşte, când nu mă aflam cu treburi pe Dunăre, în sus sau în jos, după cum dictau interesele în afaceri ale unchiului meu. Georgescu

141A OPTA TREAPTĂ

era binişor mai în vârstă decât mine, avea peste patruzeci de ani, în schimb nevastă-sa, Anica, era mai tinerică, îi şi plăcea să facă pe tinerica, se arăta încântată de Lolita mea şi nu mai ştia cum s-o alinte, vecinicule, te aştept la o cafea, vecinicule, i se adresa neveste-mi de câteva ori pe zi. Ieşeau împreună la cumpărături, cu ordonanţa după ele, Anica mereu foarte atent fardată, avea boala să poarte berete roşii, se înzestrase cu o garnitură întreagă de astfel de berete, Georgescu, în schimb, era om sobru, înalt, prematur încărunţit, fuma trabucuri scumpe, mă rog, se ştia cineva şi se comporta în consecinţă. Pe Anica, învăţătoare de meserie, n-a lăsat-o să profeseze, nici n-avea de ce, o ţinea ca pe palme, cu bucătăreasă, menajeră, cu tot ce se cuvenea. Totuşi asta nu i-a prea folosit, căci peste ani, când Georgescu a fost răpus de un cancer la prostată, Anica a trebuit s-o ia de la capăt cu lucrul. Dar ce i-a venit ei în minte? S-a făcut profesoară de limba rusă, auzi tu? Că era la căutare după război. Îi plăcea să i se spună Anna Georgevna! Ca să vezi!...

Un fotograf se chircise în faţa noastră, îl mai zărisem, cutreiera plaja de la un capăt la celălalt, însoţit pretutindeni de un câine-lup alsacian năpârlit, pe care copiii se repezeau să-l mângâie spre disperarea mamelor lor. O poză de la mare, domnilor, ne îmbiase băiatul, gata să ne prindă în vizorul aparatului său, color, procesare automată, tehnologie – vest, Kodaaak!... Rostea ultimul cuvânt prelungit, imprimându-i o sonoritate sporită, în speranţa, probabil, că îndemnul său va suna mai convingător. Pe vremea aceea, numele câtorva firme străine, Mercedes, Kent, Kodak ş.a. sugerau la noi calitatea ireproşabilă. Kodaaak, domnilor! insistase băieţandrul.

Nu, nu, se împotrivise cu vigoare Cucaras, ridicându-şi o mână în dreptul obrazului. La ce bun?... Apoi, după ce fotograful se îndepărtase, urmat de bietul câine toropit de căldură, îmi şoptise, ca şi cum mi-ar fi dezvăluit o taină, la drept vorbind mi-e şi silă de mutra mea de maimuţă bătrână.


Nu mi-o pot suferi! Îmi vine să-mi trag palme când mă aflu în dreptul oglinzii. Cum de am putut să mă hidoşesc în halul acesta? Satir bătrân, îmi mai zice uneori la supărare Lolita, ca deunăzi, când mi-am scrântit piciorul… Să ştii că mă doare parcă mai tare astăzi când păşesc, decât ieri.

O radiografie, mă arătasem iarăşi îngrijorat, ar fi necesară, totuşi, şi un bandaj elastic. Nu e de joacă!...

Prin faţa noastră tocmai trecea o tânără pereche, împrăştiind în jur vocea unei cântăreţe revărsată dintr-un casetofon volu-minos cât un geamantan. Boys, boys, boys urlau difuzoarele în vibraţie maximă. El, un ins slăbănog, căra aparatul făcând un efort aproape supraomenesc, judecând după grimasa feţei şi transpiraţia care-i inundase trupul. Ea lingea impasibilă dintr-un cornet de îngheţată. Cei întinşi la soare se ridicau în capul oaselor cu mâna streaşină la ochi ca să-i privească. Da mai lăsaţi-o naibii cu muzica voastră, se arătase nemulţumită o băbuţă ce făcea plajă fără sutien. Cuvintele mai mult i se puteau citi pe buze decât auzi. O seamă de prichindei, mânjiţi pe alocuri cu nămol, îi urmau în şir pe cei doi, bâţâindu-se în ritmul muzicii, ca un cortegiu miniatural de bacante şi satiri. Decebaleee! Decebaleee! urla o mamă, cu mâinile pâlnie la gură, văzându-şi odorul că se îndepărta prea mult.

Îmi place să povestesc, îmi mărturisise Cucaras, după ce hărmălaia se mai domolise. Vorbea cu vinovăţie în glas, ca şi cum şi-ar fi recunoscut o meteahnă. Dar de când e lumea lume, navigatorii le-au potolit, celor ce n-au avut parte de călătorii, curiozitatea, povestindu-le despre încercările la care au fost supuşi în largul apelor, despre oameni şi locuri pe care ascultătorii nu le vor putea cunoaşte niciodată. Dumneata eşti cu siguranţă un om citit, spune sincer, nu-i aşa că astfel de întâmplări au stat la temeiul celei mai frumoase literaturi? mă întrebase retoric, privindu-mă în ochi, Cucaras. Fie pe mare, că aveam doar 18 ani când m-am îmbarcat prima oară, fie mai

143A OPTA TREAPTĂ

târziu pe Dunăre, am cunoscut atâtea, şi bune, şi rele, încât, dacă aş avea condei, n-aş mai isprăvi să le aştern pe hârtie. Voi grecii sunteţi povestitori înnăscuţi, mi-a spus odată cineva, om foarte cultivat, îl întâlnisem în casa lui Georgescu cu ocazia uneia dintre vizitele pe care i le făcusem căpitanului de port. Era cumnatul acestuia, medic din Lugoj, după cum bine îmi amintesc, doctorul Seracin.

Multă lume s-a bucurat de ospitalitatea Georgeştilor, fiindcă veni vorba, dar nimeni nu avea parte de o mai aleasă primire în casa acestora decât cumnatul căpitanului, fratele Anicăi. Venea rar, poate la un an o dată, descindea dintr-un Buick negru, strălucitor, însoţit de soţia sa şi de şoferul ce îndeplinea cu această ocazie şi obligaţiile unui valet. Ceea ce mi s-a părut cu deosebire ciudat la acest personaj era faptul că aducea de fiecare dată cu sine, într-o damigeană pântecoasă, vin din propria podgorie şi nu consuma decât din această băutură. Fireşte, o oferea şi celorlalţi, dar altceva în gură el nu punea. Avea Georgescu un bar ticsit cu băuturi dintre cele mai alese, dar pe cumnatu-său ele îl lăsau cu desăvârşire indiferent. Georgescu nu părea afectat de refuzul acestuia de a servi din specialităţile lui, ba chiar dădea impresia că i se părea normal ca musafirul să se comporte astfel, încât, când mi-a venit bine, l-am întrebat aşa, cu jumătate de gură: Ce-i cu domnul acesta? Se teme să nu fie?... Da de unde, mi-a luat vorba din gură, veselindu-se, Georgescu, nu bea altceva fiindcă sughite. Cum?... n-am înţeles eu. Aşa cum auzi, dragul meu, sughite. Orice altă băutură îl face să sughită. Ba chiar şi altă apă, uneori…

Altfel, omul, doctorul de care ziceam, era de societate, îi plăcea să distreze damele, cânta la flaut absolut remarcabil, spu-nea glume, chiar deşuchiate unele, dar ştia să le pună oarecare perdea, ca să nu lezeze urechile fine. Anica părea să îl adore, într-atât se străduia să-i facă toate voile. Când a aflat că sunt


grec, musafirul căpitanului mi-a acordat multă atenţie şi, pe lângă observaţia că noi, grecii, suntem povestitori înnăscuţi, mi-a mai spus câte ceva. Între altele, am reţinut bine, fiindcă m-au impresionat vorbele lui, susţinea că grecii de astăzi nu mai sunt cei de odinioară. Zicea că am fi, cei de azi, un popor pervertit. Şi asta fiindcă ne-am lăsat creştinaţi, că am renunţat la cultura noastră milenară, întemeiată pe o cu totul altă ideolo-gie, care ne-a făcut unici în lume, pentru a deveni ce?... Nişte cvasi-anonimi. V-aţi depersonalizat! Degeaba vă lăudaţi voi cu Eschil, Sofocle, Euripide şi cu toţi ceilalţi, spunea. Pentru voi piesele acestora sunt asemenea libretului unei opere, a cărei muzică, adică esenţialul, n-o veţi mai auzi niciodată. Om cultivat, dom’le, cultivat!...

Se pare că se număra printre descendenţii familiei genera-lului Seracin din Caransebeş, pentru că l-am auzit discutând despre el cu Avender, căpitanul de grăniceri, acesta provenind dintr-o familie de negustori austrieci, aşezată în Banat încă din secolul trecut. Spunea Avender, care abandonase tradiţia familiei sedus fiind de strălucirea uniformei militare, că bunicul său ar fi avut onoarea să-l cunoască pe general cu ocazia unei vizite a acestuia pe Clisura Dunării.

Cu totul altfel decât el părea să fie soţia doctorului. Am aflat că era femeie şcolită, medic cu studii în străinătate, o recomandase elogios Anica, deşi era evident că n-o prea avea la suflet, fapt de care cumnată-sa nu părea că s-ar sinchisi. Anica, la fel ca frate-său, se simţea bine între lume, pălăvrăgea câte-n lună şi în soare, astalaltă stătea retrasă, ai fi zis că era posacă, dacă nu i-ar fi mijit mereu în colţul buzelor un zâm-bet, de om distant însă. Anica era mereu plină de bijuterii, se îmbrăca fistichiu, cumnată-sa purta o rochie simplă, închisă la culoare, potrivită pentru orice ocazie, original, ţin minte, îi era rochiei purtate atunci doar gulerul, care se aduna într-un nod pe omoplatul drept, de unde se desfăcea sub forma unei

145A OPTA TREAPTĂ

mici lavaliere în două culori, cât despre bijuterii, nu ştiu să-i fi remarcat vreuna.

Îmi amintesc de o întâmplare stranie în legătură cu această femeie, ne duseserăm la Ada-Kaleh cu şalupa căpităniei portu-lui, Georgescu, mare amfitrion, ţinea de fiecare dată când avea oaspeţi importanţi să-i ducă acolo. Se întâmplase cu puţină vreme înaintea izbucnirii războiului celui de al doilea. Ai fost vreodată la Ada-Kaleh?...

Nu, n-am fost, îi răspunsesem, eram prea tânăr, se făcuse odată o excursie cu şcoala prin anii şaizeci şi ceva, dar, nu mai ştiu de ce, nu m-am putut duce. Îmi pare foarte rău acum de acea ocazie pierdută.

Era un mic paradis cu aer medieval acolo, îşi mijise cu nostalgie Cucaras ochii. Toate se păstrau în perimetrul insulei parcă neatinse de trecerea vremii. Ea a ajuns să facă parte din România după primul război, printr-un referendum populaţia, turci fără excepţie, optase pentru alipirea la statul român, iar casa regală a acestuia îi oferise o mulţime de facilităţi, înlesniri comerciale, scutiri de taxe şi aşa mai departe. Produceau acolo locuitorii din moşi-strămoşi rahat după o reţetă proprie, ves-titul Locum, dulceaţă din smochine, trandafiri sau nuci verzi, ţigări foarte tari, eu nu m-am putut obişnui niciodată cu ele, şi bijuterii minunat filigranate, căutate în lumea întreagă. Şi încă multe altele, bineînţeles.

Străduţele insulei, foarte înguste, erau pavate cu piatră de râu – spaima doamnelor vizitatoare ce purtau încălţări cu tocuri înalte – casele lor înşiruindu-se sub forma unui mic bazar, oferind cumpărătorilor o mulţime de lucruri, dintre care săreau în ochi de departe covoarele cu motive orientale, în nuanţe de roşu mai ales. Pretutindeni atârnau la uscat, făcute mănunchi, frunze de tutun. Vegetaţia bogată, învăluia întreaga insulă într-o umbră extrem de binevenită, mai cu seamă vara.

Să-i facem o vizită lui Şenase, ne-a propus Georgescu,


imediat ce coborâserăm din şalupă, de obicei vizitatorii erau aduşi de barcagiii din partea locului în nişte lotci mari care acostau frecvent direct pe plaja cu nisip fin, chiar lângă zidurile dărăpănate, dar pitoreşti în felul lor, ale fostelor fortificaţii, exista şi un debarcader rudimentar din piatră, dar când afluenţa de turişti era mare, în sezonul estival mai ales, acesta nu mai făcea faţă solicitărilor. Fireşte, pentru oaspeţii mai simandicoşi, cum eram noi, de pildă, aduşi cu şalupa căpităniei portului din Orşova, se elibera imediat locul optim de debarcare.

Şenase era un turc pântecos, cu fes roşu, şalvari şi ilic negru cu bumbi de argint, avea faţă negricioasă cu un neg mare în stânga nasului. Să trăiţi, kapitanim, i se adresase tur-cul lui Georgescu, care îşi anunţase din timp sosirea, astfel că băncuţele de sub umbrarul lui Şenase se păstraseră neocupate. Poftiţi, poftiţi, ne îmbiase turcul cu ambele mâini, necontenind din temenele, mare onoare pentru mine vizita dumneavoastră. Vorbea perfect româneşte, doar un uşor accent trăda că folosea în mod curent altă limbă. Numaidecât măsuţa de sub umbrarul dintr-o pânză vârstată în roşu şi alb, franjurată pe margini, s-a umplut de bunătăţile casei: cafele aburinde făcute la nisip, şerbet cu apă rece tocmai scoasă din puţ, rahat, dulceţuri, rodii proaspete, sucuri de toate felurile.

Ce-ţi mai fac copiii, Şenase? l-a întrebat politicos Geor-gescu. Pe un turc dacă nu-l întrebi de copii, înseamnă să nu-i acorzi o minimă importanţă. Pe Şenase nu-l chema, de fapt, Şenase, ci Uzein Mehmet, aveam să aflu într-o împrejurare oarecare, dar sub acest nume era cunoscut în insulă, cum se întâmplă şi prin satele noastre, unde fiecare om e cunoscut mai degrabă după poreclă, decât după nume. Teşekkürler, kapitanim, adică mulţumesc căpitane, i-a răspuns omul, care mai strecura cuvinte turceşti printre vorbele sale, ca să dea o tentă mai pitorească exprimării lui. Üzün şi-a deschis frizerie în Severin, iar Kemal e angrosist în Constanţa. N-au vrut să

147A OPTA TREAPTĂ

rămână aici, că de viitor nu este, spun dânşii, se plânsese bătându-şi palmele Şenase. În acelaşi timp îşi urmărea cu coada ochiului cele două ajutoare, care se întreceau în a aşeza toate cele cuvenite pe masa acoperită cu feţe de pânză în carouri albe şi roşii. Pentru ceea ce nu putea oferi din gospodăria pro-prie, baclavale şi îngheţată, de pildă, la cerere Şenase aducea numaidecât din altă parte.

Dar să revin la ceea ce am început să-ţi spun, parcă de la nevasta doctorului pornind. După ce mesenii au băut cafelele, sora acestuia, Anica, s-a arătat numaidecât dornică să li se ghicească în cafea. Cu acest scop a fost chemată o turcoaică bătrână, cu feregea pe obraz, soţia doctorului rămăsese chiar la urmă cu ghicitul, lipsită de prejudecăţi nici măcar nu şi-a întors cu gura în jos ceaşca din care băuse, i-a întors-o cumnată-sa aproape cu de-a sila. După ce sporovăiala celorlalţi a reînceput, amuzaţi mai mult sau mai puţin de ceea ce li s-a desluşit în ceaşcă, turcoaica s-a apropiat şi de dânsa. Eu m-am nimerit chiar în vecinătate, să-ţi văd şi înălţimii tale viitorul, bayan, i-a şoptit turcoaica prin feregea, ea nu, că n-o interesează, că astea-s copilării. Două vorbe numai, a insistat ghicitoarea, şi i-a ridicat ceaşca de pe farfurie. Doctoriţa, o femeie prea stilată pentru a atrage atenţia prin împotrivirea ei, a rămas cu privirea pierdută în direcţia unui superb leandru, pe care nu contenise să-l admire încă de la venire.

Baba s-a uitat bine, apoi a început să clatine din ce în ce mai adânc din cap şi a rostit, în cele din urmă, cu un oftat din adâncul pieptului, oh, oh, benim kizim, prea dragă cerului eşti pentru a te lăsa prea mult pe acest pământ!... Niciun muşchi n-a tresărit pe obrazul femeii la auzul acestor vorbe şi nici măcar pentru o clipă n-a contenit din zâmbet. Ca şi cum toate cuvintele ar fi fost pronunţate în altă limbă, necunoscută. Ce, ce, ce-a spus?... s-a interesat numaidecât Anica, fiindcă uitase, într-o clipă de neatenţie, să tragă cu urechea. Fireşte, nu i-a răspuns nimeni.


După câte ştiu, doctoriţa a murit în floarea vârstei, iar soţul ei i-a supravieţuit douăzeci şi ceva de ani şi s-a recăsătorit cu o femeie din părţile noastre, pe care Anica avea să i-o aducă în casă. Mai vreo câteva zile să fi rămas atunci doctorul în Orşova şi şi-ar fi cunoscut viitoarea soţie. Dar a plecat şi, cum s-au abătut timpuri grele peste noi, nu l-am mai văzut şi nimic altceva n-am mai auzit de el… Ba nu! ia stai, ceva totuşi am mai aflat, Anica ne-a împărtăşit cândva, după anii războiului, vestea, auziţi, oameni buni, ne-a spus, ce trăsnaie a fost în stare să facă frate-meu, a adoptat un copil! Spuneţi şi voi! Să uite el de mine, surioara lui, şi să-şi ia copil de suflet, să lase tot ce are unui străin!... Ah, numai vipera aia de nevastă-sa l-a îmbrobodit să facă asemenea prostie. S-o mai prind eu vreodată pe aici!...

Câţiva prichindei în apropiere încercau gălăgioşi să înalţe un balon cu aer cald. Balonul, un fel de pungă din folie de material plastic foarte subţire, trebuia umflat prin întoarcerea orificiului de alimentare cu aer în direcţia brizei. Aerul captat era apoi încălzit de soare, făcând balonul să se ridice.

Cucaras, în picioare, cu mâna streaşină la ochi, scruta plaja de la un capăt la celălalt. Vântul dinspre uscat, din ce în ce mai viguros, încerca să abată balonul copiilor spre larg. Aceştia se opuneau cu toată energia, scoţând ţipete ascuţite. Soarele intrase într-un fel de pâclă, încât dimensiunile discului său păreau să se fi mărit.

Asta e prea de tot, murmura Cucaras. E prea de tot, frate! Toate au o limită. Nu lăsa limpede să se înţeleagă la ce se referă, la gălăgia copiilor cu balonul, sau la altceva. Mai că-mi vine să plec să o caut, adăugase. Ceva mă îndeamnă să umblu după ea prin toate ungherele afurisitei ăsteia de staţiuni!...

N-ar fi o idee prea bună, îl întrerupsesem, edificat asupra motivului iritării lui, riscaţi să vă căutaţi mult şi bine unul pe altul. Şi-apoi, cu piciorul acesta, nu ştiu cât de departe puteţi

149A OPTA TREAPTĂ

ajunge. Ce-ar fi să-mi spuneţi, mai bine, ce era cu individa aceea, care avea să devină, cum ziceaţi, a doua soţie a docto-rului, cumnatul lui Georgescu din Lugoj!... Şi cum de i-a dus-o Anica, soră-sa, în casă?

Iată, iată, se pare că te-am făcut curios de-a binelea, ob-servase cu un zâmbet larg Cucaras, după ce, ascultându-mi sfatul, îşi reluase locul lângă mine, sprijinindu-se gemând de lemnul mâncat de soare şi de ploi al popicăriei dindărătul nostru. Şi eu care crezusem că, împins de păcătosul meu obi-cei de a mă întinde la vorbă, îmi răceam gura de pomană. Şi Lolita, oftase cu nostalgie, mă asculta cândva cu evlavie, deşi mă cam chinuiam cu româneasca mea de atunci, stârnindu-i râsul. Dar mă numea Sindbadul ei drag, acum însă naiba îi mai poate scoate nasul din telenovelele alea interminabile, iar dacă insist să-i mai spun câte ceva îmi zice, măi Istrate, ce-ar fi să mă mai laşi tu pe mine în pace şi să te duci să trăncăneşti cu boşorogii tăi pe băncuţa de la stradă.

A, nu…, protestasem, negăsind cuvinte pentru a lămuri cauza interesului meu crescând. Aceasta fiindcă, nu voiam să-i explic deocamdată interlocutorului, mă gândeam să găsesc un moment mai propice pentru asta, că se întâmpla, naiba ştie cum, stranie coincidenţă, ca acel copil adoptat de doctorul din Lugoj să fiu eu însumi.

Poate de aia nu mi-a dat Dumnezeu urmaşi, comentase Cucaras, privind spre prichindeii care plecau smiorcăindu-se, după ce îşi văzuseră balonul luat de vânt, pentru că nu am deloc răbdare cu copiii, cândva mă bătuse gândul să înfiez şi eu unul, ca doctorul de care vorbeam, poate că, dacă nu ne-ar fi evacuat, dacă nu ne-ar fi mutat păgânii din locuşorul nostru… Cine ştie? La necaz nu-ţi trebuie copii. Ia să fi ştiut doctorul că nu multă vreme după aceea îi va muri soţia, i-ar fi trebuit? Mai ales că şi-a adus apoi o alta în casă, cum ţi-am spus… Sârboaică! Da, sârboaică! E periculos să te încurci


cu sârboaicele. Mai dure femei decât ele nu găseşti în partea noastră de lume. Păi ştii ce-au păţit nemţii cu ele în Al Doilea Război, vai de mine, că luptau nebunele cot la cot cu bărbaţii? Odată, cică ar fi găsit nemţii într-un oraş oarecare pe una în durerile facerii, s-au îndurat să-i acorde asistenţă la naştere, când colo, după ce a născut, ea a scos un pistol de la căpătâiul patului şi l-a descărcat în pieptul medicului care a moşit-o!... Hm! Să te cutremuri când auzi!... Pe asta, de care veni vorba, şi care va ajunge peste ani de zile, după un şir de fapte incredi-bile, nevasta doctorului din Lugoj, a adus-o Avender de peste Dunăre. Da, da, Avender, insistase Cucaras, amintindu-mi că mai pronunţase acest nume, vecinul nostru, ofiţerul unităţii de grăniceri din oraş. Dat dracului om, individul ăsta. Descen-dentul unei familii de negustori austrieci, cum ziceam, stabiliţi aici încă de pe vremea Habsburgilor, când cu fostul confiniu militar, cu afaceri prospere întinse de la Viena până hăt la Sulina. Le-am fost şi lor transportator de marfă o vreme.

