9LLWRUXO üL FRQGL &LRQDOXO vQ OLPELOH URPDQLFH … · sus men ionate, ca unic autor (Gramatica...

Cecilia Mihaela POPESCU

CECILIA MIHAELA POPESCU este lector doctor la Facultatea de Litere a Universit ii din Craiova, unde pred lingvistic general , lingvistic romanic i limba latin . Doctor în Filologie din 2006, cu lucrarea Exprimarea poten ialului i a irealului în latin , francez i român , coordonat de prof. dr. h.c. mult. Maria Iliescu, a publicat studii în domeniile mai sus men ionate, ca unic autor (Gramatica comparat a limbilor romanice. Note de curs – 2012, No iuni de morfosintax a limbii latine. Grupul nominal – 2010) sau în colaborare (Dic ionar de împrumuturi lexicale din limba francez – 2009 i Typologie des emprunts lexicaux français en roumain. Fondements théoriques, dynamique et catégorisation sémantique – 2011) i numeroase articole în reviste de specialitate de prestigiu, din ar sau din str in tate (Studii i cercet ri lingvistice, Revue roumaine de linguistique, Revue de Linguistique Romane, Zeitschrift fur Franzosische Sprache und Literatur). A f cut parte, al turi de cercet tori de renume, din dou granturi cu finan are CNCS i din alte douproiecte interna ionale.

Copyright © 2013 Universitaria Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României

POPESCU, CECILIA MIHAELA Viitorul i condi ionalul în limbile romanice. Abordare morfosintactic i

categorizare semantic din perspectiv diacronic / Cecilia Mihaela Popescu. - Craiova : Universitaria, 2013

Bibliogr. ISBN 978-606-14-0636-4

81

Referen i tiin ifici: Prof. univ. dr. Gabriela Scurtu Prof. univ. dr. Cristiana Teodorescu

„Aceast lucrare a fost finan at din contractul POSDRU /89/l.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinan at din Fondul Social European, prin Programul Opera ional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013”.

« Cette étude a été financée par le contrat POSDRU/89/1.5/S/61968, projet stratégique ID 61968 (2009), cofinancé par le Fonds Social Européen, dans le cadre du Programme Opérationnel Sectoriel Développement des Ressources Humaines 2007-2013 ».

Meo magistro, Dr. H. C. mult. Maria Iliescu, gratitudine et illustre aestimatione

7

CUPRINS

PROBLEMELE LINGVISTICE ALE VIITORULUI I CONDI IONALULUI DIN LIMBILE ROMANICE....................................................................................................11

0.1. Prezentare general a proiectului .............................................................................11 0.2. Viitorul i condi ionalul: ipostaze romanice. Identitate de form , identitate de sens?.........................................................................................................................................16

0.2.1. Inventarul formelor ...........................................................................................16 0.2.2. Nivelul de con inut al viitorului i condi ionalului romanic .............................23 0.2.3. Rela ia dintre viitor i condi ional în spa iul romanic. Arii de congruenintralingvistic i interlingvistic ................................................................................34

0.3. Pentru o semantic a viitorului i condi ionalului în limbile romanice. O gril de analiz .............................................................................................................................40

0.3.1. Preliminarii .......................................................................................................40 0.3.2. Viitorul: timp sau mod? ....................................................................................42

0.3.2.1. Articularea temporalit ii cu modalitatea ..............................................420.3.2.2. Preciz ri metodologice..........................................................................440.3.2.3. De la limb la discurs............................................................................47

0.3.2.3.1. Utiliz rile temporale.............................................................. 47 0.3.2.3.2. Utiliz rile epistemice............................................................. 50 0.3.2.3.3. Utiliz rile ilocu ionare i argumentative ................................. 53

0.3.2.4. Considera ii finale .................................................................................560.3.3. Condi ionalul: mod sau timp?...........................................................................57

0.3.3.1. Preciz ri metodologice..........................................................................570.3.3.1.1. Un posibil model de analiz la nivel intralingvistic.................. 58 0.3.3.1.2. De la limb la discurs: configurarea valorilor condi ionalului în

spa iul romanic.......................................................................................... 60 0.3.3.2. Condi ionalul de tip temporal – „viitor în trecut” .................................650.3.3.3. Condi ionalul de tip modal ....................................................................69

0.3.3.3.1. Condi ionalul cu valoare pur epistemic ................................. 70 0.3.3.3.2. Condi ionalul cu valoare eviden ialo-cita ional ...................... 74

0.3.3.4. Condi ionalul de tip ilocu ionar i argumentativ...................................760.3.3.4.1. Condi ionalul ipotetic............................................................ 77 0.3.3.4.2. Condi ionalul atenuativ ......................................................... 79 0.3.3.4.3. Condi ionalul cu valoare de „ireal accidental”......................... 82

0.3.3.5. Concluzii finale .....................................................................................83

8

PARTEA I. PERSPECTIV SINCRONIC .................................................................85

CAPITOLUL I. CATEGORIZAREA SEMANTIC A VIITORULUI ÎN LIMBILE ROMANICE ......................................................................................................................87

1.1. Preciz ri metodologice.............................................................................................87 1.2. Viitorul temporal ......................................................................................................89

1.2.1. Viitorul temporal predictiv ...............................................................................89 1.2.2. Viitorul de perspectiv sau viitorul istoric........................................................91 1.2.3. Ocuren ele temporale/deictice ale viitorului cu nuan modal ........................91

1.2.4. Specializarea paradigmelor de viitor din limba român ....................................931.3. Viitorul modal ..........................................................................................................94

1.3.1. Preliminarii .......................................................................................................94 1.3.2.Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba francezcontemporan ..............................................................................................................96

1.3.2.1. Caracteristici interne i externe ale turnurilor construite cu un V epistemic ............................................................................................................961.3.2.2. Doi parametri pertinen i focaliza i în reprezentarea „epistemicului probabil” din limba francez ..............................................................................981.3.2.3. Condi ionalul cu valoare de poten ial /probabil/ .................................1011.3.2.4. Câteva concluzii ..................................................................................107

1.3.3. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba spaniolcontemporan ............................................................................................................108

1.3.3.1. Preliminarii..........................................................................................1081.3.3.2. Semantismul lexical al verbului, un parametru pertinent în actualizarea probabilit ii epistemice în spaniol .................................................................1101.3.3.3. Alte particularit i semantico-sintactice ale turnurilor construite cu V epistemic ..........................................................................................................1121.3.3.3. Forma în –ría cu valoare de POT /probabil/ în [TRECUT] ................1141.3.3.4. Utiliz rile concesive ale viitorului i condi ionalului din spaniol .....1161.3.3.5. Câteva concluzii ..................................................................................117

1.3.4. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba italiancontemporan ............................................................................................................117

1.3.4.1. Particularit i sintactico-semantice, de frecven i de registru ale viitorului epistemic din italian ........................................................................1171.3.4.2. Futuro epistemico vs. dovere/potere + infinitiv ..................................1201.3.4.3. Futuro concessivo................................................................................1231.3.4.4. Câteva concluzii ..................................................................................123

1.3.5. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba româncontemporan ............................................................................................................124

1.3.5.1. Modalit i de reprezentare discursiv a poten ialului /probabil/ în limba român contemporan ......................................................................................1241.3.5.2. Particularit i semantico-sintactice ale formelor de prezumptiv (Foi, FoiG i FoiP) ....................................................................................................125

1.3.6. Concluzii finale...............................................................................................135

9

CAPITOLUL II. CATEGORIZAREA SEMANTIC A CONDI IONALULUI ÎN LIMBILE ROMANICE..................................................................................................137

2.1. Preciz ri metodologice...........................................................................................137 2.2. Condi ionalul temporal i configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limbile romanice........................................................................................................................139

2.2.1. Preliminarii .....................................................................................................139 2.2.2. O defini ie noematic a viitorului în trecut.....................................................140 2.2.3. Configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limba francez contemporan..................................................................................................................................142 2.2.4. Configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limba spaniol contemporan..................................................................................................................................147 2.2.5. Configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limba italian contemporan..................................................................................................................................150

2.2.5.1. Preliminarii..........................................................................................1502.2.5.2. Condizionale semplice versus condizionale composto i exprimarea „viitorului în trecut” în istoria limbii italiene...................................................1512.2.5.3. Comportamentul sintactico-semantic i distribu ia formelor de actualizare a „viitorului în trecut” în limba actual ..........................................153

2.2.6. Configurarea lingvistic a „viitorului în trecut” în limba român contemporan..................................................................................................................................156

2.2.6.1. Inventarul formelor .............................................................................1572.2.6.2. Viitorul canonic vs. turnura perifrastic avea + conjunctivul verbului lexical: dou forme de actualizare a „viitorului în trecut” identice? ................1582.2.6.3. Incompatibilitatea Foi i a COND cu lectura de VT ...........................1642.2.6.4. Înainte de concluzii .............................................................................165

2.2.7. Concluzii generale ..........................................................................................166 2.3. Condi ionalul de tip modal (epistemic i/sau eviden ial) .......................................167

2.3.1. Preliminarii .....................................................................................................167 2.3.2. Utiliz rile pur epistemice ale condi ionalului din limba român ....................169 2.3.3. Utiliz rile eviden ialo-cita ionale ale condi ionalului din limba român ........175

2.3.3.1. Modalitatea epistemic i eviden ialitatea – scurt prezentare ...........1752.3.3.2. Diferite abord ri ale « condi ionalului jurnalistic » ............................1762.3.3.3. Preciz ri metodologice........................................................................1772.3.3.4. « Condi ionalul jurnalistic » în româna actual ..................................178

2.3.3.4.1. Caracteristici sintactice........................................................ 178 2.3.3.4.2. Nivelul semantic ................................................................. 181

2.3.3.5. Câteva concluzii ..................................................................................1832.3.4. Considera ii generale ......................................................................................183

PARTEA A II-A. PERSPECTIV DIACRONIC .....................................................185

CAPITOLUL I. DE LA LATIN LA LIMBILE ROMANICE. DOU PROCESE DE GRAMATICALIZARE, VIITORUL I CONDI IONALUL ROMANIC...............187

1.1. Aspecte metodologice ............................................................................................187 1.2. Etapele form rii viitorului i condi ionalului din limbile romanice occidentale189

1.2.1. Latina clasic i târzie: polimorfism i concuren a perifrazelor..........189

10

1.2.2. Perioada preromanic i protoromanic ..........................................................197 1.2.3. O interpretare în cheia parametrilor gramaticaliz rii......................................200 1.2.4. Concluzii.........................................................................................................201

1.3. Originea i evolu ia condi ionalului din limba român ..........................................202

CAPITOLUL II. GRAMATICALIZARE, REGRAMATIZARE I REANALIZARE ÎN EVOLU IA VIITORULUI I A CONDI IONALULUI ÎN FRANCEZ , SPANIOL , ITALIAN I ROMÂN ........................................................................205

2.1. Preliminarii.............................................................................................................205 2.2. Parcursul diacronic al formelor de viitor în interiorul sistemelor verbale romanice.......................................................................................................................................207

2.2.1. Despre viitorul sintetic din limba francez i concuren a sa cu diferite structuri perifrastice ................................................................................................................208 2.2.2. Procesul de ‘regramatizare’ al viitorului sintetic din limba spaniol ..............217 2.2.3. Parcursul diacronic al viitorului sintetic din limba italian spre o form puternic modalizat .................................................................................................................223

2.2.3.1. Comportamentul formei canonice de viitor în italiana antic .............2242.2.3.2. Concuren a dintre forma canonic de viitor din italian i diverse perifraze. Absen a unui viitor de tip andare + infinitiv ...................................227

2.2.4. Despre formele de viitor i cele de prezumptiv din limba român .................230 2.2.5. Câteva concluzii..............................................................................................245

2.3. Parcursul diacronic al formelor de condi ional în interiorul sistemelor verbale romanice........................................................................................................................246

2.3.1. O scurt istorie a formei în -ría din spaniol ..................................................247 2.2.3. Condi ionalul din limba italian contemporan : un caz romanic particular ? 248 2.2.4. Limba român : din nou, concuren a perifrazelor............................................249

ANEX . CONDITIONNEL OU FUTUR DANS LE PASSÉ? L’HISTOIRE D’UN MARQUEUR DE RELATION ANAPHORIQUE.......................................................253

1. Introduction ...............................................................................................................2531.1. État de la question..............................................................................................253 1.2. Objectifs et démarche méthodologique .............................................................255 1.3. Les emplois temporels du successeur de la forme en -roie en français contemporain ............................................................................................................256 1.4. Les valeurs modales du successeur de la forme en -roie en français contemporain..................................................................................................................................256

2. Appui sur la diachronie .............................................................................................2573. Conclusions ...............................................................................................................267

BIBLIOGRAFIE GENERAL ......................................................................................269

SIGLE I ABREVIERI ..................................................................................................299

INDEX RERUM ..............................................................................................................301

PROBLEMELE LINGVISTICE ALE VIITORULUI I CONDI IONALULUI DIN LIMBILE ROMANICE

0.1. Prezentare general a proiectului

0.1.1. Viitorul i condi ionalul romanic reprezint un domeniu bogat i complex de studiu, pe de o parte sub aspectul originii i gramaticaliz rii lor în limb , pe de alt parte, din perspectiva rela iilor semantice care se stabilesc atât între sememele acestor douforme verbale, cât i, în perspectiv contrastiv , între structurile corespondente la nivelul mai multor sisteme lingvistice, în cazul de fa romanice (limbile implicate în cercetarea noastr sunt: franceza, spaniola, italiana i româna). Totodat , viitorul i condi ionalul, crea ii ale limbilor romanice, reprezint modalit i specifice prin care fiecare comunitate lingvistic a reu it s valorifice mo tenirea latin i, pe de alt parte, s redea la nivel de expresie diferite no iuni cognitive.

Abordarea pe care am propus-o în cadrul unei extinse cercet ri postdoctorale, reprezint o continuare a tezei noastre de doctorat, Exprimarea poten ialului i a irealului în latin , francez i român , în direc ia aprofund rii valorilor semantice pe care viitorul i condi ionalul le vehiculeaz în discurs, dar i prin extinderea e antionului de exemplificare cu înc dou limbi romanice: italiana i spaniola. În acela i timp, au fost luate în discu ie i o serie de probleme teoretice generale, complementare domeniului nostru de cercetare,precum: fenomenul gramaticaliz rii i al regramatiz rii anumitor itemi în limb , configurarea rela iei modalo-aspectuo-temporale la nivelul fiec rui sistem lingvistic analizat, considera ii etimologice cu privire la originea auxiliarului de condi ional din limba român , pozi ia prezumptivului în cadrul sistemului verbo-modal al limbii române etc.

A adar, cercetare de fa se dore te a fi o panoram reprezentativ i variat din punct de vedere al problematicii, al perspectivelor i al analizei întreprinse asupra diferitelor aspecte pe care cele dou paradigme verbale le reflect în limbile romanice vizate.

Pentru aceasta, un prim obiectiv al proiectului l-a constituit documentarea preliminar privind problematica propus , cu urm toarele activit i: definirea ariei de cercetare, stabilirea metodologiei cercet rii, selectarea surselor de informare în vederea constituirii instrumentarului de cercetare i identificarea lacunelor i a neclarit ilor în cercet rile din domeniu, urm rindu-se realizarea unei sinteze a studiilor i a teoriilor întreprinse asupra viitorului i condi ionalului atât la nivelul fiec rui sistem lingvistic în parte, cât i în cercet rile mai generale sau contrastive i crearea unui model conceptual-analitic, uniform i viabil pentru toate cele patru sisteme lingvistice vizate.

Pe de alt parte, cercetarea noastr a urm rit s re-integreze studiile i cercet rile f cute în lingvistica româneasc în contextul mai larg al lingvisticii romanice, deschizând astfel o nou perspectiv în domeniu, ca baz de reflec ie pentru cercet ri ulterioare. În aceea i direc ie se înscrie i inten ia implicit de a sublinia, o dat în plus, fizionomia latin , locul i importan a în aria romanic a limbii române prin racordarea la sistemul de valori al limbilor cu aceea i descenden latin .

Viitorul i condi ionalul în limbile romanice

12

Etapa constituirii Bibliografiei proiectului ca suport teoretic privind problematica viitorului i a condi ionalului atât pentru fiecare din cele patru limbi romanice (privite în sincronie i în diacronie, uneori i prin raportare la varia iile diatopice), cat i la nivel contrastiv, a condus la stabilirea unui inventar – baz pentru numeroase cercet ri ulterioare în domeniul lingvisticii romanice, apt s furnizeze un important instrumentar de cercetare la nivel teoretic i practic.

Cel de-al doilea obiectiv tiin ific al proiectului l-a constituit analiza critic i sinteza materialului bibliografic consultat, în urma acestui proces realizându-se un set de fi e de lectur analitic . Prin selec ia i categorizarea materialului bibliografic, au fost puse în eviden aspectele relevante pentru domeniul nostru de studiu i au fost definite conceptele opera ionale mobilizate în cercetare (gramaticalizare, rela ie modalo-aspectuo-temporal , tipologie i varia ie semantic , variant / invariant , semnifica ie prototipic / efect de sens etc.) etc..

Totodat , coroborarea celor dou obiective a condus la identificarea lacunelor i a neclarit ilor din acest domeniu, multiple, în special, la nivelul cercet rilor întreprinse asupra limbii române.

0.1.2. În ceea ce prive te cadrul teoretic care a stat la baza structur rii materialului nostru de cercetare i pe care s-a fundamentat i partea final a studiului, acesta este cel al teoriilor asupra procesului de gramaticalizare prin care se în elege în mod tradi ional:

« […] procesul de transformare, în evolu ia unei limbi sau în trecerea de la o limbla alta, a unui lexem autonom într-un morfem gramatical, prin pierderea autonomiei sale lexico-gramaticale » (DSL 2001: 239).

Începând cu studiul lui Antoine Meillet [1912 (1928/1958): 130-148], dosarul gramaticaliz rii apare ca fiind foarte vast. Luând în considerare o mare parte a acestor studii (Lehmann 1985; Kilroe 1989; Bybee, J./R. Perkins/W. Pagliuca 1994; Closs-Traugott, E. 1989; Hopper, J. P./E. Closs-Traugott 1997; Traugott, E./R. Dasher 2002 etc.), am analizat etapele de constituire i de fixare a paradigmelor de viitor i de condi ional în francez , italian , spaniol , dar i în limba român – unde, pe de o parte, s-a observat o complexitate surprinz toare în ceea ce prive te crearea formelor de expresie a viitorului, dar i o diferen iere major fa de celelalte limbi romanice analizate în ceea ce prive te crearea formelor de expresie a condi ionalului. Prin acest demers, s-a încercat în primul rând o motivare a reorganiz rii morfologice i semantice a domeniului verbal, operat de aceste limbi în desprinderea lor de la latin .

Apoi, luând în calcul studiul lui Ch. Lehmann (1985: 303-318) – potrivit c ruia parametrii gramaticaliz rii depind la nivel paradigmatic de gradul de integritate, de caracterul paradigmatic i de variabilitatea paradigmatic a unui item, iar la nivel sintagmatic, de posibilitatea de selec ie, de gradul de fuziune i de variabilitatea sintagmatic a itemului care intr în procesul de gramaticalizare – am urm rit pas cu pas traiectoria de constituire a morfemelor sintetice de viitor, respectiv, de condi ional. În sfâr it, pe baza recentei teorii a regramatiz rii (v. Lindschouw 2011: 51-98) s-a încercat motivarea resemantiz rii i/sau a modific rilor func ionale care au intervenit de-a lungul evolu iei acestor paradigme în limb , proces datorat în mare m sur i concuren ei cu formele perifrastice.

Cecilia Mihaela Popescu

13

Sub acest din urm aspect, cel al modific rilor conceptuale, am avut în vedere cprin procesul de gramaticalizare se înregistreaz urm toarele tipuri de schimb ri semantice (Closs-Traugott: 1989, apud Iliescu 2000: 431):

1. sensurile care denot situa ii externe evolueaz spre sensuri bazate pe situa iiinterne (evaluative, perceptive i cognitive);

2. sensurile bazate pe situa ii externe sau interne dau na tere sensurilor bazate pesitua ii discursive i metalingvistice;

3. în plan evolutiv, sensul tinde s se bazeze din ce în ce mai mult pe atitudineaadoptat de subiectul vorbitor fa de enun ul asertat [s.n.].

Astfel de modific ri conceptuale au fost surprinse în primul rând în cazul verbelor modale din latin (HABERE, VOLERE, DEBERE) al c ror sens deontic a evoluat gradat spre epistemic, iar în aceast din urm zon , s-a trecut adesea de la un epistemic slab la un grad mai puternic (Iliescu 2000: 431). Îns astfel de modific ri conceptuale nu se rezum doar la aceast etap de tranzi ie dinspre latin spre limbile romanice. i în celelalte faze romanice s-au observat evolu ii particulare i surprinz toare. Am ilustrat aceast din urmafirma ie în partea a doua a lucr rii (o parte care ar putea ine loc de concluzii, dar pe care am conceput-o mai degrab ca pe un segment de ni , care s fac leg tura între stadiul actual al cercet rii nostre i posibile reflec ii ulterioare pe aceast tem ) cu istoria fascinant a condi ionalului din limba francez (în fapt, cea mai veche form de condi ional atestat în limbile romanice) care, concurat puternic de structuri perifrastice, nu a încetat s capete sensuri noi i s se gramaticalizeze/gramatizeze în anumite tipare sintactice (v. partea a II a a lucr rii – cap. al II-lea i Anexa).

0.1.3. Lucrarea a fost împ r it în dou p r i, inegal constituite ca num r de pagini, una dedicat sincroniei, alta diacroniei, care îns nu trebuie privite în ruptur una fa de cealalt . Liantul lor îl constituie observarea i analiza permanent a comportamentului semantic i func ional al celor dou paradigme verbale, de altfel, obiectivul tiin ific major al studiului de fa . Acesta este i motivul pentru care categoriz rii semantice a viitorului i condi ionalului în sincronia sistemelor lingvistice studiate îi este consacrat prima i cea mai vast parte a lucr rii.

Scopul acestei prime p r i este, pe de o parte, acela de a distinge anumite tr s turi comune i/sau distincte (în limbile romanice analizate) care s poat motiva caracteristicile morfosintactice i/sau semantice existente la nivel func ional în stadiul actual al fiec reia dintre limbi i s sublinieze totodat faptul c aceste „rezultate” finale impuse în limb au fost dictate de nevoia elementar de a formula i de a transmite mesaje lingvistice eficace i non echivoce, aplicându-se reguli formale cât mai simple cu putin .

A adar, în aceast prim parte, cercetare noastr s-a focalizat asupra func iilor i valorilor pe care cele dou forme verbale le au în comun atât la nivel intralingvistic, cât i interlingvistic. Pornind de la structurarea tripartit în utiliz ri TEMPORALE, MODALE i ILOCU IONARE, operat de Vet/Kampers-Manhe (2001: 89-104) la nivelul

ocuren elor reprezentative ale viitorului i condi ionalului din limba francez , am încercat într-o prim etap s facem o evaluare succint a principalilor parametri (aspectuali, temporali, modali i, în special enun iativi, pragmatici) vehicula i la nivelul fiec rui palier de func ionare a paradigmelor verbale analizate. A rezultat astfel o prim gril de analiz , coerent mai cu seam la nivel intralingvistic.

Pentru a vedea dac acest model analitic se pliaz i la nivelul altor sisteme lingvistice romanice, precum spaniola, italiana i, mai ales, româna i verificând totodatdac ace ti parametri sunt într-adev r reprezentativi pentru toate tipurile de utiliz ri, am


14

aprofundat modul de configurare a celor trei paliere de semnifica ie amintite anterior (TEMPORAL, MODAL, ILOCU IONAR), în special la nivelul limbilor romanice care manifest anumite particularit i semantico-sintactice.

A adar, în afara utiliz rilor temporale (viitor deictic, viitor în trecut etc.) – a c ror analiz a dep it cadrul restrâns al teoriilor sintactice, fiind racordat la datele oferite de analizele semantico-pragmatice (v. partea I – cap II.1) din ultimele decenii, au fost aprofundate utiliz rile modale de tip conjectural, inferen ial i/sau eviden ial ale viitorului i condi ionalului care au pus în lumin diferen e semnificative în ceea ce prive te

distribu ia între forme i func ii, atât în cadrul aceleia i limbi, cât, mai ales, de la un sistem lingvistic la altul, inând cont de faptul c fiecare comunitate lingvistic decupeaz diferit realitatea extralingvistic . Tot în aceast prim parte au fost analizate i utiliz rile ilocu ionare i argumentative ale viitorului i condi ionalului în francez , spaniol , italiani român , unde nu s-au observat divergen e majore de la un sistem lingvistic la altul, cu

excep ia configur rii zonei ipotetice. Organizarea conceptual (intern ) a analizei semantice s-a f cut într-o prim etap

pe baza opozi iei: [+ existen a unei tr s turi semantice temporale] versus [+ existen a unei tr s turi semantice modale] (v. Squartini 2004a: 68-96), încercându-se astfel o categorizare semantic a distribu iilor celor dou paradigme verbale analizate atât în interiorul unei singure limbi, cât i în spectrul romanic. În acest punct, s-a acordat o aten ie special unor probleme specifice pentru fiecare sistem lingvistic studiat. Existen a prezumtivului în limba român sau a unui „viitor concesiv” în italian , dar i statutul controversat de care dispune condi ionalul în lingvistica francez sunt numai câteva dintre punctele înc dezb tute în literatura de specialitate care au fost abordate i în demersul nostru.

Cea de-a doua etap a organiz rii analizei semantice a fost structurarea dihotomica valorilor decelate anterior pe baza opozi iei sens unic versus invariant semantic pentru fiecare din cele dou paradigme verbale. La acest nivel analitic, a fost luat în discu ie func ionarea, de exemplu, în limba francez a condi ionalului ca „viitor în trecut” sau a prezumtivului din limba român care dispune atât de forme, cât i de valori comune cu cele ale viitorului i condi ionalului etc. În cel de-al treilea stadiu al analizei semantice, au fost studiate numeroasele efecte de sens, semnifica ii secundare valorilor primare ale acestor dou paradigme, enumerate de gramaticile fiec rei limbi analizate, dar rareori dispuse în anumite taxonomii i rela ii.

0.1.4. Pornind de la premisa potrivit c reia politica lingvistic trebuie dublat de o politic educa ional armonioas , care s foloseasc toate studiile din domeniu pentru a- i îmbog i metodele i tehnicile, cercetarea pe care o am propus-o în cadrul acestui proiect subliniaz asem n rile i diferen ele dintre cele patru limbi romanice la nivelul morfosintaxei i semanticii domeniului verbal, compara ia având astfel o real utilitate din punct de vedere al pred rii i înv rii acestor limbi.

Totodat , rezultatele cercet rii noastre pot fi fructificate cu succes atât în domeniul lingvisticii romanice, cât i în domeniul lingvisticii generale, g sindu- i aplicabilitate i în traductologie.

Sincronizat a adar cu noile cercet ri din lingvistica interna ional , dar i din lingvistica româneasc (v. Iliescu 1999, 2000; Zafiu 2009; Tasmowski/Coene 2006 etc.), studiul pe care îl propunem se relev printr-un grad ridicat de dificultate atât din perspectiva materialului amplu (ca timp istoric i ca spa iu lingvistic) care formeaz baza sa de exemplificare, dar i prin natura îns i a problematicii studiate, complexitatea noematic , pe de o parte, i pluralitatea semnifica iilor celor dou paradigme verbale,


15

viitorul i condi ionalul, pe de alt parte, fiind unanim recunoscute în literatura de specialitate.

Bazându-ne atât pe metodologia i pe rezultatele unor cercet ri anterioare în domeniu – dat fiind faptul c aceast lucrare reprezint o continuare a tezei noastre de doctorat –, dar i pe posibilit ile moderne de cercetare (utilizarea unor baze de date electronice, mobilit ile de cercetare etc.), consider m c proiectul a reu it s duc la bun sfâr it obiectivele propuse.

În concluzie, dincolo de aprofundarea unor probleme specifice pentru fiecare sistem lingvistic studiat, precum: natura prezumtivului în limba român , existen a unui „viitor concesiv” în italian sau statutul controversat de care dispune condi ionalul în lingvistica francez , originalitatea i noutatea modelului de abordare conceptual const în aprofundarea ideii potrivit c reia, în interiorul spa iului romanic (de la vest spre est), semnifica ia structurilor latine originare pentru semantemul [condi ional] se gramaticalizeaz gradat de la obiectiv spre subiectiv. Astfel, cu toate c fiecare comunitate lingvistic realizeaz în mod diferit decupajul realit ii extralingvistice, existen a unui material originar comun la nivel de expresie, dublat de o orientare conceptual coerentpoate demonstra c , în cazul de fa , ne afl m în prezen a unui/unor fenomen(e) cognitiv(e) romanic(e). În acest cadru, decelarea direc iei de evolu ie a viitorului i a condi ionalului din limba român cap t noi valen e atât la nivel metodologic, cât i la nivel tiin ific (conceptual), dat fiind faptul c :

- în ciuda importan ei i a frecven ei de utilizare, aceste dou paradigme nu beneficiaz (în ansamblu) nici în lingvistica str in , nici în lingvistica româneascde studii aprofundate asupra configur rii unor poten iale interconexiuni func ionale i / sau semantice;

- eterogenitatea metodologiilor de cercetare nu a condus la crearea unei perspective de ansamblu coerente asupra statutului celor dou paradigme la nivelul sistemului verbal al limbii române. A adar, originalitatea cercet rii noastre nu const în tematica abordat , ci mai cu

seam în modelul conceptual-analitic pe care îl propune, în încercarea de pliere a acestuia la nivelul a patru sisteme lingvistice înrudite, dar care sunt totu i reprezentative pentru comunit i lingvistice caracterizate printr-un mental i un grad de cultur i civiliza ie specific, acest din urm aspect determinând i caracterul interdisciplinar al studiului de fa . Apoi, alte elemente de noutate i de originalitate ale modelului de abordare conceptual constau, dup p rerea noastr , în:

1. clarificarea unor concepte teoretice, confirmarea i dezvoltarea anumitor teorii înspecial din domeniul gramaticaliz rii pe baza faptelor de limb analizate;

2. configurarea primului studiu cu dubl focalizare inter i intra lingvistic asuprafaptelor de limb luate în discu ie;

3. configurarea primei abord ri de amploare simultan asupra viitorului icondi ionalului din limba român ;

4. sublinierea fizionomiei latine, a locului i a importan ei în aria romanic a limbiiromâne prin racordarea la sistemul de valori al limbilor cu aceea i descendenlatin , în ideea de a se renun a la explicarea unor fapte de limb prin intermediula a-numitei „comuniuni balcanice”.

Spre aceste zone de impact se focalizeaz cercetarea pe care o propunem în continuare.


0.2. Viitorul i condi ionalul: ipostaze romanice. Identitate de form , identitate de sens?

0.2.1. Inventarul formelor

0.2.1.1. Este deja un fapt general acceptat (cf. Thielmann 1885; Bourciez 1967; Pinkster 1987 ; Rohlfs 1968; Roberts 1992 ; Nocentini 2001 etc.)1 în literatura de specialitate c în limbile romanice occidentale (francez , spaniol , portughez 2, italian ), viitorul (siglat de acum în text: V) i condi ionalul (siglat de acum în text: COND) prezintun „izomorfism compozi ional” (Squartini 2004a: 68) datorat originii lor comune din construc ia perifrastic latin cu auxiliarul HABERE „a avea” – fenomen schematizat dupcum urmeaz :

(I) CANTARE HABEO -------› viitor: (fr.) chanterai; (sp.) cantaré, (port.) cantarei, (it.) canterò

(II) a. CANTARE HABEBAM -------› condi ional: (fr.) chanterais; (sp., port.) cantaría, (it. veche) cantaría

b. CANTARE HABUI -------› condi ional: (it. veche i it. modern ) canterei

În rezumat3, limbile romanice occidentale (franceza, spaniola, portugheza, italiana) selecteaz toate acela i auxiliar, i.e. HABERE, atât pentru structura morfematic a formei (simple) de V, cât i pentru construirea unei noi paradigme verbale, cea a COND. Dupcum se observ din schema de mai sus, formele sintetice actuale ale V pornesc în toat aria Romaniei Occidentale de la aceea i structur perifrastic cu auxiliarul HABERE la prezent, postpus formei infinitivale. Nu despre aceea i uniformitate poate fi vorba i în cazul formelor (simple) de COND din spectrul romanic amintit anterior, pentru c o structuroriginar comun – de aceast dat , perifraza cu auxiliarul conjugat la indicativ imperfect, precedat de infinitivul verbului lexical –, se întâlne te doar în fazele vechi de evolu ie ale tuturor acestor patru limbi. Mai precis, perifraza CANTARE HABEBAM reprezint etimonul COND din francez , spaniol i portughez , în toate etapele lor de evolu ie, dar i din italiana veche. Începând îns din sec. al XVI-lea – al XVII-lea, formele de COND având ca

1 O pozi ie divergent i o nou ipotez , pu in conving toare pentru unii speciali ti (v. Wilmet 2001: 23, nota nr. 4), în leg tur cu originea formelor de V i de COND din limba francez apare la Lanly (1996 [1973]). 2 Cu toate c nu face obiectul acestui studiu, vom vorbi totu i, pentru coeren a discursului nostru, i despre structura morfematic a V i a COND din limba portughez actual . Situa ia din portughezne va ajuta totodat i pentru exemplificarea stadiilor de gramaticalizare ale respectivelor morfeme verbale. 3 O descriere diacronic am nun it va fi realizat în partea a II-a a lucr rii, în cap. I, II, dar i în Anex .


17

baz structura perifrastic latin cu auxiliarul la indicativ perfect, i.e., CANTARE HABUI, s-au impus treptat în italian , acestea dând na tere formei canonice din limba modern . Nu vom intra pentru moment în detalii referitoare la evolu ia respectivelor structuri de la latin spre limbile romanice4, dar consider m necesar, din ra iuni metodologice i discursive, s prezent m schematic structura morfematic a paradigmelor luate în discu ie, în stadiul actual al fiec reia din limbile men ionate anterior. Viitorul (forma simpl ) din limbile romanice occidentale [cu titulatura: futur simple– în francez ; futuro simple/sintético/imperfecto – în spaniol ; futuro semplice – în italian ] este o structur sintetic rezultat prin aglutinarea componentelor construc iei latine ti CANTARE HABEO, auxiliarul de origine fiind ast zi un morfem desinen ial, a a cum se poate observa i din tabelul de mai jos:

FRANCEZ SPANIOL ITALIAN PORTUGHEZA

chanter + ai >chanterai

cantar + (h)e > cantaré cantare + (h)o > canterò

cantarei

chanter + as > chanteras

cantar + (h)as > cantarás

cantare + (h)ai > canterai

cantarás

chanter + a > chantera cantar + (h)a > cantará cantare + (h)a > canterà

cantará

chanter + (av)ons > chanterons

cantar + (h)emos > cantaremos

cantare + (av)emo5 > canteremo

cantaremos

chanter + (av)ez > chanterez

cantar + (h)éis > cantaréis

cantare + (h)éis > canterete

cantareis

chanter + ont > chanteront

cantar + (h)an > cantarán

cantare + (h)an > canteranno

cantarão

Tabel nr. 1Structura morfematic a viitorului (forma simpl ) în francez , spaniol , italian i portughez

Viitorul anterior romanic [denumit futur antérieur/futur composé – în francez ; futuro compuesto (sau antefuturo la Andrés Bello), în spaniol ; futuro composto – în italian ] este o construc ie analitic cu urm toarea structur morfematic : viitorul auxiliarului + participiul trecut al verbului lexical:

(fr.) j’aurai chanté (sp.) habré cantado

(it.) avrò cantato (port.) terei cantado

COND (forma simpl ) [cu nomenclatura: conditionnel simple – în francez ; condicional simple (futuro del pasado sau pospretérito la Andrés Bello) – în spaniol ; condizionale semplice – în italian ] este, în limbile romanice occidentale, o structursintetic , cu HABEBAM/HABUI în stadiul de desinen :

4 Despre etapele gramaticaliz rii fiec rei structuri originare în limbile analizate, v. partea a II-a, cap. I i II. 5 (av)emo = form învechit ; ast zi abbiamo.


18

FRANCEZ SPANIOL ITALIAN ROMÂN PORTUGHEZchanter + (av)ais

> chanteraiscantar +(hab)ía >

cantaríacantar + ei6 >

cantereia cânta cantaria

chanter + (av)ais > chanterais

cantar + (hab)ías > cantarías

cantar + (av)esti > canteresti

ai cânta cantarias

chanter + (av)ait > chanterait

cantar + (hab)ía > cantaría

cantar + ebbe > canterebbe

ar cânta cantaria

chanter + (av)ions >

chanterions

cantar + (hab)íamos > cantaríamos

cantar + (av)emmo > canteremmo

am cânta cantaríamos

chanter + (av)iez > chanteriez

cantar + (hab)íais > cantaríais

cantar + (av)este > cantereste

a i cânta cantaríeis

chanter + (av)aient >

chanteraient

cantar + (hab)ían > cantarían

cantar + ebbero > canterebbero

ar cânta cantariam

Tabel nr. 2 Structura morfematic a condi ionalului (forma simpl /de prezent) în francez , spaniol , italian ,

român i portughez

În ceea ce prive te formele de « trecut » ale COND [denumite conditionnel passé – în francez ; condicional compuesto (sau antepospretérito, la Andrés Bello) – în spaniol i condizionale composto – în italian ], în limbile romanice occidentale, acestea sunt de asemenea structuri analitice, construite din forma simpl a COND auxiliarului + participiul trecut al verbului lexical: (fr.) j’aurais chanté; (sp.) habría cantado; (it.) avrei cantato i (port.) teria cantado. Înainte de a prezenta structurile corespondente din limba român se cuvine spunct m câteva aspecte caracteristice pentru nivelul formal al paradigmelor de V i de COND din limbile romanice occidentale:

1. în francez , spaniol , portughez i italian , V I i COND „prezent” sunt forme verbale simple rezultate prin gramaticalizarea perifrazei latine ti CANTARE HABEO (pentru V), respectiv, CANTERE HABEBAM/HABUI (pentru COND);

2. în toate cele patru limbi romanice occidentale se selecteaz acela i verb modal latin, HABERE, pentru crearea ambelor paradigme verbale;

3. o prim diferen apare totu i în cazul limbii italiene moderne: dac V se construie te la fel ca în francez , spaniol sau portughez , cu formele verbului HABERE conjugat la indicativ prezent, pentru COND, limba italian modernopteaz pentru formele de perfect ale aceluia i verb: HABUI, HABUISTI, HABUIT etc.( i nu pentru cele de imperfect). Cantaría/canteria (adic formele rezultate din CANTERE HABEBAM) mai apar în italiana actual la nivel dialectal (v. Reinheimer-Rîpeanu 2001: 287, nota nr. 64) sau în limbajul poetic modern (v. Glessgen 2007: 204).

4. limba portughez modern este singura limb romanic în care pronumele clitice (mai) apar interpuse între infinitiv i auxiliar, fapt care dovede te c aici procesul de gramaticalizare nu este pe deplin încheiat, sintagma nefiind total sudat (v. ex. 1 a, b; 2a, b; 3a, b):

6 ei = form învechit ; ast zi ebbi.


19

(1) a. *Cantarei-lhe a minha canão. versus b. Cantar-lhe-ei a minha canão(Teyssier 2004: 245).

„Îi voi cânta cântecul meu”, « Je lui chanterai ma chanson »; (2) a. *Encontraremo-nos em Lisboa. versus b. Encontrar-nos-emos em Lisboa

(Teyssier 2004: 245). « Nous nous rencontrerons à Lisbonne ». (3) a. *Receberia-o com muito gosto. versus b. Recebê-lo-ia com muito gosto

(Teyssier 2004: 245). „Îl voi primi cu pl cere”,

« Je lui recevrais très volontiers »7.

5. în limbile iberoromanice (spaniol i portughez ), în zona de manifestare lingvistic a [PROSPECTIVULUI] mai exist o paradigm de V care apar ine modului subjonctiv (cu titulatura: „el futuro simple/ el futuro compuesto de subjunctivo”). Cu toate c nu reprezint obiectul propriu-zis de studiu al cercet rii de fa , amintim totu i c acest compartiment verbal prezint o form simpl , cu originea în viitorul anterior latin (confundat în latina târzie cu subjonctivul perfect): (sp.) cantare, cantares, cantare etc./(port.) cantar, cantares, cantar etc. i o form compus cu urm toarea structur morfematic : viitorul simplu subjonctiv al auxiliarului + participiul trecut al verbului lexical. Din punct de vedere semantic, aceast paradigm exprim o ac iune eventual sau ipotic (v. Se alguien insultare al rey, sea procesado – apud Reinheimer-Rîpeanu 2001: 274), din punct de vedere sintactic fiind restrâns la construc iile dependente condi ionale sau temporale/relative cu sens condi ional. În spaniola medieval viitorul subjonctivului avea o frecven de utilizare mult mai mare fa de limba modernunde continu s fie semnalat în unele dialecte (precum cele din nord-vestul Spaniei – v. Ridruejo 1975: 123-134; Reinheimer-Rîpeanu 2001: 274, nota nr. 54; Pato 2006: 977-986). În orice caz, pozi ia sa în limba literar este incert : în timp ce unii lingvi ti (Alarcos Llorach 1994; Gili Gaya 1985: 183, apud Reinheimer-Rîpeanu 2001: 274, nota nr. 55) îl consider „un puro fósil”, în alte lucr ri se afirm c aceast paradigm func ioneaz înc liber în limba spaniol scris , cu o mai mare utilizare în textele administrative, normativo-juridice sau literare (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 274).

6. în francez , spaniol i portughez , V sintetic cu valoare pur temporal este concurat de anumite structuri perifrastice formate cu auxiliarul verbului „a merge” la indicativ prezent i urmat de infinitivul verbului lexical: (fr.) aller + infinitiv; (sp.) ir + a + infinitiv; (port.) ir + infinitiv. În italian , o structur echivalent cu cele men ionate anterior este andare a + infinitiv, dar i forma progresiv , stare per + infinitiv. Toate aceste turnuri nu se suprapun complet peste semantismul

7 Trebuie totu i men ionat faptul c aceste turnuri sintactice care pun în eviden în portughez cele dou componente originare ale V i COND depind, pe de o parte, de anumite constrângeri sintactice (cf. exemplul (1) cu un enun subordonat, de tip condi ional, ca: Não sei se lhe cantarei a minha canão (Teyssier 2004: 246) „Nu tiu dac îi voi cânta cântecul meu”/ « Je ne sais si je lui chanteraima chanson »), iar, pe de alt parte, de registrul de limb folosit (în sensul c utilizarea acestor insule clitice apare în limba literar scris , limba vorbit nerecurgând la astfel de formul ri sintactice).


20

formelor sintetice corespondente, deoarece ele sunt înc rcate suplimentar cu diferite nuan e aspectuale, ca de pild : [+iminen în viitor], [+ac iune incoativ ], [+ac iune progresiv ] etc.8.

7. în exprimarea diferitelor nuan e modale, V sintetic i COND apar, de asemenea, concurate în francez i în italian (în special, în limba vorbit ), mai rar i în spaniol , de structuri perifrastice construite cu verbele modale (în ordinea frecven ei): devoir/dovere/deber de + infinitiv, pouvoir + infinitiv sau vouloir/volere (în special, volevo) + infinitiv sau cu urma ii lui HABERE, i.e.turnura cu valoare deontic (din italiana vorbit ) avere da + infinitiv (Saffi 2010: 32).

0.2.1.2. O analiz asupra modului de reprezentare a timpului lingvistic în limba român scoate la iveal puternica tendin a acestui sistem lingvistic pentru un înalt grad de analitism, traductibil în manier general prin efortul remarcabil de transparen a formelor. Dar, dac o astfel de atitudine pare s nu se reg seasc în zona de expresie a [TRECUTULUI] – o zon incident in-actualului, dar care, gra ie memoriei poate fi controlat , recuperat i posedat – (unde româna prefer , în general, expresia sintetic ), ea st îns la baza denomin rii [PROSPECTIVULUI] – un non-actual care nu este i care nu poate fi cuantificat. Româna a ales de aceast dat modalitatea analitic de reprezentare lingvistic . A adar, limba român , spre deosebire de celelalte limbi romanice discutate anterior, a preferat formele analitice, construindu- i V fie cu ajutorul auxiliarului VELLE > VOLERE, fie cu ajutorul lui HABERE. F când i de aceast dat abstrac ie de datele diacronice (v. în acest sens Iliescu 2000: 429-441), amintim doar c în limba modern i contemporan V dispune de patru paradigme verbale (ceea ce reprezint o particularitate a limbii române în spectrul romanic) a c ror structur morfematic o red m mai jos:

VIITORUL – TIPUL 1 este considerat a fi forma canonic de viitor, exclusiv literari « cu un anumit caracter livresc » (v. Avram 1997, apud Reinheimer-Rîpeanu

2001: 270): a vrea (< VOLERE) + infinitivul scurt al verbului lexical. Ca auxiliar, a vrea1 are (la prezent indicativ) o paradigm special , diferit de cea a verbului lexical plin a vrea2 : cf. a vrea1 (voi, vei, va, vom, ve i, vor) vs. a vrea2 (vreau, vrei, vrea, vrem, vre i, vor). VIITORUL – TIPUL 2 reprezint , de fapt, o variant a V-Tipul 1, rezultat prin eroziunea formelor auxiliarului a vrea1, redus de aceast dat la variantele formale: oi, oi / i / ei / îi, o / a, om, i / o i, oi i urmat de infinitivul scurt al verbului lexical. VIITORUL – TIPUL 3 prezint structura morfematic urm toare: auxiliarul a avea(< HABERE)9, cu formele pline de la indicativ prezent (am, ai, are, avem, ave i, au) + conjunctivul prezent al verbului lexical: am s cânt, ai s cân i etc.

8 Concuren a existent la nivel func ional, în limbile romanice occidentale, între formele sintetice de V sau de COND i anumite structuri perifrastice va fi discutat în diferite capitole din partea I a lucr rii, cu toate c nu constituie obiectul propriu-zis al cercet rii de fa . Pentru evolu ia diacronic , v. partea a II-a a lucr rii, cap. al II-lea. 9 Originea acestei structuri prospective o reprezint turnura perifrastic latin HABEO AD CANTARE. În ceea ce prive te înlocuirea infinitivului cu conjunctivul, vezi âra (2009: 149); C l ra u (1987: 161-213) i, în special, Becker (2010: 268) care consider c cele dou paradigme verbale se caracterizeaz printr-o suprapunere conceptual deoarece “[...] the Infinitive as well as the


21

VIITORUL – TIPUL 4 reprezint tot o variant a V-Tipul 1, al c rei auxiliar a suferit reduc ia la invariabila o urmat de conjunctivul prezent al verbului lexical: o s cânt, o s cân i etc.

Aceste patru paradigme ale Viitorului I din limba român actual sunt exemplificate în tabelul de mai jos:

Paradigma formelor de viitor din limba român actualVIITOR – TIPUL

I VIITOR – TIPUL

II VIITOR – TIPUL

III VIITOR – TIPUL

IV voi cânta oi cânta am s cânt o s cântvei cânta i (ei, îi, oi) cânta ai s cân i o s cân iva cânta o (a) cânta are s cânte o s cânte

vom cânta om cânta avem s cânt m o s cânt mve i cânta i (e i, î i, o i) cânta ave i s cânta i o s cânta ivor cânta or cânta au s cânte o (or) s cânte

Tabel nr. 3 Structura morfematic a celor patru tipuri de viitor în limba român modern i contemporan

În ceea ce prive te paradigma „de trecut” [numit de gramatici „viitor anterior” sau „viitor II”], pentru toate cele patru tipare prospective prezentate mai sus, exist un singur tip corespondent. Este vorba de o structur supracompus , format din viitorul auxiliarului a fi (în general, forma canonic , neerodat ) + participiul trecut al verbului lexical: (v)oi fi cântat, vei ( i, ei, -i, îi) fi cântat, va (o, a) fi cântat, vom (om) fi cântat, ve i ( i, e i, î i o i) fi cântat, vor (or) fi cântat (GALR 2005, I: 445).

În domeniul prospectivului modal, limba român prezint , de asemenea, mai multe paradigme. În primul rând este vorba de paradigma COND, un mod verbal aparent cu douforme:

I. o form de prezent (numit de gramatici „condi ional prezent”) care, spre deosebire de corespondentele sale din limbile romanice occidentale, este o structuranalitic construit cu afixul a , ai, ar, am, a i, ar10 i infinitivul scurt al verbului lexical în pozi ie postpus (a cânta, ai cânta etc.), cu excep ia câtorva expresii fixe, de tipul: Arde11-te-ar focul!, Mânca-te-ar puricii s te m nânce! etc. care reprezint formule stereotip, impreca ii puternic fixate în universul mentalitar românesc i care atest o etap mai veche

Subjunctive are capable of marking contexts of abstract predication, where not a particular event is taken into account, but a certain event-type as such” (Becker 2010: 268). 10 Originea auxiliarului de COND din limba român a f cut subiectul mai multor dezbateri în literatura de specialitate, f r ca aceast problem s fie pe deplin rezolvat . În leg tur cu principalele pozi ii existente pân în contemporaneitate vis-à-vis de acest aspect, vezi Coene/Tasmowski (2006) i partea a II-a a lucr rii, cap. I. 11 Trebuie men ionat c forma lung a infinitivului (cântare-a ) este foarte rar utilizat în aceste tipuri de structuri condi ionale, fiind marcat stylistic cu valoare poetic sau arhaizant (GALR 2005, I: 364). Forma lung a infinitivului postpus este incompatibil cu utilizarea unui clitic, ca în exemplul urm tor: *mirare-m-a vs. mira-m-a . Aceste forme de COND cu infinitivul antepus pot fi oarecum comparate cu cele prezentate anterior pentru limba portughez (cf. i comprá-lo-á), cu men iunea c în româna actual , rarele ocuren e de acest tip nu fac altceva decât s sus in ideea de finalizare a procesului de gramaticalizare pentru componentele originare ale paradigmei de COND prezent.


22

din evolu ia acestei paradigme verbale referitoare la pozi ia ocupat de infinitiv (v. i Coene/Tasmowski 2006: 330-331) i la posibilitatea de intercalare (între infinitivul scurt i auxiliar) a cliticelor;

II. o form de trecut (numit de gramatici „condi ional trecut”), cu o structursupracompus format din: afixul a , ai, ar, am, a i, ar + fi (infinitivul verbului auxiliar a fi) + cântat (participiul trecut al verbului lexical).

În al doilea rând, tot în zona prospectivului modal, intr i paradigma prezumptivului, în linii mari, un ansamblu de construc ii perifrastice, mai mult sau mai pu in gramaticalizate (v. Popescu 2009: 151-160), care, din punct de vedere temporal cunoa te dou forme:

I. paradigma de prezent („prezumptiv prezent”) cu dou subtipuri formale: (i) tipul: o (auxiliar) + fi (infinitivul verbului a fi) + cântând (gerunziul verbului lexical) (siglat de acum în text: FoiG) i (ii) o paradigm omonim cu VIITORUL-TIPUL 2 (v. Zafiu 2009: 289-305): oi cânta etc.;

II. paradigma de trecut („prezumptiv trecut”), cu un singur tip formal: o (auxiliar) + fi (infinitivul verbului a fi) + cântat (participiul trecut al verbului lexical).

Aceast din urm paradigm de prezumptiv (prezentat sub II) este omonim formal cu cea a V anterior. O diferen iere se poate realiza totu i: (a) din punct de vedere temporal: V anterior exprim o ac iune posterioar momentului

enun rii sau, ca timp de rela ie, o ac iune situat între Sit0 i un alt moment-reper situat în viitor, în timp ce prezumtivul trecut actualizeaz o ac iune trecut în momentul enun rii, având deci caracteristicile unui timp absolut;

(b) din punct de vedere formal: M. Iliescu (1999: 104) demonstreaz faptul c utilizat ca prezumtiv, perifraza participial apelez la forma popular , erodat de V a auxiliarului a fi (v. ex. 4), în timp ce în exprimarea prospectivului trecut se folose te forma standard de viitor a auxiliarului (v. ex. 5).

(4) S-o fi îmboln vit i nu a mai venit la coal [prezumptiv trecut]. (5) Voi fi b trân i singur, Vei fi murit de mult (Eminescu, O. I. 107, apud Iliescu: 1999: 104) [viitor anterior].

Forme similare, construite îns cu auxiliarul a fi fie la COND (a fi cântând/a fi cântat) sau, cu o frecven mai sc zut , la conjunctiv (s fi cântând/s fi cântat) sau chiar la infinitif (a fi cântând) sunt considerate de gramatici (chiar i de GALR 2005, I: 373-378) ca apar inând aceleia i paradigme12 (cea a „modului prezumptiv”). Dup p rerea noastr , aceste variante apar in modului COND, conjunctivului, respectiv infinitivului i nu unui a a-numit „mod prezumptiv”13, (cf. Berceanu 1971; Reinheimer-Rîpeanu 1994a, 1994b; Iliescu 1999: 108; v. Zafiu: 2002, 2009) toate aceste forme reprezentând de fapt:

« […] une variante épistémique formellement différenciée des modes respectifs. Elle ressemble a la progressive forme anglaise. Le progressif anglais, il est vrai, est

12 Pentru diferen ierea formelor de trecut prezumptiv de cele ale modurilor COND sau conjunctiv, gramaticile propun înlocuirea acestora cu cele corespunz toare de prezent. Astfel, dac a fi cântatpoate fi substituit de a cânta ne afl m în prezen a unui COND perfect i nu a unui prezumtiv trecut, dar dac a fi cântat este substituibil cu a fi cântând, atunci este vorba de un prezumtiv trecut, i nu de COND perfect. 13 Asupra acestui aspect se va reveni în partea a II-a a lucr rii, în cap. al II-lea.


23

beacoup plus grammaticalisé et exprime l’aspect imperfectif, non-limité au présent, tandis que la périphrase gérondive est limitée au présent des différents modes et exprime non seulement un aspect (imperfectif-duratif), mais aussi une modalité (le potentiel) » (Iliescu 1999: 108).

Re inem a adar faptul c în limba român , atât V, cât i COND sunt crea ii analitice, care utilizeaz ca auxiliar verbul VOLERE (V-Tipul 1, V-Tipul 2 i V-Tipul 4), dar i verbul HABERE (V-Tipul 3 i, potrivit, anumitor considera ii etimologice, COND). Spre deosebire de limbile romanice occidentale, limba român cunoa te mai multe tipuri de V, dar i o serie de structuri perifrastice specializate, cunoscute în lingvistica româneasc sub numele de prezumptiv, al c rui statut este incert în interiorul domeniului verbal al acestui sistem lingvistic, dar a c rei semnifica ie este unanim acceptat ca fiind una epistemico-inferen ial i/sau eviden ial (v. Iliescu 2000; Reinheimer-Rîpeanu 2000; Zafiu 2002, 2009; Squartini 2005; Irimia 2009, 2010).

În ansamblu, demersul descriptiv realizat pan în acest moment ne permite a adar sobserv m c limbile romanice occidentale au ajuns s „canonizeze” formele sintetice rezultate în urma procesului de gramaticalizare a compozantelor perifrazei latine ti CANTARE HABEO (în cazul V), respectiv, CANTARE HABEBAM/HABUI (în cazul COND), forme sintetice care, la rândul lor, se g sesc în concuren – cu prec dere în limba vorbit –, cu diferite turnuri analitice cu valoare temporal i/sau modal . În raport cu aceast situa ie, limba român demonstreaz o mare complexitate atât din punct de vedere etimologic, cât i la nivel morfosintactic, prin utilizarea unui num r mare de structuri analitice atât în

cadrul paradigmei verbale a V, cât i în ceea ce prive te modalit ile de reprezentare lingvistic a prospectivului modal.

0.2.2. Nivelul de con inut al viitorului i condi ionalului romanic

Acest segment al lucr rii î i propune o scurt „inventariere” a valorilor recurente în literatura de specialitate pentru V i COND din francez , spaniol , italian i român . Mai precis, scopul acestei sec iuni este într-o prim etap acela de a contura spectrul de valori comune (marcate [+]) i distincte (marcate [–]) la nivel interromanic i apoi decelarea ariilor semantice de intersectare, respectiv de disociere dintre cele dou paradigme la nivel intralingvistic.

0.2.2.1. A adar, valorile pe care, potrivit descrierilor tradi ionale, le îmbrac formele (simple) de V romanic la nivel discursiv apar sintetizate în tabelul de mai jos:

FRANCEZ SPANIOL ITALIAN ROMÂN

Riegel et al. 1994: 549-55314

RAE 2010: 447-449 Renzi et.al. 1991, II: 115-121

GALR 2005, I: 442-445; GA 1963, I: 240-241

I. 1) Futur temporel- proiec ie a unui

Futuro sintetico/imperfecto cu

Futuro deittico Domani vincerò un

Viitor absolut sau relativ

14 Datele din aceste gramatici, reprezentative pentru fiecare limb în parte, au necesitat uneori complet ri cu informa ii oferite de alte lucr ri (în cazul acestor complet ri au fost indicate i coordonatele sursei citate).


24

proces în [VIITOR] prin raportare la T0. Je reviendrai dans une heure. Rira bien qui rira le dernier.

valoare deictic : Julio llamará antes de coger el avión.

terno al lotto. Se lo dici tu, vuol dire che verrà.

Nu fi îngrijorat! Andreea o svin . Va telefona imediat ce va ie i din edin .

I.2)Futur d’anticipation (historique), proiec ie a unui proces în [VIITOR] în corelare cu un timp trecut (în DIR sau DIL): J’ai appris que ce cinéma fermera dans une semaine. Victor Hugo naquit à Besançon en 1802. Ce fils d’un général d’Empire deviendra un des plus grands écrivains français.

Futuro retórico (Molho 1975: 303, citat de Sastre Ruano 1996: 388), doar în DIL: Después de la Guerra Civil, los poetas de la generación del 27 escribirán sus poemas más hondos y sentidos(Sastre Ruano 1996: 388).

Futuro retrospettivo/degli storici (uso non-deittico): Il ragazzo partì all’improvviso.Tornerà solo dopo tre anni.

SAULa settimana scorsa incontra Piero e gli dice che il giorno dopo andrà a trovare in fabbrica.

Viitor în trecut: tiam c de

cealalt parte voi g si casa podarului (GA I 1963: 240).

SAU Abia atunci am realizat eu cacest cântec avea s -mi schimbe via a15.

II. Valori modale 1) Futur injonctifexprim diferitele nuan e de sens care deriv dintr-o injonc iune. Tu me copieras cent fois cette phrase! Tu ne tueras point.

Futuro de mandato(Sastre Ruano 1996: 388): Se lo devolverás. No matarás. Te enseñaré el secreto y lo guardarás (Sastre Ruano 1996: 388).

Futuro ingiuntivo: Domani gli andrai a chiedere scusa; siamo intesi?

Viitor cu valoare de imperativ: Vei înv apoezia pe de rost! Se va dispunearestarea lui!

2) Futur de promesse: folosind persoana 1, locutorul se angajeazîn fa a destinatarului sîndeplineasc în [VIITOR] un anumit act. Vous voulez parvenir, je vous aiderai. Je reviendrai.

Futuro resolutivo o voluntativo (Sastre Ruano 1996: 387): Llegaremos; Se lo diré. Yo la ayudaré y, a cambio, aprovecharé lo que sea útil a mi hipótesis (Sastre Ruano 1996: 387).

Futuro volitivo/di volizioneDomani verrò. Domani guarderò il mare.

Voi reveni mai târziu.

3) Futur prédictifexprim o predic ie situat într-un [VIITOR] indeterminat i se întâlne te, de

obicei, în profe ii. Les poissons seront

Un calmante te sentarábien.

Futuro di previsioneDomani vedrò il mare.

Vremea va fi frumoas în urm toarele zile.

SAU Ora ul nu va mai fi a a cum

15Turnura perifrastic avea + conjunctivul verbului lexical este singura form de expresie specializat în redarea viitorului în trecut din limba român , aceasta exprimând raportul de posterioritate fa de un punct de reper situat în [TRECUT] (v. GALR 2005, I : 442 i partea I a lucr rii, cap. II. 1).


25

fiers de nager sur la terre et les oiseaux auront le sourire.

este ast zi.

4) Futur d’atténuationserve te la atenuarea unei afirma ii, formulat de obicei la persoana 1. Nous avouerons que notre héros était fort peu héros en ce moment.

Futuro de modestia/de atenuación (v. i Sastre Ruano 1996: 389): ¿Tendrá usted la amabilidad de levantarse un momento? Si mi se permite, haré alguna puntualización(Sastre Ruano 1996: 389).

Futuro attenuativo Non dirò che fossi soddisfatto, però non protestai.

SAUSarò sincero con voi.

Am s v rog snu mai arunca i scrumul pe jos (GA I 1963: 240).

5)Futur d’indignation: locutorul î i exprimindignarea fa de un proces pe care îl consider posibil.Quoi! Une autoroute traversera ces bocages!

Futuro de desafío: (v. Sastre Ruano 1996: 387): Me las pagarás.

- [O s daisocoteal !]

6) Futur de conjecture ou de supposition: exprim o ipotezasupra unui proces contemporan cu T0, ipotez care se va confirma sau se va verifica în [VIITOR]. J’ai trouvé ce beau livre sur le bureau: ce sera le cadeau d’une admiratrice.

Futuro de conjetura/de probabilidad/epistémico:

Serán las ocho. SAU

Luis trabajará ahora en la empresa de su padre.

Futuro epistemico:

Ora come ora, saranno le 5.

SAU Giovanni arriverà con tutte le sue valigie.

O g si16 el unde s se ascund(C. Petrescu apud GA I 1963: 240)

SAU O fi preg tind o lovitur (v. i Zafiu 2009: 294).

- (7) Futuro de conjetura /de incertidumbre (v. i Sastre Ruano 1996: 389): exprim o îndoiali apare în enun uri

interogative: ¿Dónde estará Marta? ¿Qué (diablos - rayos – demonicos) querrá ahora? ¿Estará loco? ¿Qué sabrá usted, hombre?

Futuro dubitativo:Farà bello, domani?

[se folose te V-Tipul-2 sau formele de prezumptiv, v. Zafiu 2009: 297, 303]: De unde-o fiomul acesta, m ? Oare câ i ani o fi având?

- (8) Futuro de conjetura concesivo (v. i Sastre Ruano 1996: 390) apare

Futuro concessivo Tu riuscirai anche a battterlo, non lo nego;

[se folose te V-Tipul-2 sau formele de

16 În astfel de ocuren e, limba român utilizeaz i formele de prezumptiv cu baz de viitor (FoiG): O fi g sind el unde s se ascund .


26

în structuri sintactice specifice, de tipul: Le parecerá una tontería, pero quello me salvó de morir.

ma lui gioca decisamente meglio.

prezumptiv, v. Zafiu 2009: 301]: O fi el departe i îngropat în

bani, darinforma iile sunt corecte.

Si Pierre travaille (a bien travaillé), on lerécompensera(Vet/Kampers-Manhe 2001: 100).

Si el señor Perez es rico, conseguirá una novia conseguida (Gennari 2000: 276).

SAU Pórtate bien y te daré un premio.

Futuro ipotetico: exprim o ipotez sau o eventualitate în periodul condi ional: Se verrai, ci faraipiacere. Se potrò aiutarti, lo farò volentieri (se + indicativo futuro/indicativo futuro).Se stasera mi sento meglio, domani partirò(se + indicativo presente / indicativo futuro). Se hai fatto un errore, lo correggerò (se + indicativo passato/indicativo futuro).

(9) Viitor ipotetic: apare în construc iile de tipul „dac… atunci” ( i în protaz i în apodoz ), i redsemnifica ia de posibilitate, ipotez , proprie condi ionalului. Dac îl voi vedea, îi voispune.

Les Tartares venant en course feront de trente à quarante lieues en une nuit, mettant un petit sac plein de paille attaché à la selle de leurs chevaux (Rocci 2000: 241).

(10) Futuro de conformidad (Sastre Ruano 1996: 387) exprim acceptarea de c tre locutor a unei st ri de fapt de natur aletic : Non me parece justa tu propuesta, pero votaré a tu favor (Sastre Ruano 1996: 387). SAU El trabajador avisará en caso de avería (RAE 2010: 448).

Futuro deontico: D’ora innanzi, i trasgressori pagheranno il doppio della penale fissata in precedenza.

[Se va spargegeamul în caz de incendiu].

Futur d’habitude/de permanence/des énoncés de vérité générale: Une jolie femme sera toujours plus jolie nue que vêtue de pourpre (Rocci 2000: 241).

La ropa se guardará en el cajón.

(11) Futuro onnitemporale Due più due farà sempre quattro. Le buone azioni nonsaranno mai dimenticate.

Viitor generic/ de permanen : De-a pururi aproape vei fi de sînul meu./ Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu.

Tabel nr. 4 Utiliz rile temporale i modale ale viitorului în limbile romanice: clasific ri standard


27

Datele cuprinse în tabelul anterior necesit o serie de comentarii, i anume:

(i) în întreg spectrul romanic studiat, V apare atât cu valoare temporal , cât i cu valoare modal .

(ii) în domeniul pur temporal, V serve te s plaseze ac iunea exprimat de predica ie în prosterioritate fa de momentul situa iei de comunicare (= T0). Singura diferen iere la nivel interlingvistic manifestat în zona temporalit ii apare în actualizarea a a-numitului „viitor în trecut”, unde se observ c : (i). V simplu din spaniol se înregistreaz cu o astfel de valoare doar în discurs indirect liber (= DIL), nu i în discurs (indirect) raportat (= DIR). Dup un reper trecut explicit, forma pe care spaniola o folose te pentru a marca raportul de posterioritate este exclusiv cea de COND; (ii). în francez i italian , V apare în toate tiparele sintactice de exprimare a posteriorit ii în [TRECUT] ca o variant marcat stilistic în raport cu turnurile construite cu modul COND, spre deosebire de care plaseaz procesul afectat în mod obligatoriu simultan sau posterior fa de T0; (iii). în limba român , unde utilizarea COND este exclus , V (forma canonic ) este o marc subiectiv a „viitorului în trecut”, al turi de perifraza avea s a c rei valoare este una obiectiv în astfel de ocuren e.

(iii) în utiliz rile deictice modale, se observ c V exprim în toate limbile analizate o vast palet de nuan e afective sau atitudinale (indignare, surpriz , protest, conformitate, voin ), chiar dac acestea nu apar întotdeauna marcate printr-o terminologie specific în gramaticile de referin ale respectivelor limbi. Trebuie subliniat c în toate aceste ocuren e, starea de fapte denotat de predica ia la V este plasat în intervalul de referin [(PREZENT)-VIITOR].

(iv) tot din cadrul utiliz rilor deictice cu nuan modal , de asemenea existente în toate cele patru sisteme lingvistice studiate, mai fac parte i: (1) ocuren ele atenuative sau de modestie, (2) ocuren ele de permanen /generice care actualizeaz o stare de fapte plasat în intervalul de referin [PREZENT], respectiv, (3) ocuren ele care exprim o ipotez sau o eventualitate, în cadrul periodului condi ional. În aceast din urm zon (marcat sub 3) apare o a doua diferen iere între cele patru sisteme lingvistice studiate, pe de o parte situându-se franceza i spaniola care utilizeaz V doar în apodoz , pe de alt parte, italiana i român care prefer un sistem ipotetic uniform i simetric din punct de vedere sintactic (formal), prin utilizarea acelora i paradigme verbale atât în apodoz , cât i în protaz . Trebuie observat c în tipurile de enun uri relevate supra sub (1), (2) i (3), formele de V se suprapun par ial peste semnifica ia COND sau peste cea a prezentului indicativ.

(v) utiliz rile non-deictice, modalo-epistemice se înregistreaz , de asemenea, în toate cele patru sisteme verbale analizate, unde V (adesea, viitorul lui „a fi”) exprim „o presupunere a locutorului în leg tur cu un fapt simultan cu momentul enun rii, presupunere generat de propriul s u ra ionament” (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 271). În cadrul acestor tipuri de ocuren e, epistemice/de probabilitate/de supozi ie/conjecturale/inferen iale/putative, se


28

observ îns cea mai mare varia ie de expresie i instaurarea a patru tipare de configurare a respectivelor valori la nivel interromanic: TIPARUL (I) cuprinde situa ia din francez , astfel de ocuren e ale V simplu fiind limitate la auxiliarele être i avoir, dar i la un singur tip de manifestare sintactico-semantic , anume cel al structurilor asertiv-declarative. În acest caz, V conjectural din limba francez intr în concuren cu COND a c rui utilizare inferen ial este rezervat structurilor interogative; TIPARUL (II), cel al limbii spaniole care i ea partajeaz zona [epistemicului probabil] între V i COND, îns în func ie de referin a temporal [+/-PREZENT] a procesului descris de predica ia în cauz ; TIPARUL (III), cel al limbii italiene în care zona probabilit ii epistemice este actualizat exclusiv de V i, în sfâr it, TIPARUL (IV), cel al limbii române care a gramaticalizat în astfel de ocuren e, structuri verbale specifice, anume V-Tipul-2 i formele de prezumptiv (prezent/trecut) cu baz de viitor17.

(vi) în italian , spaniol i român valoarea epistemic a V se manifest nu numai în tiparele asertivo-declarative sau dubitative, dar i într-o matrice conversa ionalspecial , de tip adversativ sau concesiv unde paradigmei verbale a V îi este atribuit în literatur i o valoare eviden ialo-cita ional (v. Zafiu 2009: 289-305).

Referitor la V anterior romanic, acesta este în primul rând un timp rela ional care exprim , în toate limbile romanice studiate, raportul de anterioritate fa de o ac iune viitoare, asociat cu tr s tura aspectual [+PERFECTIV]: (fr.) Quand tu seras de retour, je serai déjà parti. (it.) Quando ritornerai, io me ne sarò già andato. (sp.) Cuando regreses, me habré ido ya. (rom.) Când te vei întoarce, eu voi fi plecat (apud Reinheimer-Rîpeanu 2001: 273).

Asemenea formei simple de V sau chiar mult mai frecvent decât aceasta, V anterior apare, în special în limba vorbit , înc rcat cu valoare modal epistemic , marcând de aceast dat i anterioritatea fa de T0 („o ipotez actual în leg tur cu un eveniment trecut” (Renzi et al. 1991, II: 123)):

(fr.) Pierre n’est pas venu aujourd’hui. Il aura manqué son train. (it.) Paolo oggi non è venuto. Avrà perduto il treno. (sp.) Hoy Pablo no ha venido. Habrá perdido el tren.(rom.) Paul nu a venit ast zi. O fi pierdut trenul.

0.2.2.2. În ceea ce prive te valorile pe care, potrivit descrierilor tradi ionale, le îmbrac formele (simple/de prezent) de COND romanic la nivel discursiv, acestea apar sintetizate în tabelul de mai jos:

17 Toate aceste patru tipare de manifestare a domeniului epistemico-inferen ial în francez , spaniol , italian i român vor fi aprofundate pentru fiecare limb în parte (v. partea I, cap I. 2)


29

FRANCEZ SPANIOL ITALIAN ROMÂN

Riegel et al. 1994: 554-561

RAE 2010: 449-451 Renzi et al. 1991, II: 127; 1995, III: 34, 52-53

GALR 2005, I: 365-373

GA 1963, I: 220-222

A. 1) Conditionnel temporel: exprim un viitor v zut dintr-un moment situat în [TRECUT]. Virginie pensait que Paul viendrait. D’avance, ils s’organisaient. Bouvard emporteraitses meubles, Pécuchet sa grande table noire ; on tirerait parti des rideaux et avec un peu de batterie de cuisine ce serait bien suffisant.

Uso narrativo, factual: futuro del pasado Me prometió que me llamaría/llamaba.

SAU Dos días después moriría.

Futuro nel passato (doar forma compus – „il condizionale composto”, în italiana actual ):

Il giovane fu constretto a lasciare il paese. Sarebbe tornato solo dopo vent’anni.

SAU Giovanni ha detto chesarebbe venuto/veniva.

-

B. Le conditionnel modal 2) Conditionnel hypothétique potentiel se înregistreaz în apodoza macrosistemului condi ional în corelare cu un indicativ imperfect.Ah! Si vous vouliezdevenir mon élève, je vous ferais arriver à tout.

Condicional Hipotético Potencial (Foullioux 2006: 70) se înregistreaz în apodoza macrosistemului condi ional în corelare cu un subjonctiv imperfect.Si pudiera ayudarte, lo haría.

SAU Yo, en tu caso, no lo dudaría.

- se înregistreaz în apodoza macrosistemului condi ional în corelare cu un congiuntivo imperfetto în protaz : Se piovesse molto forte,uscirei con l’ombrello(POT).

Dac n-ar fiîntristarea, n-ar fi nici bucuria. Dac a pleca de diminea ,a ajunge la timp (GA 1963, I: 221).

3) Conditionnel hypothétique irréel du présent se înregistreaz în apodoza macrosistemului condi ional în corelare cu un indicativ imperfect.

VADIUS – Si le siècle rendait justice aux beaux esprits … TRISSOTIN – En carrosse doré vous

Condicional Hipotético Irreal (Foullioux 2006: 67): se înregistreaz în apodoza macrosistemului condi ional în corelare cu imperfectul sau mai mult ca perfectul subjonctivului. Si no hubiese coches, Madrid sería un paraíso (Foullioux 2006: 68).

SAU Si no me hubiera

- se înregistreaz în apodoza macrosistemului condi ional în corelare cu un congiuntivo imperfetto în protaz , aceastschem neutralizând opzi ia dintre POT i IR („mera ipoteticità” vs. „controfattualità”): Se fossi un marziano,

avrei le orecchie verdi.

Dac a fi unul din acei autori care se respect i sunt foarte respecta i, aîncheia povestea mea astfel…


30

iriez par les rues….

