A fi sau despre a alege

Degeaba le-am întors lucrurile pe toate părțile, gratuitatea echivalenței lor n-a făcut decât

să-mi reamintească ce știam deja. Pot să fac asta sau pe cealaltă, aici sau acolo, acum sau atunci,

asta aici acum, cealaltă acolo atunci. Viața e un joc absurd, e o loterie și nu poate fi altfel.

Hingher, vânzător la aprozar, patron de bordel, profesor – puteam fi toate, chiar deodată, n-am

fost pentru c-am ales altceva. Ales, ales. Iubesc cuvântul. Sădește în mine la fiece rostire iluzia

puterii demiurgice. Creez o realitate prin degringolada alegerilor mele. Cât despre alte nazuri

dumnezeiești, caute-și ființa prin altă parte, printre cocârjații striviți sub enormitatea unei

neînțelegeri – Dumnezeu, dacă ne-a creat, n-a făcut-o din iubire, ci din plictis. Ros de timpuri și-

anchilozat în spații, și-a orchestrat Făptura asemenea unui dirijor surd. Există un viciu de creație

în om, iar asta e vina dătătorului de absoluturi bolnave. Fiind singur dincolo de înțelegere –

categorial singur–, Dumnezeu a pierdut facultatea râsului, abia de-i mai mijește câte-un rânjet

printre riduri. De aici, gustul lui pentru tragedii. Fiat lux! nu e decât un mare reflector pe care el

l-a îndreptat spre scena pe care ne jucăm tragedia să ne distrăm creatorul. Puteam fi la fel de bine

fără ochi sau orbi toți, și așa suntem destul. Tara pe care o poartă stirpea noastră e de a nu ne fi

ridicat niciodată la exigențele sale, el ne-a făcut pentru a-și crea un prilej de dezamăgire. Dacă aș

crede în Dumnezeu, asta mi-ar fi formula. La mine fiecare intervenție divină ar fi preliminariul

unei abdicări regizate. Nu-i pot înțelege pe iluzionații cu credință, deși îi invidiez. Oricum asta n-

are importanță. Ei nu știu că s-a petrecut ceva cu dumnezeul lor, și nu ce predica înțeleptul acela

rostogolindu-se de pe munte. Dumnezeu n-a murit, s-a sinucis. Sătul de aproximările cu care și-a

binecuvântat creația, deznădăjnuit de Abel și amuzat de Cain, a făcut gestul vindicativ ultim: s-a

suprimat. A sfârșit pe propria-i mână, iar ăsta-i un pretext să se întemeieze o religie, dar eu am

obosit. S-o facă altul. Oricum n-are importanță. Nimic nu s-ar schimba. M-am ostenit prea tare

supraviețuindu-mi. Puteam fi fericit tot timpul, dar mi-a fost întotdeauna lehamite de fericire.

Pentru că n-am știut niciodată de unde și când vine, cât stă, unde și când pleacă, ea doar era

acolo, zid de care-mi băteam capul și cădeam în amețeli plăcute. Să fi fost fericit echivala cu

uitarea definitivă a identității gândirii mele, coagulată în jurul lipsei de sens a vieții. Totul e atât

de absurd că-mi vine să plâng de fericire. Oamenii încremenesc în fața perspectivei libertății

absolute, ce prilejuiește cele mai insolite metamorfoze în real ale posibilului. Sunt niște

manieriști înfricoșați să devină ceea ce sunt, sfioși până la umili în fața modelului cutumiar.

Convulsiile conștiinței lor când le spui că viața n-are niciun sens m-au plictisit și amuzat teribil.

E cea mai mare bucurie că viața n-are sens, înseamnă că putem fi surprinși, că putem trăi

ingenuitatea reacției spontane la stimul neprevăzut, că, la urma urmelor, e totuna că îmbrățișezi o

femeie sau că traversezi strada și-o mașină îți împrăștie creierii pe asfalt. Deznodământul e

întotdeauna același, nu ne rămâne nicio fărâmă de speranță că lucrurile se vor schimba și că vor

continua după. Epuizăm sau nu tot ce ne poate fi dat, oricum sfârșim sub epitaf. Viața n-ar fi

suportabilă dacă nu s-ar termina. Intensitatea senzațiilor își are ultimul fundament în faptul că ele

sunt finite. Nu există senzație repetabilă la infinit, pentru că s-ar toci sensibilitatea și n-ar mai fi

senzație. Sclav eternității, nu m-aș putea nici urî, nici iubi, nu aș putea să mă raportez la mine

însumi. Dar acum pot și o fac. Mă iubesc și mă urăsc cu aceeași dăruire. Îmi sunt un Dumnezeu

detronat în fiecare clipă, după chipul și asemănarea Lui. Gestul său... Asta înseamnă ceva. Sau

nu. Cel mai probabil nu. Dar...

Am apăsat pe trăgaci.