Frumos copil mai fusese Avender ăsta, ce era a lui, era a lui!... Nu i-a stat însă capul la afaceri, îi puţea munca de birou, cum se zice, spre disperarea lui tat’su, care nu ştia pe mâna cui o să-şi lase spre administrare imensa avere. Înalt, blond, uniforma îi venea feciorului de negustori ca turnată. Când a fost luat la oaste, se zice că l-ar fi băgat ăia în garda palatului regal, la Bucureşti. A făcut şi ceva şcoală militară pe-acolo şi se mai spune că ar fi avut parte de mai multe aventuri amoroase cu tot felul de doamne din high-life-ul politic ori ofiţeresc, de s-au luat şefii lui cu mâinile de cap. Aşa că l-au trimis la origine, ha, ha, cu rang de căpitan, i-au dat şi funcţie, numai să se vadă scăpat de el.

Chipeş om, repet!... Orşovencelor, ce să-ţi mai spun, li se scurgeau ochii după el, să vezi ce se mai sclifosea Georgeasca în prezenţa sa, nu mai ştia ce model de beretă roşie să poarte. Ar fi trebuit de-acum să se aşeze şi el la casa lui, dar nu-şi găsise

151A OPTA TREAPTĂ

încă pe cineva. Familiile mai acătării din oraş îl priveau ca pe un cal breaz, avere, avere, dar când se ştia că era un du-te – vino de femei prin uşa dumnealui, ca la tractir, să-ţi mai dai fata pe mâna unuia ca dânsul?!... Numai dacă ţi-a luat cumva Dumnezeu minţile!

În rest, când nu era luat cu treburi de-ale slujbei militare, de care, în treacăt fie spus, nu i se frângea lui prea mult, Avender îşi trecea timpul la cazinou, unde cât ai fi clipit din ochi îşi înjumătăţea solda la masa de joc. Cu bătrânu-său era mereu în conflict că nu mai înţelegea ăla să-i umple buzunarele ca altădată. Se zvonea că l-ar fi avut la mână contrabandiştii, după ce-i împrumutaseră imense sume de bani.

Ei, şi a mai făcut rost Avender al nostru rost la un mo-ment dat de o şalupă de-ţi pica obrazul, alea câteva vedete grănicereşti pe care le avea la unitate nu-l mulţumeau pesemne, că aveau motoare mult mai leneşe pe lângă ambarcaţiunea asta, de-o cumpărase, nu se ştia cum, de unde, numai ce ne-am trezit într-o bună zi cu ea legată la chei. Sau poate i-o dăduseră ăia, de-şi făceau ei afacerile în spatele lui?!... Am văzut-o şi eu, a cui e asta, am întrebat pe cineva, cunoscător în materie, a lu’ Avender ăl tânăr, mi s-a spus, lucru german, ultimul răcnet, se fac la Passau, serie mică, te costă o avere!... Şi Führer-ul cică ar avea una.

Argo i-a pus numele, scris mare cu roşu pe copastie, ştii tu de unde, de la corabia aia a argonauţilor…

Da, da, confirmasem, povestea cu Iason şi Medeea… Euripide a conceput…

Aşa, vezi că ştii, se grăbise să mă laude Cucaras, încă nu-i spusesem că mă specializasem ca student în literatură universală şi comparată. Bijuterie, cum ziceam, şalupa lui Avender, adău-gase el, nu prea mirat în privinţa cunoştinţelor mele de mitologie elină. Probabil că în Grecia de aşa ceva luai cunoştinţă în clasele primare, dacă nu mai devreme chiar, din gura bunicilor.


Cu şalupa lui circula Avender toată ziua, obişnuia să-şi ia chefliii cu el şi să-i care de colo până colo, ba la Ada-Kaleh, ba la Turnu Severin, ba pe la sârbi… Ei bine, de acolo, de la sârbi, i s-a căşunat lui în cele din urmă să-şi aducă nevastă. I-a căzut lui cu tronc aia şi basta! Ca să vezi ce ţi-e şi cu destinul omu-lui!... Era unica fată a unui bogătan din Pojarevăţ. Frumoasă şi ea, frate!... Phuuu!... Am cunoscut-o îndeaproape puţin mai târziu. Avea ceva straniu femeia asta, nu mi-o amintesc altfel decât îmbrăcată în negru, de parcă ar fi fost mereu în doliu, dar, ce spun eu, chiar şi era în doliu, vei vedea numaidecât după cine, că nici eu nu mi-am dat seama aşa, chiar din prima. Avea o privire, asta nu i-am spus-o Lolitei mele, rămâne între noi, care parcă îţi răscolea măruntaiele. Începeai să-ţi cam cauţi cuvintele când intrai în vorbă cu ea. Prinţesa, ajunsese să i se spună. Şi pe bună dreptate!... Aşa mândră ţinută avea!

Cum lui Avender i se dusese buhul de cal breaz după apucături, şi de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, ce să-i dea bogătanul din Pojarevăţ unica fată de nevastă! Şi când sârbul îţi spune nu, atunci poţi fi sigur că vorba îndărăt nu şi-o mai ia. Dar şi când sârboaicei i se aprind călcâiele, apoi se face luntre şi punte să-şi ostoiască focul ca nimeni alta! Şi după un scandal straşnic cu ai săi, a plecat fata de nici nouăşpe ani cu chipeşul grăniceri pe neştiute, fără să-şi ia ziua bună de la părinţi, în schimb n-a uitat să ia cu sine ceea ce credea că i se cuvine ca zestre, adică, se zicea, un purcoiaş de galbeni. Că nimeni nu mai păstra nici lei, nici dinari, decât aşa, ca mărunţiş pentru piaţa de toate zilele, pe vremea aceea. Inflaţia dusese toţi banii de râpă, numai aurul avea căutare, monede, bijuterii, aur să fie.

Bineînţeles că le-au luat urma, Avender, după câte am aflat, îşi lăsase şalupa în grija unor prieteni la gura Moravei, dar repede lămurite despre starea lucrurilor, rudele fetei, mişcare bine calculată, i-au întins o cursă pe Dunăre, cu puţin înainte

153A OPTA TREAPTĂ

de Baziaş. Ei bine, dragul meu, ceea ce s-a întâmplat acolo am văzut cu ochii mei. Mă oprisem să iau la remorcă un şlep încărcat cu cherestea pe care promisesem unui partener de afaceri să i-l urc până la Belgrad, stăteam în cabina remorcheru-lui făcând pregătiri de plecare, când aud zgomot de motoare ambalate din amonte. Iarăşi se iau la întrecere nişte idioţi, îmi spun, că aveau obiceiul unii, mai ales de sărbători, când erau bine afumaţi, să se ia la întrecere pe Dunăre, lucru nepermis, fireşte, fiindcă nu de puţine ori s-au produs accidente cu urmări nefaste. Duc binoclul la ochi şi văd venind din amonte şalupa lui Avender, pe care o cunoşteam deja bine, năpustindu-se în jos cu toată forţa, flancată însă de două bărci cu motor dintre cele foarte rapide, folosite mai ales de contrabandişti, cărora nici vedetele grănicereşti nu prea aveau ce le face, numai dacă le prindeau cumva în bătaia armamentului din dotare. Curând mi-am dat seama că nu era vorba de o întrecere a unor nesăbuiţi, ci de un conflict în toată legea, care se tranşa sub ochii mei cu pistoalele în mână. Şalupa nu mai avea nicio şansă de scăpare din cleştele urmăritorilor, care o flancaseră, norocul ei ar fi fost doar să-i vină în ajutor vreo vedetă, care să fi patrulat întâmplător la faţa locului. La prora uneia din bărci, în picioare, stătea un individ bărbos, avea o alură de cuceritor viking neînfricat bărbosul, încordat ca un arc de oţel, gata să dea piept cu duşmanul. Dacă acela abordează şalupa, nu mai dau doi bani pe pielea lui Avender, îmi spuneam, fiindcă cele trei ambarcaţiuni în goana lor dementă tocmai treceau prin dreptul remorcherului pe care mă aflam, legănându-mi-l sub siajul lor.

Cucaras se oprise câteva clipe din relatare, ritmul alert al povestirii îi tăiase la un moment dat respiraţia. Trăia cele spuse, cu obrazul uşor îmbujorat, de parcă toate întâmplările evocate s-ar fi derulat înaintea lui. De sub şepcuţa din paie de orez prinsese să i se prelingă pe obrazul stâng un firicel de transpiraţie.


Plaja începuse să se cam golească de lume. Prin peretele popicăriei din spatele nostru se auzeau voci, fiinţa acolo un mic centru de închiriat obiecte de plajă, şezlonguri, umbrele şi altele de felul acesta. Oamenii le restituiau înaintea plecării. Cineva ridicase glasul, imputând unui client deteriorarea umbrelei de soare. Ceaţa din largul apei parcă devenise mai densă.

Atunci s-a întâmplat ceva la care niciunul dintre cei ce căscam gura la faptele petrecute sub ochii noştri nu s-ar fi aşteptat, îl auzisem iarăşi pe Cucaras vorbind. Una dintre bărci, tocmai aceea în care se pregătea mândrul viking să-şi înhaţe prada, a explodat. S-a ridicat o jerbă de foc şi a bubuit una, de cred că s-a auzit până hăt dincolo de Cazane. Ce au putut avea la bord urmăritorii lui Avender de s-a declanşat o asemenea explozie, nu ştiu. Cineva mi-a spus ulterior că poate pregăteau să arunce trotil în şalupa urmărită, s-o facă praf cu tot cu ocupanţii din ea. Secunde bune după explozie nu mai conteneau să cadă în Dunăre, ca după un foc de artificii, bucăţi arzânde din barca sfărâmată. Cealaltă barcă a încetat urmărirea şi cei dintr-însa au început să caute rămăşiţele omeneşti, înainte de a fi înghiţite de ape. Am vrut să le ofer şi eu o mână de ajutor şi mi-am trimis subalternii cu barca de salvare în larg, dar ăia mi-au înjurat în sârbeasca lor oamenii şi nu numai pe ei, ci şi întregul neam românesc, pe care-l voiau, după câte înţelegeam din spusele şi gesturile lor, nimicit de pe suprafaţa pământului, şi i-au alungat pe cei trimişi de mine cu armele întinse spre dânşii. Şalupa lui Avender a dispărut în aval, fără să-şi contenească o clipă goana. N-am mai văzut-o la întoarcere nici la Orşova, acostată la locul ei ca altădată, se zicea că ar fost dusă şi ascunsă undeva, la Ada-Kaleh, poate, prin vechiul bastion, sau mult mai jos, nici n-am mai văzut-o de atunci, probabil că Avender, prinzând un moment prielnic, a vândut-o.

Pe el l-am întâlnit câteva zile mai târziu în Orşova, era cătrănit rău, se deschisese o anchetă care a încercat să

155A OPTA TREAPTĂ

stabilească circumstanţele accidentului, eventualii vinovaţi. Era însă foarte greu să tragi nişte concluzii, în absenţa oricăror dovezi, în afara mărturiei oamenilor ce au fost de faţă. Dar lucrurile s-au petrecut cu o rapiditate care i-a buimăcit pe toţi, relatările lor fiind contradictorii, în acea zonă, la ceva distanţă, un fel de no man’s land, în mijlocul cursului de apă, care, practic, nu se află sub jurisdicţia nimănui. Aşa că ancheta a trenat, a tot trenat, cred că Avender şi-a pus în mişcare toate pilele şi relaţiile pe care şi le făcuse în capitală înainte de a reveni la Orşova pentru a ieşi basma curată, cu toate că şi partea sârbească a deschis o anchetă şi cerea insistent colaborarea noastră, asta până când a izbucnit războiul împotriva lor pe la începutul lui ’41. De atunci, nimeni nu şi-a mai bătut capul cu cele întâmplate.

Iar Avender s-a căsătorit cu femeia aceea adusă din Serbia şi s-a aşezat cu ea în casa lui părintească din centrul oraşului, în vecinătatea noastră, iar la mai puţin de un an după cele petre-cute le-a venit pe lume celor doi primul copil. I-am cunoscut şi eu nevasta, curând după măritiş, cum îţi ziceam, se purta numai în negru, şi, după ce i-am fost prezentat cu nu mai ştiu care ocazie, am întrebat-o dacă ţinea doliu după cineva. După frate-meu, mi-a spus. În acel moment mi-a venit aşa, ca într-o străfulgerare a minţii, s-o întreb dacă nu fusese fratele ei un tip înalt, cu statură atletică, purtând el barbă… Da, da, mi-a confirmat grăbită, l-aţi cunoscut pe Saşa cumva?... Şi atunci mi-a căzut fisa. O fisă grea ca plumbul. Individul acela voinic, vikingul care se ţinea în picioare la prora bărcii navigând bezmetică, omul dezmembrat sub ochii mei, de i-au strâns însoţitorii părţile corpului risipite în apă, fusese frate-său!...

Cucaras tăcuse brusc, cu faţa adumbrită, parcă retrăind şi mai intens momentele acelea de coşmar. Medeea, am şoptit eu atunci, frapat de coincidenţe, numele pomenit deja în ziua aceea în discuţia avută cu bătrânul căpitan, barbara prinţesă din


Caucaz, care şi-a ucis fratele încercând să scape de urmăritorii săi… Să nu mergem prea departe cu presupunerile, încercase să-mi domolească imaginaţia, parcă citindu-mi gândurile, Cucaras. Vinovăţia ăsteia nu pare atât de evidentă…

În clipa aceea, un tunet se făcuse auzit îndărătul nostru, fusesem în asemenea măsură captivat de relatarea bătrânului căpitan, încât zgomotul puternic, survenit pe neaşteptate, mă determinase să tresar puternic. După încetarea modulaţiilor sale prelungi, un vânt prăfos măturase plaja, aruncând în apa mării mai multe obiecte uşoare de pe ţărm. Câţiva oameni se repeziseră cu ţipete să-şi strângă lucrurile risipite, zorindu-şi copiii să renunţe la joacă. Mă ridicasem să văd ce se întâmpla dincolo de peretele şandramalei, lângă care stând fusesem feriţi de efectul circulaţiei tot mai intense a curenţilor de aer. Observasem numaidecât că orizontul dinspre uscat căpătase un tiv negru, ca şi cum înserarea ar fi tins să se lase de la apus spre răsărit, cu mult înainte de vreme. Salvamariştii îşi trăseseră bărcile pe uscat, după ce se convinseseră, cutreierând grăbiţi plaja, că nimeni nu mai adăsta în valuri.

Cucaras nu-şi modificase poziţia în timpul investigaţiei mele. Se pare că va ploua, remarcase el sec, şi nu puţin. Vai, domnule căpitan, îi spusesem atunci alarmat, dar să vedeţi cum arată cerul încolo… Da, da, înclinase aprobator capul, dar norii vor trebui să se răsucească, adăugase întinzând spre zare mâna, pentru a veni dinspre nord asupra noastră… Altfel, nooo!... Drept răspuns, un nou tunet se făcuse auzit, ca o năprasnică bătaie de tobă. Aşa că mai avem niţel răgaz, îşi dusese la capăt ideea bătrânul meu interlocutor după reinstalarea liniştii, cu siguranţă o să apară şi Lolita mea mai curând, avertizată de această canonadă cerească. Da, da, bine că n-am luat-o razna s-o caut prin staţiune, m-ai sfătuit bine. Va veni ea curând, presimt. Dar tu nu eşti curios să afli sfârşitul acestor întâmplări?

Ba, cum nu? mă reinstalasem eu pe vechiul loc, liniştit

157A OPTA TREAPTĂ

puţin de calmul afişat de încercatul marinar, trecut prin toate încercările posibile, desigur. Dar parcă spuneaţi adineauri că nici marea nu arată prea bine…

Nu arată bine pentru navigatori, îmi răspunsese, dar nouă ce ni se poate întâmpla?

S-a oprit puţin să observe dacă nu mi s-a diminuat cumva interesul pentru relatarea lui, apoi, mulţumit de cele constatate, a continuat. Aşadar să închei totuşi această poveste, a spus, trec peste alte amănunte ca să ajung la acel episod cu hidrocen-trala, când ni s-a distrus multora dintre noi existenţa. Despre bieţii locuitori de pe Ada-Kaleh ţi-am povestit. Apoi, curând, a venit rândul nostru, al orşovenilor. Vremurile deveniseră de nesuportat. Oamenii renunţau plângând la casele lor, în care au trăit o viaţă, îşi dezgropau morţii din cimitire pentru a-i strămuta aiurea… Păgânii nu cunoşteau nicio limită în abuzul lor. Eu mi-am depus cerere de repatriere în Grecia, dar m-au tot amânat şi iarăşi m-au amânat, până când am renunţat de bună voie să plec. Îmbătrânisem, în Grecia nu mai aveam pe nimeni, aici, de bine, de rău aveam ceva, o pensioară, o căsuţă, pe o coastă de deal acum, şi o nevastă înnebunită după telenovele. Căci pe ea n-am putut-o convinge, în pofida strădaniilor mele, să mă urmeze, te duci, Istrate, treaba ta, îmi zicea mereu când aduceam vorba despre asta, dar eu locul meu nu mi-l las!... Şi ar trebui să-ţi fie ruşine, că i-ai jurat lui tata că aici vei rămâne, cu mine, cât trăieşti. Dar ceva mă îndemna să cred, un drăcuşor cu corniţele roşii, aşa se zicea pe la noi, că numai gândul de a nu-şi mai înţelege telenovelele preferate acolo, în Grecia, o făcea să refuze categoric orice propunere din partea mea.

În schimb Avender a şters-o. N-a spus nimănui nimic şi şi-a luat de unul singur lumea în cap. A lăsat totul şi pe nevastă-sa însărcinată cu al doilea copil şi dus a fost. Îi mergea şi lui greu, din armată îl dăduseră afară, lucra pe unde apuca, pe şantiere, la munca de jos, cum se zicea pe-atunci, aşa că,


venindu-i lui bine, a trecut Dunărea şi s-a făcut nevăzut. O vreme nu s-a ştiut nimic de el, apoi a început să trimită câte de toate, pachete şi bani, din Austria, unde se stabilise, căci avea pe-acolo ceva rude mai îndepărtate, încât, mai muncind şi ea pe apucate, nevastă-sa o scotea aici cumva la capăt. Rămăsese aceeaşi femeie mândră, suportând cu totală demnitate greutăţile vieţii. Copiii îi erau îngrijiţi, mereu ca scoşi din cutie, îi ducea aproape zilnic la plimbare, tot în doliu, tot în doliu, doamnă Avender, o întrebasem odată, da, mi-a răspuns, că mi-a murit şi tata între timp. Luptase alături de Tito tatăl ei, aflasem de la Georgeasca, ea, mai ales, ne ţinea la curent cu una, cu alta, asta până nu s-a mutat la Lugoj, lângă frate-său, că numai pe el îl mai avea pe lume. Ajunsese ceva mahăr după război, tată-său, ne edificase în continuare Georgeasca, dar niciodată fiică-sa nu-i ceruse ajutorul, nici măcar atunci când, după o perioadă de îngheţ, relaţiile cu sârbii s-au îmbunătăţit. Se apropiaseră cele două femei, rămase singure, vecine fiind, se mai ajutau una pe alta, iar după ce a început să trimită Avender tot felul de lucruri, Anica îi mai vindea şi ea pe sub mână câte ceva, primind o parte din profit la bună înţelegere cu prietena ei. Asta până a nu pleca la Lugoj, unde s-a făcut profesoară de rusă, cum ţi-am mai spus.

Mai rău a fost când cu strămutarea, căci casa pe numele lui Avender fiind, moştenită de la părinţi, au naţionalizat-o nemernicii ăia imediat după plecarea lui. Că aşa era pe atunci, dacă o ştergeai peste graniţă, te ştergeai pe bot de tot ce lăsai în urma ta. Degeaba a bătut biata femeie la porţile ălora, să n-o lase cu copiii fără acoperiş deasupra capului, că n-au nicio datorie faţă de ea, i-au zis, casa aparţinea statului, ce atâta tura-vura, abia aveau ce oferi oamenilor muncii, nicidecum nu se simţeau obligaţi faţă de odraslele exploatatorilor şi trădătorilor de ţară. Unii i-au făcut propuneri indecente, ademenind-o cu vagi promisiuni, alţii o luau în derâdere şi o trimiteau să-i dea

159A OPTA TREAPTĂ

Tito casă, dacă voia. Şi tocmai când lucrurile se complicaseră într-atât, încât nu păreau să-şi afle o soluţie, a picat ca din senin, ca un deus ex machina, Avender, deja cetăţean austriac. Curat ex machina, căci descinsese dintr-o maşină ultimul tip. Venise să rezolve toate problemele, zicea că-i dă bani neveste-si să-şi cumpere şi ea o căsuţă modestă sau un apartament, din cele ce se construiau, că bani pentru ceva mai acătării nu avea. Dar o făcea în schimbul unui lucru: semnătura ei, fără condiţii şi alte pretenţii, pe actul de divorţ.