SAU Conditionnel de l’opinion illusoire (irréel) On se croirait revenu au Moyen Âge.

SAU Conditionnel du fait imaginé (irréel) Je serais Robin des Bois. Je dépouillerais les riches pour nourir les pauvres…

defendido, estaría en el paro (Foullioux 2006: 68).

SAU Mejor sería que te afeitaras la barba.

SAU Yo viviría feliz aquí.

SAU (cu verbele modale deber/poder): Deberías prestar más atención. Podría interpretarse mal.

SAU Parc nu l-ai cunoa te! Tema muzicala lui Nino Rota cap t un nou patos, parc i-ar deschide aripile, parci muzica s-ar

întoarce acasa. SAU

[Eu a fi Albca Z pada, iar tu ai fi prin ul].

4) Conditionnel d’atténuation exprimatenuarea unui sfat, a unui ordin, a unei dorin e etc.Je voudrais rencontrer le président.

SAU Vous devriezapprofondir cette question.

Condicional de atenuación (poate alterna cu prezentul indicativ)Convendría salir pronto.

SAU Condicional de modestia o de cortesía(poate alterna cu imperfectul indicativ):Desearía hablar con el doctor .

Condizionale attenuativo Ti chiederei di riordinare, sempre che tu abbia tempo. Ti dedicherei questa poesia.

SAU Vorrei un bastone di pane. Sarei il nuovo giardiniere. Mi scuserei per ieri.

A cita aici un fragment dintr-un studiu c linescian.

SAU V-acontrazice, a fost tot ce am reu it sîng im.

- 5) Condicional de conjetura/de probabilidad/epistemicoexprim o probabilitate în [TRECUT]: Serían las diez „Probablemente eran las diez”. Tendría entonces treinta años.

SAU ¿Qué haría ella a tales horas? (Togeby 1953:128, citat de Squartini 2004a:73). Muy bondadoso sería, pero bien podía ser absolutamente imaginario.

- -

6) Conditionnel de l’éventualité Elle cherche une théorie qui expliquerait l’univers.

Me parece que deberías prestar más atención.

SAU Me imaginé que tendría las manos con un cigarrillo del que no se

Credo che gli italiani colmeranno gli eventuali vuoti che dovessero verificarsi nell’afflusso dall’estero (Seriani 2005: 623).

O altproblem ar fi cre terea pre ului petrolului, care ar antrena o


31

tragaría el humo. majorare de pre uri. Cine ar crede a a ceva? Ce s-ar simplifica lucrurile! S-ar simplificaastfel lucrurile oare? E adev rat, i nu pentru cmi-ar fi fricde asta, ci pur i simplu

pentru c nu ma intereseazastfel de lucruri.

7) Conditionnel de l’information incertaine Une navette spatiale partirait bientôt pour Mars.

Condicional de rumor La nota daba a entender que el presidente estaría despuesto a negociar „seguramente estaba”.

Condizionale di riserva/ riportivo Secondo alcune agenzie di stampa, la città sarebbe stata occupatada un gruppo di guerriglieri. Il paziente sarebbe ormai in via di guarigione.

Un ofi er MapN ne-a declarat c ar fi vorba despre muncitori civili adu i sconstruiascb r ci.

8) Conditionnel de l’interrogation oratoire J’ouvrirais pour si peu le bec? Se passerait-il quelque chose à la Château-Chinon ? (Vlad 2004:84)Qu’en pensez-vous, serait-il au bureau ? (Squartini 2004 a: 71).

[Vendría él también con nosotros? ¿Vendría, no vendría?]

SAU¡Quien me mandaría/habrá mandato/habría mandato/pudo mandar salir de casa!

- Oare ar veni i el cu noi?

Ar veni, n-ar veni?

Moi, je voudrais un café.

SAU Pourtant, j’aimerais autant vivre autre part(Vlad 2004:84).

v. condicional de modestia/cortesia

v. condizionale attenuativo

9) Optativ: Ileana ar pleca. De-ar ploua! Ce-a mai mânca o ciocolat ! Pupa-te-ar mama (s te pupe)!

Tabel nr. 5 Utiliz rile temporale i modale ale condi ionalului în limbile romanice: clasific ri standard


32

i de aceast dat , asupra exemplelor cuprinse în tabelul anterior revenim cu o serie de comentarii necesare, dat fiind faptul c i aici se prefigureaz mai multe zone de divergen între cele patru sisteme lingvistice, prin modul în care acestea exploateazcomportamentul semantico-sintactic al formelor de COND de care dispun.

(a) O prim zon de divergen apare în actualizarea a a-numitului „viitor în trecut” (futur dans/du passé – în francez ; futuro del pasado – în spaniol i futuro nel passato – în italian ) (de acum glosat în text: VT) unde se observ c : (1) franceza i spaniola folosesc forma simpl de COND pentru redarea unei ac iuni prospective în raport cu un punct de reper, explicit sau implicit, situat în [TRECUT]; (2) italiana modern , literar (spre deosebire de francez , portughez , spaniol , provensal sau chiar de italiana veche) este singura limb 18 romanic care recurge la forma compus de COND în actualizarea VT. Folosirea formei compuse, în locul formei simple, sim it ast zi ca învechit (v. Renzi et al. 1991, II: 128), s-a impus târziu în limba literar , în secolul al XIX-lea i s-a gramaticalizat abia în secolul al XX-lea – cf. urm toarele exemple: (it.) Paolo era sicuro che sarebbe tornata dopo due giorni (apud d’Hulst 2004: 183) vs. (fr.) Paul était sûr qu’elle reviendrait après deux jours (ibid.); i (3) limba român formeaz cea de-a treia zon distinct în actualizarea VT prin faptul c nici COND prezent, nici COND trecut nu mai (v. Avram 1976: 353−358) reprezint modalit i de transpunere în [TRECUT] a unui V deictic, aceast zon semantico-sintactic având drept morfem specializat turnura perifrastic avea + conjunctivul verbului lexical, dar i formele de V deictic, Tipul-1, Tipul-3 i Tipul-4.

(b) O a doua zon de divergen apare în exprimarea modalit ii deziderative, singura paradigm cu valoare intrinsec de optativ fiind cea a COND din român . În celelalte limbi, aceast zon modal este actualizat prin combinarea valorii ilocu ionare a paradigmelor corespondente de COND cu semnatismul lexical al unor verbe modale sau de tipul: vouloir, aimer, desear etc., motiv pentru care astfel de ocuren e sunt incluse de c tre gramaticile limbilor occidentale discutate în cadrul utiliz rilor atenuative/de modestie.

(c) Cea de-a treia zon de divergen la nivel interromanic i, dup p rerea noastr , i cea mai interesant ca mod de structurare i de conceptualizare, este cea a

exprim rii modalit ii epistemice, în zona de actualizare a valorii modale [POSIBIL]. Este adev rat faptul c în toate limbile analizate COND exprimeventualitatea, dar un mod cvasi-identic de actualizare al acesteia la nivelul celor patru limbi analizate se întâlne te doar în tiparele sintactico-semantice cu statut enun iativ-asertiv. În afara acestora, se poate observa o fluctua ie

18 Trebuie subliniat c aceast diferen iere dintre italian i celelalte limbi romanice occidentale nu mai are pertinen în limba vorbit unde, atât în italian , cât i în francez sau spaniol , VT este actualizat din ce în ce mai des de imperfectul indicativ (v. Mi ha giurato che partiva il giorno dopo– Salvi/Renzi 2010, II: 127). Îns , în afara acestei constrângeri de natur diamezic , imperfectul cu valoare de futuro nel passato trebuie s se supun i constrângerilor de natur sintactic care îl impun doar în structuri dependente (v. Fido si allontanò. Non lo avrei rivisto (*non lo rivedevo)mai più. – apud Renzi et al. 1991, II: 127).


33

discursiv mare: de exemplu, franceza19 folose te COND pentru actualizarea unei conjecturi dubitative cu raportare la [PREZENT], iar în limbile iberoromanice, paradigmele corespondente actualizeaz eventualitatea în trecut, indiferent de tipul modalit ii de enun are (asertiv , interogativ , negativ etc.).

(d) În sfâr it, ultima incongruen sintactico-semantic în cazul formelor de COND romanic se înregistreaz în cadrul macrosistemului condi ional, româna fiind singura limb care prezint tiparul standard unitar, cu acela i morfem verbal i în protaz i în apodoz . În rest, COND apare doar în regenta structurilor ipotetice, în corelare cu un imperfect, fie indicativ (în francez ), fie subjontiv (în spaniol i italian ).

(e) În afara celor trei tipuri de varia ie amintite anterior, COND prezint totu i la nivelul tuturor celor patru limbi studiate i manifest ri semantico-sintactice (cvasi)identice. Este vorba, pe de o parte, de actualizarea valorii modale [NESIGUR], deci de exprimarea unui IR /accidental/ (v. Popescu 2006) – „IR în prezent” din gramaticile tradi ionale –, pe de alt parte, de atenuarea unui act injonctiv, a unei dorin e etc. i, în al treilea rând, de citarea sursei de provenien a informa iei fa de care locutorul î i mainfest rezerva.

În urma acestei categoriz ri semantice a formelor de COND romanic, se poate observa c , în func ie de tipul de semnifica ie, COND (forma simpl /de prezent) se intersecteaz semantic i sintactic cu: 1. indicativul imperfect (în toate cele patru limbi studiate, în cele mai multe dintre utiliz ri – v. ocuren ele ipotetice poten iale, atenuative); 2. cu forma simpl de V în ocuren ele conjecturalo-dubitative din francez , respectiv în ocuren ele de actualizare a VT în toate cele trei limbi romanice occidentale; 3. cu forma compus de V în aprox. toate tipurile de utiliz ri din spaniol ; 4. cu subjonctivul imperfect („pretérito imperfecto”: cantara/cantase) în limbile iberoromanice, respectiv cu prezentul aceleia i paradigme în francez , italian (aici doar în structuri explicite). 5. cu propria form compus în utiliz rile ireale i, mai cu seam , în cele eviden iale, „jurnalistice”. Prezentate aici în mod voit schematic, toate aceste tipuri de varia ii ce in, pe de o parte de modalitatea de manifestare a unor no iuni cognitive universale i, pe de alt parte, de variantele discursive proprii fiec rui sistem romanic luat în discu ie, vor fi discutate detaliat în urm toarele capitole.

În ceea ce prive te COND trecut romanic, acesta exprim o ac iune posibil , eventual , ipotetic , anterioar fa de momentul enun rii. El poate func iona ca timp de rela ie, asociat cu tr s tura aspectual [+PERFECTIV], îns , în cele mai multe ocuren e apare cu valoare absolut , exprimând fie o eventualitate la [TRECUT]:

(fr.) J’aurais acheté la bière, tu aurais préparé les tartines. (it.) Io avrei comprato la birra, tu avresti preparato i panini.

19 De fapt, prin folosirea COND în enun urile interogative, franceza neutralizeaz distinc ia semantic dintre ipotez i deliberare, în special în cazul verbului a fi.


34

(sp.) Yo habría comprado la cerveza, tu habrías preparado lor bocadillos. (rom.) Eu a fi cump rat berea, tu ai fi preg tit tartinele (apud Reinheimer-Rîpeanu 2001: 289),

fie faptul c informa ia denotat de predica ia la COND nu îi apar ine locutorului, ci unei alte persoane i c acesta (locutorul) nu i-o asum (valoare epistemic i/sau eviden ialo-cita ional ) etc.:

(fr.) D’après les dernières nouvelles, le Président aurait donné sa démission. (it.) Secondo le ultime notizie, il Presidente si sarebbe dimesso. (sp.) Según las últimas noticias, el Presidente habría presentado su demisión.

(rom.) Dup ultimele informa ii, Pre edintele i-ar fi dat demisia (apud Reinheimer -Rîpeanu 2001: 289).

0.2.3. Rela ia dintre viitor i condi ional în spa iul romanic. Arii de congruenintralingvistic i interlingvistic

În acest segment al lucr rii vom aprofunda discu ia referitoare la posibila rela ie dintre V i COND romanic pornind de la datele morfosintactice i semantice ob inute pânîn acest moment.

O prim intersectare a celor dou paradigme, certificat i etimologic, se produce la nivel morfologic, ambele forme verbale având în limbile romanice occidentale o bazinfinitival slab , neccentuat 20, al c rei element –r- (acum în pozi ie predesinen ial ) este reinterpretat ca parte integrant din structura lor morfematic (v. Fleischmann 1982: 115 ; Nocentini 2001: 368). În limba român , COND se intersecteaz morfologic doar cu V-Tipul 1, respectiv, cu V-Tipul 2, datorit construirii lor morfematice cvasi identice, i anume: auxiliar (antepus, cu forme scurte) + infinitivul scurt al verbului lexical. La nivel etimologic îns , o rela ie între foman ii celor dou paradigme verbale nu poate fi luat în calcul în mod categoric, atâta vreme cât problema stabilirii originii auxiliarului de COND este înc una deschis 21. Totu i, adoptând punctul de vedere propus recent de Elson (1992) care deriv formele a (i), ai etc. din HABUI, HABUISTI etc., atunci o rela ie morfologicîntre acest paradigm verbal i cea a V-Tipul 3 (am s cânt, ai s cân i etc.) rezult în mod evident, ambele forme având în structura lor acela i auxiliar.

O alt intersectare a celor dou paradigme care fac obiectul discu iei noastre, cea a V i cea a COND romanic – într-adev r, puternic legat de primul tip de congruen – se stabile te la nivel semantic unde indiciul –r- al formelor romanice occidentale trebuie interpretat în primul rând ca marc de transpunere lingvistic a prospectivului i/sau a virtualului.

Vom reinterpreta (schematic) în continuare datele furnizate anterior la nivel inter i intralingvistic (v. i supra Tabelul nr. 4, respectiv, Tabelul nr. 5) – mai înainte pentru prima form a V (v. infra Tabelul nr. 6), apoi pentru cea de COND (v. infra Tabelul 7). Dup cum se observ din aceste ultime tabele (Tabelul nr. 6 i Tabelul nr. 7), este vorba, de fapt, de realizarea unei sinteze a datelor furnizate anterior pe zone de interferensemantic în plan intralingvistic i interlingvistic:

20 O posibil explica ie cu privire la starea aton a bazei infinitivale apare la Nocentini (2001: 367-401). 21 V. în acest sens partea a II-a a lucr rii, cap. I, 1.


35

VALOARE LIMBI ROMANICE Valoare general Valori specifice Francez Spaniol Italian Român

deictic + + + + Perifraze temporale + + +/- -

Temporal

VT subiectiv + +/- + + injonctiv + + + +

de promisiune + + + +predictiv + + + +

de indignare + + + +deontic + + + +

Temporalo-modal

omnitemporal/generic + + + +conjectural/inferen ial + + + +/

prezum-ptiv

dubitativ - + + +/ prezum-

ptivconcesiv - + + +

Modal

Perifraze modale + +/- + - ipotetic +/- +/- + + Ilocu ionar /Argumentativ

atenuativ + + + +

Tabel nr. 6 Sinteza valorilor viitorului (prima form ) în francez , spaniol , italian i român

VALOARE LIMBI ROMANICE Valoare general Valori specifice Francez Spaniol Italian Român

VT obiectiv + + + condizionale

composto

- Temporal

Perifraze temporale + - - avea s + inf.

eventual + + + +conjectural/inferen ial

în trecut - + - -

dubitativ în prezent + - - - dubitativ în trecut - + - -

Modal POTEN IAL

jurnalistic (eviden ual-cita ional)

+ + + +

ipotetic +/- +/- +/- + IR /accidental/: opinie iluzorie; fapt imaginat

+ + + +Ilocu ionar /Argumentativ

atenuativ + + + +

Tabel nr. 7 Sinteza valorilor condi ionalului (forma simpl /de prezent) în francez , spaniol , italian i român


36

Din analiza datelor prezentate supra, rezult c la nivel intralingvistic, rela ionarea celor dou paradigme verbale manifest diferite grade de interac iune de la un sistem lingvistic la altul. Se observ c atât V, cât i COND romanic acoper groso modo trei zone de convergen , i anume: [Zona Temporal ], [Zona Modal a Eventualit ii] i [Zona Ilocu ionarului]. O analiz detaliat operat la nivel interlingvistic ne poate demonstra cacest congruen în cele trei arii semantice ale formelor de V i de COND romanic nu este aleatorie, ci mai degrab complementar în func ie de anumi i parametri (1) interni sau (2) co(n)textuali, precum (i) [+/- raportarea la situa ia de enun are], [+/- referirea la TRECUT] sau (ii) [cadrajul discursiv], [registrul de limb ]. L sând deoparte actualizarea [Zonei Ilocu ionarului] (care nu pare s pun probleme majore sub aspect semantico-func ional), celelalte dou zone de convergen dintre V i COND apar detaliat studiate în Squartini (2004a), unde prin descompunerea semnifica iei prototipice a respectivelor structuri verbale din francez , spaniol , italian i portughez , pe baza semelor [±TRECUT] (caracteristic de natur temporal ) vs. [±DUBITATIV] (caracteristic de natur modal ) – dou tr s turi semice inerente pentru perifraza de origine (CANTARE HABEO/HABEBAM/HABUI) – se arat c :

(a) gra ie compozantei temporale [±TRECUT], V actualizeaz prospectivul deictic prin raportare la momentul situa iei de comunicare, în timp ce COND apare ca echivalent în [TRECUT] pentru V, cu valoare anaforic fa de momentul T0;

(b) gra ie compozantei modale [±DUBITATIV], V i COND apar ambele înc rcate cu valori modale care ar putea fi organizate în func ie de gradul de factualitatepe care îl exprim : paradigma de COND traduce o inferen slab , pe când V vehiculeaz „una vera e propria inferenza” (Squartini 2004a: 71).

De asemenea, în încercarea de a stabili o rela ie semantic între V i COND în aria limbilor romanice occidentale, Squartini (2004a) observ , în linii foarte generale c existo situa ie cvasi-unitar în actualizarea tr s turii semice [±TRECUT] – a adar în zona pur temporal – i o mare fluctua ie în distingerea compozantei modale [±DUBITATIV]. În aceast din urm zon , exist o evolu ie gradual a formelor de COND romanic care tind c tre anularea oric rei interac iuni cu paradigma de V: în arealul Romaniei Occidentale, de la spaniol i pân la italian , COND (forma simpl ) renun pas cu pas la atributele pur temporale i î i dezvolt aptitudinile (aspectuo)-modale. Vom vedea pe parcursul acestei lucr ri c situa ia din român , neluat în discu ie de Squartini (2004a), vine s certifice acest ipotez . Aplicat , rând pe rând, fiec rui sistem lingvistic luat în discu ie, grila de analizpropus anterior (v. Squartini 2004a) conduce la crearea urm toarei panorame asupra interac iunii V i COND în spa iul romanic:

Spaniola demonstreaz o predominare a factorului temporal, prevalent fa de cel modal în rela ia dintre cele dou paradigme: în limba spaniol actual , COND func ioneaznu numai ca modalitate de transpunere în [TRECUT] a V deictic, dar i ca expresie în [TRECUT] a valorilor inferen iale ale acestei din urm paradigme verbale. Acest paralelism este evident i în exemplele urm toare (cf. cu variantele de traducere):

(1) a. Manuel vendrá el lunes a las diez (apud Squartini 2004a: 73) [V cu valoare deictic ].

(fr.) « Manuel viendra lundi à dix heures ». (rom.) „Manuel va veni luni la ora zece”.

b. Manuel me dijo que vendría el lunes a las diez (apud Squartini 2004a: 73) [COND cu valoare de VT].


37

(fr.) « Manuel m’a dit qu’il viendrait lundi à dix heures ». (rom.) „Manuel mi-a spus c va veni/o s vin /avea s vin luni la ora zece”.

(2) a. Ernesto tendrá ahora unos cincuenta años (Cartagena 1999: 2959, apud Squartini 2004a: 73) [V cu valoare modal , inferen ial ].

(fr.) « Ernesto aura/doit avoir maintenant envers 50 ans ». (rom.) „Ernest o avea / o fi având22// ??ar avea acum cam 50 de ani”. b. Ernesto tendría en aquel tiempo unos veinte años (Cartagena 1999: 2959,

apud Squartini 2004 a: 73) {COND cu valoare modal în raport cu un moment de referin situat în [TRECUT]}.

(fr.) « Ernesto aurait/devait avoir en ce moment 20 ans ». (rom.) „Ernest o fi avut /?ar fi având / ??ar fi avut pe atunci cam 20 de

ani”.

În schimb, franceza pune în eviden atât o puternic rela ie de natur temporalîntre func ionarea V i cea a COND (ca VT), dar i o foarte nuan at rela ie modal :

„A parte la funzione di futuro del passato, che il Condizionale francese, come quello spagnolo ammette, la selezione tra Futuro e Condizionale è governata da un diverso principio funzionale, in cui la funzione modale risulta prevalente su quella temporale” (Squartini 2004a: 76).

În general, în francez , COND apare în distribu ie complementar cu V cu valoare epistemic : primul în fraze interogative (v. 3a i 4a), cel lalt, în propozi ii declarative (v. 3b i 4b) :

(3) a. Il arriverait demain ? (Squartini 2004a: 76) (rom.) „O sosi/o fi sosind//??ar sosi mâine ? ”

b. Notre ami est absent: il aura encore sa migraine. (Grevisse 1995: 581, apud Squartini 2004 a: 76) (rom.) „Prietenul nostru lipse te: o mai fi având/o avea (*ar avea) înc acea durere de cap.”

(4) a. Qu’en pensez-vous, serait-il au bureau ? b. Non, il sera plutôt chez lui. (Squartini 2004 a: 71) (rom.) „Ce crede i, o fi/o fi fiind la birou ? Nu, e mai degrab acas .”

În ceea ce prive te valoarea temporal a COND din francez , aceasta se înregistreaz în ocuren e ca cele de sub (5b) în raport cu cele din (5a) :

(5a) Paul dit qu’il viendra dès qu’on l’aura prévenu (Squartini 2004a: 71). (rom.) „Paul spune c va veni/o s vin /are s vin de îndat ce va fi prevenit”.

22 Trebuie men ionat c pentru traducerile române ti ale exemplelor (1) – (9), am prezentat toate variantele corecte din punct de vedere gramatical. Diferen ierea lor va fi f cut în partea I a lucr rii (cap. I i II).


38

(5b) Paul disait qu’il viendrait dès qu’on l’aurait prévenu. (rom.) „Paul a spus c va veni/o s vin /avea s vin // ?ar fi venit de îndat ce va

fi fost// ?ar fi fost prevenit”.

În sfâr it23, italiana se constituie ca un caz diferit fa de situa iile discutate anterior. Singura corelare care se stabile te între V i COND (de aceast dat , forma compus ) se realizeaz , ca în francez i spaniol , în domeniul temporal, în actualizarea VT (v. ex. 6):

(6) Paolo ha detto che sarebbe venuto il giorno successivo (Squartini 2004a: 77). (fr.) « Paul a dit qu’il viendrait le lendemain ». (rom.) Paul a spus c va veni/o s vin /avea s vin a doua zi”.

Îns , o particularitate care separ italiana de restul limbilor romanice occidentale, este dat de utilizarea formei compuse de COND pentru exprimarea VT, acolo unde în francez sau în spaniol se opteaz pentru forma simpl (cf. 7a vs. 7 b, c dar i d):

(7) a. (it.) Il ha detto che sarebbe venuto. b. (fr.) Il m’a dit qu’il viendrait (*Il m’a dit qu’il serait venu). c. (sp.) Mi disse che vendría. d. (rom.) Mi-a spus c va veni/o s vin /avea s vin .

Istoriile limbii italiene înregistreaz astfel de ocuren e începând cu perioada cuprins între sec. al XVI-lea - al XVII-lea, când, dup o lung coexisten a celor douforme, -ià i –ebbe, acest sistem lingvistic:

« [...] a nécessairement fini par inclure dans sa constitution interne des traits des deux temps sur lesquels repose son ossature, à savoir l’imparfait et le prétérit. S’il ne l’avait pas fait, l’une des deux formes (-ebbe ou -ia) aurait disparu depuis longtemps » (Hajrullam 2007: 7).

În câmpul modalit ii inferen iale, italiana se folose te doar de V (v. ex. 8) pentru a exprima inferen e de tipul celor prezentate supra sub (3a) i sub (4). Prin urmare, nici o rela ie nu se înregistreaz între acest compartiment verbal, cel al V, i COND care apare frecvent doar în ocuren e cu valoare eviden ial (v. ex. 9), « expressing a report ascribed to a given source or a generic hearsay » (Squartini 2010: 248) sau în turnurile ipotetice:

(8) Le finestre sono tutte chiuse. Sarà già partito? (Squartini 2004a: 78).(fr.) « Les fenêtres sont toutes fermées. Il serait déjà parti ? ». (rom.) „Ferestrele sunt toate închise. O fi plecat (*ar fi plecat)/s fi plecat deja?”

(9) Secondo lui, A. sarebbe già partita (Squartini 2010: 248) (fr.) « Selon lui, A. serait déjà partie ». (rom.) „Potrivit acestuia, A. ar fi plecat deja”.

23 Nu vom lua în discu ie situa ia din portughez a a cum este ea comentat în Squartini (2004a), deoarece nu ni se pare relevant pentru demersul nostru.


39

În concluzie, încercarea de a stabili o rela ie semantic între V i COND în spa iul romanic occidental demonstreaz grosso modo apartenen a acestor dou compartimente verbale la aceea i zon func ional , dar i o foarte mare fluctua ie în distingerea tr s turii semice [± DUBITATIV], oscila ie care se manifest printr-o evolu ie scalar a formelor de COND romanic înspre anularea oric rei interac iuni cu V: în arealul Romaniei Occidentale, de la spaniol i pân la italian , COND (forma simpl ) renun treptat la toate atributele pur temporale i î i dezvolt aptitudinile modale. Vom vedea pe parcursul acestei lucr ri c i în româna modern i contemporan , rela ia semantic dintre COND i V canonic a sl bit în diacronie, în ciuda m rturiei textelor vechi care atest c între secolul al XVI-lea i secolul al XVII-lea, formele de COND se suprapuneau peste cele de V în utiliz ri pur prospective. Situa ia din român – unde COND s-a servit, se pare, la începuturile istoriei sale, de ocuren ele deictice numai pentru a- i înt ri valorile modale, singurele func ionale în limba actual – rezum , la scarmic – dup p rerea noastr –, maniera de configurare func ional i semantic a acestei paradigme verbale în arealul romanic actual. Pe de alt parte, în limba român modern , V se constituie gradat într-un veritabil sistem foarte bine organizat, unde fiec rei paradigme contitutive (dintr-un total de patru în limba modern i contemporan , dup cum s-a v zut anterior) îi corespunde o valoare specific la nivelul con inutului temporal i/sau modal.


0.3. Pentru o semantic a viitorului i condi ionalului în limbile romanice. O gril de analiz

0.3.1. PRELIMINARII

0.3.1.1. Orice încercare de categorizare sintactic i/sau semantic a unor fapte de limb (privite i în perspectiv tipologic ) presupune ab initio modelarea unui cadru teoretic-reper. Aceasta este în fapt i menirea sec iunii de fa , aceea de a contura aparatul conceptual adecvat descrierii, analizei i interpret rii unor particularit i semantico-func ionale ale formelor de V i de COND la nivelul a patru sisteme lingvistice înrudite (în ordinea – nu întâmpl toare – a descrierii lor: francez , spaniol , italian i român ), privite, pentru moment, în sincronie.

Etimologic i onomasiologic, morfemele de V i de COND romanic reprezintforme de actualizare în limb a domeniului [PROSPECTIVULUI]. Din acest motiv, considera ii complexe cu privire la exprimarea <TIMPULUI> lingvistic ne apar chiar de la început ca fiind extrem de necesare. Pe de alt parte, o descriere a temporalit ii în perspectiv tradi ional ar necesita completarea cu o serie de teorii recente care aduc în discu ie i no iunea de <ASPECT>. În fine, o semantic a V i a COND nu ar fi completf r a lua în discu ie domeniul <MODULUI> i al <MODALIT II>, cele douparadigme fiind prin excelen expresii ale <POTEN IALULUI> (de acum cu glosarea: POT) i/sau ale <IREALULUI> (de acum, IR).

Îns , modelul de analiz pe care încerc m s -l creion m în continuare nu este unul inductiv. Prin urmare, despre configurarea propriu-zis a Timpului (T), a Aspectului (A) i a Modului (M), dar i a rela iei dintre aceste no iuni (TAM) nu vom vorbi într-o sec iune special , într-un fel de preambul teoretic tradi ional. Adoptând o perspectiv deductiv – prin încercarea de a decodifica semnifica ia primar , bazic a celor dou morfeme, V i COND, ini ial din prisma dihotomiei tradi ionale dintre temporalitate i modalitate –, vom face f r îndoial numeroase descrieri ale acestor trei entit i lingvistice.

Un alt motiv pentru care am renun at la un astfel de segment teoretic îl constituie eterogenitatea punctelor de vedere metodologice i aglomerarea de concepte i terminologii întâlnite în literatura de specialitate24, fapt care ne-a îngreunat demersul, pe de

24 Vezi, de exemplu, Jan Lindschouw (2011: 56) care descrie în aceea i manier eterogenitatea i aglomerarea conceptual care domin liteatura de specialitate, atunci când analizeaz pozi ia V în cadrul sistemului verbal al limbii franceze: « […] la plupart des approches, bien qu’elles utilisent des dénominations un peu différentes qui sont reliées sans pour autant être identiques, sont d’accord pour admettre que le futur analytique indique une action future préparée ou motivée par le moment d’énonciation, tandis que le futur synthétique introduit une action future détachée du moment de l’énonciation »; sau « […] il existe généralement un manque de consensus sur les valeurs à attribuer aux deux formes du futur et […] les règles normatives données dans les grammaires n’ont généralement pas de raport avec la réalité langagière. […] certaines valeurs sont idiosyncrasiques et


41

o parte, dar ne-a determinat, în acela i timp, s ne construim propria gril de analiz 25, ale c rei concepte i parametri descriptivi vor fi prezenta i în continuare.

0.3.1.2. În general, strategia vehiculat atât în cea mai mare parte a gramaticilor tradi ionale26, cât i în cercet rile lingvistice de dat recent în ceea ce prive te comportamentul semantico-func ional al formelor verbale, const în degajarea unei valori generale, bazice27 a acestora în raport cu alte utiliz ri particulare. Acest demers conduce, pentru majoritatea paradigmelor verbale din limbile romanice, la o dihotomie tradi ional stabilit între temporalitate i modalitate i pune mari probleme în ceea ce prive te „reconstruc ia unei semnifica ii unitare” [trad. n.] (Rocci 2000: 241). Din acest punct de vedere, V i COND reprezint cazuri perfect ilustrative, frecvent exploatate atât în studiile monografice, cât i în cercet rile de natur tipologic care î i propun s descrie conformitatea anumitor sisteme lingvistice, în cazul de fa , o tipologie a limbilor romanice. În acest subcapitol, propunem o descriere, voit schematic , a acestei dualit i semantice a morfemelor verbale romanice, având drept studiu de caz paradigma de V i pe cea de COND (mai precis, formele cunoscute în literatur i ca „V/COND prezent”) i a principalelor probleme pe care comportamentul semantico-func ional al acestora îl manifest atât la nivelul saussurian langue, cât i în cel al discursului.

Luând drept punct de plecare structurarea tripartit în utiliz ri TEMPORALE, MODALE i ILOCU IONARE operat de Vet/Kampers-Manhe (2001: 89-104) din ansamblul celor mai reprezentative ocuren e ale V i COND din limba francez , vom încerca, într-o prim etap , s facem o scurt evaluare a tr s turilor dominante (aspectuale, temporale, modale, dar i enun iative, pragmatice) vehiculate la fiecare dintre aceste nivele de func ionare de c tre morfemele men ionate anterior. Prin extinderea bazei de exemplificare a acestei func ion ri tripartite a V i a COND i la nivelul altor sisteme lingvistice romanice, în spe , cel spaniol, italian i român, ne propunem s verific m dac ace ti parametri sunt cu adev rat reprezentativi pentru toate aceste tipuri de utiliz ri, în vederea unei descrieri coerente atât la nivel intralingvistic, cât i la nivel interlingvistic. Datele empirice ale acestui prim demers împreun cu rezultatele ob inute la nivelul varia iei lingvistice (romanice, în cazul de fa ) vor fi prefigurate de fiecare dat de un ansamblu de premise i de discu ii asupra imixtiunii dintre domeniul temporalit ii i cel al modalit ii i, implicit, asupra existen ei i lu rii în calcul în cazul fiec rei predica ii la V sau la COND a unei posibile « signification de puissance », fie inerent , fie saturat

[…] la même fonction est dans plus d’un tiers des grammaires attribuée à différentes variantes » (Lindschouw 2011: 56). 25 Evident c aceast gril de analiz nu s-a n scut ex nihilo, de fiecare dat modelul (modelele) originar(e) va(vor) fi prezentat(e) i dezb tut(e). 26 Descrierea celor mai importante utiliz ri ale V în francez , spaniol , italian i român se bazeazpe datele ob inute din consultarea gramaticilor reprezentative pentru fiecare limb romanic în parte (v. Bibliografia general ), privit în sincronie. 27 Acep iunea pe care o acord m pentru „valoare prototipic sau bazic ” a unei forme verbale este aceea propus de Sastre Ruano (1996: 385), i anume: “valor semántico, que puede distinguirse con independencia del contexto” (Sastre Ruano 1996: 385). Prin „valori secundare, pragmatice, contextuale, specifice sau dislocate”, în elegem “el valor que dicha forma adquiere en usos efectivos, en las cadena, relacionado con el discurso mismo y con la situación [...]” (Sastre Ruano 1996: 385).


42

semantic prin aportul co-textului i/sau al contextului pragmatic/enun iativ (v. i no iunea de « l’environnement pragmatique » sau « contexte énonciatif »)28.

Punctul nostru de vedere este acela c analiza formelor de V sau de COND din limbile romanice trebuie s dep easc cadrul strict gramatical i s se insereze la nivel discursiv, unde dinamica limbii d na tere unei re ele complexe de rela ii nu numai sintactice i logice, dar i argumentative, pragmatice. Rezult astfel c morfemele verbale nu trebuie s fie concepute numai ca unit i purt toare de anumite informa ii (fie temporale, fie modale), ci ca « déclencheurs des procédures interprétatives » (v. i Moeschler 1998) pornind de la co-text/contextul enun iativ.

0.3.2. VIITORUL: TIMP SAU MOD?

0.3.2.1. Articularea temporalit ii cu modalitatea

Orice descriere a comportamentului sintactic i a valorilor semantice ale V ia în calcul natura sa dual , temporal i/sau modal . În linii mari, problemele ridicate de func ionarea i semantismul formelor de V la nivel intralingvistic fac trimitere, în primul rând, la dificultatea de a g si o filia ie posibil între diferitele semnifica ii non deictice (epistemice29, eviden iale, atenuative etc.) i utiliz rile sale temporale. Dou solu ii apar în literatura de specialitate: (1) fie valoarea modal apare ca un element secundar i derivat din tr s tura prototipic temporal actualizat par défaut la nivel discursiv; (2) fie valoarea modal ([INCERT], [NESIGUR]) este cuprins în mod intrinsec în ontologia îns i a viitorului (aici cu sensul de no iune universal cognitiv ). O prim defini ie, unanim admis în literatur , se bazeaz pe faptul c forma verbalde V situeaz o ac iune, un eveniment în viitorul/prospectivul locutorului. Acest mod de reprezentare prin plasarea în ulterioritatea lui T0 ar putea fi elementul care determinprevalen a referin ei temporale fa de cea modal . Iat de ce, V se g se te categorizat, în mod tradi ional, al turi de paradigmele temporale ale indicativului i nu în zona modurilor verbale. În acest sens, Dahl (1985: 106) aduce drept argument faptul c valoarea „intensional ” sau cea „de previziune”, de exemplu, decelabile într-o mare parte a ocuren elor, nu este întotdeauna cuprins în semantismul V, în timp ce referin a prospectiv r mâne indispensabil . Aceast afirma ie ar fi (par ial) valabil dac la nivel discursiv V s-ar înregistra doar în enun uri de tipul:

(1) rom. Vom pleca mâine fr. Nous partirons demain. it. Partiremo domani. sp. Nous iremos mañana (Reinheimer-Rîpeanu 1993: 244).

28 Semnifica ia pe care o acord m „contextului pragmatic” (« l’environnement pragmatique”), care are drept corespondent grosso modo no iunea de « arrière-plans conversationnels » la Morency/de Saussure (2006) i pe cea de “converational backgrounds” în cadrul teoriei krazeriene, face referire la un întreg ansamblu de informa ii rezultate atât din cadrul situa iei de comunicare, cât i din cuno tiin ele generale, enciclopedice, « se trouvant dans l’environnement cognitif » (Morency/de Saussure 2006: 51, n. 25). 29 Punctul nostru de vedere în leg tur cu modul de concepere al valorilor modale epistemice corespunde celui propus de Squartini (2010: 125), i anume, [EPISTEMIC]-ul reprezint o vastzon semantic care ar putea fi subdivizat « into different subdomains - dubitative, conjectural and inferential » (Squartini 2010: 125) (v. i Popescu 2006).


43

Câteva obiec ii foarte importante se degaj în acest sens: (i) a considera V doar ca exponent al categoriei gramaticale a <TIMPULUI> verbal înseamn c la nivelul limbii exist , de asemenea, marcat i o valoare opus . Ori, nici un sistem lingvistic romanic dintre cele asupra c rora ne-am orientat aten ia, nu actualizeazla nivel formal o opozi ie de tipul [+PROSPECTIV] vs. [-PROSPECTIV] în maniera dihotomic întâlnit pentru [+TRECUT] vs. [-TRECUT]. (ii) la nivel discursiv, valoarea a a-zis „pur temporal ”, care apare adesea înt rit i de adverbiali/expresii deictice de plasare pe axa temporal , poate s fie – mai mult sau mai pu in – alterat contextual. Astfel, printr-un adaos contextual la enun ul prezentat sub (1), se ob ine un alt tip de focalizare discursiv i, în consecin , o lectur injonctiv :

(2) Vom pleca mâine. E inevitabil. (v. i Rocci 2000: 264).

Aceasta înseamn c adesea, în discurs, este destul de dificil de operat o tran are net între utiliz rile pur temporale i cele în care locutorul î i exprim voin a, de exemplu, în actualizarea unei obliga ii de natur aletic . S presupunem c nu inem seama de observa iile anterioare, atunci cum s-ar putea decodifica valoarea semantic a formelor de V utilizate în ocuren e ca cele prezentate sub (3) sau sub (4):

(3) rom. Se aude soneria. O fi po ta ul. fr. On a sonné. Ce sera le facteur. it. Suonano. Sarà il postino. sp. Llaman a la puerta. Será el cartero.

(4) rom. V voi cere s pleca i. fr. Je vous demanderai de partir. it. Le chiederò di partire. sp. Os pediré que os vayáis,

care nu pot primi o interpretare temporal propriu-zis deoarece ele denot o situa ie, o stare de lucruri validat în momentul [PREZENTULUI] enun iativ. La aceast întrebare, un r spuns plauzibil pare s prind contur dac se consider – în perspectiva foarte generoas formulat de Lyons (1995: 319), c orice expresie a [PROSPECTIVULUI] este „simultan colorat , sau cu incertitudine, sau alternativ cu expectativ i anticipa ie. Atitudini tradi ional privite ca modale” (Lyons 1995: 319, tradus de Uricaru: 2003: 43). Iat de ce, raportat la alte paradigme ale indicativului, V se diferen iaz prin tr s tura dominant [-FACTUALITATE] a evenimentului pe care îl descrie, apropiindu-se din acest punct de vedere de COND, a a cum se poate vedea i infra sub (5):

(5) Adesso Maurizio è a Roma. Adesso Maurizio sara a Roma. Adesso Maurizio sarebbe a Roma (Jensen 2000: 1275).

Aceast manier de comprehensiune a V ca fiind intrinsec modal necesit totu i o explica ie mai larg în canonul s u ontologic. Incert-ul, virtualul, non-factualul etc. reprezint , în primul rând, propriet i ale obiectelor extralingvistice, în cazul nostru, a ceea


44

ce se nume te în mod firesc „viitor”. Aceste propriet i pot sau nu s fie luate în calcul de c tre indivizi în cadrul actului de comunicare. A a cum am ar tat mai sus, V

« [...] peut très bien me permettre de faire une description « aléthique » en dehors de toute évocation d’une croyance ou d’une attitude, au même titre qu’un présent ou un passé » (Morency/de Saussure 2006: 45).

Dar, spre deosebire de [PREZENT] i/sau de [TRECUT] pe care le putem percepe palpabil, „material”, [VIITORUL] ontologic ajunge s ne fie accesibil doar cu ajutorul unor opera ii cognitive, precum predic iile sau inferen ele. Cu alte cuvinte, [VIITORUL] se poate transcede fie „actualizându-l” în interiorul timpului conceput linear, considerând astfel c acesta « réfère à une seule des continuations possibles du présent, celle qui sera le cas » (Rocci 2000: 262), fie „reinterpretându-l” pe baza universului nostru de cunoa tere. Locutorul are astfel la îndemân dou posibilit i de a- i „însu i” [VIITORUL]: s fac o „predic ie viitoare” în conformitate cu starea de lucruri a lumii (reale) sau s construiasc„o predic ie epistemic ” (v. Morency/de Saussure 2006), adic s - i exprime propria perspectiv . În concluzie, natura pur temporal a V nu trebuie s fie considerat drept exclusiv , c ci o astfel de optic nu poate s justifice o lung list de utiliz ri, re inute ca „particulare” sau „dislocate” în literatura de specialitate30. În acela i timp, aceste utiliz ri non deictice nu trebuie subestimate, deoarece ele exist în multe limbi, romanice sau neromanice. În plus, trebuie men ionat i situa ia particular din român care a gramaticalizat forme speciale, derivate din rândul paradigmei de V, în exprimarea valorilor temporale, respectiv a celor modale. Pe de alt parte, în toate acele tipuri de utiliz ri ale V în care sunt actualizate diferite grade de afectivitate sau de subiectivitate, exprimarea temporalului este întotdeauna luat în calcul. Astfel de ocuren e nu sunt în nici un caz atemporale c ci, a a cum remarc Gosselin (2006: 21), « tout procès se trouve situé, plus ou moins précisément, dans le temps, et présenté sous un certain aspect, et selon un certain mode de validation (modalité) » (Gosselin 2006: 21). Îns , în aceste utiliz ri „modale” ale V, timpul desemnat pare s nu corespund referin ei obi nuite, originare a acestui morfem, adic s fie validat în intervalul de referin [+VIITOR]. De aceea, adev rata problemvehiculat de comportamentul formelor de V se actualizeaz mai degrab la nivel discursiv, decât la nivelul limbii, i nu const în tran area net între temporalitate i modalitate, ci în eviden ierea mecanismelor discursive care conduc la articularea acestor dimensiuni.

0.3.2.2. Preciz ri metodologice

Polisemia semantic i func ional a V se dovede te a adar bogat i complex . Cum am l sat s se în eleag de nenum rate ori în cadrul acestei sec iuni, categorizarea acestei paradigme verbale – operat în mod tradi ional de gramatici – se realizeaz în manier dihotomic între o valoare general i utiliz rile particulare, f r a se c uta, de cele mai multe ori, nici o punte de leg tur între ele. Astfel, o mare parte a descrierilor de aceast factur sunt de acord în a distinge (v. i Abouda 2004: 150): (a) o valoare general : V marcheaz o ac iune prospectiv în raport cu momentul vorbirii i (b) utiliz ri particulare al c ror num r este diferit de la o lucrare

30 V. supra nota nr. 27.


45

la alta (vom vedea c uneori chiar i de la un sistem lingvistic la altul) i dintre care cele mai reprezentative sunt: V predictiv; V istoric sau de perspectiv ; V gnomic sau de permanen ; V profetic; V de promisiune; V deontic; V injonctiv; V de indignare; V atenuativ; V ipotetic; V conjectural, de probabilitate, de supozi ie, inferen ial sau putativ; V concesiv. În dorin a de a dep i acest cadru normativ, lingvi tii au încercat s pun toate aceste valori sub umbrela unei „semnifica ii prototipice”, pe baza c reia s poat deriva apoi celelalte valori, considerate ca fiind „secundare”. De exemplu, se recunoa te tr s tura distinctiv [+PROSPECTIV] sau [+VIITOR], marcat par défaut în cea mai mare parte a ocuren elor a a-numitului V temporal propriu-zis (de ex., în exprimarea previziunilor, a inten iilor, a ac iunilor planificate i chiar a profe iilor) i pentru a explica toate celelalte utiliz ri în care predica ia la V nu are drept referent o stare de lucruri situat în [PROSPECTIV], ci face referire la [PREZENT] (v. utiliz rile concesive, atenuative, injonctive, conjecturale) sau chiar la [TRECUT] (v. uzajul de tip istoric), se consider c în astfel de situa ii este vorba de pierderea sau de blocajul contextual al tr s turii prototipice mai sus-men ionat . Acest model de abordare pare deficitar pentru c se ajunge din nou la o conceptualizare dihotomic rezumat în aceea i manier , în termenii temporalit ii i cei ai modalit ii. Se cuvine totu i s re inem ideea de « signification conceptuelle de puissance » (vehiculat în lingvistica francez ) care ar putea fi operant atât în ceea ce prive te sistematizarea semnifica iilor/utiliz rilor31, cât i în ceea ce prive te o anumitflexibilitate a actualiz rii lor la nivel discursiv. O alt pozi ie interpretativ dezb tut intens în literatura de dat recent este cea rezumat de Gennari (2000: 266) în urm torul paragraf:

“[...] different occurrences have a single meaning with both temporal and modal components, where the modal component is defined as a function from the context of occurrence [...]. For any given occurrence, both temporal and modal specifications are present so that there is no temporal use independent from a modal one. The temporal meaning is treated as a future logical operator, interpreted relative to the ST [speech time], whereas the conditional tense is an operator evaluated relative to a contextually provided reference time (RT). The modal part of the meaning requires the sentence modified by the tenses to follow from the assumptions in the context utterance (conversational background). The context dependency is thus responsible for some of the different interpretations found in each case” (Gennari 2000: 266).

În aceea i perspectiv se situeaz i cercet rile colii de pragmatic procedural de la Geneva care: « [...] refusent [...] de considérer les temps verbaux comme ambigus entre une multitude de lectures » (Rocci 2000: 242) i consider c :

« [...] le signifié d’un morphème temporel comprend un sémantisme de baseminimal représenté à l’aide d’une formule incomplète – qui contient des variables qui doivent être saturées dans le contexte d’énonciation – et une procédure, une

31 Distinc ia dintre valorile temporale i cele modale ale unui compartiment verbal de tipul V sau COND este important , dac inem seama de faptul c : « La valeur temporelle a une portée prospective, qu’il s’agisse d’une action immédiate ou éloignée, alors que la valeur modale est centrée sur le présent ou l’énonciation proprement dite, nottamment pour ce qui est de l’emploi ‘épistémique’ ou ‘d’atténuation’ ». (Lindschouw 2011: 55).


46

série d’instructions, portant sur la manière dont le destinataire doit utiliser le contexte pour construire les sens visés par le locuteur dans les différents usages » (Rocci 2000: 242).

Inspirându-ne de la aceste ultime pozi ii vehiculate în literatura de specialitate, punctul nostru de vedere este acela c nu poate fi vorba de o polisemie semantic pe care s o acord m acestei paradigme verbale, ci de o singur (unic ) semnifica ie stabil care este, pentru toate tipurile de utiliz ri, aceea de [+plasare prospectiv /în ulterioritate]. Apoi, al i parametri, total independen i de aceast tr s tur , pot explicita semnifica iile re inute drept „particulare” sau „dislocate” în literatur . Rolul acestor factori este acela de a satura co-textual/contextual aceast „formulare prospectiv ” prev zut pentru morfemul de V. În linii mari, utiliz rile non temporale ale V pot fi sistematizate, în mod aleatoriu, în func ie de urm toarele elemente: (a) gradul de ipotez [±probabil] al proceselor desemnate printr-o predica ie la V. (b) atitudinea locutorului fa de con inutul propozi ional asertat. (c) tipul de act de limbaj care afecteaz enun ul. (d) rela ia logic (temporal i/sau argumentativ , pragmatic ) care se stabile te între predica ia la V (= pV) i un reper (= R) precizat de co-textul/contextul enun iativ, care trebuie întotdeauna privit în rela ie cu momentul T0 al situa iei de comunicare/al producerii actului de limbaj. Parametrul prezentat sub (d) ni se pare de o foarte mare importan în decodificarea semantismului V în ocuren ele judecate ca fiind „modale”. Înainte îns de a începe o discu ie în aceast direc ie, trebuie s preciz m c , în aceast optic , sintagma „punct de reper” are o accep iune diferit fa de cea propriu-zis referen ial unde, a a cum remarcAbouda (2004: 151), în direc ia deschis , de fapt, de Wilmet (1996: 201), « ces repères référentiels, qu’ils soient d’ailleurs décrits en terme de points ou d’intervalles, sont ambigus et semblent, d’un système [conceptuel] à l’autre, parfois même à l’intérieur du même système, renvoyer à des réalité différentes » (Abouda 2004: 151). Ar fi mult mai bine de postulat drept ipotez metodologic general c acest punct de reper (R) face referire la o întreag configura ie co-textual /contextual 32 i csemnifica ia lui pV este calculat pornind de la rela ia de implicare [mai degrabargumentativ i pragmatic decât propriu-zis logico-temporal – v. ‘a temporal pragmatic implication’, la Gennari (2000: 268)] stabilit între R i momentul T0 al situa iei de enun are. Aceast lectur poate fi formalizat astfel:

PVIITOR R 33 T034

Prin intermediul acestei viziuni extinse asupra punctului de referin , dar i pe baza rela iei sale specifice cu momentul T0 al situa iei de enun are, poate fi surprins acest

32 Vezi supra nota 28.33 Simbolul [ ] trebuie citit ca: „intersectat/confruntat cu” (v. i lista de sigle i abrevieri). 34 Spre deosebire de grila de analiz propus de Rocci (2000), noi înlocuim compozanta sa [N], prin care acest autor face trimitere la « les circonstances normales », cu simbolul [T0], prin care not m de aceast dat „un ansamblu de fapte considerate într-un anumit mod în momentul situa iei de comunicare”.


47

decalaj temporal de ulterioritate35 operat în cadrul utiliz rilor „modale”, fie cu ajutorul unui transfer cognitiv (mental), fie printr-o reevaluare operat la nivel ilocu ionar. Altfel spus, acest model de abordare are în primul rând avantajul de a ne face sîn elegem prin ce mecanism se ajunge s exprim m, cu ajutorul V, [PREZENTUL] sau [TRECUTUL], i, pe de alt parte, are avantajul de a „comprima” o întreag list de „referen ialuri” vehiculat în literatura de specialitate, de tipul celor care îl determin pe Abouda (2004) de exemplu, s construiasc o adev rat teorie „policronic ” a polisemiei temporale verbale, i anume: - referen ialul extra-linguistic unde « se place la personne réelle qui parle où écrit » (Abouda 2004 : 155); - referen ialul Locutorului (adic , L) – de fapt, cel al intervalului s u de referin – care corespunde fiin ei (fiin elor) discursive care se afl la originea enun ului; - referen ialul Enun iatorului (E), adic , fiin a discursiv care produce aser iunea, interoga ia, actul de vorbire în cauz .

0.3.2.3. De la limb la discurs

Vom vedea în continuare, pe baza grilei de analiz propus de Vet/Kampers-Manhe (2001: 89-104) pentru inventarul de utiliz ri ale V din limba francez , care sunt parametrii reprezentativi (aspectuali, temporali, modali dar i enun iativi, pragmatici) vehicula i în cadrul principalelor utiliz ri ale paradigmei verbale analizate. A adar, marile serii de valori discursive ale V pot fi regrupate în:

0.3.2.3.1. Utiliz rile temporale Utiliz rile temporale sunt cele a c ror semnifica ie tradi ional admis se bazeaz pe

proiectarea con inutului exprimat prin predica ia la V, într-un moment posterior fa de situa ia de comunicare. Aceast semnifica ie se întâlne te actualizat în situa iile discursive cele mai numeroase din punct de vedere al frecven ei. În toate aceste ocuren e, morfemul discutat este în mod clar o paradigm deictic deoarece proiectarea con inutului propozi ional asertat este întotdeauna identificat prin raportare la T0. Din acest punct de vedere, temporalitatea V devine operant numai prin luarea în calcul a [PREZENTULUI] enun rii ca punct de reper, chiar dac acest reper temporal este uneori subîn eles. Îns , în cele mai multe cazuri, acesta este explicitat de adverbiali deictici a c ror semnifica ie serve te la înt rirea ideii con inut în predica ie, aceea de posterioritate temporal prin raportare la T0 (v. supra mâine, domani, demain i mañana) sau multiplicatprin expresii anaforice de plasare în posterioritate pe axa temporal . Din punct de vedere semantic, dou mari subtipuri de utiliz ri se pot deta a la nivel discursiv:

0.3.2.3.1.1. Viitorul temporal predictiv (v. ex. 1) care exprim de asemenea procese „situate la dreapta fa de T0” i a c ror semnifica ie de „previziune” este dominant .

35 Acest termen, introdus de Gosselin (2001), are avantajul de a nu trimite la un raport strict temporal, cronologic sau sintactic. Iat care este i p rerea lui Vetters (2001: 177) în acest sens: « Ce terme a l’avantage par rapport à futur qu’il n’exprime pas seulement la postériorité par rapport au présent de m0 [monde actuel], mais par rapport à n’importe quel moment dans n’importe quel monde – réel ou imaginaire –, ce qui est important pour l’analyse du conditionnel » (Vetters 2001: 177).


48

Altfel spus, din punct de vedere semantic i pragmatic, locutorul prevede existen a, realizarea, dezvoltarea etc. procesului asertat la timpul V, pornind de la un ansamblu de circumstan e (= R), marcat explicit sau implicit de contextul lingvistic i enun iativ i pe care îl consider ca fiind adev rat, obiectiv, obi nuit i normal (în sens aletic) în momentul enun rii sale. Locutorul ia în calcul acest R ca pe o constatare i, prin intermediul unei opera ii cognitive (i.e., o predic ie), plaseaz con inutul propozi ional al aser iunii sale în direc ia deschis de aceast topicalizare. Altfel spus, este vorba de o judecat f cut în T0asupra lui R v zut ca o stare de lucruri care nu poate avea decât o singur continuare (dezvoltare) posibil : « celle qui sera le cas » (Rocci 2000: 262). Aceast rela ie de dependen , de factur oarecum cauzal , nu este explicit i ea nu lasa s transgreseze nici un element din subiectivitatea alocentric , ceea ce permite enun area lui pV într-o maniercvasi-cert i asigur coeziunea discursiv a topicului:

(6) Petru nu e acas . Va veni mai târziu.

Sub (6), este vorba de o lectur a predica iei « va veni » tradi ional judecat ca temporal . În acest caz, factorul R (rezultat din ansamblul de cuno tiin e de tipul: absen a lui Petru, tabieturile sale cotidiene, inten iile sale, planurile sale etc.) este judecat global în T0 ca o stare de lucruri cunoscut locutorului i la care acesta ader . Valoarea aletic acordat de locutor lui R încarc aser iunea pV « va veni... » cu un înalt grad de certitudine. Aceste turnuri predictive nu focalizeaz nici atitudinea locutorului (care r mâne neutr , o atitudine deci non-informativ pentru destinatar), nici actul s u de limbaj (în general, declarativ), ci doar aceast actualizare în [VIITOR] a previziunii. Elementul distinctiv [+eviden asupra naturii profund aletic a ansamblului referen ial R] ne conduce s distingem dou sub-tipuri de utiliz ri ale V predictiv: (i) Vprofe iilor (în lingvistica francez , le futur des prophéties) (v. ex. 7) i (ii) V gnomic (în lingvistica francez , futur d’habitude/de permanence sau des énoncés de vérité générale), considerat, în mod tradi ional, o turnur modal (v. infra 8 i 9) :

(7) Assurément, il y aura un jour un État palestinien souverain ... (www). (8) Une jolie femme sera toujours plus jolie nue que vêtue de pourpre (Rocci 2000:

241). (9) Due più due farà sempre quattro (Schneider 2006: 21).

De fapt, sub (8) i (9), este vorba de procese la V plasate nu în T0, ci dup acest moment de reper. Luarea în calcul a unui întreg ansamblu referen ial R, profund aletic (i.e., experien a uman , cuno tiin ele generale despre lume), atest aceast pozi ionare a proceselor. În toate aceste cazuri, poate s fie utilizat i prezentul indicativ, dac localizarea temporal a procesului este suficient fixat de adverbiali sau expresii deictice. Îns , paradigma de V, f când s transpar în mod permanent o reprezentare temporal prin intermediul unui transfer cognitiv, apare ca fiind mult mai subiectiv prin raportare la prezentul indicativ, în multe contexte în care cele dou forme verbale pot comuta (cf. 10 a i b ; v. 11):

(10) a. Pedro llegará dendro de cinco minutos. b. Pedro llega de cinco minutos (Jensen 2002: 120).


49

(11) O s am o serie de concerte [...]. Plec în Portugalia, apoi în Japonia, Guadeloupe ... Apoi m voi ocupa de organizarea unui festival pentru violoni ti. (As, 2003 apud GALR 2005, I: 445).

În schimb, cuantum-ul de subiectivitate al V se diminueaz în raport cu diferitele structuri perifrastice de care dispune fiecare din limbile romanice analizate36:

(12) - ¿Qué vais a haces esta tarde ? - Vamos a ir al cine (Sastre Ruano 1996: 386).

0.3.2.3.1.2. Viitorul de perspectiv sau viitorul istoric se înregistreaz în enun uri de tipul celor prezentate infra sub (13) i (14a i b) :

(13) Deux jours plus tard, Napoléon sera sacré empereur (Rocci 2000: 242). (14) a. La settimana scorsa incontra Piero e gli dice che il giorno dopo andrà a

trovare in fabrica (Renzi et al. 1991, II: 117) [V în DIR]. b. Il ragazzo parti all’improvviso. Tornerà solo dopo tre anni (Renzi et al.

1991, II: 117) [V în DIL].

Dup p rerea noastr , interpretarea unor ocuren e de acest tip ale V se apropie foarte mult de cea propus supra pentru turnurile predictive. Ea nu pune nici o problemmetodologic dac se ine cont de faptul c astfel de enun uri exprim : - o atitudine propozi ional în mare m sur neutr din partea locutorului; - o opera ie cognitiv asupra unei constat ri (= R) (adesea explicitat contextual – de cadrajul discursiv specific nara iunii istorice sau discursului raportat) întotdeauna de natur aletic (faptele istorice au un caracter obiectiv); - un eveniment trecut. În ace ti termeni, viitorul istoric sus ine ipoteza noastr potrivit c reia, în astfel de turnuri: (1) morfemul verbal analizat î i activeaz înc o dat semnifica ia sa de baz[+plasare prospectiv /ulterioar ] a predica iei pe care o afecteaz i c (2) ulterioritatea este actualizat la nivelul procesului cognitiv, de aceast dat , nu de tip predictiv, ci inferen ial (dat fiind caracterul demonstrativ al lui R), de unde i slaba nuan modal (exploatat stilistic) care pare c traduce subiectivitatea alocentric . Dar, dac pentru noi, aceast slab nuan modal rezult din aptitudinea morfemului temporal de a actualiza situarea în ulterioritate a unei inferen e operate pe baza unui R demonstrat anterior, trebuie amintit i pozi ia altor lingvi ti care au v zut în acest comportament sintactico-semantic al V un « enrichissement par projection du point S en S' » (Morency/de Saussure 2006: 62) i, prin urmare, dedublarea a dou instan e enun iative: locutorul propriu-zis (= locutorul-surs ) care se situeaz în [TRECUTUL] locutorului-enun iator i plasez procesul evocat în propriul s u [VIITOR].

36 Dezvoltarea unei discu ii pe aceast tem (oarecum complementar problemei noastre de cercetare) ar necesita totu i un spa iu mult mai amplu, motiv pentru care nu ne vom ocupa decât tangen ial în aceast lucrare de studierea paralelismului semantic i func ional dintre formele simple/de prezent de V, respectiv cele de COND, i perifrazele corespondente la nivelul fiec rui sistem lingvistic luat în discu ie. Îns , dezvoltarea diacronic a formelor sintetice în concuren cu astfel de structuri perifrastice va fi discutat în partea a II-a a lucr rii, în cap. al II-lea.


50

0.3.2.3.2. Utiliz rile epistemiceAceast categorie de ocuren e poate fi sub-divizat astfel:

0.3.2.3.2.1. Viitorul epistemic (conjectural, de probabilitate, de supozi ie, inferen ialsau putativ)37, care pare s reprezinte un mare semn de întrebare pentru lingvi ti, se înregistreaz în matrice conversa ionale specifice, precum cele prezentate supra sub (3) i infra sub (15), (16a, b), (17) i (18):

(15) Pourquoi donc a-t-on sonné la cloche des morts ? Ah ! mon Dieu, ce sera pour Madame Rousseau (exemplul clasic citat de P. Imbs (1968), reluat de Rocci 2000: 244).

(16) a. Acabo de ver las luces. Juan ya estará en casa (Gennari 2000: 264). b. Estará enfadado conmigo? (Squartini 2004a: 73). (17) A : non c’è Marco ? E : e_sarà sarà in ospedale e’diventato papa’oggi (Corpus de conversations du

LIP, MA23: 75-80, apud Rocci 2000: 245). (18) Petru nu e acas . O veni mai târziu.

Tradi ia gramatical , mai mult sau mai pu in recent , consider c în astfel de turnuri, V func ioneaz doar ca un operator modal, deoarece acesta contribuie la modificarea valorii de adev r a predica iilor pe care le afecteaz . Propriet ile unor ocuren e de acest tip se bazeaz pe : - atitudinea puternic subiectiv a locutorului în raport cu con inutul propozi ional asertat. Acesta î i exprim rezerva în leg tur cu valoarea de adev r acordat enun ului s u, ar tând c nu dispune de toate informa iile/cuno tiin ele necesare care i-ar permite safirme în deplin certitudine aser iunea în cauz ; - starea de lucruri descris nu este viitoare, ci una prezent sau, cel mult, prezent-viitoare (v. ex. 18); - gradul de [certitudine] acordat de locutor predica iei este cel al unei probabilit i puternice, semnifica ia unor turnuri de acest tip apropiindu-se de cea a enun urilor modificate explicit de operatori modali de tipul probabil c , probabilmente / forse che, probablement etc., construite cu prezentul indicativ. Un alt element care ni se pare foarte important pentru analiza acestor turnuri este faptul c acest grad de cunoa tere exprimat de locutor este ob inut prin inferen . Prin urmare, s-ar putea ajunge la concluzia c morfemul de V este exclusiv un operator eviden ial care traduce acest proces inferen ial. Trebuie totu i observat c aceast manier cognitiv , pe deplin subiectiv , de a „p trunde” viitorul ontologic are drept punct de plecare, în toate cazurile, un fapt obiectiv, general cunoscut (v. supra sunetul clopotului pentru mor i sau absen a lui Marco/ Petru etc.), pe care l-am întâlnit de asemenea, tot ca o parte a semnifica iei aletice a lui R, i în enun urile temporale. Acest element nu ar putea contribui, dup p rerea noastr , decât sexpliciteze atribuirea valorii de adev r acordat enun ului la V. Altfel spus, rezultatul unei 37 Trebuie precizat totu i c în literatur se face uneori distinc ia în zona [EPISTEMICULUI] între dou subdomenii, cel al conjecturii i cel al inferen ei (v., de exemplu, Bertinetto 1979: 98). Aceastdepartajare depinde de gradul de realizare pe care locutorul îl acord situa iei exprimate de predica ia la V. În cazul inferen ei atitudinea locutorului fa de veridicitatea enun ului s u este marcat ca fiind una foarte puternic .


51

previziuni/inferen e care are drept punct de plecare o constatare, o stare de lucruri obiectiv , general cunoscut , este susceptibil chiar de la început de un înalt grad de [certitudine]. Îns , spre deosebire de utiliz rile considerate ca „pur temporale”, în cele „modale”, aceast stare de lucruri este întotdeauna confruntat cu universul de cunoa tere al locutorului. Iat de ce, în român , forma special a V epistemic se dovede te a fi incompatibil cu enun urile în care sursa informa iei nu face trimitere la locutor, ci la o cu totul alt persoan (cf. 19 a, b vs. 20 a, b):

(19) a. *Potrivit ANM, la munte o ploua. b. *Ion spune c o ploua.

(20) a. Potrivit ANM, la munte va ploua. b. Ion spune c va ploua / o s plou / are s plou .

Alte elemente explicite (v. ex. 17) sau nu co-textual, dar apar inând universului de cunoa tere al locutorului, completeaz de aceast dat panorama semantic , caracteristicelementului R. Pornind de la acest R i, în final, prin intermediul inferen ei, se produce situa ia denotat în astfel de enun uri ca fiind în T0. Actul de enun are i con inutul s u trebuie v zute ca rezultante, i. e., ca un fel de ipotez ulterioar unei întregi serii de opera ii cognitive care pot fi sistematizate astfel:

1. constatare obiectiv , 2. luarea în calcul a cuno tiin elor oferite de contextul enun iativ (« les arrière-plans conversationnels »), 3. previziuni asupra tuturor dezvolt rilor/continu rilor posibile, 4. inferen pe baza rezultatelor ob inute prin previziune, 5. validare (deci, concluzie cu titlu de ipotez ) i act de limbaj.

Cu alte cuvinte, V epistemic exprim o perspectiv cognitiv subiectiv rezultatprin inferen pornind de la confruntarea mai multor premise. Spre deosebire de turnurile predictive centrate pe actualizarea în [VIITOR] a previziunii, utiliz rile epistemice focalizeaz atitudinea locutorului care nu trebuie definit în sensul de „rezerv ”, ci mai degrab ca un « engagement tout particulier [...] sur sa croyance » (Morency/de Saussure 2006: 36), în orice caz, foarte mult informativ pentru destinatar. Îns , toate aceste informa ii nu sunt cuprinse în structura morfemului analizat. V actualizeaz i de aceast dat doar tr s tura prototipic [+ plasare prospectiv /în ulterioritate], c ci i în aceste utiliz ri epistemice, el nu marcheaz decât o rela ie de ulterioritate a ipotezei în raport cu starea de fapte evaluat anterior. Aceast ulterioritateapare reprezentat cronologic în T0 deoarece ea se materializeaz lingvistic printr-un act de limbaj (declarativ sau interogativ) i « les actes de langage sont par définition exécutés par le locuteur au moment de l’énonciation » (Vet/Kampers/Manhe 2001: 96). Înainte de a încheia discu ia în leg tur cu utiliz rile epistemice, se impun înc douobserva ii cu privire la al i parametri adesea lua i în calcul în literatura de specialitate, în cazul acestui tip de utiliz ri ale V: - nici morfemul analizat, nici semnifica ia de ansamblu a enun ului nu actualizeazîntr-un mod anume (explicit sau implicit) ideea de validare în [VIITOR] a evenimentului p. De altfel, dac se consider c în acest tip de utiliz ri, V nu face altceva decât s descrie


52

o procedur cognitiv f r a insista asupra consecin elor acesteia, atunci o validare în [VIITOR] nu ni se pare necesar . - în leg tur cu caracterul [+nesigur/incert] acordat adesea semantismului V epistemic, avem impresia c acest atribut se aplic mai degrab situa iei denotate, i nu procesului în sine descris de morfemul de V.

0.3.2.3.2.2. Viitorul concesiv se întâlne te i el, cu excep ia limbii franceze, într-o matrice sintactic i conversa ional special , a a cum se poate observa din exemplele (21), (22) i (23) :

(21) Sarà, ma non ci credo (Rocci 2000: 248). (22) Le parecerá una tontería, pero aquello me salvó (RAE 2010: 448). (23) O fi el frumos, dar mie tot nu-mi place.

Astfel de structuri adversative i concesive a c ror func ie discursiv este aceea de contra-argument pentru o concluzie prezentat , de aceast dat , în mod explicit, denot : - atitudinea subiectiv a locutorului care « [...] peut varier assez librement entre les deux extrêmes de la réfutation et de la concession pleine » (Rocci 2000: 248). - starea de lucruri descris nu este una viitoare, ci prezent sau chiar prezent-viitoare (v. ex. 22)38. - gradul de cunoa tere pe care locutorul îl atribuie con inutului propozi ional asertat poate varia de la probabilitatea puternic la posibilitate sau chiar la certitudine deplin , c ci exist într-adev r enun uri a c ror valoare de adev r « se trouve être présupposée [pour vraie] dans le contexte d’énonciation » (Rocci 2000: 248), ca sub (24):

(24) Avrà un dottorato, ma non è troppo sveglio (Rocci 2000: 248),

unde validitatea predica iei “Lui ha un dottorato” este binecunoscut participan ilor la schimbul comunicativ. În aceste condi ii, ni se pare c semnifica ia V concesiv nu este aceea de a modifica valoarea de adev r a enun ului, ci aceea i descriere a unor procese cognitive, analizate supra pentru cazurile inferen iale, sugerând de aceast dat o evaluare puternic subiectiv , aproape de specula ie, a unei st ri de lucruri (poten iale). Iat de ce, toate aceste exemple de V concesiv se traduc în francez cu formula : il se peut que/peut-être que..., care are aceea i func iune, i.e., s opereze o descriere explicit a modalit ii posibilului neutru. Aceast interpretare a V concesiv ca mecanism discursiv de descriere a anumitor procese cognitive, poate explica i o alt valoare care îi este atribuit în literatura de specialitate, aceea „eviden ial ” sau, mai precis, „cita ional ”39. Este adev rat c în orice enun al V concesiv sursa informa iei face trimitere la spusele/cuvintele unei alte persoane (identificat adesea în persoana interlocutorului), (v. parafrazarea exemplului 23 sub 25): 38 Ar fi necesar o analiz care s urm reasc dac temporalitatea nu rezult , în utiliz rile „modale”, i din motive care in de aspectul verbal intern (Aktionsart).

39 De remarcat faptul c în portughez , forma de V se utilizeaz cu valoare eviden ialo-cita ionalclar , explicit , echivalarea sa în francez , italian sau român realizându-se, în astfel de ocuren e, cu un COND (prezent sau trecut) (v. Squartini 2005: 249): A rádio estatal da Serra Leoa confirmou a morte de um dirigente rebelde, o capitão Solomon Musa, que foi primeiro-ministro da junta militar […]. Musa terá sido morto a 29 de Deyembro, em Benguema (Diário de Notícias 1.2.1999, p. 14, apud Squartini 2005: 249).


53

(25) [Se zice / tu zici] c e frumos, dar mie tot nu-mi place,

îns acest con inut este întotdeauna supus evalu rii (chiar speculative) a locutorului, fapt care poate explicita, din nou, incompatibilitatea V concesiv cu turnurile în care sursa informa iei face trimitere explicit la o cu totul alt persoan (v. 19 a).

0.3.2.3.3. Utiliz rile ilocu ionare i argumentative În sfâr it, utiliz rile ilocu ionare i argumentative cuprind sub-tipurile categoriale urm toare40: (1) viitorul de modestie sau al atenu rii politicoase i (2) viitorul ipotetic.

0.3.2.3.3.1. Viitorul de modestie sau al atenu rii politicoase, care are ca func ie modificarea modului de producere a actului ilocu ionar (« mitigation » - v. Vet/Kampers-Manhe 2001: 97), se întâlne te în turnuri ca cele prezentate sub (4), (26), (27) i (28)41: (26) Je vous dirai que je suis un peu déçu (Rocci 2000: 242).

(27) Si no te importa, te comentaré algunas cosas de tu trabajo (Sastre Ruano 1996: 389).

(28) Sarò sincero con voi (Renzi et al. 1991, II: 116).

Astfel de ocuren e trebuie s fie analizate în func ie de urm torii parametri: - locutorul ofer informa ii asupra propriei enun ri: actul de limbaj este atenuat. - atitudinea locutorului nu este una de tip propozi ional (vizând deci validarea con inutului asertat), ci aceasta se raporteaz la propria activitate de enun are. Totu i, se deta eaz un anumit grad de distan atitudinal . - starea de lucruri denotat nu este una viitoare, ci una din [PREZENT] (foarte rar, din [PREZENT-VIITOR], v. ex. 27). - V afecteaz , în general, dar nu în mod obligatoriu, un verb din categoria dicendi (a spune/dire, a m rturisi/avouer, a nu ascunde/ne pas cacher, a admite/admettre, a ruga/prier, a nu min i/ne pas mentir, a întreba/demander etc.) în utilizare performativexplicit . A a cum se poate observa din afirma iile anterioare, locutorul sau, mai precis, spa iul s u cognitiv, atitudinal, se dovede te din nou un indiciu indispensabil pentru interpretarea acestui tip de ocuren e ale V. Aceast afirma ie este sus inut de testul propus de Vet/Kampers-Manhe (2001: 96) care demonstreaz c o modificare contextual asupra agentului enun ului va schimba complet interpretarea acestuia (cf. 29 a i b) :

(29) a. Je vous dirai que je suis un peu déçu (Rocci 2000: 242) [V atenuativ].

40 Utiliz rile V catalogate ca injonctive, de surpriz sau de indignare i considerate în literatur ca fiind de natur modal , pot primi o interpretare similar cu cea pe care noi am propus-o pentru utiliz rile predictive. În toate aceste cazuri, V func ioneaz « comme un opérateur temporel puisqu’il sert à situer le procès après le moment de l’énonciation » (Vet/ Kampers-Manhe 2001: 97).. Utiliz rile injonctive, de surpriz sau de indignare sunt totu i particularizate de anumite constrângeri sintactice (v. utilizarea exclusiv a anumitor forme personale), cu puternic orientare pragmatic . 41 În plus, fa de tiparele prezentate sub (4), (26), (27) i (28), mai trebuie amintit i schema discursiv interogativo-exclamativ specific limbii spaniole: ¡Serás tonto! care are drept echivalen în francez : « Ce que tu peux être bête alors! » (v. Foullioux/ Tejedor de Felipe 2004: 116).


54

b. Il vous dira que je suis un peu déçu [V temporal].

În schimb, testul care propune înlocuirea V cu un prezent indicativ, pare, la o primvedere, s nu modifice nici rela ia temporal , nici interpretarea ilocu ionar (cf. 30 a i b) a unui enun de acest tip:

(30) a. Je vous dirai que je suis un peu déçu (Rocci 2000: 242). b. Je vous dis que je suis un peu déçu.

Trebuie totu i observat o anumit distan atitudinal sau, mai precis, un fel de ezitare care se degaj din (30 a). Luarea în calcul a acestui element ar putea s ne ajute sexplic m compatibilitatea V i adev rata sa orientare în ocuren e de acest tip. În acest sens, o motiva ie posibil ar fi aceea propus de Renzi et al. (1991, II: 117):

“L’evento viene idealmente dislocato nel futuro dal locutore, come a voler frapporre una distanza psicologica fra il momento dell’enunciazione ed il momento dell’avvenimento, e ciò per attenuare l’impatto di una realtà che puo essere giudicata spiacevole, oppure per accrescere la sorpresa” (Renzi et al. 1991, II: 117).

P rerea noastr este îns c locutorul, dup ce a confruntat (prin evaluare, evident subiectiv ): - con inutul de asertat (în care acesta fie exprim un repro - v. ex. 26: « je suis déçu », fie vorbe te despre o ac iune ingrat care urmeaz s fie f cut - v. ex. 4: « vous devez partir » sau 27 « je dois exprimer mon point de vue critique sur votre travail », fie face o m rturisire surprinz toare etc.), deci o stare de lucruri obiectiv - i circumstan ele (pozi ia social , disponibilitatea psihic , gradul de culpabilitate etc.) care îl identific pe interlocutor, se vede obligat s opereze o reevaluare a actului s u de enun are, evident cu orientare pragmatic , aceasta func ionând ca un paravan de protec ie pentru interlocutorul s u. Compatibilitatea V cu exprimarea atenu rii deriv a adar nu din posibilitatea de a simula dislocarea unui eveniment prezent în [VIITOR] (a a cum se afirm adesea în literatur ), ci mai degrab din aceast „reevaluare ilocu ionar ”, ulterioar unei întregi serii de alte opera ii cognitive. 0.3.2.3.3.2. Viitorul ipotetic se întâlne te, de asemenea, într-o matrice discursivspecial , a a cum se poate observa i din urm toarele exemple:

(31) Si Pierre travaille (a bien travaillé), on le récompensera (Vet/Kampers-Manhe 2001: 100).

(32) Si el señor Perez es rico, conseguirá una novia conseguida (Gennari 2000: 276).

(33) Se verrai, ci farai piacere (Renzi et al. 1988, I: 116). (34) Dac voi avea (am) timp, voi veni în vizit .

Sub titulatura de „viitor ipotetic” intr , de fapt, orice form de V indicativ care se g se te în apodoza (propozi ia regent ) macrosistemului condi ional, de obicei, în corelare cu o form de indicativ (adesea, prezentul, dar i o form de trecut) în protaz (subordonata


55

condi ional ). Rezult astfel urm toarele tipare ipotetice reale, de tip [si/se/dac p, q], în cele patru sisteme lingvistice investigate: (fr.) si j’ai, je donnerai.

(sp.) si tengo, daré. (it.) se ho/avrai, darò. (rom.) dac am / voi avea, voi da (apud Reinheimer-Rîpeanu: 2001: 291).

Exemple ca cele de sub (33), respectiv, (34) atest faptul c atât italiana standard i, mai cu seam , româna literar manifest tendin a pentru crearea unui sistem ipotetic uniform, simetric din punct de vedere sintactic (formal), prin folosirea acelora i paradigme verbale atât în apodoz , cât i în protaz (în cazul de fa , acela i morfem de V apare în ambii membri constituen i ai construc iei condi ionale). În general, folosirea prezentului în protaz în corelare cu V din apodoz este explicat în literatur (v. Moignet 1976: 255) ca o modalitate de reprezentare a raportului logico-temporal de anterioritate a ipotezei (=si/se/dac p) fa de consecin (= q). Iatceea ce afirm i Vet/Kampers-Manhe (2001: 102) cu privire la acest aspect:

« On peut expliquer la séquence présent - futur simple dans les conditionnelles de la façon [suivante]: dans ce contexte il faut d’abord que le procès de la conditionnelle se réalise (ou se vérifie) pour que le procès de la principale puisse se réaliser. Cet emploi du présent et du futur n’est donc pas exceptionnel […] » (Vet/Kampers-Manhe 2001: 102).

Particularit ile sintactico-semantice ale turnurilor construite cu un V ipotetic sunt urm toarele:

- atitudinea subiectului vorbitor fa de enun ul asertat în apodoz este una neutrinformativ;

- starea de lucruri marcat de predica ia la V nu este una prezent ca în cazurile analizate supra (v. turnurile cu un V epistemic, V concesiv i V atenuativ), ci una viitoare, în concordan deci cu referin a temporal prototipic a acestei paradigme verbale;

- puternica dependen sintactic i logic (conceptual ) a apodozei fa de protaz , de unde necesitatea analiz rii lor într-un sistem.

inând cont de ace ti parametri, p rerea nostr este c în astfel de ocuren e, V din apodoz marcheaz nu numai o orientare pur cronologic , deci temporal , de posterioritate a lui q în raport cu si/se/dac p, ci marcheaz mai degrab o ulterioritate discursiv . Acesta este i motivul pentru care am inclus aceste structuri construite cu un V ipotetic în cel de-al treilea palier/nivel de semnifica ie din modelul propus de Vet/Kampers-Manhe (2001: 89-104). O astfel de optic este sus inut în primul rând de dependen a, univoc i obligatorie, a apodozei fa de protaz ; în cazul omiterii lui si/se/dac p, V din enun ul principal ar avea valoare categoric (v. reluarea lui (34) infra sub (35)):

(35) [.......................] Voi veni în vizit .

Pe de alt pare, o analiz semantico-pragmatic a tiparelor ipotetice de acest fel conduce la urm toarele observa ii: - si/se/dac p reprezint o ipotez (indiferent de modul verbal, doar prin simpla al turare cu conjunc ia si/se/dac ) asupra unei st ri de lucruri luate în calcul în momentul


56

T0; este vorba de o ipotez rezultat prin inferen în momentul situa iei de enun are c reia locutorul îi atribuie valoarea de adev r probabil (altfel spus, o posibilitate probabil ); - q reprezint o consecin , o implicare asumat la nivel discursiv a acestei posibilit i probabile, q este deci o ulterioritate dicursiv .

De fapt, veridicitatea acestei grile de analiz a V ipotetic este sus inut i de faptul c în astfel de turnuri nu este focalizat nici procesul în sine (cel descris de enun ul q), nici atitudinea subiectului vorbitor, ci tocmai aceast rela ie discursiv particular pe care Martin (1983: 152) o descrie astfel: « ce qui est asserté n’est pas la proposition q […] et encore moins la proposition p, mais la relation R qui, au moyen de si, unit p à q » (Martin 1983: 152).

Afirma ia conform c reia în enun ul q construit cu un V ipotetic nu este focalizat procesul în sine cap t valabilitate i prin înlocuirea acestei paradigme verbale cu o formde prezent indicativ, opera ie care nu schimb semnifica ia acestui ansamblu semantico-sintactic; cel de-al doilea argument, conform c ruia atât în apodoz , cât i în protaz , nu este pus în eviden atitudinea subiectului vorbitor, cap t i el valabilitate în cazul limbii române, unde formele de prezumptiv de tipul FoiG (nu îns i cele omonime cu V-Tipul 2) sunt foarte pu in agreate în astfel de ocuren e (cf. 36 cu 34 i 37):

(36) ?Dac oi fi având timp, oi veni/??oi fi venind în vizit . (37) Dac oi avea timp, oi veni în vizit .

Prin urmare, în turnurile ipotetice reale cu apodoza la V, aceast paradigm verbalî i manifest aceea i tr s tura prototipic de [+ plasare prospectiv /în ulterioritate] care este actualizat în varianta unei ulteriorit i a topicului discursiv.

0.3.2.4. Considera ii finale

Sper m c am reu it s demonstr m pe parcursul acestei sec iuni c : - o tran are net între temporalitate i modalitate este dificil de stabilit, atât la nivelul saussurian langue, cât i la nivel discursiv; - pe de o parte, ontologia sa, pe de alt parte, statutul s u gramatical (V este un morfem temporal i nu item cu sens lexical propriu, ca verbele modale) ne oblig sacord m V o semnifica ie de baz (« un signifié de puissance »), derivat din zona temporal , i anume [+plasare prospectiv ], mai precis [+plasare în ulterioritate]. Îns , aceast tr s stur prototipic se actualizeaz ( i astfel se îmbog e te pragmatic) în mod diferit la nivel discursiv, ajungând s traduc faptul c decalajul temporal al ulteriorit iieste determinat de o opera ie cognitiv sau de o reevaluare pe plan ilocu ionar. Bineîn eles c ar trebui verificat într-un mod detaliat dac aceast gril analitic este validat de toate tipurile de utiliz ri ale V la nivelul fiec rui sistem lingvistic romanic luat în discu ie. Pentru moment îns , vom aplica o gril de analiz asem n toare i pentru comportamentul semantic i func ional al COND la nivelul celor patru sisteme lingvistice analizate anterior, i.e., francez , spaniol , italian i român , urmând ca în capitolul urm tor s ne ocup m detaliat de utiliz rile „dislocate” ale V, la nivelul acestor patru sisteme lingvistice romanice.


57

0.3.3. CONDI IONALUL: MOD SAU TIMP?

0.3.3.1. Preciz ri metodologice

i de acest dat , demersul nostru urm re te îndeaproape grila de analiz propus de Vet/Kampers-Manhe (2001: 89-104) pentru utiliz rile COND din limba francez , remarcabil prin aceea i stratificare ternar – de altfel, recurent în majoritatea gramaticilor sau studiilor monografice din lingvistica francez , spaniol sau italian , mai vechi sau de dat recent – în utiliz ri TEMPORALE, MODALE i ILOCU IONARE. Prin urmare, i în cazul formelor de COND din limbile romanice occidentale investigate, se reitereaz aceea i problematic conceptual a categoriz rii dihotomice a acestei paradigme verbale sub auspiciile modalit ii (predominant , de aceast dat ) i/sau ale temporalit ii. Pe de alt parte, a a cum rezult i din schema pe care o propune Patrick Dendale (2001: 9) – vezi infra Figura nr. 1 –, se readuce în discu ie necesitatea de reduc ie, mai degrab metodologic , la un sens/o invariant semantic unic a celor dou utiliz ri fundamentale ale COND (în cazul de fa din limba francez ) – utiliz ri temporale, repectiv, utiliz ri modale – i a pluralit ii efectelor de sens derivate din acestea. Îns , marea necunoscut – i astfel discu ia lansat anterior în cazul V, se poate relua ca într-un cerc vicios – a acestei „formaliz rii” const în r spunsul la urm toarea serie de întreb ri: „Care este, de fapt, semnifica ia invariantei semantice care determin specificitatea COND i cum ar putea fi ea denumit ?”

SENS UNIQUE / INVARIANT SÉMANTIQUE ???

TYPE TEMPOREL TYPE MODAL

Futur du passé (FdP)

Conditionnel d’emprunt

Conditionnel d’atténuation

Conditionnel d’éventualité

FdP discours indirect

FdP discours indirect libre

Futur des historiens

Condit. « journalistique » Condit. polémique

Condit. de l’hypothèse ( ?)

du vouloir du devoir

du dire

Condit. hypoth. corrélatif

Condit. hypoth. non corrélatif

Condit. concessif

Fig. nr. 1. Nivelurile de analiz ale condi ionalului din limba francez (apud Dendale 2001: 9)


58

0.3.3.1.1. Un posibil model de analiz la nivel intralingvistic R spunsuri posibile la întrebarea expus anterior exist multiple i variate în

literatur . De exemplu, în recenta monografie dedicat COND din limba francez (v. volumul coordonat de Dendale/Tasmowski 2001), sunt re inute urm toarele tipuri de orient ri:

- perspectiva aspectuo-temporal , reprezentat de Wilmet, Gosselin, Vet/Kampers-Menhe, Vetters sau Korzen/Nølke care consider c aceast compartiment verbal nu este un mod sui generis, ci un timp al indicativului a c rui particularitate trebuie c utat « […] dans une configuration particulière de points ou d’intervalles de référence entre lesquels existent des rapports aspectuels (de temps interne) et temporels (de temps externe) particuliers » (Dendale 2001: 10). De exemplu, pentru Wilmet (2001: 21-44), tr s tura inerent primordial a COND const în aptitudinea acestei paradigme de a reda simultan timpul [VIITOR ÎN TRECUT] i aspectul [+ÎNCHEIAT]; pentru Gosselin (2001: 45-66), specificitatea COND se reg se te în necesitatea ca procesul afectat de acest compartiment verbal s presupun construirea a dou intervale de referin ; pentru Vet/Kampers-Menhe (2001: 89-104), caracteristica fundamental a COND o reprezint aptitudinea de a indica c procesul afectat « […] est postérieur à un point référentiel (fourni non par la situation d’énonciation, mais par une situation antérieure à la situation d’énonciation [s.n.]) » (Dendale 2001: 10), iar pentru Korzen/Nølke (2001: 125-146), particularitatea formelor de COND deriv din capacitatea de a reda distan area fa de coordonatele enun iative „standard” (v. i Dendale 2001: 10).

O astfel de perspectiv se apropie, de fapt, de cea propus , înc din 1964, de Weinrich (apud Squartini 1999) care consider paradigma COND romanic ca un mod al nara iunii/povestirii, “[…] in cui impieghi temporali vengono assunti come primari, mentre quelli modali sono interpretati come metafore temporali di primo o di secondo grado” (Squartini 1999: 58).

- perspectiva polifonic , reprezentat de Vuillaume (2001: 105-124), dar i de Korzen/Nølke (2001: 125-146), al c rei principiu de baz este acela c într-un enun cu o form de COND exist mai multe voci care apar in mai multor subiec i vorbitori i c « […] un changement d’époque se double automatiquement d’un changement d’énonciateur » (Dendale 2001: 11).

- perspectiva modal , reprezentat de Moeschler/Reboul (2001: 147-168) care consider c în orice enun la COND exist , marcat implicit sau explicit, o structurcondi ional de tip si/dac p generalizat . În acest caz, specificitatea paradigmei discutate rezid în capacitatea de «[…] rattacher un contenu propositionnel ou un acte de dire à une condition […] » (Dendale (2001: 11).

În completarea acestor perspective metodologice ni se pare important s ad ug m i teoria co erian (Co eriu 1976: 148, 152 .m.d., apud Squartini 1999: 57 .m.d.) propuspentru COND romanic ale c rui func iuni au fost decelate pe baza a dou tr s turi semice fundamentale simultane42, i anume: caracteristica prospektiv – care se g se te la baza func ion rii temporale, respectiv, tr s tura inaktuell, “che il condizionale ha in comune con l’imperfetto e che ne giustifica gli usi modali” (Squartini 1999: 58).

Important de re inut este în primul rând faptul c majoritatea modelelor de analizale COND din francez (dar i ale paradigmelor corespondente din spaniol i italian ) au ca punct de plecare date de natur etimologic , care atest :

42 V. i modelul de analiz propus de Squartini 2004a, prezentat supra în subcapitolul 0.2.3.


59

- rela ia (de natur aspectual ) dintre COND i imperfectul indicativ, datoratmorfemului desinen ial comun, rezultat prin gramaticalizarea formei auxiliarului modal latin HABEBAM (HABUI – pentru italiana modern );

- rela ia dintre COND i infinitiv, datorat indiciului comun –r-, ca marcparticular de transpunere lingvistic a unei ac iuni non-reale, posibile sau probabile;

- rela ia dintre COND i V, datorat r d cinii infinitivale, în ambele cazuri slab , neaccentuat . Ele sunt înrudite, de asemenea, i prin semantismul lor: ambele sunt forme care actualizeaz ipoteticul, virtualul [+ac iune non-real , posibil sau probabil ].

Acela i demers metodologic de tip aspectuo-temporal se reg se te ini ial i la baza studiului lui Caudal/Vetters (2005), îns grila de analiz propus de ace ti autori are meritul de a sintetiza i dezambiguiza dou dintre elementele componente din definirea noematic a COND, i anume: tipul rela iei dintre pCOND i ansamblul referen ial R, respectiv, natura acestei din urm compozante (R). A adar, Caudal/Vetters (2001) consider c din intersectarea formal a V i a COND deriv o compozant comun care func ioneaz ca un « opérateur de consécution », prin „consecu ie” în elegându-se o rela ie de tip temporal, logic i/sau cauzal care se instituie între procesul q exprimat de predica ia la COND (sau V) i un punct de referin p, totdeauna inactual, « […] soit qu’il s’agisse d’un élément co(n)textuel relevant, soit qu’il s’agisse d’un élément co(n)textuel relevant du plan du fictif (de l’irréel) » (Caudal/Vetters 2005: 122).

O astfel de rela ie de „posterioritate conceptual ”, denumit de aceast dat , ulterioritate (« ultériorité »), apare men ionat i la Vetters (2001: 169-207) sau Bres (2012: 1719-1730) care o identific tot prin raportarea predica iei afectate de COND la un punct/interval de reper situat în [TRECUT] i anterior fa de situa ia de comunicare (= Sit0)43.

Trebuie într-adev r re inute aceste din urm modele de analiz i, mai ales, perspectiva lor argumentativ care pare s îmbine coerent datele morfosintactice cu cele semantice. Mai trebuie re inut, de asemenea, i faptul c majoritatea studiilor de datrecent din lingvistica francez (v. Dendale/Tasmowski 2001, dar i principalele gramatici, de ex. Riegel/Pellat/Rioul 1994 sau Wilmet 1997) – aflate în c utarea unei invariante semantice unice (care s poat justifica toate utiliz rile canonice i toate efectele de sens) pentru COND – par s fi optat deja pentru plasarea acestui compartiment verbal în rândul paradigmelor indicativului.

Re inem a adar aceste aspecte, îns nu putem accepta pentru moment – ar fi desigur prematur – un astfel de punct de vedere. i aceasta pentru c exist totu i câteva obiec ii pe care le aducem perspectivei temporaliste, obiec ii care pun în eviden faptul c analiza etimologic (e adev rat, foarte transparent în cazul V i COND din limbile romanice occidentale, nu opac a a cum se întâmpl în limba român ) a condus la paralelisme poate prea strânse între COND i acele compartimente verbale amintite anterior (anume, imperfectul, i mai ales, V).

De exemplu, în argumentarea naturii temporale a COND din francez pornind de la configurarea sa morfematic trebuie s se in cont de faptul c morfemul -r- nu derivdirect de la V, ci, a a cum am v zut supra, de la infinitivul verbului lexical. O corelare între V i COND, pe baza acestui indiciu morfologic, trebuie conceput mai degrab din

43 Prin „Sit0” desemn m „configurarea elementelor proprii unei situa ii de comunicare” i prin „T0” în elegem „momentul originar al asert rii unui enun ”.


60

perspectiva abilit ii lor comune de „a concepe/traduce material (în sensul de „lingvistic”)” virtualul.

Pe de alt parte, un paralelism foarte strâns între comportamentul semantic i sintactic al V i cel al formei simple de COND (din francez ) este oartecum periculos, deoarece o astfel de optic ne determin s vedem aceast din urm paradigm func ionând în limba actual , în toate tipurile de utiliz ri, ca o form echivalent pentru V în zona de [TRECUT], ceea ce nu se justific decât par ial (cf. ocuren ele cu valoare de VT cu exprimarea conjecturii dubitative sau cu utiliz rile atenuative unde starea de lucruri descris de predica ia la COND nu este una din zona de [TRECUT] sau de [VIITOR], ci aceasta este concomitent cu T0).

În sfâr it, o poten ial plasare a COND (forma simpl ) din limba francez exclusiv în zona de [TRECUT] – prin corelarea sa morfematic cu imperfectul aceluia i mod – nu se justific nici ea. Vom vedea pe parcursul acestei lucr ri c i în ocuren ele pur temporale, adic în actualizarea „viitorului în trecut”, procesul redat prin forma simpl de COND nu face referire întotdeauna la [TRECUT], ci se repereaz i în raport cu [PREZENTUL] sau cu [VIITORUL] lui Sit0.

În concluzie, în urma analizei critice a diferitelor tipuri de abord ri aduse COND din limba francez putem deja s contur m o gril proprie de studiu fundamentat pe urm toarele elemente noematice:

- COND reprezint , ca V, o form lingvistic de actualizare a virtualului, a prospectivului;

- procesul q redat prin forma de COND este reperat ca ulterior (sub aspect temporal, logic i/sau cauzal) fa de un punct de reper, R, care poate desemna un act ilocutoriu sau pur i simplu un proces fie situat în [TRECUT], fie redat ca o situa ie ipotetic sau speculativ în momentul T0. O astfel de rela ie se poate nota astfel: [R inactual [rela ie de ulterioritate] procesCOND];

- dac în cazul V reperarea se face în mod direct prin raportare la Sit0, în cazul COND, punctul de reper este unul inactual dac este situat în [TRECUT] sau non-actual, dac c este plasat într-un univers fictiv (poten ial sau ireal);

- procesul redat prin forma (simpl /de prezent) a COND nu face referire întotdeauna la [TRECUT], ci se repereaz i în raport cu [PREZENTUL] sau cu [VIITORUL] lui Sit0.

0.3.3.1.2. De la limb la discurs: configurarea valorilor condi ionalului în spa iul romanic

Câteva complet ri (sau argumente favorabile) aduse grilei de analiz propuse anterior pot rezulta din schimbarea perspectivei de studiere a paradigmei analizate, de la nivel intralingvistic la nivel interlingvistic.

În primul rând, trebuie subliniat faptul c dihotomia func ional între utiliz ri temporale i utiliz ri modale ale COND este o tr s tur specific nu numai pentru limba francez , ci pentru toate limbile romanice occidentale (portughez , spaniol i, par ial, italian ).

Apoi, trebuie integrat în acest cadru i pozi ia pe care COND o de ine în limba român modern i contemporan , unde paradigma corespunz toare nu mai exprim VT i func ioneaz doar cu diferite valori modale, în mare parte, identice cu cele existente în francez , de exemplu. Îns , într-o serie de texte scrise între secolul al XVI-lea i secolul al XVIII-lea (anume, Palia de la Or tie, Noul Testament de la B lgrad, Sicriul de Aur, Biblia de la Bucure ti, sau în operele lui N. Costin, D. Cantemir i Gh. incai), acest


61

compartiment verbal apare frecvent fie ca substitut al V deictic, fie cu valoare de imperfect, perfect sau mai-mult-ca-perfect indicativ (v. Avram 1976: 353−358), în special în subordonatele temporale, dar i în completive directe. Cu alte cuvinte, COND din român a suferit un proces de regramatizare (v. Lindschouw 2011: 57-63; 2013: 93-96) în urma c ruia a ajuns s func ioneze în limba actual ca un compartiment verbal de sine st t tor, cu valori specifice, dar nu a fost un mod sui generis. Mai mult, faptul c în limba veche, COND era echivalent atât cu un V deictic, cât i cu un timp de trecut, aratabilitatea acestui morfem de a se putea plia în toate cele trei tran e temporale ([TRECUT] – [PREZENT] – [VIITOR]), f r ca – oarecum paradoxal! – procesul desemnat s fie plasat în mod riguros în timp.

O alt completare foarte important vine din zona limbilor iberoromanice (în cazul nostru, din spaniol ), unde forma simpl în –ría func ioneaz într-adev r ca o dublur a V pentru zona de [TRECUT] (v. Squartini 2004a: 73), nu numai în ocuren ele temporale de exprimare a VT, ci i în cele modale, inferen iale, dubitative sau concesive – situa ie observabil i din exemplele urm toare:

(1) a. Manuel vendrá el lunes a las diez (apud Squartini 2004a: 73) [V cu valoare deictic ].

b. Manuel me dijo que vendría el lunes a las diez (apud Squartini 2004a: 73) [COND cu valoare de VT].

(2) a. Ernesto tendrá ahora unos cincuenta años (Cartagena 1999: 2959, citat de Squartini 2004a: 73) [V cu valoare modal , inferen ial ]. b. Ernesto tendría en aquel tiempo unos veinte años (Cartagena 1999: 2959, citat de Squartini 2004a: 73) [COND cu valoare modal , inferen ial în raport cu un moment de referin situat în TRECUT].

(3) ¿Qué haría ella a tales horas? (Togeby 1953:128, citat de Squartini 2004a: 73) [COND cu valoare modal , dubitativ în raport cu un moment de referin situat în TRECUT].

(4) Muy bondadoso sería, pero bien podía ser absolutamente imaginario (RAE 2010: 450) [COND cu valoare modal , concesiv în raport cu un moment de referin situat în TRECUT].

Urm rind datele expuse pân în acest moment, p rerea noastr este c problematica interpretativ i analiza formelor de COND se plaseaz nu atât la nivel noematic, conceptual (a a cum s-a v zut anterior în cazul V), ci, mai degrab , la nivel func ional. Afirma ia noastr se bazeaz în primul rând pe statutul diferit de care acest compartiment verbal dispune în interiorul fiec ruia din cele patru sisteme lingvistice investigate. De asemenea, punctul nostru de vedere este c valoarea semantic primordial a oric rei forme (simple/de prezent) de COND romanic este una anaforic , i anume aceea de a actualiza o rela ie semantic de ulterioritate fa de un punct/interval de reper, f r a plasa procesul afectat în mod riguros pe axa temporal în raport cu reperele standard ale situa iei de enun are. Acest mod de comprehensiune al COND se suprapune peste definirea noematic a a a-numitului „viitor în trecut”, în faza actual a limbilor romanice occidentale gramaticalizat la nivel de func ionare sintactic . De asemenea, aceast viziune a COND, f r a face o tran are net între temporalitate i modalitate, permite justificarea (care poate p rea simplist ) tuturor utiliz rilor i efectelor de sens atribuite, deja în mod tradi ional, acestei paradigme.


62

Astfel, absen a unui reper mai mult sau mai pu in explicit în zona [TRECUTULUI] blocheaz valoarea de VT (v. i Martin/Wilmet 1980: 94 sau Korzen/Nolke 2001: 129) i forma analizat exprim , la fel ca V (forma simpl ) ulterioritatea, îns anaforic, prin raportare la un punct de referin non actual fa de Sit0, dând na tere numeroaselor valori modale (v. reluarea ex. (5 a) sub (5 b i c))44 :

(5) a. L’été 43 chassa la petite famille de la maison aux toits d’ardoise. Beaucoup plus tard, les enfants regretteraient les cerisiers, les buissons drus où ils enfouissaient des cabanes, […]. Beaucoup plus tard, ils retraceraient, nostalgiques, les contours de la maison d’enfance (Chaix, Les Lauriers du lac de Constance, 1974, apud Bres 2012: 1723).

b. Les enfants regretteraient (aujourd’hui / dans les prochaines années) les cerisiers [d’antan], [s’ils n’en avaient pas beaucoup sur leur pelouse].

c. Les enfants regretteraient les cerisiers, [selon le témoignage de leur mère].

Prin urmare, în contextele ipotetice (v. ex. 6), func ionarea COND în apodoz nu face decât s activeze rela ia de ulterioritate fa de o protaz în si (v. si pIMPERFECT [ulterioritateipotetic ] pCOND) non integrat în realitatea locutorului, dar a c rei valoare de adev r este luat în calcul în mod provizoriu în momentul lui nunc enun iativ. În contextele cita ionale (v. ex. 7), pCOND are func ia meta-reprezentativ a unei secven e de tipul « Quelqu’un dit : Le Pape est à Paris (en ce moment) ». Altfel spus, în acest tip de enun uri este vorba de o inferen f cut în T0 pe baza unui reper enun iativ secundar, mai mult sau mai pu in explicit (v. reper enun iativ secundar [ulterioritateinferat ] pCOND), neluat în calcul de locutorul-enun iator. În contextele atenuative (v. ex. 8), utilizarea COND rezultca urmare a unei opera ii de reevaluare la nivel ilocu ionar asupra posibilit ii de a afirma: « Je veux vous demander quelque chose », enun are respins de locutorul-enun iator (v. reper enun iativ primar [ulterioritatea actului de zicere] pCOND).

(6) Si j’étais riche, j’achèterais une Rolls Royce. (7) Le Pape serait à Paris en ce moment (apud Caudal/Vetters 2005: 121). (8) Je voudrais vous demander quelque chose.

În concluzie, în utiliz rile recenzate în literatur ca modale, COND exprim tot o rela ie semantic de ulterioritate fa de un punct de referin , implicit sau explicit co(n)textual, dar de aceast dat nu dep it (inactual), ci non-actual fa de Sit0. Iat de ce, în franvez , în enun uri ca cele prezentate infra sub (9a, b) i (10), interpretarea acestei paradigme verbale este ambigu în afara unui context mai larg:

(9) a. Il a répondu que s’il n’obtenait pas le remboursement intégral, il saisirait les tribunaux (Haillet 2003: 45) [VT sau COND ipotetic?].

b. Le « Monde » du 4 septembre indiquait que les impôts seraient simplifiés – plutôt que les réformes – l’année prochaine (Haillet 2003: 45) [VT sau COND cita ional?].

44 Exemplificare va fi facut pentru moment cu utiliz rile COND din francez , având în vedere cmodelul nostru analitic are la baz « osatura » i parametrii rezulta i din cercet ri asem n toare existente în lingvistica francez .


63

Aceea i situa ie se înregistreaz i sub (10):

(10) Les historiens diraient peut-être demain que c’est un crime de guerre. À coup sûr, un crime contre l’ONU. Et plus, sûrement encore, un crime contre l’Amérique ell-même (Pop 2010: 358),

unde predica ia diraient poate primi o lectur temporal datorit prezen ei adverbului demain, situa ie care nu poate fi totu i luat în calcul în lipsa reperului situat în [TRECUT]. Aceea i predica ie poate fi îns considerat ca exprimând o eventualitate care s-ar putea realiza sau nu într-un [VIITOR] incert, i aceasta datorit prezen ei adverbului de probabilitate peut-être. O defini ie a COND, apropiat de cea pe care am propus-o noi, este cea oferit de Miecznikowski/Bazzanella (2007: 210) care afirm c :

„The conditional’s basic meaning is to express a relationship of (temporal, causal, cognitive or pragmatic) antecedence between a contextually given ground, conceptualized as being distant from the modal deictic centre, end an entity pcontaining the conditional form (a state of affairs, a proposition or a speech act)” (Miecznikowski/Bazzanella 2007: 210).

Pe aceea i linie interpretativ se plasez i urm toarea abordare metodologic din literatura lingvistic româneasc , care î i are sorgintea în teoria universului de credin« l’univers de croyance » lansat de Rober Martin (1983; 1987):

« Considérant que le conditionel, dans tous ses emplois, est un « temps corrélatif », son interprétation peut se réaliser par sa mise en relation avec un terme corrélatif, explicite ou non : structure introduite par que ou par si interrogatif (conditionnel temporel), (même) si hypothétique (le procès est imaginé en corrélation avec un « cadre hypothétique », explicite ou non) ou structure paraphrasable par (même) si(conditionnel d’hypothèse), syntagmes prépositionnels « cadratifs » du type selon Xet / ou des marqueurs évidentiels du type paraît-il (conditionnel journalistique). En l’absence de termes corrélatifs, on peut les « préconstruire » à partir d’indices issus du texte [s.n] » (Pop 2010: 355).

Repozi ionându-ne la nivel interlingvistic, în arealul limbilor romanice analizate, de la vest la est, se observ un proces de regramatizare (aflat în diferite stadii de evolu ie)45

prin care se încearc o reanaliz în ceea ce prive te pozi ionarea punctului de reper de la [DEP IT] la [NON-ACTUAL] i totodat o evolu ie semantic dinspre obiectiv spre subiectiv. Sa explicit m aceste afirma ii! Am re inut c în spaniol COND (forma simpl ) apare în ocuren e în care exprim un VT i în cele în care transpune în [TRECUT] valorile (epistemice, concesive) ale V, devenind astfel o form verbal cvasi echivalent cu un V anterior. Aceasta nu înseamn c paradigma în discu ie nu poate exprima o eventualitate cu raportare la [PREZENT-VIITOR]. În plus, COND apare în castiliana actual i cu valori argumentative, ilocu ionare i (rar) eviden iale care descriu o stare de fapte

45 Asupra acestui proces se va reveni în partea a II-a a lucr rii, dedicat evolu iei diacronice a paradigmelor de COND din toate cele patru sisteme lingvistice analizate.


64

referitoare la intervalul temporal men ionat mai sus, anume cel de [PREZENT-VIITOR]. Deci COND spaniol nu se limiteaz doar la actualizarea unei ac iuni reale sau POT (/probabile/) situat în [TRECUT], ci are i diferite valori modale, reperabile în intervalul [PREZENT-VIITOR], echivalente cu cele ale paradigmelor corespondente din francez , italian sau român . Situa ia din spaniol ne conduce c tre urm toarele concluzii:

- tran area net între temporalitate i modalitate se dovede te, cum am mai spus, o problem mai degrab metodologic i mai pu in conturat la nivelul faptelor de limb discutate46;

- COND este un compartiment verbal intrinsec i prevalent anaforic, iar aceastvaloare este derivat din compatibilitatea sa cu zona de referin marcat[+TRECUT];

- procesul de reanaliz a punctului de referin dinspre [DEP IT] spre [NON-ACTUAL] este greu sesizabil în spaniola modern , aceast situa ie fiind determinat de rolul înc foarte mare pe care anumite trepte temporale ale subjonctivului le de in în actualizarea POT sau a IR (v. ex. 11b; cf. 11a), respectiv, de ancrajul înc puternic în zona de [+TRECUT] al paradigmei discutate.

(11) a. Serian las ocho cuando los robaron. b. Es posible que fueran [subjonctiv] las ocho cuando los robaron (apud

Lozano 1988: 679).

Problema tran rii dihotomice între modalitate i temporalitate ar putea îns cap ta pertinen doar în limba francez din cauza diminu rii utiliz rilor COND în zona de referin a [TRECUTULUI] unde aceast paradigm s-a gramaticalizat/gramatizat ca morfem de actualizare a VT. Totu i, diminuarea gradului de varietate a ocuren elor din aceast zon de referin temporal nu înseamn c paradigmei în discu ie i-a fost anulataptitudinea de raportare la [TRECUT] (v. ex. 12, 13), a a cum se întâmpl în italian (cf. ex. 14) sau în român (cf. ex. 15):

(12) Elle serait malade, pensait-il (Schogt 1968: 45, apud Squartini 1999: 75). (13) Marie m’a promis avant-hier, dimanche, qu’elle viendrait ?hier/le lendemain,

lundi, ou aujourd’hui/le surlendemain, mardi, ou encore demain, mercredi(Wilmet 2001: 37).

(14) *Paolo verebbe ieri, se posse (Squartini 1999: 70). (15) *Dac ar veni (ieri), ar câ tiga ieri to i banii pu i în joc.

46 De altfel, nu suntem nici de p rere c în plan diacronic s-a produs o evolu ie de tip TEMPORAL > MODAL, ci consider m c ambele valori au existat latent la nivelul structurilor originare ale V i/sau COND romanic. O valoare sau alta este focalizat de anumite tipare discursive ajungând chiar

s fie gramaticalizat , a a cum s-a întâmplat, dup p rerea noastr , cu VT din limba francez . Aceea i idee este sus inut i de Linschouw (2011: 79) cu privire la V sintetic din limba francez : « […] la valeur modale n’a pas évolué à partir de la valeur temporelle ; les deux valeurs ont été présentes dès le départ, bien que la valeur temporelle l’ait emporté majoritairement sur la valeur modale. Bertinetto (1986: 484-487) parvient à une conclusion similaire pour le futur synthétique en italien moderne, en affirmant que dans ses emplois temporels […], il existe souvent des nuances modales comme le doute, la concession, la volition, l’obligation, l’hypothèse, etc.. » (Linschouw 2011: 79) (v. i Squartini 2001b: 195-196).


65

Din acest motiv, i anume, conservarea aptitudinii de pliere în zona de referin a [TRECUTULUI], coroborat cu pozi ia slab pe care subjonctivul (mai ales, treapta de imperfect) o de ine în limba francez actual , consider m c procesul de gramatizare i reanaliz a COND (forma simpl ) din francez nu s-a încheiat, îns el se g se te într-o etap superioar fa de situa ia paradigmei corespunz toare din spaniol . Într-o situa ie special se plaseaz i italiana, a c rei form (simpl ) de COND nu numai c nu actualizeaz VT, dar a pierdut i referin a în zona de expresie marcat[+TRECUT] (v. supra ex. (14)) i apare frecvent utilizat cu valori argumentative (ipotetice), ilocu ionare sau eviden iale cu raportare la [PREZENT-VIITOR]. Îns , nici în cadrul acestui sistem lingvistic nu se poate vorbi de o definitivare a procesului de gramaticalizare/gramatizare, deoarece, dac forma simpl func ioneaz doar cu valoare anaforic fa de un punct de referin non-actual, forma compus are dubl pozi ionare referen ial , plasându-se în raport fie cu un R dep it, fie cu un R non-actual (v. ex. 16), ceea ce este, într-adev r, în acord cu caracteristicile sale temporalo-aspectuale. Îns , în acest caz, asist m la o specializare care se produce chiar în interiorului sistemului COND i, prin urmare, la un nou tip de regramatizare.

(16) Paolo mi disse che sarebbe venuto ieri/oggi/domani (Squartini 1999: 68). În concluzie, în cazul în care ar trebui s oper m (oarecum for at) o categorizare tran ant din prisma dihotomiei mod-timp în cadrul paradigmelor de COND romanic, p rerea nostr este c am putea considera COND din spaniol ca un timp al Indicativului, forma echivalent din francez ca pe o paradigm tranzitorie între Indicativ i un „Mod de sine st t tor”. În italian , trebuie f cut distinc ia între forma simpl – un mod aparte, i cea compus , cu o pozi ie echivalent cu cea a COND din francez . În sfâr it, dar f r nici un dubiu, paradigma de COND din limba român este un Mod special care acoper doumari zone de modalitate, cea deziderativ i cea a eventualit ii. Vom vedea în continuare dac i cum aceast gril de analiz se aplic pentru fiecare din cele trei tipuri de utiliz ri (temporale, modale i ilocu ionare) reprezentative ale COND romanic.

0.3.3.2. Condi ionalul de tip temporal „viitor în trecut”

Printre tr s turile tipologice care perturb „uniformitatea” limbilor romanice, lingvi tii au recenzat de mult vreme diferitele mijloace de expresie pe care fiecare dintre aceste sisteme lingvistice le implic în actualizarea „viitorului în trecut”.

În rezumat, este vorba de existen a în limbile romanice occidentale a unui VT exprimat grosso modo cu ajutorul COND, într-adev r, un subiect asupra c ruia s-a scris mult în literatura de specialitate – mai ales în lucr rile consacrate sistemului verbal al limbii franceze. Principalul aspect focalizat în cadrul celor mai multe abord ri îl constituie non-uniformitatea izomorfic a paradigmelor de COND pe care limbile romanice le implic în reprezentarea acestei valori semantice: dac spaniola i franceza utilizeaz în actualizarea VT forma simpl de COND, italiana modern literar folose te, în astfel de ocuren e, varianta compus a aceleia i paradigme verbale, situa ie pe care am adus-o de mai multe ori în discu ie pe parcursul expunerii noastre. În plus, o non-unitate izomorfic apare i între arealul vestic al limbilor romanice i cel oriental, în cazul de fa , limba român nefolosind în exprimarea VT niciuna din formele de COND de care dispune, ci o perifraz specializat , dar incomplet


66

gramaticalizat , i. e., avea + conjunctivul verbului lexical sau chiar formele de V deictic (cu excep ia V-Tipul 2) – cf. ex. (17) cu traducerea sa în francez :

(17) Mult mai târziu micu a prin es avea s afle c ilustra bunic poet nu fusese deloc fericit de c s toria nepotului ei [...] cu superba Maria (As 2003 apud GALR 2005, I: 443). « Beaucoup plus tard la petite princesse apprenait/ allait apprendre que sa grande mère, une illustre poète, n’avait pas du tout été heureuse du mariage de son petit-fils avec la superbe Marie ».

Pe de alt parte, nu numai non-unitatea izomorfic reprezint topos-ul principal din literatura de specialitate, ci i dubla natur a COND în limbile romanice occidentale, unde acest compartiment verbal de ine, a a cum s-a v zut, atât utiliz ri temporale, cât i numeroase efecte de sens cu semnifica ie modal , fapt ce a condus la lungi dezbateri asupra dihotomiei « COND – timp al indicativului ? » versus « COND – mod de sine st t tor? » asupra c reia ne-am expus anterior punctul de vedere, dezvoltând totodat i o posibil defini ie a respectivei paradigme verbale romanice. Prin urmare, dac inem cont de defini ia bazic pe care am acordat-o supra acestei paradigme verbale pe care o consider m intrinsec anaforic în actualizarea unei rela ii de ulterioritate, atunci rezult c VT, ca o forma mentis, este par défaut actualizat de formele de COND romanic. În acest mod se poate justifica utilizarea acestei paradigme verbale în ocuren e ca cele de sub (18 a, b, c) sau (19 a, b, c):

(18) a. Paul disait hier qu’il viendrait le lendemain / aujourd’hui / demain47.[COND cu valoare de VT în DIR].

b. Pablo me dijo que vendría ayer / hoy / mañana / el lunes a las diez (apud Squartini 2004a: 73) [COND cu valoare de VT în DIR].

c. Paolo ha detto che sarebbe venuto il giorno successivo (Squartini 2004 : 77) [COND composto cu valoare de VT în DIR].

(19) a. Jean partit pour le front; il ne reviendrait jamais. (Moeschler 1994: 69) [COND cu valoare de VT în DIL].

b. Dos días después moriría (RAE 2010: 451) [COND cu valoare de VT înDIL].

c. Il giovane fu constreto a lasciare il paese. Sarebbe tornato solo dopo vent’anni (Renzi et al. 1991, II: 127) [COND composto cu valoare de VT în DIL].

Din ocuren ele anterioare în care este actualizat VT se observ c în francez , spaniol i italian , formele de COND apar integrate din punct de vedere sintactic în enun uri redate în DIR (v. ex. 18) (în structuri subordonate completive, relative sau circumstan iale) sau în structuri implicite, apar inând DIL (v. toate variantele de sub (19)). De asemenea, iese în eviden situa ia din italiana modern literar care apare ca fiind unica limb 48 romanic (spre deosebire de portughez , spaniol , provensal sau chiar de

47 Netranspunerea în DIR a adverbului demain este posibil în anumite situa ii, v. cazul în care se specific coinciden a dintre ziua povestirii i cea a discursului originar (v. Nølke 2003: 179). 48 V. supra nota nr. 18.


67

italiana veche) care recurge la forma compus de COND în locul formei simple, sim itast zi ca învechit (Renzi et al. 1991, II: 128) (cf. 20 a i 20 b). Trebuie ad ugat i c o astfel de utilizare a COND compus s-a impus târziu în limba literar , începând din secolul al XIX-lea i s-a gramaticalizat abia în secolul al XX-lea.

(20) a. Paolo era sicuro che sarebbe tornata dopo due giorni. b. Paul était sûr qu’elle reviendrait après deux jours (d’Hulst 2004: 183).

F r a intra în detalii cu privire la particularit ile morfosintactice i semantice ale utiliz rii formelor de COND49 în exprimarea VT, amintim totu i câteva aspecte esen iale pentru decriptarea unor astfel de turnuri:

(i) evenimentul descris la COND prime te un ancoraj referen ial (enun iativ i, prin urmare, temporal) în zona [TRECUTULUI], iar prospectivitatea evenimentului se „calculeaz ” pornindu-se de la acest punct/interval de reper. De exemplu, în enun urile anterioare (v. ex 17), punctul de reper este reprezentat de momentul în care Paul i-a exprimat inten ia de a veni. Acest mecanism de redare a semnifica iei temporale, de tip anaforic, este subliniat i de coocuren a altor elemente deictice rela ional.

(ii) plasarea evenimentului indicat prin COND-ul cu valoare de VT este indeterminat atât pe axa temporal (el poate fi simultan, anterior sau posterior fa de Sit0), cât i pe cea modal , apreciativ (COND cu valoare de VT nu implic nici realizarea, nici nerealizarea evenimentului exprimat; contextual se poate verifica veridicitatea unei aser iuni de acest tip). De exemplu, în enun urile anterioare (v. ex. 19), evenimentul Paulo era sicuro este anterior fade momentul enun rii, dar cel descris de sarebbe tornata poate fi plasat anterior, concomitent sau dup Sit0. Totu i, în italian , plasarea evenimentului descris de predica ia la COND cu valoare de VT dup T0 conduce la asumarea unei “particolare valore modale, quello dellà controfatualità” (Renzi et al. 1991, II: 129).

În toate aceste tipare discursive, COND actualizeaz o rela ie semanic de ulterioritate, nu în raport cu momentul situa iei de enun are (a a cum se întâmpl în cazul V), ci fa de un reper (enun iativ i temporal), explicit sau implicit, situat într-o trantemporal trecut , anterioar fa de Sit0. Absen a reperului enun iativ i utilizarea COND cu valoare de VT în structurile din DIL sau în redarea retrospectivelor istorice, dovede te c aceast paradigm verbal are per se aptitudini ilocu ionare. În limbile romanice occidentale, transpunerea rela iei de posterioritate în [TRECUT] nu se supune în totalitate automatismelor sintactice ale lui consecutio temporum, ci este într-adev r mult mai complex , implicând factori contextuali, extralingvistici precum „fondul de cuno tin e comune participan ilor la actul de comunicare” (Uricaru 2003: 82, n. 23) i/sau utilizarea anumitor registre de limb . Iat de ce, uneori, formele sintetice sau perifrastice de V apar drept concurente ale COND cu valoare de VT. Iar la nivel tipologic romanic, modul de manifestare al VT prin intermediul diferitelor forme de V este unul cvasi-unitar. Prezent m, în continuare, câteva exemple care atest aceast situa ie:

49 Acestea urmeaz a fi detaliate în partea I a lucr rii, în cap. al II-lea.


68

(21) a. J’ai appris que ce cinéma fermera dans une semaine (Riegel et al. 1994:

550) [V în DIR]. b. Pablo me dijo che vendrá (www.) [V în DIR].

c. La settimana scorsa incontra Piero e gli dice che il giorno dopo andrà a trovare in fabrica (Renzi et. al. 1991, II: 117) [V în DIR].

d. Paul spune (ast zi)/ a spus (ieri / acum o lun ) c va veni/o s vin /are s vin (*ieri / ast zi / mâine / peste o lun ) [V în DIR].

(22) a. Victor Hugo naquit à Besançon en 1802. Ce fils d’un général d’Empire deviendra un des plus grands écrivains français (Riegel et al. 1994: 550) [V în DIL].

b. Napoleón terminará sus días en la isla de santa Elena (www.) [V în DIL]. c. Il ragazzo parti all’improvviso. Tornerà solo dopo tre anni (Renzi et al.

1991, II: 117) [V în DIL]. d. Dup patru ani de pa nic domnie, într-o zi de var a anului 1752, Grigore

Vod Ghica va c dea bolnav la pat (GALR 2005, I: 444) [V în DIL]. Trebuie totu i precizat c , în rarele ocuren e din spaniol 50 i în toate situa iile discursive din italian , folosirea V (sintetic) în actualizarea unui VT (cu titulatura: futuro historico, respectiv, futuro degli storici / futuro retrospettivo) este constrâns sintactic prin corelarea obligatorie cu un prezent istoric. În schimb, în francez i în român , ocuren ele cu valoare de VT ale formelor de V nu sunt supuse unor constrângeri sintactice, acestea putând fi dependente atât de o form de prezent, cât i de o treapt temporal de trecut. În ansamblu îns , compatibilitatea formelor de V cu lectura unui VT prime te, în general, urm toarele interpret ri:

(a) evenimentul descris la V este posterior punctului/momentului de reper R i, în mod necesar, situat dup T0. (b) formele sintetice de V apar, de obicei, în context [TRECUT], dar numai în corelare cu un prezent istoric (excep ie V din francez i, mai ales, paradigma corespondent din român ). (c) astfel de turnuri sunt marcate stilistic, creând efectul de apropiere fa de Sit0sau, mai degrab , fa de momentul recept rii (lecturare, audi ie etc.) enun ului, exploatare frecvent întâlnit în discursul mediatic, în special în cel audiovizual (în limbile romanice occidentale, acest situa ie poate fi pus i pe seama confuziei semantico-formale dintre V i COND sintetic).

Comparând particularit ile turnurilor în care este actualizat VT cu ajutorul formelor de COND cu cele echivalente construite cu o form de V, se ajunge într-adev r atât la concluzia cvasi echivalen ei semantice a acestor paradigme, dar i la nuan a care stabile te distinc ia dintre acestea, rezumat în literatur (v. Korzen / Nølke 2001: 130-131; Nilsson-Ehle 1973: 183), prin prisma opozi iei dihotomice obiectiv vs. subiectiv.

În tabelul de mai jos este prezentat repartizarea formelor de COND i de V în actualizarea VT în spa iul romanic:

50 În spaniol , V sintetic cu valoare de VT apare rar în structuri implicite i foarte rar în cele explicite.


69

CONDI IONAL VIITOR Structuri explicite Retrospective

istorice Structuri explicite

Retrospective istorice

Spaniol + + +/- (rar) +/- (rar) Francez + + + + Italian + (forma compus ) + (forma

compus ) + +

Român - - +/avea s avea s /+

Tabel nr. 8 Reparti ia formelor de condi ional i a celor de viitor în actualizarea „viitorului în trecut” în

limbile romanice

Din compararea datelor marcate cu (+) sau cu (-) în tabelul anterior rezult c : (1) ancrajul înc puternic al COND din limba spaniol în zona temporal a [TRECUTULUI] îngreuneaz în acest sistem lingvistic utilizarea formelor de V în exprimarea VT, acestea din urm fiind rar folosite în redarea unui VT subiectiv (uzaj mai des întâlnit în registrul informal); (2) în limba român , pe de o parte, neutilizarea COND în actualizarea VT i pe de alt parte, folosirea structurii specializate, avea + conjunctivul verbului lexical – o turnurpar ial gramaticalizat (rezultat din transpunerea la [TRECUT] a V-Tipul 3) i cu un spectru de ac iune sintactico-semantic retrâns –, demonstreaz c referirea la [TRECUT] este o caracteristic intern a COND din limbile romanice occidentale i care nu se mai reg se te în semantismul formei corespondente din limba român . În schimb, ca i COND din limbile romanice occidentale, turnura avea + conjunctivul verbului lexical de ine aptitudinea de a se raporta la un reper enun iativo-temporal distinct fa de cel al situa iei de enun are i devine astfel compatibil cu actualizarea unui VT obiectiv.

0.3.3.3. Condi ionalul de tip modal

Sub aceast titulatur intr o întreag serie de ocuren e – în cea mai mare parte, identice pentru diversele limbi romanice studiate –, adesea diferite de la o gramatic la alta atât ca num r, cât i ca denominare, dar pe care le putem regrupa (uneori cu dificultate), dup modelul propus de Dendale (2001: 9), în dou mari categorii: cea a utiliz rilor epistemice, respectiv, cea a utiliz rilor considerate recent în literatur drept eviden ialo-cita ionale. Principala problem vehiculat în literatur în leg tur cu aceste tipuri de utiliz ri ale COND este una de natur metodologic . Mai precis, este vorba de cea de-a doua serie de ocuren e, cea eviden ialo-cita ional , care adesea este considerat fie ca intrând în prima categorie, cea a utiliz rilor epistemice, fie ca formând – a a cum am propus i noi pentru moment – o categorie aparte, de sine st t toare sau chiar una intermediar în ansamblul utiliz rilor modale ale COND romanic (v. i Dendale 2010: 291-317). De fapt, aceste dou tipuri de utiliz ri par s aib drept tr s tur comun o puternicmodalizare de re, în ambele cazuri, fiind focalizat ac iunea locutorului la nivelul valorii de adev r a con inutului afectat de predica ia la COND. Se va observa din exemplele pe care urmeaz s le prezent m c în toate aceste turnuri valoarea de adev r atribuit


70

con inutului propozi ional afectat de o form de COND este modificat , oscilând gradual între un [PROBABIL SLAB] i un [POSIBIL PUTERNIC] – zone semantice pentru care, în toate cele patru limbi romanice discutate, se observ tendin a de neutralizare la nivel de expresie, zone în care nu paradigma verbal a COND opereaz dezambiguizarea modal , ci aceasta este determinat de anumite elemente co(n)textuale (v. infra în ex. (26) utilizarea adverbului probabil). Prin urmare, activarea anumitor „aptitudini semantice” ale formelor de COND romanic în anumite tipare discursive ne determin s credem c natura eviden ial atribuitrecent în literatur acestei paradigme verbale în diferite limbi romanice pare s nu se justifice (sau cel pu in, pare s nu poat fi catalogat ca fenomen panromanic). De fapt, dac suntem de acord cu eticheta de „eviden ial” acordat formelor de COND romanic, acest lucru este valabil doar în m sura în care în elegem aceast paradigm verbal ca o form care vehiculeaz /traduce intrinsec ideea de „manifestare a unui proces cognitiv (de tip inferen ial)”. Nu de aceea i acceptare pozitiv din partea noastr se bucur îns i semnifica ia „cita ional”, care, credem noi, este activat nu de morfemele verbale analizate, ci de anumite tipuri de cadraje discursive51.

0.3.3.3.1. Condi ionalul cu valoare pur epistemic Intr în acest categorie ocuren ele în care formele de COND romanic exprim o

eventualitate i actualizeaz diferite trepte de manifestare ale POT, anume: POT /probabil/, POT /posibil/ sau POT /dubitativ/ (v. Popescu 2006; Squartini 2010: 125). De exemplu, în toate variantele prezentate sub (23), COND apare în structuri implicite « […] care pot fi interpretate ca reduc ii ale unei structuri condi ionale complexe din care este eliminatexprimarea ipotezei » (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 288):

(23) a. J’achèterais la bière, tu préparerais les tartines. b. Yo compraría la cerveza, tu prepararías los bocadillos. c. Io comprerei la birra, tu prepareresti i panini.

d. Eu a cump ra berea, tu ai preg ti tartinele (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 288).

O astfel de interpretare (ca cea propus anterior de Reinheimer-Rîpeanu (2001: 288)) confirm ipoteza noastr conform c reia în ocuren ele în care este actualizat un POT /posibil/, COND exprim o rela ie semantic de ulterioritate în raport cu un cadru conceptual ipotetic inferat la nivel discursiv. Aceast rela ie semantic de ulterioritate este frecvent (dar nu obligatoriu) de tip [CAUZAL]. Ea se stabile te între con inutul propozi ional pCOND i cadrul ipotetic inferat “[...] favoring a predictive reading of the construction” (Miecznikowski/Bazzanella 2007: 210). În afara acestei descrieri, ocuren ele „pur epistemice” prezint urm toarele particularit i: - valoarea de adev r acordat de subiectul vorbitor enun ului asertat este posibil adev rat, iar predica ia afectat de COND descrie în general un POT /posibil puternic/. De aceea, în astfel de contexte, semantismul formei de COND este echivalent cu cel al operatorului modal a putea/pouvoir/poder etc.

51 Natura „eviden ial ” a formelor de COND romanic (cu exemplificare detaliat a situa iei din limba român ) va fi analizat în partea I a lucr rii, în cap. II.2.


71

- raportarea temporal a evenimentului descris în enun ul construit la COND vizeaz [PREZENTUL(-VIITORUL)] sau [VIITORUL] lui Sit0. În spaniol , raportarea temporal a evenimentului descris în pCOND poate fi orientat i spre [TRECUT]. Astfel de contexte ale COND nu se rezum la enun urile declarative implicite, ci apar i în structuri explicite, dependente (în relative (v. 24a), completive sau interogative indirecte (v. 24 b) sau circumstan iale (v. 24 c)):

(24) a. Elle cherche une théorie qui expliquerait l’univers (Riegel et al. 1994: 560) // Me imaginé que tendría las manos con un cigarrillo del que no se tragaría el humo (RAE 2010: 450)52. // Credo che gli italiani colmeranno gli eventuali vuoti che dovessero verificarsi nell’afflusso dall’estero(Seriani 2005: 623) // Rolul diploma iei culturale este s propun diasporei valori la care ea nu ar avea altfel acces (Dilema 2003, apud GALR 2005 I: 369) [COND eventual cu raportare la PREZENT-VIITOR (la TRECUT – în spaniol ) într-o subordonat relativ ].

b. Certains observateurs demandent alors si le maire serait là où il est sans avoir accordé quelques faveurs plus ou moins avouables aux puissants lobbies industriels de sa ville (Haillet 2002: 124). // No recuerdo cuánto me costaría53 (RAE 2010: 450). Me pregunta si así se simplificarían las cosas. Me pregunto si le gustaría hablar contigo. // Il « Corriere » dice che non ci sarebbero vittime (Renzi et al. 1995, III: 459); No so proprio che cosa dovrei fare. // Întreab dac astfel s-ar simplifica lucrurile (GALR 2005, I: 369). [COND eventual cu raportare la PREZENT-VIITOR (la TRECUT – în spaniol ) într-o subordonat completiv /interogativ indirect ].

c. Au cas où il continuerait à refuser de payer, une mise en liquidation judiciaire le contraindrait à abandonner son mandat (Haillet 2002: 41) // Sería entonces cuando lograría sus mayores éxitos (RAE 2010: 450). // Dup ce ar ocoli cl direa, ar ajunge în spatele blocului (GALR 2005, II: 477). [COND eventual cu raportare la PREZENT-VIITOR (sau la TRECUT – în spaniol ) într-o subordonat temporal ]

Cu aceea i valoare de eventualitate, COND se întâlne te i în enun uri exclamative sau interogative (v. infra 25 a, b, c, d):

(25) a. Si c’était à refaire, prendriez-vous la même décision ? (Haillet 2002: 107) ; Elle ferait ça ? (Haillet 2002: 112); Pourquoi me gêneriez-vous ?, Et qui

52 În general, în subordonatele relative, spaniola utilizeaz COND sau turnura perifrastic había de + infinitiv (structur care implic i nuan a suplimentar de obligativitate a eventualit ii) dacraportarea predica iei marcate de aceste forme verbale vizeaz [TRECUTUL]. În schimb, dacmomentul de referin este [PREZENTUL] sau [PREZENT-VIITORUL], COND este considerat inacceptabil i, în aceste cazuri, spaniola utilizeaz fie prezentul indicativ, fie subjonctivul imperfect (v. Ferreres Masplá/Olivares Pardo 2000: 180-181). Aceea i observa ie este valabil i pentru contruc iile temporale unde COND apare doar ca substitut al V pentru raportarea la [TRECUT]. În rest, se prefer subjonctivul imperfect. 53 În spaniol , COND actualizeaz în astfel de contexte mai degrab un POT /probabil/ i nu un POT /posibil/, fiind cvasi echivalent temporal (nu i aspectual) cu un V anterior (v. RAE 2010: 450).


72

répondrait dans une chambre d’hôtel ? (Ferreres Masplá/ Olivares Pardo 2000: 182).

b. cf. ¿Por qué había de molestarme? (Ferreres Masplá/ Olivares Pardo 2000: 182); ¿ Y quién habría de responder en un cuarto de hotel? (Ferreres Masplá/ Olivares Pardo 2000: 182) ¿Así se solucionarían las cosas? ¿Quién creería esto?

c. [Tu dici: /Secondo te/Tu dici che/È vero che tu dici:] Questa sarebbe la soluzione? (Renzi et al. 1995, III: 404); Quindi, secondo te, sarebbe già partito? (Squartini 2004 a: 78); Che cosa dovrei fare?

d. Cine ar crede a a ceva? S-ar simplifica lucrurile (oare) ? Cum s-ar simplifica lucrurile ! (GALR 2005, I : 369).

În afara valorii modale discutat anterior, formele de COND romanic actualizeaz i diferite grade de POT /probabil/, dar care nu sunt prototipice tipologic – a a cum am v zut anterior, ci reprezint manifest ri cu o configurare sintactic i nuan e semantice specifice pentru fiecare din cele patru sisteme lingvistice romanice studiate. De exemplu, în limba român , formele de COND înso ite de operatorul modal probabil sau de conectori nedefini i ca: oricine, orice, oricând, oricât etc., actualizeaz un POT /probabil slab/54 cu raportare la [PREZENT] (în fapt, un [PREZENT-VIITOR]) sau la [VIITOR], în exemple ca cel prezentat sub (26):

(26) Chemat s ne c l uzeasc pa ii în ceasul de fa , el s-ar sufoca, probabil, de nesfâr ita mizerie moral ce curge din noi (Rlit, 2003, apud GALR 2005, I: 368).

Pe de alt parte, un POT /probabil puternic/ cu raportare la [PREZENT-VIITOR] apare exprimat în francez , exclusiv în stucturi interogative ca cele prezentate infra sub (27):

(27) Est-ce qu’il ne serait pas un peu fatigué, ton frère ? (Haillet 2002: 121) ; Les films français voient leur audience fléchir. La critique en serait-elle responsable ? Auriez-vous du feu ? (Haillet 2002: 112) ; Serais-je donc anormal ? Serais-je donc un attardé mental ? (Haillet 2002: 115) ; Il arriverait demain ? (Clédat 1908: 236, apud Squartini 2004a: 76)

În astfel de ocuren e interogative, COND-ului din francez îi corespunde un V ipotetic/conjectural în celelalte limbi romanice sau prezumptivul cu baz de V în român (cf. 28 a i b): (28) a. Comment pourrais-je me passer de l’amour de mon fils ?

b. ¿ Cómo podré prescindir ahora del amor de mi hijo ? (Ferreres Masplá/ Olivares Pardo 2000: 182).

54 O categorizare noematic a POT a fost elaborat în cadrul tezei noastre doctorale (v. Popescu 2006: 27) unde am ar tat c : „[…] un grad maxim de non-actualizare coroborat cu inten iile locutorului de ,,manipulare” la nivel discursiv a interlocutorului, plaseaz enun ul p în zona IR, dep ind astfel posibilitatea slab . De asemenea, un enun care prezint un grad mai mare de non-actualizare, dar i o non-subscriere a locutorului la actul ilocutoriu asertat, se înscrie în zona posibilit ii puternice, mai degrab decât în cea a probabilit ii slabe” (Popescu 2006: 27).


73

c. Cum oi putea/ oi fi putând s m lipsesc de iubirea pentru fiul meu?

A a cum afirm Squartini (2004a: 87), a prezenta o inferen într-un cadru interogativ reprezint o strategie de atenuare a factualit ii sau o manier de modalizare a gradului de implicare factual a subiectului vorbitor. Turnuri dubitative similare celor din francez apar înregistrate i în textele scrise în italiana veche, forma simpl de COND exprimând i de aceast dat o supozi ie apar inând subiectului vorbitor (pentru exemplificare, v. Squartini 2004 a: 87).

În sfâr it, tot un POT /probabil slab/, dar cu raportare la [TRECUT] apare exprimat i în spaniol (v. supra i variantele propuse pentru spaniol în exemplele (24 a, b, c) i

infra ex. (29), (30)):

(29) ¡ Quién me {mandaría – habrá mandado – habría mandado – pudo mandar}salir de casa! (RAE 2010: 450).

(30) a. Serían las ocho ‘s (tot) fi fost 8/era probabil în jur de ora 8’. b. Tendría 15 años ‘s (tot) fi avut 15 ani/putea s aib 15 ani’ (Reinheimer-

Rîpeanu 2001: 289).

În astfel de ocuren e, COND din spaniol exprim [PROBABILITATEA] în zona de [TRECUT], fiind cvasi-echivalent temporal cu V anterior, cu propria form compus(COND trecut) sau cu vebul poder urmat de infinitivul verbului lexical (v. supra i variantele de echivalen propuse de RAE (2010: 450) pentru forma verbal mandaría de sub (29)). A a cum arat Muñiz (1984: 157), unui astfel de COND din spaniol îi corespunde în italian , în contexte echivalente, un V, adverbul forse urmat de imperfectul indicativ sau o perifraz (v. infra ex. 31):

(31) Serian las ocho (cuando llegó). Saranno state le otto. Forse erano le otto. Può darsi che siano state le otto. Può darsi che fossero le otto.

(apud Muñiz 1984: 157).

Fiind o form de transpunere a V conjectural în [TRECUT], în spaniol , COND apare i cu valoare concesiv (v. supra analiza V concesiv), ca în enun urile urm toare:

(32) a. Séria fea, pero era simpática. „O fi fost urât /poate c era urât , dar era simpatic ”.

b. Lo habría hecho, pero yo no lo creo. „O fi f cut-o, dar eu nu cred” (apud Reinheimer-Rîpeanu 2001: 289).

În concluzie, în ceea ce prive te actualizarea POT /probabil/ prin formele de COND, în spa iul romanic se observ crearea a dou tipuri de manifestare: pe de o parte, este vorba de zona limbilor iberoromanice (în cazul nostru, spaniola) unde dihotomia POT/probabil/ – POT/posibil/ este men inut prin forme distincte în zona de [TRECUT], prin opozi ia V- COND; pe de alt parte, este vorba de anularea acestei opozi ii semantice în zona de [TRECUT] în francez , italian i român i de neutralizarea sa în cazul raport rii la [PREZENT-VIITOR], în toate cele patru limbi analizate. În acest din urm caz, pentru dezambiguizare, intervin, al turi de formele de COND, diferite elemente contextuale (de


74

ex., adverbe modale din zona de expresie a probabilit ii sau tipul de fraz interogativ (în francez )). În prima situa ie, cea a limbii spaniole, actualizarea POT /probabil/ prin forma în –ría se explic mai u or dac se ine cont c (1) zona de manifestare a valorii actualizate este cea [+TRECUT] i (2) COND este, prin defini ie, un marcator anaforic al rela iei de ulterioritate, de aceast dat , de tip inferen ial. Altfel spus, o inferen f cut asupra unui eveniment trecut, deci dep it prin raportare la T0, are întotdeauna un caracter slab. Prin urmare, ceea ce marcheaz de fapt spaniola în mod distinctiv la nivel de expresie prin opozi ia dintre formele de V i de COND, este tocmai aceast dihotomie dintre un grad puternic i unul mai slab al procesului cognitiv inferen ial. Mai dificil de explicat pare, la o prim vedere, cel de-al doilea mod de manifestare a POT/probabil/, acela în care disocierea sa de POT /posibil/ se face prin asocierea formelor de COND fie cu adverbe de modalitate care exprim un înalt grad de certitudine (v. probabil/probablement etc.) sau cu o structur dubitativo-interogativ – o turnurdiscursiv specific COND din francez . În astfel de cazuri, dificultatea const în explicarea asocierii acestui marcator de rela ie anaforic cu elemente contextuale care traduc, sub diferite forme, anumite grade ale subiectivit ii alocentrice. Privind îns mai atent vom vedea c :

- de fapt, în ocuren e ca cele exemplificate supra sub (26), avem de-a face, cu contexte dublu modalizate, în care COND exprim aceea i rela ie semantic de [ulterioritateINFERAT ] fa de un cadru ipotetic (care, de exemplu, sub (26) este redat explicit prin segmentul: chemat s ne c l uzeasc pa ii în ceasul de fa ), iar operatorul modal probabil serve te la modalizarea acestui con inut propozi ional primar.

- în turnurile dubitativo-interogative din francez , COND, ale c rui echivalente în spaniol , italian sau român sunt diferite structuri verbale prospective cu valoare conjectural , poate fi considerat fie ca o turnur strâns legat de formul rile interogative eventuale ale aceleia i paradigme verbale (v. Dendale 2010: 291-317), fie o structur de tip eviden ialo-conjectural , « […] un conditionnel d’ouï-dire, un conditionnel signalant qu’une information n’est pas donnée de première main, mais empruntée à d’autres » (Tasmowski 2001: 341), ceea ce l-ar apropia de cea de-a doua mare categorie de utiliz ri ale COND „modal”, pe care o vom discuta în continuare.

0.3.3.3.2. Condi ionalul cu valoare eviden ialo-cita ional Apare în tipare discursive specifice, frecvente în limbajul mediatic contemporan – de unde i denumirea de « conditionnel journalistic »55 pe care o folosesc Abouda (2001), Gosselin (2001), Kronning (2002) sau de « condicional periodistico » la Foullioux (2006 : 71) –, precum cele de sub (33), (34), (35) i (36): 55 De altfel, pentru ocuren ele eviden ialo-cita ionale ale COND exist – în special în lingvistica francez – o list întreag de „etichet ri”, ca de exemplu: « conditionnel journalistique » la Abouda (2001), Gosselin (2001) i Kronning (2002) care folose te totodat i denumirea de « conditionnel médiatif »; « conditionnel (de l’information) d’emprunt » la Martin (1983); « conditionnel de citation » la Korzen/Nølke (2001); « conditionnel évidentiel » la Dendale (1993); Dendale / Tasmowski (1994 ; 2001a). În lingvistica spaniol , terminologia aferent pentru acest tip de utilizare a COND este urm toarea: “condicional de rumor” (RAE 2010) sau “condicional de alteridad/condicional periodistico” (Foullioux 2006: 71); în lingvistica italian se întâlne te frecvent denumirea de „condizionale di reserva/riportivo”(Renzi et al. 1991-1995; Squartini 2004 a).


75

(33) Une navette spatiale partirait bientôt pour Mars (Riegel et al. 1994: 560).(34) La nota daba a entender que el presidente estaría despuesto a negociar [„seguramente estaba”] (RAE 2010: 450). (35) Secondo alcune agenzie di stampa, la città sarebbe stata occupata da un gruppo di guerriglieri (Renzi et al. 1995, III: 52). (36) Un ofi er MapN ne-a declarat c ar fi vorba despre muncitori civili adu i sconstruiasc b r ci (GALR 2005, I: 367).

Tr s turile atribuite în literatur acestui tip de ocuren e ale COND sunt urm toarele (v. Gosselin 2001: 46; Abouda 2001: 279):

(a) COND « jurnalistic » apare în discursul asertiv informativ; (b) informa ia asertat este împrumutat de la o surs distinct de cea a locutorului

enun iator; (c) subiectul vorbitor nu ia în calcul informa ia asertat ; (d) valoarea de adev r a con inutului propozi ional asertat r mâne cantonat în zona

incertitudinii; (e) caracterul incert, nesigur al informa iei este provizoriu i se a teapt o

confirmare în leg tur cu veridicitatea informa iei asertate. A a cum se observ din caracterizarea succint prezentat la punctele (a) – (e), dar i

din exemplele anterioare, i în utiliz rile a a-zis eviden ialo-cita ionale ale COND (1) se vehiculeaz atribuirea unei anumite valori de adev r56 – oscilant între probabilitate i posibilitate, iar (2) semnifica ia de tip „mediativ” nu pare a fi proprie formelor de COND57, ci aceasta rezult din anumite cadraje discursive, adesea explicite, de tipul: potrivit lui X, dup (p rerea lui) X, X a spus/declarat/amintit/apreciat etc. c … etc. În absen a acestor segmente, un enun ca cel de sub (33) este ambiguu, oscilând între o lectur pur epistemicde actualizare a unui POT /probabil/ (în acest caz, partirait se poate acompania de [paraît-il / probablement]) i una eviden ial , de tip cita ional (partirait se poate acompania acum de secven a discursiv [selon les informations de X].

Prin urmare – i acesta este de fapt motivul care a determinat în cercetarea noastrcategorizarea aparte a acestui tip de ocuren e –, diferen ierea cea mai important dintre utiliz rile „pur epistemice” i cele catalogate în literatur drept „eviden iale” este aceea dintre o atitudine pozitiv , participativ a subiectului vorbitor fa de enun ul asertat versuso atitudine de de-responsabilizare i de distan fa de con inutul propozi ional pCOND.Aceast dihotomie de perspectiv traduce o opozi ie mult mai profund care se stabile te la nivelul mecanismelor cognitivo-discursive. Astfel, dac în prima categorie de enun uri (cele pur epistemice) este vorba despre redarea unor situa ii aflate în zona presupunerii, în cel de-al doilea tip de enunu uri avem de-a face cu o relatare (de fapt, redarea unui alt act de discurs) secundar aflat în sfera presupunerii. Prin urmare, este vorba în ambele 56 De multe ori, aceast valoare de adev r nu este prezentat explicit în enun , ci ea poate fi inferatimplicit. De fapt, leg tura [EVIDEN IALIT II] cu domeniul [EPISTEMICULUI] nu înseamna a acorda o anumit valoare de adev r (de tip: [probabil], [incert] etc.) con inutului propozi ional asertat. O astfel de rela ionare se materializeaz în distan a i atitudinea de deresponsabilizare pe care locutorul o manifest fa de respectivul enun . S-ar putea considera c aceast atitudine de distan are i deresponsablizare reprezint tocmai o consecin a faptului c locutorul nu acord o valoare de adev r enun ului p (v. partea I a lucr rii, subcap. 2.3 i Vatrican 2010: 92). 57 În sensul c formele de COND în cauz nu con in intrinsec o semnifica ie de tipul „X a spus c … etc.”


76

cazuri de procese cognitive de tip inferen ial, realizate pe baza unor repere inactuale (în sensul c nu apar in universului subiectului vorbitor), implicite sau explicite, anterioare lui Sit0. Diferen a dintre cele dou tipuri de utiliz ri const , dup p rerea noastr , în natura reperului focalizat în procesul inferen ial. Astfel, în cazul ocuren elor eviden ialo-cita ionale procesul focalizat cognitiv (inferen ial) este reprezentat de un alt act de discurs (deci, de un alt univers de discurs), diferit de cel al situa iei de enun are propriu-zis , în timp ce în cazul enun urilor epistemice pure avem de-a face cu focalizarea inferen ialasupra unui eveniment/ac iune/proces în sine care se poate constitui, i ea – bineîn eles –, ca evinden indirect .