A doua pală puternică de vânt, însoţită şi ea de un nor dens de praf, măturase plaja, alungând şi pe cei mai îndărătnici vilegiaturişti spre adăpost. Nu doar zarea dinspre apus, ci şi aceea dinspre nord se întunecaseră atât de mult, de parcă o perdea de arbori imenşi ar fi crescut fără veste în vecinătatea staţiunii. Peste noi alergau nori zdrenţuiţi, încălecându-se la diferite înălţimi, când negri, când albi, lăsând pe alocuri să se întrevadă pete de cer cu marginile orbitor luminate. Apoi începuseră să zboare prin văzduh mici crengi, fragmente de panouri publicitare şi obiecte de camping.

Să plecăm, spusesem, cu siguranţă soţia dumneavoastră s-a adăpostit pe undeva.

Nu, nu, îmi răspunsese Cucaras, profitând de altă scurtă acalmie, acum nu mai are niciun un rost, n-ai decât să pleci dacă vrei, eu mă văd silit s-o aştept. Ori poate vrei să afli toc-mai ce te-ar putea interesa mai mult?... Mă privise insidios, cu privirea celui ce ştia el unde să pună degetul pe rană.

Simţisem atunci nevoia să-i demonstrez că pot anticipa deznodământul întâmplării. După raţionamentul meu, individa trebuie că s-a dovedit a fi o Medee până la capăt!... Eram sigur că pentru gestul său, o astfel de femeie n-ar fi îngăduit ca soţul infidel să scape nepedepsit. După ce sacrificase totul pentru el, răzbunarea ei trebuia să fie pe măsură.


Nu cumva urmarea a fost, îi dădusem cu oarecare iritare în glas răspunsul, încercând să acopăr şuieratul vântului şi plescăitul tot mai intens al valurilor, că individa şi-a ucis copiii pentru a se răzbuna pe soţ?

Nici vorbă, protestase grăbit, cu voce gâtuită Cucaras. Nu, nu! Gurile rele spun asta. Îmi aruncase o privire aproape duşmănoasă, de supărare ochii păreau să i se fi alungit sub sprâncenele stufoase. Nu i-a ucis ea, continuase, respirând anevoie. S-a prăbuşit o boltă de pivniţă peste ei. Că le dărâ-maseră nemernicii casa şi doar în pivniţă le rămăsese loc de adăpost.

Simţeam întreaga popicărie zguduindu-se în spatele meu. Aveam presentimentul că în scurtă vreme va fi făcută una cu pământul. Pe mare începuseră să se ridice valuri ca nişte cocoaşe imense, de parcă sute de cetacee ar fi ieşit, ca la un semn, la suprafaţa apei.

Prora în vânt, prora în vânt!... începuse să strige cu un fel de stranie veselie Cucaras. Era cu capul gol, căci şepcuţa din paie de orez îi dispăruse de mult.

Dumnezeule, îmi spusesem îngrozit, ăsta e lovit cu leuca!Dădusem să mă întorc pe călcâie, gata s-o iau din loc, când

îi simţisem mâna prinzându-mă zdravăn. O urăşti, de aceea crezi asta fiindcă o urăşti! îmi spusese cu

alura celui ce ştie totul, a celui care e edificat în orice privinţă. Iar ea, află de la mine, a continuat să trăiască printre dărâmături, până în preziua inundării fostului oraş. Trăia laolaltă cu câinii rămaşi fără stăpân, care urlau sinistru, noapte de noapte, printre grămezile de moloz şi beciurile fostelor clădiri. Era văzută căutând prin gunoaie şi hrănind câinii ca pe proprii ei copii… Cu forţa au scos-o de-acolo, fiindcă nu părea să aibă de gând să se ferească din calea apelor crescânde. Se zbătea şi urla cu voce groasă de câine. Mai mulţi ani a stat după aceea închisă într-un ospiciu!... Apoi, eliberată de acolo, întâmplarea a făcut

161A OPTA TREAPTĂ

că l-a întâlnit, prin intermediul ei, pe fratele Anicăi, tocmai rămas văduv….

Atunci când lemnăria popicăriei începuse să se dezmem-breze, frânturi din ea luând calea largului mării, când asupra noastră căzuse brusc un soi de întuneric sfâşiat de fulgere, aproape tot atât de dese ca primele picături de ploaie, se auzise o voce întrecându-se cu vuietul stihiei: Istrate, unde mama dracului eşti, Istrate?!... În lungul plajei pustii, cu nisipul răscolit, ţinându-şi cu ambele mâini veştmintele ce păreau că se rup de pe ea dintr-o clipă în alta, venea o namilă de femeie. Venea călcând greu, adevărată stâncă imposibil de clintit, oricât efort ar fi depus natura dezlănţuită. Părea statuia însufleţită a mumei primordiale înseşi.

Lolita, îmi eliberase braţul din strânsoare Cucaras. Lolita! Lolita mea! Aici sunt. Vin, mamă, vin! Fugise şchiopătând în calea ei, încât, în pofida tuturor celor întâmplate îmi venise să râd. Satir bătrân!... îmi amintisem de vorbele sale.

Un alt nor de praf, învârtejindu-se, mi-i ascunsese pe cei doi câteva clipe privirilor. Când se dusese după celelalte, amestecându-se cu apele negre ca păcura, mereu mai răscolite ale mării, zadarnic încercasem să-i mai văd în jocul fulgerelor bezmetice. Înaintea ochilor mei plaja era cu desăvârşire pustie.


BUN VENIT, MOISE !

Tata cobora treptele una câte una abia trăgându-şi su-fletul, arăta peste măsură de obosit şi faţa i se crispase într-o parte, cu o mână, cea dreaptă, se ţinea de-a curmezişul pieptu-lui de reverul hainei, iar cu cealaltă se apucase de balustradă. Strângea atât de tare balustrada între degete, încât ele i se albiseră la capăt.

Te doare la glonţ? îmi venea să-l întreb strigând, dar ex-presia duşmănoasă a feţei crispate, pe care numai rareori i-o văzusem aşa, îmi îngheţa cuvintele pe buze. În pofida aerului rece, fruntea îi transpirase, iar picăturile de sudoare prinseseră să i se scurgă pe linia cutelor spre tâmple.

Cu vreun an în urmă, îmi aminteam, mă privise aproape la fel, făcusem o trăsnaie iar el se repezise să dea în mine, numai că eu ţineam în mână un obiect tăios, tocmai îmi făcusem de lucru cu el şi, cum ridicasem instinctiv mâna să mă apăr de lovitura lui, dăduse cu palma în obiectul acela. Şi sângele în-cepuse să-i ţâşnească şuvoi din palmă, iar el se uitase la mine aşa, duşmănos, cu faţa crispată într-o parte, crezusem că mă va face bucăţi, dar nu, stătea cu mâna însângerată la piept, ca împietrit, iar mama ţipase: Te doare la glonţ?, apoi îl ajutase să se culce pe dormeză şi alergase să caute ceva ca să-i bandajeze rana. De mine păreau că uitaseră cu totul.

Îmi rămăseseră în minte cuvintele mamei, încât, după o vreme, o întrebasem curios ce noimă aveau. Ea mă cântărise din priviri, să-mi spună, să nu-mi spună, tu ştii că taică-tău

’

163A OPTA TREAPTĂ

trăieşte cu un glonţ în piept, îmi şoptise cu ochii măriţi, după lunga ezitare, dar, ai grijă, nimeni nu trebuie să afle de asta!... Că tata ar fi ţinut morţiş să nu-i dea în vileag meteahna, ţinuse să precizeze ea stânjenită, da, chiar de mine se ferea mai ales, adăugase, prea tânăr fiind mă puteam simţi tentat să umplu târgul cu tot soiul de poveşti. Să-i iasă vorbe cumva că s-ar ţine erou!... Întâmplarea făcuse însă, ceva mai târziu, să-mi mărturisească el însuşi, de-a fir a păr, totul.

Dar până să-mi treacă mie prin cap amintirile astea, tata mai coborâse câteva trepte, ajungând pe un palier, era limpede că nu dorea să se oprească. Şi atunci mi se păruse că mâna dreaptă, cea cu care se ţinea de reverul hainei de-a curmezişul pieptului, îi sângerează şi un val de ruşine mă inundase din creştet până în tălpi. Dă-mi voie să te ajut îi strigasem, dar strigătul meu nu se auzise, eu însumi nu-l auzisem, iar după ce tata îşi reîncepuse coborârea, îl urmasem neputincios, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji.

Se hotărâse să-mi dezvăluie, aşadar, cum stăteau lucru-rile, într-o zi când mă surprinsese căutându-i prin sertarele mesei de scris, îmi dădea voie să-i împrumut stiloul, în caz că aveam nevoie de el la şcoală, dar sub pretextul acesta mai cotrobăiam eu pe ici, pe colo. La un moment dat, îmi sărise în ochi, ieşit dintr-un dosar, capătul unei coli de celuloid. Era o radiografie, îmi dădusem seama imediat ce, împins de curiozitate, o cercetasem mai atent, recunoscusem imaginea scheletului toracic, sternul, coastele, îndărătul lor – un frag-ment de coloană vertebrală. Ciudat însă, undeva spre mijloc, aproape contopindu-se cu sternul, se distingea, extrem de bine conturată, o pată foarte albă, uşor alungită, cam de mărimea vârfului unui deget. Atunci îmi adusesem aminte de cuvintele mamei şi un fior mă trecuse de spaimă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, auzisem în spatele meu vocea tatei întrebându-mă cu ce mă ocupam acolo. Cu nimic, răspunsesem stânjenit, adică


voiam să-i împrumut stiloul, adăugasem, pentru că a doua zi aveam teză… Dacă nu-mi cumpăra şi mie unul!... Că toţi colegii mei aveau… Nu neapărat un Mont Blanc, ca al lui Hodoşan, odrasla doctorului din vecini, dar măcar un Flaro autohton…

Tata îmi luase radiografia din mână, se uitase lung la ea în direcţia ferestrei, ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru întâia oară. Pricepi ce se vede pe chestia asta? mă întrebase apoi cu voce scăzută. Îmi venise să neg, să-i spun că habar n-aveam, că îmi căzuse întâmplător în mână, aşa se întâmplă de obicei, cauţi ceva şi dai peste ce nu te aştepţi, căci îmi trebuia neapărat stiloul, aveam teză cu zbirul de Larionescu…

Un zâmbet de neîncredere îi apăruse fugitiv tatei în colţul buzelor, apoi îmi luase stiloul dintre degetele moi de emoţie şi îi îndreptase capătul spre pata frapant de albă în comparaţie cu sternul, alături de care se contura pe radiografie. Este un glonţ, spusese pe un ton neutru, de parcă ar fi descoperit o nimica toată pe bucata aceea de celuloid. Da? mimasem eu surprinderea, căci nu stăteam rău nici la capitolul ăsta. Îmi dădeam seama că tata îmi căuta privirea, dar eu, pentru a nu trăda ceea ce cu adevărat simţeam, neliniştea şi teama adică, îmi fixasem ochii pe cele câteva obiecte de pe masa de scris. Se aflau acolo un portret înrămat al lui tanti Pipi, murise biata de ea cu vreo doi ani în urmă, un altul al mamei, de pe vremea studenţiei, şi o mică reproducere a tabloului Maicii Domnului de la Scăiuş.

M-am ales cu el pe front, auzisem neschimbată vocea tatei. În iarna aceea când te născuseşi tu.

Tanti Pipi mă studia atentă din fotografia ei, cu un zâmbet vag pe buzele strânse, mama, cu pletele răsfirate pe umeri, cum purta pe vremuri, căuta nostalgică în depărtare, iar Maica Dom-nului îşi pleca tâmpla spre un prunc dezgolit, care îi prinsese cu degetele mânuţei dolofane bărbia.

Au toate acestea vreo legătură cu adopţia mea? îl întreba-sem pe tata atunci. Ai vrut să-mi găseşti alţi părinţi în caz că?...

165A OPTA TREAPTĂ

Voiam să-l întreb de mult asta, nu ştiu de ce momentul mi se păruse potrivit, apoi îmi dădusem seama că nu era deloc aşa. Deşi imitasem tonul neutru al tatei, încercând să dau impresia că îi pusesem problema numai fiindcă venise vorba, el se întu-necase repede la faţă şi vârful stiloului, îndreptat înspre pata albă de pe radiografie, începuse să-i tremure. Nu fi tâmpit!... îmi răspunsese.

De ce? insistasem, făcând pe jignitul, deşi modul lui de a mă pune la punct, când îi adresam întrebări nelalocul lor, îmi era deja familiar. Ar fi o explicaţie fără cusur. Aceasta, ori alta, cred că a venit momentul să o cunosc.

Ia-ţi stiloul şi cară-te de aici, se tulburase şi mai tare tata, străduindu-se să-şi repună cu mâini nesigure radiografia între coperţile dosarului. Doamne, ce m-a apucat? îmi spusesem atunci ca trezit dintr-un vis urât. Da, da, ce te-a apucat, băiete? părea să-mi spună şi tanti Pipi, care, îmi rămăsese în minte, îşi însoţea cu zâmbetul ei perpetuu atât laudele, cât şi cuvintele de dojană.

Tata se oprise din nou, aplecat peste balustradă, respira greu, are să cadă, mă fulgerase gândul. Nu mai fi supărat, îi strigasem, că n-am vrut să…, am uitat ce ţineam în mână atunci, mai bine te lăsam să dai, poţi să dai şi acum, dacă vrei, dar lasă-mă să te ajut! Crezusem că o să ridic toţi veci-nii cu ţipetele mele, însă ele nu se auzeau. Eu însumi nu le puteam auzi!...

Ţi-a scris Moise, se grăbise într-o zi mama să-i zică tatei, tocmai întors de la birou. Vorbă fie, birou. Aşa-i plăcea lui să-i spună. De fapt, era un mic compartiment al unei magazii.

Moise, ia te uită! se bucurase el şi citise scrisoarea cu zâmbetul pe buze, apoi o rezemase de coşul cu felii de pâine pentru a o reciti în timp ce mânca. Trăsesem cu coada ochiului spre foaia de hârtie boţită, galbenă spre margini, acoperită cu


un scris stângaci, de om puţin instruit. Cuvintele erau aşternute cu creionul trudnic, în rânduri ce abia se puteau menţine pa-ralel. Formula de adresare era scrisă cu majuscule: DRAGĂ DOMNULE LOCOTENENT. Restul textului se arăta a fi mult mai puţin lizibil.

Cine e acest Moise? îl întrebasem din cale afară de curios pe tata.

Acest Moise?... se sprijinise el cu coatele pe masă. Păi pe front. A fost ordonanţa mea. Serios? îi zâmbisem eu larg, cu inocenţă, lucru care, nu ştiu de ce, îl enervase. Iar faci pe prostul, observase întunecat la faţă, aşa că mama se simţise datoare, în timp ce se uita cu severitate la mine, să pună capăt discuţiei: Nelu, ce ţi-a spus medicul?

Multă vreme tata evitase să-mi povestească prin câte a trecut pe front. Nu trebuie să te mire, îmi explicase cu altă ocazie mama, cei aflaţi acum la putere i-au făcut destulă mi-zerie că a luptat pe frontul antisovietic. Cred că se teme să nu-ţi umble gura despre toate astea şi să-i iasă vorbe că s-ar da, vezi Doamne, erou!... Mai ales că, după ce a fost rănit, l-au decorat. Pe patul de spital. Şi românii şi nemţii l-au decorat. Nemţii cu Vulturul lor german! Ultimele cuvinte mama le rostise pe şoptite. Iar brevetul i-a fost semnat chiar de…, adăugase, apoi se întrerupsese cu ochii măriţi, îngrozită de ceea ce fusese gata – gata să-mi împărtăşească, şi îşi astupase gura cu palma. Precauţie inutilă, fiindcă, cu timpul mi-am dat seama, toate câte mi le spusese mama le ştiau prea bine cei ce îl urmăreau pe tata pas cu pas. Îndeosebi mă edificase faptul că un indi-vid necunoscut, mahăr la partid, am priceput, îmi spusese în cabinetul directorului şcolii, unde într-o zi fusesem chemat pe nepusă masă, după ce îmi adresase mai multe întrebări, pe care, spre nemulţumirea lui, mă prefăcusem că nu le înţeleg: Mă, tac-tu-i un criminal, nu un erou, cum poate crezi tu, fire-ai a dracului de puşlama!

167A OPTA TREAPTĂ

Iar după ce o citise a doua oară, tata se ridicase de la masă şi, deschizând uşiţa sobei de teracotă, aruncase scrisoarea în foc.

Ştii cine m-a vizitat astăzi la birou? îl auzisem pe tata, la câteva zile după aceea, spunându-i mamei. Magda!

Magda!... strigase bucuroasă mama. Da, răspunsese în culmea fericirii tata, i-au dat drumul.

Şi celorlalţi le-au dat drumul. Nu cred să-l fi văzut vreodată pe tata mai fericit. Am să plec, continuase el exultând, îi dau naibii pe ăştia şi am să plec. Nu mai au ce să-mi facă!

Unde să plece? am întrebat-o pe mama, ca de fiecare dată când rămâneam nedumerit după discuţiile lor.

Ei, putea el să plece, se lăsase ea pradă regretelor, vorbind ca pentru sine. Avusese maşina la scară, chiar Böth, direc-tor general la Solvay înainte de naţionalizare, le-o pusese la dispoziţie, lui şi lui Ştefu şi lui Milea… Că aveau nevoie de oameni ca ei şi dincolo, le spusese, dar a refuzat, încă nu era complet refăcut după câte păţise în război. Ce să facă el tocmai în Belgia? Acum, poftim, face aici pe magazinerul, mai jos ăştia nu l-au putut retrograda. Magaziner cu doctorat în drept comercial!...

În Belgia?! strigasem uluit.Pe naiba, ripostase mama cu severitate, nu poate să scape

omul o vorbă că… Vrea să-i lase, îmi explicase rar apoi, aproape silabisind fiecare cuvânt, adică să plece de la între-prindere şi să se angajeze în avocatură. Asta are de gând să facă. Dar nu cumva să-ţi umble gura în târg că… Şi ridicase palma în semn de avertisment.

Domnul Magda ne vizitase într-o zi, era un ins înalt, tras la faţă, cu pielea uscată, pergamentoasă, avea ochi de un al-bastru intens, iar părul blond, pieptănat într-o parte, îi cădea pe sprânceana stângă. Să saluţi frumos, mă îndemnase mama, de parcă aş fi fost un mucos şi nu ditamai elevul de şcoală medie, a împărţit cu tatăl tău aceeaşi rezervă la spital.


Când mă văzuse intrând, prima reacţie a tatei a fost să mă retrimită la bucătărie, de unde îmi făcusem apariţia, apoi, pentru că domnul Magda nu se arătase deloc deranjat de prezenţa mea, ba îmi şi întinsese cu simpatie mâna, consimţise să rămân. Musafirul continuase să vorbească şi cu mine de faţă la fel de dezinvolt ca până atunci, povestea întâmplări de pe front sau din detenţie fără nicio reţinere, asta în timp ce tata privea mereu îngrijorat spre fereastra întredeschisă, de parcă ar fi stat ascuns cineva sub ea, trăgând cu urechea. Ca şi cum ar fi vrut să-i facă în ciudă, domnul Magda îi vorbea cu voce de stentor: Mai ţii minte, dragul meu, spunea, când ne-a vizitat la spital madam Antonescu, cu toată suita ei de cucoane simandicoase, şi s-a aplecat spre tine, că păreai rănit mai grav, dacă doreşti ceva în mod special te-a întrebat, iar tu abia ai îngăimat că nu-ţi lipseşte nimic? Noroc că eu m-am amestecat în vorbă şi am zis că domnul locotenent este prea modest pentru a formula pretenţii, dar şi-ar dori, de fapt, pentru a-şi îndura mai uşor suferinţa, un aparat de radio. Mai dă-le în mă-sa, îţi spusesem apoi, că aveau o mulţime confiscate de la jidani. Şi în ziua următoare ne-am trezit cu un superb Philips în cameră, de ne-a trecut altfel după aceea vremea pe acolo, nu-i aşa?...

A doua scrisoare de la Moise sosise câteva luni mai târziu. Tata făcea demersuri pentru reabilitarea sa, zicea că se duce în audienţă undeva sus de tot, că se schimbaseră vremurile, nu mai era chiar aşa ca atunci când, în timpul unei anchete, un individ îi spusese că mai bine murea pe front, decât să se întoarcă împovărat de ruşinea de a fi participat la războiul antisovietic.

N-o mai arunci în foc? îl întrebasem ironic pe tata după ce o citise.

Iar te dai isteţ, îmi răspunsese el, ţi-a plăcut Magda, am văzut eu bine atunci. Dar de ce ţi-a plăcut? Pentru că face

169A OPTA TREAPTĂ

ostentativ pe eroul, hai? Dar ce înseamnă să fii erou într-o lume întoarsă cu susul în jos? Nu zic neapărat că gura lui bogată l-a aruncat după gratii, o mai fi avut el şi altele la dosar, cine ştie?... Poate să găseşti o satisfacţie în a-ţi sfida anchetatorii, cugetase apoi, să le arunci în faţă tot ce gândeşti despre dânşii, numai, vezi tu, urmarea a fost că insul admirat de tine şi-a lăsat pe drumuri familia, de l-a părăsit în cele din urmă nevasta, şi-a luat pe altcineva, uite ce a ajuns, ridicase patetic tata tonul, să-i crească un străin copilul!...

Nelu, îl întrerupsese, după obiceiul său, mama, ce ţi-a spus medicul?