Acestea sunt elementele analitice care ne determin s consider m – cu riscul de a ne repeta – c în contextele cita ionale de tipul Le Pape serait à Paris (en ce moment), pCOND are func ia meta-reprezentativ a unei secven e de tipul « Quelqu’un dit: Le Pape està Paris (en ce moment) ». Altfel spus, este vorba de o inferen f cut în T0 pe baza unui reper enun iativ secundar, mai mult sau mai pu in explicit, neluat în calcul de locutorul-enun iator, ceea ce se poate formaliza astfel: Reper Enun iativ Secundar [ulterioritateinferat ] pCOND. În concluzie, i în utiliz rile recent categorizate în literatur drept „eviden ialo-cita ionale”, COND romanic poate fi considerat drept form „mediativ ” în m sura în care este luat în calcul procesul inferen ial efectuat pe baza unui act de vorbire secundar. Acesta poate fi i motivul pentru care, în limba român de exemplu, în ocuren ele cita ionale (dar i în cele pur epistemice), COND poate fi substituit de varianta sa prezumptiv , care nu îl

poate înlocui, îns , în structurile ipotetice sau în cele atenuative (v. infra reluarea ex. (36) sub (37); cf. (38 a, b) cu (39 a, b)):

(37) Un ofi er MapN ne-a declarat c ar fi vorba/ ar fi fiind vorba despre muncitori civili adu i s construiasc b r ci.

(38) a. Dac ar vrea, ar putea. b. A vrea s v întreb ceva. (39) a. *Dac ar fi vrând, ar fi putând. b. *A fi vrând s v întreb ceva.

0.3.3.4. Condi ionalul de tip ilocu ionar i argumentativ

Am inclus în acest categorie urm toarele trei tipuri de utiliz ri ale formelor de COND romanic: (1) ocuren ele atenuative, numite i de modestie/de polite e, (2) cele ipotetice (configurate în cadrul macrosistemului condi ional explicit), respectiv, (3) cele în care este actualizat un IR /accidental/58 (v. Popescu 2006), adic „IR în prezent” din gramaticile tradi ionale. Tr s tura comun pentru toate aceste tipuri de utiliz ri este o modalizare de dicto, adic o modificare operat la nivelul actului de enun are.

În contextele ipotetice (v. supra ex. 6), func ionarea COND în apodoz nu face decât s activeze rela ia de ulterioritate fa de o protaz în si (v. si pCONJUNCTIV / INDICATIV

IMPERFECT / CONDI IONAL [ulterioritateipotetic ] pCOND) non integrat în realitatea locutorului, dar a c rei valoare de adev r este luat în calcul în mod provizoriu în momentul lui nunc 58 Distinc ia dintre difertitele grade ale POT i IR apare sintetizat în teza noastr de doctorat, dupcum urmeaz : „[…] dac punctul de referin actualizat este [PREZENT-VIITORUL], în acest caz POT va atinge cel mai înalt grad, dar dac punctul de referin actualizat va fi ,,trecutul non-rememorat”, vom avea un POT minim, care se intersecteaz adesea, atât formal, cât i semantic, cu IR” (Popescu 2006: 16).


77

enun iativ. Dac definim func ionarea semantic a segmentelor constituente ale macrosistemului condi ional în maniera propus de Ducrot (1972: 168), anume: (1) si p = demander à l’interlocuteur d’imaginer p i (2) q = dans ce cadre énonciatif le locuteur X affirme q, atunci rezult c si/se/dac p, cu statutul s u de ipotez , exprim o realitate imaginat sau imaginabil , dar diferit de cea a situa iei propriu-zise de enun are, iar q se activeaz /are valabilitate doar în acest cadru discursiv, de asemenea, imaginat sau imaginabil, deci diferit de Sit0. În contextele atenuative, (v. supra ex. 8), utilizarea COND rezult ca urmare a unei opera ii de re-evaluare la nivel ilocu ionar asupra posibilit ii de a afirma: « Je veux vous demander quelque chose », enun are respins de locutorul-enun iator (v. reper enun iativ primar [ulterioritatea actului de zicere] pCOND). În contextele în care este actualizat un IR /accidental/ – „IR în prezent” din gramaticile tradi ionale –, func ionarea COND se apropie, pe de o parte, de cea prezentatanterior, cea de tip atenuativ, în sensul c i de aceast dat se vehiculeaz o anumitnuan de « mitigation de l’acte illocutionnaire », dar i de cea de tip ipotetic, prin faptul cvaloarea de IR se înregistreaz în anumite scheme discursive inactuale, marcate [+imaginat/imaginabil] care presupun întotdeauna existen a la nivel implicit a unei o protaze, care pare s se fi „gramaticalizat” deja în semantismul paradigmei discutate. Vom prezenta în continuare pe scurt principalele caracteristici semantico-sintactice ale fiec ruia din aceste trei tipuri de scheme discursive.

0.3.3.4.1. Condi ionalul ipotetic Apare în general în cadrul turnurilor ipotetice explicite, de tipul celor prezentate în

urm toarele exemple:

(40) a. Si je gagnais au loto, j’achèterais une voiture (apud Vetters 2001: 189) [POT /posibil/].

b. Si j’étais riche, j’achèterais une voiture [IR /accidental/] (apud Vetters 2001: 189).

(41) a. Si pudiera ayudarte, lo haría (Foullioux 2006: 70) [POT /posibil/]. b. Si no hubiese coches, Madrid sería un paraíso // Si no me hubiera

defendido, estaría en el paro (Foullioux 2006: 68) [IR /accidental/]. (42) a. Se piovesse molto forte, uscirei con l’ombrello (Renzi et al. 1995, III: 34)

[POT /posibil/]. b. Se fossi un marziano, avrei le orecchie verdi (Renzi et al. 1995, III: 34) [IR

/accidental/].(43) a. Dac a pleca de diminea , a ajunge la timp (GA 1963, I: 221) [POT

/posibil/].b. Dac n-ar fi întristarea, n-ar fi nici bucuria [IR /accidental/].

Din punct de vedere semantic, astfel de turnuri exprim : cu forma simpl (sau „de prezent”), în func ie de context, fie un POT /posibil/, fie un IR /accidental/, iar cu forma compus /supracompus , un IR /esen ial/. Din punct de vedere sintactico-semantic, CONDipotetic (forma simpl /de prezent) se întâlne te în propozi ia regent (apodoza) a unui sistem ipotetic standard, în corelare cu o subordonat condi ional (protaza) construit fie cu un imperfect indicativ (ca în franceza actual , schem rar folosit i în italian sau în spaniol ) [si + indicativ imperfect], fie cu un imperfect conjunctiv (ca în spaniol sau italian , turnur învechit în francez ) [si + conjunctiv imperfect], sau chiar cu un mai mult


78

ca perfect conjunctiv (ca în spaniol ). În afara acestor dou /trei tipare ipotetice decelate în arealul limbilor romanice occidentale, mai exist i cel din limba român , cu urm toarea configurare (pentru raportarea la [PREZENT-VIITOR])59: [dac + COND prezent – COND prezent], turnur care se reg se te dialectal (v. Rohlfs 1968, III: cap. 746) sau popular i în Romania Occidental , unde se pare c este „rezultatul unei evolu ii populare, de acee i natur cu cea suferit de român ” (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 294). Spre deosebire de nivelul sintactic, unde am remarcat manifestarea mai multor tipare de func ionare a COND ipotetic, la nivel semantic se observ c :

- în toate cele patru limbi analizate, opozi ia POT/posibil/ vs. IR/accidental/ se neutralizeaz , dezambiguizarea celor dou valori semantice realizându-se exclusiv prin prisma unor elemente contextuale;

- în niciuna din limbile analizate COND din apodoz (forma simpl /de prezent) nu accept înlocuirea cu o turnur temporal de tipul allait + infinitiv (în francez – v. Haillet 2003: 40), iba a + infinitiv (în spaniol – v. Vatrican 2010: 87), avea + conjunctiv (pentru român ), ceea ce arat crespectivul morfem nu fuc ioneaz cu valoare temporal , obiectiv .

În concluzie, în aceste turnuri ipotetice explicite, a c ror interpretare se realizeaz în mod necesar prin coroborarea celor dou segmente componente, se observ c :

- formele de COND actualizeaz o rela ie semantic de ulterioritate pornind de la luarea în calcul a unui cadru ipotetic, iar aceast rela ie are obligatoriu sensul vectorial unic „înainte”.

- procesul afectat de forma (simpl /de prezent) de COND nu este integrat în realitatea/actualitatea subiectului vorbitor i cu toate acestea nu apare ca fiind exclus, ci, dimpotriv , ca luat în calcul de locutorul-enun iator.

- paradigma verbal discutat nu are valoare temporal proprie, deci nu situeaz procesul într-o tran precis de timp, predica ia în cauz putând fi plasat în func ie de context fie în [PREZENT-VIITOR], fie chiar în [TRECUT], acest din urm caz întâlnindu-se în spaniol i în francez .

- o anumit valoare modal , fie de POT, fie de IR caracterizeaz astfel de turnuri discursive, îns nu aceasta este valoarea focalizat în acest tip de enun uri, ci cea de natur argumeantativ , care une te semantic cele dousegmente, si/se/dac p i q, situa ie remarcabil prin compararea exemplelor (44a) cu (44 b, c vs. d).

(44) a. Eu a cump ra berea, tu ai preg ti tartinele. b. [Dac am face o petrecere,] eu a cump ra berea, tu ai preg ti tartinele. c. [Dac am avea bani,] eu a cump ra berea, tu ai preg ti tartinele. d. ??[Dac ar ploua,] eu a cump ra berea, tu ai preg ti tartinele.

Sub (44), numai variantele (b i c) accept o parafraz de tipul „S zicem c …. (= act de enun are ipotetic), în acest cadru eu cump r berea, tu preg te ti tarinele”, în timp ce semnifica ia lui (a) este mai degrab urm toarea: „Este posibil ca eu s cump r berea, tu s cumperi tartinele în cazul în care …./cu condi ia …”. De altfel, existen a unei rela ii argumentative puternice între si/se/dac p i q se poate observa i din faptul c în pozi ie ini ial nu poate fi acceptat orice segment discursiv

59 În limba român , pentru raportarea la [TRECUT], tiparul ipotetic este urm torul: [dac + COND trecut / indicativ imperfect – COND trecut/indicativ imperfect].


79

[v. 44 (d) *Dac a fi bogat/dac ar ploua, eu a cump ra berea, tu ai preg ti tartinele], ci exist un num r finit de combina ii semantice. Gradul acesta puternic de rela ionare dintre apodoz i protaz se diminueaz prin înlocuirea COND cu o form de indicativ (V, prezent sau trecut).

0.3.3.4.2. Condi ionalul atenuativ Se întâlne te cu o astfel de manifestare prototipic la nivel tipologic romanic, în

urm toarele scheme discursive:

(45) a. Je voudrais te voir.// Tu pourrais le faire toi-même! b. Querría/quisiera60 verte. // ¡Podrías/pudieras hacerlo tú!

c. Vorrei vederti. // Potresti farlo tu! d. A vrea s te v d. // Ai putea s-o faci tu! (Reinheimer-Rîpeanu 2011: 288).

(46) a. Je vous prierais de ne pas parler. b. Le rogaría que no hablase. c. La pregherei di non parlare. d. V-a ruga s nu vorbi i (Reinheimer-Rîpeanu 2011: 288).

(47) a. Il serait mieux de se taire. b. Sería mejor callarnos. c. Sarebbe meglio tacere. d. Ar fi mai bine s t cem (Reinheimer-Rîpeanu 2011: 288).

Din perspectiv semantico-pragmatic , în astfel de contexte este exprimat o atenuare fie a unei dorin e, a unei necesit i sau a unei posibilit i aletice (dar i epistemice) (ca sub (45)), fie a unui act de tip injonctiv, a unei inten ii sau a unei cereri (ca sub (46)) sau pur i simplu se realizeaz atenuarea unui act de enun are (ca sub (47)) sub form de exprimare a unui punct de vedere subiectiv. A adar, trebuie remarcat chiar de la început preponderenta func ie pragmatic , recunoscut unanim în literatur . Ocuren ele de acest tip ale formelor de COND romanic au la acest nivel interactiv rolul de a vehicula un anumit tip de “negotiability of the speacker’s act”, pe de o parte i de a contribui “[…] to structure the thematic progression of discourse” (v. Miecznikowski/Bazzanella 2007: 203), pe de alt parte. Bineîn eles, în jurul acestor func ii pragmatice fundamentale se construiesc, în func ie de tiparul discursiv, i alte semnifica ii particulare (v. Miecznikowski / Bazzanella 2007) care nu fac obiectul

discu iei noastre pentru moment. Re inem îns faptul c astfel de ocuren e ale COND se întâlnesc în tipare discursive nu foarte variate (v. exemplificarea pentru limba român sub (48) i pentru francez , sub (49)):

(48) a. Pe lâng toate acestea, eu a mai propune o explica ie f r nici un haz i complet incorect politic: nu ne plac lucrurile frumoase (Dilema, 2003, apud GALR 2005, I: 371)

b. A cita aici un fragment dintr-un studiu c linescian (Rlit, 2003, apud GALR 2005, I: 371)

60 În spaniol , forma în –ría este concurat în astfel de cazuri de forma în –ra (sau conjunctivul imperfect).


80

c. [Ai timp ?] A avea. (GALR 2005, I: 370). e. Asta ar fi o explica ie // Cam a a s-ar prezenta lucrurile (GALR 2005, II:

679). d. V-ar deranja dac mi-a aprinde o igar ?

(49) a. C’est pourquoi je voudrais vous demander de parler à nouveau des rites de divorces. Merci d’avance! (exemplu extras din Le Matin, citat de Patard/Richard 2011: 171).

b. Veuillez trouver ci-joint un dossier de demande de subvention à la région; je vous demanderais d’informer Jacques et moi-même ci cela vous intéresse(Patard/Richard 2011: 171).

c. Je serais enclin à ne pas lui trouver d’avenir (Haillet 2002: 16). d. Est-ce que ce serait possible de consulter internet? (Patard/Richard 2011:

171) // Auriez-vous un emploi? (Patard/Richard 2011: 167) // Auriez-vous l’adresse d’un bon charcutier? (Vet/Kampers-Manhe 2001: 99).

Din punct de vedere semantico-sintactic, efectul de sens atenuativ este determinat de combinarea exclusiv cu anumite tipuri de verbe (verba voluntatis: a vrea, a dori, a prefera etc. sau verba dicendi: a zice, a propune, a ruga, etc., construite doar la persoana I singular61, sau cu verbe modale, de tipul: a fi, a voi, a putea, a trebui etc. sau cu verbe i expresii modale apreciative, precum: a crede, a fi de p rere etc., care nu sunt restric ionate de combinarea cu categoria gramatical a persoanei) i apare frecvent în structuri implicite (mai rar, explicite) asertive, dar i exclamative sau interogative (v. supra (48 e) i (49 d)). În linii foarte generale, în cazul ocuren elor de acest tip ale COND, starea de fapt descris de predica ie este echivalent cu cea a unui prezent indicativ, procesul fiind simultan cu momentul situa iei de enun are (T0). i de acest dat , subiectul vorbitor manifest o anumit ezitare, o anumit rezerv , fapt care îl determin pe Abouda (2001) sconsidere acest de efect de sens ca fiind « quasiment schizophrénique », dat fiind c « […] le producteur du message se présente comme n’assumant pas le contenu d’une proposition qu’il prénd finalement en charge par le simple fait de l’énoncer » (Abouda 2001: 291). În orice caz, trebuie remarcat c acest rezerv i de-responsabilizare manifestat de subiectul vorbitor fa de pCOND este mult mai puternic comparativ cu acela i tip de atitudine întâlnit în cazul formelor de V sau chiar de prezent indicativ, în contexte echivalente (cf. infra 50a, b i c):

(50) a. Je vous dirai que je suis un peu déçu (Rocci 2000: 242). b. Je vous dis que je suis un peu déçu. c. Ce qui, pour moi, est essentiel, c’est de voir conservé notre patrimoine juif.

Et je dirais même que c’est positif pour la collectivité française (Abouda 2001: 286).

Mai mult, din compararea exemplelor anterioare se poate observa c un anumit

ancraj referen ial, de tip [PREZENT-VIITOR] este mai u or de reperat în cazul predica iilor de sub (50a), respectiv (50b), fa de plasarea oarecum nedeterminat pe axa temporal care pare s rezulte de sub (50c). Acesta este motivul pentru care în majoritatea

61 Verbele de zicere i cele volitive conjugate la alte persoane decât persoana I singular î i pierd aceast aptitudine atenuativ (v. Abouda 2001: 286).


81

limbilor romanice discutate, formele de COND atenuativ pot comuta în cele mai multe astfel de ocuren e cu un indicativ imperfect. Un alt exemplu de justificare a ideii de indeterminare temporal care caracterizeaz ocuren ele COND-ului atenuativ este oferit de spaniol care, a a cum s-a v zut supra (v. ex. 45b i nota nr. 60), utilizeaz în turnurile atenuative (cu prec dere cele) ale verbului querer „a vrea”, conjunctivul imperfect (forma în –ra) ca echivalent al COND.

Pe de alt parte, a a cum am spus anterior, diferen a dintre V atenuativ i COND atenuativ este frecvent considerat ca derivând i din gradul de implicare pe care subiectul vorbitor îl las s transpar în raport cu con inutul propozi ional asertat. Astfel, un proces reperabil într-un interval mai apropiat de cel al lui Sit0 (cum se întâmpl în cazul formelor de prezent sau de V) se caracterizeaz printr-un grad mai mare de factualitate (deci, i de veridicitate). Gradul de distan are manifestat de subiectul vorbitor este astfel invers propor ional cu gradul de factualitate. Deci, foarte sc zut, în primul caz (cel al prezentului i V indicativ) i foarte ridicat, în cazul unui COND atenuativ. Acesta este i motivul

pentru care în literatura de specialitate, anumi i autori (v. Haillet 2002: 88-94 dar i Abouda 2001) asimileaz utiliz rile atenuative ale COND cu cele de tip eviden ialo-cita ional.

De fapt, toate aceste compartimente verbale, imperfectul, V indicativ, COND i conjunctivul imperfect (din spaniol ) folosite în ocuren e atenuative au în comun faptul c« […] elles permettent de représenter le procès comme coupé de la réalité du locuteur » (Foullioux/Tejedor de Felipe 2004: 116). De exemplu, în spaniol , folosirea conjunctivului poate fi interpretat i ca manier de disociere între « le monde réel » i « le monde créé par l’énoncé », a a cum propun Foullioux/Tejedor de Felipe (2004: 117). Acest tip de reprezentare variaz îns de la o paradigm verbal la alta, în sensul c ea poate fi redat ca dezactualizat , deci disociat de nunc enun iativ, ca în cazul imperfectului indicativ, derealizat , ca în cazul formelor de V sau derealizant (deci disociat de realitatea enun iativ în sensul c procesul nu este integrat în realitatea locutorului/în lumea m0), ca în cazul COND atenuativ romanic i al conjunctivului imperfect din spaniol (Foullioux / Tejedor de Felipe 2004). Faptul c în acest tip de de utilizare, COND creeaz o disociere în raport cu m0 poate explica i ideea conform c reia, în anumite ocuren e (de exemplu cele construite cu verbe de voin : a vrea, a dori, voloir, aimer, volere etc.), COND se asociazimplicit sau explicit cu turnuri ipotetice, de tipul si/dac q al c ror scop este acela de a explicita factorii interactivi care ar putea perturba realizarea lui p (v. Miecznikowski / Bazzanella 2007: 211). De fapt, acesta este i motivul pentru care anumi i autori (Martin 1992) au inclus utiliz rile atenuative ale COND din francez , de exemplu, în aria ampl a turnurilor ipotetice poten iale. Îns , dac în cazul acestor din urm construc ii se vehiculeaz o leg tur puternic între cele dou segmente – si/se/dac q, respectiv pCOND, între ocuren ele CONDattenuativ i structura si/se/dac q nu se stabile te niciodat o leg turcauzal i/sau predictiv 62 (v. Miecznikowski / Bazzanella 2007: 211). De exemplu, într-un enun ca (51 a sau b):

62 Acest raport de independen dintre segmentul pCONDatenuativ i si/se/dac q este marcat atât la nivel suprasegmental, printr-o anumit intona ie, dar i la nivel sintactic prin posibilitatea de utilizare a indicativului prezent i nu a imperfectului aceluia i mod/a imperfectului conjunctiv (pentru francez , italian i spaniol ) sau tot a unui COND prezent (în cazul limbii române) (v. i Miecznikowski / Bazzanella 2007: 213). De asemenea, posibilitatea de dislocare a segmentului si/se/dac q înainte sau dup pCONDatenuativ reprezint un alt indiciu al raportului de independendintre aceste dou elemente constitutive.


82

(51) a. A vrea s închid u a, dac -mi permite i. b. A vrea/dori, dac se poate, s îmi spune i adresa dumneavoastr ,

dorin a subiectului vorbitor nu depinde de absen a sau de nepermisiunea manifestat în segmentul [dac …], care reprezint , în fapt, un fel de ipotez discursiv (Miecznikowski / Bazzanella 2007: 213-217).

În concluzie, „a atenua” înseamn , a a cum propun Foullioux/Tejedor de Felipe (2004: 125):

« […] remplacer une représentation discursive par une autre représentation discursive perçue comme moins abrupte, moins agressive, moins directe » (Foullioux/Tejedor de Felipe 2004: 125).

Aceast strategie de modalizare discursiv const deci într-un anumit proces de „înlocuire” la nivel de reprezentare ilocutiv care traduce de fapt, a a cum am ar tat i în cazul V, o re-evaluare a actului de zicere, determinat de evaluarea anterior operat de c tre subiectul vorbitor asupra unor factori interni (co-textuali) sau globali, i. e., parametri sociolingvistici ca: vârst , statut socioprofesional/ierarhie social , sau parametri psiholingvistici ca: sensibilitatea emo ional a interlocutorului, dar i evaluarea spa iului i timpului global sau a gradului de presiune pe care interlocutorul este dispus s îl suporte. De asemenea, « recourir à l’atténuation répond aussi au besoin ou au désir, de la part du locuteur, de projeter un ethos positif, d’individu respectueux, par exemple » (Foullioux/Tejedor de Felipe 2004: 115).

0.3.3.4.3. Condi ionalul cu valoare de „ireal accidental” Apare în anumite tipuri de structuri implicite, ca cele de sub (52) sau (53):

(52) a. On dirait qu’il est malade. b. Se diría que está enfermo. c. Si direbbe che sia malato. d. S-ar zice c este bolnav (Reinheimer-Rîpeanu 2011: 288).

(53) a. S-ar p rea c pleac (GALR 2001, II: 679). b. De parc nu s-ar fi vorbit de ea niciodat ! (GALR 2005, I: 366). c. On se croirait revenu au Moyen Âge (Riègel et al. 1994: 560). d. Je serais Robin des Bois. Je dépouillerais les riches pour nourir les

pauvres… (Riègel et al. 1994: 560).

În astfel de ocuren e, paradigma discutat apare adesea fie cu un verb declarativ sau de opinie (ca sub 52), fie cu predicate eviden iale sau de atitudine propozi ional (ca sub 53 a, c), utilizate în general, impersonal (cf. infra 54 a cu 54 b):

(54) a. Ce qui, pour moi, est essentiel, c’est de voir conservé notre patrimoine juif. Et je dirais même que c’est positif pour la collectivité française (Abouda 2001: 286).

b. On dirait qu’il est malade.


83

Prin compararea variantelor (a) – un enun atenuat – i (b) – un enun cu valoare de IR /accidental/, de sub (54), se observ c diferen ierea lor deriv la nivel sintactic din utilizarea persoanei locutorului versus folosirea impersonal a predica iei pCOND, ceea ce traduce semantic un grad mai mare sau mai mic de implicare i asumare a con inutului propozi ional asertat. În plus, utilizarea formei compuse a COND ar c p ta valori distincte de la o variant la alta. Astfel, în 54 (a), j’aurais dit nu schimb valoarea atenuativ a enun ului, ci numai colocarea predica iei pe axa temporal . În 54 (b) îns , apari ia formei compuse, on aurait dit, modific nu numai plasarea temporal (deplasare de la [PREZENT] la [TRECUT]), ci i cuantificarea sub raport modal a enun ului, trecându-se de la un IR slab /accidental/, la o contrafactualitate puternic (un IR /esen ial/). În alte cazuri, COND (prezent sau trecut) apare cu diferite verbe de stare sau dinamice (ca sub 53 d), dar inserat în co-texte (v. sub 53 b lexemele: (de) parc similar cu ca i cum, respectiv, sub 53 d: je = Robin des Bois) care contribuie la crearea unei alte lumi discursive, diferit de m0 i care amplific distan a pe care subiectul vorbitor o ia fade con inutul propozi ional asertat. Aducând în scen o lume posibil opus i distinctfa de lumea real , s-ar putea crede c astfel de ocuren e ale formei simple (sau „de prezent”) de COND se apropie de cele ipotetice unde am v zut anterior c distinc ia semantic dintre POT i IR cap t pertinen numai prin prisma investig rii contextuale. Totu i, trebuie observat c , de aceast dat , chiar dac importan a co-textului este încfoarte mare, aceste ocuren e ale COND se asociaz greu cu o turnur de tip si/se/dac p. Dac sigl m con inutul lui si/se/dac p prin „într-un anumit cadru discursiv”, atunci vom vedea c formele de COND din aceste turnuri IR au codificat intrinsec, altfel spus, au „gramaticalizat” – gra ie aptitudinii lor anaforizante originare, o informa ie ca cea vehiculat de si/se/dac p. În concluzie, ca i în cazul celorlalte structuri analizate anterior (cele ipotetice i cele atenuative), i de aceast dat , tr s turile primordiale ale turnurilor discutate sunt: [+ pozi ionare într-o alt lume care se prefigureaz la nivel discursiv], respectiv [+ distan are a locutorului fa de pCOND]. Pe de o parte, func ionarea COND în astfel de ocuren e se apropie de cea de tip atenuativ, în sensul c , i de aceast dat , se vehiculeaz o anumitnuan de « mitigation de l’acte illocutionnaire ». Pe de alt parte, COND (forma „de prezent”) din contextele în care este actualizat un IR /accidental/, are o valoare apropiatde cea din structurile ipotetice (ireale), prin faptul c valoarea contrafactual se înregistreaz în anumite scheme discursive, marcate [+imaginat/imaginabil] care presupun întotdeauna existen a la nivel implicit a unei o protaze, al c rei con inut discursiv pare sse fi „gramaticalizat” deja în semantismul paradigmei discutate.

0.3.3.5. Concluzii finale

Anterior (v. subcap. 0.3.2.4.), în analiza i încercarea de definire a formelor de V romanic, concluzia la care am ajuns era aceea a imposibilit ii de a opera o tran are netîntre domeniul temporal i cel modal, aceast dualitate g sindu- i justificarea în îns i ontologia acestei forme de reprezentare verbal . Cu toate acestea, am spus c semnifica ia de baz /tr s tura prototipic (« le signifié de puissance ») pe care V o vehiculeaz în limbeste totdeauna aceea derivat din semnifica ia temporal originar , i anume [+plasare prospectiv /în ulterioritate], care se îmbog e te pragmatic în mod diferit la nivel discursiv. În aceast sec iune, studiul celor mai importante tipuri de utiliz ri ale COND romanic ne-a condus la stabilirea urm toarelor particularit i:


84

- aceast paradigm verbal reprezint , ca i V, o form lingvistic de actualizare a virtualului, a prospectivului;

- procesul redat prin forma de COND este reperat ca ulterior (sub aspect temporal, logic i/sau cauzal) fa de un punct de reper, R, care poate desemna un act ilocutoriu sau pur i simplu un proces fie situat în [TRECUT], fie redat ca o situa ie ipotetic sau speculativ în momentul T0. O astfel de rela ie se poate nota astfel: [R inactual [rela ie de ulterioritate] procesCOND];

- dac în cazul V reperarea se face în mod direct prin raportare la Sit0, în cazul COND, punctul de reper este fie unul inactual, situat în [TRECUT] (deci dep it), fie unul non-actual, plasat într-un univers fictiv (poten ial sau ireal);

- procesul redat prin forma (simpl /de prezent) de COND nu face referire întotdeauna la [TRECUT], ci se repereaz i în raport cu [PREZENTUL] sau cu [VIITORUL] lui Sit0.

Coroborând toate aceste tr s turi, ajungem la aceea i dualitate i imixtiune a temporalului i modalului i în definirea COND romanic, f r a putea distinge net una din cele dou zone în construc ia semantic a paradigmei analizate. Totu i, semnifica ia de baz , intrinsec a COND romanic este (ca i în cazul V) tot una derivat din utiliz rile temporale, anume aceea de [+plasare în ulterioritate a procesului afectat], dar în raport cu un anumit punct/interval de reper dep it sau inactual ori non-actual (poten ial sau ireal). De aceea, spre deosebire de V, COND este ab origine un marcator de rela ie anaforic . Aceast definire prototipic a COND romanic se reg te gramaticalizat sau, mai precis, gramatizat sub diferite stadii în arealul limbilor romanice analizate. Astfel, de la vest la est, am observat c se încearc o reanaliz în ceea ce prive te pozi ionarea punctului de reper de la [DEP IT] la [NON-ACTUAL] i totodat o evolu ie semantic dinspre obiectiv spre subiectiv.

CAPITOLUL I

Categorizarea semantic a viitorului în limbile romanice

1.1. PRECIZ RI METODOLOGICE

Anterior, în partea introductiv a lucr rii (v. 0.3.2.), am descris dualitatea semantic , între temporalitate i modalitate, manifestat în limbile romanice de paradigma de viitor(este vorba, a a cum am mai spus, de „viitorul simplu” din gramaticile tradi ionale) i am discutat principalele probleme pe care aceast perspectiv metodologic le ridic atât la nivelul limbii, cât i la nivel discursiv. Apoi, dup opera ia de selec ie – dintr-un lung ir de ocuren e, al c ror num r difer de la un studiu la altul i chiar de la un sistem lingvistic la altul (în acest sens, propunem spre exemplificare infra Fig. nr. 2) – i cea de categorizare semantic , am analizat, rând pe rând, fiecare din cele trei tipuri fundamentale de utiliz ri ale acestei paradigme: TEMPORALE, MODALE i ILOCU IONARE, dar i subtipurile care deriv din acestea, punând în eviden de fiecare dat particularit ile (de naturaspectual , temporal , modal , dar i enun iativ , pragmatic ) pe care fiecare dintre aceste trei paliere de func ionare a V le manifest în limbile romanice.

Figura nr. 2 Categorizarea utiliz rilor viitorului simplu în franceza actual (apud Siletti 2012: 13)

În urma acestui parcurs analitic, s-a configurat urm toarea ipotez de lucru: nu poate fi vorba de o polisemie semantic pe care trebuie s o acord m paradigmei verbale de V din limbile romanice studiate, ci de o singur (unic ) semnifica ie stabil care este, pentru toate tipurile de utiliz ri, aceea de [+plasare prospectiv ] sau, mai precis [+plasare în ulterioritate]. Apoi, al i parametri, total independen i de aceast tr s tur , pot explicita semnifica iile re inute drept „particulare” sau „dislocate” în literatur . Rolul acestor factori este acela de a satura co-textual/contextual aceast „formulare prospectiv ” prev zut în natura intern a morfemului de V.


88

Îns , dac în cazul utiliz rilor temporale, aceast [+plasare în PROSPECTIV] este u or de decriptat (mai ales în ocuren ele în care situarea în intervalul [(PREZENT)-VIITOR] este explicitat i înt rit i de adverbiali deictici din aceea i zon referen ial , prin apelul imediat la situarea în raport cu momentul T0 al situa iei de comunicare, problemele majore încep s apar – a a cum am v zut – în enun urile în care paradigma discutat desemneaz o tran temporal care pare s nu mai coincid cu semnifica ia temporal , originar , cea de [(PREZENT)-VIITOR]. În leg tur cu acest din urm aspect, am considerat c , în linii mari, utiliz rile non temporale ale V pot fi sistematizate, în mod aleatoriu, în func ie de urm toarele elemente: (a) gradul de ipotez [±probabil] al proceselor desemnate printr-o predica ie la V. (b) atitudinea locutorului fa de con inutul propozi ional asertat. (c) tipul de act de limbaj care afecteaz enun ul. (d) rela ia logic (temporal i/sau argumentativ , pragmatic ) care se stabile te între predica ia la V (= pV) i un reper (= R) precizat de co-textul/contextul enun iativ, care trebuie întotdeauna privit în rela ie cu momentul T0 al situa iei de comunicare/al producerii actului de limbaj. Ipotez metodologic general de la care am pornit în analiza morfemului de V romanic este c acest punct de reper (R) face referire la o întreag configura ie co-textual /contextual i c semnifica ia lui pV este calculat pornind de la rela ia de implicare (mai degrab argumentativ i pragmatic decât propriu-zis logic ) stabilit între R i momentul T0 al situa iei de enun are. Aceast lectur poate fi notat astfel:

PVIITOR R T0

Prin intermediul acestei viziuni extinse asupra punctului de referin , dar i pe baza rela iei sale specifice cu momentul T0 al situa iei de enun are poate fi surprins decalajul temporal de ulterioritate operat în cadrul utiliz rilor „modale”, fie cu ajutorul unui transfer cognitiv (mental), fie printr-o reevaluare la nivel ilocu ionar. Acest perspectiv de definire noematic a V ne-a condus c tre decelarea urm toarelor tipuri i sub-tipuri de utiliz ri vehiculate de aceast paradigm în arealul limbilor romanice:

VIITOR TEMPORAL Viitorul temporal predictiv V de profe ie V gnomic

Viitorul de perspectiv sau viitorul istoric VIITOR EPISTEMIC Viitorul epistemic conjectural sau de probabilitate sau de

supozi ie sau inferen ial / putativ Viitorul concesiv

VIITOR ILOCU IONAR Viittorul de modestie sau al atenu rii politicoaseI ARGUMENTATIV Viitorul ipotetic

Dat fiind faptul c , din totalitatea acestor utiliz ri, cele care par s pun cele mai multe probleme atât la nivel de limb , cât i la nivel discursiv, sunt cele modale,


89

epistemice, ne vom îndrepta aten ia63 în cele ce urmeaz cu prec dere asupra acestui tip de ocuren e.

1.2. VIITORUL TEMPORAL

Înainte îns de a descinde în domeniul utiliz rilor modale ale V romanic, vom face o scurt digresiune în care ne propunem s relu m, pe scurt, ca punct de reper al analizei ulterioare, particularit ile i categorizarea ocuren elor temporale ale paradigmei discutate. A a cum am v zut supra (v. subcap. 0.3.2.3.1.), utiliz rile temporale (sau descriptive, la Rocci 2001) sunt cele a c ror semnifica ie tradi ional admis se bazeaz pe proiectarea con inutului exprimat prin predica ia la V într-un moment posterior fa de situa ia de comunicare. Aceast semnifica ie se întâlne te actualizat în situa iile discursive cele mai numeroase din punct de vedere al frecven ei, enun uri în care morfemul discutat este în mod clar o paradigm deictic deoarece proiectarea con inutului propozi ional asertat este întotdeauna identificat prin raportare la T0. Din acest punct de vedere, temporalitatea V devine operant numai prin luarea în calcul a prezentului enun rii ca punct de reper, chiar dac acest reper temporal este adesea subîn eles. Îns , în cele mai multe cazuri, acesta este explicitat de adverbiali deictici a c ror semnifica ie serve te la înt rirea ideii con inut în predica ie, aceea de posterioritate temporal prin raportare la T0 sau multiplicat prin expresii anaforice de plasare pe axa temporal ce fac parte din aceea i zon referen ial . Din punct de vedere semantic, dou mari subtipuri de utiliz ri au fost deta ate la nivel discursiv:

1.2.1. Viitorul temporal predictiv Viitorul temporal predictiv (futur prédictif – în francez , futuro di previsione – în italian ) exprim de asemenea procese situate la dreapta fa de T0 i a c ror semnifica ie de « previziune » este dominant . Din punct de vedere semantic i pragmatic este vorba de o enun are obiectiv , cvasi sigur , apropiindu-se de tiparul discursiv-argumentativ al anun ului (v. infra ex. (1)):

(1) a. Un calmante te sentará bien (RAE 1010: 448). b. Domani vincerò un terno al lotto (Renzi et al. 1991, II: 115).

c. Vremea va fi/o s fie/are s fie frumoas (*o fi frumoas /*o fi fiind frumoas /?ar fi frumoas ) în urm toarele zile (GALR 2005, I: 444).

În func ie de natura parametrului [±eviden asupra naturii profund aletice a ansamblului referen ial R], au fost distinse dou sub-tipuri de utiliz ri ale V temporal predictiv: 63 Utiliz rile argumetative, ipotetice, respectiv cele ilocu ionare, atenuative/de modestie ale V i cele ale COND romanic, nu vor fi discutate în aceast lucrare, dat fiind faptul c : (i) astfel de ocuren e nu pun mari probleme la nivel de reprezentare discursiv , aceste tipuri categoriale având o actualizare cvasi-identic la nivelul celor patru sisteme lingvistice studiate; (ii) aceste utiliz ri ale V i ale COND suscit anumite întreb ri mai degrab la nivel noematic, conceptual i o abordare de

acest tip s-ar îndep rta, pe de o parte, de la obiectivele principale ale cercet rii noastre, iar, pe de alt parte, ar înc rca exhaustiv lucrarea de fa ; (iii) utiliz rile amintite supra (cu prec dere cele ipotetice) au f cut deja obiectul multor studii i monografii, remarcabile nu numai sub aspect cantitativ, ci i din punct de vedere al perspectivei i metodologiilor de cercetare.


90

(i) V profe iilor (în lingvistica francez , le futur des prophéties) exprim o predic ie situat într-un [VIITOR] indeterminat i se întâlne te, de obicei, în profe ii, ca în exemplul urm tor:

(2) a. Les poissons seront fiers de nager sur la terre et les oiseaux auront le sourire(Riegel et al. 1994: 552).

b. Assurément, il y aura un jour un État palestinien souverain ... (www).

(ii) V gnomic/generic sau de permanen (în lingvistica francez , futur d’habitude/de permanence sau des énoncés de vérité générale; futuro onnitemporale – în italian )) care este considerat, în mod tradi ional, o turnur deictic modal (v. infra 3, 4, 5 i 6) :

(3) Une jolie femme sera toujours plus jolie nue que vêtue de pourpre (Rocci 2000: 241).

(4) Due più due farà sempre quattro (Schneider 2006: 21). (5) La ropa se guardará en el cajón (RAE 2010: 448) (6) De-a pururi aproape vei fi de sînul meu./ Mereu va plînge apa, noi vom dormi

mereu (Eminescu, O, mam , citat de GALR, 2005, I: 443).

De fapt, sub (3) i (4), de exemplu, este vorba de procese la V plasate nu în T0, ci dup acest moment de reper. Luarea în calcul a unui întreg ansamblu referen ial R, profund aletic (i.e., experien a uman , cuno tiin ele generale despre lume), atest aceastpozi ionare a proceselor.

În toate aceste cazuri, poate s fie utilizat i prezentul indicativ, dac localizarea temporal a procesului este suficient fixat de adverbiali sau expresii deictice. Îns , paradigma de V, f când s transpar în mod permanent o reprezentare temporal prin intermediul unui transfer cognitiv, apare ca fiind mult mai subiectiv prin raportare la prezentul indicativ64, în multe contexte65 în care cele dou forme verbale pot comuta (cf. 7 a i b ; v. 8):

(7) a. Pedro llegará dendro de cinco minutos. b. Pedro llega de cinco minutos (Jensen 2002: 120).

(8) O s am o serie de concerte [...]. Plec în Portugalia, apoi în Japonia, Guadeloupe ... Apoi m voi ocupa de organizarea unui festival pentru violoni ti. (As, 2003 apud GALR 2005, I: 445).

64 În franceza (vorbit ), utilizarea prezentului indicativ în locul formei simple de V se limiteazfrecvent la un punct/interval temporal prospectiv, dar apropiat de T0. Aceast utilizare „prospectiv ” a indicativului prezent manifest restric ii în ceea ce prive te combinarea cu categoria gramatical a persoanei (se folose te doar cu persoana întâi i a 2-a singular). 65 În italian , de exemplu, prezentul indicativ nu poate s apar în contexte în care subiectul vorbitor manifest explicit un grad de certitudine sc zut fa de con inutul propozi ional redat la V: A: Quando parte Paolo? // B: No lo so con essatezza, partirà (*parte) domani, come al solito (apud Schneider 2006: 22) [„A: Când pleac Paul? // B: Nu tiu cu exactitate, o pleca (*pleac /*va pleca) mâine, ca de obicei”].


91

În schimb, a a cum am mai spus (v. supra 0.3.2.3.1.1.), cuantum-ul de subiectivitate al V se diminueaz în raport cu diferitele structuri perifrastice de care dispune fiecare din limbile romanice analizate:

(9) - ¿Qué vais a haces esta tarde ? - Vamos a ir al cine (Sastre Ruano 1996: 386).

1.2.2. Viitorul de perspectiv sau viitorul istoric Se înregistreaz în enun uri de tipul celor prezentate infra sub (10) i (11 a, b):

(10) Deux jours plus tard, Napoléon sera sacré empereur (Rocci 2000: 242). (11) a. La settimana scorsa incontra Piero e gli dice che il giorno dopo andrà a

trovare in fabrica (Renzi et al. II, 1991: 117) [V în DIR]. b. Il ragazzo parti all’improvviso. Tornerà solo dopo tre anni (Renzi et al. II,

1991: 117) [V în DIL].

i în astfel de ocuren e66, morfemul de V î i activeaz semnifica ia sa de baz , aceea de [+plasare prospectiv ] a predica iei pe care o afecteaz , iar rela ia de ulterioritate este actualizat la nivelul procesului cognitiv, inferen ial în acest caz (dat fiind caracterul demonstrativ al lui R), de unde i slaba nuan modal (exploatat stilistic) care traduce subiectivitatea alocentric . Aceast slab nuan modal este adesea interpretat în literartur ca « un enrichissement par projection du point S en S' » (Morency/de Saussure 2006: 62), altfel spus, ca rezultat al dedubl rii a dou instan e enun iative: locutorul propriu-zis (= locutorul-surs ) care se situeaz în [TRECUTUL] locutorului-enun iator i plasezprocesul evocat în propriul s u [VIITOR]. Dup p rerea noastr , acest slab nuanmodal deriv din aptitudinea morfemului temporal de a actualiza raportul prospectiv prin intermediul unei inferen e operate pe baza unui R demonstrat anterior. Acesta este de fapt, motivul pentru care aceste turnuri ale V pot înlocui67, ca variante subiective, structurile obiective construite cu o form de COND în francez , spaniol i italian , respectiv cu perifraza avea + conjunctiv, în român .

1.2.3. Ocuren ele temporale/deictice ale V cu nuan modal Revenind la primul tip de ocuren e temporale ale V, cele numite de noi generic

predictive – i a c ror dominant este dat de plasarea procesului afectat de paradigma discutat la dreapta lui T0, trebuie semnalat faptul c în literatur se vehiculeaz o întreaglist de efecte de sens derivate din acest tipar discursiv (dup al i cercet tori, ar fi chiar utiliz ri particulare), c rora li se acord în ansamblu, diferite nuan e modale (v. supra i Figura nr. 2). Iat câteva exemple în acest sens:

o Futur de promesse/ futuro resolutivo o voluntativo/futuro volitivo o di volizione: folosind persoana 1, locutorul se angajeaz în fa a destinatarului sîndeplineasc în [VIITOR] un anumit act.

66 Aceste ocuren e au fost deja analizate în subcapitolul 0.3.2.3.1.2, respectiv, în 0.3.3.2. 67 Utiliz rile de perspectiv ale V romanic vor fi analizate în detaliu i în capitolul urm tor, în sec iunea dedicat descrierii i analizei modalit ilor de actualizare a VT în francez , spaniol , italian i român .


92

(12) Vous voulez parvenir, je vous aiderai (Balzac, citat de Riegel et al.1991: 552). (13) Yo la ayudaré y, a cambio, aprovecharé lo que sea útil a mi hipótesis (Sastre

Ruano 1996: 387). (14) Domani guarderò il mare (Renzi et al. 1988, I: 67).

(15) Voi reveni mai târziu.

o Futur d’indignation/futuro de desafío: locutorul î i exprim indignarea fa de un proces pe care în consider posibil în [VIITOR].

(16) Quoi! Une autoroute traversera ces bocages! (Riegel et al. 1994: 552)(17) Me las pagarás (v. Sastre Ruano 1996: 387)(18) O s dai socoteal !

o Futur déontique sau d’habitude / futuro de conformidad / futuro deontico: exprim acceptarea de c tre locutor a unei st ri de fapt de natur aletic . Se înregistreaz în actele de limbaj care desemneaz o recomandare, o aten ionare, un avertisment etc.

(19) Les Tartares venant en course feront de trente à quarante lieues en une nuit, mettant un petit sac plein de paille attaché à la selle de leurs chevaux (Rocci 2000: 241).

(20) El trabajador avisará en caso de avería (RAE 2010: 448). (21) D’ora innanzi, i trasgressori pagheranno il doppio della penale fissata in

precedenza (Renzi et al. 1991, II: 116). (22) Se va sparge geamul în caz de incendiu.

o Viitorul injonctiv („viitor cu valoare de imperativ”, în GALR 2005, I: 442-443) / futur injonctif / futuro de mandato / futuro ingiuntivo): exprim diferitele nuan e de sens care deriv dintr-o injonc iune.

(23) Tu me copieras cent fois cette phrase! (Riegel et al. 1994: 552). (24) a. Non ucciderai ! b. Domani gli andrai a chiedere scusa, siamo intesi ? (Schneider 2006 : 21). (25) a. No matarás. (RAE 2010 : 448). b. Te enseñaré el secreto y lo guardarás (Sastre Ruano 1995: 388). (26) a. Vei înv a poezia pe de rost !

b. Se va dispune arestarea lui ! (apud GALR 2005, I: 444).

Problema pe care o semnaleaz diferi i cercet tori în leg tur cu aceste din urmocuren e ale V romanic este determinat de nuan a de modalitate (care poate fi mai puternic sau mai slab ; în general, bulomaic sau deontic ) care este asociat unei orient ri temporale prototipice de [(PREZENT)-VIITOR].

De exemplu, turnurile injonctive exprim din punct de vedere temporal o orientare în zona de [PROSPECTIV] i, din punct de vedere enun iativ, au func ia de atenuare a unui ordin, a unei exclama ii, traducând totodat , sub aspect modal, ideea unei obliga ii puternice, impus de lege sau, în general, de reguli sociale, stabilite de comun acord. În acest caz, semnifica ia de [+proces prospectiv] exprimat de predica ia afectat de forma la V r mâne, f r îndoial , valabil . În schimb, fa de enun urile predictive canonice, ocuren ele injonctive sunt caracterizate în plus de o opera ie de modalizare la nivel


93

ilocu ionar, sesizabil atât din punct de vedere sintactic prin reduc ia combinatorie cu categoria gramatical a persoanei (doar persoanele a 2-a i a 5-a se întâlnesc frecvent), cât, mai cu seam , la nivel pragmatic-enun iativ: un ordin dat la V se dovede te a fi mult mai slab i mai pu in strict în compara ie cu o formulare echivalent semantic, dar realizat cu modul imperativ. Aceast „menajare” ilocu ionar a co-enun iatorului(rilor) nu afecteazcon inutul propozi ional propriu-zis al enun ului, deoarece destinatarul VA TREBUI totu i s ac ioneze în direc ia deschis de acesta (de con inutul informa ional transmis), însopereaz o deplasare asupra gradului de focalizare i de pozi ionare a locutorului (subiectului vorbitor).

În astfel de ocuren e, formele de V au un sens deontic, dar ele se opun prezentului indicativ, imperativului sau altor expresii modale de tipul a trebui / devoir / dovere / deber + infinitiv/conjunctiv (în român ) care exprim obliga ii pure cu un grad de realizare mult mai puternic în tran a temporal de [(PREZENT) –VIITOR]. În plus, în limbile în care formele simple (sintetice) de V prezint i structuri corespondente de tip perifrastic, acestea pot înlocui paradigmele canonice în contextele cu valoare injonctiv – situa ie care, vom vedea în continuare, nu este posibil în cazul enun urilor de tip epistemic (v. infra (27):

(27) a. Tu va mettre de l’ordre dans ta chambre! b. Vous allez faire une dissertation de 15 pages pour vendredi. c. Je vais revenir tout de suite (apud Vetters 2001: 182).

Consider m ca i Vetters (2001: 180) c în toate aceste ocuren e (injonctive, promisive, de indignare, deontice etc.) ale V, diferite ca denominare de la o gramatic la alta i chiar de la un sistem lingvistic la altul68, nuan ele modale « […] ne font pas partie du sens de futur, mais ne sont que des effets de sens dus à des éléments contextuels » (Vetters 2001: 180). În toate aceste utiliz ri, V actualizeaz doar tr s tura sa prototipic de [+plasare prospectiv /în ulterioritate] a predica iei pe care o afecteaz .

1.2.4. Specializarea paradigmelor de Viitor din limba român Înainte de a începe analiza ocuren elor epistemice ale V romanic, aducem succint în discu ie o alt problem , observat anterior în analiza ocuren elor temporale, mai precis, în variantele de exemplificare din limba român . Este vorba de faptul c , dac în limbile romanice occidentale existen a unei forme unice de V (canonic)69 conduce adesea la confuzii între valorile temporale i/sau modale ale paradigmei discutate, în limba român , existen a mai multor forme în structura paradigmatic a V a condus de-a lungul timpului la o „specializare”70 (v. Iliescu 1999) a forman ilor, vizibil în româna contemporan cel pu in la nivelul actualiz rii dihotomiei: deictic vs. epistemic. Aceast situa ie apare exemplificat sub (1c), reluat infra sub (28), unde se observ c în ocuren ele deictice ale V, singura paradigm (din cele patru existente) care nu este acceptat este cea a V-Tipul-2 (siglat în text i : Foi)71: 68 Am vazut, de exemplu, c aceste utiliz ri ale V nu au denumiri speciale în gramaticile fundamentale ale limbii române. 69 Exceptând structurile perifrastice. 70 Despre aceast „specializare”, observat în diacronie, a celor patru forme de V din limba româncontemporan , vom discuta în partea a II-a a lucr rii, în cap. al II-lea 71 Acest comportament va fi discutat în detaliu în partea întâi a lucr rii, în cap. al II-lea (v. paragraful 2.2.6.3.).


94

(28) Vremea va fi/o s fie/are s fie frumoas (*o fi frumoas /*o fi fiind frumoas /?ar fi frumoas ) în urm toarele zile (GALR 2005, I: 444).

Altfel spus, dintre cele patru paradigme de V de care dispune limba româncontemporan , singura care nu poate actualiza la nivel discursiv V temporal predictiv (fie V de persectiv , fie V gnomic) este forma de V-Tipul 2: oi cânta. Aceea i form este exclus i din enun urile care exprim VT i nu este compatibil nici cu structurile care redau retrospective istorice.

Un alt tip de distinc ie, existent de aceast dat la nivelul celorlalte trei paradigme deictice (V canonic, V Tipul-3 i V Tipul-4), apare – îns , mult mai slab actualizat în limba literar contemporan –, la nivelul exprim rii prospectivului cu nuan modaldeontic care are drept m rci formale, cu prec dere, V-Tipul-3, respectiv, V-Tipul-472.

1.3. VIITORUL MODAL

1.3.1. Preliminarii Aceast sec iune propune o analiz detaliat a unui tip special de utilizare a V

(forma simpl /sau de prezent, respectiv, forma de trecut) despre care, a a cum am v zut în partea introductiv a lucr rii73, s-a scris mult în literatura lingvistic romanic i nu numai. Pe scurt, este vorba de o serie de ocuren e (care, în mare parte ar putea fi reduse la câteva tipare discursive – v. infra (1), (2), (4), respectiv, (3)) care, prin tradi ie, au fost incluse sub eticheta generoas a [EPISTEMICULUI] i / sau, recent, sub cea a [EVIDEN IALIT II] (v. Tu escu 2007: 560):

(1) a. On a sonné. Ce sera le facteur. b. Suonano. Sarà il postino. c. Llaman a la puerta. Será el cartero. d. Sun . O fi / o fi fiind po ta ul.

(2) a. Paul est absent. Il présidera quelque réunion. b. Paolo è assente. Starà presiedendo qualque reunione. c. Pablo está ausente. Estará presidiendo una reunión. d. Paul este absent. O fi prezidând vreo reuniune.

(3) a. C’est possible, mais je ne le crois pas. b. Sarà così, ma non ci credo. c. Será cierto, pero no lo creo / no puedo creerlo. d. A a o fi, dar nu (pot s ) cred / nu-mi vine a crede.

(4) a. Pierre n’est pas venu aujourd’hui. Il aura manqué son train. b. Paolo oggi non è venuto. Avrà perduto il treno. c. Hoy Pablo no ha venido. Habrá perdido el tren. d. Paul nu a venit ast zi. O fi pierdut trenul.

72 Pentru mai multe detalii, v. partea întâi a lucr rii, cap. al II-lea (paragraful 2.2.6.1.). 73 Vezi supra subcap. 0.3.2.3.2.


95

În ocuren ele anterioare, ambele formele de V subliniate (V I i V II) sunt considerate în mod tradi ional în literatur ca operatori ai modalit ii epistemice (subiective) prin care se exprim „o conjectur ” vehiculat de c tre subiectul vorbitor cu privire la o anumit stare de fapt men ionat „undeva” în enun . Un alt tip de interpretare, de dat recent , este cel care consider c în astfel de enun uri, paradigmele verbale în cauz reprezint marcatori eviden iali care arat c sursa de provenien a informa iei asertate este una indirect , de tip supozitiv, inferen ial. Prin urmare, problemele ridicate74, în linii foarte generale, de astfel de ocuren e ale morfemelor de V sunt urm toarele: i. decelarea, la nivel intralingvistic, a unei posibile rela ii între semnifica ia epistemic i cea eviden ial a respectivelor morfeme, dar i între una sau cealalt valoare i tr s tura bazic , primar a formelor de V, în interiorul sistemelor verbale discutate.

Dou solu ii apar în literatura de specialitate: fie valoare modal apare ca un derivat al temporalit ii, fie valoarea temporal este blocat contextual i, ca urmare, cele doumorfeme de V devin instrumente de modalizare, dând na tere diferitelor efecte de sens i de lecturi pragmatice. ii. necesitatea realiz rii, la nivel interlingvistic (romanic), a unei conceptualiz ri tipologice, atât pe baza semnifica iei respectivelor morfeme în contexte de tipul celor prezentate supra sub (1)-(4), cât i prin luarea în calcul a modului non uniform de reprezentare lingvistic a categoriilor cognitive amintite anterior. În leg tur cu acest din urm aspect, am ar tat în partea introductiv a lucr rii c în cadrul acestor tipuri de ocuren e, epistemice / de probabilitate / de supozi ie / conjecturale / putative, se observ cea mai mare varia ie de expresie i instaurarea a patru tipare de configurare a respectivelor valori la nivel interromanic, i anume: TIPARUL (I) cuprinde situa ia din francez , astfel de ocuren e ale V simplu fiind limitate la auxiliarele être i avoir, dar i la un singur tip de manifestare sintactico-semantic , anume cel al structurilor asertivo-declarative. În acest caz, V conjectural din limba francez intr în concuren cu COND a c rui utilizare inferen ial este rezervatstructurilor interogative; TIPARUL (II), cel al limbii spaniole care i ea partajeaz zona [EPISTEMICULUI PROBABIL] între V i COND, îns în func ie de referin a temporal [+/-PREZENT] a procesului descris de predica ia în cauz ; TIPARUL (III), cel al limbii italiene în care zona [PROBABILIT II EPISTEMICE] este actualizat exclusiv de V; TIPARUL (IV), cel al limbii române care a gramaticalizat în astfel de ocuren e structuri verbale specifice, anume V Tipul-2 i formele de prezumptiv (prezent/trecut) cu baz de viitor.

Propunem în continuare o analiz detaliat a modalit ilor de actualizare a <EPISTEMICULUI> la nivelul celor patru sisteme lingvistice romanice, în primul rând, în ideea de a focaliza divergen ele i analogiile existente la nivel de reprezentare a acestei categorii cognitive în arealul lingvistic investigat. Aceast evaluare poate prefigura un r spuns valabil pentru primul set de întreb ri (v. supra punctul i.) i poate confirma totodat validitatea grilei noastre de analiz (propus în subcap. 0.3.), permi ându-ne srealiz m în final o sintez la nivel interlingvistic.

74 Care, de altfel, au fost deja puse în eviden i discutate în subcapitolul 0.3.2.3.2.


96

1.3.2. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba francezcontemporan

1.3.2.1. Caracteristici interne i externe ale turnurilor construite cu un V epistemic În limba francez , exprimarea [PROBABILIT II EPISTEMICE] cu ajutorul V

(forma simpl ) nu reprezint modalitatea de actualizare cea mai r spândit la nivel discursiv, având o slab frecven de utilizare atât în limba scris , cât mai cu seam în cea vorbit 75. De fapt, forma simpl a morfemului de V – catalogat de gramatici în astfel de ocuren e drept « futur de conjecture » (Martin 1987: 117; Wilmet 1997: 378), « futur de conjecture ou de supposition » (Riegel et al. 1994: 553), « futur de probabilité » (Le Bidois / Le Bidois 1971), « futur de l’hypothèse probable » (Imbs 1968: 53), « futur épistémique » (Rocci 2000: 243), „futuro inferenziale” (Squartini 2004a: 68-96) sau « futur putatif » (Morency/de Saussure 2006: 43-70) – se înregistreaz cu valoare modal epistemic doar cu auxiliarele avoir i être, acesta din urm intrând într-o construc ie sintactic specificlimbii franceze, aceea de prezentativ (« c’est ... ») (v. supra ex. 1a i infra ex. 5 i 6), urmat adesea de o subordonat relativ construit cu indicativul prezent (Rocci 2000: 243) – v. infra ex. (6):

(5) Pourquoi donc a-t-on sonné la cloche des morts? Ah!, mon Dieu, ce sera pour Madame Rousseau (Imbs 1968, citat de Rocci 2000: 244).

(6) J’ai entendu comme des coups de pistolet. Ce sera le fils du boulanger qui faitsauter des pétards (Rocci 2000: 244).

i Gobert/Maisier (1995) confirm ideea c în limba vorbit , V conjectural este foarte rar folosit i arat c variantele echivalente76, în ordinea frecven ei de utilizare, sunt (i) perifraza construit cu auxiliarul modal devoirEPISTEMIC urmat de infinitivul verbului lexical, (ii) turnura impersonal il est + un adverb de tipul: sans doute, probablement sau (iii) structura discursiv realizat cu operatorul modal peut-être, înso it de un timp al indicativului. În ceea ce prive te semnifica ia tuturor acestor structuri modalizante, Morency/de Saussure (2006: 51) propun urm toarea lectur de dezambiguizare a unui enun de tipul celui prezentat infra sub (7a) i a variantelor diferit modalizate de sub (7 b, c i d):

75 Singura perspectiv divergent în raport cu punctul de vedere referitor la frecven a sc zut a utiliz rilor modale ale V în limba francez vorbit se înregistreaz la Morency/de Saussurre (2006: 54) care consider c o astfel de atitudine reprezint un punct de vedere speculativ i afirm c« Notre expérience [s.n.] est que cet emploi se rencontre en réalité couramment » (Morency/de Saussure 2006: 54). De altfel, i în leg tur cu semantismul lexical al verbelor utilizate în ocuren ele epistemice ale formei simple de V, Morency/de Saussure (2006: 55) afirm c « […] la règle d’interdiction proposée par la littérature est trop forte » i construiesc exemple cu verbe de stare sau cu verbe dinamice, de tipul: Son train traversera un tunnel [c’est pourquoi son téléphone mobile est inateignable]; Elle prendra son bain [c’est pour ça qu’elle ne répond pas au téléphone]; Il dormira[idem] » (Morency/de Saussure 2006: 55). 76 V epistemic nu admite niciodat (în limba scris ) înlocuirea cu perifraza temporal prospectivaller + infinitiv.


97

(7) a. Il [Pierre] est dans le salon. [subiectul vorbitor tie în mod sigur unde se aflPierre în acel moment, i.e., în momentul situa iei de comunicare].

b. Il est peut-être dans le salon. [subiectul vorbitor are o idee relativ vag în leg tur cu situa ia în care se afl Pierre; în acest caz, subiectul vorbitor face o simpl specula ie]

c. Il sera dans le salon. [subiectul vorbitor crede ca fiind foarte probabil cPierre se afl „în salon”; este vorba a adar de o ipotez formulat pe baza unei premise enciclopedice: « il y a des raisons habituelles qui sont potentiellement satisfaites dans le cas présent, et qui conduisent normalement Pierre dans le salon » (Morency/de Saussure 2006: 51)].

d. Il doit être dans le salon. [potrivit informa iilor de care dispune în acel moment, subiectul vorbitor deduce c Pierre nu poate s se afle altundeva decât în salon] (apud Morency/de Saussurre 2006: 51)

Trebuie precizat totu i faptul c acea concluzie la care ajung Gobert/Maisier (1995) – de altfel, cvasi unanim acceptat în literatur –, este valabil în special pentru forma simpl de V care apare într-adev r ca un uzaj marginal în franceza vorbit în Fran a77. Viitorul anterior78 îns pare a fi mult mai des utilizat în astfel de ocuren e modale, necunoscând nici un fel de restric ii combinatorii, cel pu in în ceea ce prive te semantismul verbului lexical (apare deci utilizat cu mai multe categorii lexicale de verbe). Totu i, nici aceast paradigm verbal nu înregistreaz un num r foarte mare de ocuren e în exprimarea [îndoielii] sau a [supozi iei] în limbajul conversa ional unde se prefer tot formulele de tipul: il a dû / il doit sau il a eu sans doute / probablement (v. Gobert/ Maisier 1995: 1007), acest morfem epistemic fiind utilizat cu prec dere în limba scris , mai cu seam în limbajul jurnalistic contemporan. Pe de alt parte, dincolo de aceste limit ri de natur diamezic pe care le cunoa te acest tip de uzaj în franceza contemporan , exist i o alt serie de restric ii combinatorii de natur intern care sunt inventariate în literatura de specialitate. De exemplu, cele mai importante gramatici consultate men ioneaz c utilizarea epistemic a formei simple de V este imposibil cu persoanele 1 i a 2-a (singular i plural), argumentul major fiind unul de natur pragmatic : propria stare de lucruri îi este binecunoscut locutorului i, prin urmare, aceasta nu necesit o autoevaluare79. Morency/de Saussure (2006: 54) construiesc câteva exemple în care formele de V cu valoare modal apar la persoana 1 sau a 2-a (singular sau plural), dar recunosc c « […] ces lectures demandent peut-être un effort de contextualisation, et font vraisemblablement intervenir un registre de langue particulier » (Morency/de Saussure 2006: 55):

(8) Vous aurez mal fermé la porte. (9) Tu seras son bouc émissaire dans cette affaire (Morency/de Saussure 2006: 55).

În plus, astfel de ocuren e nu pot exista decât în situa ia în care « […] il y a unecertaine évidence [s.n.] dans le caractère incertain de la situation dénotée […] » 77 Se pare îns c în franceza wallon acest uzaj „conjectural” al formei simple de V este unul înccurent (v. Vetters/Skibinska 1998, apud Rocci 2000: 244). 78 Ocuren ele epistemice ale formei compuse de V nu vor fi analizate decât în m sura în care acestea pot oferi date relevante pentru studiul formei simple ale aceleia i paradigme. 79 Cf. urm torul exemplu în limba român care arat c o evaluare alocentric de natur ipotetico- speculativ este totu i posibil : „A : i ce vei face ? // B : Nu tiu, oi vedea eu !”.


98

(Morency/de Saussure 2006: 55). Asupra acestui element – denumit în argumenta ia f cutanterior drept « une certaine évidence », altfel spus, un indiciu determinant al evenimentului/st rii redat prin predica ia la V epistemic –, ne vom opri în cele ce urmeaz .

1.3.2.2. Doi parametri pertinen i focaliza i în reprezentarea „epistemicului probabil” din limba francez În ciuda num rului sc zut de ocuren e i a diferitelor tipuri de constrângeri prezentate supra, analiza manifest rii discursive a [EPISTEMICULUI PROBABIL] în limba francez cu ajutorul formei simple de V cap t pertinen pentru studiul de fa , mai ales sub dou aspecte, complementare unul fa de cel lalt:

- în primul rând, analiza ocuren elor modale ale morfemului prospectiv în –ra demonstreaz puternica dependen a V epistemic fa de R (v. supra subcap. 0.3.2.3.2.) i totodat gramaticalizarea sau, mai precis, lexicalizarea în limba francez a unei informa ii de acest fel, în turnurile fixe, de tipul „ce sera …” (v. supra ex. 1a, 5 i 6).

- în al doilea rând, puternica concuren dintre morfemul discutat i perifraza construit cu auxiliarul modal devoir – ale c rei utiliz ri epistemice sunt mult mai variate i mai frecvente –, ne poate oferi date importante în ceea ce prive te definirea i tipologizarea din perspectiv reprezenta ional a categoriei cognitive a POT /probabil/ la nivel tipologic (romanic, în cazul de fa ), dar i în ceea ce prive te mult vehiculata „natur modal ” a V romanic.

1.3.2.2.1. A adar, în limba francez se observ cel mai bine – probabil i datoritnum rului restrâns de lexeme verbale cu care se combin –, c formele de V apar în actualizarea unei ipoteze probabile într-un tip special de contexte discursive (v. Imbs 1968: 54) care prezint în general o structur binar , de tipul: [enun 1 (= e1) enun 2 (= e2)], construit în jurul unei rela ii de discurs i ea „special ” (v. Rocci 2000: 245). În cele mai multe situa ii discursive, aceast rela ie îmbrac forma unei condi ion ri de tip [cauzefect], enun ul cu verbul la V reprezentând „un fel de efect” pentru o cauz asertat într-un alt enun , de cele mai multe ori anterior, mai rar subsecvent. Altfel spus, din punct de vedere al semnifica iei globale, contextele cu valoare epistemic ale V reprezint , la o prim vedere, o modalitate de actualizare discursiv a unei explica ii ipotetice (în sensul caceasta este considerat plauzibil de c tre locutor) a unui anumit eveniment (descris în predica ia la V). Exist îns i cazuri în care aceast rela ie cauzal pare a fi imposibil de dedus între cele dou segmente discursive (e1, e2) (v. infra ex. (10)), ceea ce conduce la ideea existen ei unei rela ii de guvernare, mult mai general , de tip inferen ial.

(10) Le type que tu as rencontré a de longues moustaches? Ce sera/doit être le concierge (apud Rocci 2000: 266).

Vehicularea unei real ii de tip inferen ial la nivelul ocuren elor V epistemic din limba francez este în acord cu analiza pe care am construit-o în capitolul introductiv (v. 0.3.2.3.2.) unde am ar tat, de altfel, i c particularit ile atribuite prin tradi ie unor ocuren e de acest tip sunt urm toarele: - atitudinea puternic subiectiv a locutorului în raport cu con inutul propozi ional asertat. Acesta î i exprim rezerva în leg tur cu valoarea de adev r acordat enun ului


99

s u, ar tând/sugerând c nu dispune de toate informa iile/cuno tiin ele necesare care i-ar permite s afirme în deplin certitudine aser iunea în cauz ; - starea de lucruri descris nu este viitoare, ci una prezent sau, cel mult, prezent-viitoare; - gradul de certitudine acordat de locutor predica iei este cel al unei probabilit i puternice, semnifica ia unor turnuri de acest tip apropiindu-se de cea a enun urilor modificate explicit de operatori modali de tipul probabil c , probabilmente / forse che, probablement etc., construite cu prezentul indicativ. Tot în segmentul introductiv al acestei lucr ri am ar tat c , în opinia noastr , V epistemic exprim o perspectiv cognitiv subiectiv rezultat prin inferen pornind de la confruntarea mai multor premise. Spre deosebire de turnurile predictive centrate pe actualizarea în [VIITOR] a previziunii, utiliz rile epistemice focalizeaz atitudinea locutorului care nu trebuie definit în sensul de « rezerv », ci mai degrab ca un « engagement tout particulier [...] sur sa croyance » (Morency/de Saussure 2006: 36), în orice caz, foarte mult informativ pentru destinatar. Am v zut, de asemenea, c toate aceste informa ii nu sunt îns cuprinse în structura morfemului analizat. V actualizeaz – la fel ca în turnurile predictive, de exemplu –, numai tr s tura prototipic [+plasare prospectiv ], dat fiind faptul c i în aceste utiliz ri epistemice, el nu marcheaz decât o rela ie de ulterioritate a ipotezei în raport cu starea de fapte evaluat anterior. Aceast ulterioritate apare reprezentat cronologic în T0deoarece ea se materializeaz lingvistic printr-un act de limbaj (declarativ sau interogativ – în general, vorbind) i « les actes de langage sont par définition exécutés par le locuteur au moment de l’énonciation » (Vet/Kampers/Manhe 2001: 96). Aceast modalitate de definire a V epistemic anuleaz pertinen a anumitor observa ii frecvent vehiculate în literatur , i anume c : - nici morfemul analizat, nici semnifica ia de ansamblu a enun ului nu actualizeazîntr-un mod anume (explicit sau implicit) ideea de validare în [VIITOR] a evenimentului p. De altfel, dac se consider c în acest tip de utiliz ri, V nu face altceva decât s descrie o procedur cognitiv f r a insista asupra consecin elor acesteia, atunci o validare în [VIITOR] nu ni se pare necesar . - în leg tur cu caracterul [+nesigur/incert] acordat adesea semantismului V epistemic, avem impresia c acest atribut se aplic mai degrab situa iei denotate, i nu procesului cognitiv în sine. Prin racordarea acestor elemente analitice distinctive ale V epistemic la datele furnizate anterior de modalit ile de actualizare i reprezentare a categoriei cognitive a [PROBABILIT II EPISTEMICE] în limba francez , ajungem la urm toarea concluzie: în pu in diversificatele turnuri ale V conjectural din acest sistem lingvistic, aflate deja în stadiul unor „expresii fixe”, aproape lexicalizate, este vehiculat un proces cognitiv de natur inferen ial ( i nu neap rat de tip cauzal), f r ca paradigma verbal discutat smanifeste explicit un anumit comportament anaforic, care poate fi îns decelat în semantica turnurii devoirEPISTEMIC + infinitiv. Asupra acestei din urm caracteristici, i.e.,raportarea direct sau indirect / slab sau puternic fa de ansamblul referen ial R, se va focaliza urm torul paragraf al acestui subcapitol.

1.3.2.2.2. A adar, un punct de vedere unanim acceptat în literatur este cel referitor la cvasi echivalen a dintre V conjectural i utiliz rile non temporale, epistemice, ale modalului devoir (v. Dendale 1994; Kronning 1996, 2001a, 2001b sau Rossari et al. 2007, 2009). Astfel de analize asupra paralelismului semantico-func ional al celor dou structuri


100

în ocuren ele cu valoare modal au condus la categorizarea acestora sub umbrela [EPISTEMICULUI DE CREDIN ] i, recent, din ce în ce mai des, sub tutela extrem de generoas a [EVIDEN IALIT II]. Din aceast ultim perspectiv , în literatur se afirmc atât V epistemic, cât i devoirEPISTEMIC + infinitiv desemneaz faptul c locutorul ob ine informa ia asertat în enun ul s u, nu în mod direct, pe baza propriilor experien e senzoriale, ci indirect, prin INFEREN , opera ie cognitiv care se fundamenteaz pe datele co(n)textuale (în cazul nostru, pe R). În ciuda valorii globale comparabile a celor dou structuri, exist totu i câteva diferen e semantice între ocuren ele epistemice modalizate explicit cu devoir sau cu un adverb de tipul peut-être, probablement etc. i cele implicite, construite cu o form de V (cf. 11a, b, c i 11d):

(11) a. C’est peut-être le facteur. b. C’est probablement le facteur. c. Ce doit être le facteur. d. Ce sera le facteur. (apud Morency/de Saussure 2006: 49).

A a cum arat Morency/de Saussure (2006: 49), nuan a semantic distinctiv între enun urile modalizate prezentate anterior depinde de urm torii parametri: (1) de atitudinea locutorului, respectiv de (2) gradul de certitudine pe scar epistemic pe care locutorul îl acord enun ului asertat. Astfel, în (11a), predica ia « être le facteur » este prezentat ca o [SIMPL POSIBILITATE], locutorul manifestând un grad sc zut de certitudine (cvasi echivalent cu valoarea epistemic a modalului pouvoir), fa de con inutul propozi ional asertat pe care îl expune ca simpl ipotez speculativ . În (11b), aceea i predica ie este prezentat de locutor ca [PROBABILITATE] i vehiculeaz , prin urmare, un grad de certitudine mult mai ridicat, valoare care este, de altfel, oarecum similar i pentru (11c), unde « le degré de croyance est toujours moins maximal, mais plus que probable, l’usage du verbe déontique permettant un effet assez fin » (Morency/de Saussure 2006: 49). Deta area unui astfel de „efect subtil” îi determin pe Morency/de Saussure (2006: 49) sacorde unui enun ca cel de sub (11c) valoarea de adev r [APROAPE SIGUR], iar predica iei: « être le facteur », statutul de deduc ie bazat pe indicii accesibile locutorului. În sfâr it, în (11d), gradul de probabilitate acordat predica iei « être le facteur » este foarte apropiat de cel al enun ului de sub (11b) unde, în plus, este operat i o modalizare explicit în acest sens. Sub (11d) con inutul propozi ional asertat actualizeaz deci tot un grad puternic de [PROBABLILITATE], motiv pentru care valoarea de adev r pe care Morency/de Saussure i-o acord , este [MAI MULT DECÂT POSIBIL]. În concluzie, (11d) exprim ca i (11b) un POT /probabil/. Diferen a dintre cele dou enun uri se stabile te la nivelul tipului de modalizare: implicit în (11d), explicit în (11b). Sub acest aspect, trebuie ad ugat c modaliz rile explicite denot « une factualité de la croyance » (v. Morency/de Saussure 2006: 58), altfel spus, un simplu fapt modalizat, în timp ce prin intermediul V epistemic « […] la croyance est non seulement à propos d’un fait, mais est également inscrite dans un engagement tout particulier du locuteur, qui évoque sa vérifiabilité » (v. Morency/de Saussure 2006: 58). Tot un POT /probabil/ exprim i (11c), dar particularitatea acestei turnuri const în faptul c rela ia inferen ial este explicitat pe baza unui R aflat „la îndemâna” subiectului


101

vorbitor. Altfel spus, în cazul turnurilor construite cu devoirEPISTEMIC80, predica ia este

explicit anaforic fa de un întreg ansamblu referen ial R, deci ceea ce este focalizat în enun este situarea con inutului propozi ional asertat prin raportare la fondul comun de cuno tiin e al locutorului, deci, în general, o raportare fa de parametrul R. Abia în plan secund este focalizat i stabilirea unei rela ii de tip inferen ial. Ori, în cazul ocuren elor V conjectural, acest tip de focalizare discursiv este tocmai invers.

« Devoir épistémique signale qu’une certaine conclusion découle logiquement d’un ensemble de croyances du locuteur. Cette conclusion n’est en effet qu’une hypothèse probable, car l’ensemble des prémisses inclut des propositions entretenues avec un degré de conviction variable. Mais devoir épistémique est « non descriptif » aussi dans un autre sens : la relation logique entre croyances signalée par devoir n’est pas à proprement parler assertée. Le locuteur n’utilise pas devoir épistémique pour « parler » de ses propres raisonnements » (Rocci 2000: 260-261).

i pentru Dendale (1994: 33-34) diferen a dintre V epistemic i devoir inferen ial se

rezum tot în func ie de gradul de complexitate al procesului inferen ial:

« Le futurE [futur épistémique] se distingue de devoir dans ces contextes par le fait que la conclusion qu’il introduit s’impose immédiatement à l’esprit du locuteur sans que celui-ci ait à confronter à d’autres hypothèses. Devoir par contre suppose tout un parcours mental avec recherche et confrontation d’hypothèses. […] avec devoirle locuteur se présente comme tâtonnant, alors qu’avec le futur il formule une conclusion qui ne lui demande pas une longue réflexion » (Dendale 1994: 33-34).

A adar, în contextele epistemice ale V din francez nu numai actul de modalizare este implicit, ci i procesul inferen ial în sine. Acesta nu mai este „demonstrat”, ci indus. O astfel de semnifica ie face parte din structura intern a formelor de V epistemic, în sensul propus anterior: paradigma analizat continu s marcheze numai o rela ie de ulterioritate a ipotezei (ob inut prin inferen ) în raport cu o stare de fapte evaluat anterior. În concluzie, prin morfemele verbale pe care le utilizeaz (formele de V, respectiv, devoirEPISTEMIC + infinitiv) franceza opereaz la nivel formal o dezambiguizare dihotomicîntre structurile care indic “an inference from observable evidence” (Palmer 2001: 24) i cele care exprim “an inference from what is generally known” (Palmer 2001: 24).

1.3.2.3. Condi ionalul cu valoare de poten ial /probabil/ În turnurile catalogate drept epistemice, conjecturale sau de probabilitate, limba

francez antreneaz nu numai ambele forme de V (cea simpl i cea compus ), ci i pe cele de COND. V i COND apar îns în astfel de ocuren e într-o distribu ie complementar (v. Squartini 2004a: 71-76), ceea ce se poate observa prin compararea exemplelor anterioare cu cele prezentate infra sub (12 a, b): 80 În general, numeroasele studii dedicate turnurii modale epistemice devoir + infinitiv graviteaz în jurul urm toarelor trei pozi ii: (i) direc ia deschis de Dendale (1994) i Dendale/Tasmowski (1994) care consider c în astfel de ocuren e, devoirEPISTEMIC ( i, de asemenea, i pouvoirEPISTEMIC) nu au o valoare bazic eviden ial ; (ii) direc ia deschis de Rossari et al. (2007) care consider c în astfel de structuri devoir este un marcator eviden ial i, în sfâr it, (iii) perspectiva propus de Kronning (1996, 2003) care vorbe te de devoir/pouvoir din ocuren ele modale epistemice cu termenii de « marqueurs mixtes » (v. i Barbet 2012: 55).


102

(12) a. Qu’en pensez-vous, serait-il au bureau? Non, il sera plutôt chez lui (Schogt 1968: 47, apud Squartini 2004a: 71). b. Aurait-il conçu des soupçons sur mes assiduités? pensa Lucien, car il paraît

m’être bien hostile! (Balzac, Illusions perdues, apud Squartini 2004a: 76).

În toate aceste ocuren e, în care este actualizat un POT /probabil/, COND – spre deosebire de V – nu prezint nici o restric ie combinatorie cu categoria gramatical a persoanei (v. ex. 13):

(13) a. Est-ce qu’il ne serait pas un peu fatigué, ton frère ? (Haillet 2002: 121). b. Les films français voient leur audience fléchir. La critique en serait-elle

responsable ? c. Auriez-vous du feu ? (Haillet 2002: 112). d. Serais-je donc anormal? Serais-je donc un attardé mental? (Haillet 2002

115). e. Il arriverait demain ? (Clédat 1908: 236, apud Squartini 2004a: 76),

îns nu poate ap rea decât în cadrul turnurilor interogative (cf. infra 13f vs. 13g), motiv pentru care R. Martin nume te acest tip de COND « de l’interrogation rhétorique à interprétation positive » (Martin 1981: 88):

(13) f. Max serait-il là ? Je vois sa voiture. g. *Max serait-il là: Je vois sa voiture (apud Squartini 2010: 113).

Mai mult, i în cadrul acestui tip de structuri frastice, COND este utilizat doar în interoga iile totale care implic inversiunea pronumelui subiect sau în cele introduse prin est-ce que (v. 14). Foarte rar, acest morfem se înregistreaz i în interogativele intonative (cf. 15 a i 15 b) unde interpretarea valorii sale poate fi sau conjectural sau (frecvent) eviden ialo-cita ional (v. Dendale 2010: 295): (14) Maître André

Faites attention à ce que je vous dis ; il ne s’agit de rien de plaisant, et je n’ai pas sujet de rire. [ …]

Eh ! Mon Dieu, vous me faites peur ; est-ce qu’on nous aurait volés ? Maître André

- Non, on ne nous a pas volés (Musset, citat în Frantext, apud Dendale 2010: 295).

(15) a. [début de section] A la longue table en merbre de Carrare, Popov avait placé Paul à sa droite et Tsypine à sa gauche :

- Et vous vous seriez croisés à Dresde, tous les deux ? Quelle extraordinaire coincidence ! (Sulitzer, Popov, p. 135, apud Dendale 2010: 295) [COND în structur interogativ intonativ cu valoare eviden ialo-cita ional ]. b. Deux choses cependant l’avaient un peu étonné à propos de ce projet de diversion. L’unanimité de tous les conseillers de Laudegger. Et l’accord finalement donné par Laudegger lui-même, Laudegger qui, d’ordinaire, était partisan de solutions infiniment plus radicales. Il


103

deviendrait donc plus nuancé ? On change à tout âge, mais quand même !(Sulitzer, Cartel, p. 132, apud Dendale 2010: 295) [COND în structurinterogativ intonativ cu valoare imprecis : conjectural sau eviden ialo-cita ional ].

În general îns , utilizarea unei forme de COND într-o interogativ intonativ are aceea i valoare ca cea pe care acela i morfem o are în fraza declarativ corespondent , adic actualizeaz sursa (de tip indirect) informa iei provenit nu prin inferen , ci prin reluarea spuselor altcuiva. De asemneea, comparativ cu valoarea din propozi iile asertive de acela i tip, COND din aceste structuri interogative intonative marcheaz în plus i o cerere de confirmare. Aceea i interpretare este valabil nu numai pentru frazele interogative totale f r inversiunea pronumelui subiect sau f r est-ce que, ci i pentru interoga iile par iale (v. infra 16a, b i c):

(16) a. Il est malade et il ferait du sky ? (Martin 1983 : 151). b. Et puis, est-ce que je serais venu tout droit ici, dans votre antre ? (Sulitzer,

Cartel, p. 304, apud Dendale 2010 : 294) : c. Pourquoi serait – il à Paris ? (Dendale 2010 : 294).

Revenind la utiliz rile interogative cu valoare [deliberativ ]81 (ca cele de sub 13 a, b, c, d, e, f), facem precizarea c formei de COND din francez îi corespunde grosso modo un V ipotetic / conjectural / inferen ial în celelalte limbi romanice analizate, respectiv, prezumptivul cu baz de V în român (Foi sau FoiG) (cf. 17 a, b i c): (17) a. Comment pourrais-je me passer de l’amour de mon fils ?

b. ¿ Cómo podré prescindir ahora del amor de mi hijo ? (Ferreres Masplá/ Olivares Pardo 2000: 182).

c. “Ce m-oi face / m-oi fi f când f r iubirea fiului meu?”

Aceast echivalen a COND din francez cu un V inferen ial în spaniol sau în italian sau cu prezumptivul din român arat în primul rând c în astfel de turnuri interogative morfemul în cauz nu func ioneaz ca marcator epistemic de [EVENTUALITATE], ci acesta indic faptul c locutorul original al enun ului î i exprimpropriul punct de vedere în leg tur cu con inutul propozi ional pCOND. Acest punct de vedere nu este redat cu certitudine, ci este prezentat ca o aser iune ipotetic , deoarece informa ia vehiculat nu este ob inut în mod deductiv pornind de la o alt stare de fapt enun at anterior, ci este indus , adic rezultat prin inferen . A a cum afirm Squartini (2004a: 87), a prezenta o inferen în cadru interogativ reprezint o strategie de atenuare a factualit ii sau o manier de modalizare a gradului de implicare factual a subiectului vorbitor. Este vorba într-adev r de ocuren e dublu modalizate de actualizare a unui POT /probabil slab/, altfel spus de « […] une probabilité doublement atténuée par la forme en –rais et par le mouvement interrogatif » (v. Imbs 1968: 79), cu toate c fraza interogativpare s î i piard în astfel de cazuri func ia sa interlocutiv (v. Dendale 2010: 302), c ci adesea locutorul nu a teapt niciun r spuns ca i cum i-ar adresa, de fapt, sie i o întrebare (cf. cu interogativele intonative construite cu un COND prin care locutorul exprim , a a cum am spus, i o cerere de confirmare). În orice caz, aceast modalizare este vizibil

81 V. i capitolul introductiv, paragraful 0.3.3.3.


104

marcat din punct de vedere al gradului de [certitudine] pe care locutorul îl acordenun ului construit cu un COND de acest tip, grad de [certitudine] inferior (în sensul de [slab]) celui care este vehiculat în enun urile construite cu V conjectural / inferen ial sau cu perifraza devoirEPISTEMIC + infinitiv.

Actualizarea unui POT /probabil slab/, aflat la limita de reprezentare cu POT /posibil puternic/, argumenteaz i filia ia acestui tip de uzaj al COND mai degrab cu cel în care acela i morfem verbal exprim o [eventualitate] epistemic decât cu ocuren ele sale de tip eviden ialo-cita ionale. Într-adev r, exist voci în literatura de specialitate (v. Tasmowski 2001: 334) care deriv valoarea pe care COND o actualizeaz în structurile interogative analizate anterior din utiliz rile sale jurnalistice, mediative. Dendale (2010: 305) i, recent, Bourova / Dendale (2013: 183-200) infirm îns aceast ipotez pe baza a dou argumente majore, i anume:

(i) tipul de [EVIDEN IALITATE] exprimat în fiecare din cele dou construc ii este diferit (într-un caz este vorba de o eviden ialitate direct de tip: inferen , în celalalt, de o eviden indirect , de tip: citare) i greu de corelat, respectiv,

(ii) criteriul primei atest ri care conduce la existen a unui mare decalaj cronologic între cele dou tipuri de utiliz ri, c ci COND eviden ialo-cita ional este atestat în istoria limbii franceze, cu mult dup ocuren ele conjecturale. Astfel, dac primele enun uri cu un COND cita ional apar – potrivit studiului lui Bourova/Dendale (2013: 183-200) – aprox. în a doua jum tate a secolului al XVI-lea82 (v. infra ex. 18a), uzajul conjectural se înregistreaz , chiar dac rar, înc din Ancien Français (aprox. din sec. al XII-lea) (v. ex. 18b) i spore te ca frecven în Evul Mediu i, mai cu seam , în perioada clasic (v. ex. 18c):

(18) a. … appelant de la sentence contre luy donnee par ledict prevost ou sondit lieutenant, par laquelle et pour raison de l’homicide par luy commis en la personne dudict defunct messire Jehan Bourdeau il aurait été condamné à estre pendu et estrangle à une potence qui serait mise et assise sur le grand chemin tendant dudict Estampes à Dommarville (Arrêt du Parlement de Paris, 4 aprilie 1541, citat de Guentcheva 1994 : 16, apud Vatrican 2010 : 84).

b. Et Mordrez, quant le voit, // De rire ne se pot tenir : // « He, dieux », fet il, « dont venez vous ? // Vos armes vendriez les vous ?// Ge croi, vous les avez prestees ; demain vous seront raportees ! » (Li romans de Claris et Laris, v. 24239, anul 1268, citat de Ménard 1976, apud Dendale 2010: 306).

c. D’où vient que je ne reçois point de vos lettres mon cher? Seroit-ce la goute qui vous auroit repris ? Mandez-le-moi, je vous prie, on me le faites mander(Roger de Bussy-Rabutin, anul 1671, in Frantext, apud Dendale 2010: 307).

Dincolo de aceaste tipuri de diferen ieri referitoare la statutul enun iativ, respectiv,

la gradul de certitudine vehiculat, pare s nu existe nici o alt deosebire între structurile construite cu o form de COND i cele echivalente (din celelalte limbi romanice) realizate cu V sau cu Foi / FoiG.

Cu toate acestea, cercet rile de dat recent (v. Dendale (2010: 305); Bourova / Dendale (2013: 183-200)) lanseaz ideea potrivit c reia:

82 Cu o valoare epistemico-eviden ial , COND din francez se înregistreaz în textele juridice din secolul al XVI-lea, unde îns , spre deosebire de uzajul actual, se pare c raporta evenimente care au avut loc în mod real (v. Vatrican 2010: 84).


105

« […] le conditionnel de conjecture serait une transposition du futur conjectural en contexte subordonné, hypothèse plausible par le sémantisme de ces deux marqueurs et par le fait que certains chaînons d’un tel parcours sont attestés [ …] » (Bourova / Dendale 2013: 198).

Într-adev r, ocuren ele COND inferen ial apar frecvent înso ite (adesea, în pozi ie postpus sau parentetic ) fie de verbul demander (sau de structuri verbale echivalente, ca de exemplu: se poser la question, s’interroger etc.) sau de o anafor cu valoare rezumativ , de tipul la / cette question / théorie / hypothèse etc.:

(19) a. – Serait-il arrivé quelque accident qui oblige la fête à être remise ? demanda-t-il avec une certaine inquiétude.

- Oui et non, répondit Colline (Murger, apud Dendale 2010 : 298). b. La mode serait-elle à la turquerie ? On peut légitimement se poser la

question (www. apud Dendale 2010 : 298). c. SAI serai-il un UCHIWA ?

[...] (Chiyo-Baba:) Je poste ce topic [sic] en rappelant que cette théorie n’est pas de moi. [...] (Alseran) Je suis formellement opposé à cette hypothèse c’est simple il s’agitd’une théorie qui ne se base que sur des jugements. (www, ibidem).

Pe de alt parte, aceea i ipotez se bazeaz i pe afirma ia conform c reia i în italiana antic apar astfel de turnuri dubitative în care COND (forma simpl ) exprim o [supozi ie] apar inând subiectului vorbitor (pentru exemplificare, v. Squartini 2004 a: 87)83

i c în cadrul acestui din urm sistem lingvistic, COND a func ionat, în aceste contexte de tip inferen ial, ca form de transpunere în [TRECUT] a unui V, chiar pân în secolul al XIX-lea (v. Squartini 2001: 324). Merit re inut , desigur, o astfel de ipotez (c reia îi lipsesc îns atest rile în plan discursiv), dar ea nu demonstreaz de ce COND din limba francez se înregistreaz cu acest valoare inferen ial exclusiv în anumite structuri frastice interogative, nici de ce astfel de ocuren e ale morfemului discutat apar nu numai în contexte în care timpul de referin global este [TRECUTUL], ci i în cazul în care regenta este la timpul [PREZENT].

Pentru o variant posibil de r spuns, s relu m schematic particularit ile fiec reia din cele dou tipuri de structuri de actualizare a POT /probabil/ cu ajutorul formei sintetice de V, respectiv, cu un COND !

MORFEM VERBAL

atitudinea locutorului

referin temporal grad de [certitudine]

statut enun iativ

VIITOR puternic subiectiv

[+PREZENT-(VIITOR)]

POT /probabil puternic/

asertiv

CONDI IONAL subiectiv [+PREZENT-(VIITOR)]

POT /probabil slab/

interogativ

Tabel nr. 9 Particularit ile semantice ale structurilor care actualizeaz POT /probabil/ în limba francez

83 V. i partea a II-a a lucr rii, cap. al II-lea.


106

Se observ a adar c , de fapt, deosebirea dintre cele dou tipuri de construc ii constîn modul de ac iune a trei parametri: atitudinea locutorului, gradul de [certitudine] pe care subiectul vorbitor îl acord con inutului propozi ional i statutul enun iativ al frazei. Primele dou aspecte sunt, de fapt, fundamentale i fac trimitere la universul alocentric, iar cel de-al treilea este complementar acestora.

În completarea datelor prezentate supra (în tabel), trebuie reiterat i maniera de definire bazic pe care am acordat-o – în capitolul introductiv (v. supra 0.3.) – fiec ruia din cele dou morfeme verbale, unde am ar tat c i V i COND au drept tr s turfundamental exprimarea unei rela ii de ulterioritate, în cazul de fa – grosso-modo, a ipotezei locutorului (ob inut prin inferen ) în raport cu o stare de fapte evaluatanterior. Trebuie totu i subliniat c , în raport cu aceast descriere, doar:

« […] le fonctionnement référentiel du futur s’est montré déictique (S-R), non par nature, mais par défaut [s.n]. En d’autres termes, il ne fait pas partie de son sémantisme fondamental. Il s’agit d’une relation préférentielle, mais pas obligatoire, qui aboutit à une lecture descriptive » (Alvarez-Castro 2010: 82).

La polul opus, procesul redat prin forma de COND este reperat ca ulterior (sub aspect temporal, logic i/sau cauzal) fa de un punct de reper, R, care poate desemna un act ilocutoriu sau pur i simplu un proces fie situat în [TRECUT], fie redat ca o situa ie ipotetic sau speculativ în momentul T0, deci are o func ionare referen ial anaforic [R inactual [rela ie de ulterioritate] procesCOND], de aceast dat « par nature » i nu « par défaut ».

Coroborarea tuturor acestor caracteristici ne determin s consider m c forma de COND este exclus din structurile asertive supozitive pentru c acest cadraj discursiv este incompatibil cu definirea sa ca morfem verbal cu func ionare anaforic , cadrul discursiv de tip asertiv constând în prezentarea unor premise relevante în momentul T0, deci foarte stâns legate de universul de cunoa tere al subiectului vorbitor. În schimb, structura frasticinterogativ permite prin ea îns i evocarea unui cadru de referin anaforic (v. i Rossari 2009: 104) care poate traduce, de exemplu, o aser iune negativ , de tipul: „Nu tiu unde/ce/când etc.”, ceea ce poate conduce la urm toarea reprezentare formal : R enun iativ secundar [rela ie de ulterioritate] act interogativo-deliberativCOND.

O astfel de func ionare anaforic a COND în exprimarea unei [slabe probabilit i] creeaz i efectul pragmatico-enun iativ al unei atitudini neutre (uneori chiar o u oardistan are) din partea locutorului unor astfel de structuri în raport cu cele asertive realizate cu o form de V (cf. în exemplul (20) valoarea semantico-referen ial a predica iilor serait i sera):

(20) Qu’en pensez-vous, serait-il au bureau ? Non, il sera plutôt chez lui. (Squartini 2004 a: 71) (rom.) „Ce crede i, o fi/o fi fiind la birou ? Nu, e mai degrab acas .”

Func ionarea aceasta anaforic in absentia este cea care determin uneori prezen a în acela i segment discursiv a unor lexeme care s expliciteze actul interogativo-deliberativ, pe care le-am men ionat anterior (se demander, se poser la question etc.).


107

Prin compararea utiliz rii formelor prospective din exemplul (20), de aceast dat , cu variantele lor de traducere din limba român , se poate observa un grad ridicat de [ACTUALITATE] în acest din urm sistem lingvistic, spre deosebire de francez care prin opozi ia V conjectural – COND deliberativ men ine respectivele morfeme ancorate prioritar în zona [epistemicului de credin ] unde exprim mai multe grade de [certitudine], i anume: un POT /probabil puternic/ vs. un POT /probabil slab/. Aceast opozi ie

semantic se neutralizeaz prin folosirea în acelea i tipare discursive a structurii perifrastice modale devoirEPISTEMIC + infinitiv, în raport cu care doar forma verbal de V încearc o slab opozi ie, de aceast dat în domeniul [EVIDEN IALIT II], în actualizarea unei inferen e [cu sau f r raportare la sursa informa iei]. Din aceastperspectiv , pu inele structuri (reduse, dup cum am v zut, la auxiliarele être i avoir), – aproape lexicalizate –, construite cu V sunt considerate ca fiind marcate negativ, deci actualizând o supozi ie ob inut printr-o inferen indirect , realizat în absen a raport rii la sursa informa iei. Totu i, aceast din urm dihotomie între aceste dou morfeme verbale(V i devoirEPISTEMIC + infinitiv) nu este complet gramaticalizat în limba francez , de vreme ce ultimul membru al respectivei opozi ii poate exprima fie o inferendeductiv 84, fie o inferen abductiv sau chiar una inductiv , ca sub (21a, b i c)85:

(21) a. Il doit être dans son bureau car sa voiture est au parching [ra ionament logic

de tip: p atunci q]. b. Les Allemands de l’Est doivent avoir beaucoup souffert si on en juge par ce

que cette famille est-allemand a subi [ra ionament logic de tip: p atunci POATEq].

c. Les Français assurent qu’ils n’ont vendu que quatre missiles Exocet aux Argentins. Ceux-ci en ont déjà lancé deux contre des navires anglais. Ils ne doivent plus en avoir que deux [ra ionament logic care porne te de la premise incomplete sau incerte i ajunge la o concluzie aproximativ ].

(Dendale 1994: 11, apud Pietrandrea 2004: 181). 1.3.2.4. Câteva concluzii Re inem a adar utilizarea COND din limba francez ca modalitate complementar

de actualizare a unui POT /probabil slab/ cu raportare la [PREZENT-(VIITOR)], exclusiv în stucturi interogative, al turi de formele canonice de V – care apar în structuri declarative – i de perifraza modal devoirEPISTEMIC + infinitiv (care poate func iona cu valoare epistemic în toate tipurile de fraze – asertive i interogativo-exclamative). Îns , în afara diferen ei de repartizare sintactic i/sau enun iativ , cele trei structuri se deosebesc în primul rând în func ie de gradul de focalizare a procesului inferen ial: V epistemic e mai slab inferen ial decât devoirEPISTEMIC + infinitiv, dar mai puternic asertiv decât COND (v. Squartini 2010: 119).

A adar, în zona [PROBABILIT II], franceza creeaz dou sub-domenii: (i) unul cu identitate asertiv ocupat de V epistemic i de devoirEPISTEMIC + infinitiv; (ii) altul cu

84 Spre deosebire de turnura devoirEPISTEMIC + infinitiv, forma de V epistemic nu este compatibil cu actualizarea unei inferen e deductive, situa ie ilustrat în enun ul urm tor: Au loin on voit apparaître un homme. Il doit être (*sera) à bout, car il chancelle à chaque pas (Tasmowski / Dendale 1998: 330, apud Squartini 2008: 923). 85 Din acest motiv, perifraza modal devoirEPISTEMIC + infinitiv reprezint varianta frecvent întâlnitde echivalare a unui Foi / FoiG din român sau, vom vedea în continuare, a V inferen ial din limba italian .


108

statut enun iativ interogativ care se combin cu formele de COND sau cu devoirEPISTEMIC + infinitiv.

Franceza este într-adev r singura limb romanic în care contrastul dintre [DUBITATIV] i [INFEREN IAL] este foarte clar marcat i prezint astfel cel mai înalt grad de dezambiguizare (v. Squartini 2010: 119). Trebuie observat totu i c , dezambiguizarea opozi iei amintite anterior conduce la crearea unui nou tip de neutralizare. Este vorba de faptul c , în zona enun iativ interogativ , prin utilizarea COND, franceza nu mai face distinc ie între dubitativul epistemic i cel ipotetic, a c ror dezambiguizare se realizeaz doar contextual (cf. infra (22 a) vs. (22 b) i cu variantele de traducere din român ):

(22) a. Est-ce qu’il ne serait pas un peu fatigué, ton frère ? (Haillet 2002: 121) [COND cu valoare de POT /probabil/ în structur interogativ ].

„Fratele t u, n-o fi/n-o fi fiind pu in obosit ?” b. Si c’était à refaire, prendriez-vous la même décision ? [COND cu valoare de POT /posibil/, ipotetic, în structur interogativ ]. „Dac ar trebui s reface i acest lucru, a i lua acee i decizie ?”

1.3.3. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba spaniolcontemporan

1.3.3.1. Preliminarii i în spaniola contemporan , morfemul –ré de V (atât forma simpl (haré), cât i

cea compus (habré hecho)) – desemnat în literatur ca “futuro de conjetura”, “futuro de probabilidad” sau “futuro epistemico” (RAE 2010: 448), apare frecvent în ocuren e cu valoare epistemic (v. i supra varianta în spaniol a ex. 1, 2, 3, 4) în care exprim“suposición, conjetura o vacilación” (Gaya 1961: 165 apud Soto 2008: 193) “[...] del hablante relativa al presente” (RAE 2010: 448).

De aceast dat îns , cea mai important problem pe care o ridic interpretarea morfemului în cauz este determinat de faptul c acest paradigm este adesea ambigu în multe contexte în care poate primi fie o lectur temporal , fie una modal . A adar, într-un enun ca cel prezentat infra sub (23):

(23) El cura sabrá mucho de teología (apud Gennari 2000: 266),

semnifica ia predica iei sabrá poate fi interpretat astfel: (i) cuno tiin ele despre teologie ale subiectului/personajului (el cura) vor exista într-un moment situat în [VIITOR] prin raportare la Sit0 [+valoare temporal ], respectiv, (ii) subiectul vorbitor prezint drept posibil o stare de lucruri localizat în [PREZENT], într-un moment concomitent cu Sit0 [+ valoare modal ]. Prin urmare, în limba spaniol , acela i morfem verbal (de V) poate actualiza fie o valoare temporal (ca sub (i)), fie o valoare modal (ca sub (ii)) sau, altfel spus, “[...] dos representaciones semánticas distintas se funden en un mismo morfema” (Soto 2008: 204). Înainte de a dezvolta un comentariu în leg tur cu semnifica ia „modal ” a formelor de V, ni se pare important s insist m asupra unor parametri care caracterizeaz atât din punct de vedere morfosintactic, cât i ca frecven , respectivele turnuri în limba spaniolactual . Un examen atent în acest sens propune Cartagena (1981, vol. 4: 383-394), care, în urma studierii unui corpus vast i variat de limb vorbit (spaniol i hispanoamerican ),


109

arat c , din punct de vedere al frecven ei, în cazul formei simple, 89,41 % este procentul care contabilizeaz ocuren ele temporale, doar 10,59 % reprezentând ocuren ele modale, marcate [+PROBABILITATE]. În cazul formei compuse, situa ia este cu totul diferit , în sensul c procentajul majoritar (adic , 68,18 %) revine utiliz rilor modale discutate aici i doar 31,82 % indic num rul formelor compuse cu valoare temporal .

Deja o concluzie relevant atât pentru definirea noematic a acestui V „de probabilitate”, cât i în ceea ce prive te organizarea sistemului verbal spaniol, ar putea deriva din aceste date statistice oferite de Cartagena (1981). Pentru moment îns , vom re ine doar aceast evident preponderen a formei în -ré compuse în ocuren ele cu valoare epistemic din limba spaniol , dar i faptul c forma simpl de V, “[...] de uso mas amplio, se emplea fundamentalmente con valor temporal” (Cartagena 1981: 388). Aceastvaloare temporalo-deictic , frecvent actualizat discursiv, poate fi i cauza pentru care în anumite variet i ale limbii spaniole “[...] la forma de futuro tiende a desaparecer” (Cartagena 1981: 387), fiind înlocuit de perifraza haber de + infinitivul verbului lexical care, i ea, “[...] desprovista de todo valor obligativo [...], se usa especialmente en sustitución del futuro de probabilidad: „No creo que tenga novia. Ha de ser (= „será”) su hermano” (Cartagena 1981: 387, nota nr. 8)86, sau de perifraza ir a + infinitivul verbului lexical care, de asemenea, poate c p ta valoare conjectural , tot în spaniola american (v. infra 24):

(24) ¡ No irá a creer, señor Almirante, que yo [...] ! (Roa Bastos, Vigilia, apud RAE2010: 440).

În astfel de cazuri, se consider c perifrazele în discu ie aduc “[...] el contenido temporal prospectivo, mientras que la flexión de futuro proporciona la noción de ‘incertidumbre’ o de duda” (RAE 2010: 440)87.

Tot pe baza examenului statistic propus de Cartagena (1981), se observ c V de probabilitate prezint i în spaniol restric ii combinatorii în privin a select rii diverselor persoane gramaticale. A a cum am constatat anterior în cazul ocuren elor epistemice ale V din limba francez , i în spaniol , predominante sunt ocuren ele de V (simplu sau compus) construite cu persoana a 3-a (în special, singular, mai rar, plural), ceea ce se poate explica, deci, cognitiv, pragmatic, a a cum propune i Cartagena (1981: 389):

“Normalmente el hablante no hace conjecturas sobre sí mismo, sino sobre el tema del discurso – v. gr. Cuestiones que le son parcial o totalmente desconocidas, diversos aspectos de personas y cosas referidas – o incluso, auque con menor frecuencia, sobre el proprio interlocutor” (Cartagena 1981: 389).

i de aceast dat , frecven a de utilizare a persoanei a 3-a singular sau plural nu înseamn c forma în –ré (simpl i compus ) exclude asocierea cu celelalte persoane în utiliz rile sale epistemice de probabilitate. Acestea sunt teoretic posibile, iar la nivel discursiv exist suficiente astfel de ilustr ri (v. infra 25 i 26): 86 Pe de alt parte îns , în spaniola vorbit în Mexic (în special, în varianta literar ) forma în –ré i-a conservat – poate cu cea mai mare vitalitate –, valoarea epistemic de [PROBABILITATE], în detrimentul celei pur temporale (v. Lope Blanch 1968: 1795, citat de Cartagena 1981: 387, nota nr. 8). 87 Asupra acestei concuren e se va reveni în capitolul dedicat evolu iei diacronice a formelor de V i de COND în cele patru limbi romanice investigate (v. i Company Company 2006: 349-422).


110

(25) ¿ Por qué temeré yo las persecuciones / de los que ponen su confianza en un Banco ...? (Cardenal, Antología, 1972: 142, citat de Cartagena 1981: 390).

(26) Tú comprenderás que hasta ahé llegó la discusión, porque la Nancy se echó a reír (Sieveking, Pequeños animales ..., 1975: 21, citat de Cartagena 1981: 390).

1.3.3.2. Semantismul lexical al verbului, un parametru pertinent în actualizarea probabilit ii epistemice în spaniol

În spaniol îns , restric ia combinatorie cu categoria gramatical a persoanei pare sfie determinat i de semantismul lexical al verbului. Astfel, cu persoana întâi (singular, dar i plural) sunt utilizate verbele de stare (ser), de sentiment (temer) sau de atitudine propozi ional (parecer, saber). Cu persoana a 2-a apar verbele care exprim cunoa terea sau judecata interlocutorului (comprender, saber, imaginar, reconocer, culpar, negar, decir etc.) sau inten iile i preferin ele acestuia (pretender, querer, preferir, esperar etc.), mai rar i alte categorii de verbe, precum: ser, dominar, oir, dejar, ganar. În sfâr it, cu persoana a 3-a, exist i o clar departajare între clasele de verbe care utilizeaz forma simpl , respectiv, pe cea compus . Astfel, forma simpl în -ré apare cu verbe care exprimst ri (ser, estar, haber, quedar), ac iuni de deplasare (venir, andar, irse, llevar) sau care se suprapun semantic cu cele enumerate supra pentru persoana a 2-a. Forma compus apare sporadic îns cu verbele de existen (estar, quedar), de deplasare (irse) sau cu decir ori creer, deoarece “[...] la gran mayoría (69,57 %) debería recolectarse bajo el tótulo de ‘acciones varias’” (Cartagena 1981: 392).

Concluzia evident rezultat din aceast minu ioas prezentare statistic este, în primul rând, aceea c în limba spaniol actual , spre deosebire de francez , utiliz rile formei în –ré (simpl sau compus ) nu se rezum exclusiv la auxiliarele ser, estar, haber, tener i c alte categorii de verbe, precum comprender, saber, venir sau ir apar în corpus-ul studiat de Cartagena (1981) cu o mai mare frecven – chiar i cu persoana a 3-a (plural, mai pu in singular, unde, într-adev r, situa ia se inverseaz ) – decât prima categorie (cea a auxiliarelor).

Reformulând datele statistice referitoare la semantismul lexical al verbelor cu care se combin forma în –ré, de aceast dat , din perspectiva categoriei aspectului intern (i.e., din punct de vedere al Aktionsart-ului), se poate constata c în ocuren ele epistemice de probabilitate, V (forma simpl ) afecteaz doar predicatele telice (care desemneaz st ri sau activit i – v. infra ex. 27 i 28) sau durative i nu pe cele momentane (v. i Soto 2008; Gennari 2002):

(27) Luis trabajará ahora en la empresa de su padre (RAE 2010: 448). (28) En este momento leerá el periódico (RAE 2010: 448).

O dezvoltare a acestei perspective aspectuale ca factor determinant în actualizarea valorii epistemice a V, apare în Gennari (2002) unde se arat c o lectur exclusiv modala formei în –ré (simpl ) este determinant dac anumite condi ii de Aktionsart sunt îndeplinite. Astfel, în cazul unei predica ii non-dinamice, intervalul temporal de desf urare a procesului cuprinde limita ini ial i pe cea final (de fapt, nu distinge aceste limite). În cazul acestor tipuri de predica ii, momentul evenimentului este deci flexibil i modificabil, spre deosebire de situa ia întâlnit în cazul verbelor dinamice. Iat de ce, în contexte adecvate, intervalul de desf urare al unei predica ii non-dinamice i momentul


111

vorbirii (T0) se suprapun, blocând lectura temporal de [+VIITOR], singura disponibilramânând interpretarea modal .

Gennari (2002: 24) recunoa te îns c aceast particularitate de Aktionsart a verbului se r sfrânge asupra întregii predica ii i afirm c se întâlnesc i exemple cu verbe dinamice care (în contexte adecvate) au o lectur modal exclusiv (v. 29 i 30):

(29) A: ¿ Por qué esta tan gordo Juan? B: Comerá mucho (Soto 2008: 197). (30) Conducirá desde niño, pero sigue siendo un tonto del volante (Soto 2008:

197).

De fapt, în ambele exemple prezentate supra (29, 30), formele de V nu desemneazadev rate predica ii dinamice: într-adev r, comerá sau conducirá nu exprim ac iunea de „a mânca”, respectiv, pe cea de „a conduce” v zute în desf urare, ci, mai degrab , este vorba de propriet i ale unei st ri. Exist îns în spaniol contexte în care predicate într-adev r dinamice încarc enun ul exclusiv cu o lectur modal :

(31) A: ¿ Dónde va Juana? B: Irá a su casa (Soto 2008: 198).

Soto (2008) dezvolt teoria propus de Gennari (2002) i consider c un alt parametru, tot de factur aspectual , foarte important pentru lectura modal a unei predica ii construite cu forma (simpl ) în –ré este tr s tura semic [-momentan], deci [+durativ]. Astfel, în exemplul anterior (v. supra 31), timpul de desf urare procesualexprimat de irá cuprinde momentul vorbirii (T0). Aceast suprapunere conduce la blocarea valorii temporale a predica iei i orienteaz enun ul spre o lectur pur modal .

Concluzia la care se ajunge în urma aplic rii teoriei Aktionsart-ului propus de Gennari (2002) i dezvoltat de Soto (2008) este urm toarea: în limba spaniol actual , forma simpl în –ré apare cu valoare exclusiv modal (i) cu predicate non-dinamice (stative) i (ii) cu predicate dinamice marcate de tr s tura [+durativ/-momentan]. Prin urmare, un predicat dinamic punctual (ca în ex. 32) nu poate da na tere decât unei lecturi temporale:

(32) A: ¿ Qué hace Maria? B: Alcanzará la cima (Soto 2008: 198). (cf. rom. „O înc l a cizma” vs. „Va înc l a cizma”).

Totu i, astfel de predicate pot ap rea în corelare cu o structur adversativ introdusprin pero, deci pot func iona modal ca în (33), unde exprim un POT /probabil slab/ apropiat de POT /posibil/:

(33) La fruta caerá del arbol, como tu díces, pero par a mí que todavía está verde (Soto 2008: 199).

De aceast dat îns , predica ia caerá nu actualizeaz doar o valoare ipotetic /probabil , ci func ioneaz mai degrab cu rol eviden ial, deoarece subiectul vorbitor nu dore te s verifice validitatea con inutului propozi ional „caer la fruta”, ci pe


112

cea a predica iei explicitate contextual „como tu díces”, deci, veridicitatea sursei informa iei transmise.

Pe de alt parte, în enun uri de tipul:

(34) a. ¿ Irá a terminar el trabajo? b. ¿ Irá a ganar la carrera? (Soto 2008: 200),

perifrazele (aflate la V), construite fie cu un verb non-momentan (v. 34 a), fie cu un verb momentan (v. 34 b) exprim ideea de [+îndoial /+speran ] în raport de posterioritate fade Sit0. Dac aceste perifraze, ar fi înlocuite cu V (simplu) în –ré, aceast form ar avea, în acela i context, doar o lectur modal .

Nuan a modal dispare îns i în cazul perifrazelor dac acestea sunt construite cu indicativul prezent, în timp ce valoarea temporal se p streaz (v. 35):

(35) a. Va a terminar el trabajo. b. Va a ganar la carrera (Soto 2008: 200).

1.3.3.3. Alte particularit i semantico-sintactice ale turnurilor construite cu V epistemic

Alte particularit i specifice turnurilor cu valoare de [PROBABILITATE] din spaniol – în general, cvasi identice cu cele ale structurilor corespondente din francez , italian sau român , sunt de natur sintactico-semantic , fonologic sau fac trimitere la registrul de limb folosit. Astfel, “futuro de probabilidad” se întâlne te în special în registrul vorbit, acoperind o larg gam de construc ii sintactice, de la interogative directe sau indirecte (v. 36 i 37), la declarative – dependente sau nu de verbe de sentiment (v. 38), sau exclamative (v. 39).

(36) Qué tendrá que ver el siglo, me pregunto yo (Benet, La otra casa, 1973: 99, citat de Cartagena 1981: 392).

(37) No sé dónde se ha podido meter. ¿ Nos estará escuchando? (Benet, La otra casa, 1973: 186, citat de Cartagena 1981: 392).

(38) ... me figuro, doctor, que no será usted uno de .... (Cartagena 1981: 392). (39) ¡ No pretenderá que los meta yoen la cama! (Alonso, Estado civil ..., 1970:

175, citat de Cartagena 1981: 393).

Astfel de turnuri epistemice implicite pot fi parafrazate (deci explicitate) fie cu adverbe modalizatoare care exprim [PROBABILITATEA] sau [ÎNDOIALA], urmate de un verb la prezent, fie cu un auxiliar de modalitate88. Astfel, exemplul clasic (v. 40):

(40) Sarán las ocho.

este echivalent (v. RAE 2010: 448) cu variantele de sub (41 a) sau (41 b):

(41) a. Probablemente son las ocho.

88 O alt formul discursiv de parafrazare a V epistemic din spaniol este urm toarea: adv. quizá + subjonctiv prezent. Astfel, un exemplu ca: Quizá venga mañana Pedro (apud Squartini 2010: 121) este echivalent cu Quizá vendrá mañana Pedro (apud Squartini 2010: 123).


113

b. Deben de ser las ocho.

De asemenea, acest tip de „viitor”:

“[...] se consigue con caudrios de entonación y admite la alternancia con el presente [...]. En la segunda persona con entonación interrogativa, este mismo futuro del momento presente suaviza la misma conctrución de presente y se conoce como futuro de cortesia” (Alcina Blecua 1975: 800, citat de Cartagena 1981: 386, nota 6).

A adar, din întreaga descriere f cut pân în prezent reiese clar faptul c atât forma simpl , cât i forma compus în –ré au f r îndoial o valoare modal în astfel de contexte, în raport cu înc rc tura temporal prototipic . Pe de alt parte îns , exist i foarte multe contexte ambigue în care valoarea temporal se confund cu cea modal . Criteriul dezambiguizant în astfel de cazuri este cel propus de RAE (2010: 448) i anume stabilirea referin ei temporale prin intermediul inser rii unor adverbe deictice ca în (42a, b, apud RAE 2010: 448):

(42) a. Mañana estará en las Bahamas {+valoare temporal ; estará încarc enun ul cu referirea sa prototipic de desemnare a intervalului temporal [+VIITOR]}.

b. Ahora estará en las Bahamas {+valoare modal ; starea de lucruri descrisde forma în –ré face referire la intervalul [+PREZENT/+PREZENT-VIITOR]}.

Prin compararea celor dou variante de sub (42), se observ înc o dat faptul c în spaniol acea i form verbal (acela i morfem de V) poate func iona în acela i context cu valoare temporal , în acest caz, vizându-se intervalul temporal [+VIITOR], dar i cu valoare modal , în acest caz, predica ia fiind ancorat în intervalul [+PREZENT-(VIITOR)].

Un alt criteriu dezambiguizant const în asocierea, în astfel de contexte, a formei în –ré (simpl sau compus ) cu expresii care redau explicit semnifica ia de [PROBABILITATE] / [ÎNDOIAL ] degajat de predica iile care con in formele verbale în cauz . Ca în francez , formele de V pot fi înso ite de adverbe de probabilitate sau pot ap rea cu verbe care exprim suspiciunea, dar i cu cele care exprim constatarea sau verificarea (v. 44), în general, cu lexeme care actualizeaz ideea de „percep ie mental ” (v. RAE 2010: 449). În astfel de cazuri, dublu modalizate, formele de V se pot plasa fie în regent (v. 43), fie în subordonat (v. 44, 45):

(43) Seguramente estará como nosotros (Gándara, Distancia, apud RAE 2010: 449).

(44) Me imagino que estará muy ocupado con el viaje del Presidente a Cajamarca(Vargas Llosa, Conversación, apud RAE 2010: 449).

(45) Comprendo que estará usted molesto (RAE 2010: 449).

Aceast situa ie nu este îns posibil atunci când forma în –ré are valoare temporalpur (v. infra ex. 46, 47), pentru c , a a cum subliniaz (Soto 2008: 195, nota nr. 3) se ajunge la un conflict discursiv care se stabile te între dou tipuri de evalu ri subiective diferite:


114

(46) *Ciertamente estará enfermo. (47) *Es posible que estará en casa (Soto 2008: 196, nota nr. 5).

În concluzie, a a cum arat i Squartini (1999) – pentru limba italian –, cele trei criterii generale pe baza c rora se pot explica diferitele tipuri de utiliz ri (temporale vs. modale) ale paradigmei de V din castiliana contemporan literar , sunt urm toarele:

(a) referirea temporal a respectivului morfem i / sau(b) natura aspectual a predica iei afectate de morfemul de V i(c) semantismul lexical al verbului aflat la forma în –ré.

1.3.3.3. Forma în –ría cu valoare de POT /probabil/ în [TRECUT] În spaniola actual , forma în –ré nu este îns singurul morfem care actualizeaz

[PROBABILITATEA EPISTEMIC ]. i forma în –ría apare în tiparele discursive decelate anterior pentru actualizarea aceleia i categorii cognitive, cu titulatura de „condicional de conjetura / de probabilidad / epistemico” (v. RAE 2010: 450).

Distinc ia dintre enun urile construite cu una sau cu cealalt form se realizeaz în func ie de ancrajul temporal al [supozi iei] / [probabilit ii] care, în cazul formelor de V, este [PREZENT]-ul lui Sit0, în timp ce, în cazul COND, raportarea referen ial vizeaz un moment situat în [TRECUT], ca sub (48a) i (49a) care admit parafraz ri ca cele de sub (48 b) i (49 b) :

(48) a. Serían las diez.‘s (tot) fi fost 10/era probabil în jur de ora 10’. b. Probablemente eran las diez. (49) a. Tendría entonces treinta años. ‘s (tot) fi avut 30 ani/putea s aib 30 ani’. b. Podía tener entonces treinta años (apud RAE 2010: 450).

i aceast paradigm verbal poate ap rea în combina ie cu un modalizator de probabilitate, ca sub (50), sau poate fi subordonat unui verb de supozi ie, ca în exemplul (51); poate, de asemenea, s fie integrat nu numai în structuri asertive, declarative, ci se poate combina i cu tipul de fraz interogativ sau exclamativ (v. infra 52a, b):

(50) Seguramente estaría casando (RAE 2010: 450).(51) Me imaginé que tendría las manas con un cigarrillo del que no se tragaría el

fumo (Marías, Corazón, citat de RAE 2010: 450). (52) a. ¿ Qué haría ella a tales horas? (V. Blasco Ibáñez, La condenada y otros

euentos, apud Squartini 2004a: 73). b. ¡ Quién me {mandaría – habrá mandado – habría mandado – pudo

mandar} salir de casa! (RAE 2010: 450).

În astfel de ocuren e, COND din spaniol exprim [PROBABILITATEA] în zona de [TRECUT] (deci un POT/probabil slab/, aflat la limit cu POT /posibil/), fiind cvasi-echivalent temporal cu un V anterior, cu propria form compus (COND trecut) sau cu vebul poder urmat de infinitivul verbului lexical (v. supra i variantele de echivalen e propuse de RAE (2010: 450) pentru forma verbal mandaría de sub (52)). A a cum aratMuñiz (1984: 157), unui COND din spaniol îi corespunde în italian , de exemplu, în astfel de contexte, un V, adverbul forse urmat de imperfectul indicativ sau o perifraz (v. infra ex. 53):


115

(53) Serian las ocho (cuando llegó). Saranno state le otto. Forse erano le otto. Può darsi che siano state le otto. Può darsi che fossero le otto.

(apud Muñiz 1984: 157).

În ceea ce prive te cvasi-similitudinea func ional dintre forma simpl de COND din spaniol i V anterior, aceasta se refer doar la nivel de reprezentare temporal , în sensul c ambele paradigme actualizeaz situa ii “deitticamente passate” (v. Squartini 2004a: 73). Cele dou forme verbale discutate se diferen iaz îns din punct de vedere aspectual, în sensul c “[…] il Futuro Composto svolge la funzione aspettuale di un Perfetto Composto […], mentre il Condizionale focalizza l’attenzione sul momento di avvenimento, indipendente della rilevanza al momento dell’enunciazione” (Squartini 2004 a: 74). În concluzie, re inem c în spa iul limbilor iberoromanice (în cazul nostru, spaniola) dihotomia POT /probabil puternic/ – POT /probabil slab/ este men inut prin forme distincte, prin opozi ia V-COND i realizat în func ie de raportarea temporal .

Compatibilitatea formei în –ría cu actualizarea unui POT /probabil/ este determinatde urm torii parametri: (1) zona de manifestare a valorii actualizate este cea [+TRECUT], o zon de rereren ialitate temporal la care morfemul verbal discutat se raporteaz în mod obi nuit, care intr , de fapt, în func ionarea sa sintactico-semantic (v., în acest sens, exprimarea VT). (2) COND este, prin defini ie, un marcator anaforic al rela iei de ulterioritate, care, de aceast dat , este una de tip inferen ial. Altfel spus, în astfel de ocuren e, este vorba de o inferen f cut asupra unui eveniment trecut, deci dep it prin raportare la T0 i care are întotdeauna un caracter slab. De fapt, ceea ce marcheaz limba spaniol în mod distinctiv la nivel de expresie prin opozi ia dintre formele de V i de COND, este – cu riscul de a ne repeta – tocmai aceast dihotomie dintre un grad puternic i unul mai slab al procesului cognitiv inferen ial. Comparativ cu situa ia formelor echivalente din francez , re inem o mai puternicînr d cinare a V i a COND din spaniol în zona [EPISTEMICULUI], în cadrul acestui sistem lingvistic morfemele discutate nestabilind opozi ii i în domeniul [EVIDEN IALIT II], slab exploatat la nivel de expresie:

„Es comúnmente aceptado que el castellano no posee una categoría evidencial, dado que se afirmaque no existe una forma perteneciente al sistema gramatical (i.e. no léxica) cuyo contenido semántico/pragmático sea específicamenteuna referencia a la fuente de información” (Lazard 2001: 360, apud Bermúdez 2002: 20).

Într-adev r, forma în –ría se întâlne te rar cu valoare eviden ialo-cita ional , ca sub (54a i b), c ci astfel de ocuren e, recent intrate în gramaticile normative ale limbii spaniole89, au fost considerate de Gili Gaya (1973: 129, nota 6) „comme une mauvaise traduction de l’anglais ou du français” (Vatrican 2010: 84). i în literatura de specialitate actual , astfel de utiliz ri sunt abordate înc cu reticen (de exemplu, în 2001, Lázaro

89 Gili Gaya (1943: § 129, nota nr. 6, apud Vatrican 2010: 84) discut pentru prima dat (într-o not ) problema acestor ocuren e cita ionale ale COND.


116

Carreter le nume te jerga informatif „jargon informativ”; împreun cu El Pais, acela i autor condamn aceste utiliz ri ale COND – v. Vatrican 2010: 84).

(54) a. El presidente renunciaría en las próximas horas (Bermúdez 2002: 21). b. El presidente le habría pedido la renuncia al ministro del interior

(Bermúdez 2002: 21).

1.3.3.4. Utiliz rile concesive ale viitorului i condi ionalului din spaniolParticularitatea COND din castillana modern de a func iona ca o „dublur ” a

formelor de V epistemic, se observ foarte clar i în anumite tipare discursive90 speciale, de tipul celor prezentate mai jos (cf. ex. 55a i 55b, c):

(55) a. Le parecerá una tontería, pero aquello me salvó (RAE 2010: 448) {V concesiv cu raportare la [PREZENT]}.

b. Séria fea, pero era simpática ‘o fi fost urât /poate c era urât , dar era simpatic ’ (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 289) {[forma simpl de COND concesiv cu raportare la [TRECUT]]}.

c. Lo habría hecho, pero yo no lo creo ‘o fi f cut-o, dar eu nu cred’ (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 289) {[forma compus de COND concesiv cu raportare la [TRECUT]]}.

A a cum am ar tat anterior91, func ia V sau a COND concesiv nu este aceea de a modifica valoarea de adev r a enun ului, ci respectivele paradigme verbale opereazacela i tip de descriere a unor procese cognitive, analizate supra pentru cazurile inferen iale, sugerând îns , de aceast dat , o evaluare foarte subiectiv , apropiat de natura specula iei, a unei st ri de lucruri (poten iale). Iat de ce, toate aceste exemple de V/COND concesiv din spaniol se traduc în francez cu formula : il se peut que/peut-être que..., formulare care are aceea i func iune cu cea a paradigmelor verbale discutate, i.e., sopereze o descriere explicit a modalit ii posibilului neutru. În orice caz, aceast interpretare a V sau a COND concesiv ca mecanisme discursive de descriere a anumitor procese cognitive, poate explica i o alt valoare care le este atribuit în literatura de specialitate, aceea „eviden ial ”, sau mai precis, „cita ional ”. Este adev rat c în orice enun al V concesiv sursa informa iei face trimitere la cuvintele unei alte persoane (identificat adesea în persoana interlocutorului), îns acest con inut este întotdeauna supus evalu rii (chiar speculative) a locutorului, fapt care poate explicita, din nou, incompatibilitatea V concesiv cu turnurile în care sursa informa iei face trimitere explicit la o cu totul alt persoan . Mai mult, trebuie semnalat faptul c , în astfel de structuri discursive, înlocuirea V sintetic cu perifraza ir a + infinitiv (cf. infra 56 a i b):

(56) a. Va a cerrar la puerta, pero no lo conseguirá. b. *Cerrará la puerta, pero no lo conseguirá [forma de V nu poate fi utilizat

cu valoare deictic prospectiv în astfel de ocuren e] (Jansen 2002: 122),

90 Astfel de structuri concesive nu au fost analizate în capitolul în care am studiat situa ia manifest tii discursive a V epistemic în francez , deoarece în cadrul acestui sistem lingvistic V concesiv se întâlne te rar i doar în limba popular . 91 V. supra cap. introductiv, paragraful 0.3.2.3.2.2.


117

determin i modificarea semnifica iei enun ului, de la actualizarea unui POT /probabil puternic/ sau a unui POT /posibil/ cu raportare la [PREZENT] la marcarea unei slabe conjecturi în [VIITOR], c ci:

“[...] la diferencia entre los dos está en que ir + infinitivo indica que juzgar por lo que se ve y sabe, se realizará la situación (en sentido prospectivo), mientras que el futuro se interpreta como solamente indicando la opinión subjectiva del hablante acerca de una situación futura” (Jensen 2002: 122).

1.3.3.5. Câteva concluzii În cazul limbii spaniole literare, datele expuse pân în acest moment ne conduc

c tre stabilirea urm toarelor tipuri de reprezentare în ceea ce prive te manifestarea discursiv a [PROBABILIT II EPISTEMICE] :

o V epistemic este forma canonic de actualizare a POT /probabil/ cu raportare la [PREZENT-(VIITOR)];

o COND func ioneaz ca „dublur ” a V în toate contextele epistemice de [PROBABILITATE] ale acestei din urm paradigme: în structurile implicite, explicite, concesive i interogative, având îns drept ancraj referen ial zona [TRECUTULUI]. Din aceast perspectiv , func ionarea formei simple de COND este cvasi-asem n toare cu cea a V anterior, singura tr s tur distinctivrezultând din combinarea fiec rei paradigme cu categoria gramatical a <Aspectului>.

o Opozi ia dintre V i COND este puternic marcat în domeniul [EPISTEMICULUI], zona de reprezentare a [EVIDEN IALIT II] fiind slab actualizat în limba spaniol actual , unde func ionarea (rar ) COND cu valoare cita ional a fost considerat o form de traducere a structurilor echivalente din limba francez sau din englez i continu s aib i în lingvistica spaniolactual un statut incert. Stigmatizarea acestui tip de utilizare a COND în lingvistica spaniol coroborat cu pozi ionarea mult mai rigid pe care o de ine forma echivalent în catalan „[…] suggest that en evolutionary process is in progress, gradually tending towards a redistribution of formal and functional patterns” (v. Squartini 2001: 324).

1.3.4. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba italiancontemporan

1.3.4.1. Particularit i sintactico-semantice, de frecven i de registru ale viitorului epistemic din italian

Datele oferite de analiza V epistemic din francez i spaniol vor fi completate acum de comportamentul sintactico-semantic al paradigmei corespondente din italian , paradigm care reprezint , pentru acest sistem lingvistic, morfemul fundamental de actualizare a modalit ii inferen iale92, cu referire la [PREZENT] (v. 57) sau la [TRECUT] (v. 58), prin alternan a dintre forma simpl i cea compus :

92 În italiana actual , COND nu apare cu valoare epistemic inferen ial nici în declarative, nici în interogative sau în structuri concesivo-adversative (v. Squartini 2004a: 77-79). Îns , a a cum am ar tat anterior, în italiana antic , COND a func ionat în astfel de contexte inferen iale, ca form de


118

(57) Adesso saranno le quattro (Squartini 2004a: 77). (58) Saranno state le quattro quando lo abbiamo incontrato (Squartini 2004a: 77).

În ansamblu, ocuren ele modale cu valoare de POT /probabil/ ale formei în – rà se apropie semantic i func ional de cele descrise anterior, în cazul paradigmei echivalente din spaniol , în sensul c astfel de utiliz ri sunt diverse i frecvente i manifest aceea i tendin pentru selec ia anumitor clase verbale aspectuale (v. Rocci 2000: 243).

Altfel spus, spre deosebire de francez , V epistemic din italian nu cunoa te restric ii combinatorii în privin a semantismului lexical al verbului cu care se combin , cu toate c , i de aceast dat , primele locuri pe o list a frecven ei de utilizare sunt ocupate de auxiliarele essere i avere. Îns , a a cum arat Rocci (2000: 244), « […] en principe on peut avoir des lectures épistémiques avec n’importe quel verbe, pourvu que certaines conditions contextuelles soient remplies [s.n.] » (Rocci 2000: 244). În italiana actual , acest tip de uzaj este foarte des întâlnit în limbajul conversa ional (Rocci 2000: 247) i apare în contexte care au drept echivalent în francez , de cele mai multe ori, turnura perifrastic cu devoirEPISTEMIC + infinitiv.

Frecven a mare de utilizare a V în ocuren e cu valoare epistemic readuce în discu ie problema select rii anumitor clase verbale din perspectiva categoriei Aktionsart-ului. i de aceast dat , compatibilitatea dintre semantismul lexical intern al unei predica ii realizat cu forma în –rà i lectura sa epistemic pare s fie determinat de tipul de referin temporalo-aspectual care trebuie actualizat . În general, valoarea modal a morfemului de V apare cu predilec ie (ca în castiliana modern ) în cazul verbelor stativei, în special, în cazul lexemelor care descriu o stare contingent , marcate a adar cu

tr s tura aspectual [+momentan /-durativ] (v. Rocci 2000: 254). În ceea ce prive te verbele non stative, dinamice, interpretarea epistemic a unor

astfel de predica ii nu este exclus , dar ea poate s intervin « […] si elle est très saillante dans le contexte ou s’il y a de marques dans le contexte qui indiquent explicitement une référence temporelle présente » (Rocci 2000: 254), a a cum se poate observa i din compararea secven elor (a) i (b) din exemplul urm tor (apud Rocci 2000: 254):

(59) a. Pioverà [+ lectur temporal ]. b. In questo momento, in riva al largo, pioverà [+ lectur modal ].

Pe de alt parte, cu predicatele telice, lectura epistemic este posibil doar în cazul în care este focalizat o anumit etap de desf urare a evenimentului, ceea ce conduce, de fapt, la modificarea clasei aspectuale de baz /originar . Important pentru demersul nostru este nu acest modificare în sine, ci, a a cum arat Rocci (2000: 255), faptul c adesea o astfel de schimbare nu este marcat în enun prin m rci lingvistice, ea trebuind s fie inferat din context. Exist bineîn eles i situa ii în care anumi i operatori au rolul de a focaliza acest tip de modificare a clasei aspectuale a unei predica ii telice i, prin urmare, de a asigura succesul spre o lectur de tip epistemic. De exemplu, sub (60), utilizarea construc iei progresive (cf. infra situa ia din limba român ) poate explicita modificarea clasei aspectuale i accentua ideea unei interpret ri epistemice:

transpunere în [TRECUT] a unui V, iar acest tip de func ionare a durat chiar pân în secolul al XIX-lea (v. Squartini 2001: 324).


119

(60) Starà arrivando Luigi (Rocci 2000: 255).

Din punct de vedere sintactic i semantic, V epistemic din limba italian apare în structuri implicite, declarative sau interogative, dar i în structuri explicite, în toate aceste ocuren e exprimând incetitudinea, îndoiala, aproximarea sau concesia. Prin urmare, V cu valoare modal din italian are o palet foarte larg de semnifica ii i acoper o gamfoarte variat de structuri sintactico-semantice. Acest comportament poate fi pus în eviden i prin compararea exemplelor de mai jos cu variantele lor de traducere din francez :

(61) Che ora sarà? Saranno le tre. « Quelle heure peut-il bien être ? Il doit être trois heure ». (62) Quanto costrà secondo te? Andrà sul millione… « Combien ça peut coûter d’après toi ? Ça doit tourner autour du million … » (Saffi 2010: 30). (63) Le finestre sono tutte chiuse. Sarà già partito? (Squartini 2004a: 78) [V compus cu valoare modal epistemic ]. « Toutes les fenêtres sont fermées. Serait-il déja parti? (64) Sarà come dici tu, però …. « C’est peut-être comme tu le dis, pourtant …. » (65) La democrazia trionferà. Sarà. « La démocratie triomphera. Esperons-le! » (Saffi 2010: 30).

În general, în astfel de turnuri, paradigma discutat este concurat în italian de indicativul prezent înso it (sau nu) de adeverbe modale ca forse „poate” sau probabilmente„probabil” sau este înlocuit de diferite expresii modalizatoare din aceea i zonconceptual :

(66) È probabile/Tutto porta ad assumere che siano le 5.(67) È possibile / Nulla vieta di assumere che siano le 5 (Renzi et al. 1991, II: 118).

De asemenea, aproximativ ca în spaniol , în subordonatele dependente de un verb de credin sau de atitudine propozi ional (utilizat la afirmativ sau la negativ), V modal poate fi substituit de subjonctiv93 (v. infra 68 i 69):

(68) Credo che verrà // Credo che venga [probabil vs. posibil]. (fr.) « Je crois qu’il viendra ». (rom.) „Cred c o s vin ”. (69) No credo che verrà // No credo che venga.

(fr.) « Je ne crois pas qu’il viendra // Je ne crois pas qu’il vienne » (apud Saffi 2010: 30).

(rom.) „Nu cred c va veni // Nu cred s vin ”.

93 În limba italian , conjunctivul poate substitui V epistemic i în structurile ipotetico-dubitative (cf. infra utilizarea formei prezumptivale a conjunctivului din limba român ), situa ie care rezult i din compararea exemplului: Starà piovendo fuori? cu varianta: Che stia piovendo fuori? (apud Squartini 2005: 262).


120

Re inem a adar pân în acest moment, marea frecven de utilizare cu valoare modal a formei sintetice de V din limba italian , mai cu seam în limba vorbit , într-o serie variat de structuri explicite sau implicite, în combina ie cu o larg gam de verbe (cu predilec ie, cele stative marcate [-durativ]) i cu diverse semnifica ii în plan discursiv (incertitudine, îndoial , delibera ie, supozi ie, aproximare, concesie). Bineîn eles c o astfel de modificare a comportamentului s u semantico-func ional afecteaz utiliz rile prospectivo-deictice care au sc zut (dar – important de subliniat – nu au disp rut!) ca num r de ocuren e i ca frecven de utilizare, fapt semnalat de majoritatea gramaticilor normative ale acestui sistem lingvistic: „[…] anche il futuro semplice, seppure «minacciato» negli impieghi temporali dall’espansione del presente, mostra delle accezioni modali ben salde nella lingua parlata” (Dardano / Trifone 1997, apud Begioni 2012: 10).

A a cum am ar tat anterior (în capitolul introductiv), în aceast zon de expresie, cea a temporalit ii, V sintetic este înlocuit frecvent de indicativul prezent chiar i în enun urile în care sunt exprimate ac iuni inten ionate s se realizeze, ac iuni planificate sau predic ii (v. 70a, cf. 70b i c), indicativul prezent ac ionând ca o variant par défaut în uzajele prospectivo-deictice, dublat de o localizare temporal suficient de bine marcat de adverbe sau expresii din zona de referen ialitate a [VIITORULUI] sau prin diferite informa ii co-textuale sau contextuale:

(70) a. Viene con me domani (Begioni 2012: 10). b. (fr.) « Il viendra avec moi demain ». c. (rom.) „Vine cu mine mâine”. (71) Domani vado a trovare Paolo. (72) Il treno parte questo pomeriggio alle 3 (v. Schneider 2006: 21).

Cu toate acestea, o analiz de natur statistic realizat asupra frecven ei de utilizare a V sintetic cu cele dou tipuri de valori, în italiana vorbit , conduce la urm toarea categorizare: 70, 13 % din ansamblul ocuren elor reprezint procentajul utiliz rilor prospective i 29, 87% indic procentul ocuren elor non-prospective (Gautschi 2010: 45). Aceast analiz nu intr totu i în contradic ie cu cele afirmate anterior cu privire la preponderen a utiliz rilor modale ale V în registrul vorbit de limb , atâta vreme cât inem cont de faptul c sub eticheta de „usi futurali” au fost incluse nu doar utiliz rile pur temporale, ci i cele deictico-modale (deontice, deontico-epistemice etc.). Dac aceste din urm tipuri de ocuren e sunt eliminate din statistica propus de Gautschi (2010: 45), atunci procentul celor dintâi scade la 22,31%, ceea ce, repet m, sus ine ideea unei prevalen e a modalit ii asupra temporalit ii la nivelul func ion rii sintactico-semantice a morfemului verbal discutat.

1.3.4.2. Futuro epistemico vs. DOVERE/POTERE + infinitiv O alt particularitate a V cu valoare modal pe care italiana o partajeaz , de aceast

dat , mai degrab cu limba francez (ceea ce nu însemn c spaniola este exclus ), constîn posibilitatea de înlocuire a paradigmei verbale de V sintetic fie cu structura perifrasticdovere + infinitiv în cea mai mare parte a ocuren elor lor epistemice, fie cu perifraza modal potere + infinitiv (Bertinetto 1979: 77-138; Rocci 2000: 246; Pietrandrea 2004: 171-206). Astfel, un enun canonic ca cel de sub (73) are drept echivalente semantice variantele de sub (73a), respectiv, (73b), variante care subliniaz , în primul rând, existen a (ca în francez ) unei rela ii foarte strânse între paradigma de V i auxiliarele de modalitate, dar i anumite tr s turi ale V epistemic în raport cu aceste turnuri explicite:


121

(73) Saranno le quattro. a. Devono essere le quattro /?ma ne dubito / non c’è alcun dubbio (apud Renzi

et al. 1991, II: 118). « Il doit être quatre heures ». b. Possono essere le quattro / ma ne dubito /?non c’è alcun dubbio (apud Renzi

et al. 1991, II: 118). « Il peut être quatre heures » (apud Siletti 2009: 202).

În leg tur cu aceast posibilitate de echivalare, Pietrandrea (2004: 174) afirm citaliana distinge mai multe grade de [CERTITUDINE], i anume:

„sull’asse +/- certo si oppongono le forme rappresentate dai modali potere e dovere. Con dovere si esprime una necessità epistemica, quindi un giudizio di grado forte, e con potere una possibilità epistemica, quindi un giudizio di grado debole” (Pietrandrea 2004: 174).

Pe aceast scal valoric de actualizare gradual a [CERTITUDINII EPISTEMICE], forma sintetic de V trebuie considerat ca o modalitate de expresie neutr , nemarcat , pentru c acest morfem este apt s exprime, în func ie de diferi i factori contextuali, „giudizi di grado forte e giudizi di grado debole” (Pietrandrea 2004: 175), în acest ultim caz, [PROBABILITATEA] fiind contaminat cu o nuan de „mittigation” / atenuare, ca sub (74):

(74) A. Che ora è? B. Saranno le otto e mezza, non lo so (Bertinetto 1979, apud Pietrandrea 2004: 174).

Totodat , i expresiile modale (dovere/potere + infinitiv) care se diferen iaz între ele, în primul rând, la nivelul axei deontico – epistemice, se constituie i pe o scal valoricde exprimare a diferitelor grade de [CERTITUDINE], în func ie de treapta modalo-temporal cu care se combin . De exemplu, dovrebbe (COND prezent) are o mai mare for modalizatoare – comparativ cu deve (indicativ prezent) sau cu dovra (indicativ viitor) – i indic un grad mediu de [CERTITUDINE] (v. Pietrandrea 2004: 178-180). La rândul s u, potrebbe + infinitiv este marcat [+epistemic] + [-cert], ceea ce înseamn cactualizeaz mai degrab un POT /posibil/ decât un POT /probabil/.

Revenind la forma canonic de V, echivalen a semantic non-identic a acesteia cu perifraza modal dovereEPISTEMIC + infinitiv este evident în situa ii discursive ca cele de sub (75) unde substituirea formei în –rà cu turnura modalizat nu este posibil :

(75) A: Dov’è Piero? B1: Non ne ho idea. Sarà a casa. B2: Non ne ho idea. *Dev’essere a casa (Rocci 2000: 268).

Tocmai astfel de situa ii demonstreaz , a a cum am v zut anterior i în cazul limbii franceze, c prin utilizarea unui V epistemic nu numai actul de modalizare este implicit, ci i procesul inferen ial în sine. Acest proces cognitiv nu mai este „demonstrat”, a a cum se

întâmpl în cazul utiliz rii perifrazei dovereEPISTEMIC + infinitiv, ci inferat implicit (în


122

sensul de pozi ionare, par défaut, a acestei paradigme, fa de parametrul R). Iat cum comenteaz Rocci (2000: 268-269) exemplul de mai sus:

« Le locuteur B1, après avoir déclaré son ignorance (Je n’en ai aucune idée), émet une sorte d’hypothèse par défaut, tandis que dans B2 devoir résulte bizarre car il semblerait impliquer que le locuteur dispose de quelque connaissance spécifique sur ce sujet » (Rocci 2000: 268-269).

O astfel de abordare aduce din nou în discu ie natura eviden ial a unor astfel de ocuren e, ocazie cu care trebuie remarcat din nou c , raportat la structura perifrasticdovere + infinitiv, V inferen ial pare mult mai ancorat modal, epistemic (v. i Squartini 2008: 925), în timp ce „[…] gli usi che fanno in italiano dell’indicativo di dovereepistemico sembrano molto orientati verso il polo evidenziale dell’asse evidenziale-epistemico [s.n.]” (Pietrandrea 2004: 182).

Din aceast perspectiv , în literatura de specialitate (v. Pietrandrea 2004; Squartini 2008), se arat c perifraza modal dovere + infinitiv poate actualiza (la fel ca structura echivalent din francez ) o inferen deductiv (logic ) – ca sub (76a) – sau una abductiv , ca sub (76b) i, foarte rar (contrar situa iei descrise supra pentru devoirEPISTEMIC + infinitiv), una de tip inductiv94, zon care este rezervat în italian , aproape în exclusivitate pentru forma de V:

(76) a. I riflettori di questi giorni non gli devono aver fatto troppo piacere perché «hanno spostato l’attenzione» (Pietrandrea 2004: 180). b. Signora, il suo aspetto autorevole nonché l’enorme tomo che tiene con sé mi dicono che lei deve essere una autorità in fatto di regolamenti universitari. Se è così posso farle una domanda (Pietrandrea 2004: 182).

Prin urmare, italiana încearc s stabileasc (altfel spus, s gramaticalizeze) o opozi ie de natur eviden ial între V – ca marc a unei inferen e asumate, puternice i extrem de subiective i turnura dovere + infinitiv – ca marc a inferen ei aparente, mai slab subiectiv 95, ob inut prin corelarea, mai mult sau mai pu in explicit , cu o surs extern de provenin a informa iei. Aceast opozi ie de factur eviden ial înt re te totodatsemnifica ia modal a V ca unica form profund epistemic din italian , fapt care îi permite s apar (la fel ca morfemul echivalent din spaniol i ca Foi/FoiG din român ) într-o serie de contexte discursive specifice: turnurile de tip concesivo-adversativ, asupra c rora ne vom opri în continuare.

94 În astfel de situa ii, se utilizeaz forma de COND, dovrebbe, ca în exemplul urm tor: I francesi assicurano di aver venduto solo quattro missili Exocet agli Argentini. Questi ne hanno già lanciati due contro le imbarcazioni inglesi. Ora non dovrebbero averne più di due (Pietrandrea 2004: 182). 95 De exemplu, turnura dovere + infinitiv nu accept combinarea cu operatorul modal forse care traduce [POSIBIL]-ul slab, aflat la limita cu [PROBABIL]-ul, în schimb, poate ap rea al turi de modalizatori care actualizeaz un grad puternic de [CERTITUDINE], ca, de exemplu; sicuramente(cf. varianta (a) a exemplului urm tor cu cea de sub (b) i (c)): (a) [Suonano alla porta] Sarà sicuramente / Forse sarà il postino; (b) [Suonano alla porta] Deve essere sicuramente il postino; (c) [Suonano alla porta] ??Forse deve essere il postino (Squartini 2008: 927).


123

1.3.4.3. Futuro concessivo A adar, i în italiana contemporan , oarecum asem n tor cu situa ia descris

anterior în spaniol , exist o serie de structuri discursive speciale cu func ie semantico-pragmatic de contra-argument pentru o concluzie prezentat explicit (de obicei subsecvent), construite, de aceast dat , numai cu formele de V (nu i cu cele de COND). Mai precis, este vorba de enun uri independente din punct de vedere sintactic, coordonate obligatoriu de un alt enun introdus prin ma sau però (v. infra (77)):

(77) Sarà, ma non ci credo (Rocci 2000: 248).