Iar după ce tata se culcase, obişnuia să se culce devreme şi să se scoale cu noaptea-n cap, în timp ce eu mă chinuiam la bucătărie cu nişte probleme ale dracului de încurcate, aveam la matematică un profesor care ne dădea să rezolvăm proble-me de prin reviste, una mai încurcată decât cealaltă, mama se apropiase de mine. Îl judeci greşit dacă-ţi trece prin minte că ar fi laş, îmi spusese. Nu mai face pe nevinovatul, că ştiu eu, adăugase, copilandrii de vârsta ta văd încă lucrurile doar în alb şi negru. Află că putea cu uşurinţă să scape de front, dacă ar fi vrut, după cedarea Ardealului i se propusese chiar o funcţie politică importantă acolo. Dar el a preferat să se refugieze în ţara neocupată, ca să fie curând mobilizat după aceea şi trimis în stepele ruseşti!... Apoi mama scosese dintr-o carte de rugăciuni cu coperte de sidef, pe care o adusese cu sine, o fotografie, îl înfăţişa pe tata mult mai tânăr, călare pe un cal alb, purta uniforma vânătorilor de munte, beretă bine trasă pe-o ureche şi cizme cu carâmbii înalţi. Era bronzat la faţă şi zâmbea. Părea foarte mulţumit. Un ofiţer german i-a făcut-o, mă smulsese din contemplare mama, tată-tău mi-a trimis-o în plic, nu cred că mai ştie de existenţa ei, o ţin ascunsă, cu ani în urmă, când încă se făceau percheziţii, îşi arsese, pe lângă alte documente, toate fotografiile.


Ce mai cal!... mă minunasem eu ca un nătâng. Era al lui? A doua scrisoare de la Moise nu numai că nu fusese

aruncată în foc, dar chiar rămăsese la vedere, între sticlele vitrinei dulapului combinat. Treceam de mai multe ori zilnic prin dreptul ei şi de fiecare dată trebuia să-mi înfrâng tentaţia de a o lua ca s-o citesc pe ascuns. Ceea ce mă oprea să comit acest gest era convingerea că tata ştia de lupta mea interioară şi, mai ales, gândul că poate se amuza în sinea lui din cauza asta. Cu imaginaţia mea bogată, îmi închipuiam că îşi lăsase el vreun semn ca să mă poată prinde dacă mă atinsesem de scrisoare cumva. În cele din urmă, tata se îndurase să nu mă mai ţină pe jeratic.

Am impresia că ceva nu-ţi dă pace şi te împinge să afli mai multe despre acest Moise, îmi spusese.

N-am citit scrisoarea, mă apărasem eu precaut, neştiind ce intenţii avea, şi de altfel, adăugasem stânjenit, m-ai lămurit în privinţa lui, că fusese ordonanţa ta, adică…

Mi-a scris că mă va vizita, mă întrerupsese tata cu uşoară tulburare în glas. Îţi dai seama, habar n-am avut că mai există, după ce m-au evacuat din spitalul de campanie şi m-au adus în ţară, i-am pierdut urma. Îmi închipuiam c-o fi murit… Mulţi s-au prăpădit după plecarea mea, am aflat, pe rând, de unul, de altul, nu şi de Moise, însă…

Nu ştiai de unde este? îl întrebasem. Fireşte, fireşte, ştiam, îmi răspunsese tata, zicea că era moldovean, de lângă Tecuci, nu-i plăcea să vorbească despre sine, era un om necăjit, fără familie, ceva mai în vârstă, de aceea l-au şi trecut ordonanţă, că nu prea făcea faţă… Un camarad ofiţer mi-a spus: Fă-ţi pomană şi ia-l la tine, că e prea bătrân pentru front. Eu nu aveam om, ordonanţa mea dinainte, un evreu, şi-a luat tălpăşiţa imediat ce Antonescu a ordonat demobilizarea tuturor evreilor din armata română. Apoi m-au chemat la divizie, aveau nevoie de ofiţeri de legătură cu comandamentul german. Atunci l-am luat.

171A OPTA TREAPTĂ

Tata aproape că ajunsese la parter, de aici putea alege, fie să coboare, greu de presupus că era în stare, pe scările de cărămidă tocită, aproape impracticabile, în pivniţă, fie să iasă în stradă, curată nesăbuinţă, având în vedere frigul de afară. Se mai oprise o dată, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia avânt pentru un ultim efort. Picioarele îl ajutau tot mai puţin, de aceea se înclinase de-a binelea peste balustradă, sprijinindu-se de ea cu amândouă mâinile, numai că palma dreaptă, însângerată, îi aluneca şi nu îi era de niciun folos. Răsufla greu, aproape horcăind, iar ochii ieşiţi din orbite şi-i îndreptase către gura întunecată a pivniţei, de parcă ar fi aşteptat din clipă în clipă să iasă cineva de acolo. Prin geamurile mici, îngheţate ale uşii dinspre stradă se strecura înăuntru o lumină cenuşie, difuză.

Te duci în pivniţă să cauţi borcanul! îi spusesem brusc edificat. Ca să mă întreb numaidecât de unde aveam eu habar pe vremea aceea de borcanul tatei, pentru că de el aflasem mult mai târziu, peste ani, când mama îşi învinsese reţinerea de a-mi dezvălui şi acest amănunt.

Ce nu a ars, îmi mărturisise ea, a băgat într-un borcan, că tocmai isprăvisem din el murăturile, pe care l-a ceruit bine la gură, apoi l-a îngropat în pivniţă. Ştiam că primăvara, odată cu dezgheţul, pivniţa se umplea ochi de apă, să poftească ăia să-l caute, dacă le dădea mâna. Ăia fiind, în acele împrejurări, indi-vizii ce umblau din casă în casă şi răscoleau totul, în speranţa că vor descoperi lucruri compromiţătoare despre locatarii lor. Cred, adăugase mama, că lui Magda nici nu-i trecuse prin cap să le ascundă, iar să le ardă nici atât. Tată-tău obişnuia să spună că lui Magda i-a plăcut mereu să facă pe viteazul pe front, de pildă, deşi ofiţer şi nu-i cerea nimeni asta, se ridica primul din tranşee ca să-i întâmpine cu grenade pe atacatori. Învăţase o mulţime de înjurături ruseşti de la prizonieri şi le rostea în gura mare, în timp ce arunca grenadele una după alta.


Pe domnul Magda îl mai întâlnisem de câteva ori după vizita ce ne-o făcuse, odată în tren, eram student deja, făceam naveta la T. în timpul sesiunii de examene. Ştii ce, îmi spusese domnul Magda între altele, nu-ţi ascund că pe seama tatălui tău s-au vorbit multe, unii se întrebau de ce nu fusese şi el arestat ca atâţia dintre noi. Dar eu niciodată nu le-am dat apă la moară celor care se îndoiau de el. Şi-apoi, ştiam că în evidenţele ălora care ne tot umflau cu vrute şi nevrute dosarele, figura invalid de război. Şi asta îi crea un statut aparte.

Despre Magda îl mai auzisem şi pe tata vorbind. Mi-a adus Magda scrisoarea asta la birou, îi zisese într-una din zile mamei, e de la Rennhoff, adăugase, ca să vezi, au catadicsit ăştia să nu-mi mai facă pierdută corespondenţa! Dar tot i-au trebuit vreo trei luni din Germania până aici!... Şi pusese pe masa pregătită, ca de obicei, pentru prânz un plic lunguieţ, albăstrui. Otto von Rennhoff, Amelungstraße 4, Hamburg, citisem pe dosul plicului, din cale afară de curios, fiindcă nu mai văzusem până atunci o scrisoare venită din străinătate. E în germană scrisoarea, spusese tata, dând să-mi ia plicul din faţa ochilor. Ia te uită, e un von Rennhoff ăsta! exclamasem eu, în încercarea de a-l determina să-mi îngăduie să-l mai cercetez. Da, se înduplecase el să-mi răspundă, se trage dintr-o familie cu vechi proprietăţi în Pomera-nia. Apoi, pe neaşteptate, contrar obiceiului său, îşi mai pusese nişte afinată, semn al emoţiei care îl încerca, dintr-un clondiraş în formă de portocală aflat înaintea lui pe masă. Medicament, zicea despre afinata ei mama, dar cu măsură!

Rennhoff era colonel la comandamentul german al ar-matei a 17-a, continuase tata, văzând că mama întârzie. Cu el trebuia să ţin legătura în probleme de aprovizionare, îi plăcea iapa mea albă, mereu ieşea să mi-o admire. Se dădea în vânt după cai, îmi mărturisise, de altfel, fusese ofiţer de cavalerie, apoi trebuise să se reprofileze, îl trecuseră la blin-date, dar noua armă nu-i plăcea deloc. De aceea a preferat

173A OPTA TREAPTĂ

să ajungă conţopist, cum se exprima el însuşi. Mi-a făcut şi nişte fotografii, nu mai ştiu pe unde naiba sunt. Unde să fie, le-ai ars, observase precipitată, intrând tocmai cu oala de supă aburindă în mâini, mama. Strânsese din ochi spre mine, îndemnându-mă să nu divulg secretul păstrării uneia dintre ele. Iar tata se întunecase brusc la faţă şi încetase pentru mo-ment să mai spună ceva.

Eşti curios să afli ce îmi scrie Rennhoff? mă întrebase însă mai târziu, văzând că mă tot foiam în preajma lui. Diverse. Îmi scrie, de pildă, că acum la el în Pomerania trebăluiesc polonezii, că a devenit, ceea ce n-ar fi crezut niciodată, pro-prietar de săli de spectacole la Hamburg. Şi că mă invită să-l vizitez… Te pomeneşti că, îşi trădase adevărata preocupare tata, după ce mi-au citit scrisoarea, cum le stă în obicei, ăştia iar mă vor chema să le dau declaraţii. O vreme, nu mai ţin minte dacă ţi-am spus sau nu, mă tot chemaseră să le divulg negru pe alb ce misiune avusesem la Berlin înainte de război. În zadar le explicasem că fusesem trimis la studii, bursier, profesorul Ercea, de la drept comercial, mă propusese, căci mă dorea asistentul său. Ei nu şi nu, să le mărturisesc ce misiune avusesem, imposibil să nu mi se fi încredinţat vreo misiune!...

În timpul convorbirii noastre în tren, domnul Magda îmi mai spusese că nu puţini îl bănuiau pe tata, dintre foştii cama-razi, de legături oculte cu străinătatea. Nu te superi că ţi-o zic, adăugase, bătându-mă cu prietenie pe umăr. De aceea nu-l arestaseră, îşi tot dădeau ăştia cu presupusul, îmi dezvăluia în continuare interlocutorul meu ocazional, că era bine proptit dinafară!... Şi amintise numele lui Rennhoff, a cărui scrisoare el însuşi i-o adusese tatei, şi al încă unui individ, Cezar, de care tata însă nu-mi pomenise niciodată.

Dar de ce ţi-a adus-o tocmai Magda? ţin minte că între-base mama, imediat ce văzuse în mâna tatei scrisoarea lui Rennhoff. Fiindcă, răspunsese el, e venită pe adresa baroului,


iar pe Magda l-au reprimit de curând în barou. Numai eu în-vârtesc în continuare hârtii într-un fund de magazie, răbufnise cu năduf, în timp ce se aşeza la masă. Calm, calm, îl potolise mama ieşind. Ştiu, mormăise tata în urma ei, medicul!... Şi îşi turnase primul păhărel de afinată.

Tata nu dăduse curs invitaţiei lui Rennhoff, nici măcar scrisorii lui nu ţin minte să-i fi răspuns. De ce să nu te duci? îl întrebasem peste oarecare vreme. Te invită pentru a-ţi aranja consultaţii la cei mai renumiţi medici de-ai lor, cât ai să insişti să porţi bucata aceea de metal în tine? Nici nu mă prea deranjează, îmi răspunsese el râzând strâmb, doar iarna o simt rece, ca o arsură în coşul pieptului…

Mă feream să-l bat la cap în prezenţa mamei, altfel ea mi-ar fi tăiat numaidecât vorba, ia vezi că ai mâine oră cu Larionescu, parcă o auzeam spunând, ţi-am eliberat masa în bucătărie. Pentru că bucătăria era cea mai călduroasă încăpere a locuinţei, obişnuiam să învăţ şi să-mi fac lecţiile acolo.

Şi-apoi, deocamdată nici nu se putea gândi să plece undeva pentru mai multă vreme, adăugase tata, tocmai îi dăduseră, în fine, aprobarea să-şi vadă visul cu ochii, să intre în avocatură, adică. Dar nu se găsise pentru el loc decât în baroul cu doar câţiva avocaţi al unui orăşel dintr-un raion învecinat, fiind silit să facă zi de zi cu trenul naveta. Era mereu necăjit că acolo nu-l cunoştea nimeni şi că, deocamdată, nu-l căutau decât nişte babe procesomane, spunea, cu cauzele lor stupide, pe care niciun alt avocat nu dorea să le accepte. Dacă voia să prindă cheag, trebuia în primul rând să-şi câştige un renume. Plecând, s-ar fi năruit totul în urma lui.

Nu destul m-au întrebat ăştia ce misiune am avut când m-am dus înainte de război acolo, vrei să mă ia acum la întrebări cu ce misiune m-am întors?... îşi călcase pe suflet să-mi spună în cele din urmă. Nu găsisem imediat replică vorbelor acestora şi o nesfârşită milă de el mă cuprinsese. Îmi

175A OPTA TREAPTĂ

rămăseseră în minte statura lui semeaţă din fotografie, călare pe calul cel alb cum era, zâmbetul uşor sfidător, de om gata să înfrunte orice pericol, îl vedeam acum prematur gârbovit, albit la tâmple, cu ochelarii lăsaţi pe nas, bătrâneşte, cu colţurile buzelor căzute, aplecat asupra tastaturii maşinii sale de scris Continental, cumpărată cu bani anume strânşi de la consignaţie.

Când îmi spusese, parcă glumind, că poate pe von Rennhoff îl mustra conştiinţa, din moment ce îl invita cu atâta insistenţă la el la Hamburg, să-l ducă la medici renumiţi, fiindcă, într-un fel, s-ar putea zice că din cauza lui s-au întâmplat toate câte le-a pătimit, tata mă lăsase mut de uimire. Da, continuase el cu un zâmbet pierdut, ca să vezi ce importanţă poate căpăta un amănunt oarecare în viaţa unui om!

Dar de ce n-o mai fi venind Moise? schimbase el brusc vorba, trădând o nerăbdare pe care de ceva timp abia şi-o mai putea ascunde. Căci era om de cuvânt, nici n-am crezut, când l-am luat pe lângă mine peste cine dădusem. Toate mi le făcea ca la carte, erau vorbele sale, mie îmi place să fac lucrurile ca la carte, dom’ locotenent. Eram mereu scos ca din cutie, puteam să merg o zi întreagă prin noroi, în dimineaţa următoare cizmele îmi erau uscate şi văcsuite ca oglinda, iar uniforma întinsă pe spătarul scaunului, călcată ca pentru paradă. Îmi place, locotenent Opriţa, îmi zicea comandantul diviziei, generalul Dumitrache, de la nemţii ăia pe la care te tot trimit ai învăţat să te ferchezuieşti aşa?...

Dar zilele treceau una după alta şi Moise întârzia să apară. Şi cu cât întârzierea se prelungea, cu atât mai des aducea tata vorba de dânsul. Numai cu iapa cea albă nu se împăca Moise, găsise din senin să-mi spună, în toiul altei discuţii. Îmi cerea mereu s-o schimb, calul alb e piază rea, dom’ locotenent, aşa se zice pe la noi, mă iertaţi că vă spun. Că duşmanul întotdeauna în călăreţul de pe cel mai ortoman cal trage, mai cu seamă dacă este alb. Cu calul alb te duci la paradă, nu la război. Dar mie îmi


plăcea iapa asta, ne venise din herghelia de la Rădăuţi, purta un nume curios, Berezina!... Predestinat, aş spune acum. Ceilalţi ofiţeri o admirau, dar se feriseră s-o ia, poate gândeau la fel ca Moise, cine ştie? Şi lui Rennhoff îi atrăsese atenţia, e o Shagya-Araber, spusese numaidecât, şi eu am câteva exemplare acasă, lângă Rügenwalde, aduse din Cehoslovacia. Îmi place că te iubeşte calul, Herr Leutnant, mai zicea, nu abuzezi de el, o vezi cum îşi freacă botul de dumneata, pe noi, ceilalţi, nici nu ne bagă în seamă… Cum s-o fi lăsat pe mâna altora atunci?

Spuneai că din cauza lui Rennhoff ai dat de necaz, prinsesem eu ocazia să-i cer explicaţii. Da, da, confirmase cu un diminuat chef de vorbă tata, poate am exagerat. Să zicem că el a fost mai degrabă o unealtă a destinului. Şi când te gândeşti că în dimineaţa zilei aceleia, în care urma să-l reîntâlnesc pe Rennhoff, primisem vestea că te născuseşi tu!... Imediat ce ne întoarcem de la nemţi fac cinste, îi spusesem lui Moise, în culmea fericirii, în timp ce ne isprăveam pregătirile de plecare. Moise mă urma pretutindeni, ca un scutier credincios, de aceea Rennhoff îl poreclise Sancho Panza. Schau, Herr Leutnant, observa el râzând, când ieşea să mă conducă, după obişnuitele noastre întâlniri, din biroul său de campanie cu iz de mucegai, da wartet schon ihr Sancho Panza!

Se pusese o iarnă cum pe la noi numai rareori poţi ve-dea. În dimineaţa aceea ninsese şi căruţele convoiului de aprovizionare, cu care obişnuiam din motive de siguranţă să ne însoţim în drumul nostru, înainta anevoie, spre disperarea lui Strasmutzky, comandantul său, un polonez, ofiţer de carieră, pântecos, ca mai toţi de la aprovizionare. Călătorea înfofolit în pături şi era mereu auzit înjurându-i pe nemţi printre dinţi. Pe la amiază ajunsesem, fără alte neplăceri decât cele cauzate de zăpada abundentă. Inconvenientele mai mari obişnuiau să vină din altă parte, căci nu o dată convoiul fusese atacat, deşi ne aflam la mulţi kilometri în spatele frontului, de mici unităţi de comando inamice.

177A OPTA TREAPTĂ

Îmi terminasem destul de repede treburile şi mă ve-deam deja pe calea întoarcerii la divizie, unde urma să îţi sărbătoresc venirea ta pe lume, când m-am pomenit abordat de un aghiotant. Că mă recheamă Rennhoff la dânsul, îmi comunicase. Herr Leutnant, îmi spusese cu gravitate colo-nelul revăzându-mă, pe lista aceea pe care mi-ai prezentat-o spre aprobare mai adineauri există o importantă omisiune. Îmi vorbea tacticos, după ce mă lăsase să mai fac şi vreo jumătate de oră anticameră, fiindcă tocmai intrase la el gene-ralul von Mackensen, nu cel de la Mărăşeşti, fireşte, ci fiul aceluia. Ce omisiune, mein Kolonel? îl întrebasem ţâţâind de nerăbdare. Importantă, Herr Leutnant, ia dă-mi lista aceea încoace. Rennhoff îmi avizase lista de materiale, căci ne aprovizionam prin ei, imediat ce venisem, fără a o citi însă cu mare atenţie, aşternându-şi apoi sub ea, foarte preocupat de gestul său, semnătura. Avea o semnătură, ţin minte, cu tot soiul de mici dichisuri, nu uita niciodată să-şi treacă particula von înaintea numelui. S-a umplut armata germană de ţărănoi, mi se adresase cândva, dacă noi ăştia, care am construit-o, de la Friederich cel Mare începând, nu ştim să ne respectăm, atunci cine naiba să ne mai respecte?... Era să-mi scape, Herr Leutnant, tocmai mie, ofiţer de cavalerie, îmi spusese, aşadar, la a doua întrevedere Rennhoff, era să-mi scape faptul că pe lista voastră n-aţi trecut caiele! Aţi trecut potcoave, nu însă şi caiele. Păi cu ce-o să prindeţi potcoavele, hai?... Bine însă că mi-am amintit. Şi mai studiase o dată lista, la capătul căreia a adăugat cu grijă: Hufnagel. Apoi mi-o înapoiase, radiind de satisfacţie.

Convoiul se urnise din loc între timp, Strasmutzky, deşi Moise îl implorase să mai aştepte, nu consimţise să-şi amâne nici măcar cu o secundă plecarea. Ne grăbeam să-l prindem din urmă, mai că îl şi ajunseserăm, când în preajmă ne răsunaseră primele împuşcături.


Uşa de la intrare se deschisese brusc şi un val de aer rece, însoţit de fulgi mărunţi de zăpadă, se năpustise înăuntru. În cadrul ei îşi făcuse apariţia un om nu tocmai înalt, dar vânjos, purta o pufoaică cenuşie, cu umerii năpădiţi de ninsoare, şi o căciulă neagră, cu marginile roase, de sub care se iveau în drep-tul tâmplelor smocuri zburlite de păr coliliu. Avea nişte ochi mici, spălăciţi, şi o mustaţă stufoasă, plină de promoroacă. Se oprise clipind des, ezitând, întrebându-se, poate, dacă nimerise acolo unde îşi propusese. Pe uşa neînchisă cum trebuie în urma lui continuau să se reverse înăuntru valuri de aer îngheţat.

Atunci îl auzisem pentru prima oară în seara aceea pe tata vorbind. Bun venit, Moise! spusese cu o voce stinsă, abia auzită.

Omul dinaintea noastră îşi învinsese, ca sub şocul unui impuls electric, ezitarea. Dom’ locotenent! strigase. Dom’ locotenent, sunteţi rănit! Staţi aşa! Lăsaţi-vă mereuţ pe mine!...

Îl ridicase pe tata în cârcă, aplecându-se adânc sub greu-tatea lui. Acesta, vlăguit, se lăsase cu totul în voia sa. Hai, dom’ locotenent, spusese, icnind la fiecare mişcare, noul venit, hai că răzbim noi cumva la liman!... Mie nu-mi aruncase nicio privire, de parcă nu aş fi fost de faţă.