Ca în spaniol sau în român (v. infra 1.3.5), morfemul de V actualizeaz în astfel de ocuren e o gam variat de grade de veridicitate epistemic : în general, un POT /probabil puternic/ (ca sub (79)), care se poate apropia chiar de zona [CERTITUDINII] (v. infra (78)], dar i un POT/posibil/ – v. infra (80) – i are, a a cum am v zut în cazul limbii spaniole, o puternic (explicit ) ancorare în zona [EVIDEN IALIT II]:

(78) Avrà un dottorato, ma non è troppo sveglio (Rocci 2000: 248). (79) Tu riuscirai anche a battterlo, non lo nego; ma lui gioca decisamente meglio(Renzi et al. 1991, II: 115-121). (80) Non dirò che fossi soddisfatto, però non protestai (Renzi et al. 1991, II: 115-121).

1.3.4.4. Câteva concluzii Situa ia manifest rii discursive a V epistemic în italiana literar contemporandemonstreaz : (i) absen a, pentru prima dat , a unei corel ri semantice între V i COND în reprezentarea [EPISTEMICULUI] i/sau a [EVIDEN IALIT II]. În leg tur cu formele de actualizare a acestui din urm domeniu conceptual, prin opozi ia dintre V i turnura modal dovere + infinitiv, italiana demonstreaz i aici o reprezentare dihotomic a eviden ei inferen iale marcat [+/-subiectiv], situa ie care poate fi sintetizat schematic astfel (v. Squartini 2008: 925)96:

Inferen e circumstan iale

Inferen e generice Conjecturi

VIITOR - + + DOVERE + + -

(ii) l rgirea ariei de utiliz ri în sfera modalit ii inferen iale: futuro epistemico apare i în declarative i în interogative, de fapt, devine, a a cum am anun at chiar de la început,

morfemul dominant al modalit ii inferen iale, cu referire la [PREZENT] sau la [TRECUT], prin alternan a dintre forma simpl i cea compus . Aceast situa ie este

96 În cazul turnurilor perifrastice, (it.) dovere + infinitiv / (fr.) devoir + infinitiv, cele dou valori [EPISTEMIC]-ul i [EVIDEN IALITATEA], coexist . În literatura de specialitate exist douipoteze care consider c ultima semnifica ie (cea eviden ial ) reprezint fie o dezvoltare (mai precis, o îmbog ire) realizat pragmatic, fie o valoare cuprins în semnifica ia bazic /originar a acestor morfeme.


124

rezultatul func ion rii acestui morfem în concuren cu structurile perifrastice modale dovere + infinitiv, respectiv, potere + infinitiv; (iii) existen a în cadrul paradigmei de V din italian a dou compozante importante: « […] une part ce que nous appellerons le futur catégorique (fortement ancré sur la perspective de la réalisation de l’action) moins importante que la part hypothètique et modale » (Begioni 2012: 12). Cu alte cuvinte, în italian , V este „mai modal i ipotetic”, deci mult mai „înzestrat” s exprime [EVENTUALITATEA] în compara ie cu paradigma corespondent din francez , care, în general, pare a fi focalizat , cu prec dere spre latura categoric , de realizare a ac iunii (v. Begioni 2012: 12). (iv) în italiana actual , COND, care, a a cum am v zut, lipse te i din actualizarea [EPISTEMICULUI PROBABIL] i nu apare ca form de expresie a eviden ialit ii inferen iale, se stabile te ca marc a eviden ei indirecte de tip cita ional, zon în care intri el în concuren cu turnurile perifrastice polisemantice construite cu dovere sau cu

potere (de aceast dat , în varianta, dovrebbe/potrebbe + infinitiv (v. Pietrandrea 2004: 191-192)).

1.3.5. Manifest ri discursive ale „viitorului epistemic” în limba româncontemporan

1.3.5.1. Modalit i de reprezentare discursiv a poten ialului /probabil/ în limba român contemporan

Situa ia existent în limba român se dovede te extrem de interesant i de util în completarea portretului tipologic romanic al V epistemic. La o prim vedere, expresia [EPISTEMICULUI PROBABIL] în cadrul acestui sistem lingvistic ar putea s par ca vehiculând un sistem formal complex i oarecum redundant semantic. În linii foarte generale, actualizarea zonei semantice pe care o investig m se realizeaz prin dou tipare formale paralele, ambele analitice, cu forman i diferen ia i pentru [PREZENT] i omonimi pentru [TRECUT], identice la nivel conceptual, dar distincte din punct de vedere diatopic i, par ial, diamezic (v. Reinheimer-Rîpeanu 1994a, 1994b; Squartini 2005: 250).

În primul rând, româna se diferen iaz de celelalte limbi romanice prin selectarea unui tip structural special din totalitatea paradigmelor sale de V, ceea ce face ca, pentru prima dat în analiza noastr , s nu mai avem un semnificant comun pentru dou valori semantice fundamentale (una de tip temporal, alta din zona modalit ii/[eviden ialit ii]). Astfel, în ocuren ele cu valoare epistemic i cu referire la [PREZENT], româna standard face apel la o form specializat de V, i. e., V–Tipul 2 (oi cânta = Foi), dar i la turnurile perifrastice de prezumptiv cu baz de viitor [(v)oi fi cântând = FoiG]. Pentru referin a la [TRECUT], o singur form (voi fi cântat = viitor anterior, respectiv, prezumptiv trecut, în acest caz = FoiP) func ioneaz în ambele planuri: deictic i epistemic/eviden ial. Toate aceste structuri sunt frecvente, în special, în limbajul familial, în registrul oral, dar i în limba literar , fiind, de fapt, excluse din stilurile func ionale « […] qui ne mettent pas en jeu la subjectivité du locuteur » ( enchea 1999: 63).

Aceast constitu ie asimetric la nivel formal ne determin s ne întreb m chiar de la început asupra existen ei unei poten iale specializ ri între formele amintite de prezent, dar i asupra cauzelor absen ei unui marcaj echivalent pentru zona de referin a [TRECUTULUI]. Aceast din urm nel murire – referitoare la existen a unei forme unice deictico-epistemic pentru [TRECUT] (a a cum se întâmpl i în celelalte limbi romanice studiate) – devine mai u or de explicat dac ne pozi ion m deci în cadrul tipologic al universaliilor lingvistice, exemplificat anterior de semantica morfemelor romanice


125

corespondente i adopt m ideea potrivit c reia orice form din zona [TRECUTULUI] devine, intrinsec, favorizant în vehicularea unor procese virtuale. Dac la aceastperspectiv analitic se adaug i o serie de al i parametri interni (de exemplu, faptul cutiliz rile deictice ale V anterior sunt reduse cantitativ în limba actual , pe de o parte datorit existen ei unui sistem al consecutio temporum flexibil în român , pe de alt parte datorit structurii morfematice greoaie, supracompuse a acestei paradigme), atunci motivarea existen ei unei singure forme cu dublu ancoraj, deictic sau epistemic, pare s se justifice.

Totu i, o dezambiguizare între utiliz rile propriu-zis deictice i cele epistemice pare s fie sim it ca necesar 97 din moment ce în ocuren ele modale ale structurii (v)oi fi cântat– probabil i sub influen a V-Tipul2, se prefer forma cu auxiliarul aferezat (v. 81a, b). Acest criteriu formal distinctiv, semnalat de Iliescu (1999), nu este întotdeauna suficient, mai ales în limba publicisticii actuale unde a fost înregistrat (v. Zafiu 2009: 302) o serie de exemple recente în care este utilizat forma literar a auxiliarului, neaferezat , tocmai pentru c aceasta este sim it ca apar inând unui stil literar, îngrijit, deci unui registru stilistic mai înalt (v. infra 81c, d i e):

(81) a. O fi f cut-o i eu nu tiu (EVZ, 2277/1999, 3, apud Zafiu 2009: 302). b. Acum a ie it iar la ramp , cine l-o fi pus ? (Cronica român , 2626/2001, 3,

apud Zafiu 2009: 302). c. Probabil c mul i dintre dumneavoastr se vor fi mirat când au auzit c un

fost membru al conducerii BANCOREX a fost împu cat (Academia Ca avencu, 41/1999, 4, apud Zafiu 2009: 302).

d. Va fi fost «o vizit istoric »? (EVZ, 2855/2001, 1, apud Zafiu 2009: 302). e. Printre cei sfârteca i de bombe în trenurile mor ii se vor fi aflat destui

spanioli care au luat parte la demonstra iile uria e împotriva r zboiului din Irak (Ct., 68/2004, 1, apud Zafiu 2009: 302).

1.3.5.2. Particularit i semantico-sintactice ale formelor de prezumptiv (Foi, FoiG

i FoiP) La nivel sintactic, construc iile prototipice sunt acelea i – indiferent de referirea

temporal – cu cele identificate anterior în francez , italian i spaniol . Prin urmare, morfemele pe care limba român le implic în actualizarea [EPISTEMICULUI PROBABIL] apar adesea în:

(a) propozi ii independente/principale redate în DD sau DIL (deci, în structuri implicite):

(82) a. Ce-o fi fiind/o fi fost a a de grozav? m-am întrebat. O fi fost escrocat !(EVZ, 2604/2001, 1, apud Zafiu 2009: 302).

b. O fi f cut-o i eu nu tiu (EVZ, 2277/1999, 3, apud Zafiu 2009: 302). c. Ast zi, o fi mai cald, dar se zbârle te vântul (RL, 2692/1999, 11, apud Zafiu

2009: 302),

97 Pentru modalit ile de dezambiguizare ale semnifica iilor actualizate de structura (v)oi fi cântat, v. i partea introductiv a lucr rii, subcap. 0.2.1.2.


126

(b) sau în structuri subordonate redate frecvent în DIL (interogative indirecte, completive, subiective), dependente de verbe de tipul a ti (la negativ), a (se) întreba, a trebui etc. sau de adverbul predicativ modalizator probabil:

(83) a. Nu tiu dac o veni. M întreb ce-o fi/o fi fost în mintea lui. b. Cine tie ce-o fi f când el acum, pe unde-o fi umblând i ce-o fi mâncând

(Zafiu 2009: 302). c. Probabil c o fi având pu in treab i de aceea nu a ajuns înc .

Alte particularit i morfosintactice i semantice ale structurilor discutate – care au fost înregistrate ( i analizate) i în cazul turnurilor echivalente din francez , italian sau spaniol – se refer la posibilit ile combinatorii cu categoria persoanei, respectiv, cu categoria aspectului intern (Aktionsart). Prin urmare, în leg tur cu primul aspect, în diferite studii de specialitate se arat c cele mai multe ocuren e apar construite cu persoana a 3-a, în timp ce persoanele a 2-a i a 5-a sunt aproape inutilizate în vorbire, aceast situa ie fiind pus pe seama con inutului semantic al acestor structuri, care:

« […] exprime[nt] une hypothèse considérée probable par le locuteur et donc plus près du réel que du non réel. Ce vrai présomtif se trouve surtout dans le dialogue direct et fait référence dans la plupart des cas au délocutaire. L’allocuteur étant présent au dialogue, il est plutôt rare que le locuteur exprime une présupposition à son compte » (Iliescu 1999: 101).

O astfel de afirma ie nu împiedic posibilitatea teoretic de utilizare i a altor forme personale. De exemplu, cercetarea statistic f cut de Reinheimer-Rîpeanu (2000: 489-490) arat totu i compatibilitatea de asociere (e adev rat, rar !) atât a formei omonime cu V-Tipul 2, cât i a lui FoiG, FoiP, i cu persoanele întâi i 2, singular sau plural, a a cum se întâmpl în enun urile urm toare:

(84) a. Am obsesii, oi fi maniaco-depresiv ? (www., apud Zafiu 2009: 303). b. Oi fi sperând [eu]; nu e treaba ta (Zafiu 2002: 137). c. M-oi fi înduio ind i eu, poate; i eu sunt om (Zafiu 2002: 137). (85) Oi98 fi bolnav, de-asta nu ai poft de mâncare! (86) O i vrea (acum) s ti i chiar totul? Ei, bine! Asta nu se poate!

Trebuie totu i subliniat c toate aceste enun uri i, mai cu seam , cele realizate la persoana 1 singular, reprezint adev rate procedee retorice frecvente în limbajul curent, conversa ional, de tipul „replicii-ecou care reia o inferen f cut de altcineva, cel mai probabil de interlocutor” (Zafiu 2002: 137) [ca sub (84b)] sau de tipul „unei inferen e asupra propriilor senza ii i sentimente, exprimate dintr-o perspectiv exterioar , ca i când locutorul nu ar avea acces, pentru verificarea lor, la propria interioritate” (Zafiu 2002: 137), [ca sub (84c)]. În leg tur cu cel de-al doilea aspect, cel al semnifica iei lexicale interne a verbului, i de aceast dat , în ocuren ele epistemice, cele mai multe exemple de Foi sunt realizate

cu verbul a fi, secondat, ca frecven , de a avea. În cazul perifrazei gerunziale, FoiG,

98 În literatura de specialitate se atrage aten ia asupra tendin ei de utilizare a formei oi de la pers. 1 sg. i la pers. a 2-a sg., în locul variantei etimologice ai (Avram 1997: 232; Zafiu 2009: 303).


127

tr s tura [+IMPERFECTIV] – datorat semantismului participiului prezent din structura sa – pare s impun restric ii combinatorii în selectarea semantic i lexical a claselor de verbe (v. Reinheimer-Rîpeanu 1994 a: 185-187; Iliescu 1999: 103), preferate fiind, i de aceast dat , verbele de stare (situa ie care nu este înregistrat în cazul lui FoiP).

« Ce sont surtout les verbes essifs (a fi, a exista, a sta, a tr i), le verbe possessif (a avea), les verbes modaux (a crede, a vrea), les verbes de perception avec la caractéristique /+ intention/ (a auzi, a mirosi, a sim i, a vedea), le verbe «agentif + générique» (a face) et d’autres verbes duratifs comme (a izvorî, a a tepta, etc.) » (Iliescu 1999: 103).

La nivel discursiv îns , FoiG pare s fie compatibil cu orice clas seamntico-aspectual de verbe, chiar i cu cea a verbelor de mi care punctuale, a a cum se poate observa i din exemplele urm toare:

(87) a. O fi tres rind de spaim la auzul vorbelor sale! b. S-o fi îmboln vind i nu a mai putut veni.

(88) O fi cântând la mandolin , dac a a zici tu!

În perspectiv enun iativ , apari ia discursiv a morfemelor verbale discutate este favorizat , a a cum remarc Tu escu (2007: 561), de contexte epistemice de tipul savoir / ne pas savoir (v. 89) (actualizate de verbe ca: a (nu) ti, a crede, a b nui, a se îndoi), de turnuri concesive i adversative (90a, b) sau ilocu ionare (v. supra 82a sau 83a, b) (materializate lingvistic i de lexeme ca: m întreb, pesemne), care se constituie, implicit sau explicit, ca ansamblu referen ial R:

(89) Nu tiam / nu credeam c oi prinde i vremuri din astea (Tu escu 2007: 561). (90) a. Om înv a noi, dar tot nu vom reu i s lu m marele premiu (Tu escu 2007:

561). b. O fi el departe i îngropat în bani, dar informa iile sunt corecte (EVZ,

3345/2003, 1 apud Zafiu 2009: 301). Din perspectiv semantico-pragmatic , valoarea acordat în literatura de specialitate

unor astfel de structuri discursive construite fie cu Foi, fie cu FoiG99 intr sub inciden a [EPISTEMICULUI] pur i/sau sub inciden a [EVIDEN IALIT II]. De fapt, în func ie de tipul de structur sintactico-enun iativ în care sunt inserate, Foi i FoiG actualizeaz o valoare modal i/sau focalizeaz procesul cognitiv prin care se ajunge la sursa informa ional , în cele mai multe cazuri, o distinc ie net între o valoare sau alta fiind dificil de operat. C ci, a a cum reiese din exemplele prezentate anterior, la nivel [EPISTEMIC], de exemplu, cele dou morfeme analizate exprim o palet larg de grade de [certitudine] (v. Iliescu 1999: 100), i anume: un POT /probabil puternic/, un POT /probabil slab/ aflat la limita cu POT /posibil/ sau un POT /dubitativ/, cazuri în care pot primi drept echival ri în limbile romanice studiate nu doar formele de V corespondente, ci

99 i de aceast dat , aten ia noastr se îndreapt c tre func ionarea discursiv a structurilor de [PREZENT], Foi, respectiv, FoiG, analiza formei de [TRECUT], FoiP, necesitând o abordare mai larg care se va realiza, probabil, într-un studiu special.


128

i pe cele de COND sau, de la caz la caz, diferite perifraze modale (în special devoirEPISTEMIC / dovereEPISTEMIC + infinitiv).

De exemplu, în marcarea unui POT /probabil puternic/, Foi i FoiG apar, de obicei, în structuri asertive implicite sau explicite, cu raportare la [PREZENT-(VIITOR)] situa ie în care pot fi traduse în italian i spaniol cu forma echivalent de V, iar în francez , frecvent cu devoirEPISTEMIC + infinitiv100, cu V epistemic al verbelor être sau avoir sau cu diferite turnuri explicite (v. supra ex. (1), (2) i (4) i infra ex. (91) (92) i (93)).

(91) Ernest o avea / o fi având / ~s tot aib acum cam 50 de ani [Foi/FoiG cu valoare de POT /probabil puternic/].

(fr.) « Ernesto aura / doit avoir maintenant envers 50 ans ». (sp.) “Ernesto tendrá ahora unos cincuenta años” (Cartagena 1999: 2959, apud

Squartini 2004a: 73). (it.) “Ernesto avrà adesso 50 anni”.

(92) Luminile nu sunt aprinse. O fi dormind/o dormi la ora asta. (fr.) « Il n’y a pas de la lumière. Il dormira probablement / il doit dormir à cette

heure » (v. Iliescu 1999 : 101). (sp.)“Las luces están apagadas/no están encendidas. Estará durmiendo/dormirá

a estas horas”. (it.) “A quest’ora starà dormendo” (Squartini 2005: 252-253).

(93) M gândesc c o fi bolnav (Reinheimer-Rîpeanu 1994b: 514). (fr.) « Je pense qu’il est peut-être malade ».

(sp.) “Pienso que estará enfermo”. (it.) “Penso che sarà malato” (Squartini 2005: 252).

Exist îns cazuri în care astfel de structuri asertive actualizeaz un POT /probabil/ slab, apropiat chiar de limita superioar a POT /posibil/ (v. Popescu 2006). Astfel de situa ii discursive se înregistreaz , în general, în anumite structuri de tip adversativo-concesiv în care Foi i FoiG sunt echivalate în italian i în spaniol cu un V concesiv (în spaniol se poate utiliza i adverbul modalizator quizá urmat de subjonctiv), iar în francezcu formulele modalizate explicit il se peut que/peut-être que... (v. (94) i variantele de traducere). POT /probabil slab/ poate fi exprimat îns i în orice alt tip de enun asertiv unde este actualizat doar de FoiG i are referin a temporal în zona de [TRECUT], în astfel de cazuri, fiind tradus în francez i în italian cu forma de trecut a V epistemic, iar în spaniol (uneori i în francez ) cu forma în –ría (simpl /compus ) (v. (95) i variantele de traducere).

(94) Om sem na / om fi sem nând noi amândou , dar nici nu se compar

Reinheimer-Rîpeanu 1994b: 514){POT/probabil slab/ redat prin Foi / FoiG cu raportare la [PREZENT] în structuri adversativo-concesive}.

100 Cu toate c , vom vedea în continuare, exist o u oar diferen iere în ceea ce prive te natura inferen ei actualizate, astfel încât: « […] seule une étude détaillée permettrait de voir si elles véhiculent le même genre d’indication ou si ce genre d’indication est induit par effet de sens » (Rossari et al. 2007: 53).


129

fr. « Il se peut que nous soyons semblables, mais la comparaison est hors de doute ».

it. „Ci si somiglierà anche, ma non si può paragonare” (Squartini 2005: 252). sp. “Quizá nos parezcamos nosotras, pero no se compara para nada”.

(95) i-o fi închipuind în acele clipe c a sc pat nepedepsit {POT/probabil slab/ redat prin FoiG cu raportare la [TRECUT]}

fr. « Il se serait figuré à ce moment-la qu’il s'est tiré d’affaires ». it. „In quei momenti si sarà immaginato di avere evitato il castigo”.sp. „Se imaginaría en esos momentos que se salvó sin que lo castigaran”.

Pe de alt parte, i în zona [EVIDEN IALIT II], Foi i FoiG manifest doutipuri de semnifica ii, una de factur inferen ial , alta de tip cita ional, func ionare pe care am înregistrat-o i la tipurile echivalente de V din italian , spaniol i, par ial, din francez .

În leg tur cu acest tip de semnifica ie, Zafiu (2009: 302) arat c în enun urile independente, declarative, valoarea prototipic a lui Foi / FoiG este una eviden ial , aceste morfeme func ionând ca marcatori inferen iali, în sensul c indic faptul c subiectul vorbitor exprim o supozi ie rezultat prin inferen . În schimb, în turnurile adversative sau concesive, cele dou paradigme verbale discutate func ioneaz tot cu valoare eviden ial , îns reprezint veritabili marcatori cita ionali, semnalând faptul c locutorul (a c rui opinie apare în cel de-al doilea segment discursiv) nu î i asum veridicitatea informa iei (cuprins în primul segment discursiv) preluate de la o alt surs , pe care o consider[incert ]. Acela i efect pragmatic de distan are, se realizeaz adesea i la nivel transfrastic, interdiscursiv, unde utilizarea Foi, FoiG „[…] poate servi la marcarea unui acord par ial a unei concesii conversa ionale” (Zafiu 2002: 132), ca sub (96 i 97):

(96) A. – Acum e prea târziu. B. – A a o fi, dac zici tu! (Zafiu 2002: 132).(97) A. – E un om dezinteresat, Kyo, a a s tii. B. – O fi fiind (www, apud Zafiu 2002: 132).

Acest con inut eviden ial (inferen ial sau cita ional) al lui Foi / FoiG se neutralizeaz îns în contexte interogative implicite sau explicite unde respectivele morfeme verbale devin – a a cum am v zut supra – „o marc epistemic suplimentar de incertitudine” (Zafiu 2009: 302), fiind echivalate, în acest din urm caz, cu un COND, cu devoirEPISTEMIC + infinitiv sau cu pouvoir + infinitiv în francez , situa ie observabil i în exemplele de mai jos: (98) Nu cumva te-o fi chemând Violette? (fr.) « Tu t’appellerais pas Violette » (Vlad 2004: 81). (99) Pari prost dispus. O fi pentru c i-am ucis fiul?

(fr.) « Tu as l’air de maivaise humeur. Serait-ce parce que j’ai fait mourir ton fils ? » (Camus 1993: 59, apud Vlad 2004 : 81).

Astfel de structuri interogative (echivalente ca valoare cu semnifica ia particulei adverbiale oare) redau a adar dubitativ o conjectur a locutorului, interoga ia fiind per seun mecanism discursiv de atenuare a factualit ii. Foi sau FoiG pot func iona, spre deosebire de situa ia descris supra în cazul limbii franceze, i în interoga ii par iale, de


130

tipul: Cine-o fi la ora asta?, Pe unde-o fi umblând? etc. i pot comuta, la fel ca în limba italian , cu o form de CONJ sau cu un ConjG101, ca în enun urile urm toare: (a) Cine sfie la ora asta?, (b) S fie oare acas ? (Zafiu 2002: 134), (c) Mihai, oare s fi existând strigoi? (Squartini 2005: 259), (d) S fi plecat deja? (Zafiu 2002: 134). Integrarea turnurilor interogativo-dubitative în sfera [EVIDEN IALIT II] are relevan mai degrab sub aspect pragmatic, astfel de structuri discursive tinzând c tre statutul de interoga ii c tre sine, monologale, care nu necesit obligatoriu un anumit r spuns (v. Zafiu 2002: 138; Pop 1984: 143). De altfel, neutralizarea valorii eviden iale se mai produce i în cazul structurilor concesive (de tipul: Chiar dac o fi (fiind) vinovat, nu se schim nimic – apud Zafiu 2002: 138) sau în cazul enun urilor afirmative, juxtapuse cu structuri sintactice similare, dar la forma negativ (ca de exemplu: O fi adev rat, n-o fi, n-avem cum ti – apud Zafiu 2002: 138). În toate aceste enun uri, nu este specificat dac informa ia este ob inut de locutor prin inferen sau prin apelul la o alt surs . Insistând asupra caracteristicilor semantico-pragmatice ale func ion rii cu valoare inferen ial , trebuie semnalat faptul c FoiG/Foi/FoiP exprim cu prioritate o inferen de tip inductiv, fapt ce permite coordonarea mai multor astfel de aser iuni ipotetice (spre deosebire de turnura perifrastic din francez , devoirEPISTEMIC + infinitiv care nu e compatibil cu formularea de ipoteze multiple – v. Rossari et al. (2007: §53)), ca sub (100a, b) sau supra sub (83b):

(100) a. Poate o fi bun! Poate o fi serios! (EVZ, 2308/2000, apud Zafiu 2002: 139). b. O fi vrut, o fi încercat s fac ce o fi f cut, dar în ideea c poate o s fac

i ea ceva în perspectiv EVZ, 2277/1999, apud Zafiu 2002: 139),

dar sunt compatibile i cu o inferen deductiv / logic (ca, de exemplu, sub (84), (85), (93)) sau cu una abductiv 102, ca infra sub (101):

(101) E lumina aprins la Paul. O fi având musafiri. (fr.) « Il y a de la lumière chez Paul. Peut-être qu’il a des invités /Aurait-il des

invités? / ?Il doit avoir des invités » (Rossari et al. 2007: §49), Trebuie subliniat c , în cazul în care natura procesului cognitiv face referire la o inferen de tip deductiv, în limba român pare s fie preferat forma prezumptivneaferezat , voi + fi + gerunziu (v. Irimia 2009: 109), sim it , probabil, mai pu in marcatsubiectiv i, implicit, ca vehiculând la nivel semantico-pragmatic un anumit grad de distan are:

(102) Iubitorii de istorie româneasc vor fi având multe documente de colec ie(Irimia 2009: 109).

101 CONJ cu valoare dubitativ , uneori chiar ConjG mai apare, în afar de structurile interogative, i în enun uri aproape fixe, de tipul: S tot fie vreun ceas de când a plecat; S tot fi dormit/s tot fi dormind noi a a vreo jum tate de ceas (v. i supra ex. (91)). 102 O astfel de inferen rezult din contextele în care nu se stabile te o leg tur obligatorie, logiccu premisa (premisele), concluzia reprezentând un reper dintre mai multe care au motivat acea ipotez (v. Rossari et al. 2007: §49).


131

Faptul c structurile prezumptive (Foi, FoiG) au capacitatea de actualizare nu numai a unei inefern e inductive, ci i a unui proces cognitiv deductiv sau abductiv esteargumentat, pe de o parte, de posibilitatea de traducerea a lor, în anumite contexte103 în francez , cu formula epistemic devoirEPISTEMIC + infinitiv, adic cu o structur care:

« […] signale conventionnellement […] que le locuteur a une source pour dire ce qu’il a dit, […], alors que l’énoncé sans devoir est neutre à cet égard. L’énoncé avec devoir ne peut se passer du renvoi à cette source. On pourrait dire qu’il est anaphorique. Il oblige l’interprétant à concevoir la source qui a permis au locuteur de dire ce qu’il a dit. Le processus inférentiel qui s’ensuit n’est pas du ressort de devoir, mais des mécanismes interprétatifs propres à la compréhension de tout énoncé » (Rossari et al. 2007: §46),

iar, pe de alt parte, de posibilitatea echival rii lor frecvente, de pild , cu un V inferen ial în italian (v. Squartini 2005: 260-263). În ansamblu îns , strategia de func ionare inferen ial a structuriilor de tip Foi/FoiG poate fi rezumat astfel:

« La marque o fi indique que le locuteur émet une hypothèse à la suite d’un constat, mais que ce n’est pas ce constat qui fonde l’hypothèse. O fi n’a pas pour fonction de signaler que l’énoncé fait référence à ce constat comme devoir. Le constat est interprété comme un prétexte pour l’énonciation de l’hypothèse. Le locuteur indique grâce à o fi qu’il n’y a pas lieu de faire exclusivement dépendre son énonciation de ce constat. Cela veut dire que dans un contexte où il est clair que le constat ne peut être compris que comme l’unique source de l’énonciation, l’emploi de o fi est difficile à interpréter, alors que celui de devoir est parfaitement naturel » (Rossari et al. 2007: §48).

Cum limba român nu dispune de construc ii prospective cu verbe modale de tipul devoir/dovere/deber de + infinitiv care ne-ar putea releva în contrastivitate particularit ile semantico-func ionale ale morfemelor discutate, aceste particularit i vor trebui c utate chiar în interiorul opozi iei dintre Foi i FoiG – demers care ar putea oferi i un r spuns posibil la prima întrebare lansat la începutul acestui paragraf, cea referitoare la o poten ial existen a unei specializ ri ( i, implicit, a unei diferen ieri) între cele douforme de prezumptiv prezent. Pe scurt: s-a observat din exemplele anterioare c exist o echivalen aproape perfect între cele dou morfeme, Foi i FoiG, care dispun – se pare – de un comportament func ional similar i care apar în actualizarea acelora i categorii epistemice i/sau eviden iale. Exist totu i câteva situa ii discursive care sunt compatibile doar cu Foi i care resping varianta perifrastic FoiG, în cazul în care facem abstrac ie de nivelul dialectal, unde formele de V aferezate (oi cânta) înregistreaz i în stadiul actual al limbii doar valori temporalo-deictice, func ionând ca simple reduc ii ale formelor canonice de V.

A adar, situa iile discursive în care cele dou variante Foi i FoiG nu se pot substitui sunt urm toarele: 103 De exemplu, echivalarea enun ului (101) din român cu varianta: Il doit avoir des invités, ar însemna c locutorul consider prezen a luminii în casa lui Paul ca singura surs care st la baza formul rii ipotezei. Aceasta înseamn i c , utilizând în traducerea în francez a exemplului românesc perifraza doit avoir, se va trece de la exprimarea unei ipoteze abductive, la una circumstan ial (deductiv ).


132

(a) contextele temporalo-deictice în care sunt exprimate conjecturi simple, ca de exemplu, o promisiune sub (103) i care accept doar varianta omonim cu V-Tipul 2:

(103) (V)oi reveni peste dou zile.

(b) contextele ipotetice explicite care accept în ambii membri ai periodului real doar Foi (cf. 104 a i 104 b, c), în timp ce FoiG poate figura fie în protaz , fie în apodoz :

(104) a. Dac oi avea bani, i-oi da. b. Dac oi fi având bani, i-oi da/?? i-oi fi dând. c. O fi având mul i bani dac are /??o fi având a a haine frumoase!

(c) contextele implicite sau explicite cu timpul de referin [+TRECUT] în care este actualizat un POT /probabil slab/ sau, mai degrab , un POT /posibil/ i care accept , de aceast dat , doar structura gerunzial :

(105) Or fi z când/???or z cea ei ieri la pat, dar ast zi sunt în form optim . (106) Nu am tiut niciodat ce o fi vrând/???o vrea el s spun atunci.

Din studierea primelor dou situa ii de incompatibilitate semantico-discursiv a lui FoiG (redate sub (a) i (b)), rezult c :

(1) acest morfem (FoiG) i-a pierdut înc rc tur temporal prototipic , de func ionare în zona de referin a [VIITORULUI] – afirma ie care nu este complet valabilîn cazul lui Foi, o form care apare înc , în limba român literar , cu valoare deictic , dar este pe cale s devin o structur verbal profund modal ,

(2) în schimb, (FoiG) nu a fost complet deposedat de tr s tura aspectual[+IMPERFECTIV], care este activat în unele contexte discursive (v. 104 b i c) i anulatîn altele (ca de exemplu, în cele cu valoare eviden ial ). Cu toate c în literatura de specialitate se afirm c între Foi i FoiG nu mai exist nicio diferen iere aspectual (v. Zafiu 2002: 136), p rerea noastr (sus inut i de exemple ca (104b, c), este c , de fapt, opozi ia dintre cele trei forme ale prezumptivului cu baz de V, Foi, FoiG i FoiP, se poate traduce generic în termenii rela iei aspectuale ternare: [TENSIV] – [INTENSIV] – [EXTENSIV] (v. i Florea 1980: 326-333; Iliescu 1999: 108).

În sfâr it, luarea în calcul a ultimului tip de func ionare (cel prezentat infra sub punctul (c)) arat c :

(i) FoiG i-a p strat – contrar informa iilor existente în cele mai multe studii din literatura de specialitate – posibilitatea de referire la zona de [TRECUT] (v. i C l ra u (1987: 196) pentru comportamentul semantico-func ional al structurii discutate în limba român veche104). De fapt, FoiG este o form verbal care, asemenea COND din francez , nu plaseaz procesul descris într-o tran precis de timp, acesta putând fi plasat fie în 104 Este adev rat c în limba român veche (v. i partea a II-a a lucr rii, cap. al II-lea), perifrazele cu gerunziu au avut o puternic valoare aspectual , fiind marcate [+DURATIV], [+CONTINUU], valoare care nu a disp rut, ci a trecut, dup p rerea noastr , în plan secund pe m sur ce respectiva structur s-a specializat într-o alt zon semantic . De fapt, la nivel tipologic, este cunoscutevolu ia unor turnuri marcate ini ial din punct de vedere aspectuo-temporal [+PROGRESIV] spre actualizarea valorii eviden iale, „[…] probabil pentru c acesta [aspectul PROGRESIV] e legat de urm rirea ac iunii în desf urare, din interior, deci dintr-o pozi ie de observator direct” (Zafiu 2002: 136).


133

[TRECUT] ca supra sub (105, 106), cât i în [PREZENT] (v. infra 107) sau în [VIITOR] (v. 108):

(107) i procurorul a cerut, inând seama c am un copil în bra e, c n-oi fi fiind a a de vinovat i c sunt i a aptea roat la c ru , s fiu trecut la omisiunea de denun care era de la cinci luni la doi ani (GALR 2005, I, apud Corche /Roman 2011: 318) {FoiG cu raportare la [PREZENT]}.

(108) Mâine, în lipsa avoca ilor, vor fi fiind la fel de viteji cum au fost azi? (Corche /Roman 2011: 318) {FoiG cu raportare la [VIITOR]}.

(ii) prezumptivul distinge valoarea eviden ial de alte func ii temporale i/sau modale (v. Squartini 2005: 247); altfel spus, FoiG selecteaz valoarea eviden ial (inferen ial ) a V, dar nu i pe cea temporal sau pe cea ipotetic (v. i Squartini 2005: 254).

Coroborarea tuturor acestor observa ii ne conduc la concluzia potrivit c reia dintre cele dou paradigme utilizate în limba român în reprezentarea acestor categorii cognitive (epistemice i/sau eviden iale), structura marcat este FoiG, forma verbal cel mai mult specializat (are avantajul de a nu fi ambigu i chiar de a func iona ca element dezambiguizant în anumite contexte) dintre toate structurile prospective ale limbii române i, în acela i timp, cel mai mult specializat la nivel eviden ial (v. Squartini 2005: 258),

intrinsec apt (în sensul de actualizare a unei valori prototipice, care nu se activeaz în func ie de context) s redea « […] une évidentialité complexe, faite de l’information par ouï-dire, de relation inférentielle et, également, de connaissance ostensivo-référentielle » (Tu escu 2007: 562).

Împreun cu formele de COND, prezumptivul din limba român reprezint o marca eviden ialit ii indirecte, în sistemul de categorizare operat de Willet (1988: 58) (v. Squartini 2005: 249), cu toate c nici Foi, nici FoiG nu sunt decât secundar compatibile cu func ia cita ional (cf. 109a cu 109b; 110a cu 110b), dup cum nici COND nu este apt sexprime o inferen inductiv sau de alt natur (cf. 111a cu 111b):

(109) a. Potrivit ANM, la munte ar fi c deri masive de z pad [COND cu valoare eviden ialo-cita ional ].

b. *Potrivit ANM, la munte or fi/or fi fiind c deri masive de z pad[*Foi/FoiG cu valoare eviden ialo-cita ional ].

(110) a. M gândesc c o fi bolnav (Reinheimer Rîpeanu 1994b: 514). b. *Se spune c o fi bolnav (Reinheimer Rîpeanu 1994b: 514).(111) a. Luminile sunt aprinse. O fi ajuns mai devreme acasa! b. *Luminile sunt aprinse. Ar fi ajuns mai devreme acasa!

De fapt, analiza tuturor acestor turnuri din perspectiva [EVIDEN IALIT II] pare s fie, a a cum afirm i Zafiu (2002: 136), cadrul teoretic i metodologic pertinent „[…] pentru a tran a discu iile asupra prezumptivului românesc” (Zafiu 2002: 136) sau, mai precis, pentru a opera o distinc ie clar între valorile turnurilor prezumptive (Foi, FoiG, FoiP) – ca forme principale de actualizare a inferen ei, exprimând secundar i distan a fade relatare (v. Zafiu 2002: 136) – i COND, respectiv, CONJ, ale c ror valori sunt sensibil diferite de cele amintite anterior, cu toate c în lingvistica româneasc , tuturor acestor trei paradigme verbale – prezumptivul, COND i CONJ – le-a fost acordat o semnifica ie global , generic de „dubiu”, „incertitudine”, „neasumare”.


134

A a cum am ar tat anterior, semnifica ia dubitativ a CONJ (în care apare dublat de forma sa prezumtiv – s fi dormind) este una marginal , acesta/acestea rezumându-se doar la structurile interogative (v. 112a, b, c), la subordonatele dependente de un verb modal (ex. 112 d), respectiv la anumite contexte asertive aproape lexicalizate (v. supra ex. (91), infra ex. 112 e).

(112) a. Cine s fie la ora asta? b. S fie oare acas ? (Zafiu 2002: 134), c. Mihai, oare s fi existând strigoi? (Squartini 2005: 259), d. Trebuie/e posibil/se poate s fi dormind la ora asta; de aceea nu raspunde

(cf. cu structura respins de limba literar : Trebuie c o fi dormind la ora aceasta).

e. S tot fie vreun ceas de când a plecat.

În schimb, rela ionarea prezumptivului cu formele de COND (inclusiv CondG, chiar dac este o structur verbal rar întâlnit la nivel discursiv în limba român actual ) în zona epistemico-eviden ial este aproape imposibil de detectat. Aceste dou morfeme (prezumptivul i COND) par c se suprapun semantic în utiliz rile de tip cita ional sau în ocuren ele interogative. Totu i, structurile discursive de manifestare a acestor valori sunt diferite: pentru prima categorie de utiliz ri, cea a utiliz rilor de tip cita ional, valoarea eviden ialo-cita ional a prezumptivului apare în structurile adversativo-concesive (v. 113a), iar cea a COND (v. 114a), în cele de tip „jurnalistic”. Compararea acestor tipare discursive, arat , în primul rând, dificultatea (v. 113b) sau chiar imposibilitatea de înlocuire (v. 114b) a celor dou morfeme i un posibil element distinctiv, anume gradul de asumare/distan are epistemic (cf. 113a cu 113b), COND, fiind, de acest dat , forma verbal marcat [+perspectiv interioar ], [+distan fa de relatare] (v. Zafiu 2002: 136).

(113) a. O fi având/o avea partidul acesta câte bube vre i dumneavoastr , dar acum a f cut un lucru bun (www. apud Zafiu 2002: 132).

b. ?Ar fi având partidul acesta câte bube vre i dumneavoastr , dar acum a f cut un lucru bun.

(114) a. Se zice c ar fi bolnav/ ar fi fiind bolnav. b. ??? Se zice c o fi bolnav/ o fi fiind bolnav.

În ceea ce prive te cea de-a doua categorie de utiliz ri, cea a enun urilor interogative de tipul celor prezentate infra sub (115), aceasta pare s fie singurul context discursiv în care gradul de suprapunere dintre Foi/FoiG i COND/CondG este maximal (în lipsa unui context mai larg – cf. 115a1 cu 115b1, respectiv, 115a2 cu 115b2), dar aceast manifestare semantico-func ional „r mâne oarecum nesemnificativ , judecat în ansamblul func ion rii paradigmelor, în contrast cu nonechivalen a lor în multe alte contexte” (Zafiu 2002: 136).

(115) a1. O fi având / o avea oare dreptate? a2. Unde-o fi/o fi fiind el la ora asta?

b1 ?Ar fi având / ar avea oare dreptate? b2 ?Unde ar fi//ar fi fiind el la ora asta?


135

1.3.5.3. Câteva concluzii Situa ia manifest rii discursive a V epistemic în limba român contemporan poate fi configurat din urm toarele perspective:

(i) redarea transparent a raportului form -func ie, situa ie unic în cadrul arealului romanic analizat. Limba român este, într-adev r, singurul sistem lingvistic care a gramaticalizat i, în consecin , a specializat (sau sunt în curs de specializare) forme verbale derivate de la V pentru a marca modalitatea epistemic i/sau [EVIDEN IALITATEA];

(ii) absen a unei rela ii semantice între V i COND ca m rci de actualizare a modalit ii epistemice, c ci varianta canonic a V (= V-Tipul 1) a fost deposedat de aceast valoare modal , întâlnit , de altfel, la (aproape) toate formele de V romanic;

(iii) crearea unui sistem complex de marcare a [EVIDEN IALIT II INDIRECTE], prin utilizarea prezumptivului (Foi, FoiG i FoiP) în actualizarea inferen ei i a COND (prezent, trecut, inclusiv CondG) ca formeviden ialo-cita ional .

(iv) orice morfem verbal compus cu gerunziul verbului lexical (FoiG, CondG sau ConjG) are intrinsec o valoare eviden ial . Combinarea acestei forme verbale gerunziale, de preferin cu V, dar i cu COND sau CONJ arat totodat i suprapunerea dintre cele dou domenii cognitive care au facut obiectul de studiu al acestui subcapitol, [EPISTEMICUL] i [EVIDEN IALITATEA], dar i faptul c respectivele morfeme nu apar in a a-numitului „mod prezumptiv”, ci reprezint variante modalizate/eviden iale ale modurilor cu care se combin (V, COND, CONJ), distincte semantic i însuficient gramaticalizate încât s creeze prin ele însele un sistem unitar.

1.3.6. Concluzii finale

Analiza manifest rii discursive a [probabilit ii epistemice] în francez , spaniol , italian i român , a demonstrat, în primul rând, c acest domeniu prezint varia ii de conceptualizare i de reprezentare lingvistic , uneori foarte greu de distins. În primul rând, pentru a putea cuprinde cognitiv acest spectru varia ionist, trebuie s în elegem [EPISTEMICUL] în maniera propus de Squartini (2010: 125):

“[…] epistemicity can be interpreted as a continuum from dubitativity to inferentiality. This semantic area can be subdivided into different subdomains – dubitative, conjectural and inferential – whose formal correlations can surface as morphosyntactically constrained combinations of sentence structures and mood” (Squartini 2010: 125).

La nivel tipologic, în domeniul de actualizare al [EPISTEMICULUI] se realizeazpatru tipuri de opozi ii, i anume (v. Pietrandrea 2004: 171):

(a) opozi ia dintre limbile care dispun de o singur form de exprimare a modalit ii epistemice i limbile care au mai multe astfel de m rci formale;

(b) opozi ia dintre limbile care disting i limbile care nu disting mai multe grade de [CERTITUDINE] cu care locutorul înzestreaz enun ul asertat;

(c) opozi ia dintre limbile care disting i limbile care nu fac distinc ie între modalitatea pur epistemic i eviden ialitatea inferen ial ;


136

(d) opozi ia dintre limbile care prezint un sistem eviden ial complex, limbile care prezint un sistem eviden ial cita ional i limbile care prezint un sistem eviden ial „modalizat”.

La nivelul celor patru sisteme lingvistice romanice discutate, aplicarea grilei tipologice anterioare relev c :

(i) Toate cele patru limbi dispun de mai multe m rci formale de exprimare a modalit ii epistemice dintre care comune sunt V i COND i, par ial, structurile perifrastice construite cu modalul devoir/debere/deber (de) + infinitiv sau cu pouvoir/potere + infinitiv;

(ii) Toate cele patru limbi disting în grade diferite [EVIDEN IALITATEA INFEREN IAL ], aceasta fiind cel mai bine marcat în italian i în român ;

(iii) Spaniola este singura dintre cele patru limbi al c rei COND exprim rar [EVIDEN IALITATEA] de tip cita ional; împreun cu franceza, aceste dousisteme verbale vehiculând un sistem eviden ial modalizat. Mai precis, în spaniol opozi ia V/COND cap t relevan la nivelul distinc iei dintre un POT /probabil puternic/ vs. un POT /probabil slab/, iar franceza men ine aceast opozi ie doar pentru zona de de expresie deliberativo-inferen ial , unde COND marcheaz un POT /probabil slab/ în opozi ie cu V care – restrâns la auxiliarele être i avoir – se gramaticalizeaz ca marcator al eviden ei inferen iale modalizate.

(iv) Doar italiana i româna prezint un sistem eviden ial complex în sensul c în aceste dou sisteme lingvistice formele de V se specializeaz ca marcatori principali ai eviden ei inferen iale în opozi ie cu COND care devine o formde expresie a [EVIDEN IALIT II CITA IONALE].

(v) Diferen a dintre român i italian , const în faptul c româna a gramaticalizat forme distincte de exprimare a inferen ei eviden ialo- epistemice, f când astfel o clar departajare i la nivel formal între domeniul temporalit ii i cel al modalit ii. În raport cu aceast stare de fapt, italiana – mai cu seam în registrul literar, cultivat, continu s marcheze cu acela i semnificant dou semnifica ii diferite.

Toate aceste modalit i de func ionare eviden ial a formelor de V i de COND din spa iul romanic studiat, pot fi rezumate astfel (v. Squartini 2001: 321):

Fr. Sp. Port. It. Cat. Rom. (Foi /FoiG)

VIITOR Infer. Infer. Infer./Cit. Infer. - Infer. COND Infer./Cit. Infer./(Cit.) Infer./Cit. Cit. - Cit.

Dincolo de aceste tipuri de opozi ii i de diferitele tipuri de neutraliz ri semantice observate, trebuie re inut, de asemenea c “[…] the conjectural meaning, even if not necessarily expressed by mood, tends to be identified by means of a special morphosyntax” (Squartini 2010: 125).

CAPITOLUL II

Categorizarea semantic a condi ionalului în limbile romanice

2.1. PRECIZ RI METODOLOGICE

Am v zut în partea introductiv a acestei lucr ri c i în cazul COND romanic, o distinc ie între temporalitate i modalitate nu poate fi stabilit în mod tran ant nici la nivel noematic, adesea nici la nivel discursiv. Tot în partea introductiv am încercat într-o primetap s creion m principalele tr s turi ale paradigmei discutate la nivel intralingvistic, pornind de la grila de analiz cu stratificare ternar propus Vet/Kampers-Manhe (2001: 89-104) pentru utiliz rile COND din limba francez . Am ajuns la decelarea urm toarelor tipuri i subtipuri de utiliz ri ale COND în arealul limbilor romanice:

(I) COND TEMPORAL – utilizat, cu excep ia limbii române moderne, în actualizarea VT;

(II) COND MODAL COND pur epistemic COND eviden ialo-cita ional

(III) COND ARGUMENTATIV COND ipotetic (POT/IR) I ILOCU IONAR COND atenuativ COND IR /accidental/ Pe de alt parte, toate aceste tipuri i subtipuri de utiliz ri – urm rite i descrise

am nun it anterior –, au condus la schi area „portretului” COND romanic care: (1) reprezint , ca i V, o form lingvistic de actualizare a virtualului, a prospectivului; (2) face ca procesul q pe care îl afecteaz s fie reperat ca ulterior (sub aspect temporal, logic i/sau cauzal) fa de un punct/interval de reper, R, care poate desemna un act ilocutoriu

sau pur i simplu un proces fie situat în [TRECUT], fie redat ca o situa ie ipotetic sau speculativ în momentul T0, ceea ce se poate nota astfel:

R inactual [rela ie de ulterioritate] procesCOND

De asemenea, s-a observat c : (3), dac în cazul V reperarea se face în mod direct prin raportare la Sit0, în cazul

COND, punctul de reper este unul inactual, fie c este situat în [TRECUT] (deci dep it), fie c este plasat într-un univers fictiv (poten ial sau ireal);

(4) procesul redat prin forma simpl de COND nu face referire întotdeauna la [TRECUT], ci se repereaz i în raport cu [PREZENTUL] sau cu [VIITORUL] lui Sit0. Coroborarea tuturor acestor informa ii a determinat identificarea unei posibile semnifica ii de baz , intrinsec tuturor formelor (simple/de prezent) ale COND romanic i care reprezint liantul tuturor tipurilor de utiliz ri prezentate supra. Aceasta este, ca i în cazul V, tot una de natur temporal , i anume [+plasare în ulterioritate a procesului afectat în raport cu un anumit punct/interval de reper dep it sau inactual/non-actual]. Îns , spre deosebire de V, COND este ab origine un marcator de rela ie anaforic .


138

Aceast tr s tur prototipic a COND romanic se reg te gramaticalizat sau, mai precis, gramatizat sub diferite stadii în arealul limbilor romanice analizate. Astfel, de la vest la est, se încearc o reanaliz în ceea ce prive te pozi ionarea punctului de reper de la [DEP IT], la [NON-ACTUAL] i totodat o evolu ie semantic dinspre obiectiv spre subiectiv. Revenind la tipurile de utiliz ri ale COND, privite acum din perspectivinterromanic , diferen ieri majore au fost reperate, pe de o parte, în zona temporal – unde COND apare în actualizarea VT doar în francez , spaniol i italian , nu îns i în român– i, pe de alt parte, în interiorul utiliz rilor modale, mai precis, în cazul ocuren elor epistemice, unde am v zut c exist , de asemenea, o varia ie interesant de la un sistem lingvistic la altul. Iat de ce, în capitolul de fa ne propunem s urm rim i s analiz m detaliat tocmai aceste dou tipuri de manifest ri discursive ale formelor de COND romanic, func ionarea a a-zis temporal sau de „viitor în trecut”, respectiv, utilizarea epistemic în care sunt actualizate diferite forme de manifestare ale POT: POT/posibil/, POT/probabil/ sau POT/dubitativ/. Prin urmare, un prim segment din structura acestui capitol î i propune s urm reascdistribu ia i func ionarea COND în cadrul sistemelor lingvistice care utilizeaz aceastparadigm verbal pentru exprimarea VT. Informa iile astfel ob inute vor fi completate cu un studiu detaliat asupra situa iei din limba român unde formele corespunz toare de COND nu mai apar în stadiul actual al limbii ca echivalente transpuse ale unui V deictic în DIR, ci sunt înlocuite de trei dintre paradigmele prospective ale acestui sistem lingvistic, care func ioneaz astfel deictic rela ional, respectiv, de perifraza specializat avea + conjunctivul verbului lexical. Observarea particularit ilor discursive i sintactico-semantice ale structurilor respective din român poate pune în eviden , într-o prim etap , cauzele / factorii care au determinat incompatibilitatea formelor de COND din aceastlimb cu ocuren ele în care este actualizat VT. Apoi, mutatis mutandis, se poate da o defini ie noematic a VT atât la nivelul saussurian langue, cât i în plan discursiv. Cel de-al doilea segment al acestui capitol încearc s descopere cealalt „fa ” a COND romanic, i.e., a a-zisa sa „natur modal ”. Din schema anterioar (v. i supra cap. 0.3.3.3.) se observ c din cadrul utiliz rilor modale ale COND romanic, deriv dou tipuri fundamentale: utiliz rile pur epistemice, respectiv, cele eviden ialo-cita ionale, primele punând probleme în ceea ce prive te modul de reprezentare non eterogen în spa iul romanic investigat, celelalte, aducând în discu ie, mai degrab , aspecte de naturconceptual privind, în special, leg tura i/sau interferen a dintre zona [EPISTEMICULUI] i cea a [EVIDEN IALIT II]. Toate aceste aspecte vor fi discutate a adar în sec iunea

de fa . Îns , dat fiind faptul c în partea introductiv a lucr rii noastre (v. cap. 0.3.) am creionat deja particularit ile semantico-sintactice ale acestor tipuri „modale” de ocuren e ale COND la nivelul celor patru limbi romanice luate în discu ie, am considerat c în acest capitol exemplificarea demersului teoretic ar trebui s aib drept studiu de caz situa ia din limba român , pe de o parte, pentru c în general în lingvistica româneasc studiul valorilor epistemice i/sau eviden iale ale COND a fost prea pu in abordat, pe de alt parte, pentru c , la nivel interromanic, paradigma din român (forma de prezent i cea de trecut) este singura care func ioneaz exclusiv cu valori modale (epistemice i/sau eviden iale) i ilocu ionar-argumentative i, în sfâr it, pentru a evita repetitivitatea argumentativ în discursul nostru.


139

2.2. CONDI IONALUL TEMPORAL I CONFIGURAREA DISCURSIV A „VIITORULUI ÎN TRECUT” ÎN LIMBILE ROMANICE

2.2.1. Preliminarii

Printre tr s turile distinctive în cadrul tipologic al limbilor romanice, au fost recenzate în literatur i diferitele mijloace lingvistice implicate de fiecare sistem lingvistic pentru exprimarea viitorului în trecut, expresie prin care se desemneaz grosso modo un „viitor v zut din/dinspre trecut” (cf. « futur dans le/du passé » în francez , “futuro del pasado” – pentru spaniol , “futuro nel passato” – pentru italian ). Din punct de vedere morfologic, se disting dou mari tipare discursive de exprimare a acestui „viitor” la nivelul limbilor romanice:

(i) pe de o parte, este vorba de limbile romanice occidentale (portughez , spaniol , francez , italian ) care actualizeaz VT cu ajutorul paradigmei de COND (forma simpl în francez , în portughez i în spaniol – în acest din urm caz, doar forma în –ría; forma compus în italian );

(ii) pe de alt parte, se remarc situa ia din limba român care nu prezint un morfem special (gramaticalizat) care s transpun în [TRECUT] V deictic. Astfel, pentru redarea VT, româna a recurs la formele prospective de care dispune, pe care le utilizeazcu aceast valoare în ambele planuri, cel al discursului, respectiv, cel al nara iunii/povestirii. Prin urmare, în acest sistem lingvistic se utilizeaz (i) formele V canonic, va veni, (ii) cele dou variante ale V-Tipul 1: o s vin (V-Tipul 3) / are s vin(V-Tipul 4) i (iii) o construc ie perifrastic specializat , dar înc incomplet gramaticalizat , construit cu auxiliarul a avea la imperfect, urmat de conjunctivul verbului lexical: avea s vin .

A adar, varianta (a), cea în limba francez , are drept corespondente în celelalte limbi romanice turnurile prezentate sub (b), (c), (d) i (e):

(fr.) a. Paul disait qu’il viendrait hier / aujourd’hui / le lendemain (sau chiar) demain (v. Nølke 2003: 179) [COND cu valoare de VT în DIR].

(sp.) b. Pedro me dijo que vendría ayer / hoy / mañana / el lunes a las diez (apud Squartini 2004a: 73).

(port.) c. Pedro disse-me que viria ontem / hoje / amanhã / na segunda feira as dez. (it.) d. Paolo ha detto che sarebbe venuto ieri / oggi / domani / il giorno

successivo (Squartini 2004a: 77). (rom.) e. Paul a spus (ieri / acum o lun ) c va veni / o s vin / are s vin (*ieri

/ azi / mâine / peste dou s pt mâni) [V cu valoare de VT în DIR] / avea s vin (ieri / azi / mâine / peste dou s pt mâni).

În cele ce urmeaz , dup un demers onomasiologic menit s deceleze caracteristicile

noematice ale VT în limb (= nivelul saussurian langue), vom încerca s surprindem i sdescriem mecanismele cognitive i, mai ales, de reprezentare lingvistic a fenomenului studiat la nivel intralingvistic, prin investigarea manifest rii sale discursive în francez , spaniol , italian i, mai ales, român .

A adar, acest subcapitol încearc s ofere r spunsuri la urm toarele întreb ri: „Care sunt caracteristicile (modalo)-aspectuo-temporale ale structurilor pe care limbile romanice


140

le utilizeaz în actualizarea VT?”, dar i „De ce COND din limba român este incompatibil cu lectura de VT?”.

În ansamblu, consider m c descrierea VT nu trebuie s r mân cantonat la nivel pur sintactic i c o abordare a implica iilor sale semantico-pragmatice poate conduce la explicarea coerent a diferen ierii modului de configurare a rela iilor temporale în cadrul diferitelor sisteme lingvistice (în cazul de fa , romanice).

2.2.2. O defini ie noematic a viitorului în trecut

În descrierea configur rii gramaticale a diferitelor sisteme lingvistice romanice, no iunea de „viitor în trecut” pare s de in un statut privilegiat, problematic chiar, care pune sub semnul întreb rii îns i existen a acestui concept lingvistic. Caracterul problematic de care vorbeam mai sus se reg se te i la nivel terminologic, unde situa ia este departe de a fi clarificat ; pe de o parte, pentru c este vorba de mai multe „etichete” atribuite aceluia i concept, pe de alt parte, pentru c existchiar mai multe modalit i de a concepe i descrie VT, descrieri care se disting uneori prin nuan e subtile, greu de distins. Acest lucru conduce la un num r mare de denomin ri terminologice, cât i la un punct de vedere conceptual i metodologic destul de eterogen. Pentru a ilustra caracterul neunitar sub aspect terminologic, este suficient sprezent m (schematic) modul în care conceptul care ne preocup a fost denumit în principalele gramatici sau studii din lingvistica francez (v. Mészáros 2002: 65-66), unde al turi de denominarea curent de « futur dans le passé » se înregistreaz i « le futur vu du passé », « futur du passé » sau « projectif à base de prétérit ». Dac se adaug i terminologia derivat de la mijloacele de expresie, atunci num rul „etichet rilor” VT în lingvistica francez cre te cu urm torii trei termeni: « le futur 2 » care se opune denumirii de « futur 1 », « le futur en -rais » în opozi ie cu « le futur en -rai » sau « le conditionnel temps / temporel » versus « le conditionnel mode / modal ». Situa ia din francez este totu i singular , pentru c în spaniol , în italian sau în român , VT este denumit printr-un singur termen: “futuro hipotetico”, “futuro nel passato”, respectiv, „viitor în trecut”. În toate aceste patru sisteme lingvistice ( i nu numai), o problem major pare a fi modul în care no iunea de „viitor în trecut” este definit din punct de vedere noematic105. A a cum am v zut anterior o prim decodificare a no iunii de „viitor în trecut” se poate face simplificat în termenii sintagmei „viitor v zut din/dinspre trecut”. La nivel func ional, VT se define te ca un timp rela ional care afecteaz un proces p2 (echivalent lui E din sistemul de reprezentare temporal de tip reichembachian) a c rui desf urare este plasat dup un alt proces p1 (= R reichembachian), situat în [TRECUT] i anterior situa iei

105 Pe de alt parte, am ar tat deja c nici la nivel de expresie nu exist o manifestare unitar a VT în limbile romanice occidentale i c nici utilizarea COND cu valoare de VT în francez , spaniol sau italian nu este cea mai fericit „formul ” de transpunere în [TRECUT] a V deictic, în primul rând datorit paletei ample de valori modale pe care aceast paradigm verbal le vehiculeaz în limbile romanice amintite ( i care se reg sesc ca atare i în limba român ) situa ie care a condus la tradi ionala i mult dezb tuta dihotomie a „condi ionalului mod - timp” , apoi datorit faptului crespectivul compartiment verbal nu se comport întotdeauna ca o „copie” fidel în zona [TRECUTULUI] a func iilor i valorilor viitorului (a se vedea, de exemplu, exprimarea conjecturii în francez sau func ionarea formei în -ebbe în italian ) i, în sfâr it, datorit inadecv rii terminologice, pentru c , a a cum vom vedea în continuare, grosso modo, VT nu presupune îndeplinirea nici unei condi ii prealabile.


141

de comunicare (= S reichembachian). Formalizarea reichenbachian a unei astfel de rela ii este urm toarea:

R - E - S sau R - S, E sau

R - S - E.

Tripla configurare a VT (Posterior Past pentru limba englez ) în viziunea lui Reichenbach se datoreaz rela ion rii a doi dintre parametrii actan iali, E, respectiv, S în exclusivitate pe axa raporturilor temporale, în sensul de „E anterior fa de S”, „E concomitent cu S” sau „E posterior fa de S”. Georgi / Pianesi (1997, apud D’Hulst/Coene/Avram 2004: 357), revizuind teoria referen ialului temporal propus de Reichenbach, consider c , la nivelul structurilor dependente, o rela ie direct se poate materializa doar între punctul/intervalul de referin(R) i evenimentul descris (E) (= rela ia T1) sau doar între R i momentul vorbirii (S/T0) (= rela ia T2). Important de re inut este faptul ca la nivelul langue, VT materializeaz rela ia de posterioritate fa de un reper trecut, dar i faptul c între evenimentul descris ca posterior i situa ia de comunicare (= Sit0) nu exist o rela ie direct , ci, eventual, una mediat ,

anaforic . De fapt, procesul afectat de VT r mâne indeterminat, nefiind plasat în timp. Se deschide doar o perspectiv asupra consecin elor viitoare ale unor evenimente trecute, f ra se afirma nimic în leg tur cu realizarea sau nerealizarea acestora. În func ie de alegerea morfemului temporal i, în special, prin intermediul altor elemente contextuale, evenimentul poate fi situat într-un moment/interval anterior sau posterior lui S, dar niciodat anterior fa de R, pentru c sensul [PROSPECTIVULUI], în general, i, implicit, al VT pe o ax imaginar de reprezentare temporal , este totdeauna „înainte” (v. i Uricaru 2003: 131).

La nivel discursiv, manifestarea VT depinde de doi parametri. Pe de o parte, este vorba de alegerea „arhetipului discursiv”/a „bazei enun iative” (Uricaru 2003: 97) care determin distribu ia unit ilor lingvistice (în cazul de fa , configurarea sintactic de tip: discurs direct/indirect raportat/liber i, implicit, distribu ia formelor temporale). Pe de altparte, este vorba de rela iile complexe care se stabilesc între aceste morfeme temporale i diferite entit i extra i intralingvistice. Stabilirea rela iilor temporale depinde în mare m sur de caracterul deictic sau anaforic al morfemelor temporale. Func ionarea deicticcodeaz aptitudinea morfemelor temporale de a rela iona cu o entitate extralingvistic(situa ia / actul de comunicare). Func ionarea anaforic a formelor verbale codificsimultan localizarea absolut a referin ei temporale i plasarea relativ a evenimentului. În spa iul romanic, se configureaz dou tipare de manifestarea a VT: (i) fie timpul din regent devine timpul de evaluare al evenimentului din subordonat ; (ii) fie raportul deictic cu momentul enun rii (T0) este prevalent fa de raportul anaforic dintre timpul subordonatei i cel al propozi iei regente. În primul caz, morfemul temporal din structura dependent func ioneaz ca un mecanism de referire temporal anaforic . Astfel, în limbile romanice occidentale moderne106, prezen a unui timp trecut în regent condi ioneaz forma din subordonat ; prin

106 În franceza veche sau în italiana veche, repartizarea formelor temporale este mult mai liber fade canoanele impuse de consecutio temporum (v., de exemplu, Salvi / Renzi 2010, II: 928).


142

transpozi ie, se efectueaz înlocuirea morfemelor deictice cu „morfeme evaluate relativ la un punct de referin ” (Uricaru 2003: 123). Cu alte cuvinte, contextul, care ofer un alt punct/interval de referin , diferit de T0, blocheaz interpretarea deictic a unui morfem temporal transpus. La nivel enun iativ, este vorba de „traducerea” în [TRECUT] a [VIITORULUI] locutorului (= L), autorul originar al enun ului i, implicit, a punctului de vedere al acestuia. Acest [VIITOR] al lui L poate s coincid sau s dep easc[VIITORUL] subiectului vorbitor (= E), debutul s u fiind, în mod firesc, anterior, fa de Sit0. Trebuie totu i subliniat c :

« Le locuteur qui exprime la pensée de quelqu’un d’autre peut s’engager sur la fidélité de son rapport (la transparence propositionnelle), mais ne peut s’engager en son nom propre sur la vérité de la pensée exprimée. [...] En d’autres termes, lorsque le locuteur représente la pensée d’autrui en tant que pensée d’autrui, il ne peut asserter simplement cette pensée, il doit l’asserter conditionnellement » (Moeschler/ Reboul 2001: 159).

În cel de-al doilea caz, cel în care raportul deictic cu momentul enun rii (T0) este prevalent, se ajunge la neutralizarea efectelor concordan ei timpurilor. Astfel, în român , prezen a unui timp trecut în regent nu condi ioneaz în mod obligatoriu forma verbal din subordonat , în sensul c aceasta nu î i pierde complet „identitatea deictic ” (Uricaru 20003: 122), func ionând deictic rela ional. Cu alte cuvinte, morfemul temporal din structura dependent continu s exprime o rela ie temporal , în cazul de fa de posterioritate, fie de fa de un alt eveniment plasat în [TRECUT], fie în raport cu S. La nivel pragmatic, raportarea formelor absolute la un punct /interval de reper, altul decât cel propriu-zis enun iativ, se poate interpreta atât ca o strategie de „conservare a perspectivei protagonistului ac iunii / exprim rii originare asupra desf ur rii evenimentelor” (v. Uricaru 2003: 187), dar i ca o modalitate de a recrea o „contemporalitate în zona trecutului” (v. Uricaru 2003: 187).

2.2.3. Configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limba francezcontemporan

Dubla natur a COND, timp al indicativului sau mod sui generis, a atras de multvreme aten ia în lingvistica francez , dând chiar na tere unor veritabile dispute pe aceasttem (v. Yvon 1946: 149-168). În c utarea unei invariante semantice unice care s acopere în mod uniform i coerent toate utiliz rile canonice i toate efectele de sens ale acestei paradigme verbale, cea mai mare parte a studiilor din ultimele decenii (v. monografia coordonat de Dendale/Tasmowski 2001; Haillet 2002; Lauze 2008 etc.), dar i principalele gramatici ale limbii franceze (v., de ex., Riegel/Pellat/Rioul 1994 sau Wilmet 1997) par s fi optat deja pentru plasarea COND al turi de celelalte compartimente ale indicativului. Motiva ia principal a acestui statut rezult în primul rând din configurarea morfematic a formei analizate: morfemul -R- de la viitor i desinen a -ais de la imperfect, dar i din « [...] ses nombreux parallélismes de sens avec les autres tiroirs de l’indicatif - en particulier avec le futur simple – notamment le fait que tout comme les autres tiroirs verbaux il a des valeurs tant modales que temporelles » (Dendale 2001: 12). A adar, în cadrul acestui sistem lingvistic principala problem (dincolo de cea a unei terminologii neunitare) care apare în descrierea VT pare a fi una care vizeaz nivelul expresiei, mai degrab decât cel al con inutului. Este vorba, în fapt, de compatibilitatea


143

naturii formelor de COND pentru actualizarea unei valori semantico-sintactice de acest tip. De aici, prin derivare, apare i problema naturii intrinseci a acestei paradigme verbale, respectiv categorizarea sa la nivelul sistemului verbal al limbii franceze. Dar s examin m pentru început definirea noematic /onomasiologic a VT pornind de la utiliz rile prototipice ale formei (simple – aproape întotdeauna)107 de COND din franceza contemporan .

2.2.3.1. Prima situa ie prototipic este cea a enun urilor redate în DIR, forma verbal analizat (COND prezent) înregistrându-se frecvent în completive, relative, interogative sau circumstan iale, ca sub (1) i (2):

(1) Il a annoncé / il annonça qu’il arriverait bientôt (Chevalier et al. 1964: chap. 509, apud Korzen/Nølke 2001: 129).

(2) Elle ferma les portes, éteignit le feu du salon pour aider Marine qui veillerait ce soir plus tard que de coutume (Bazin citat de Le Bidois / Le Bidois 1967: cap. 768, apud Korzen/Nølke 2001: 130).

O lectur similar apare i în diferitele contexte care apar in discursului indirect liber (= DIL), situa ie remarcabil în (3) i (4):

(3) Je sautai dans un taxi. Il n’arriverait jamais (Sollers, apud Korzen/Nølke 2001: 129).

(4) D’avance, ils s’organisaient. Bouvard emporterait ses meubles, Pécuchet sa grande table noire (Flaubert, apud Dendale 1999: 10).

În toate aceste tipare discursive se observ c : (i) forma simpl de COND apare ca echivalent al unui V simplu din stilul direct (v.

5a) sau din DIR (v. 5b – pentru raportul de posterioritate), putând s fie înlocuit în toate cazurile de perifraza temporal allait + infinitiv sau de turnura devait + infinitiv (v. 6a, b):

(5) a. Il annonce / annonça: « J’arriverai bientôt ! ». b. Il annonce qu’il arrivera bientôt.

(6) a. Alors il eut une envie immense de fuir […] loin de cette passion furieuse qui

le ravageait. Il allait retourner à Chatou, prendre le train, et ne reviendrait

107 Exist totu i câteva situa ii în care forma compus a COND înlocuie te varianta sa simpl . Martin – care semnaleaz astfel de ocuren e (1981 : 87) – consider c printr-o opozi ie de natur« purement aspectuelle », forma compus poate s se combine doar cu lexeme perfective. Astfel, în enun uri ca : (a) Il m’a dit qu’il serait rentré à midi. (Martin 1981: 87) versus (b) *Il m’a dit qu’il aurait été à Paris l’an prochain. (Martin 1981: 87), cel de-al doilea este agramatical în lipsa unui cadru ipotetic ca, de exemplu [s’il avait obtenu cette bourse]. Acest cadru ipotetic va deturna însvaloarea enun ului (b) de la VT la IR, sau, a a cum afirm Martin (1981: 87), « du Conditionnel U au Conditionnel M ». Se pot cita i alte contexte – recenzate în Squartini (1999) – în care forma compus de COND înlocuie te varianta sa simpl : Et la seule idée qui retint à la vie fut, après un certain temps, que le temps passait ... Le temps était le seule remède : il passait. Quand le temps aurait beaucoup passé, mais beaucoup, Jean-Marie reviendrait repeupler cet insipide désert. (R. Boylesve, Élise, apud Squartini 1999: 59).


144

plus, ne la reverrait plus jamais (Maupassant, La Femme de Paul, apud Bres 2012: 1721).

b. […] c’était le mois prochain qu’ils devaient s’enfuir. Elle partiraitd’Yonville comme pour aller faire des commissions à Rouen (Flaubert, M-me Bovary, apud Bres 2012: 1721).

(ii) un act de enun are secundar, real sau fictiv (v. i Korzen/Nølke 2001: 129-130; Bres 2012: 1719-1730), apare întotdeauna în mod explicit (v. ex. 1) sau implicit. De exemplu, sub (2), predica ia « veillerait ce soir plus tard que de coutume » implic un enun subîn eles de tipul: « comme elle le disait », în timp ce în (3), « il n’arriverait jamais » este rezultatul secven ei monologice: « je me disais : ... ». Acest act de enun are secundar reprezentat de procesul p1 furnizeaz punctul de reper pentru predica ia afectatde COND i reprezentat de procesul p2, ceea ce se poate nota formal astfel: [proces1TRECUT [rela ie posterioar ] proces2]. Trebuie observat îns c aceast rela ie care se stabile te între cele dou predica ii est unilateral i ea nu traduce numai un raport de posterioritate pur cronologic/temporal, ci i o posterioritate enun iativ – sau, a a cum propune Bres (2012: 1720), « une autre instance ». Acesta este motivul pentru care anumi i lingvi ti, precum Vetters (2001: 169-207), Haillet (2002: 10) sau Bres (2012: 1719-1730), recurg la no iunea de « ulterioritate/ultériorité »108 mai degrab decât la cea de « posterioritate/postériorité », cu conota ii majore în zona sintaxei temporale. În aceste tipuri de utiliz ri, COND exprim maniera de concepere a virtualului nu a enun iatorului principal, ci a unui alt locutor, autorul original al actului de enun are secundar , i acest lucru se întâmpl chiar i în cazurile de coreferen ialitate. Acest punct de vedere (al locutorului secundar) neînscriindu-se în lumea lui Sit0, este sim it ca fiind subiectiv (v. Nilsson-Ehle 1973: 179-184 ; Korzen/Nølke 2001: 129-130), de unde i posibilitatea de inserare a unor modalizatori epistemici ca probablement, marcator al unui înalt grad de [CERTITUDINE] a unei judec i modale, sau peut-être, operator al unei descrieri explicite a modalit ii ]POSIBILULUI] neutru (v. 7 a, b):

(7) a. Il a annoncé / il annonça qu’il arriverait probablement bientôt (Korzen/Nølke 2001: 129).

b. Je sautai dans un taxi. Il n’arriverait peut-être jamais. (iii) acest caracter anaforic al formei de COND ar putea s justifice referirea temporal a procesului care adesea este indeterminat , raportându-se fie la [TRECUTUL], fie la [PREZENTUL], fie la [VIITORUL] lui Sit0. Exemplele prezentate supra, i, de asemenea, (8) demonstreaz c procesul poate fi fixat printr-un circumstan ial în anterioritate (v. 3), în posterioritate (v. 1) sau chiar simultan (v. 2) fa de Sit0. COND se distinge astfel de V care, cu ajutorul unui circumstan ial, situeaz procesul doar în intervalul [+PREZENT-VIITOR] sau [+VIITOR] fa de actul de enun are principal (cf. infra 8 i 9).

(8) Il m’a dit qu’il viendrait hier / aujourd’hui / demain. (9) Il me dit qu’il viendra *hier / aujourd’hui / demain.

108 A a cum am mai spus, la Caudal/Vetters (2005: 114-115) acela i tip de rela ie apare cu denumirea « consécution ».


145

Acest tip de utilizare temporal subiectiv a COND nu se mai întâlne te în franceza contemporan decât sporadic în discursul narativ scris (în nara iunea istoric , cronica sportiv , necrolog, roman), f r îns s fi p truns « l’oral des interactions verbales, pas plus que les genres textuels familiers de l’écrit électronique » (Bres 2012: 1728).