Îmi trebuiseră câteva clipe bune ca să-mi revin după cele întâmplate. Atunci mă repezisem şi eu pe urma lor afară. Trecând însă pragul uşii, simţisem că picioarele mi se taie de spaimă. Înaintea mea nu se zărea altceva decât un câmp înzăpezit, peste care coborâse de-a binelea umbra înserării. Pornind din dreptul uşii, de care nu găseam tăria să mă des-prind, un şir de urme adânci, însoţite de picături mari de sânge, se pierdeau în depărtare. Sub ochii mei, spulberată de vânt, zăpada începea deja să le acopere.

179A OPTA TREAPTĂ

EMIGRANTUL, HEMIPLEGICUL ŞI STATUIA

Strada aceea îi plăcea fiindcă nu era circulată. Şi nu era circulată fiindcă îi închiseseră unul din capete, îi montaseră acolo un grilaj metalic prevăzut cu o deschizătură prin care se putea strecura la nevoie un om, cel mult un om cu o bicicletă. Iar pe grilajul acela, vopsit în alb, lăsaseră să se caţere o tufă de caprifoi. Fără tufa de caprifoi, grilajul, oricât îl înzorzonaseră cu beţe de fier-beton, sudate ba cruciş, ba curmeziş, oricâte arcuri şi arculeţe îi montaseră deasupra, n-ar fi avut niciun haz. Ca orice grilaj, de altfel. Dar caprifoiul îmbrăcase metalul, semănând cu un cojoc miţos de frunze şi flori galbene, miro-sind a miere. Aroma florilor, mai cu seamă vara pe înserat, se simţea de departe. Îmi aduce aminte de partea mea preferată din Jardin du Luxembourg, îi spusese nu de mult, pronunţând graseiat, un emigrant ce se întorsese pentru scurtă vreme ca să-şi vadă locurile de obârşie. Vara mişunau emigranţii veniţi să-şi cheltuiască banii făcuţi prin străinătăţi. Asta se va întâmpla până când nu va mai rămâne pe aici niciun cunoscut, nicio rubedenie care să-i invidieze pentru banii lor, observase vânzătorul de ziare din colţ, auzindu-le discuţia. Pun pariu că ăsta nici n-a călcat prin Jardin du Luxembourg…

Pentru că strada nu era circulată, răzbătuse iarba printre pietrele pavajului, îi gâdila degetele printre baretele sandalelor încălţate pe piciorul gol. Era o iarbă sănătoasă, de un verde intens, n-o călca aproape niciun vehicul, excepţie făcând cele câteva maşini ale riveranilor. Aşa preciza o tăbliţă la capătul


opus al străzii: Accesul interzis, cu excepţia riveranilor. Iar Ică, vărul său, era unul dintre riverani. El putea să-şi aducă până în dreptul casei TV-ul cisternă cu care transporta lapte. Nu ştia pentru cine transporta laptele Ică şi nici nu-l interesa. Problema era alta, atunci când cisterna i se afla în faţa casei, Ică de obicei o repara şi îl auzea mereu înjurând în timpul ăsta. Ştia că nu înjura maşina, deşi avea toate motivele s-o facă, fiindcă era o rablă numai bună de dat la fier vechi, îl înjura pe el. Era supărat de când cu moştenirea de pe urma bunicilor. Nefiind mulţumit de partea cu care se alesese. Sperase la mai mult, aşa că le purta pică celorlalţi moştenitori, vreo zece la număr, sâmbetele, nu le vorbea, nu le răspundea la salut, în schimb îşi înjura cu cele mai deocheate cuvinte maşina când se nimerea să-i întâlnească. Şi-i dădea cu şpiţul pantofilor în cauciucuri. Cei ce aveau urechi să audă şi să-i priceapă nemulţumirea, voia să zică el cu înjurăturile lui.

De aceea, cu părere de rău, când vedea TV-ul în faţa casei lui Ică îşi schimba ruta, ocolind prin faţa bisericii. Îşi schimba ruta şi alteori, atunci când de la fereastra casei sale, învecinată cu aceea a lui Ică, tanti Pupa, mama acestuia, hrănea câinii. Obişnuia, la ore fixe, să adune o mulţime de maidanezi pentru a-i hrăni. Dacă nu hrănea câini, hrănea porumbei. Ca să adune mâncare pentru animale şi păsări, tanti Pupa răscolea prin containerele de gunoi din întreg cartierul. Când se întâlneau pe stradă, după ce îi răspundea la salut cu blândeţe, îl întreba invariabil: N-ai ceva de mâncare pentru copiii mei?... Nu vedea nimic rău în faptul că tanti Pupa hrănea maidanezii, nu ura animalele. Problema era că în această împrejurare animalele, paşnice îndeobşte, se transformau în adevărate fiare. Atunci, ferească Dumnezeu să te afli în preajma lor!

După ce ieşea prin deschizătura grilajului, dădea într-o piaţetă, în vremea copilăriei lui pe locul piaţetei aceleia se aflau case, pe care însă comuniştii le dărâmaseră, poate voiseră

181A OPTA TREAPTĂ

să construiască în locul lor ceva, nu se mai ştie. Nimeni nu fusese în stare să-l lămurească de ce fuseseră dărâmate casele acelea. Îşi amintea mai bine de două dintre ele, într-una lo-cuia un cizmar cocoşat la care se dusese pe când avea vreo zece, unsprezece ani să-şi bată ţinte în tălpile bocancilor. Era încântat să meargă tropăind pe stradă. În cealaltă casă, cea mai mică şi dărăpănată dintre toate, se născuse Eftimie Murgu. Poate regretând că, în furia lor demolatoare, săvârşiseră un asemenea sacrilegiu, comuniştii înălţaseră ulterior o statuie celui mai important fiu al oraşului, peste drum de piaţeta aceea. Nu vi se pare că seamănă cu Moise? îl întrebase pe emigrantul care lua vederi cu un aparat digital de mărimea unui pachet de ţigări. Ba da, răspunsese cel întrebat. Dar de unde îl ştiţi?... Michelangelo, Botticelli, Gustave Doré?...

În stânga piaţetei, chiar înaintea trecerii de pietoni din drep-tul lui Eftimie Murgu, se afla chioşcul de ziare. Pe vânzător îl cunoştea de mult, obişnuia să-i păstreze publicaţiile preferate, i le întindea întotdeauna cu mâna stângă, fiindcă suferea de hemiplegie. Când avea timp, mai stătea cu el la taclale. Aşa a aflat că şi părinţii lui avuseseră o casă în locul piaţetei aceleia, cu faţada spre strada principală. Casă bună, sănătoasă… Comuniştii o demolaseră. De ce, nu se ştia. Primiseră doar hârtie să se mute la bloc. Undeva la periferie. Tatăl său se întorsese fără picioare din Rusia şi, fiindcă participanţii la războiul antisovietic nu primeau pensie, îşi deschisese în casa proprie un debit de tutun. Mai vindea pe lângă ţigări şi alte mărunţişuri, săpun, pastă de dinţi, ba chiar şi bilete de loto. Nu mult după ce a fost silit să se mute la bloc, omul s-a sinucis prin electrocutare… Făcuse să pară un accident, susţinea fiul, ca să fie îngropat cu popă, ca toată lumea. Dar nu fusese. S-a sinucis… De unde ştia? Ştia el. Păi ce, nu-şi cunoştea tatăl?... Chiar aici ne-a fost casa, chiar aici, pe locul chioşcului aces-tuia, arăta vânzătorul cu mâna sănătoasă pământul de sub ei.


Discuţia cu emigrantul ce fotografia piaţeta din toate unghiurile posibile şi care îi dăduse de înţeles că ar cunoaşte Jardin du Luxembourg ca pe propriul buzunar avusese loc tot acolo, în faţa chioşcului cu ziare.

Nu vreţi să-mi faceţi şi mie o fotografie? îl rugase emigran-tul, întinzându-i minusculul aparat de fotografiat. Nu trebuie să faceţi nimic, priviţi doar la display-ul acela. Şi apăsaţi pe buton. Ce vedeţi, aia luaţi!...

Emigrantul se postase în faţa celui mai urât zid din câte în-conjurau piaţeta. Ca să-i mascheze urâţenia, edilii acceptaseră să fie în parte acoperit cu o uriaşă reclamă a firmei Marlboro, înfăţişând nişte cowboys cu caii lor, decolorată de soare şi intemperii.

Încercase să-l determine pe emigrant să-şi aleagă un alt fundal. Am putea face o fotografie spre fosta Piaţă Elisabeta, încercase să-l înduplece.

Nu, nu, se împotrivise el cu îndârjire. Aici doresc. Pe locul unde îmi fusese cândva casa. Au demolat-o comuniştii. Vedeţi pe peretele ăsta acolo sus, deasupra reclamei ăsteia mizerabile? Acolo se mai cunoaşte urma acoperişului fostei mele case… Într-adevăr, se cunoştea.

Îi înapoiase aparatul şi se întorsese la chioşcul de ziare, în intenţia de a-şi continua discuţia începută cu vânzătorul invalid. Dar emigrantul îl urmase. Avea un zâmbet larg pe buze. Cerce-tase fugitiv cu privirea revistele expuse pe un rastel, apoi le spusese, atât lui, cât şi vânzătorului: Poate că nu m-aţi crezut când v-am vorbit de Jardin du Luxembourg. Dar eu acum lângă ea locuiesc, la o aruncătură de băţ. În 6e arondissement… Se uitase scurt la hemiplegicul care, stânjenit, îşi abătuse privirea într-o parte.

Totuşi, cum de?... pornise involuntar să-l întrebe, dar se întrerupsese, fiindcă, avusese brusc revelaţia, era o dovadă de impertinenţă să se intereseze de treburi care nu-l priveau.

183A OPTA TREAPTĂ

Omul putea să se supere!Dar emigrantul nu se supărase. Dimpotrivă, zâmbetul său

a sporit. Îi privise, atât pe el, cât şi pe vânzătorul de ziare cu bunăvoinţă. Eu sunt medic, îşi începuse emigrantul fără nicio in-troducere povestea. M-am născut acolo, îşi întinsese el mâna spre locul de sub reclama de ţigări. În casa care fusese cândva acolo, vreau să spun. Bună casă. Făcută de bunicul. Frânghier de meserie. Nu s-a înţeles deloc cu ginerele, aşa că părinţii mei au divorţat curând după căsătorie. Mama a trebuit să recunoască greşeala pe care o făcuse, alegându-şi soţ după cum îi dictau sentimentele şi nu după cum o sfătuiseră părinţii. M-a crescut singură, în casa aceea, nu s-a mai măritat niciodată. A ajutat-o să mă crească şi bunicul care a trăit până la optzeci şi ceva de ani. Când meseria de frânghier a început să nu-i mai aducă venit, s-a apucat de reparat biciclete. Acolo îşi avea atelierul, spusese emigrantul, plimbându-şi mâna spre cel mai îndepărtat colţ al piaţetei, îmi stăruie şi acum în nări mirosul iute, de la soluţia de lipit cauciuc. O prepara bunicul din crep dizolvat în benzină. Reţetă proprie.

Cât am fost elev, reparam şi eu biciclete cu el împreună. Apoi am făcut medicina. Am intrat la facultate fără concurs, fiindcă terminasem liceul cu zece curat. Tocmai apăruse o lege, sau o simplă dispoziţie, mă rog, n-are importanţă, care permitea asta. Altfel, cu originea mea – că pe bunic l-au băgat la patroni – , nu cred că aş fi fost admis. Multora li s-a întâm-plat. Erau respinşi, indiferent de rezultate, pe motiv de dosar! Ce vremuri, domnule, când stau mă gândesc!...

Emigrantul se întorsese după ultimele cuvinte cu faţa spre statuia lui Eftimie Murgu, de parcă ar fi vrut ca el să-i confirme părerea, nu noi. Rămăsese câteva clipe pe gânduri. Poate aştepta ca hemiplegicul să vândă revistele solicitate de doi tineri. Ori poate se întreba în sinea lui dacă mai era cazul să-şi continue depănarea amintirilor. Faptul că îmi consultasem ceasul se pare că îl făcuse să se hotărască.


M-am specializat în microbiologie, continuase cu o voce mai stăpânită. N-aveam nicio posibilitate aici să fac ceva ca lumea în domeniul ăsta. Aşa că la vreo doi ani numai după ce ieşisem medic şi lucram într-un laborator echipat rudimentar, îmi intrase în cap ideea să plec în lume. Nu pentru că aş fi avut ceva cu regimul. Mă durea exact undeva de el… Dar îmi dădeam seama că n-aveam niciun viitor. Mă înţelegeţi? Nimic… Mă zbătusem până atunci să obţin câte ceva, nişte echipament de strictă necesitate. Mă şi luaseră la ochi pentru câte memorii făcusem. Vedeţi, păreau să-şi comunice din priviri, cum cârteşte duşmanul de clasă în doctoraşul ăsta, şcolit pe cheltuiala pop-orului muncitor?... Tovarăşe, îmi spusese pe şleau un prim-secretar, la care fusesem primit în audienţă, noi clădim aici fabrici şi uzine, nu dăm banii pe bazaconiile dumitale!

Bazaconii! Cuvântul ăsta a fost picătura care a umplut pa-harul. I-am zis mamei: Plec!... A început să-şi frângă mâinile. Îşi dădea seama că pentru prima oară vorbeam cu toată serio-zitatea de treaba asta. Unde să pleci, păcatele mele? Unde văd cu doi ochi i-am spus, dar aici nu mai stau. În cele din urmă a înţeles şi s-a resemnat. Cu bunicul, sfătuitorul meu de o viaţă, nu mai puteam discuta, fiindcă dăduse în mintea copiilor.

Dar cum să plec? Interlocutorul nostru se oprise şi îşi făcuse privirea roată, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său. Trăsese aer în piept şi faţa îi devenise meditativă, ca şi cum s-ar fi aflat iarăşi în dilema de altădată. Dar, cum să plec, Doamne?... În cele din urmă am găsit soluţia. Cea mai imorală cu putinţă. Am sedus o sârboaică. Da. Era asistentă în secţia mea şi am sedus-o. Deşi măritată, îi surâsese ideea de a divorţa şi de a se recăsători cu un doctor. Aşa am făcut. Am luat-o de nevastă, dar încă vreo doi ani au trecut până când mi-au dat voie să o însoţesc într-o vizită la rudele din Brčko, undeva pe malul Savei. Şi în tot acest răstimp, pentru a nu da de bănuit, am jucat rolul soţului impecabil! Cred că pentru infamia asta, în pofida binelui pe

185A OPTA TREAPTĂ

care l-am făcut atâtor bolnavi, mă vor paşte cândva chinurile iadului. În sfârşit, când m-am văzut dincolo, mi-am abandonat nevasta şi m-am urcat în primul tren spre Triest. După câteva luni doar, eram deja angajatul Institutului Pasteur din Paris.

Se lăsase iarăşi tăcerea. Cum stătea cu capul puţin întors, statuia părea că trage şi ea cu urechea la convorbirea lor. Da, da, parcă ar fi dorit să se amestece în vorbă, cu mâna în dreptul inimii, în semn de deplină sinceritate. Cunosc totul. Mă pun chezaş că aşa s-au întâmplat lucrurile. Ce ne-a mai fost şi cu comuniştii ăştia!...

Şi cu casa, se arătase deosebit de interesat de acest amănunt hemiplegicul. Cu casa cum s-a întâmplat?

Cum să se întâmple? Cum s-a întâmplat cu toate celelalte de aici. Mi-a scris mama cum. Au scos-o în stradă şi pe ea şi pe bunicul. Cu un ordin de evacuare în mână. În demenţa lui, bunicul tot a priceput ce se întâmplă şi a sărit la miliţieni. Au tăbărât cu pulanele pe el. Două săptămâni a mai trăit după aceea. Iar mama a ajuns la mila rudelor. Îi trimiteam eu bani dar… În cele din urmă am răscumpărat-o. Da, am plătit-o ca pe o marfă oarecare. Am dat banii unuia de la ambasadă şi mi-au adus-o la Paris. Dar n-a rezistat, în pofida eforturilor mele, nici ea prea mult. Acum odihneşte săraca la Père-Lachaise, mi-am permis să-i iau loc la doar câţiva paşi depărtare de mormântul lui Enescu…

Se întorsese spre casă fără a ocoli. Cu toate că tanti Pupa îşi hrănea câinii. Dar câinii nu-i făcuseră nimic. Iar tanti Pupa îşi fluturase zâmbind degetele spre dânsul.

Şi Ică îşi repara TV-ul cisternă. Să trăieşti, răspunsese salutului său, ridicând deasupra capului o cheie franceză.

Asta a fost, şoptise, simţind cum ierburile crescute printre pietrele pavajului îi mângâiau delicat picioarele printre baretele sandalelor romane.


A OPTA TREAPTĂ

Spre dimineaţă, Andrei Azuga avusese un vis ciudat. Se făcea că urca o scară cu nenumărate trepte, la capătul căreia se întrezărea o lumină difuză. Semăna întrucâtva cu scara locuinţei sale, tocmai de aceea, încă visând, îşi spu-sese nemulţumit că iarăşi lăsase becul aprins pe coridor. Din cauza repetatelor scumpiri ale curentului electric, era foarte prevăzător cu treaba asta, dar poftim, se mai întâmpla uneori, căscatul de el, să uite ce avea de făcut. Cine nu deschide ochii, deschide punga, netotule, se admonesta singur în astfel de împrejurări enervându-se, ca pe urmă tot el să-şi reprime nemulţumirea, că numai de asta nu avea nevoie, îşi spunea, de când cu cardiopatia lui ischemică, agravată în ultimul timp.

Să urci pe o scară, îşi dăduse cu presupusul un domn în aceeaşi dimineaţă, pe când aşteptau împreună să deschidă la farmacia din colţ pentru medicamente compensate, căruia îi povestise, neavând altceva de făcut, ciudatul vis, hm!, ce poate să fie?... Numai de bine, presupun. Să urci e bine, să cobori e rău!... Ceea ce mă uimeşte, adăugase Andrei Azuga, e că urcam scara foarte uşor. De când cu cardiopatia mea ischemică, urc scările cam greu. Simt că mă sufoc. Uitaţi, spusese, văzând că mai trăgeau vreo doi cu urechea la vorbele sale, când urc scările locuinţei mele, tot la a opta treaptă tre-buie să mă opresc. Că mă strânge ceva în piept şi mi se pune un nod în gât de nu mai pot respira. La început trebuia să mă opresc după a douăsprezecea treaptă, apoi după a zecea, acum

187A OPTA TREAPTĂ

tot la a opta… Trec uneori minute bune ca să pot continua. Dar scările din vis le urcam uşor, aproape zburând, săream peste două, asta da ciudăţenie!... Ca să vezi! se miraseră oamenii, încruntând îngânduraţi fruntea.

De obicei, la coadă la compensate sporovăia cu prietenul său Laichici, vecin în blocul alăturat. El avea necazuri cu prostata şi-i prescrisese medicul nişte medicamente cu nume complicate. Naiba să le ia, bombănea Laichici, netezindu-şi cu palma reţetele boţite prin buzunare. Cum de le găsesc numele astea păsăreşti, nu mă pot dumiri. Parcă înadins le caută, să-ţi răsuceşti limba zicându-le. Nu ştiu cum se descurcă fătucele de la farmacie cu reţetele astea, că eu habar n-am ce scrie pe ele!

De la o vreme însă, Laichici nu mai venea la coadă la compensate. Andrei Azuga o vedea în schimb pe fiică-sa, cu care mai schimba o vorbă. Cum se mai simte? o întreba el prevăzător. Rău, îi răspundea ea cu jumătate de gură, de parcă i-ar fi împărtăşit o taină. Că atunci când ne ţineam de capul lui să se ducă la cuţit, el nu şi nu!... Că se duce, că nu se duce, cu o moarte tot e dator, zicea. Aşa că…

Andrei Azuga se necăjea auzind-o. Laichici fusese parte-nerul său de table şi petrecuseră multe clipe frumoase pe câte o bancă din faţa blocului. Laichici îl cam bătea, ştia să învârtească bine zarurile în palmă. Îl cam golea de bani, fiindcă îi cerea câte o bere de fiecare joc câştigat. Mai la urmă, nu se mai mulţumea cu berea de rând, la sticlă, ca tot omul, ci pretin-dea Tuborg la tub!... Măi să fie, dar de când te-ai domnit tu aşa? obişnuia să îl întrebe. He, he, râdea Laichici, ne adaptăm şi noi. Alte vremuri!...

Ultima oară când îl vizitase arăta mult slăbit. Nu mai veniţi, îl rugase fiică-sa. Că plânge ori de câte ori vă vede, de când zace la pat. De ce mi-a căzut tocmai mie pacostea asta pe cap, îmi zice, şi nu lu’ tăntălău’ ăla de Azuga?

Apoi se enervase iarăşi. De mult nu-şi amintea Andrei


Azuga să se mai fi enervat aşa. Pe când discutau la coadă despre semnificaţiile visului său, deschisese uşa farmaciei o fătucă în halat alb şi le spusese că deocamdată compensate nu se dau, poate mai târziu… Da când? întrebaseră toţi de acolo într-un glas. Păi să sosească şefa, venise răspunsul fetei, dând să se strecoare, zgribulită sub hălăţelul ei, pe uşă îndărăt. Nu, nu ştiu, se bâlbâise ea, auzind vocile tot mai ridicate ale unora, şefa ştie. Când o fi să vină, vine!... Puţină răbdare!...