2.2.3.2. Începând îns din secolul al XIX-lea, COND se înregistreaz într-un alt tip de enun uri, cele apar inând discursului narativ, istoric i, în ultimele decenii, celuimediatic (v. 10, 11 i 12a):

(10) Par des compliments aussi bien placés que ses cadeaux, Bonaparte désarmacelui qui deviendrait bientôt son rival et son adversaire. (Bainville citat de Wagner / Pinchon 1991: 392).

(11) Les jupes étaient déjà courtes, les idées le resteraient jusqu’à la fin de la décennie (Elle, 2737/juin 1998, 40 apud Korzen / Nølke 2001: 130).

(12a) L’été 43 chassa la petite famille de la maison aux toits d’ardoise. Beaucoup plus tard, les enfants regretteraient les cerisiers, les buissons drus où ils enfouissaient des cabanes, […]. Beaucoup plus tard, ils retraceraient, nostalgiques, les contours de la maison d’enfance (Chaix, Les Lauriers du lac de Constance, 1974, apud Bres 2012: 1723).

Astfel de ocuren e prezint urm toarele particularit i: (i) COND apare de aceast dat ca echivalent al unui perfect simplu (mai rar, ca

echivalent al unui perfect compus), al unui imperfect, al unui prezent istoric sau chiar al unui V tot cu valoare istoric , paradigme verbale cu care forma de COND poate comuta grosso modo (v. ex. 13 împrumutat de la Togeby 1982: 387) :

(13) Onze ans après, il [Napoléon] perdrait {perdit, perdait, perd, perdra} la bataille de Waterloo.

(ii) referirea temporal a predica iei marcat prin COND r mâne i de aceast datnedeterminat , îns pentru un interval temporal mult mai scurt, cu configurare doar în zona de [TRECUT]. Aceast indeterminare în [TRECUT] este punctat frecvent, dar nu obligatoriu, printr-un circumstan ial de anterioritate, cu valoare anaforic în raport cu Sit0, precum beaucoup plus tard, sub (12a), sau onze ans après, sub (13), îns niciodat de expresii cu pozi ionare simultan sau posterioar pe axa temporal fa de nunc enun iativ (v. 12b):

(12b) L’été 43 chassa la petite famille de la maison aux toits d’ardoise. Les enfants regretteraient les cerisiers *aujourd’hui / *dans les prochaines années(apud Bres 2012: 1724).

(iii) în cadrul acestui e afodaj narativ la [TRECUT], actul de enun are secundarpare c s-a diluat; în fapt, acesta s-a abstractizat (v. Bres 2012: 1725), putând s se traducmetalingvistic printr-o secven de tipul « et l’histoire nous a dit : ». Iat de ce, Bres (2012: 1727) consider c în astfel de ocuren e, enun area secundar « s’est grammaticalisée » chiar în morfemul de COND, care a devenit astfel (ad ug m noi) un marcator de forilocu ionar . În orice caz, acest reper enun iativ (extrem de subiectiv, c ci el traduce – a a cum s-a v zut (v. paragraful 2.1.3.1.) – punctul de vedere al locutorului original i nu pe


146

cel al locutorului-enun iator/subiectul vorbitor) nu este marcat explicit, ci este inferat pe baza cadrajului discursiv. Se ajunge astfel la calcularea rela iei de ulterioritate a procesului redat la COND mai degrab cronologic, i, prin urmare, sintactic plecându-se de la indiciul referen ial precedent. Aceast situa ie produce un efect de « mise en perspective » obiectiv , consemnat în mai multe gramatici ale limbii franceze, precum i impresia cformele de COND ar fi echivalente unui compartiment de trecut indicativ. Este îns doar o impresie, pentru c , în astfel de contexte, formele de trecut nu sunt apte s redea semnifica ia complet a COND. În func ie de caz, acele compartimente verbale de trecut nu fac decât s transpun o mic parte din semnifica ia COND: fie doar plasarea (de aceast dat , deictic ) în zona de [TRECUT] – situa ie valabil în cazul perfectului compus; fie doar indeterminarea temporal derivat din aspectul secant al imperfectului; fie un punct de vedere extern asupra procesului – rezultat din aspectul global al perfectului simplu, fie, în sfâr it, doar rela ia de ulterioritate, v zut tot în manier deictic , în cazul unui V istoric. În schimb, paradigma de COND de ine intrinsec toate aceste atribute. « Obiectivitatea » deriv de asemenea din efectul de sens urm tor: « istoria », în calitate de surs enun iativ , chiar dac vag i nedeterminat (f r contur), este totu i « autorizat », deci considerat provizoriu ca adev rat de c tre locutorul-enun iator. Acesta este motivul pentru care astfel de ocuren e ale COND nu accept o modalizare epistemic cu probablement sau peut-être (v. Korzen / Nølke 2001: 129-130).

2.2.3.3. Prin coroborarea datelor ob inute din analiza celor dou modalit i de configurare a VT din franceza contemporan se ajunge la creionarea urm toarelor tr s turi distinctive ale utiliz rilor temporale ale COND:

i. Predica ia afectat de forma simpl de COND prime te întotdeauna un ancraj referen ial (enun iativ i, prin urmare, temporal) în domeniul [TRECUTULUI], rela ia de ulterioritate activat la nivelul schemei discursive: [proces1 TRECUT

[ulterioritate] proces2] putând fi reperat în manier anaforic . ii. Plasarea evenimentului descris de forma verbal discutat r mâne nedeterminat

pe axa temporal ; în func ie de context, acesta poate fi anterior, posterior sau concomitent cu Sit0. Aceast indeterminare temporal poate afecta atât modalitatea enun ului cât i actul ilocu ionar (v. Vetters 2001 : 169-207). Altfel spus, procesul redat prin COND nefiind situat într-o tran precis de timp, este suspendat atât din propria-i actualitatea (actualitatea primar ), cât i din cea enun iativ . Pentru a-i acorda o valoare de adev r, i, prin urmare, pentru a-l plasa sub inciden a lui Sit0, este suficient ca, în func ie de context, formele (simple) de COND s fie înlocuite fie de V (v. structurile redate în DIR), fie de un anumit compartiment temporal de la indicativ (v. structurile calificate drept « istorice »).

iii. Turnurile calificate drept « istorice » atest capacitatea formei simple de COND de a func iona deja în franceza actual ca marcator anaforic de forilocu ionar , cu referire la [TRECUT].

Toate aceste particularit i contureaz deja o defini ie (v. infra corolarul) a VT care este valabil nu numai în cazul limbii franceze, ci î i g se te aplicabilitate la nivel tipologic romanic.

COROLAR: În toate ocuren ele catalogate drept VT din franceza contemporan , forma simpl de COND exprim doar ‘o rela ie semantic de ulterioritate fa de un punct/interval de reper, explicit sau implicit, care traduce un act de enun are


147

secundar, real sau fictiv’, f r s plaseze în mod riguros procesul pe axa temporali f r s aib o rela ie direct cu Sit0.

Aceste particularit i se suprapun în fapt peste definirea noematic a COND romanic (v. cap. introductiv al lucr rii), justificând utilizarea paradigmei corespondente la nivel de expresie în ocuren e de acest tip. Îns , în limba francez , cantonarea formei simple de COND în aceste tipare discursive în care situeaz procesul afectat în ulterioritate nu fade momentul enun rii (a a cum se întâmpl cu forma de V), ci fa de un reper situat într-o tran temporal trecut , deci dep it , este rezultatul unui lung proces de regramatizarei re-analiz (care va fi prezentat detaliat în partea final a lucr rii), în urma c ruia se va

ajunge într-adev r la gramaticalizarea – începând din secolul al XVII-lea (probabil i sub influen a unei norme riguroase) – COND drept VT, respectiv, la gramatizarea VT (în sensul c de la o forma mentis se ajunge la o valoare gramatical ).

2.2.4. Configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limba spaniolcontemporan

i în castiliana modern , forma simpl de COND („el condicional simple/presente” sau forma în –ría) apare în cele dou tipare discursive decelate anterior în cazul limbii franceze, i.e., turnurile în DIR (v. 14), respectiv, cele în DIL (v. 15), pentru a actualiza VT:

(14) Pablo me dijo que vendría ayer / hoy / mañana / el lunes a las diez (apud Squartini 2004 a: 73) [COND cu valoare de VT în DIR].

(15) Dos días después moriría (RAE 2010: 451) [COND cu valoare de VT în DIL].

Dat fiind faptul c în toate aceste tipuri de ocuren e, COND din spaniol manifestacela i tip de comportament sintactico-semantic ca cel definit supra în corolar, nu vom lua în discu ie (în primul rând, din ra iuni obiective, legate de repetitivitatea i redundan a informa iilor în discursul nostru) decât aspectele care ne aduc elemente suplimentare pentru obiectivele propuse la începutul acestui subcapitol. A adar, în toate ocuren ele cu valoare de VT, forma simpl de COND desemneaz , ca paradigma echivalent din francez :

„[…] una situación posterior a otra pretérita, por lo que ha sido caracterizado como un „futuro del pasado” (POSPRETÉRITO en el sistema de Andrés Bello). Es, pues, un tiempo relativo y presenta puntos de contacto con el futuro como con el pretérito imperfecto” (RAE 2010: 449).

Cu alte cuvinte, aceast paradigm exprim în ocuren ele cu valoare de VT o rela ie semantic de ulterioritate fa de un punct/interval de reper, explicit sau implicit, care traduce un act de enun are secundar, real sau fictiv, f r s plaseze în mod riguros procesul pe axa temporal i f r s aib o rela ie direct cu Sit0. Asupra acestui din urm element (subliniat supra) din definirea comportamentului COND cu valoare de VT ne vom opri în cele ce urmeaz , pentru c , într-adev r, ceea ce ne ofer în plus investigarea situa iei din spaniol este tocmai o justificare a rela ion rii indirecte care se stabile te între predica ia afectat de forma în –ría i momentul T0 al situa iei de enun are.


148

Am v zut anterior (v. supra Tabelul nr. 8) c spaniola este singura dintre limbile romanice analizate în care forma simpl de V este rar întâlnit în structurile explicite (cele în DIR) în care este actualizat un VT (v. infra 16a) i, foarte rar (RAE 2010 nici nu men ioneaz astfel de ocuren e) în turnurile de acela i tip redate în DIL (v. infra 16b):

(16) a. Te asegurarán que te solucionarán el problema (RAE 2010: 468). [V cu valoare de VT în DIR].

b. Napoleón terminará sus días en la isla de santa Elena (www) [V cu valoare de VT în DIL].

Dincolo de anumite particularit i sintactico-semantice care caracterizeaz turnurile de actualizare a VT construite cu o form de V (ca de exemplu, obligativitatea unei forme regente de prezent, plasarea obligatorie a predica iei la V concomitent sau dup T0 etc.) diferen a fundamental dintre acestea – slab reprezentate în spaniol – i cele construite cu forma simpl de COND – cu mult mai frecvente –, ni se pare suficient de elocvent justificat în maniera propus de Alarchos Llorach (1992a: 139):

„La diferencia no se basa en la “actualidad”, sino en la perspectiva [s. n.]. En “Dijo que cantará” se configura distintivamente la sustancia de perspectiva del presente del hablate, mientras que en “Dijo que cantaría” la sustancia que queda conformada es la perspectiva de pasado o de no participación. Podrá decirse que cantará en “Me dijo que cantará” es una “metáfora temporal”, puesto que tal magnitud no aparece en su contexto habitual. Pero ello demuestra otra vez que el uso de una u otra perspectiva no depende del estilo indirecto: depende de la participación o enfoque del hablante” (Alarchos Llorach 1992a: 139).

A adar, utilizarea foarte rar a V în structurile în DIL cu valoare de VT demonstreaz c mutatis mutandis formele de COND de in o tr s tur suplimentar fa de cele de V, i anume, posibilitatea de a reda în manier implicit , gra ie semantismului lor intern, nu numai o rela ie de ulterioritate, ci i un act de enun are secundar. O a doua particularitate a formelor de COND spaniol (de fapt, este vorba de o caracteristic a limbilor iberoromanice, în general) în ocuren e cu valoare de VT, rezultnu din compararea paradigmei discutate cu o alt form verbal , ci chiar din studierea configura iei sale interne, mai precis, din studierea din punct de vedere aspectual a formei simple în raport cu varianta sa compus . Un astfel de paralelism scoate în eviden o caracteristic important a sistemului verbal al limbii spaniole, i anume men inerea intens a opozi iei de aspect [±ÎNCHEIAT] între formele simple i cele compuse. Transpunând aceast particularitate la studiul nostru de caz, vom observa c , asem n tor cu situa ia din limba francez (dar, spre deosebire de italian ), forma compusa paradigmei discutate se înregistreaz în mod normal i cu o mare frecven în contexte cu valoare de VT pentru a marca aspectul [+ÎNCHEIAT] al procesului exprimat de predica ia la COND (v. infra ex. 17). Cu alte cuvinte, forma compus de COND din spaniol nu „acapareaz ” zona de referire a [TRECUTULUI], a a cum se observ infra sub (18, 19 i 20) unde tot forma simpl de COND apare în structuri redate în DIL pentru a face referire la o situa ie plasat în [TRECUT]:

(17) a. Afirmaron que cuando llegara el invierno habrían recogido la cosecha (RAE 2010: 453).


149

b. Me prometió que el martes siguiente habría terminado el trabajo (RAE 2010: 469).

(18) Esa noche se había acostado sin llamar a Leticia Tineo. Mañana, se dijo, y notó que se excitaba otra vez. Leticia estaría durmiendo en la cama marimonial que su marido ya no compartía; pero también podía estar despierda en la oscuridad, acaso precuntándose por qué Santiago Álvarez no le devolvía la llamada (Belén Gopegui, La conquista del aire, Barcelona 1998: 83, citat de Squartini 1999: 76).

(19) Era feliz, aunque a vezes pensase cosas, como cuando se me ocurrió pensar si Tano sabría que yo era feliz o si me supondría desgraciado. Yo creo que sí sabía que yo era feliz. O quizá lo ignorase …. (J. García Hortelano, Gente de Madrid, citat de Muñiz 1984: 147).

(20) Y así seguía hablando de los trajes y costumbres del tiempo del Imperio, imaginándose que aún subsistiría todo y la Francia de hoy era como a principios de siglo (V. Blasco Ibáñez, La barraca, citat de Muñiz 1984: 147).

Din aceast a doua particularitate deriv un alt aspect specific pentru formele de COND cu valoare de VT din spaniol . Este vorba a adar de faptul c din cauza men inerii înc puternice a opozi iei aspectuale [±ÎNCHEIAT] între formele simple i cele compuse, opozi ia temporal nu este foarte bine conturat la nivel de expresie. Acesta este motivul pentru care el condicional simple apare înc rcat atât cu valori non-modale (v. supra ex. 14), cât i cu valori modale (v. infra ex. 21) nu numai în zona de referin a [PREZENT-VIITORULUI], ci i în zona de [TRECUT]:

(21) a. …¿y cómo lo borré? Pues, no sé … lo borrarías así … tocarías una tecla … (apud Squartini 1999: 73).

b. …¿yo no sé lo que pasó, lo que haría … (apud Squartini 1999: 73) {COND simplu cu valoare epistemic raportat la [TRECUT]}.

Aceast aptitudine a formei simple de COND din spaniol de a se putea plia pe toate cele trei tran e ale axei temporale, în toate tipurile de ocuren e, arat , în primul rând cparadigma în cauz nu este per se o form de [PREZENT-VIITOR], în ciuda faptului c , în general, în limbile romanice actuale cel mai mare num r de turnuri construite cu aceastparadigm sunt cele modale care indic o astfel de plasare temporal a predica iei. Totodat , acest din urm aspect dovede te i c modul de reprezentare a VT nu trebuie subordonat exclusiv unei perspective temporale, atâta vreme cât, a a cum au demonstrat pân în acest moment i COND (forma simpl ) din francez , i structura sa corespondentdin spaniol , procesul afectat de astfel de forme verbale în respectivele ocuren e poate fi plasat anterior, concomitent sau posterior lui T0. În concluzie, scurta prezentare a comportamentului semantico-func ional al formei în –ría din spaniol în enun urile cu valoare de VT probeaz ( i argumenteaz astfel) doucaracteristici importante din defini ia prezentat supra în corolar:

- pe de o parte, este vorba de faptul c între predica ia la COND i situa ia de enun are actual nu exist o rela ionare direct ; din aceast perspectiv , forma simpl de COND din spaniol func ioneaz , asemenea paradigmei echivalente din francez , ca un marcator de rela ie anaforic .

- pe de alt parte, posibilitatea de configurare a formei simple de COND în toate cele trei tran e temporale, [PREZENT], [TRECUT] sau [VIITOR], în toate tipurile de


150

ocuren e (modale sau non-modale), arat c : (i) în structurile cu valoare de VT, procesul afectat de paradigma discutat nu este plasat în mod riguros pe axtemporal , de c tre forma verbal ; (ii) atfel de ocuren e a a-zis „pur temporale” nu trebuie judecate (doar) în canonul pur temporal, deoarece semnifica ia pe care o vehiculeaz nu este aceea de plasare pur temporal a procesului – cu atât mai pu in de plasare obligatorie în [VIITOR] – ci ele exprim o rela ie de ulterioritate (logic , temporal , cauzal ) fa de o situa ie de enun are secundar , real sau fictiv , obligatoriu situat a adar „în trecut”.

2.2.5. Configurarea discursiv a „viitorului în trecut” în limba italiancontemporan

2.2.5.1. Preliminarii Diferen a dintre francez i spaniol , pe de o parte, i italian , pe de alt parte, se

situeaz în primul rând la nivel de expresie: în acest din urm sistem lingvistic romanic, COND trecut („il condizionale composto”, de tipul: avrei cantato) reprezint forma literarcare actualizeaz VT, cu titulatura, în lingvistica italian , de „futuro nel passato”. De altfel, a a cum am spus în mai multe rânduri, italiana este singura limb romanic care utilizeazforma compus de COND cu valoare de VT, în locul celei simple, sim it ast zi ca învechit (v. Salvi/Renzi 2010, II: 128). Aceast situa ie se observ în mod clar din compararea exemplelor prezentate infra sub (22) i (23) cu variantele lor de traducere în francez i în spaniol :

(22) Paolo mi disse/ha detto che sarebbe venuto (*verrebbe) ieri / oggi / domani / il giorno succesivo (apud Squartini 2004a: 77).

(fr.) « Paul a dit qu’il viendrait le lendemain/aujourd’hui/demain ». (sp.) « Pablo me dijo que vendría ayer/hoy/mañana/ al día siguiente ».

(23) Il giovane fu costretto a lasciare il paese. Sarebbe tornato solo dopo vent’anni (Renzi et al. 1991, II: 127) [COND composto cu valoare de VT în DIL]. (fr.) « Le jeune homme fut obligé de quitter son pays. Il n’y rentreraitqu’après vingt ans ». (sp.) « El joven fue obligado a dejar el país. No volvería hasta dentro de veinte años ».

Bineîn eles c o astfel de stare de fapt a atras de mult vreme aten ia cercet torilor109 care au încercat s justifice acest tip de func ionare a formei compuse de COND – i, totodat , incompatibilitatea formei simple în astfel de ocuren e –, într-un cuvânt, s-au preocupat de acest tr s tur care particularizeaz italiana în cadrul Romaniei occidentale.

109 O list a cercet rilor care s-au preocupat de acest aspect specific gramaticii limbii italiene este urm toarea: Mourin (1956), Leone (1962), Masreliez (1963), Ondrá ek (1965), Herczeg (1963; 1969), Henrichsen (1971), Välikangas (1972) – cita i de Nilsson-Ehle (1973: 178), respectiv, Esser (1926), Goggio (1922), Brambilla Ageno (1964), Savi (1963; 1966; 1968), Puglielli/Ciliberti (1974), Hilty (1976), Radanova-Kusceva (1985; 1987), Radanova-Kusceva/Kitova-Vasileva (1985); Maiden (1995; 1996) – ad uga i de Squartini (1999: 57-82).


151

În acest scurt paragraf, nu ne propunem îns s realiz m o descriere asupra direc iilor care se prefigureaz în literatur în leg tur cu acest subiect110, ci, pornind de la principalele particularit i sincronice i diacronice specifice modalit ilor de actualizare a VT în limba italian , vom continua creionarea «portretului noematic» al VT i al modalit ilor sale de expresie în cadrul tipologic romanic, exprimându-ne totodat i punctul de vedere cu privire la comportamentul semantico-func ional pe care îl manifestparadigma COND (forma simpl i cea compus ) în cadrul acestui sistem lingvistic.

2.2.5.2. Condizionale semplice versus condizionale composto i exprimarea „viitorului în trecut” în istoria limbii italiene

În primul rând, ne vom opri asupra particularit ilor rezultate în diacronie i vom aminti c în italiana antic , ca în franceza i în spaniola modern , forma simpl de COND era principala modalitate de exprimare a VT:

(24) Maestro Taddeo leggendo a’ suoi scolari in medicina, trovò che chi continuo mangiasse nove dì petronciano [= melanzana] diverrebbe matto (Novellino, edi ia Segre, XXXV, citat de Renzi et. al. 1991, II: 128).

(25) Renzo, vedendo che non ne caverebbe altro, seguitò la sua strada, più contristato (Manzoni, I promessi sposi, cap. XXXIII, citat de Renzi et. al. 1991, II: 128).

(26) Un disgusto gagliardo come una nausea e un odio quasi selvaggio gli si levarono dalle radici dell’essere, s’egli pensava che anche per quella notte giacerebbe con la donna sul medesimo guanciale e ascolterebbe nell’insonnio il respiro della dormiente e sentirebbe l’odore e il contatto della carne accaldata ... . (G. D’Annunzio, Il trionfo della morte, citat de Renzi et. al. 1991, II: 128).

Dup cum se poate deduce i din exemplific rile anterioare, înlocuirea formei simple cu varianta compus a aceleia i paradigme verbale a fost un proces îndelungat i gradual a c rui origine s-ar afla (v. Squartini 1999: 61) în limba vorbit din Toscana. În orice caz, exist m rturii datând din sec. al XVI-lea care atest coexisten a acestor doutrepte temporale ale COND în ocuren e cu valoare de VT. Aceast situa ie pare s se fi prelungit pân prin secolul al XVIII-lea. Începând îns din secolul al XIX-lea – situa ie care se continu i în prezent –, forma simpl de COND se înregistreaz sporadic, numai „[…] comme archaïsme, « negli scrittori in vena di classicheggiare »” sau „sous la plume de quelque lycéen appliqué qui sait son manuel de grammaire” (Nilsson-Ehle 1973: 179). Acest proces de înlocuire a formei simple de COND cu cea compus în ocuren ele în care este actualizat VT ar fi putut fi determniat (v. Squartini 1999: 57-82):

- fie de tendin a general spre analitism, vizibil marcat în arealul limbilor romanice; - fie de tendin a de neutralizare a opozi iei aspectuale [±ÎNCHEIAT]111 între forma

simpl i cea compus a COND din italian (cf. infra (27a) cu (27b)), tendin care pare s nu se justifice atâta vreme cât o astfel de opozi ie nu se manifest cu o a a

110 O prezentare critic în acest sens se g se te deja în Squartini (1999). 111 Aceast tendin de anulare a opozi iei aspectuale dintre cele dou compartimente ale COND ar putea, la rândul ei, s fie interpretat ca o consecin a tendin ei mai generale de trecere la forme analitice.


152

de mare vigoare în cadrul compartimentelor verbale echivalente ale altor sisteme lingvistice romanice (francez i, mai ales, spaniol ).

(27) a. Et la seule idée qui la retint à la vie fut, après un certain temps, que le temps passait … Le temps ètait le seul remède: il passait. Quand le temps aurait beaucoup passé, mais beaucoup, Jean-Marie reviendrait repeupler cet insipide désert (R. Boylesve, Élise, citat de Squartini 1999: 60).

b. E la sola idea che la tenne in vita fu, dopo un certo tempo, che il tempo passava …. Il tempo era l’unico rimedio: passava. Quando molto tempo sarebbe passato, ma molto, Jean-Marie sarebbe ritornato a popolare questo insipido deserto (Squartini 1999: 60).

Compararea variantei în francez de sub (27a) cu traducerea echivalent în italiande sub (27b) arat într-adev r c în aceast ultim variant nu se observ aceea i alternanîntre forma simpl i cea compus a a cum se poate vedea sub (27a), deoarece COND composto este în italian forma „[…] ugualmente usata sia per indicare un semplice futuro nel passato, chei il futuro nel passato indicante compiutenzza” (Squartini 1999: 59).

- fie de înc rc tura modal a VT care este o form hibrid ce penduleaz între temporalitate i modalitate. Prin urmare, dintre variantele de actualizare ale VT, COND composto ar trebui considerat o form verbal marcat [+obiectiv] (în sensul c traduce un grad sc zut de implicare a subiectului vorbitor fa de con inutul propozi ional asertat) în raport cu forma sa simpl care exprim un VT subiectiv (deci, o implicare major a locutorului enun ului original). Favorizarea COND composto ca form de expresie a VT deriv , se afirm în literatura de specialitate, din faptul c limba italian pare s prefere exprimarea cu un înalt grad de obiectivitate. Aceast justificare de natur modal este oarecum contradictorie atâta vreme cât la nivelul dihotomiei dintre COND i formele de V utilizate non deictic, în contexte de tipul futuro degli storici/futuro retrospettivo, prima paradigm este considerat forma de expresie marcat [+subiectiv], în timp ce V apare ca fiind forma de expresie marcat [+obiectiv].

O pozi ie intermediar – lansat de Ageno Brambilla (1964: 346-353), sus inut de Radanova Kusceva (1985; 1987) i dezvoltat de Squartini (1999) – care pare s justifice într-adev r necesitatea înlocuirii formei simple de COND cu cea compus în ocuren ele din italian cu valoare de VT, este cea a unei re-interpret ri din perspectiv temporal a unei opozi ii la origine modal . Altfel spus, de la opozi ia ini ial non ireal vs. irealpertinent pentru formele de COND din italiana antic s-a trecut treptat la actualizarea opozi iei inactual vs. non-inactual care materializeaz o reprezentare mult mai concret , cel pu in din perspectiva orient rii sale spre temporalitate112. Rezultatul, vizibil în limba modern , a fost, în fapt – a a cum demonstreaz foarte conving tor M. Squartini (1999: 57-82) –, pierderea tr s turii [+TRECUT] de c tre forma simpl , situa ie observabil din imposibilitatea combin rii acesteia (de exemplu, în structuri ipotetice) cu adverbiali de fixare pe axa temporal în zona anteriorit ii (cf. (28a) cu (28b)):

112 Pe scurt, în italiana antic COND composto marca ini ial valoarea modal POT slab sau „POT în trecut” din gramaticile tradi ionale, în timp ce VT ap rea actualizat, cum am v zut deja, de COND, forma simpl (v. Squartini 1999: 68-69). Acest tip de evolu ie va fi discutat în partea a II-a a lucr rii, în cap. al II-lea.


153

(28) a. Paolo verrebbe *ieri/oggi/domani, se potesse. b. Paolo sarebbe venuto ieri/oggi/domani, se avesse potuto (Squartini 1999:

70).

2.2.5.3. Comportamentul sintactico-semantic i distribu ia formelor de actualizare a „viitorului în trecut” în limba actual

Dac pân în acest moment ne-am orientat aten ia asupra explic rii (prin împletirea datelor diacronice cu cele sincronice) particularit ii de expresie i de reprezentare a VT în italian în raport cu restul limbilor romanice occidentale, în continuare vom analiza detaliat comportamentul sintactico-semantic i distribu ia formelor de actualizare a VT în italiana contemporan . Un astfel de studiu are drept scop confirmarea i justificarea tr s turilor anun ate anterior în definirea noematic a VT. Din aceast perspectiv , amintim în primul rând – chiar cu riscul de a ne repeta (v. i supra nota nr. 18) –, c deosebirea – discutat pân în acest moment – dintre italian i

celelalte limbi romanice occidentale nu mai are pertinen în registrul vorbit, colocvial, acolo unde, i în italian , ca în francez , spaniol sau român , VT poate fi actualizat i de imperfectul indicativ:

(29) Mi ha giurato che partiva il giorno dopo (Renzi et al.1991, II: 127). Imperfectul indicativ se înregistreaz ca modalitate de expresie a VT înc din italiana antic , împreun cu forma simpl de COND (v. infra ex. (30)) care dateaz din sec. al XII-lea:

(30) egli gli rispose che non vi poteva andare, ma egli vi manderebbe il suo nipote(apud Nilsson-Ehle 1973: 178).

Utilizarea (panromanic ) acestei trepte temporale a indicativului în astfel de ocuren e cu valoare de VT poate fi explicat în maniera propus de Renzi et al. (1995, III: 320):

„Così come il Presente, Tempo deittico, può essere usato anche per indicare un evento posto nel futuro deittico, l’Imperfetto, che si può interpretare come «presente nel passato», può essere usato per indicare un evento posto nel futuro rispetto a un tempo del passato” (Renzi et al. 1995, III: 320).

Revenind îns la distribu ia la nivel discursiv a celor dou paradigme, gramaticile limbii italiene ne ofer o informa ie cu adev rat pre ioas atunci când arat c imperfectul indicativ care apare în actualiazarea VT trebuie s se supun anumitor constrângeri. Astfel, în afara restric iilor diamezice, acest din urm paradigm verbal exprim VT exclusiv în structuri dependendente (care expliciteaz – adesea cu ajutorul unor verba dicendi –, actul de enun are secundar, adic punctul/intervalul de reper al situa iei/evenimentului exprimat prin predica ia din subordonat (v. infra 31)):

(31) Fido si allontanò. Non lo avrei rivisto (*non lo rivedevo) mai più (Renzi et al.1991, II: 127).


154

Prin urmare, faptul c imperfectul indicativ nu poate fi utilizat în structuri implicite cu valoare de VT, înseamn c în astfel de ocuren e, acesta nu func ioneaz ca o paradigmverbal egal cu cea a COND (composto). Cu alte cuvinte, COND (composto) mai are în plus o tr s tur care îi permite s apar ca modalitate de expresie marcat a VT în italiani, mutatis mutandis, în arealul limbilor romanice occidentale. Aceast tr s tur

„suplimentar ” a fost deja anun at odat cu investigarea ocuren elor echivalente din limba francez i iat c ea este acum confirmat i de distribu ia i func ionarea formelor de COND (composto) din italian . Este vorba a adar de faptul c paradigma COND (simplu sau compus) romanic reprezint per se un marcator de rela ie anaforic apt s actualizeze o rela ie semantic de ulterioritate fa de un punct/interval de reper, explicit sau implicit, care traduce un act de enun are secundar, real sau fictiv, f r s aib o rela ie direct cu Sit0. O alt particularitate manifestat de formele de COND (composto) în limba italiancontemporan este aceea c în anumite contexte în care evenimentul/situa ia descris( ) la COND (composto) se plaseaz la dreapta fa de Sit0, ace(a)sta (v. supra predica ia: sarebbe venuto) „[…]assume un particolare valore modale, quello della controfatualità […]” (Renzi et al. 1991, II: 129). Astfel, un enun ca cel de sub (22), Paolo mi disse/ha detto che sarebbe venuto domani – poate primi complet ri de tipul celor de sub (32a sau 32b):

(32) a. Come potevo sapere che era qui già da tre giorni! b. E allora ho organizzato una festa in suo onore (Renzi et al. 1991, II: 129).

Mai mult, în literatura de specialitate este men ionat faptul c în italiana actual , în anumite situa ii discursive, COND composto neutralizeaz sub aspect func ional « deux catégories très bien distinguées dans les autres langues romanes: 1. l’irréel du passé et 2. le futur du passé » (Hajrullam 2007: 9). În aceea i ordine de idei prin care dorim s subliniem de altfel contaminarea temporalului cu modalul la nivelul tunurilor în care este actualizat un VT, trebuie amintit i c , în limba actual : (i) în anumite ocuren e, COND (composto) poate alterna cu imperfectul conjunctiv (v. 33):

(33) a. Speravo che tornasse in tempo. b. Speravo che sarebbe tornato in tempo (apud Renzi et al. 1995, III: 320).

(ii) în alt tip de ocuren e, COND (composto) poate fi înlocuit de perifraza (la origine, modal ) cu sens prospectiv dovere + infinitiv – situa ie observabil infra sub (34) i (35)113:

(34) Le cose che dovevano verificarsi di lì a poco ci lasciarono col fiato sospeso(Renzi et al. 1991, II: 127).

113 Ca în francez , perifraza dovere + infinitiv ar putea fi considerat ca actualizând un VT obiectiv(v. în acest sens, Nilsson Ehle 1973: 183). Îns , a a cum arat Squartini (1999: 65), o distinc ie în termenii VT obiectiv vs. V subiectiv este mai greu de demonstrat i poate conduce la rezultate contradictorii, dat fiind num rul mare de paradigme prospective pe care le implic în diacronie acest limb (V simplu, perifraza dovere + infinitiv, COND simplu, COND composto) în actualizarea VT. Aceast observa ie nu anuleaz totu i constatarea c o slab nuan modal pare sexiste în toate tipurile de ocuren e în care este exprimat VT.


155

(35) Mi sposai a diciott’anni e tutto avrei potuto prevedere fuorché il cambiamento che più tardi doveva verificarsi nel carattere di Caterina (Moravia, Racconti romani, p. 251, citat de Nilsson Ehle 1973: 183).

Aceast a doua particularitate – care a a cum am mai spus subliniaz în primul rând ideea de contaminare general a temporalului cu modalul în definirea noematic a VT –, confirm faptul c :

(1) în astfel de turnuri COND romanic (fie simplu, fie compus) nu face referire directla Sit0 i nu plaseaz în mod riguros procesul pe axa temporal , deci este o formverbal cu func ionare anaforic care poate fi completat informa ional de adverbe i/sau expresii de fixare pe axa temporalit ii deictice;

(2) simpla plasare în ulterioritate a evenimentului redat la COND fa de punctul/intervalul de referin coroborat cu indeterminarea evenimentului în raport cu Sit0 sunt paramentrii care determin posibilitatea de exploatare modal a ocuren elor de acest tip ale paradigmei discutate.

Pornind de la aceast nuan subtil de existen a unui tip special de modalizare la nivelul turnurilor cu valoare de VT, construite cu forma compus de COND, mai trebuie ad ugat i c , în structurile raportate (frecvent unui verba dicendi) de tip eviden ialo-cita ional, forma compus a COND este singura care apare în cazul în care sursa raportoare nu se plaseaz în simultaneitate cu T0, ci într-un anumit moment din [TRECUT] (cf. (36a i, mai ales, b) cu (37a, b)):

(36) a. Il « Corriere » dice che non ci sarebbero vittime (Renzi et al. 1991, III: 459).

b. Il « Corriere » dice che non ci sarebbero stati bombardamenti negli ultimi tre giorni (Renzi et al. 1991, III: 459).

(37) a. Il « Corriere » diceva che non ci sarebbero state vittime(Renzi et al. 1991, III: 459).

b. Il « Corriere » diceva che non ci sarebbero stati bombardamenti negli ultimi tre giorni (Renzi et al. 1991, III: 459).

Prin compararea exemplelor (36a) cu (36b) se observ c în structurile eviden ialo-cita ionale dependente de o form de prezent, distribuirea celor dou forme ale COND se face înc în func ie de parametrul aspectual [±ÎNCHEIAT]. În schimb, din confruntarea variantelor (a i b) prezentate sub (37) se observ c atunci când verbul regent al unei structuri eviden iale este la [TRECUT], opozi ia aspectual nu mai este relevant , iar COND composto este unica form admis . Acest comportament sintactico-distribu ional dovede te o dat în plus c în italian , forma simpl de COND se poate raporta la o altsurs , diferit de cea a locutorului enun iator, cu condi ia ca aceast s nu fie dep it , inactual (deci, plasat în tran a temporal de [TRECUT]). Prin urmare, modalit ile de actualizare a VT în limba italian actual – care se prefigureaz ca un caz aparte la nivel tipologic romanic –, se relev deosebit de importante pe de o parte, în ceea ce prive te creionarea „portretului” noematic al VT i, pe de altparte, pentru exemplificarea diferitelor grade de gramatizare pe care paradigma verbal a COND o prezint în cadrul fiec ruia din cele patru sisteme lingvistice romanice investigate. Se observ c în cadrul acestui sistem lingvistic forma compus de COND acapareaz deja întreaga zon a [TRECUTULUI] (ceea ce este în acord cu tr s turile sale temporalo-aspectuale originare), atât în exprimarea VT, cât i în actualizarea unor valori


156

modale (precum cele de tip eviden ialo-cita ional). Pierzându- i referin a în domeniul de actualizare al [TRECUTULUI], COND simplu î i restrânge zona de func ionare i devine o paradigm complet modal , a a cum se poate vedea i din sinteza de mai jos – v. infra Tabelul nr. 10).

TREPTE TEMPORALE ALE COND

UTILIZ RI TEMPORALE (VT)

UTILIZ RI MODALE

Raportare Prezent Trecut Prezent Trecut Condizionale semplice - - + - Condizionale composto - + + +

Tabel nr. 10 Distribu ia formelor de COND în italiana contemporan între ocuren ele temporale i/sau modale

2.2.6. Configurarea lingvistic a „viitorului în trecut” în limba româncontemporan

Studierea modalit ilor de actualizare a VT în limba român ar putea s ne ofere r spunsuri la urm toarele întreb ri: « De ce COND din limba român nu (mai) este apt sexprime VT? », dar i « Care sunt caracteristicile modalo-aspectuo-temporale ale structurilor pe care acest sistem lingvistic le implic în exprimarea VT? ». Altfel spus, confruntarea datelor existente pân în acest moment cu cele oferite de limba român ar putea s aduc elemente noi atât în ceea ce prive te definirea noematic a VT, cât i pentru o abordare unitar a COND cu valoare de VT în limbile romanice occidentale.

În literatura de specialitate (v. Coene / Tasmowski 2006: 321-340; D’Hulst / Coene / Avram 2004: 355-376), este semnalat uneori ca o curiozitate lingvistic faptul cromâna nu marcheaz VT la nivel de expresie cu ajutorul formelor de COND, a a cum s-a v zut anterior în cazul francezei, spaniolei sau al limbii italiene. O astfel de situa ie, mutatis mutandis, „panromane sauf roumain”, conduce la etichetarea fenomenului studiat ca particularitate a limbii române i, în general, a limbilor din aria balcanic , care s-ar datora, în principal, unei slabe manifest ri a consecutio temporum. În fapt, la nivel metodologic, dincolo de aceast sumar caracterizare, o investigare atent a fenomenului discutat este aproape inexistent . În perspectiv romanic , româna apare a adar singular în ceea ce prive te exprimarea VT prin faptul c nu prezint un morfem special (gramaticalizat) care stranspun în [TRECUT] viitorul deictic i utilizeaz formele prospective de care dispune (cu alte cuvinte, trei dintre cele patru forme de viitor deictic) în ambele planuri, cel al discursului i cel al nara iunii/povestirii.

Obiectivul principal al acestui subcapitol este acela de a analiza func ionarea aparent nediferen iat a turnurilor prospective utilizate în limba român ca timpuri de rela ie fie în subordonate, fie în exprimarea retrospectivelor istorice i, în consecin , de a explica, a a cum am afirmat ini ial, incompatibilitatea COND cu astfel de ocuren e. La o prim vedere, confruntarea paralel a comportamentului V canonic i a perifrazei avea + conjunctiv în zona pur temporal , scoate în eviden , pe de o parte, o dezvoltare (specializare) a tr s turilor semice temporalo-(aspectuale) în cazul primului compartiment verbal, i, pe de alt parte, preferin a marcat a limbii române pentru structurile sintagmatice mai ales acolo unde complexitatea conceptual atinge grade maximale (vom vedea c turnura avea + conjunctiv este singura specializat în redarea semnifica iei de „ultérieur du passé”).


157

2.2.6.1. Inventarul formelor În actualizarea VT, limba român implic (în afara perfectului compus i a imperfectului indicativ)114 trei din cele patru forme de V deictic: forma canonic (= V-Tipul 1), respectiv V-Tipul 3 i V-Tipul 4, a a cum se observ i din exemplele urm toare (v. 38b, 39b, c i 40b):

(38) a. Paul spune (ast zi) c va veni (ast zi / mâine / peste o lun ). b. Paul a spus (ieri / acum o lun ) c va veni (*ieri /azi / mâine /peste dou s pt mâni).

(39) a. Paul spune (ast zi) c are s vin (ast zi / mâine / peste o lun ). b. Paul a spus (ieri / acum o lun ) c are s vin (*ieri / mâine / peste o lun ). c. Paul a spus (ieri / acum o lun ) c avea s vin (ieri /azi / mâine /peste dou

s pt mâni).

(40) a. Paul spune (ast zi) c o s vin (ast zi / mâine /peste o lun ). b. Paul a spus (ieri / acum o lun ) c o s vin (*ieri /azi / mâine /peste dou s pt mâni).

De i par, la prima vedere, identice semantic i func ional, formele de V utilizate în limba român în exprimarea VT se diferen iaz : (i) din punct de vedere al registrului, forma canonic înregistrându-se frecvent în limba literar , celelalte apar inând exprim rii colocviale, populare sau dialectale. (ii) din punct de vedere al comportamentului sintactic: dac forma canonic de V poate ap rea atât în independente, cât i în structuri subordonate, celelalte dou tipuri, construite cu conjunctivul verbului lexical, se înregistreaz cu semnifica ia de VT numai în cadrul structurilor explicite. (iii) din punct de vedere morfosintactic: func ionarea dihotomic discurs vs. nara iune/istorie este marcat doar pentru perechea: V-Tipul 3 – perifraza cu auxiliarul avea la imperfect (aveam, aveai, avea etc.) urmat de conjunctivul verbului lexical: are svin / avea s vin (v. supra ex. (39 a,b,c)). (iv) din perspectiva unor efecte de sens contextuale: forma canonic de V pare a fi conotat neutru din acest punct de vedere, celelalte dou tipuri de V se încarc uneori contextual cu nuan a de incertitudine, probabilitate, iminen , proximitate sau de atenuareilocutorie (v. i ex. 48 realizat cu perifraza avea + conjunctiv). F când abstrac ie de nivelul diastratic, vom studia în continuare comportamentul morfosintactic i semantic „aparent nediferen iat” al formelor de V (în special al V-Tipul 1) i al perifrazei avea + conjunctiv, recurgând adesea i la datele oferite de interpretarea pragmatic . În final, vom arunca o privire asupra incompatibilit ii cu lectura de VT a celei de-a doua form de viitor (oi + infinitivul verbului lexical = Foi sau V-Tipul 2), respectiv, ale formelor de COND.

114 Comportamentul morfosintactic i semantic al acestor acestor paradigme verbale nu face obiectul studiului de fa .


158

2.2.6.2. Viitorul canonic vs. turnura perifrastic avea + conjunctivul verbului lexical: dou forme de actualizare a „viitorului în trecut” identice?

2.2.6.2.1. Structura analitic „avea + conjunctiv”, incomplet gramaticalizat i cu un câmp de ac iune redus i condi ionat de prezen a unui R trecut/dep it, este singura form de expresie „transpus ” i, prin urmare, proprie pentru actualizarea VT în limba român contemporan . Aceasta:

„[...] exprim posterioritatea (ca i viitorul), având îns o distribu ie limitat – apare doar în contexte cu timpul de referin „trecut”, de aceea este denumit i viitorul în trecut” (GALR 2005, I: 441).

Din punct de vedere distribu ional, turnura perifrastic discutat poate func iona fie în structuri explicite (subordonate completive, relative sau circumstan iale) realizate în stil indirect, fie în redarea retrospectivelor istorice (structuri implicite apar inând stilului indirect liber):

(41) Carol I avea s scrie în acele zile c România e o ar neguvernabil (Uricaru 2003: 190).

(42) Nici un semn nu m preg tise pentru descoperirea pe care aveam s-o fac la amiaz (Transilvania Jurnal apud Uricaru 2003 : 190).

(43) Abia atunci am realizat eu c acest cântec avea s -mi schimbe oarecum via a(As 2003 apud GALR 2005, I: 442).

(44) Mult mai târziu micu a prin es avea s afle c ilustra bunic poet nu fusese deloc fericit de c s toria nepotului ei [...] cu superba Maria (As 2003 apud GALR 2005, I: 443).

A a cum reiese i din defini ia dat de GALR (2005, I: 441), dar i din exemplific rile anterioare, perifraza avea + conjunctiv este preferat în discursul narativ-istoric. O alt serie de exemple (v. 45-48) subliniaz frecven a de utilizare a sa i în discursul mediatic contemporan, oarecum în defavoarea V-Tipul 1:

(45) 1869 - Regele Carol a inaugurat primul tren care avea s circule în România, pe distan a Bucure ti (Filaret) - Giurgiu (www).

(46) Planul diabolic ce avea s schimbe lumea. Anders Breivik voia s îl asasineze pe cel mai puternic om al Planetei (www).

(47) La 14 martie 1881 avea s fie proclamat Regatul României, iar Prin ul Carol I de Hohenzollern era încoronat rege la 10 mai (www).

(48) „Cum avea s moar Stalin” [titlul unei c r i] (www).

În raport cu formele de V deictic, turnura cu auxiliarul la imperfect func ioneazdoar anaforic, iar sensul s u este adesea definit de adverbe sau de expresii deictice rela ionale (mult mai târziu, abia atunci, 1869, la 14 martie 1881 etc.). Func ionarea sa exclusiv anaforic se observ i din selec ionarea formelor temporale de trecut cu care poate fi coocurent . Avea + conjunctiv poate depinde de o form verbal aflat la perfect compus, imperfect sau mai mult ca perfect, îns este incompatibil cu un perfect simplu (v. infra ex. 49), datorit rela iei foarte strânse pe care aceast din urm paradigm verbal o are în limba român cu momentul situa iei de enun are:


159

(49) *Paul spuse c avea s vin (ieri / ast zi / mâine / peste dou minute).

Pe de alt parte, referirea obligatorie la un R situat în [TRECUT] a perifrazei avea + conjunctiv este subliniat i de posibilitatea combin rii sale cu expresii folosite deopotrivpentru fixarea pe axa temporal a unui proces anterior actului comunic rii (v. 50):

(50) Paul a spus (alalt ieri) c avea s plece ieri / *c va pleca ieri.

A adar, chiar i în lipsa oric rui alt element contextual de fixare pe axa temporal(adverbe, expresii deictice rela ionale), procesul afectat de structura perifrastic avea + conjunctiv r mâne puternic ancorat fa de R, dar indeterminat atât sub raportul plas rii temporale, cât i în ceea ce prive te rela ionarea sa cu Sit0. Trebuie observat totu i c prin inser ia turnurii avea + conjunctiv în structuri dependente se exploateaz mai degrabcaracterul [+indeterminat din punct de vedere temporal] al procesului, diferitele elemente contextuale încercând s îl „fixeze” în posterioritate fa de punctul/intervalul de reper (exploatare a adar a „vectorului înainte”). În cazul structurilor implicite (v. redarea retrospectivelor istorice), caracterul polifonic al DIL permite exploatarea, mai degrab , a celei de-a doua compozante noematice a VT, [+proces indeterminat în raport Sit0], de aceast dat , nu în sensul de plasare temporal , ci mai degrab , de pozi ionare pe axa aspectuo-modal : i. e., perspectiv deschis asupra unei actualit i dep ite (uneori cu efectul de prelungire i „invadare” a momentului enun rii) i neimplicare a enun iatorului(naratorul raportor). În exemplul (44), reluat sub (51), aceast indeterminare temporal , dar i aspectuo-modal , subliniat contextual de sintagma adverbial mult mai târziu, este

gradual diminuat dac perifraza avea + conjunctiv este înlocuit cu alte morfeme temporale din zona [TRECUTULUI]:

(51) Mult mai târziu micu a prin es avea s afle / a aflat, afl , afla, aflase c ilustra bunic poet nu fusese deloc fericit de c s toria nepotului ei [...] cu superba Maria (As 2003 apud GALR 2005 I: 443).

Aceste aptitudini prototipice ale perifrazei analizate sunt rezultatul corobor rii tr s turii aspectuale [-PERFECTIV] cu semnifica ia temporal a imperfectului, un timp care, spre deosebire de alte paradigme din zona [TRECUTULUI], comport simultan tr s tura specific [+Simultaneitate fa de un alt proces situat în TRECUT] i [+Anterioritate fa de T0]. În perspectiv pragmatico-enun iativ , utilizarea perifrazei avea + conjunctiv, în special în DIL, aduce un plus de obiectivitate enun ului asertat: naratorul-raportor lasimpresia c exprim o predic ie, „un fel de anun profetic” (cf. âra 2009: 147-154), ca i cum ar fi conectat la curgerea fireasc (= „necesitate alethic ” lato sensu, în interpretarea propus de Kronning 2001: 251-276 pentru modalul devoir) a evenimentelor în istorie, dar f r a interveni în desf urarea sau în evaluarea lor. Dac dore te s fac acest lucru, poate alege unul din morfemele temporale enumerate anterior în (51). Prezen a acestei perifraze în limba român nu trebuie s surprind , pentru c i în limbile romanice occidentale, COND cu valoare de VT este concurat (cum s-a v zut supra) de structuri asem n toare, construite cu imperfectul unor verbe la origine modale sau de mi care, urmate de infinitivul verbului lexical: iba a + infinitiv (în spaniol ), avait à + infinitiv / allait + infinitiv / devait + infinitiv (în francez ) sau doveva + infinitiv (în


160

italian ). Mai mult, raportate la ocuren ele COND cu valoare de VT, perifrazele discutate sunt catalogate ca marcatori ai unei posteriorit i obiective (v. Korzen / Nølke 2001: 130-131 pentru limba francez , Nilsson-Ehle 1973: 183, pentru limba italian ). Distinc ia dintre un VT obiectiv i un VT subiectiv, altfel spus, dintre COND temporal i perifrazele în cauzeste, în limbile romanice occidentale, aceea dintre o predic ie apar inând delocutorului / personajului povestirii / subiectul regentei, deci apar inând lui L, i ideea unei rezolv ri v zute prin prisma destinului, a legii, a cursului firesc al evenimentelor.

2.2.6.2.2. Un comportament aparent nediferen iat la nivel semantic i func ional se înregistreaz i în cazul V-Tipul 1, dup cum afirm Uricaru (2003: 190):

„Folosirea celor dou posibilit i de indicare a posteriorit ii în Trecut: Viitorul deictic i Perifraza cu Impf. [Imperfect], pare s nu se supun unor reguli de distribu ie diferen iat . Op iunea pare s depind numai de locutor, care decide asupra perspectivei din care evenimentele vor fi considerate (s.n.). În cazul posteriorit ii în Trecut, mijloacele folosite indic un ancoraj temporal, f r a da informa ii despre realizarea sau nerealizarea evenimentului exprimat [...]. Perifraza cu Imperfect e întâlnit mai frecvent în texte narative, f r îns „a periclita” pozi ia Viitorului. R mâne de v zut dac perifraza va fi acceptat de sistemul lingvistic ca „trecut posterior” sau ca „viitor în trecut”, [...]” (Uricaru 2003: 190).

Cu toate acestea, sub raportul frecven ei i al distribu iei ocuren elor, trebuie men ionat faptul c româna prefer – ca i în cazul transpunerii raporturilor de simultaneitate i de anterioritate – p strarea formelor deictice de V (în special a tipului canonic), în detrimentul structurii perifrastice avea + conjunctiv în contextele redate în DIR (v. 52, 53, 54, 55):

(52) Actuala putere anun a în 1996 c va aduce la guvernare 15000 de speciali ti. S-a v zut c promisiunea nu avea acoperire (22: 37/2000, apud Uricaru 2003: 190).

(53) Dup patru ani de pa nic domnie, într-o zi de var a anului 1752, Grigore Vod Ghica va c dea bolnav la pat (GALR 2005, I: 444).

(54) tiam c de cealalt parte voi g si casa podariului (Sadoveanu, O.I. 89, apud GA 1963, I: 240).

(55) Pe 10 septembrie, Iga spunea c MAI va avea cu 10.000 de oameni mai pu ini în 2011. (www).

(56) Amy Winehouse a declarat, într-un interviu acordat cu ani în urm publica iei The Wrap c , probabil, va fi g sit moart într-un an , în zece ani. (www).

i de aceast dat , coroborarea temporalului [+POSTERIORITATE] cu tr s tura aspectual prototipic [-PERFECTIV] permite explicarea utiliz rii formelor de V în ocuren e tradi ional considerate ca deictic rela ionale: într-adev r, semnifica ia temporalde [proces posterior] r mâne valabil , dar acesta se aplic fie în raport cu un punct de reper diferit de T0, fie în raport cu T0, iar compozanta [-PERFECTIV] rezult prin inciden fade Sit0, sau, mai precis, prin inciden fa de momentul recept rii mesajului (v. supra ex. 52, 45, 56).


161

Spre deosebire îns de situa ia discutat anterior, se poate observa c la transpozi ia discursului direct în discurs indirect toate elementele deictice (pronume, adverbe) cedeaz , cu excep ia formei temporale (v. infra ex. 57 a, b):

(57) a. Paul a spus: „Eu voi pleca mâine, iar tu vei veni cu mine”. b. Paul a spus c el va pleca a doua zi i c tu vei veni cu el. Aceast situa ie demonstreaz i c în absen a oric rui reper contextual, func ionarea formelor de V cu valoare de VT este blocat . Un enun de tipul celui prezentat sub (52), de exemplu, este relevant pentru ambiguitatea stabilirii raportului temporal: în lipsa segmentului „S-a v zut c promisiunea nu avea acoperire”, evenimentul „va aduce la guvernare” poate fi judecat ca posterior în raport cu predica ia „actuala putere anun a în 1996”, dar nu nedeterminat fa de Sit0, ci concomitent sau posterior fa de acesta. Aceea i situa ie transpare i din (55) unde numai comportamentul anaforic al elementelor contextuale „pe 10 septembrie”, i, în special, „2011”, situeaz evenimentul „va avea cu 10.000 de oameni mai pu ini” în anterioritate fa de Sit0. Prin urmare, spre deosebire de turnurile construite cu perifraza avea + conjunctiv i în lipsa oric rui alt element contextual de fixare pe axa temporal (adverbe, expresii deictice rela ionale), plasarea evenimentului afectat de formele de V (V-Tipul 1, respectiv, V-Tipul 3 i, în special, V-Tipul 4) este redat nu numai ca posterioar fa de R, dar i plasat concomitent sau posterior fa de Sit0. De asemenea, în astfel de contexte, în ciuda comportamentului sintactic de timp relativ, V este singura form care pare s p streze semnifica ia originar absolut . A a cum se poate observa din (38) i (40), dar i din (58), sensul s u prospectiv originar anuleazcombina ia cu adverbiali sau expresii deictice cu referin în zona [TRECUTULUI], dar accept dependen a de o form verbal de perfect simplu (v. ex. 59): (58) * Paul a spus c va pleca/o s plece ieri. (59) Paul spuse c va pleca/o s plece peste dou minute.

Din punct de vedere pragmatic, comportamentul formelor de V în ocuren e cu valoare de VT subliniaz dominanta deictic a limbii române prin care se creeaz efectul de sens de apropiere a evenimentului fa de Sit0. Pentru Paul plecarea se plaseaz în [VIITOR] (evenimentul va pleca este posterior fa de evenimentul Paul a spus), iar în discursul indirect enun iatorul „respect ” în mod fidel perspectiva propus ab origine. Altfel spus:

„P strarea formei de Viitor ar putea fi interpretat ca un indiciu al faptului c [...] Timpurile în vorbirea indirect se raporteaz la centrul deictic originar (s.n.)” (Uricaru 2003: 82).

Totu i, ambiguitatea stabilirii raportului temporal (fie R > E > S, fie R > S > E) cumulat cu un puternic efect de sens de „contemporalitate a evenimentelor” ne determins consider m utilizarea formelor de V ca o perspectiv subiectiv de actualizare a VT. Ipoteza noastr este sus inut i prin testul inser rii operatorului modal probabil, coocurent doar cu formele de V, dar incompatibil cu turnura perifrastic avea + conjunctiv care p streaz înc sensul ini ial, originar, de „trebuin ” (cf. fr. j’ai à chanter), care exclude ideea de „probabilitate” (v. Iliescu 1999: 97-112):


162

(60) a. Paul a spus c va pleca probabil mâine pe la dou la Bucure ti. b. *Paul a spus c avea s plece probabil mâine pe la dou la Bucure ti.

Aceea i situa ie este exploatat discursiv i în exemplul (56) apar inând stilului jurnalistic, unde inser ia modalizatorului epistemic accentueaz gradul de certitudine al evenimentului prezis, marcând totodat o disociere la nivelul instan elor enun iative: de aceast dat , probabil trebuie pus în vocea personajului (locutorului originar L1) Amy Winehouse i nu a sursei – publica ia The Wrap (= L2) sau a naratorului raportor (= E).

Totu i, disocierea instan elor enun iative r mâne netransparent i destul de dificil de determinat. Aceast situa ie se datoreaz în mod special orient rii temporale prototipice de [PREZENT-VIITOR] a paradigmelor analizate (V-Tipul 1, respectiv, V-Tipul 3) care, spre deosebire de diferitele forme de COND utilizate în limbile romanice occidentale în astfel de turnuri, nu las s transpar „un effet de citation (du passé)” (Korzen/Nølke 2001: 129), efect vizibil îns în cazul turnurii avea + conjunctiv (v. supra ex. 42):

« En effet, le conditionnel présent se distingue du futur simple dans la mesure où - sans l’aide de compléments de temps ou d’autres indices contextuels - il n’est pas capable de spécifier la relation entre E et S » (Vetters 2001: 170).

De asemenea, faptul c în limba român , V canonic cu valoare de VT poate comuta în structurile dependente cu V-Tipul 4 i, frecvent, cu V-Tipul 3, morfeme prospective originar deictice, utilizate în redarea nuan elor aspectuale de /+proximitate/, /+iminen / sau a [PROBABILIT II PUTERNICE], sus in aceea i ipotez a unei perspective subiective de actualizare a rela iei de posterioritate din [TRECUT]. A a cum am v zut anterior, în limbile romanice occidentale, folosirea V sintetic ca echivalent al COND prime te, în general, o interpretare cvasi asem n toare cu cea a formelor corespondente din limba român : evenimentul descris la V este posterior lui R dar, în mod necesar, situat dup T0. Totu i formele sintetice de V apar, de obicei, în context trecut, dar numai (exceptând limba francez ) în corelare cu un prezent istoric. Astfel de turnuri sunt marcate stilistic, creând efectul de apropiere fa de Sit0 sau, mai degrab , fa de momentul recept rii (lecturare, audi ie etc.) enun ului – exploatare frecvent întâlnit în discursul mediatic, în special în cel audiovizual (datorat probabil confuziei formale i semantice dintre V i COND sintetic).

2.2.6.2.3. Dubla perspectiv de actualizare a VT – în limbile romanice occidentale cu ajutorul COND, în limba român prin diferitele variante de V –, este interpretat i ca manifestare inerent a structurii morfematice a respectivelor forme gramaticale. De exemplu, în limba francez , specificitatea enun iativ a formelor sintetice de COND rezult chiar din decriptarea morfemului -r-ai(s):

„Morphologiquement, le conditionnel est formé de deux affixes: -r qui procède de l’infinitif, et –ai(s) de l’imparfait. L’affixe –ai(s) situe dans le PASSÉ non le procès correspondant à l’événement (P), mais un point R à partir duquel est calculé ledit procès; l’affixe -r situe le procès P en ultériorité par rapport à R. Comparativement, le futur situe au moment t0 de l’énonciation un point R à partir duquel est situé en ultériorité le procès. On dira que le conditionnel est un ultérieur du PASSÉ, comme le futur est un ultérieur du PRÉSENT” (Bres 2010: 204).


163

În cazul limbii române, Coene/Tasmowski (2006: 335-339) consider c lectura de VT înregistrat atât în cazul tipului canonic de V, cât i pentru turnura avea + conjunctivse datoreaz , de asemenea, pozi iei ocupate de auxiliar în interiorul respectivelor sintagme verbale:

„We believe that in this type of constructions, both have and will are full verbs that have not been reduced to auxiliaries. They bear both tense and agreement markers and show overt agreement with the subject of subordinate clause” (Coene / Tasmowski 2006: 336).

A adar, utilizarea formelor pline ale auxiliarelor a vrea1 i a avea – adic , în calitate de marcatori nu numai ai categoriei persoanei i num rului, ci i ca morfeme temporale, – ar putea justifica utilizarea structurilor analizate ca timpuri de rela ie, dar i diferen ierea func ional a acestora fa de COND, al c rui auxiliar, puternic erodat la nivel formal, are statutul de « agreement marker bearing the person and number features of the subject » (Coene/Tasmowski 2006: 331). În cazul tuturor formelor de expresie a VT din limba român (atât structura perifrastic avea + conjunctiv, cât i V-Tipul 1, respectiv, V-Tipul 3), auxiliarele a vrea1 i a avea func ioneaz ca m rci temporale prospective care intr sub guvernarea operatorului de trecut din regent i selecteaz drept variabil evenimentul exprimat în subordonata completiv , în urm toarea configurare: VTRECUT [OPVIITOR [V] ]115 (apud D’Hulst/Coene/Avram 2004: 372):

„[...] whereas in Romance the future in the past readings follows from the inherent setting of R, S and E in the conditional, in Romanian they are the result of the future operator taking scope over the event expressed in the complement clause of a verb in the past” (D’Hulst/Coene/Avram 2004: 372).

Explicarea absen ei lecturii de VT în cazul formelor de COND din limba român , prin intermediul statutului auxiliarului care din cauza formei erodate nu mai reprezint un morfem temporal, poate fi o ipotez , îns nu suficient de pertinent , dup p rerea noastr . Amintim în acest sens c , de exemplu, în foarte multe ocuren e cu valoare de VT, atât V-Tipul 1, cât i structura perifrastic avea + conjunctiv sunt concurate de V-Tipul 4 (v. supra ex. 40 b i infra ex. 61, 62) al c rui auxiliar, redus la invarianta o, nu marcheaztransparent nici categoria gramatical a persoanei, nici pe cea a num rului sau a timpului.

(61) Gic Hagi a spus c o s fie managerul echipei, nu antrenorul. Acum nici nu poate s fie din moment ce nu este cu jucatorii zi de zi. (www.)

(62) Patronul OTV, Dan Diaconescu, a declarat asear , în emisiunea „Sub semnul întreb rii” difuzat de B1 Tv c , în curând, Partidul Poporului o s aib dou zeci de parlamentari (www).

Cu toate acestea, V-Tipul 4, considerat a fi forma de V cel mai mult gramaticalizat(Iliescu 2000: 437) i care se bucur de o mare frecven în limba vorbit actual , func ioneaz doar deictic. Mai mult, V-Tipul 4 apare ca substitut al V-Tipul 3 în special

115 În aceast optic , r mâne totu i dificil de explicat actualizarea VT prin formele V canonic în turnurile redate în DIL.


164

pentru persoanele a 3-a, a 4-a i a 5-a care « [...] ne sont point usuelles, étant bisyllabiques:are, avem, ave i s cânta i » (Iliescu 2000: 434). Consider m c odat încheiat procesul de gramaticalizare, opacitatea formal este fireasc , iar motivarea formei sub diferite aspecte devine aproape imposibil de decodat.

2.2.6.3. Incompatibilitatea Foi i a COND cu lectura de VT Din ansamblul formelor prospective de care dispune limba român , singura incompatibil cu lectura de VT este cea de tip Foi (sau V-Tipul 2) (structur analiticcompus din formele aferezate ale auxiliarului a fi i infinitivul verbului lexical):

(63) *Paul a spus (ieri / acum o lun ) c o veni (ieri / azi / mâine / peste dous pt mâni).

Incompatibilitatea acestui tip de V cu turnurile de exprimare a unui VT se poate explica prin recursul la semantismul s u general. Foi este o form de V conjectural i eviden ialo-inferen ial care func ioneaz doar deictic, traducând punctul de vedere al enun iatorului i nu pe cel al locutorului propriu-zis al enun ului asertat. Este specificregistrului popular i discursului interac ional. Rossari et al. (2007: 8) arat c semnifica ia eviden ialo-inferen ial a lui FoiG i, implicit, a formelor corespondente de V (Foi) se realizeaz în absen a oric rei surse, deci independent de un alt reper enun iativ, semnalând „une dissociation entre le constat et l’énonciation qui le suit” (v. i Iliescu 1999: 97-112) (cf. ex. 64 cu variantele de traducere în limba francez ):

(64) [Max nu e acas ]. O fi la cinema, o fi la ni te prieteni, o fi într-un bar… « [Max n’est pas là]. Peut-être qu’il est allé au cinéma, peut-être qu’il est allé

chez des amis, peut-être qu’il est allé boire un verre…/ *Il doit être allé au cinéma, il doit être allé chez des amis, il doit être allé boire un verre… » (apud Rossari et al. 2007: 8).

Aceste tr s turi intr în contradic ie cu definirea VT, un timp de rela ie definibil prin R. O alt modalitate de exprimare a inferen ei se realizeaz în limba român i prin formele de COND care, spre deosebire de Foi sau de FoiG, pot ap rea i în structuri dependente de un verb de atitudine propozi ional , a a cum se observ i din exemplul urm tor (v. ex. 65), dar f r a antrena lectura de VT a a cum am v zut c se întâmpl în limbile romanice occidentale:

(65) Paul a spus (ieri / acum o lun ) c ar veni (*ieri / azi / mâine / peste dous pt mâni).

În exemplul (65), rela ia de ulterioritate este de asemenea activat îns nu prin raportare la R (identificabil în predica ia Paul a spus), ci prin raportare la T0, ceea ce face posibil inserarea unor segmente de tipul celor redate sub [paranteze drepte] în (66), în fapt, modalit i explicite de decodificare a formei de COND fie spre o lectur eviden ial , fie spre una ipotetic :

(66) [Potrivit unor surse apropiate] Paul a spus alalt ieri c ar veni (*ieri / azi / mâine) [dac ar avea timp].


165

Diferen ierea dintre Foi (FoiG) i COND prezent (inclusiv CondG) rezult tocmai din aceast func ionare anaforic a celor din urm , din necesitatea raport rii lor la un punct/interval de reper. Pe de alt parte, absen a lecturii de VT în cazul ocuren elor COND în structuri ca cele din exemplul anterior apare din tensiunea raport rii lui R la Sit0. Din aceast perspectiv , glosarea exemplului (65) este urm toarea: Confruntarea spuselor lui Paul cu universul de credin al enun iatorului aduce un cuantum de ipotez asupra procesului p (absent în cazul structurilor care actualizeaz VT), care, v zut din exterior, determin efectul de sens [+distan are, +de-responsabilizare]. O astfel de confruntare între R i Sit0 nu are loc în cazul actualiz rii VT (cf. 67 a, b vs. 67 c), cu toate c , a a cum am ar tat mai sus, se poate face diferen ierea, sensibil i în plan func ional, între un VT obiectiv i un VT subiectiv. Compararea exemplelor (68 a, c) cu (68 b) demonstreaz în mod clar prevalen a raportului cu momentul enun rii atât în cazul V-Tipul 1 cât i a COND, spre deosebire de structura perifrastic avea + conjunctiv:

(67) a. *[Potrivit unor surse apropiate], Paul a spus c va veni. b. *[Potrivit unor surse apropiate], Paul a spus c avea s vin . c. [Potrivit unor surse apropiate], Paul a spus c ar veni.

(68) a. Paul a spus alalt ieri c va veni (*ieri/azi/mâine). b. Paul a spus alalt ieri c avea s vin (ieri/azi/mâine). c. Paul a spus alalt ieri c ar veni (*ieri/azi/mâine).

2.2.6.4. Înainte de concluzii În limba român , singura form de expresie specializat în actualizarea VT este perifraza avea + conjunctiv. Comportamentul s u morfosintactic i semantic este compatibil cu tr s turile noematice ale VT: perifraza discutat situeaz pe axa temporalun eveniment p2 posterior fa de un alt eveniment p1 i pe axa aspectuo-modal indic o perspectiv deschis asupra unei actualit i dep ite redate obiectiv (f r nici o implicare din partea enun iatorului/locutorului-narator). De aici, utilizarea sa frecvent în redarea retrospectivelor istorice sau în discursul mediatic contemporan. Folosirea formelor de V deictic cu valoare de VT reprezint o modalitate subiectivde deplasare spre un reper, altul decât T0, plasat în [TRECUT], marcând efectul de „contemporalitate a evenimentelor”. COND din limba român a pierdut aceast referire temporal la zona [TRECUTULUI]. Faptul c el transpune sau red o inferen sau func ioneaz în contexte eviden ialo-cita ionale, nu înseamn c nu se raporteaz la un R, dar acest R nu este „dep it”, ci este direct legat de S, îns non-actual. Confruntarea cu alte limbi romanice scoate în eviden predominan a deictic a sistemului verbal românesc, referin a temporal fiind filtrat direct sau indirect prin raportare la Sit0, în timp ce în francez sau în italian , de exemplu, aceast referire temporal este dubl , permi ând raportarea fie la Sit0, fie la un alt moment /interval diferit de T0.


166

2.2.7. Concluzii generale

Luând drept punct de plecare descrierea sincronic a articul rii discursive a VT în francez , spaniol , italian i român , am încercat s demonstr m în cadrul acestui subcapitol c : (i) atât COND din limbile romanice occidentale, cât i V din limba românvehiculeaz în toate turnurile cu lectur de VT doar o rela ie semantic de ulterioritate (v. i Vetters 2001: 169-207; Bres 2012: 1719-1730). În schema discursiv : [proces1 TRECUT

[ulterioritate] proces2], aceast rela ie este reperat anaforic în cazul formelor de COND i în raport deictic, în cazul formelor de V. Îns , în ambele situa ii, existen a unui punct de

reper (în eles mai degrab ca « une autre instance », a a cum propune Bres (2012: 1720)) i nu ca simplul R reichenbachian) este întotdeauna identificat, în manier explicit sau implicit , în procesul p1 care red un act de enun are secundar (v. aussi Korzen/Nølke 2001: 129-130; Bres 2012: 1719-1730), real sau fictiv (v. structurile calificate drept « istorice »). (ii) spre deosebire de V, COND de ine, prin natura sa îns i, aptitudinea de a situa procesul în mod nedeterminat pe axa temporal . A a cum se poate observa din numeroasele exemple prezentate supra, procesul poate fi fixat cu ajutorul unui circumstan ial, în anterioritate, în posterioritate sau simultan fa de Sit0. În schimb, formele de V din limba român (dar i cele ale COND prezent românesc) nu pot plasa procesul decât în intervalul [+PREZENT-VIITOR] sau [+VIITOR] al situa iei de enun are. Pierderea referin ei temporale fa de [TRECUT] produs atât în cazul COND din român , cât i în cazul formei echivalente (il condizionale semplice) din italian (v. Squartini 1999 : 70), a condus în diacronie la eliminarea acestor paradigme din ansamblul modalit ilor de exprimare a VT, formele în cauz „dedicându-se” exclusiv utiliz rilor modale. Iat de ce, începând din secolul al XIX-lea (Renzi et al. 1991, II : 127), forma compus a COND a înlocuit în italian forma simpl ca expresie a VT, conducând astfel la o neutralizare aspectual a celor dou paradigme ale COND italian, în ocuren e de acest tip. În român , aproximativ în aceea i perioad , perifraza avea +conjunctivul verbului lexical începe s se specializeze ca expresie de actualizare a unui VT obiectiv, utilizare frecvent ast zi mai ales în discursul narativ istoric sau mediatic. (iii) aceast indeterminare temporal intrinsec formelor de COND poate sîmpieteze atât asupra modalit ii enun ului, cât i asupra actului ilocu ionar (v. Vetters 2001: 169-207). Altfel spus, procesul nefiind situat într-o tran precis de timp, este suspendat atât din propria-i actualitate (actualitatea primar ), cât i din spa iul actualit ii enun iative (actualitate secundar ). Pentru a-i acorda o valoare de adev r i pentru a-l plasa astfel sub inciden a lui Sit0, este suficient ca, în func ie de context, COND s fie înlocuit fie cu anumite forme de V (v. structurile redate în DIR), fie cu diferite trepte temporale de la indicativ (v. structurile calificate drept « istorice »). F r a avea preten ia de a fi epuizat i elucidat toate problemele puse de un subiect care a f cut s curg mult cerneal , mai cu seam în lingvistica francez , am încercat totu i s atragem aten ia asupra faptului c VT, frecvent descris doar din perspectiva sintactic a consecutio temporum i a transpunerii (oarecum mecanice) din discurs direct (DD) în DIR, este un fapt de limb mult mai complex, a c rui actualizare discursiv se realizeaz nu numai prin intermediul unei forme verbale, ci printr-o întreag configura ie de elemente co(n)textuale.


167

2.3. CONDI IONALUL DE TIP MODAL (EPISTEMIC I/SAU EVIDEN IAL)

2.3.1. Preliminarii Între utiliz rile considerate în literatur drept modale sau non temporale ale

formelor de COND romanic, au fost distinse (v. supra cap. 0.3.3.) dou mari subcategorii, i anume: (a) utiliz rile pur epistemice, respectiv, (b) utiliz rile eviden ialo-cita ionale (sau

« de împrumut ») (v. i schema propus de Dendale (2001: 9)). Sub (a) am integrat grosso modo ocuren ele în care formele de COND romanic exprim o eventualitate i actualizeaz (diferit de la un sistem lingvistic la altul) diferite trepte de manifestare ale POT, anume: POT /probabil/, POT /posibil/ sau POT /dubitativ/ (v. Popescu 2006). COND exprim aici o rela ie semantic de ulterioritate în raport cu un cadru conceptual ipotetic inferat la nivel discursiv. Aceast rela ie semantic de ulterioritate este frecvent (dar nu obligatoriu) de tip [CAUZAL]. Ea se stabile te între con inutul propozi ional pCOND i cadrul ipotetic inferat “[...] favoring a predictive reading of the construction” (Miecznikowski/Bazzanella 2007: 210).