Se iscase o revoltă spontană, mâini se agitaseră acuzatoare, vorbe grele se făcuseră auzite, rostise şi Andrei Azuga printre dinţi câteva. Să li se facă şi să li se dreagă aşa şi pe dincolo tuturor şefelor de pe lumea asta!... Apoi lumea se potolise, convenise să se facă o listă, să mai poată merge să-şi vadă de treburi. Că suntem creştini, vorbiseră câteva femei mai în vârstă pe un ton conciliant, de ce să facem scandal, ia să vedem dacă pe vremea scorniceşteanului vă dădea mâna să vă agitaţi atâta! Atunci era ordine, maică, nu glumă! Vai ş-amar de noi cu democraţia asta! Ne-a procopsit, vorbă fie, Dumnezeu cu ea, că suntem răi, maică. Şi ăsta-i numai începutul!...

De fapt, chiar se potrivea treaba, încercase să se calmeze Andrei Azuga după ce părăsise coada din faţa farmaciei, că mai avea de plătit şi gazul, şi curentul, şi apa, şi salubritatea, tocmai primise pensia cu o zi înainte. Se obişnuise să achite totul la timp, nu fiindcă ar fi fost cine ştie cât de conştiincios, ci pentru că ştia din experienţă că orice amânare îi va crea dificultăţi, că banii se duc, că de-aia sunt bani, în definitiv. Dar pe urmă plăteşte, Azuga, toate astea dacă mai ai cu ce!

O luase cu paşi măsuraţi spre Distrigaz, acolo îşi făcuse obiceiul să se ducă mai întâi, tot gândindu-se la visul său şi la tâlcul acestuia, erau încă puţini oameni pe stradă, cei ce aveau slujbe se risipiseră încetul cu încetul pe la locurile unde-şi câştigau pâinea, ceilalţi nu prea ajunseseră încă să iasă. Doar prăpădiţii de pensionari se sculaseră cu noaptea în cap să-şi

189A OPTA TREAPTĂ

prindă loc la compensate ori prin alte părţi. Ia uite-i, hârciogii! îi luau în derâdere unii. Ehei, să fi fost Laichici acolo, nu le-ar fi rămas ăstora dator. I-ar fi porcărit, de nu i-ar fi spălat toate apele Timişului!... Dar el n-avea voie să se enerveze. Fii calm, fii calm, Azuga, că altfel dai de dracu’! îşi repeta mereu.

Cam pe la colţul străzii următoare se oprise să-şi tragă sufletul, în dreptul unei guri de canal, acolo căzuse odată, pe vremuri, cu bicicleta, îşi amintea, trăgând o spaimă zdravănă, o speriase şi pe tanti Livia, o cunoştinţă apropiată, ce se întorcea aducând apă de la cişmeaua de alături. Pe atunci mai circula încă cu bicicleta, îşi prinsese pantalonii la lanţ, aşa căzuse, acum nici tanti Livia nu mai era, îi ieşise în cale cu găleţile pline, ca să vezi, să se mai spună că asta aduce noroc!...

Dacă tanti Livia plecase dintre cei vii, lăsase în urma ei stăpână a casei o nepoată, o fată cu adevărat frumoasă, cu picioarele lungi şi părul vaporos, una dintre cele mai râvnite dintre vampele urbei. Tocmai îşi făcea apariţia, venind puţin ostenită de la treburile ei, călcând totuşi ţeapănă, cu umerii împinşi îndărăt, în pantofii cu tocuri înalte. Purta o jacheţică de piele, lăsându-i jumătate din pântece gol, şi o fustiţă de două degete doar, din material identic. Îl salutase respectuos, cu un sărut mâna rostit clar, zâmbind discret din colţul buzelor. Câştiga binişor, îşi cumpărase Matiz, din care văzând-o descin-zând într-o zi, cu picioarele aproape complet dezgolite, Laichici spusese: mă, ce-aş mai …-o pe asta, la care fata, auzindu-l, replicase veselă: n-ai tu banii ăia să mă … pe mine, tataie!

Lui Andrei Azuga îi fusese ruşine atunci de cele întâmplate, dar fata continuase să îl salute respectuos, zicându-i sărut mâna, iar el nu prea ştia cum să-i răspundă, furând-o intimidat din priviri în timp ce ea îşi legăna şoldurile mergând.

Nici la Distrigaz şi, mai târziu, nici la Electrica S.A., la Salprest, ori la Meridian 22, unde plătea apa şi canalizarea, nu aflase o explicaţie mulţumitoare a visului său. O fi scara lui


Iacov, maică, îl fixase cu ochii ei lăcrămoşi o băbuţă, n-ai văzut matale îngeri urcând ori coborând pe ea? Nu, îi răspunsese uimit de întrebarea ei. Nicio mirare, nicio mirare, venise răspunsul băbuţei, că îngerii nu se văd aşa, cu una, cu două, ei se pot înfăţişa în diverse chipuri, de pildă sub forma unor fluturi care parcă dansează în văzduh, ori a unor petale de trandafir care mereu plutesc legănându-se şi nu mai cad la pământ. Se urcase pe scară? întrebase altcineva, da, îi răspunsese, dar nu cumva se uitase îndărăt? insistase interlocutorul ocazional. Ei, asta nu mai ştia, dacă se uitase îndărăt, ori nu se uitase, Andrei Azuga nu-şi putea nicidecum aminti!

Făcuse în cele din urmă cale întoarsă, abia mai mergând, spre farmacia din colţul străzii Făgăraş. M-oi fi uitat îndărăt, nu m-oi fi uitat? nu contenea să se întrebe neliniştit. Lumea din dreptul farmaciei se risipise, nu mai rămăsese ţipenie de om acolo, fapt care făcuse să-i crească neliniştea ce-l încerca. O bănuială sumbră îl inundase, ca o apă neagră care nu-şi mai găseşte locul în matcă. Grăbise instinctiv pasul şi ajunsese abia respirând să apese pe clanţa uşii farmaciei. Înăuntru două fătuce în hălăţele albe stăteau la taifas, iar la ivirea lui îşi întrerupseseră nemulţumite conversaţia. Nu se mai dau azi compensate, îl luase în primire una dintre ele. Ne-am făcut pla-fonul mai adineauri. Veniţi şi dv. mai devreme, ce Dumnezeu! Dacă nici la pensie n-aveţi timp, atunci când?...

Andrei Azuga voise să-i dea o replică dură impertinentei, dar simţise urcându-i-se nodul în gât şi senzaţia de sufocare, parcă mai insuportabilă ca oricând. Abia nimerise uşa, deşi se afla la un pas îndărătul său, încercând să iasă la aer. Afară, o brunetă de la Salprest, care mătura strada de frunze, îi sărise în ajutor. Aulio, taicule, că rău mai arăţi! Tot te-ai viniţit la obraz, zău aşa! Hai să te duc colea pe o bancă să-ţi mai tragi sufletu’.

Banca era din metal şi Andrei Azuga simţise de la bun început o răceală urcându-i-se în trup. Înainte, pe malul înălţat

191A OPTA TREAPTĂ

şi îndiguit al râului se aflaseră bănci de lemn, dar primăria le înlocuise, nu se ştia de ce, probabil urmare a unui contract avantajos, cu cele din metal. Laichici se arăta mai nemulţumit decât toţi din pricina acestui lucru. Păi ăştia nu se gândesc că eşti şi tu om?! Să te pună să şezi pe feroteniile astea!... Boală curată! Când bate soarele te frigi la cur, iar când nu, îţi con-gelezi boaşele!...

Dar Andrei Azuga n-avea încotro şi trebuia să şadă. Respira greu, horcăind printre buzele întredeschise. Privea râul curgând la vale, pe malul lui copilărise, şi o mulţime de amintiri i se buluciseră în minte. Parcă îşi vedea, ca într-un film, întreaga viaţă derulându-i-se înainte, într-un ritm din ce în ce mai alert. Apoi se întâmplase ca şi cum filmul s-ar fi rupt şi înaintea ochilor i se ivise iarăşi scara din vis, îmbietoare, invitându-l parcă să urce. Se vedeau limpede în preajma ei puzderie de fluturi albi, jucăuşi, şi petale de trandafir plutind uşor, fără să cadă la pământ. La capătul de sus al scării lumina parcă se amplificase, chiar şi o muzică suavă se putea auzi, în ritmul ei lent fluturii şi petalele de trandafir unduind în văzduh.

Ah, observase prozaic Andrei Azuga, nu doar lumina am lăsat-o aprinsă, ci şi radioul, şi se repezise pe scară în sus, sărind sprinten peste câte două trepte simultan, ca să pună capăt pierderii preţiosului curent electric.


CIOTUL

Prin sat curge Vădana. Este un pârâu ca toate celelalte, doar numele îl are mai ciudat. Când se odihnea, sprijinit în lopată sau în târnăcop, Ariel se întreba, privindu-l, de ce-o fi fost numit pârâul astfel. Îl iscodise şi pe popa Dobrescu, interesându-se de provenienţa toponimului, dar nici el nu fusese în stare prea bine să-l lămurească. Îşi dădea cu pre-supusul bătrânul părinte pleşuv, din calviţia căruia razele soarelui se răspândeau parcă în formă de aureolă, că s-ar fi întâmplat ceva pe vremea turcilor, când o femeie s-ar fi înecat în apele umflate, urmărită fiind de un başibuzuc obsedat de frumuseţea ei. Vorbe, zicea în cele din urmă popa. Umblă şi pe aici vorbe ca peste tot.

Obsedat de frumuseţea ei? Hm! Aceste cuvinte nu conte-neau să-i stârnească lui Ariel imaginaţia. La cei şaptesprezece ani şi mai bine ai lui, erau numai potrivite pentru aşa ceva. Dar o vădană frumoasă!... Hm!... Acum nu mai puteai vedea decât în filme vădane frumoase, în stare să trezească asemenea pasiuni, pe la TCM, poate, postul preferat al mamei sale. Acum vădanele erau, în genere, femei mult mai în vârstă, cunoştea şi el vreo două prin sat, singure, necăjite, ducându-şi de azi pe mâine traiul. Le pieriseră bărbaţii care într-un accident la pădure, care de-o boală fără leac. În schimb, se înmulţiseră femeile desforţate, cum li se zicea, cam în derâdere, prin partea locului. Spre nemulţumirea popii Dobrescu, încât acesta tuna şi fulgera de la amvon de câte ori vreo enoriaşă de-a lui încălca sfântul legământ al căsătoriei!

193A OPTA TREAPTĂ

Dar desforţată era nepoata popii însăşi. Locuia la Timişoara şi venea uneori, în sezonul estival, cum spunea cu afectare, pe la bunici. Când se apleca mai adânc, să mângâie pisoii preotesei, ieşiţi la soare în faţa casei parohiale de lângă biserică, i se dezvelea deasupra turului blugilor întreg spatele, până la curmătura feselor. Restul trupului ei Ariel încerca să şi-l imagineze seara, înainte de a adormi. Nu izbutea prea bine şi de aceea somnul îi era cam agitat în ultimul timp.

Numele pârâului, Vădana, îi plăcea, îl socotea chiar foarte potrivit, în schimb numele lui, Ariel, nu. Lumea zi-cea că are nume de detergent. Unii băieţandri de vârsta sa îl şi batjocoreau chemându-l când Perlan, când Persil, când Dero… Băi, Dero, ce crezi că ne dă profu de română la teză mâine?... Sunt nişte proşti, îl liniştea mama. Numele ăsta e din Shakespeare, să ştii! Habar n-au prostovanii tăi de colegi. La ce şcoală se face astăzi, nici nu mă mir!...

Dar nici nepoata popii nu avea un nume prea adecvat. O chema Verginica. Lui nu-i suna tocmai rău, dar popa Dobres-cu nu-şi putea ierta fiul că-şi botezase fata Verginica. I-auzi tu, obişnuia să se lamenteze bătrânul, el, copil de popă, să-şi boteze fata aşa! Păi cum au s-o strige nepoţii pe nume, când o fi să-i fie vremea, baba Verginica? Nu şi-a pus, nătângul, problema?!... Atunci de ce să se mai mire el de enoriaşii care îi veneau la biserică să le boteze pruncii când Bobby, când Pamela, când Sue Ellen, când Glencora, când nepriitorul, Doamne fereşte-ne, mai ştie cum?

Nici Verginica nu părea să-şi respecte prea mult semnificaţia numelui, se căsătorise în anul I de studenţie, iar înaintea celei de a doua sesiuni era deja despărţită de bărbat. Ştirea asta i-o dăduse unchiul lui, Senti. Cel la care Ariel venea vară de vară ca să-şi petreacă vacanţa. Aici pe malul Vădanei. Iar unchiul ştia tot ce se vorbea mai important prin sat. Mai abitir decât nevastă-sa. Bărbatul Verginicăi fusese un


pămpălău, zicea el. Asta explica totul: păm-pă-lău! Cuvântul era rostit sacadat cu atâta dispreţ, încât Ariel se cutremura.

Dar ce era un pămpălău? Ariel nu cutezase să întrebe. Însă îşi închipuia că altceva nu putea fi mai rău! Ferească Dumnezeu pe un bărbat să fie pămpălău, îşi zicea. Bănuia că de o mie de ori era mai bine să ţi se zică Persil, Dero, Calgon decât pămpălău!...

Ei, destul cu cugetările, îşi şoptea Ariel, de câte ori se lăsa prea mult furat de gânduri ori de frumuseţea locurilor, contemplate cu ochi de orăşean, îndemnându-se să pună iarăşi mâna pe târnăcop. Pe care oamenii din partea locului îl numeau budac. Îi trebuise multă vreme să deprindă graiul localnicilor, înţesat cu cuvinte necunoscute ori cu fonetisme ciudate. Destul cu cugetările, că, uite, soarele s-a ridicat de-a binelea peste coroanele băgrinilor de pe malul opus al Vădanei. Întreg satul se întindea numai pe malul drept al pârâului, pe malul stâng, mai abrupt, cursul apei era însoţit de un şir compact de băgrini înfloriţi. Peste pârâu, ceva mai încolo, pe versanţii domoli ai dealului, erau trimise, de obi-cei, vitele la păscut, vaci mărunte, bălţate, de munte, care se mulţumeau cu ierburile destul de anemice ale pantelor spălate de ploi. Sătenii n-au vrut să accepte altele. La ei nu se făcuse colectivă pe vremea comuniştilor şi nu înţelegeau să renunţe la viaţa de până atunci, nici la vitele lor, fireşte, cu care se îndestulau din moşi strămoşi.

Pe o culme de deal se aflau şi urme de fortificaţii vechi, ziduri circulare năruite, printre care copiii satului obişnuiau să se joace. Se făcuseră cândva pe acolo şi săpături, de au rămas în urma lor nişte gropi pline cu pipirig şi broaşte.

Uşor de spus, dar mai greu de pus în aplicare. Să se apuce temeinic de treabă, adică. Fiindcă, cum îl cuprindea pe Ariel iarăşi hărnicia, după o pauză ceva mai lungă, ca un făcut tocmai atunci se găsea câte unul să treacă pe lângă el dornic

195A OPTA TREAPTĂ

să schimbe o vorbă. Aşa se întâmplase şi atunci. Bună ziua, căciulă, că stăpânu n-are gură! Îi dădea bineţe, mucalit de felul său, moşu Hăimănu, care

locuia cu câteva case mai sus de aceea a unchiului său, Senti. De fapt, pe unchiul său nu-l chema Senti, şi nici pe trecătorul care se oprise în dreptul lui, Hăimănu. Acestea erau porecle. În tot satul nu existau decât două nume de familie: Barbos şi Capotescu. Doar popa şi dascălul se chemau altfel, dar ei erau avenituri, adică pripăşiţi aici de prin alte locuri ale lumii largi. Cuvântul avenitură, rostit cam în colţul gurii, se dorea a fi uşor peiorativ. Ca să se deosebească unii de alţii, oamenii purtau porecle: Senti, Hăimănu, Boboc, Ganci, Mulă, Dudaşu, Băzan şi aşa mai departe. Nu le învăţase pe toate. Şi la şcoală, i se spusese, copiii erau chemaţi folosindu-li-se porecla: Costi lu Boboc, Fane Băzan, Ghiţă lu Hăimănu din colţ, că mai era un Ghiţă a lu Hăimănu de sus. Aceştia erau prietenii lui. Mai era şi Mirinda lu Ganci, băieţoasă, care se prindea în joc cu ei. Până să bage de seamă popa, părinţii ei o botezaseră după numele unei băuturi răcoritoare: Mirinda.

Bună ziua, căciulă, că stăpânu n-are gură, i se adresase, aşadar, Hăimănu.

Ariel se prefăcuse preocupat de treaba lui, ca să nu-i dea trecătorului răspuns. Dar moşul avea chef de vorbă.

Mere lucru, copil, mere?Mere, îi răspunse în cele din urmă Ariel, îndreptându-se de

spate. Repetase cu ironie pronunţia în graiul local a celuilalt.Mere rău şi încet, aşa-i? nu-i rămăsese dator cu o înţepătură

interlocutorul de ocazie.Lui moşu Hăimănu, Ariel îi cam purta pică, tocmai din

ziua când se întorsese la începutul vacanţei acelui an în sat. Se dusese la birt să-şi cumpere o cola la tub, singura care îi plăcea, şi se aşezase la o masă alături de alţi oameni să o bea în linişte. Masa era afară, lungă, în faţa birtului, peste drum


de scunda clădire a acestuia, într-un loc mai ferit de praful galben înălţat de basculantele care aduceau nisip din cariera de la Zolt, un sat învecinat, situat şi el pe Vădana, cu vreo trei kilometri în amonte. Oamenii de acolo, nepreavând pământ, se specializaseră în ceramică. Erau olari din tată-n fiu. Iar nisipul de Zolt se dovedise a fi unul dintre cele mai fine, de aceea era exploatat şi dus la rampa de încărcare a gării din Făget, oamenii pronunţau Făjiet, oraşul cel mai apropiat, de unde lua calea centrelor siderurgice ori a fabricilor de sticlă. Cum fiinţa una, nu tocmai departe, peste câteva dealuri, la Tomeşti.

Era unica masă din faţa birtului, lungă de câţiva metri, cu tăblia din blăni de fag abia geluite şi cu picioarele înfipte în pământ. Oamenii şedeau de-o parte şi de alta a mesei pe nişte laviţe fără spătar, lungi şi ele cât masa şi cu picioarele, la fel, înfipte în pământ. Ariel nu voise să se bage chiar între oameni la masă, ci se aşezase la cel mai îndepărtat capăt al acesteia. După ce dăduse ziua bună, ca orice individ bine crescut, ajuns din întâmplare în apropierea altor semeni. Ceilalţi se întorseseră spre el, cercetându-l cu curiozitate, erau toţi bătrâni şi beau bere Noroc dintr-un PET de doi litri maro. Pesemne răchia şi puţinul vin din recolta anului trecut li se terminase. Nu păreau să-l fi recunoscut, deşi el vară de vară îşi petrecea vacanţa la unchiul său, câte-o lună sau chiar mai mult, dacă nu cumva era trimis în vreo tabără de părinţi. Lucru care în ultimul timp nu se mai prea întâmpla, fiindcă taberele cele mai apropiate, de obicei mai ieftine, se desfiinţaseră sub noul regim una câte una. Dar nu era de mirare să nu-l fi recunoscut, căci crescuse şi se mai împlinise la trup, în anul din urmă îndeosebi se înzdrăvenise, poate pentru că practica intens judo, întrecându-şi tatăl în înălţime. Era foarte mândru din pricina asta, numai un singur lucru îl nemulţumea, acela că nu-i mijiseră încă îndeajuns tuleii bărbii. Măcar că se tot bărbierea cu ustensilele părintelui său când rămânea singur acasă.

197A OPTA TREAPTĂ

Oamenii îl priviseră lung, apoi se întorseseră unul către celălalt, gata să-şi reia, pe un ton ceva mai coborât, conversaţia, când unul dintre ei, moş Hăimănu, vecinul lor, se găsise să-i adreseze cuvântul:

Mă, copil, îi spusese, pe aici nu-i obicei ca unu la anii tăi să se aşeze la masă cu ăi vârstnici, când pun ei ţara la cale!...

Toţi comesenii lui se întorseseră iarăşi, privindu-l cu curiozitate.

Fecior în puterea anilor să fii, aş înţelege…, încercase moş Hăimănu, să-şi justifice punctul de vedere.

Ariel sărise ca ars de la locul său, bâiguise o scuză şi dăduse să plece, dar din faţă pe drum tocmai venea, stârnind un nor de praf să-l tai cu cuţitul, o basculantă încărcată cu nisip din cariera de la Zolt. Era o adevărată pacoste pentru săteni circulaţia basculantelor acestora, căci le umplea casele de praf, dar pe de altă parte aveau şi un avantaj cu ele, acela că puteau să le prindă la autostop pentru a merge, dacă aveau nevoie, la oraş. Chiar se tocmeau cu şoferii, când ei treceau în sus, la încărcat, şi şoferii, oameni de cuvânt, câştigaţi binişor, fireşte, din toată tărăşenia, aveau tariful lor, opreau şi îi luau chiar din faţa casei la întoarcere. Autobuz nu li se băgase, cum obişnuiau să spună localnicii, pentru că, la câţiva kilometri mai jos de sat, Vădana traversa drumul pentru a se vărsa, nu departe, în Bega şi, deşi li se promisese oamenilor că se va construi un pod acolo, la intersecţia pârâului cu drumul lor adică, cu promisiunea rămăseseră până atunci. Iar autobuzul nu putea străbate vadul pârâului, susţineau cei de la I.T.A., în timp ce basculantele puteau lesne face acest lucru, chiar şi când apele erau umflate primăvara.

Lui Ariel nu-i rămăsese decât un singur loc de refugiu din calea norului de praf ce se apropia ameninţător, asemenea simunului deşerturilor africane, să coboare taluzul malului spre pârâu. Ceea ce şi făcuse grabnic. De obicei, oamenii udau


în faţa caselor lor drumul, pentru a atenua cantitatea de praf ridicată de basculele în trecere, dar vara debutase cu secetă prelungită şi uscăciunea sporise praful în asemenea măsură, încât stropitul drumului din găleată aproape că nu mai avea efect. Doar popa Dobrescu, montându-şi hidrofor în fântâna din curtea casei parohiale, putea să ude temeinic drumul pe o distanţă apreciabilă, folosindu-se de un furtun gros. Nu o făcea el însuşi, ci, de obicei, mâna lui dreaptă, cantorul Lică a lu Mulă, singurul dintre toţi sătenii care pretindea să fie chemat, din motive lesne de înţeles, după numele din acte, adică Barbos. Iar sătenii mai ai dracului îl şicanau, imitându-i vocea, de altfel foarte frumoasă, cu un cântec deochiat care avea refrenul cam aşa:

Au, Lică, Lică, torogoata-i mică,Da ce folos că-i mare, dacă nu-i şi tare!Se pare că ştiau ei ce ştiau, din moment ce cântau astfel,

fiindcă Lică, om necăsătorit, se supăra foarte tare pe dânşii şi îi pâra popii, care nu ezita să-i probozească în biserică, ameninţându-i cu afurisenia, pe obraznici.

Ariel coborâse grabnic taluzul pârăului, până când ajunsese să atingă apa cu tălpile adidaşilor. Acolo se aşezase pe un bolovan şi respirase uşurat văzând că norul de praf, care îi învăluise şi pe moşii adăstând la taclale, fapt observat de el cu multă satisfacţie, trecuse peste capul său pentru a se pierde printre băgrinii înfloriţi de pe malul mai înalt dimpotrivă.

Sus, la masa lor, moşii nu păreau să se fi sinchisit de praf, ba chiar ridicaseră iarăşi vocea discutând, după ce îl pierduseră din ochi. Nici pe departe nu puneau ţara la cale, cum spusese Hăimănu, ci ascultau şi comentau ce le povestea moş Peică, printre cei mai bătrâni oameni din sat, care făcuse războiul, războiul ăl mare, cum îl numea el. Moş Peică era foarte res-pectat şi ascultat, nu doar pentru vârsta lui, ci şi pentru că era socrul popii Dobrescu. Fiica sa, învăţătoare, acum şi ea de ani

199A OPTA TREAPTĂ

buni pensionară, se măritase cu popa după ce făcuse şcoala normală, sfidând obiceiul neschimbat din vechime al fetelor din partea locului de a se căsători la cincisprezece – şaisprezece ani. Moş Peică, umblat mult prin lume cu armata, cu războiul şi cu altele, acceptase ca unica lui fată să facă şcoală la Logoj, Lugoj, de fapt, oraş aflat şi el nu tocmai departe, fiind ea bună de carte şi lăudată de toată lumea. Chiar dacă trebuise să sacri-fice pentru asta două iugăre de pământ bun din ţarina de către Băteşti, sat care îşi începea perimetrul dincolo de pârâul ce cotea brusc, tăind drumul, pentru a se arunca, cu nişte sute de metri mai jos, în Bega.

De la locul său, bându-şi cola din tub, Ariel auzea foarte bine ce vorbeau moşii, în pofida foşnetului apei, fiindcă, tari de urechi cum erau, aveau tendinţa să înalţe glasul. Se pare că moş Peică fusese iarăşi solicitat de consăteni să le vorbească despre război.

Şi cum zici că ai picat prinsonier, moş Peică?Aşa bine, răspunsese bătrânul, aşa bine am picat. Şi se zice

prinzonier. Că o vinit ordin de atac şi-am ieşit toate compăniile de pre-acolo cu baioneta la armă. Iar ruşii ne-or lăsat să vinim preste ei ş-apoi s-or pus cu pulemioturile pre noi, de ne-or culcat minten în zăpadă…

Cu ce s-or pus, moş Peică? voise unul mai vesel repetarea cuvântului.

Cu pulemioturile, îşi reluase povestitorul, sec, relatarea, indiferent la insinuarea celuilalt. Noi le ziceam căţa ZB, iar ei, pulemiot Duşka. Noi ne căram ZB-u în spinare, iar ei îşi trăgeau pulemiotul pre nişte rotile, că era mai greu. Da făceau treabă cu el. Şi nemţii îi ziceau maşinănghever, pre limba lor aia sucită, din tot soiul de vorbe îmbucate, dacă bine ţin minte.

Pentru tânărul ascultând, lucrurile povestite erau extrem de interesante, aşa că nu se grăbise deloc să-şi dea pe gât tubul de cola. Meciurile lui Poli şi documentarele de război


erau pasiunea tatălui său, de care Ariel se contaminase, tot văzându-le, cu timpul.

Apoi ne-or încercuit, în flanc, pre unde ungurii or dat îndărat, şi ne-or prins, continuase moş Peică. Ungurii nu-s buni la război, asta or zis-o şi nemţii nu o dată. Ungurul dacă te poate băga pe tine înainte, bine, dacă nu, bate, minten ce dă de greu, înapoi.

Ş-apoi am ajuns cu vremea în Donbas de lucram la mină. Mi-o fost greu la început, au, au de maica mea care m-o făcut! Da după aia nu mi-o mai fost. Că mi-o venit mie în cap de-am făcut un căzănuţ de fiert răchie ca pe la noi. Şi când or văzut ruşii că scot eu holercă din căzănuţu meu, nu m-or mai băgat la subteran, mă ţineau numa la suprafaţă să le fac holercă. Şi îmi aduceau câte de toate, şi muieri îmi aduceau, numa să fiu mulţumit şi să le mai fac!...

Ariel se gândise că ar fi timpul să plece, totuşi, ca să nu-i dea mătuşii motiv de îngrijorare că întârzia la masă, dar nu se putea hotărî încotro s-o apuce. S-o ia pe lângă apă, ar fi putut să întâlnească neprevăzute obstacole, cursul apei în partea aceea nu-l cunoştea deloc. Să iasă la iveală pe unde coborâse, intrând iarăşi în raza de atenţie a moşnegilor din faţa birtului, nu-i prea convenea.

A dracului, Peică, râdeau moşii cu gurile ştirbe, apoi îl îmbiau cu bere pe povestitor, turnându-i în paharul de plastic, şi înjurau berea, care nu mai era ca pe timpuri.

Când îi întrerupsese munca Hăimănu, Ariel se afla până la brâu în groapa cu care înconjurase ciotul.

Era ciotul unui nuc falnic, cu ceva timp în urmă el îşi întin-dea larg coroana în faţa casei lui Senti, unchiul său. Prinsese nucul acesta pe malul Vădanei rădăcini pe vremuri, şi cres-cuse înalt, nestânjenit şi nestânjenind pe nimeni, cu ramurile răspândite atât deasupra drumului, cât şi deasupra pârâului,

201A OPTA TREAPTĂ

încât cele de jos puteau fi folosite drept trambulină de copiii care se zbenguiau vara în apă. Barau Vădana cu pietre în aval de nuc, încât în dreptul lui se forma un mic lac de acumulare, al cărui nivel le venea copiilor până mai sus de mijloc. Ariel ţinea minte că şi el făcuse baie în dreptul nucului acestuia.

Apoi au venit cei cu electrificarea şi le-au spus sătenilor că, dacă vor să aibă curent în tot satul, apoi musai trebuie să taie nucul, că altfel ei nu pot să-şi întindă firele, cum prevedea planul, în lungul drumului dincolo de nuc. De aici s-a stârnit o adevărată ceartă între cei care voiau să păstreze nucul şi cei care voiau să-l taie, între văleni şi măgureni, altfel spus, fiindcă nucul acela se înălţa chiar la hotarul dintre cele două părţi ale satului. Şi atât s-a întins gâlceava, încât între tineri au izbucnit confruntări violente, de obicei în faţa cooperativei de consum, ajunsă, mai târziu, după schimbarea de regim adică, un simplu birt, de-a fost necesară intervenţia şefului postului de miliţie de la Băteşti, unde se afla centrul de comună, acesta venind de câteva ori în sat cu motoreta din dotare, având bulanul atârnat de încheietura mâinii drepte şi Kalaşnicov-ul la spate, ca să ţină lucrurile sub control. Dar până la urmă tot popa Dobrescu a fost cel care a liniştit oarecum spiritele, că deplin nu s-au mai liniştit ele de atunci niciodată. El i-a ob-ligat pe văleni şi pe măgureni să facă pace, zicând că oricum nucul acela nu putea dăinui veşnic, că veşnic nu e decât Tatăl Ceresc, care pe toţi ne are sub oblăduirea lui, şi care nu vrea să-şi vadă supuşii hărţuindu-se din te miri ce. Că, vechi cum era, nucul putea oricând să cadă la un vânt mare, şi atunci se putea lăsa cu moarte de om, pedeapsa lui Dumnezeu pentru lipsa de cucernicie şi de respect a enoriaşilor săi.

Aşa s-a făcut că până la urmă nucul a fost tăiat. Şi firele de curent electrice au fost trase chiar pe deasupra ciotului său, lat cât o tăblie de masă din cele mari, folosite la pomeni sau când cu tăiatul porcilor iarna.


Şi până la urmă s-a lămurit de ce s-au înfruntat cu atâta înverşunare vălenii cu măgurenii, nu atât pentru că voiau bec electric în locuinţă, deşi nici acela nu era un avantaj de neglijat, cât mai ales pentru că voiau să-şi bage, cuvânt folosit de ei ob-sesiv, televizor. Şi numaidecât au şi răsărit câteva antene pe ce-rul satului, deasupra gospodăriilor celor cu dare de mână, căci se întreceau sătenii care să le facă mai înalte şi cu mai multe drăcovenii atârnate pe ele pentru amplificarea semnalului. Şi nemulţumirea a început să mocnească din nou între oameni, ori mai degrabă invidia, când s-a aflat că, spre deosebire de văleni, măgurenii puteau să prindă sârbii. Asta spre sfârşitul regimului de tristă amintire. Şi cam tot de atunci a început popa Dobrescu să aibă necaz cu numele noilor născuţi, căci enoriaşii s-au nărăvit să-i pretindă să le boteze copiii Bobby, Sue Ellen, Pamela ori, ceva mai nou, Isaura, ca nişte eretici, cum a ajuns exasperat să le strige în biserică.

Unchiul lui Ariel, Senti, nu prea participase la aceste hâre între oameni, aşa le zicea el, asta şi pentru faptul că era prea nevoiaş ca să-şi permită cumpărarea unui televizor. Singurul aparat electric pe care-l avea în casă era un frigider Fram cu absorbţie, pe care însă nu-l folosea decât ca dulap de bucătărie, măcar că plătea curentul pauşal, adus de frate-său de la Timişoara, după ce aceasta îşi cumpărase un Arctic cu congelator. Frate-său, cu peste zece ani mai tânăr, plecase de mult din sat, făcuse în timpul comuniştilor facultatea muncitorească pe la seral şi acum lucra la UMT. Iar cumnată-sa era dăscăliţă la o şcoală din Mehala Timişoarei. Şi Ariel, unicul lor copil, frecventa, tot acolo, în Mehala, de-acum elev într-a XII-a, Liceul sanitar.

Cu Ariel, Senti se învoise ca acesta să-i scoată ciotul din faţa casei, fiindcă noul primar al comunei, unul dintre ai lui Băzan, fost ceva fişcal pe la Făget, cum se zicea, se înfiinţase în faţa casei sale într-o bună zi, prin mai, şi îi spusese cu un

203A OPTA TREAPTĂ

ton obraznic, de individ care ştia să-şi dea importanţă: Domnule Capotescu, m-am deplasat până la dumneata

ca să-ţi comunic personal şi nemijlocit hotărârea consiliului comunal, care în şedinţa de alaltăieri a hotărât să aloce fon-duri pentru hidroamelioraţii în acest sat. Ştiţi cu siguranţă că acest curs de apă, numit Vădana, periclitează gospodăriile cetăţenilor, atunci când debitul de apă creşte, de aceea malul trebuie înălţat şi susţinut cu zidărie de piatră, al cărei material îl vom asigura noi, din fonduri proprii. Munca necalificată e prevăzut să o presteze localnicii. Ce problemă se ridică la dum-neata aici? Ai un ciot în faţa casei care trebuie grabnic eliminat, pentru a nu întârzia demararea lucrărilor. Fiecare localnic e o-bligat, prin hotărârea consiliului comunal, să degajeze înaintea gospodăriei terenul de orice obiecte, indiferent de ce natură, care ar putea stânjeni lucrările. Aşa că vezi, te-am avertizat, în maxim două – trei săptămâni ciotul acela trebuie să dispară, urmă să nu mai rămână de el. Altfel te amendăm. Înţeles?...

Primarul deprinsese să se exprime domneşte, cum zicea lumea, adică literar, şi era foarte mândru de asta, convins că se bucura astfel de un important ascendent în faţa foştilor consăteni, lucru în parte adevărat, fapt pe care nu-l mai izbutise, cu mult timp în urmă, decât fiica lui moş Peică. Deosebirea dintre cei doi era că dăscăliţa nu-i privea de sus pe localnici din acest motiv.

Dar Senti era cam bolnav în ultima vreme, îl dureau al naibii şalele, plus că era în tratament cu inima, cum să se apuce el de scos ditamai ciotul, pe care nici un om sănătos nu-l putea cu una, cu două birui.

După ce l-a înjurat câteva zile pe a lui Băzan, tot plimbân-du-se prin curtea sa cu noroiul crăpat de uscăciune ca un leu în cuşcă, a încercat el să tocmească oameni pentru a-l ajuta, dar, după ce se scărpinau în cap, apreciind cât urmau să lucreze, oamenii, chiar şi cei mai nevoiaşi, nu acceptau să se apuce de


treabă sub patru sute de lei, sau roni, cum s-au găsit banilor mai nou stăpânii ţării să le zică. Patru sute?... Păi asta însemna mult peste jumătatea pensiei lui de fost muncitor forestier, îşi făcea socoteala Senti. De unde să mai cumpere medicamente pentru el şi babă, de unde ceva uruială pentru vacă, porc şi hoare, de unde să mai plătească dări?...

Imediat după venirea nepotului, la început de vacanţă în acel an, moşul i se plânsese de necazul său.

Îl scot eu, se oferise numaidecât Ariel. N-avea cum fi mai greu scosul unui ciot, chiar şi de mărimea aceluia, îşi spusese, decât istovitoarele lui antrenamente din sala de forţă. Nu putea decât să-i prindă bine continuarea efortului în vederea păstrării formei fizice. Totul trebuia dozat, că timp mai era, încă vreo zece zile până la termenul de trei săptămâni stabilit de primar. Un lucru n-a putut însă Ariel anticipa: că va face încă din prima zi băşici urâte în palme, mânuind unelte cu care nu era deprins. A trebuit să-şi panseze mâinile şi să facă rost de mănuşi.

Îţi dau… o sută!... îi promisese Senti cu glas tremurat, când auzise oferta băiatului.

Lasă, să fii dumneata sănătos, îi răspunsese acesta, bătându-l pe umăr. Îşi întrecuse nu doar tatăl, ci şi unchiul în înălţime, de aceea îl trata cu un aer protector.

Încă de la sfârşitul lunii trecute, vara se instalase cu secetă şi căldură mare. Vădana se subţiase în aşa măsură, încât nicăieri în toată albia ei apa nu le venea oamenilor mai sus de genunchi. Profitând de nivelul scăzut al pârâului, copiii se întreceau în a prinde pe sub pietre peşte cu mâna. Praful ridicat de basculantele ce coborau sau urcau către Zolt nu mai apuca să se risipească de pe cerul satului. Popa Dobrescu nu mai prididea să ude cu furtunul drumul din faţa bisericii şi a casei parohiale. Fiindcă a lu Mulă, cantorul, nu putea fi ţinut toată ziua cu furtunul în mână, popa îl încredinţa şi copiilor

205A OPTA TREAPTĂ

din vecini care făceau mare haz stropindu-se între dânşii. Ariel se dezbrăcase la început până la brâu, apoi îşi dăduse

jos şi blugii, pe care îi putea stoarce de transpiraţie, şi rămăsese în slip. Pământul uscat din jurul ciotului era tare ca betonul şi abia la vreo jumătate de metru în adâncime devenise mai uşor de săpat. Dar acolo îşi făcuseră apariţia şi primele rădăcini, pe care Ariel trebuia să le taie mânuind toporul. Erau rădăcini mai groase decât gambele picioarelor sale.

Apoi se petrecuse ceva neobişnuit. Brusc circulaţia fe-meilor spre şi dinspre birt, căruia i se spunea, prin tradiţie, cumpărătivă, unde, în afară de băutură, mai puteau fi găsite şi de-ale gurii, s-a intensificat. Ele treceau trăgând cu ochiul la efebul dezbrăcat, frumos ca o statuie, cu muşchii jucându-i sub piele, care se lupta să dezgroape ciotul imens din faţa casei lui Senti. Ba unele aranjau să se şi întâlnească din întâmplare chiar în dreptul lui şi, ca tot trecătorul, să angajeze cu acest prilej o mică discuţie.

Da a cui îi copilu ăsta mândru? se făceau auzite vorbele lor. Păi, a lu Senti, a cui să fie?Păi, Senti n-are copii, decât o fată măritată la Hinedoara…Ariel ştia deja că sătenii îi numeau pe băieţi copii, iar

fetelor le spuneau fete. Aşa că exprimarea cum că, de pildă, cutare avea un copil şi o fată, sau un copil şi două fete nu mai era pentru el de neînţeles. Dar verişoara lui nu mai trăia la Hunedoara de mult, ci se mutase cu bărbatu-său, maistru laminorist, la Galaţi. De aceea, n-o mai întâlnise decât de vreo două ori în ultimii ani.

Sesizând preocuparea unora dintre enoriaşele sale pentru mersul lucrărilor la ciot, popa ieşise şi i se adresase lui Ariel povăţuitor, cu vorbă blândă:

Auzi, fiule, nu-i bine ce faci, că lucrezi dezbrăcat în soare, adică. Ferească bunul Dumnezeu să faci o insolaţie, că atunci o să ai de pătimit, ascultă-mă ce-ţi spun!


Popa avusese dreptate, şi, după două zile de lucru numai, Ariel se înroşise pe umeri ca un rac, dar mătuşă-sa îl tratase cu albuş de ou şi până în dimineaţa celei de a treia zile arsura i se trăsese ca luată cu mâna. Aşa că Ariel îşi reluase lucrul tot dezbrăcat, ca şi până atunci.

Tot în a treia zi de la demararea lucrărilor la ciot, Ariel mai primise un vizitator. De fapt, o vizitatoare. Era Verginica, nepoata popii. Ea venise ţinând în mână un flacon maroniu, pe care Ariel putuse citi: El sol, cremă protectoare ultra-hidratantă.

M-a trimis bunicul să-ţi aduc asta, îi spusese ea volubilă. Trebuie să te dai cu cremă, pentru că, altfel, radiaţia ultravioletă îţi va face rău. Se zice că ar fi şi nişte găuri prin stratul de ozon…

Ariel nu credea că în casa popii s-ar fi putut găsi aşa ceva, cremă hidratantă, pentru simplul motiv că popa şi preoteasa sa n-aveau nevoie de creme de protecţie antisolară. Numai dacă popa o fi dorind să-şi protejeze de soare chelia, îşi spusese în minte, zâmbind. Mai degrabă, îşi dăduse cu presupusul, crema era a tinerei femei, care, după câte se vorbea, făcea plajă cu sânii goi, tolănită într-un şezlong printre brusturii înalţi din fundul grădinii casei parohiale.

Dacă doreşti, te dau eu cu cremă, îi propusese Verginica şi, expeditivă din fire, desfăcuse capacul albastru al flaconului, întinzându-şi în palmă materia semifluidă, albicioasă, presată să iasă ca un vierme din flaconul de plastic. Apoi ea prinsese să-şi plimbe palma pe spatele şi pe pectoralii bine reliefaţi ai băiatului.

Te gâdili? îl întrebase ea veselă. Ariel nu se gâdila, dar simţea că slipul îi devenea încetul

cu încetul mai strâmt. Ce-ar fi să vii la noi la televizor diseară, îi propusese Vergi-

nica după ce, cu vădit regret, îşi terminase treaba. Fiindcă văd că Senti-baci n-are.

Aş veni, îi spusese cu un aer încurcat Ariel, dar eu mă duc

207A OPTA TREAPTĂ

de câteva zile cu vreo doi vechi prieteni la Ganci, toţi chibiţi, să vedem seara meciurile la televizor. Că-i campionat european… Şi nu ştiu dacă se cade să…

Nicio problemă, îţi pun şi eu meci dacă vrei!Bine, dar ce zice părintele? Poate că dumnealui are alte

preferinţe. Părintele nu se prea uită, că dé, are teoriile lui, dar şi dacă se

uită adoarme curând în faţa ecranului buştean. Şi el şi preoteasa adorm pe canapea, unul cu capul pe umărul celuilalt, cu pisoii în braţe, ca doi copii. De fapt, eu îmi văd emisiunile preferate la televizorul portabil pe care-l ţin în camera mea. Ce zici?...

Ariel nu spusese nimic. Căci mai avea un motiv să fie reţinut. Şi acest motiv era Mirinda. Când se întorsese în acest an în casa unchiului său la ţară, Ariel dăduse cu ochii peste gard, în curtea lui Ganci, de o mândreţe de fată, suplă ca o săritoare la înălţime, care se întindea să atârne nişte rufe toc-mai spălate pe o sfoară. Era atât de graţioasă în gestul ei de a înşfăca sfoara prinsă cam sus, încât, fără să vrea, Ariel se oprise locului. Cine să fie, cine să fie? Curând se dumirise însă. Păi, era tocmai Mirinda, fetişcana cu care, numai cu un an în urmă încă, juca fotbal, împreună cu alţi copii, pe un tăpşan aflat dincolo de pârâu, la poalele dealului. Şi se certase cu ea fiindcă fata dăduse cu mingea în nişte tufe de porumbe negre şi nu voia să o scoată de acolo, pe motiv că, dacă nu punea el, Ariel, piciorul în calea ei, mingea s-ar fi dus în direcţia potrivită.

Ciudat era că nici Mirinda, când îi întâlnise privirea, nu părea să-l fi recunoscut din prima clipă. Şi au rămas aşa, nedumneriţi, unul în faţa altuia, până când fata, revenindu-şi prima, îi spusese râzând: Bă, Ariele, tu eşti? Bată-te vina, că nu era să te cunosc! Şi râsese cu o voce cunoscută şi nu prea, de parcă glasul ei ar fi prins nişte inflexiuni noi în răstimpul anului de când n-o mai văzuse.

Ce faci Mirindo, o întrebase, mai joci fotbal?


Nu mai joc, îi spusese ea, acuma seara mă uit la fotbal, că-i campionat. Tu unde te uiţi? Dacă vrei, poţi să vii la mine, că ne-am băgat plasmă, mai vin şi Ghiţă lu Hăimănu, Costi, poate ajunge şi Fane a lu Boboc, dacă îşi termină treaba, că toţi şi-or găsit de lucru, cum or făcut şaisprezece ani, care pe unde-o apucat.

Tradiţia în sat era ca tinerii să-şi găsească de lucru pe un-deva numaidecât ce împlineau vârsta potrivită pentru angajare, în timp ce fetele erau pregătite pentru măritiş, de obicei cu flăcăi care terminaseră serviciul militar şi voiau să-şi întemeieze o familie. Excepţiile se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Cu agricultura se ocupau mai mult femeile şi cei de vârsta a treia, dacă nu cumva erau prea dărânaţi, vorba lor, de bătrâneţe.

Răspunsese bucuros invitaţiei de a viziona meciurile în grup, împreună cu foştii prieteni de joacă, din care doi făceau naveta la Făget, la fostul SMT, devenit autoservice după pri-vatizare, iar unul la Zolt, unde fusese băgat, cum zicea chiar el, numărător la cariera de nisip, contabilizând încărcăturile transportate de acolo, fiindcă, se mai lăudase, avea un văr mai mare şef al întregului şantier din localitatea învecinată.

Ariel crezuse că nimeni nu observase scena revederii lui cu Mirinda şi nu auzise schimbul lor de cuvinte peste ulucile gardului. Se înşela însă, fiindcă moşu Senti tocmai ieşise în pragul casei şi, cum, în pofida vârstei, îşi păstrase vederea şi auzul destul de bune, văzuse şi auzise totul.

Astfel că în seara zilei aceleia, la cină, îl întrebase aşa într-o doară, vorbind rar în graiul de prin partea locului:

Ai auzit cumva, mă Ariele, că pe asta a lu Ganci, vecina noastră, Mirinda parcă îi spun, or căpărât-o ăia a lu Dudaşu, de locuiesc ei în casa lor cât o căsarmă din capu satului de către Zolt?

209A OPTA TREAPTĂ

Ariel nu pricepuse întrebarea unchiului său şi rămăsese cu lingura de cositor în aer. Căci mătuşa tocmai le servise o mămăligă cu lapte proaspăt fiert.

Cum adică? întrebase el nedumerit.Păi aşa, ca pe la noi. Or arvunit-o, cum s-ar zice.Aha, începuse să priceapă Ariel. Şi cine zici că e peţitorul?Păi, Iosuvică, de-i el şef la spălătorie. Care spălătorie?Cum care? se minunase moş Senti de neştiinţa nepotului

său. Spălătoria de nisip, de la Zolt. Aha, îşi plecase iarăşi nasul în farfurie Ariel. Nu-l cunosc. De fapt, auzise el de Iosuvică a lu Dudaşu şi chiar îl văzuse,

fiindcă acesta obişnuia să treacă în goana mare cu o motocicletă pe drumul satului, semănând panică între orătănii şi câini. Se zicea că făcuse armata şi că Dudăşonii cotizaseră ca să obţină postul de la spălătorie pentru fiul lor.

Cum nu-l cunoşti? insistase moş Senti. Nu l-ai văzut cum trece când şi când pe uliţă cu motocicleta lui, Kakamaki?

Poate vrei să spui Kawasaki, pufnise în râs Ariel, astfel că moşul tăcuse descumpănit.

Spun şi eu ca tăt natu, mai adăugase totuşi, ştergându-şi cu dosul palmei picăturile de lapte din mustaţă. De fapt, scopul intervenţiei sale fusese atins. Îşi avertizase nepotul să nu se bage acolo unde nu-i fierbea oala.

Dar nepotul nici nu avusese această intenţie, până când, la meciul din seara următoare, Mirinda se aşezase lângă el şi, profitând de semiîntunericul din odaie, îşi strecurase mâna pe sub bluza lui de fâş, cuprinzându-l de mijloc. Când se aprinsese iarăşi lumina era foarte rumenă la faţă, dar toţi credeau că se îmbujorase din cauza bucuriei că izbândise echipa ei favorită.

Aşa că, în noaptea care a urmat acelei seri, Ariel a trebuit să-şi poarte gândul nu doar la spatele dezvelit al Verginicăi, ci şi la căldura mâinii şi la strânsoarea Mirindei.


Nu se sfârşise a patra zi de lucru la dezgroparea ciotului, când moş Senti dăduse semnalul de oprire. Ariel se afla atât de adânc băgat în groapa pe care o săpase, încât abia se mai vedea din ea afară. Ridicase împrejurul gropii un val de pământ înalt, astfel că aceia care voiau să-l vadă trebuiau să se urce pe creasta lui. Pe versanţii valului erau împrăştiate bucăţi de rădăcini, mai groase ori mai subţiri, precum osemintele descoperite într-o necropolă ale unor animale din alte timpuri.

Gata, cu moşu, îi dăduse, aşadar, semnalul de oprire Senti. Gata! Mulţam lu Dumnezeu! De-acu n-avem ce să-i mai facem. Avem numa nevoie de-un excavator care să-l rupă din ce-l mai ţine dedesubt. Ş-apoi să-l încarce într-o basculă care să-l ducă pe pustii de-aici! Am eu pe cineva la Zolt care-ar putea să ne ajute.

Lucrările se terminaseră chiar la timp, pentru că pe Ariel începuse să-l doară de-a binelea o mână. Una dintre băşicile din palmă i se infectase şi secreta fără contenire un lichid roşiatic. Mirinda, care îl pansase în ultimul timp, insistase să se prezinte a doua zi la punctul sanitar, unde venea de trei ori pe săptămână o infirmieră de la spitalul din Făget pentru tratamentul persoanelor nedeplasabile.

Au, băiete, au! îl certase pe Ariel infirmiera. Că cu aşa ceva nu-i de joacă. Chiar mâine-zi te duci la Făget să te treacă doctorii de-acolo pe antibiotice, ţi-aş face eu un antitetanos, dar n-am pe moment la mine. Îi nebun Senti ăsta la cap, sau ce haia mâne-si, de te-o pus să-ţi vatămi până la sânge mâinile?... Aha, da, îşi dăduse apoi singură răspunsul, era să uit că pe-aici să-ţi faci bătături în palme nu-i cine ştie ce mare bătaie de cap.

Infirmiera, o Capotescu şi ea, după cum îi citise Ariel pe ecusonul halatului, îi cunoştea pesemne bine familia.

Ariel se întorsese acasă, era singur în toată gospodăria, ceilalţi erau plecaţi cu treburi, când auzise motorul unei moto-ciclete oprindu-se afară, în faţa porţii. Pe gemuleţul bucătăriei

211A OPTA TREAPTĂ

zărise un tip în echipament de piele, dădea să intre în curte, dar nu îndrăznea din pricina câinelui care i se proţăpise rânjind înainte. Cu casca pe cap, individul arăta ca un personaj din Star Trek, tocmai descins pe o planetă necunoscută.

Ariel se grăbise să iasă afară şi să alunge animalul, căruia costumul din piele de box al motociclistului părea să-i stârnească o furie nemărginită. Motociclistul îşi scosese casca, dezvelind o faţă ciupită de acnee în dreptul pomeţilor şi o frunte adânc ridată, pe care părul, uşor transpirat, îi cădea într-o parte.

Unde-i Senti? întrebase nou-venitul, fără să dea ziua-bună şi ameninţând cu un picior câinele, care nu se dădea plecat.

Nu ştiu, îi răspunsese Ariel, indispus de aerul de superio-ritate al celuilalt. E dus pe undeva.

Aha, făcuse celălalt. Atunci o să vorbesc cu tine. Trebuie să fii nepotul care o săpat aia…

Da, răspunsese cu jumătate de gură Ariel. Io-s şefu de la spălătoria din Zolt, se recomandase noul venit. Îmi pare bine, răspunsese civilizat, fără să-i întindă însă

mâna bandajată gros vizitatorului, parcă ruşinându-se de ea, Ariel.

Auzi, trecuse direct la subiect, motociclistul, Senti ne-o trimis vorbă că are nevoie de un excavator.

Da, se înviorase brusc Ariel. Trebuie să dislocăm buşteanul ăsta şi să-l urcăm, poate, într-o basculantă.

Motociclistul părăsise cadrul porţii şi traversase drumul. Apoi se urcase pe movila de pământ din jurul gropii, cercetând atent situaţia.

Bine, spusese, revenind în drum. Se face. Către seară îmi vine sus excavatorul şenilat de la Făget, unde-o fost la reparaţii. Cu ăsta se face. Da vă costă.

Cât? întrebase Ariel cu jumătate de gură. Păi mie îmi daţi trei sute. Acum. Şi cu şoferii vă înţelegeţi

voi.


Ariel suspinase adânc. Trei sute erau toţi banii lui cu care venise de la Timişoara. Plus încă nişte mărunţiş risipit prin buzunare. Ezitase să dea un răspuns. Măsurase cu privirea valul de pământ pentru ridicarea căruia trudise atâtea zile, se întindea până spre mijlocul drumului, încât basculantele care circulau în sus şi în jos pe drum erau silite să încetinească pentru a-l ocoli. Iar şoferii se străduiau fără excepţie să vadă prin fereastra portierei cabinelor înalte ce se întâmpla acolo jos. Iar unii începuseră să claxoneze pentru a-l saluta pe tânărul sprijinit în lopată sau târnăcop, a cărui prezenţă le devenise familiară în drumul lor. Spre Vădana, valul era mai scund, pentru că altfel s-ar fi surpat în apă. Nu ştia de ce, Ariel era mândru de isprava sa şi, deşi îşi consultase insistent memoria, vorba profesorului de chimie, consultă-ţi memoria, băiete!, obişnuia el să spună, nu putea să-şi amintească o faptă mai importantă săvârşită în ultimul timp, în afara unor succese la judo, dar ele erau cu totul altceva.

Ei, facem înţelegerea? îl zorise motociclistul. Facem, se hotărâse Ariel în cele din urmă, apoi intrase în

casă să aducă banii. După ce motociclistul dispăruse într-un nor de praf, ca din

întâmplare se ivise în uliţă Mirinda.Ce-o vrut ăsta? îl întrebase pe Ariel, studiindu-i figura

posomorâtă.Bani, ce să vrea, răspunsese băiatul uitându-se în lungul

drumului, deasupra căruia praful persista ca o perdea cenuşie.Fata îşi întorsese în aceeaşi direcţie ochii, strângându-şi

cu supărare buzele.

La scoaterea ciotului participase o mulţime de săteni. Chiar şi popa ieşise din biserică afară, cu patrafirul petrecut peste sti-har. Bătrânii, în frunte cu moş Peică, întorşi de la cumpărătivă, se opriseră cu mâinile sprijinite de ulucile gardului curţii

213A OPTA TREAPTĂ

vecine. Ariel, aflat alături de unchiul său, se bucura de atenţia tuturor. Parcă era vedeta unei emisiuni televizate. Deşi era pe cale să înceapă un meci din sferturi la fotbal, Mirinda şi trupa de chibiţi de la televizorul lui Ganci ţinuseră să fie şi ei de faţă. Mai multe femei, care îşi băgaseră în curte vitele după întoarcerea cirezii de la păşune, rămăseseră în drum cu colţul năframei negre în dreptul gurii. Verginica privea pe fereastra casei parohiale, scuturându-şi aparent plictisită dincolo de cercevea scrumul ţigării.

Excavatoristul Costi lu Boboc vârâse cupa utilajului său în groapă şi, după ce încercase să îi facă loc cât mai mult sub buştean, turase motorul, ridicând un nor albastru de motorină arsă. Nu se întâmplase însă nimic altceva decât că excavatorul se cumpănise înainte, balansând pe partea din faţă a celor două şenile uriaşe. Costi coborâse transpirat din cabină, scărpinân-du-şi capul pe sub basca unsuroasă.

Nu ştiu dacă o să pot, mărturisise el. Mi-i teamă să nu-mi f…t iară sistemul hidraulic. Că Iosum m-o ameninţat că-l plătesc io dacă se mai întâmplă ceva.

Se apropiaseră şoferul basculantei parcate în vecinătate şi popa, care îşi agita mâinile de parcă ar fi binecuvântat fără contenire bunul mers al lucrărilor. Nu părea să-l tulbure vor-birea neaoşă a excavatoristului.

Auzi Costi, îl sfătuise pe excavatorist şoferul, apropie-te o ţâră mai mult, urcă-te cu partea dinainte pe grămada de pământ, să-ţi vină greutatea pe spate… Da, da, insistase şi popa, urcă-te, că Dumnezeu ne-a ajuta să scăpăm de ceea ce a dus la atâta dihonie în satul nostru. Azi e o zi mare!...

La a doua încercare, de sub buştean se auzise un pârâit grozav, de parcă pământul ar fi gemut de durere. Lumea speriată se dăduse un pas înapoi. Apoi însoţise cu strigăte de bucurie încărcarea ciotului în basculanta, din care rădăcinile rămase netăiate ale acestuia spânzurau lateral până la pământ, întocmai


ca tentaculele unei vietăţi monstruoase scoase din adâncurile marine. Nimeni nu s-ar fi mirat dacă ele ar fi început să se zbată, căutând să revină în mediul de unde fuseseră smulse, curat ca în Animal Planet sau în National Geographic, cum vedeau localnicii la televizoarele lor.

Numai moş Peică îşi ţinuse cu solemnitate cumpătul şi, privind cu gâtul întins în craterul rămas în urma buşteanului scos, făcuse un semn către ceilalţi moşnegi:

Na, ca să vedeţi şi voi cum arată băgătura obuzului de cinşpe!...

Întorcându-se de la Făget, unde medicii îi curăţaseră rănile mâinilor şi îi prescriseseră tratament cu antibiotice timp de o săptămână, Ariel dăduse dispoziţie şoferului basculantei care îl aducea să-l lase în dreptul birtului, unde sesizase că vreo câţiva bătrâni şedeau iarăşi la sfat, cu obişnuitul PET de Noroc în faţă.

Intrase în local, dar nu pentru a-şi cumpăra o cola, ci, cu ultimii bani din buzunar, cea mai scumpă bere pe care o putea găsi. Se întorsese afară cu o sticlă de Stella Artois în mână şi se aşezase ostentativ iarăşi la capătul mesei lungi unde adăstau moşnegii. Îşi frământa mintea ce să le spună când va fi invitat să plece de acolo, fiindcă, de data aceasta, nu mai era câtuşi de puţin dispus să se lase alungat. Era şi el un consumator la urma urmei, avea nişte drepturi, ce naiba! De aceea nu mică i-a fost mirarea când îl auzise pe moş Hăimănu zicându-i:

Auzi, fecior, n-ai vrea să-ţi bei şi tu berea aia o ţâră mai aproape de noi?...

Dar şi mai mult l-au uimit cuvintele unchiului său, rostite în seara zilei aceleia.

Băgaţi de samă, le spusese moş Senti, pe când cinau, lui şi mătuşii sale, cufundându-şi lingura de cositor în mămăliga din lapte, încercând să o mărunţească, ce mi-o zis vecinu nostru, a lu Ganci, chiar înainte de a intra mai acu în casă?

215A OPTA TREAPTĂ

Ce ţi-o zis? îl întrebase nerăbdătoare mătuşa.Apăi mi-o zis că Mirinda lor nu mai vrea să se ducă după

ştiţi voi care, motociclistu… Că le-o ordonat minten să le dea lu ăia a lu Dudaşu căpara înapoi!...

Doamneee! se speriase mătuşa, deşertându-şi pe jumătate lingura în poală.

Păi de ce, vecine? l-am întrebat.Păi, auzi numa, mi-o dat răspuns, îmi zice că s-o dicis să-şi

continue studiile. Cum aşa, s-o dicis?Uite-aşa, bine. La Timişoara de-acu. Că vrea să iasă, taman

ca nepotu-tău, cadru sanitar. Tocma, zice, că ş-ar fi descoperit vocáţâia!...


TAMERLAN

Bătrânul profesor de istorie a scos iarăşi zece elevi la răspuns. Se înghesuie unul lângă celălalt în spaţiul prea strâmt dintre tablă şi primul şir de bănci. Deşi sesizează inconvenien-tul, bătrânul profesor nu renunţă la modul său de a proceda. Nu mai vede şi nici nu mai aude tocmai bine. În băncile prea îndepărtate ale clasei aflându-se, elevii ştiu de minune să profite de acest handicap al unui biet dascăl aflat la sfârşitul carierei. Eh, copii… îşi spune. A fost şi el cândva de vârsta lor. Cum a mai trecut timpul, dom’le!... Parcă mai ieri îl scotea şi pe el fie-iertatul Simu la răspuns în faţa clasei. Făcea haz că era cel mai scund între vlăjganii dintr-a zecea. Numai băieţi în clasă, că aşa era pe-atunci… Da’ a lăsat-o mai moale cu hazul când a fost singurul care i-a răspuns la întrebarea cine a condus Invincibila Armada. Cu toate că se învăţa ceva mai mult, chiar şi la istorie, pe vremea aceea!...

Profesorul îşi scrutează învăţăceii cu ochii săi înguşti, mongoloizi. De la aceşti ochi i se trage porecla Tamerlan. Cine i-a scornit-o nu se mai ştie. Generaţii de elevi au preluat-o de la înaintaşii lor. Şi profesorul a aflat de ea. Auzi, tu! mai zice câteodată, mirându-se. Să-i spună lui Tamerlan! Că doar n-a îngrozit el lumea ca ferocele învingător al lui Baiazid Ilderim. Mimează severitatea, e drept, ca orice profesor care se respectă. Măcar aparenţele să fie păstrate, dacă nu altceva. Dar toată lumea ştie că, de fapt, e pita lui Dumnezeu.

Bătrânul dascăl alege cu grijă întrebările pe care le pune elevilor. E sfârşit de semestru. Nu-i face plăcere să

217A OPTA TREAPTĂ

lase corigenţi. Teama din privirea unora dintre cei verificaţi îl indispune. E primul care răsuflă uşurat când poate obţine răspunsurile dorite sau, mă rog, pe aproape… Clipa în care îi trimite pe toţi la loc cu un gest larg, însoţit de vagi aprecieri, îi aduce şi lui linişte în cuget.

Se precipită să treacă notele în catalog, când sesizează că unul dintre cei scoşi la răspuns se încăpăţânează să rămână locului.

„Pe mine, dom’ profesor, nu m-aţi întrebat nimic!” reclamă îndărătnicul.

Aşa par să stea lucrurile. Tamerlan e în vădită încurcătură.„Păi bine, încearcă el s-o dreagă, clipind mai des din ochii

săi oblici. Dar am văzut că ştii. Am băgat de seamă că ai dat din cap când au răspuns ceilalţi!”

Elevul caută un semn de ironie pe chipul imobil al profe-sorului. Nimic însă. Deplină seriozitate.

„Aveţi dreptate, confirmă el atunci pe un ton grav. De trei ori am dat din cap până acum!”

Bătrânul dascăl rămâne câteva clipe cu stiloul în aer, de parcă n-ar fi înţeles spusele învăţăcelului său. Apoi se apleacă mai adânc asupra catalogului.

Pentru prima oară ţârâitul soneriei de pe coridor mi se pare peste măsură de strident.


SUMAR

La câini / 5Imitatorul de păsări / 11Chipiul alb / 25Pânda / 32Umbră pe tulpina unui nuc / 39Capul de piatră / 46Tunelul verde / 54Gardul / 93Recviem de Mozart / 98Copiii lui Cronos / 106Medeea de pe Istru / 130Bun venit, Moise! / 162Emigrantul, hemiplegicul şi statuia / 179A opta treaptă / 186Ciotul / 192Tamerlan / 216

219A OPTA TREAPTĂ

DE ACELAŞI AUTOR

Ambrozie. Povestiri(în Povestiri de la marginea câmpiei,

Editura Facla, Timişoara, 1984)

Ultimul episod (proză scurtă),Editura Facla, Timişoara, 1987

Croaziera (roman), Editura Eubeea, Timişoara, 1995

Tunelul verde (proză scurtă),Editura Helicon, Timişoara, 1999

Subiecte (texte comentate pentru uz didactic),Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002

Copiii lui Cronos (proză scurtă),Editura de Vest, Timişoara, 2003

Amurg timpuriu (roman)Editura Anthropos, Timişoara, 2007

Croaziera (roman)ediţia a II-a, revăzută şi completatăEditura Anthropos, Timişoara, 2009

Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică (istorie literară),Editura Nagard, Lugoj, 2010

Întoarcere din larg (roman)Editura Anthropos, Timişoara, 2011


Dat la cules: 15. 01. 2013 Apărut: 2013

Tiparul executat laWALDPRESSTIMIŞOARAROMÂNIA

A OPTA TREAPTĂ 1plin de coteţe cu porci, pe care le-au construit cu materiale recuperabile...

Documents

Transcript of A OPTA TREAPTĂ 1plin de coteţe cu porci, pe care le-au construit cu materiale recuperabile...