Problema pe care o vehiculeaz aceast categorie de contexte ale paradigmei discutate prive te în special modul non eterogen de conceptualizare i de reprezentare al categoriei cognitive a [EPISTEMICULUI] în spa iul romanic investigat. Astfel, s-a observat anterior c :

- în spaniol , COND (forma simpl ) actualizeaz frecvent un POT /probabil/ sau un POT/dubitativ/ raportat la [TRECUT] – func ionând în astfel de ocuren e ca un fel de dublur a V anterior – i, mai rar, un POT /posibil/ raportat la [PREZENT];

- în francez , COND (forma simpl ) actualizeaz doar POT /posibil/ i POT /dubitativ/ raportat atât la [PREZENT], cât i la [TRECUT], dar i o categorie special , cea a POT /probabil dubitativ/ cu raportate în ambele planuri temporale, [PREZENT-VIITOR] i [TRECUT];

- în italian , COND (forma simpl ) actualizeaz doar POT /posibil/ i POT/dubitativ/ cu raportare la [PREZENT-VIITOR];

- în român , COND prezent exprim POT /posibil/ sau POT /dubitativ/ cu raportare la [PREZENT-VIITOR], formei corespondente supracompuse revenindu-i actualizarea acelora i valori, dar în zona de referin a [TRECUTULUI] (aprox. ca în italian ). În român , COND apare în actualizarea unui POT /probabil/ doar în contexte în care este înso it de operatori modali din aceast zon de modalizare epistemic .

Cea de-a doua categorie de utiliz ri ale formelor de COND romanic, cele a a-numite eviden ialo-cita ionale, aduce în discu ie mai degrab aspecte de naturconceptual privind, în special, leg tura i/sau interferen a dintre zona [EPISTEMICULUI] i cea a [EVIDEN IALIT II]. Mai precis, aceast a doua serie de ocuren e ale COND

romanic este adesea considerat în literatur fie ca intrând în prima categorie, cea a utiliz rilor epistemice, fie ca formând – a a cum am propus i noi – o categorie aparte sau chiar una intermediar în ansamblul utiliz rilor modale ale COND din limbile romanice.

A a cum s-a v zut în partea introductiv a lucr rii, aceste dou tipuri de utiliz ri au drept tr s tur comun o modalizare de re, ac ionând a adar asupra valorii de adev r a con inutului afectat de predica ia la COND. În toate aceste turnuri valoarea de adev r atribuit con inutului propozi ional asertat este modificat , oscilându-se gradual între un [PROBABIL SLAB] i un [POSIBIL PUTERNIC], zone semantice pentru care, în toate cele patru limbi romanice discutate, se observ tendin a de neutralizare la nivel de


168

expresie. Altfel spus, nu paradigma verbal a COND opereaz dezambiguizarea modal , ci aceasta este determinat de anumite elemente co(n)textuale (v. situa ia actualiz rii POT/probabil/ în româna actual ). De asemenea, activarea anumitor „aptitudini semantice” ale formelor de COND romanic în anumite cadre discursive, ne determin s credem cnatura eviden ial atribuit recent în literatur formelor de COND din diferite limbi romanice, nu se justific (cel pu in la o prim vedere), mai precis, semnifica ia de tip „cita ional”, fiind determinat , de fapt, de anumite tipare de cadraje discursive. P rerea noastr este c în contextele cita ionale, pCOND are func ia meta-reprezentativ a unei secven e de tipul « Cineva spune : « p (în acest moment) ». Cu alte cuvinte, este vorba de o inferen f cut în T0 pe baza unui reper enun iativ secundar, mai mult sau mai pu in explicit, neluat în calcul de locutorul-enun iator, ceea ce se poate formaliza astfel: Reper Enun iativ Secundar [ulterioritateinferat ] pCOND.

În acest tip de utiliz ri, recent categorizate în literatur drept « eviden ialo-cita ionale », COND romanic poate fi considerat drept form « mediativ » în m sura în care este luat în calcul procesul inferen ial pe baza unui act de vorbire secundar.

Toate aceste particularit i ale formelor de COND romanic în ocuren ele numite grosso modo drept „modale”, apar sintetizate i în tabelul de mai jos:

PUR EPISTEMIC EVIDEN IAL VALORIPOT

/probabil/ POT

/posibil/ POT

/dubitativ/ COND simplu/ prezent

COND comp.

Raportare temporal

prez. trec. prez. trec. prez. trec. prez. trec. trec.

Francez - - + + + + + + + Spaniol - + - + - + +/-

(rar) - +

Italian - - + COND comp.

+ COND comp.

+ - +

Român - - + + + COND trecut

+ - +

Tabel nr. 11 Distribu ia formelor COND romanic în ocuren ele cu valoare epistemic i/sau eviden ial

În cele ce urmeaz , ne vom concentra aten ia asupra situa iei din limba român , pe de o parte, pentru c – a a cum am anun at ini ial – în lingvistica româneasc studiul valorilor epistemice i/sau eviden iale ale COND a fost în general prea pu in abordat, pe de alt parte, pentru c , la nivel interromanic, paradigma din român (cu o form de prezent i una de trecut) este singura care func ioneaz exclusiv cu valori modale (epistemice i/sau eviden iale) sau ilocu ionar-argumentative i, în sfâr it, a a cum am mai spus, pentru a evita repetitivitatea argumentativ în discursul nostru. Într-o prim etap va fi descris comportamentul semantico-func ional al COND în ocuren ele modale epistemice i, cu aceast ocazie, se va acorda o aten ie deosebit i procesului de intersectare semantico-sintactic dintre aceast paradigm i alte forme de expresie din aceast zon de actualizare a prospectivului/virtualului (anumite forme de V sau structurile de prezumptiv). Apoi vom discuta, pe baza diferitelor modalit i de expresie a eviden ialit ii cita ionale vehiculate în cadrul acestui sistem lingvistic romanic, posibila intersectare conceptual dintre cele dou categorii cognitive, cea a [EPISTEMICULUI] i cea a [EVIDEN IALIT II].


169

2.3.2. Utiliz rile pur epistemice ale condi ionalului din limba român COND acoper în româna modern i contemporan – cu excep ia utiliz rilor ipotetice (ilocu ionar-argumentative)116 care apar ca predominante în limba actual , aceastparadigm fiind utilizat atât în apodoz , cât i în protaz (cf. italiana literar sau chiar anumite variet i regionale ale spaniolei)117 – o vast zon din cadrul domeniului de actualizare a modalit ii inferen iale i, de asemenea, zona exprim rii eviden iale.

2.3.2.1. În ceea ce prive te primul tip de ocuren e, cele cu valoare (general ) inferen ial – v. infra ex. (1a), (2a) et (3a)118 – COND manifest un comportament semantico-sintactic aparent nediferen iat fie fa de cel al V-Tipul 2 – care tinde s se specializeze în limba român actual ca marcator modal cu valoare inferen ial sau conjectural (v. Reinheimer-Rîpeanu 1994a; 1994b), fie fa de cel al structurilor perifrastice cunoscute în lingvistica româneasc sub numele de „presumptiv” (v. Iliescu 1999). Sub aspect foarte general, toate aceste tipuri de utiliz ri care exprim o supozi iesau o îndoial a locutorului fa de con inutul propozi ional asertat, au un sens global epistemic i intr , a a cum am mai spus anterior, sub inciden a POT, cu invariantele sale : POT /probabil/, POT /posibil/ sau POT /dubitativ/:

(1) a. Ernest o avea/o fi având // ar avea acum cam 50 de ani (cf. Squartini 2004 a: 73).

„Ernesto aura / doit avoir maintenant environ 50 ans”. (2) a. Asta o fi / o fi fiind // ar fi / ar fi fiind explica ia e ecului s u. „Cela pourrait être l’explication de son échec”. (3) a. Cine ar crede //o crede / o fi crezând a a ceva ? „Qui pourrait croire une telle chose?”.

De altfel, acest paralelism semantic i func ional observat în limba actual între V-Tipul 2, COND (prezent) i formele de prezumptiv cu baz de viitor (FoiG) reprezintrezultatul evolu iei cvasi-identice a acestor trei paradigme de-a lungul istoriei limbii române. Astfel, atât COND (prezent), cât i FoiG apar ini ial (pe parcursul întregului secol al XVI-lea) utilizate ca simpli substituen i ai anumitor timpuri de trecut sau chiar ai V indicativ (v. Avram 1976: 353-358; Iliescu 1999: 105; Popescu 2009: 154-155). Acest lucru se întâmpl cu prec dere în structuri dependente. Abia începând din secolul al XVIII-lea, COND (prezent) începe s se înregistreze în propozi ii principale unde are adesea tot un sens temporal prospectiv, dar unde apare marcat cu tr s tura aspectual [CONTINUU] (v. C l ra u 1987: 225). Totodat , de pe la sfâr itul secolului al XVIII-lea, se observ i specializarea gradual a perifrazelor construite cu un participiu prezent al verbului lexical, specializare operat cu prec dere în direc ia exprim rii unei ac iuni simultane în raport cu Sit0 înc rcat cu nuan a modal [+incertitudine] i, mult mai rar, în direc ia actualiz rii

116 La care se adaug , dar în num r mult mai mic, i cele atenuative sau cele în care este actualizat IR /accidental/. 117 Este vorba de variet i ale spaniolei vorbite din Chile, din zona bazinului Rio de la Plata sau din Anzi, din Columbia sau chiar din nordul Spaniei unde se înregistreaz ocuren e de tipul: se lloveríapronto …, în loc de se lloviera pronto … (v. RAE 2010: 449). 118 Pentru o mai clar expunere a valorilor COND, dar i pentru a eviden ia varia ia mare care existla nivel de reprezentare a [EPISTEMICULUI] din limba român actual , am optat i pentru redarea traducerii echivalente a respectivelor exemple în limba francez .


170

unei ac iuni posibile, raportat la [TRECUT]. Un parcurs diacronic asem n tor este atestat i pentru V-Tipul 2 (v. Iliescu 2000: 438).

Scurta incursiune diacronic prezentat 119 supra subliniaz în primul rând procesul de gramaticalizare prin care toate aceste trei paradigme se îndreapt spre actualizarea aceleia i zone semantico-func ionale. O aprofundare a acestui parcurs evolutiv al formelor verbale men ionate anterior (v. i Niculescu 2011 : 421-440) ar putea probabil s justifice comportamentul lor diferen iat manifestat în limba actual unde: (a) COND (prezent) între ine în domeniul inferen ial o oarecare rela ie semanticdoar cu formele prezumtivului cu baz de viitor (FoiG), respectiv cu V-Tipul 2, îns nu i cu V-Tipul 1 (deci cu forma canonic de V din limba român actual ); (b) „prezumptivul” (i. e., FoiG i/sau Tipul - oi fi cântat, etc.) – structura cea mai pu in gramaticalizat (Iliescu 2000: 437) – este concurat la rândul s u de V-Tipul 2 cu care partajeaz acelea i valori la nivelul modalit ii epistemice. Tendin a din ce în ce mai evident manifestat de aceast din urm paradigm verbal (V-Tipul 2) de a se substitui lui FoiG i care ar putea avea drept consecin plasarea sa definitiv pe terenul modalit ii, este determinat în primul rând de factori de natur formal (v. Iliescu 2000: 437). Înstrebuie men ionat c , spre deosebire de FoiG, V-Tipul 2 este înc , în stadiul actual al limbii române, cantonat în zona conjectural , unde poate aparea în distribu ie complementar cu V-Tipul 1; (c) prezumptivul, în ansamblul s u, nu este un mod, toate formele asumate prin tradi ie ar trebui considerate drept variante modalizate din zona de manifestare a [EPISTEMICULUI], diferen iate formal de modurile verbale cu care se combin (Iliescu 1999: 108) i, între ele, non identice din punct de vedere al con inutului semantic vehiculat. Ipoteza nonidentit ii lor semantice este sus inut în primul rând de transpunerea în DIR a exemplelor de sub (1a), (2a) i (3a). Se va observa c în stil indirect doar COND i (mai rar) varianta sa prezumptiv (CondG = Tipul - a fi cântând) sunt acceptate (v. GALR 2005, I: 447). Acest test reprezint a adar o dovad relevant în privin a valorii i a cvasi-echivalen ei acestor trei tipuri de construc ii originar prospective (V-Tipul 2 – prezumptivul (FoiG) – COND, inclusiv, varianta sa prezumptiv , CondG), ca expresii ale arhisememului [POTEN IAL]: în linii foarte generale, toate aceste structuri discutate anterior materializeaz lingvistic faptul c locutorul/subiectul vorbitor efectueaz , pornind de la propriile experien e (cognitive – inclusiv luarea în calcul a unei constat ri provenite dintr-o ter surs enun iativ –, senzoriale sau psihice), o ipotez în momentul T0 asupra unor evenimente / fapte / situa ii care î i vor g si confirmarea sau infirmarea într-o trantemporal viitoare:

(1) b. El spune c Ernest ar avea / ar fi având acum cam 50 de ani. „Il dit qu’Ernesto aurait maintenant environ 50 ans”. (2) b. El spune c asta ar fi / ar fi fiind explica ia e ecului s u. „Il dit que cela pourrait être l’explication de son échec”. (3) b. El se întreab cine ar crede / ar fi crezând acest lucru. „Il se demande qui pourrait croire une telle chose”.

Pe de alt parte, privite împreun , toate aceste exemple (1a i b; 2a i b; 3a i b) demonstreaz i:

119 Pentru mai multe detalii în acest sens, v. partea a II-a a lucr rii, subcap. 2.2.4.


171

(i) nediferen ierea formelor analizate în raport cu factorul timp care este explicitat de elemente contextuale. De exemplu, sub (1a i b) plasarea concomitent a predica iei în raport cu timpul enun rii (T0) este subliniat cu ajutorul adeverbului acum, sub (2a i b) i sub (3a i b), evenimentul este situat în posterioritate fa de momentul originar al situa iei de comunicare. (ii) anularea opozi iei în cadrul dominantei aspectuale [FAZ ], unde marcajul pozitiv [± PROGRESIV] – sesizat în diacronie – nu mai este transparent ast zi pentru nici o variant formal de prezumptiv, FoiG situându-se din perspectiva unei definiri aspectuale de acest tip, al turi de V-Tipul 2, respectiv al turi de formele COND. (iii) existen a unei opozi ii instaurate în cadrul dominantei aspectuale [VIZIUNE], opozi ie de tipul: [SECANT] vs. [GLOBAL]120, al c rei prim membru con ine cel pu in formele de prezumptiv (FoiG), dac nu i pe cele ale V-Tipul 2, iar cel de-al doilea membru, formele de COND. Iat de ce, pentru toate paradigmele verbale analizate, reperarea prin intermediul tr s turii semice [± distan are a locutorului fa de con inutul propozi ional asertat] cap t o importan fundamental . Astfel, tr s tura [+distan ], specific /proprie doar formelor de COND, imprim procesului o viziune extern , acesta fiind v zut ca un tot indivizibil, închis între bornele sale, c ci COND „ [...] introduit un repère, dans l’ordre des événements ou du temps, dans celui de l’action, du savoir, du dire ou des mondes possibles, par rapport auquel le procès est situé” (Melis 2001: 70-71). Cu alte cuvinte, spre deosebire de V-Tipul 2 i de formele de prezumptiv (FoiG), utilizarea COND este într-adev r apt per se s creeze efectul polifonic, unde vocea locutorului (care induce variabilele hic i nunc = Actualitatea A) apare în mod distinct de cea a enun iatorului (surs a informa iei = Actualitatea A`) (v. Wilmet 2001: 30). Pentru procesul p, A nu constituie un element pertinent deoarece el este desemnat referen ial de un alt reper, i.e., A`, în raport cu care are un aspect global. A i p se g sesc la distan sau în ruptur unul fa de cel lalt. La rândul s u, A` este anterior în raport cu A, deci exterior fa de situa ia de enun are actual (v. i Vet/ Kampers-Manhe 2001: 98). În aceast perspectiv interpretativ , confruntarea exemplelor (4) i (5) devine relevant în ceea ce prive te diferen ierea paradigmelor aduse în discu ie:

(4) Nu am v zut-o de mult timp. O fi bolnav / o fi fiind bolnav . (*ar fi bolnav / *ar fi fiind bolnav ).

„Je ne l’ai pas vue depuis longtemps. Peut-être est-elle malade”. (5) Nu am v zut-o de mult timp. Fiul meu spune c ar fi / ar fi fiind bolnav [de

dou luni](*o fi fiind bolnav ). „Je ne l’ai pas vue depuis longtemps. Mon fils dit qu’elle serait malade [depuis deux mois]”.

În exemplu (5), enun ul: Fiul meu spune (= A`) reprezint reperul procesului p: ar fi / ar fi fiind bolnav . P este simultan cu A` care este, la rândul s u, anterior actului de enun are (A). P nu este legat în mod direct de A. O astfel de perspectiv asupra COND din limba român ar putea s justifice nu numai nefunc ionaerea auxiliarului s u ca marc a categoriei gramaticale a timpului (cf. Coene/Tasmowski 2006: 331), dar i utilizarea sa în ambii membri ai sistemului ipotetic

120 Aspectul [GLOBAL], în viziunea lui Marc Wilmet (1976; 2001: 27-39), corespunde, în cadrul teoriei psihomecanice guillaumiene aspectului [NON-SECANT] ( i, la Laurent Gosselin (2001: 45-66), aspectului [AORIST]).


172

(v. infra ex. 6): ca i în cazul perfectului simplu, i de aceast dat , procesul este perceput in statu nascendi (limita ini ial /de debut este singura inclus în reprezentarea temporal ), fapt care antrenez obligatoriu o anumit succesiune disursiv (v. ex. 6 i 7):

(6) Dac a vrea, a merge la Paris . „Si je voulais, j’irais à Paris”. (7) Eu a cump ra berea, tu ai preg ti tarinele (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 288) „J’achèterais de la bière, tu préparerais les tartines”.

2.3.2.2. Aceast caracteristic aspectuo-modal (a c rei compozant aspectual este destul de dificil de reperat din cauza grani ei fragile care separ modalitatea de zona specific reprezent rii aspectului verbal) apare cu atât mai clar manifestat într-un alt tip de contexte, cele în care locutorul exprim nu numai propria îndoial fa de con inutul propozi ional asertat, ci las s se întrevad i sursa care st la baza informa iei prezentate în enun ul s u. În aceste ocuren e eviden iale cu valoare cita ional , COND nu se suprapune în limba român cu nici una dintre paradigmele constituente ale V, ci pare sintre, de aceast dat , în concuren cu propria-i form supracompus (adic , cu COND trecut):

(8) Potrivit ANM, la munte s-ar produce [azi / mâine]/s-ar fi produs [ieri/ast zi]câteva avalan e (GALR 2005, II: 679).

„Selon l’ANM, à la montagne, des avalanches se produiraient [aujourd’hui/demain]/se seraient produites [hier / aujourd’hui]”.

În acest tip de ocuren e în care COND (atât forma de prezent, cât i cea de trecut) func ioneaz ca „an indirect reported evidential” (Irimia 2009: 108), diferen ierea pur temporal pare s se neutralizeze (v. infra ex. 9), referin a temporal fiind explicitat cu ajutorul unor elemente contextuale:

(9) Ne-a spus alalt ieri, duminic , c ar veni [ieri (luni) / azi (mar i) / mâine (miercuri)] / ar fi venit [ieri / azi / mâine] (cf. Wilmet 2001: 37).

„Il nous a dit avant-hier, dimanche, qu’il viendrait [hier (lundi) / aujourd’hui (mardi)/demain (mercredi)]”.

Mai precis, opozi ia de natur temporal , reformulat mai degrab din perspectiva aspectual [TENSIV] vs. [EXTENSIV] – în cadrul c reia, COND (prima form ) actualizeaz primul membru i COND trecut marcheaz aspectul [EXTENSIV] – devine pertinent în special în cadrul turnurilor ipotetice sau în exprimarea irealului, deci în ocuren e puternic înr d cinate în domeniul modalit ilor clasice (cf. infra 10 i 11):

(10) Dac a vrea, a merge la Paris . „Si je voulais, j’irais à Paris”. (11) Dac a fi vrut, a fi mers la Paris. „Si j’avais voulu, je serait allé à Paris”.

Pe de alt parte, acumularea semelor [+distan are] i [+extensie] înr d cineazforma compus de COND în zona exprim rii IR în trecut. Aceast situa ie iese în eviden


173

mai cu seam prin compararea cu utilizarea unei structuri pur temporale, de exemplu, de tipul perifrazei avea + conjunctiv, în ocuren e ca cele de sub (12):

(12) a. Paul a spus c avea s vin de îndat ce avea s fie prevenit. b. Paul a spus c ar fi venit de îndat ce ar fi fost prevenit.

În schimb, aceast opozi ie distinctiv [TENSIV] vs. [EXTENSIV]) este slab operant la nivelul turnurilor cu valoare inferen ialo-eviden ial unde (v. infra ex. 13) varianta prezumptiv poate s înlocuiasc atât forma de prezent COND, cât i pe cea de trecut:

(13) [Nu tiu] Cine i-ar închipui / i-ar fi închipuind / i-ar fi închipuit vreodatc am s ajung s fiu tratat astfel (Camil Petr., U.N., 210, apud GLR 1963, II: 27).

„[Je ne sais pas] Qui pourrait s’imaginer que je serais traitée d’une telle manière”.

Acest tip de specializare func ional cu baz aspectuo-modal observabil la nivelul paradigmelor COND din limba român actual , ar putea s expliciteze i imposibilitatea de utilizare a variantei gerundivale a COND în cei doi membri ale turnurilor ipotetice (cf. ex. 10 cu ex. 14):

(14) *Dac a fi vrând, a fi mergând la Paris .

Cu alte cuvinte, în cadrul utiliz rilor profund înr d cinate în zona modalit ii (v. supra turnurile ipotetice), COND î i activeaz i caracteristicile interne de facturaspectual . În schimb, acolo unde orientarea aspectual a acestei paradigme [+GLOBAL], deci [+DISTAN ARE], apare ca fiind foarte puternic , diferen ierea la nivelul formelor sale (COND prezent, CondG i Cond trecut) poate fi reperat mai degrab prin unghiul modalit ii, vizându-se diferite grade de manifestare a certitudinii epistemice (sau mai degrab , diferite nuan e de incertitudine). În aceast perspectiv , s-ar putea opera totodati dezambiguizarea (v. Irimia 2009: 109) dintre valoarea prezumptiv (v. 15a) i

semnifica ia de ireal în trecut (v. 15b) a unui enun construit cu un COND trecut, ca cel prezentat infra sub (15): (15) Ar fi avut probleme financiare. a. [Se spune c ] Ar fi avut / ar fi având [ieri / azi / *mâine] probleme

financiare. b. Ar fi avut / *ar fi având [ieri / azi / mâine] probleme financiare [dac te-ar fi

ascultat].

Acela i tip de perspectiv conceptual ar putea justifica i dificultatea de a distinge în stadiul actual al limbii opozi ia aspectual [+ÎNCHEIAT] vs. [-ÎNCHEIAT] între varianta gerundival a COND (Tipul CondG: a fi cântând) – destul de rar utilizat – i forma supracompus a aceleia i paradigme (Cond trecut: a fi cântat), opozi ie care se reg se te în fazele mai vechi ale limbii române:


174

„Coordonarea [structurii a , ai, ar + fi + gerunziul] cu forma ia a , ai, ar + fi + participiul indic , pe de o parte, o echivalen a semnifica iilor modale ale celor dou grup ri, iar, pe de alt parte, demonstreaz c între a , ai, ar + fi + participiuli a , ai, ar + fi + gerunziul se instaleaz o opozi ie aspectual încheiat / neîncheiat”

(C l ra u 1987: 234).

Acest întreg parcurs asupra comportamentului semantico-sintactic al formelor de COND arat c func ionarea aparent nedeterminat dintre V-Tipul 2, FoiG i COND se diferen iaz totu i din punct de vedere aspectual : primele dou paradigme actualizeazprocese marcate [SECANT], în timp ce COND traduce aspectul [GLOBAL]. Apoi, în interiorul formelor de COND, opozi ia aspectual este activat acolo unde i domeniul modalit ii apare ca fiind mai puternic.

2.3.2.3. Câteva concluzii Limba român modern i contemporan demonstreaz o sinonimie par ial la nivelul formelor de COND, prezumptiv i V, fiecare dintre aceste paradigme verbale ocupând o pozi ie specializat în cadrul sistemului verbal românesc în func ie de compozantele triadei modalo-aspectuo-temporal . În ceea ce prive te utiliz rile modale ale V din româna actual , este important sdisociem de la început cele patru paradigme de care dispune acest sistem lingvistic i vom vedea V-Tipul 1 func ionând în zona pur conjectural , V-Tipul 2 (Foi) situat la intersec ia zonelor conjecturalo-inferen iale cu anse foarte mari (din cauza formei sale reduse) de a se specializa în aria modalit ii epistemice. Aceast din urm zon este pentru moment actualizat de formele de prezumptiv (Tipul – oi fi cântând/oi fi cântat) i de COND (prezent), dou paradigme care, la rândul lor, se diferen iaz la nivel aspectuo-modal, prin tr s tura [±distan are]. Pe de alt parte, paradigma COND – a c rei dominant prototipic este cea a perspectivei globale, externe asupra procesului afectat, dar i cea a distan ei în raport cu con inutul propozi ional asertat, pare i ea foarte bine organizat în jurul unei dihotomii aspectuo-modale, reperabil în limba actual fie pe baza tr s turii [±extensie], fie în func ie de gradul de certitudine vehiculat.

Punând în balan pozi ia COND din româna actual cu cea a structurilor corespondente din francez , spaniol i italian , se observ c în acest areal romanic (de la vest la est), semnifica ia turnurilor latine ti originare care traduc ast zi semantemul [condi ional] nu a încetat s se gramaticalizeze gradual dinspre [OBIECTIV] spre [SUBIECTIV].


175

2.3.3. Utiliz rile eviden ialo-cita ionale ale condi ionalului din limba românÎn acest segment discursiv, vom aprofunda utiliz rile eviden iale, de tip cita ional,

pe care COND (forma simpl i cea compus ) din limba român le vehiculeaz , se pare, în mod frecvent, în special în discursul mediatic contemporan. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, vom încerca mai înainte s facem o sintez asupra definirii i asupra poten ialei corel ri – din ce în ce mai des invocat în literatura de specialitate – dintre eviden ialitate i modalitatea epistemic , dar i asupra diferitelor perspective de cercetare legate de

utilizarea a a-zisului COND « jurnalistic », numeroase, cu prec dere în lingvistica francez .

2.3.3.1. Modalitatea epistemic i eviden ialitatea – scurt prezentare În timp ce invarianta noematic a eviden ialit ii se reduce la marcarea la nivel discursiv de c tre locutorul enun iator a sursei informa iei transmise în enun , prin modalitate epistemic se indic invariabil o anumit atitudine propozi ional a subiectului vorbitor fa de propriul enun pe care îl calific ca <ADEV RAT> sau ca <FALS>.

Pe de alt parte, dac operatorii epistemici au proprietatea de a califica informa ia vehiculat la nivel de enun are ca fiind sigur /cert sau nesigur /incert , eviden ialele au drept sarcin exprimarea modalit ii de achizi ionare a cuno tiin elor:

- fie în mod direct, situa ie în care sursa informa iei este de natur vizual sau auditiv i locutorul este martor direct al ac iunii asertate în enun ul s u,

- fie în mod indirect, situa ie în care fie informa ia este rezultatul unei inferen e (inferential evidentials), sau aceasta este prezentat ca relatat ori citat (quotative/ reportative evidentials).

O rela ie biplan deriv astfel între aceste dou no iuni: (i) la nivel conceptual: faptul însu i de a indica diferitele modalit i de achizi ionare

a informa iei denot un anumit grad de luare de pozi ie a subiectului vorbitor, determinând totodat o anumit pozi ionare a sa fa de con inutul propozi ional asertat (v. Zafiu 2002 : 127). Astfel, o surs direct (care poate fi ob inut pe baza unor procese perceptive, senzoriale) antreneaz un înalt grad de veridicitate a con inutului asertat i, prin urmare, o pozi ionare aparent neutr a locutorului fa de informa ia transmis , în vreme ce o cunoa tere provenit dintr-o surs indirect (informa ie ob inut prin inferen sau la a doua/a treia mân ) este mai pu in conform cu realitatea i d na tere unui puternic grad de incertitudine i, în consecin , unei atitudini de deresponsabilizare i de distan din partea locutorului fa de enun ul s u. Un astfel de tip de reprezentare apare schematizat în mod clar i în figura prezentat infra:

(information) visuelle < auditive < perceptible < inférence < ouï-dire haut degré de certitude degré faible de certitude

Fig. nr. 3 Corelarea dintre tipurile de surse ale cunoa terii alocentrice i judecata de tip modal

(apud Ionescu 2013: 525)

(ii) la nivel de expresie: s-a demonstrat c cea mai mare parte a sistemelor lingvistice (romanice) utilizeaz acelea i mijloace formale pentru a reda atât sursa cuno tiin elor subiectului vorbitor, cât i atitudinea sa propozi ional .


176

Iat de ce – i ca urmare a acestor diferite tipuri de intersect ri, plasarea eviden ialit ii de c tre anumi i lingvi ti fie în rela ie de subordonare, fie în complementaritate cu domeniul modaliz rii epistemice pare s fie pe deplin justificat .

2.3.3.2. Diferite abord ri ale « condi ionalului jurnalistic » Valoarea modal i/sau eviden ial a COND a f cut obiectul de cercetare al mai

multor studii, aceast problem continuând s suscite un mare interes din partea lingvi tilor, cu prec dere în literatura de specialitate francez .

Astfel, Damourette/Pichon (1911-1940: cap. 1846) vorbesc pentru prima dat despre « l’affirmation attribuée à autrui » în privin a COND din francez , în anumite utiliz ri ale acestei paradigme verbale. Din acel moment, numeroase studii s-au preocupat sdemonstreze c formele de COND func ioneaz în ocuren ele despre care aminteau Damourette/Pinchon, ca « une sorte de (marqueur) évidentiel » (Korzen / Nølke 2001: 141 ) (v. i Dendale 1993; Dendale / Tasmowski 1994, 2001a) care trebuie subordonat no iunii de discours rapporté i, prin urmare, unei surse informative distincte de cea a locutorului enun iator.

Aceast perspectiv eviden ial pur este criticat îns de adep ii polifoniei lingvistice (Haillet 1998, 2001; Moeschler/Reboul 2001), care se concentreaz în studiile lor asupra conceptului de alteritate enun iativ , potrivit c ruia punctul de vedere al locutorului enun iator (L0) este diferit de cel al locutorului surs (L1), chiar i atunci când exist identitate referen ial între aceste dou instan e enun iative. În lumina acestei teorii, nu COND este cel care marcheaz disocierea instaurat între locutor i informa iile pe care acesta le aserteaz , ci acest rol revine cadrativelor (les cadratifs) – secven e discursive care reprezint adev rate ni e în tranmiterea informa iilor, ca de exemplu: potrivit lui X/selon X, în opinia lui X/dans l’opinion de X, conform lui X/conformément à X etc. Îns , în toate situa iile de aceast factur , locutorul enun iator las s se întrevad propria-i îndoial sau rezerv fa de con inutul propozi ional asertat.

De altfel, asupra acestor parametri (îndoial « doute », rezerv « réserve », distan« distance ») se orienteaz i perspectiva referen ialist , modal , sus inut de Martin (1983), Abouda (2001), Gosselin (2001), Rossari (2009), al c rei epicentru îl constituie no iunea de neluare în calcul « non-prise en charge » a informa iei asertate i a c rei concluzie este c în acest tip de utiliz ri COND are doar func ia de operator epistemic.

În sfâr it, un loc intermediar revine pozi iei adoptate de Kronning (2002), pozi ie care deriv func ionarea eviden ial a COND (din francez ) din compozanta sa canonicepistemic , recunoscut ca atare în toate cele trei tipuri de utiliz ri majore atribuite acestei paradigme verbale (în lingvistica francez ): compozanta ipotetic , respectiv, compozanta temporal . De altfel, aproape toate eforturile lingvi tilor francezi converg – a a cum am v zut de mai multe ori pe parcursul expunerii noastre – spre crearea unei viziuni unificatoare care s poat sus ine în cele din urm construirea arhisememului [conditionnel]121.

121 Adesea i alte efecte de sens (precum utiliz rile atenuative, hipocoristice, polemice sau retorice– « l’emploi atténuatif, hypocoristique, polémique ou des ouï-dire ») sunt apropiate de utilizarea canonic de tip « jurnalistic », pentru a putea în cele din urm s se constituie invarianta semanticunic a a cestei paradigme verbale.


177

A adar, sintetizând cele prezentate pân în acest moment, tr s turile atribuite în literatura de specialitate acestui tip de COND sunt urm toarele (v. Gosselin 2001: 46; Abouda 2001: 279)122:

(a) COND « jurnalistic »123 se înregistreaz în cadrul discursului asertiv informativ; (b) informa ia asertat este împrumutat de la o surs distinct de cea a locutorului; (c) locutorul nu ia în calcul informa ia asertat ; (d) valoarea de adev r a con inutului propozi ional asertat r mâne cantonat în zona

incertitudinii; (e) caracterul nesigur al informa iei este luat în considerare în mod provizoriu i se

a teapt o confirmare în acest sens.

2.3.3.3. Preciz ri metodologice A a cum am anun at (v. paragraful 2.3.3.) înaintea acestei bucle cu caracter teoretic,

demersul nostru urmeaz s se focalizeze asupra valorilor pe care COND (în special, forma simpl ) din limba român le înregistreaz într-un tip special de ocuren e, predominante în discursul jurnalistic. Mai precis, dou aspecte fundamentale vor face obiectul de cercetare al acestui subcapitol :

(1) primo, ne vom întreba dac în astfel de ocuren e, COND func ioneaz ca indicator eviden ial sau ca operator modal epistemic, sau este vorba de o strategie discursiv care const de fapt în imixtiunea acestor dou categorii semantice;

(2) secondo, ne vom pune întrebarea dac valoarea decelat anterior reprezint un efect de sens sau o tr s tur semic prototipic pentru paradigma de COND din român . În acest punct, a fi intersant s putem aprofunda analiza cu date de natur diacronic pentru a observa dac acest uzaj al COND românesc reprezint o evolu ie diacronic normalrezultat printr-un proces de (pragma)gramaticalizare sau este vorba de un împrumut calchiat dup alte sisteme lingvistice (romanice, în spe dup francez )124.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, vom lua în calcul valorile semantice i implica iile pragmatice ale acestor tipuri de ocuren e ale COND cu ajutorul unui corpus de exemple apar inând discursului jurnalistic, în ideea de a putea schi a la final semnifica ia global a acestei paradigme verbale la nivelul sistemului verbo-modal al limbii române.

O ultim precizare metodologic se impune: cea mai mare pare a exemplelor selectate, ob inute gra ie motorului de c utare Google125, apar in unor articole ap rute în presa scris româneasc , în publica ii cu caracter informativ (de analiz politic , din via a

122 De altfel, cea mai mare parte a acestor tr s turi se reg se te i în diferitele etichete lingvistice care au fost acordate acestui tip de COND în literatura lingvistic francez : « conditionnel journalistique » la Abouda (2001), Gosselin (2001) i Kronning (2002), acest din urm autor folose te i denominarea « conditionnel médiatif »; « conditionnel (de l’information) d’emprunt » la Martin (1983), « conditionnel de citation » la Korzen / Nølke (2001), « conditionnel évidentiel » la Dendale (1993), Dendale / Tasmowski (1994 ; 2001a).123 Am ales s utiliz m termenul de « condi ional jurnalistic », pe de o parte, pentru c este o etichet tradi ional impus în literatura de specialitate i, pe de alt parte, ca mod de denominare transparent a acestui tip de structuri discursive cel mai des întâlnite în limbajul mediatic (scris sau audio-vizual). 124 V. comentariile referitoare la utilizarea formei în –ría din spaniol cu valoare eviden ialo-cita ional , subcap. 1.3.3.3 i nota nr. 89. 125 Absen a unui corpus specializat este principalul motiv care ne oblig sa facem appel la aceastmetod de selec ie care s-a dovedit a fi totu i deficitar cel pu in sub aspectul reflect rii frecven ei i ritmicit ii ocuren elor analizate.


178

sportiv , din actualitatea cultural ) sau de divertisment. Toate aceste cit ri vor fi înso ite, pe cât posibil, de coordonatele de identificare (num rul, anul, data apari iei i adresa electonic ).

2.3.3.4. « Condi ionalul jurnalistic » în româna actualRomâna, ca majoritatea altor limbi europene, suprapune la nivel de expresie cele

dou modalit i despre care am discutat anterior i face apel la o întreag strategie eviden ial , pus în valoare adesea de cumulul mare de m rci. În lingvistica româneasc se afirm c acest sistem lingvistic « ar dispune » (Zafiu 2002: 128) de mijloace gramaticalizate, precum prezumptivul, respectiv, COND doar pentru exprimarea eviden ialit ii indirecte de tip inferen ial i, par ial, pentru cea de tip cita ional.

Ipoteza pe care ne propunem s o dezbatem în acest sub capitol este urm toarea: COND « jurnalistic » din limba român contemporan este un marcator gramatical de tip epistemic i un indiciu eviden ial. Dominanta sa prototipic o reprezint perspectiva global , extern asupra procesului i distan a în raport cu enun ul asertat (v. i Zafiu 2002: 136), dou tr s turi de natur aspectuo-modal . Îns , dac în calitate de operator epistemic, COND se opune în mod sistematic formelor de prezent, de trecut sau de viitor indicativ, în calitate de indiciu al cit rii (al sursei citate), COND se opune paradigmei de prezumptiv (cu baz de viitor – Foi/FoiG) care traduce o eviden ialitate inferen ial(ob inut prin supozi ie). În concluzie, i în utiliz rile recent categorizate în literatur drept « eviden ialo-cita ionale », COND poate fi considerat drept form « mediativ » propriu-zis în m sura în care este luat în calcul procesul inferen ial efectuat pe baza unui act de vorbire secundar.

Utilizarea frecvent în discursul mediatic românesc a acestui tip de func ionare a COND apare a adar ca fiind în concorda cu constrângerea deontologic fundamental a acestui domeniu de activitate, aceea care prevede neutralitatea i obiectivitatea informa iilor transmise. Jurnalistul (care joac rolul locutorului enun iator) reprezint un fel de filtru informa ional: el însu i evalueaz « les rumeurs publiques ou privées » (v. Ionescu 2013: 525), pentru ca în final s adopte pozi ia prudent a distan rii fa de punctul de vedere raportat. Pe de o parte, compatibilitatea acestei paradigme verbale cu un întreg ancraj discursiv eviden ial i, pe de alt parte, absen a unei norme riguroase a acestui tip de uzaj, toate acestea ar putea justifica descrierea urm toare:

« Ce procédé, consacré par la presse satyrique et à scandale, a été vite adopté par la plupart des publications de sorte qu’on assiste aujourd’hui à une véritable dilution de la responsabilité du journaliste et à la «tabloïdisation» de la presse écrite, qui n’est plus une source d’informations neutres et objectives et d’opinions assumées par leur auteurs, mais un bazar de nouvelles provenant de sources occultes » (Ionescu 2012: 525).

2.3.3.4.1. Caracteristici sintactice Acest gen de COND se înregistreaz frecvent în structuri sintactice explicite,

dependente fie: - de verba declarandi sau dicendi: a spune « dire », a declara « déclarer », a anun a « annoncer », a relata « relater », a men iona « mentionner », a preciza« préciser », a scrie « écrire » sau a ar ta cu sensul verbelor din francez : « indiquer, exposer, prouver »:


179

(1) Consilierul preziden ial Sebastian L z roiu a declarat joi c ar fi incorect ca Emil Boc s fie obligat s demisioneze, în condi iile în care a reu it într-o perioad extrem de scurt s echilibreze bugetul [...]. (Ziare.com, 10. 03. 2011, http://www.ziare.com/1080668).

(2) Ziarele arabe au anun at în urm cu o zi c Mubarak s-ar afla în stare critic , chiar în com , potrivit publica iei Al-Masry Al-Youm, care citeaz surse bine informate din anturajul ex-liderului politic de la Cairo, potrivit Agerpres. (RL, 14. 02. 2011, http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/-216671.html).

(3) Volkswagen ar fi interesat s cumpere fie total, fie în parte, produc torul japonez de vehicule comerciale i autoturisme Isuzu, scrie Manager Magazincare adaug c ar mai fi o variant ca produc torul de camioane MAN, la care VW are 30%, s devin ac ionar la Isuzu. (HotNews.ro, 13. 04. 2011, http://economie.hotnews.ro/stiri-auto- 8500137.htm).

(4) Sursele citate au ar tat c , potrivit discu iilor din BPN, Geoan i-ar fi convinspe apropia i c ar fi mai oportun ini ierea unei platforme în interiorul PSD, care s se pozi ioneze critic fa de actuala conducere. (RL, 09. 03. 2011, http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/surse- 219025.html).

- de verbe de nega ie, ca: a nega « nier », a dezmin i « démentir », a infirma « infirmer »:

(5) Hamilton neag c ar vrea s plece la Red Bull: „Nu m duc la o companie de b uturi”. (Adv., 23. 03. 2011, http://www.adevarul.ro/sport/ 0_449355215.html)

(6) Armata egiptean dezminte c ar inten iona s -i acorde o amnistie fostului pre edinte Hosni Mubarak.

(Gd., 18.05.2011, http://www.gandul.info/international/-8272512). (7) Pre edintele PDL, Emil Boc, a infirmat faptul c ar fi avut o întâlnire în cursul

zilei de duminic cu pre edintele Traian B sescu. (Ct., 19. 05. 2011, http://www.cotidianul.ro/145804).

- de verba putandi i de atitudine propozi ional , verbe epistemice i totodateviden iale: a considera « considérer », a pretinde « prétendre », a acuza « accuser », a sus ine « soutenir », a sugera « suggérer », a aprecia « apprécier », a comenta« commenter », a- i imagina « s’imaginer » etc.:

(8) Lideri ai PSD au acuzat, la edin a BPN de miercuri, c fostul pre edinte al forma iunii, Mircea Geoan , ar inten iona, împreun cu câ iva apropia i, printre care Ion Toma i Florentin Gust, formarea unui partid nou sau a unei platforme în interiorul PSD, sus in surse din conducerea social-democrat . (RL,09.03.2011,http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/surse219025.html).

(9) Fostul ministru de finan e, Daniel D ianu, consider c dispari ia euro ar aveaconsecin e dramatice, lucru care s-ar putea întâmpla dac oamenii politici nu vor accepta unele compromisuri.

(EVZ, 06. 12. 2010, http://www.evz.ro/detalii/stiri/ 914770.html). (10) Ferrari a pretins c la mijloc ar fi fost o problem la motor cauzat de

utilizarea necorespunz toare a acestuia (....), apoi a sugerat c s-ar fi umblatla motor. (EVZ, 04. 05. 2011, http://www.evz.ro/detalii/stiri/ 928864.html).


180

În ceea ce prive te mofosintaxa verbelor regente, acestea sunt adesea folosite la perfect compus sau la prezent indicativ, fiind uneori înso ite de adverbiali temporali i/sau spa iali (v. ex. 8). Atât predicatul dictal, cât i forma verbal modalizat se combinexclusiv cu persoana a 3-a singular sau plural, elementul introductor fiind uneori o structur impersonal , de tipul: se afirm c , se arat c etc. « on affirme / on considère que ». Acela i efect de sens al COND din limba român se înregistreaz i în structuri sintactice implicite unde aceast paradigm poate ap rea singur (v. ex. 11) sau în apropierea unui cadrativ lexical, de tipul: potrivit lui X, conform lui X, dup p rerea lui X, dup X « selon X / conformément à X » (v. ex. 12):

(11) Ol roiu nu s-ar duce la Steaua nici pentru 50 de milioane de euro. (http://www.roportal.ro/stiri/ 3304089.htm).

(12) Conform unor scurgeri de informa ii, textul destinat s devin un discurs important a fost de câteva ori rescris de fiul s u Gamal, iar în acest timp Mubarak i-ar fi pierdut de câteva ori cuno tin a. (RL, 14. 02. 2011).

Ceea ce atrage aten ia în corpus-ul nostru este num rul ridicat de structuri (implicite sau explicite) construite cu verbul modal a putea « pouvoir » la COND (prezent, mai rar, trecut), urmat de un infinitiv (prezent sau trecut):

(13) Salariile bugetarilor ar putea fi echivalate conform noii grile de ierarhizare a coeficien ilor în cinci- ase ani, în func ie de fondurile necesare aplic rii Legii unitare, iar în noua lege s-ar putea reg si i sporul de incompatibilitate, a declarat ministrul Muncii, Marian Sârbu. (Realitatea.net, 03. 06. 2009).

(14a) Acest caz de spionaj ar putea complica i mai mult rela iile diplomatice dintre Moscova i Bucure ti, comenteaz Euronews.

(Cap., 17. 09. 2010, http://www.capital.ro/138193.html).

Acest tip de structuri se înregistreaz frecvent în titlurile sau în apourile articolelor din presa scris , care «codeaz » chintesen a informativ a tirii sau a articolului în cauz . La prima vedere i în lipsa oric rui context, aceste turnuri (v. ex. 15) ar putea fi considerate modal ca <POSIBIL ADEVARATE> sau <POSIBIL FALSE>, cu alte cuvinte, drept aser iuni modalizate care traduc gradul de certitudine pe care locutorul enun iator îl acordcon inutului s u propozi ional. Îns , în toate intr rile corpus-ului nostru, textul propriu-zis care urmeaz un astfel de titlu/ apou vine s explice foarte clar – a a cum se întâmpl , de exemplu, sub (16), – c « formula » discursiv ar putea + infinitiv reprezint un fel de parafraz a cuvintelor unei alte instan e enun iative: (15) Financial Times s-ar putea retrage de pe platforma Apple iOS. (Hotnews.ro,

24. 02. 2011, http://economie.hotnews.ro/stiri-media-8346435.htm). (16) TITLU: Sorin Frunz verde spune c ar putea candida la pre edin ia PDL. TEXT: Pre edintele Consiliului Jude ean Cara -Severin, Sorin Frunz verde, a

anun at c ar putea candida la efia PDL, cu ocazia congresului democrat - liberal din acest an. „Este posibil s candidez la pre edin ia PDL”, a declarat Frunz verde, citat de Agerpres.


181

(Gd., 29. 01. 2011, http://www.gandul.info/politica/-7931218).

Aceea i situa ie apare i sub (14a) care reprezint , de fapt, apoul articolului urm tor (v. infra (14b)):

(14b) Presa interna ional relateaz despre diplomatul român arestat de Rusia pentru spionaj, apreciind c acest caz ar putea complica i mai mult rela iile dintre cele dou ri, deja marcate de o serie de subiecte conflictuale. (Cap., 17. 09. 2010, http://www.capital.ro/138193.html).

Îns , în afara oric rei explicit ri contextuale, r mâne totu i dificil de « [...] saisir l’apport du conditionnel dans un tel contexte si on lui attribue [uniquement] une valeur évidentielle » (Rossari 2009: 92).

2.3.3.4.2. Nivelul semantic Se observ foarte clar din exemplele prezentate supra, c utilizarea COND

«jurnalistic» face trimitere la discursul raportat atât în structurile explicite redate în stil indirect (v. ex. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9 i 10) sau în stil indirect liber (v. ex. 3, 13 i 14), cât i în structurile implicite. În acest din urm caz, COND apare frecvent în vecin tatea unui cadrativ lexical (v. ex. 12) care face vizibil sursa informa iei. La acest nivel, exist rare situa ii în care locutorul original apare ca fiind cunoscut, a a cum se întâmpl sub (17):

(17) Potrivit lui Radu Maz re, Fin.Co.Ge.Ro ar putea oricând executa silit Prim ria Constan a, din cauza „de teptului de prefect”.

(http://www.investigatorul.ro/index.13:actualitatea, 11. 02. 2011).

Cel mai des îns , acesta r mâne nedetrminat din punct de vedere referen ial, ap rând ca o entitate colectiv , public sau privat (zvonul public, un ziar, o institu ie, o organiza ie, un site Internet etc.), al c rei contur r mâne destul de vag i imprecis (v. exemplele 2, 8 sau 12).

Pe de alt parte, la nivelul structurilor explicite, transparen a sursei de origine a informa iei se realizeaz prin natura lexical a predicatului modal, care trimite la un con inut informa ional relatat de locutorul enun iator, fie în manier neutr (v. verbele: a declara, a afirma, a anun a, a relata, a informa, a men iona), fie într-un mod mai mult sau mai pu in subiectiv, traducând astfel o întreag gam de nuan e în leg tur cu angajarea enun iatorului fa de con inutul propozi ional asertat: adeziune par ial , disociere, deresponsabilizare, dezacord, refuz (v. verbele: a considera, a sus ine, a pretinde, a acuza, etc.). În schimb, în cazul unei cit ri neutre, este destul de dificil de stabilit o reprezentare scalar în ceea ce prive te for a argumentativ a verbelor introductive. În astfel de cazuri, doar verbele: a ar ta, respectiv, a demonstra, care „presupun juste ea tezei comunicate” (Zafiu 2002: 129), par s indice un înalt grad de adeziune din partea locutorului enun iator fa de punctul de vedere relatat.

De asemenea, în toate aceste structuri, COND poate fi acompaniat i de al i marcatori eviden iali, în special de tip adverbial, precum: cic , chipurile, vezi Doamne, cum c (frecvent folosi i în presa scris de divertisment, cu r d cini în limba vorbit ):

(18) Lucescu Jr. pleac . Cic ar veni Ol roiu. (Starea presei.ro, 01. 04. 2011, http://www.stareapresei.ro/19233.html).


182

(19) Mai mult, viceprimarul îl acuz de minciun pe directorul CAO, Ovidiu Gavra, care, chipurile, ar fi promis c lucrarea se va termina în decurs de trei luni, acest aspect ducând la decizia Prim riei de a închide artera deosebit de solicitat . (bihor tiri.ro, 09. 10. 2010, http://bihorstiri.ro/).

În sfâr it, exist situa ii, la nivelul structurilor implicite, în care COND «jurnalistic» poate s apar singur, f r nici un alt suport discursiv care s traduc explicit modul de achizi ionare a cuno tiin elor. Acest tip de structuri, care se înregistreaz frecvent în titlurile i/sau în apourile articolelor de pres (v. ex. 5, 14 a, b i 15), suscit cel mai mare interes, deoarece ele ascund, dup p rerea noastr , adev rata natur a acestui tip de COND. Am v zut anterior (v. ex. 14 a, b i 15) c în astfel de cazuri, predica ia la COND reia o informa ie explicitat mai jos, în corpul articolului, informa ie redat de aceast datprintr-o form verbal de indicativ. Îns , în absen a oric rui segment discursiv sau metadiscursiv, ar fi dificil s putem considera acest tip de utilizare a COND ca fiind pur eviden ial. Este cu atât mai dificil s facem « subtila » (cum o categorizeaz GALR 2005, I: 368) diferen iere de nuan dintre citarea distan at a anumitor procese i prezentarea unor situa ii ca rezultat al unei presupuneri (cf. 20 a i b):

(20) a. Se spunea cum c ar fi fost bonalv . (Sadoveanu, Creanga de aur, apud GALR 2005, I: 368) [citare distan at ].

b. Al ii chibzuiau c i-ar fi poruncit Împ ratul s stea în ghinekeu, ca s nu s- arate dintr-odat dou Împ r tese. (Sadoveanu, Creanga de aur, apud GALR 2005, I: 368) [supozi ie].

Se observ a adar c prin sine îns i, aceast paradigm verbal nu face trimitere direct la sursa extern de achizi ionare a informa iei. Toate morfemele sale constitutive sunt opace din acest punct de vedere.

Dup p rerea noastr , strategia vehiculat prin acest tip de utiliz ri ale COND este urm toarea: locutorul enun iator evalueaz o situa ie p în termenii: «posibil adev rat» sau sau «posibil fals» i î i însu e te p f r s adere la acest punct de vedere. Nuan a de eviden ialitate deriv la o prim vedere tocmai din distan a cu care locutorul enun iator alege s prezinte un anumit proces, f r nici o urm de subiectivitate. Evaluarea traduce a adar judecata modal , în timp ce distan a atitudinal este o caracteristic mai degrabaspectual a paradigmei analizate, rezultat din viziunea extern fa de proces. Prin coroborarea ancrajului discursiv (cadrativele lexicale, natura lexical a predicatului modal, predominarea persoanei a 3-a singular sau plural) i a acestor aptitudini ale COND, este pus în eviden topicalizarea unui alt discurs, a unui alt punct de vedere i a unei alte perspective (v. i Zafiu 2002: 129).

Dup p rerea noastr , în utiliz rile recent categorizate în literatur drept « eviden ialo-cita ionale », COND poate fi considerat drept form « mediativ » propriu-zis numai în m sura în care este luat în calcul procesul inferen ial efectuat pe baza unui act de vorbire secundar.

În cazul limbii române, astfel de turnuri nu se înregistreaz doar în limbajul mediatic, ci i în discursul tiin ific, literar sau chiar în registrul vorbit, conversa ional. De asemenea, acest gen de COND apare adesea i în textele scrise începând cu secolul al XVII-lea în concuren cu conjunctivul i doar în asociere cu un element contextual care exprim indeterminarea, vagul, precum: cum (c ), în ce chip, sau al turi de verbe / expresii verbale eviden iale, ca: a se p rea, a sta în cump n , a socoti etc.:


183

(21) Al cincilea, o în tiin are – […] arat c unii din tîrgove i în rile lor ar fi f cutpe driapta mo iie a d-sale (Docum., bîrl d., p. 78, a. 1792, apud C l ra u 1987: 229).

(22) [...] iar alt carte prin care arat c s-au jeluit Ilie stolnicul cel mare, c numitul vornic Costachi i ar fi f cut mori în Bîrlad (Docum., bîrl d., p. 81, a. 1793, apud C l ra u 1987: 228).

(23) [...] al ii zic c fie-s u Selim l-ar fi p zit (P. Ist., p. 236, apud C l ra u 1987: 229).

2.3.3.5. Câteva concluzii În româna contemporan , în ocuren ele calificate drept « jurnalistice », COND

func ioneaz ca marcator epistemic i indirect ca strategie indicatoare a eviden ialit ii cita ionale. În aceast din urm ipostaz , paradigma discutat se opune prezumptivului (Foi) care este într-adev r singurul mijloc gramatical pe deplin gramaticalizat pentru a marca modul de achizi ionare a informa iei transmise (aceast surs fiind supozi ia, inferen a) (v. Zafiu 2002: 134-139). Dac , pân la un anumit punct, parcursul diacronic al prezumptivului i al COND pare a fi identic (dat fiind faptul c la începutul „existen ei” lor în limb , ambele paradigme apar înc rcate discursiv doar cu valori pur temporale), aceste forme s-au diferen iat gradual în evolu ia limbii române, din punct de vedere aspectuo-modal, ajungând ca în stadiul actual, în prima situa ie, cea a lui Foi/FoiG, conjectura s fie filtrat direct de subiectivitatea enun iativ , în timp ce, în cel de-al doilea caz (cel al COND), distan a i perspectiva extern asupra procesului s devin tr s turile esen iale ale acestei paradigme. Aceste aptitudini ale COND din limba român sunt cele în m sur sexpliciteze rela ia «intim » care se stabile te între aceast structur verbal i presupozi ia. În plus, for a acestui tip de func ionare în interiorul unui cadru epistemic (v. Rossari 2009) este cel mai bine pus în eviden în discursul mediatic contemporan. Cu riscul de a ne repeta, subliniem c p rerea noastr este c paradigma COND poate fi considerat drept form mediativ , eviden ial propriu-zis numai în m sura în care este luat în calcul procesul inferen ial efectuat pe baza unui act de vorbire secundar.

Datele oferite de analiza acestui tip de func ionare a COND în româna contemporan ar putea contribui la o mai bun în elegere nu numai a comportamentului semantico-sintactic al acestei paradigme verbale, ci i la o aprofundare a manifest rii generale a eviden ialit ii.

2.3.4. Considera ii generale Dac ar trebui s facem un bilan al tuturor caracteristicilor pe care le-am semnalat

de-a lungul acestui capitol referitor la func ionarea semantico-sintactic a V i COND din limba român , am ajunge la concluzia c acest sistem lingvistic a creat în domeniul de manifestare a [PROSPECTIVULUI] un veritabil sistem de forme care se g sesc într-o complex distribu ie nu numai la nivel diatopic, diafazic i diamezic (Squartini 2005: 250), dar i semantico-func ional. De altfel, urm rind în detaliu parcursul diacronic al diferitelor forme de V din limba român , M. Iliescu subliniaz aceast tendin major a limbii noastre de specializare a paradigmelor « séparant ainsi les formes déictiques des formes modalisées » (Iliescu 2000: 438). În aceast perspectiv , studierea paralel a func ion rii aparent nediferen iate a V Tipul-1 i a perifrazei avea + subjonctif în zona pur temporal demonstreaz , pe de o parte, o dezvoltare a tr s turilor temporale i aspectuale în cazul primei paradigme (cea a V


184

canonic) i, pe de alt parte, preferin a marcat a limbii române pentru structurile sintagmatice, în special acolo unde complexitatea conceptual atinge un grad maximal (turnura avea + subjonctif traduce semnifica ia de [ulterioritate] în raport cu o form de [TRECUT]). Lipsa valorii de VT în cazul formelor de COND din limba român nu trebuie privit exclusiv ca o constrângere a func ion rii concordan ei timpurilor, ci mai degrab ca o preocupare permanent a limbii noastre pentru transpunerea cea mai potrivit la nivel discursiv a distinc iilor operate la nivelul sistemului (nivelul saussurian langue). În ceea ce prive te utiliz rile modale ale V din româna actual , este important sdisociem – a a cum am afirmat anterior (v. supra cap. 2.3.2.)– chiar de la început cele patru paradigme de care dispune acest sistem lingvistic i vom vedea V-Tipul 1 func ionând în zona pur conjectural , V-Tipul 2 (Foi) situat la intersec ia zonelor conjecturalo-inferen iale cu anse foarte mari (din cauza formei sale reduse) de a se specializa în aria modalit ii epistemice. Aceast din urm zon este pentru moment actualizat de formele de prezumptiv (Tipul – oi fi cântând/oi fi cântat) i de COND (prezent), dou paradigme care, la rândul lor, se diferen iaz la nivel aspectuo-modal, prin tr s tura [± distan are]. Pe de alt parte, paradigma COND – a c rei dominant prototipic este cea a perspectivei globale, externe asupra procesului afectat, dar i cea a distan ei în raport cu con inutul propozi ional asertat, pare i ea foarte bine organizat în jurul unei dihotomii aspectuo-modale, reperabil în limba actual fie pe baza tr s turii [± extensie], fie în func ie de gradul de certitudine vehiculat.

Punând în balan pozi ia COND din româna actual cu cea a structurilor corespondente din francez , spaniol i italian , se observ c în ansamblul arealului romanic (de la vest la est), semnifica ia turnurilor latine ti originare care traduc ast zi semantemul [condi ional] nu a încetat s se gramaticalizeze gradual dinspre [OBIECTIV]spre [SUBIECTIV]. Stadiile diferite de gramaticalizare (mai precis, de gramatizare) a formelor de COND existente la nivelul celor patru sisteme lingvistice romanice discutate în cadrul acestei lucr ri demonstreaz c fiecare comunitate lingvistic realizeaz în mod diferit decupajul realit ii extralingvistice (v. i Iv nescu 1981: 159). Pe de alt parte, existen a unui material originar comun la nivel de expresie, dublat de o orientare conceptualcoerent demonstreaz c , i de aceast dat , avem de-a face cu un fenomen cognitiv romanic (cf.. Iliescu 2000: 432, nota nr. 6).

CAPITOLUL I

De la latin la limbile romanice. Dou procese de gramaticalizare, viitorul i condi ionalul romanic

1.1. Aspecte metodologice

Privite din perspectiv diacronic , V i COND reprezint deja – a a cum subliniazNocentini (2001: 367) – exemple clasice, veritabile e antioane în manualele de lingvistic(romanic ) cu care se ilustreaz “[…] il ciclo perenne che va dall’analisi alla sintesi” (Nocentini 2001: 367). Scopul capitolului de fa este acela de a descrie prin prisma teoriei (teoriilor) gramaticaliz rii, etapele i factorii care au condus la pierderea vechilor paradigme prospective din limba latin i la înlocuirea lor cu noi compartimente verbale romanice. Dar, a a cum anun am chiar din partea introductiv , dosarul gramaticaliz rii se dovede te – începând cu studiul lui Antoine Meillet [1912 (1928/1958): 130-148] –, ca fiind foarte vast, iar cercet rile care se preocup de subiectul „devenirii” V i COND romanic (v. Thielmann 1885; Bourciez 1967; Pinkster 1987; Rohlfs 1968; Coleman 1971; 1976; Fleischman 1982; Roberts 1992; Nocentini 2001; D’Hulst 2004; Slobbe 2004; La Fauci 2005, 2006; etc.) sunt i ele în num r însemnat, astfel c un segment ca cel prev zut de noi prin acest capitol are toate ansele s par chiar de la bun început, repetitiv i superfluu.

Îns , în ciuda acestui num r mare – aproape exhaustiv – de studii i cercet ri, fundamentate mai mult sau mai pu in pe date empirice de evolu ie i tipologie lingvistic , atât teoretizarea fenomenului gramaticaliz rii, cât i anumite aspecte legate de apari ia V i COND romanic continu s suscite numeroase întreb ri. Cu toate acestea, nu ne vom

abate de la dezideratul ini ial i nu vom încerca s d m solu ii noi i inedite acestor probleme, pentru c rolul capitolului de fa este mai degrab unul de ni în descrierea, interpretarea i în elegerea faptelor sincronice de limb , cu impact catalizator la nivel discursiv i argumentativ. Altfel spus, datele sincronice prezentate anterior, necesit acum integrarea într-un cadru diacronic a c rui menire este în primul rând una argumentativ , dar i de substan , prin încercarea de a sublinia c în orice sistem lingvistic exist o

permanent schimbare (considerat chiar ciclic de anumi i lingvi ti). Prin urmare, ne vom referi la procesul de gramaticalizare în manier clasic 126 i îl

vom considera ca fiind transformarea, (în cazul de fa ) « în trecerea de la o limb la alta, a unui lexem autonom într-un morfem gramatical, prin pierderea autonomiei sale lexico-gramaticale » (DSL 2001: 239). Mai precis, vom considera gramaticalizarea drept un

126 Termenul „gramaticalizare” apare pentru prima dat la Antoine Meillet [1912 (1921/1958) : 130-148], în articolul L’évolution des formes grammaticales, autorul în elegând prin aceast no iune „atribuirea caracterului gramatical unor cuvinte la origine autonome” (Meillet 1958 : 130-148). Dac la A. Meillet termenul este folosit în sens restrâns, f cându-se referire doar la procesul prin care un lexem autonom devine afix gramatical, accep iunea acordat de lingvistica modern este una mult mai larg , prin gramaticalizare în elegându-se, de exemplu, i procesul prin care este creat gramatica unei limbi sau raportul dintre evolu ia istoric a unor structuri i stadiul actual al acestora în cadrul unui sistem lingvistic etc.


188

proces unidirec ional de evolu ie de la un item cu statut lexico-semantic liber, la un element clitic i flexionar, deci dependent din punct de vedere morfologic (v. Lindschouw 2011: 57).

În rezumat, acest proces evolutiv vizeaz în cazul de fa verbul latin HABERE(pentru francez , spaniol i italian )127, respectiv, verbul VELLE > VOLERE (pentru limba român ), care din lexeme pline, tranzitive din punct de vedere sintactic i cu semnifica ia primar de [posesie], respectiv de [voin ], intr în diverse construc ii gramaticale, asociindu- i un infinitiv complement, i ajung s î i piard progresiv sensul originar, reducându- i totodat corpul fonetic i rolul morfosintactic. Altfel spus, ambele verbe latine ti, HABERE, respectiv, VOLERE se vor gramaticaliza i vor deveni morfeme în construc ia V i, prin asociere, i a COND.

Aceast teorie de reconstruc ie a celor dou paradigme romanice, V i COND, se bazeaz pe date empirice de evolu ie i tipologie lingvistic extrase pe baza textelor latine ti de la sfâr it de Republic i pân aproximativ în sec. al VIII-lea e.n. Chiar dacgramaticalizarea este numai o ipotez metodologic , în lipsa unui alt cadru metodologic, ajungem s credem c utilizarea lui HABEO, de exemplu, nu este totu i o pur întâmplare pentru c :

“[…] è difficile considerare solo casuale il fatto che HABEO sia implicato, e in maniera cruciale, in due processi, che, si badi bene sono distinti, ma correlabili, perché avvenuti nella modesima area grammaticale e nello stesso arco temporale. Una simile convergenza è ben più di un indizio: è un indirizzo di inchiesta importante e trascurabile. Se si vogliono veramente capire le genesi della PPerf [Perifrasi perfettiva] e del FSint [Futuro sintetico], la domanda che orienta opportunamente ogni tentativo di ricostruzione, la prima da porsi e cui trovare una risposta è semplicemente: „perché HABEO?” (La Fauci 2005: 443).

Înainte de a analiza diferite aspecte legate de etapele de evolu ie ale formelor de V i de COND romanic, se impun totu i câteva observa ii de natur metodologic :

i). descrierea form rii i evolu iei V romanic occidental va fi asociat cu dezvoltarea paradigmei de COND din limbile respective, dat fiind cvasi identitatea originii i structurii celor dou paradigme, atât în francez i spaniol , cât i în italian . Cu toate acestea, trebuie f cut distinc ia operat de Benveniste (1968, apud Company Company 2006: 350), i anume:

“La creación del futuro romance es una innovación que, en esencia, no conlleva ninguna transfornmación sustancial en el panorama de la conjugación latina, ya que sólo comporta un cambio en la expresión formal de una categoría ya existente, el

127 În literatura de specialitate, mai exist un punct de vedere alternativ la aceast ipotez„canonic ”, i.e., cel propus de André Lanly [1996 (1973)] care consider c formele de COND din limba francez provin de la paradigma conjunctivului imperfect din latin , paradigm care s-ar fi men inut în limba vorbit din perioada târzie cu acelea i utiliz ri semantico-sintactice ca în latina clasic , dar care ar fi fost înt rit la nivel formal prin ad ugarea desinen ei de imperfect indicativ: -e am etc. Un astfel de e antion evolutiv ar fi: DICERET > DICERE + – E AT > DICEREAT. Se pare caceast ipotez este în curs de evaluare. Dac , în final, va fi acceptat , atunci cronologia reconstruc iei va trebui s corespund stadiilor descrise în modelul tradi ional (cu generalizare în secolul al-VIII-lea e.n.) (v. Banniard 1997: 63).


189

futuro. Se trataría de lo que Benveniste (1968) llama una „transformación conservadora”. Por el contrario, la creación del tiempo condicional sería, en terminos de Benveniste, una „transformación innovadora”, ya que supuso la creación de una categoría verbal nueva, inexistente como forma verbal en la conjugación latina. Ambos cambio en conjunto constituyen, sin embargo, una de las modificaciones más llamativas experimentadas por las lenguas romances en su evolución desde el latin” (Company Company 2006: 350).

ii). deoarece în constituirea V din cele patru limbi romanice analizate sunt implicate – a a cum am v zut supra – pe de o parte, verbul HABERE (pentru limbile romanice occidentale) i, pe de alt parte, VOLERE (pentru limba român ), ar trebui luate în considerare aceste dou procese de gramaticalizare în mod separat. Îns , dat fiind faptul (1) c pentru etapa preromanic , cadrul evolutiv general este acela i în ambele procese de gramaticalizare i (2) c ne confrunt m cu absen a de m rturii scrise pentru faza protoromânei, vom aborda gramaticalizarea V din limba noastr , în sensul de gramatizarea acestei paradigme (deja formate) în interiorul sistemului verbal al limbii române, începând cu secolul al XVI-lea. Acest tip de evolu ie va fi discutat în capitolul urm tor.

iii) o alt problem într-adev r „litigioas ” în literatura lingvistic româneasccontinu s fie stabilirea originii auxiliarului de COND. O aprofundare a acestui fenomen ar necesita un spa iu mult mai extins i, cum acest subiect ne intereseaz doar tangen ial, ne vom rezuma la a expune datele de care beneficiem pân în acest moment în literatura de specialitate, f r a oferi comentarii ample asupra acestui subiect.

1.2. Etapele form rii viitorului i condi ionalului din limbile romanice occidentale

1.2.1. Latina clasic i târzie: polimorfism i concuren a perifrazelor A adar, toate studiile care se preocup de istoria (privit din persepectiva

fenomenului gramaticaliz rii) formelor de V din arealul Romaniei Occidentale sunt de acord c (1) evolu ia acestei paradigme este paralel cu cea a COND i c (2) toate limbile romanice au înlocuit formele prospective sintetice din latin cu perifraze, sintetice sau analitice în fazele actuale, dar, în orice caz, greu analizabile pentru locutorul contemporan.

Îns , dac apari ia formelor de COND romanic poate fi u or explicat de faptul c în limba latin acest forma mentis era „materializat ” lingvistic de sistemul greoi i confuz al subjonctivului, s vedem care au fost motivele pentru care V sintetic latin a fost înlocuit treptat de crea ii noi, care, într-o prim etap , au fost toate analizabile. În acest sens, în literatur sunt vehiculate trei serii de factori care au ac ionat concomitent atât la nivel formal [(1) fonetic i (2) morfologic], cât i (3) la nivel semantic.

Prin urmare, principalele motive de natur formal care au condus la „c derea” V latin au fost: (I) de natur fonetic :

(a) omonimia frecvent între amavit (indic. perf. - 3) i amabit (ind. viitor I - 3) – datorat confuziei dintre labiala oclusiv sonor /b/ i labiodentala fricativ sonor /v/–, respectiv omonimia dintre legit (indic. prezent - 3) i leget (indic. viitor I - 3), datorat evolu iei lui i scurt (de la prezentul indicativ al verbelor de grupa a III-a) la e închis.


190

(b) pierderea general a cantit ii vocalice care a condus la dificultatea deosebirii verbelor de grupa a II-a de cele de grupa a III-a.

(c) omonimia dintre formele de V ale verbelor de grupa a III-a i a celor de grupa a IV-a (legam, audiam) i paradigma conjunctivului prezent, în special la persoana întâi singular,

respectiv, (II) de natur morfologic : este vorba, pe de o parte, de neregularitatea de conjugare a formelor de V pe tem de infectum, ceea ce necesita memorarea a douparadigme, una în –bo (pentru conjugarea I i a II-a) i alta în –am (pentru conjugarea a III-a i a IV-a); pe de alt parte, în interiorul ultimelor conjug rii, gradul de neregularitate al paradigmei de V era mult mai mare, acestea marcând prin alternan a vocalic : /-a-/ vs. /-e-/, distinc ia dintre persoana întâi singular i restul formelor personale.

În ceea ce prive te factorii de natur semantic care, de asemenea, au determinat reorganizarea sistemului de exprimare a [PROSPECTIVULUI] în limbile romanice, ace tia au fost:

(a) nevoia de a explicita ideea de viitor în trecut, nuan temporalnecunoscut de latina clasic 128;

(b) pozi ia instabil a imperfectului conjunctiv latin ale c rui ocuren e de actualizare a virtualului devin din ce în ce mai pu in frecvente, ceea ce este, de fapt, în acord cu situa ia precar general în care se afl modul conjunctiv în aceast perioad de evolu ie a limbii latine;

(c) natura modal (epistemic sau deontic ) îns i pe care o implic în genere viitorul (cf. i formele de exprimare a V din limba englez )129.

Pe lâng aceste argumente de natur formal i semantic , trebuie semnalat i urm toarea motiva ie cu caracter pragmatic i cultural, de sorginte co erian :

“En opinión de Coseriu (1957/1977), la difusión del cristianismo provocó una nueva visión de mundo, radicalmente distinta de la del mundo latino clásico, que conllevó un cambio profundo en la expresión de la futuridad. Este ámbito semántico pasó de significar una temporalidad egocéntrica [s. n.], que llega al ser humano y que él no puede modificar, a significar una temporalidad egodeíctica, modelada y construida en gran medida por el ser humano [s. n.]. La futuridad ya no es entendida como un simple hecho temporal existente con independencia de las acciones del ser humano, sino que es una futuridad modal obligativa, en el sentido de que el individuo es responsable de su proprio futuro y puede modificarlo a través de sus acciones en el presente. Es decir, el cristianismo habría provocado un cambio esencial en la concepción de la futuridad: temporal – modal, dando lugar a un cada vez menor empleo del futuro clásico y a un gran desarrollo de perífrasis varias de valor futuro modal, que progresivamente terminaron por sustituir en la baja latinidad el futuro temporal sintético latino clásico” (Company Company 2006: 353-354).

128 Vom vedea în continuare c o astfel de necesitate se observ totu i chiar din latin , din tendin a de a transpune în trecut perifrazele de exprimare a V formate cu ajutorul unor adjective–participii. 129 V. i partea I a lucr rii, subcap. 0.3.2.


191

Coroborarea tuturor acestor aspecte enumerate anterior a condus a adar la nevoia de înlocuire a V sintetic latin. Acest proces nu s-a întâmplat îns dintr-o dat , ci a fost lent i gradual, întinzându-se pe aproximativ o jum tate de mileniu (cel pu in pentru registrul scris de limb , aprox. din sec. I î.e.n. i pân aprox. în sec. al VII-lea e.n.). Astfel, chiar din latina preclasic ( i, cu prec dere, din perioada clasic ) se înregistreaz drept poten iali concuren i ai V sintetic diferitele perifraze aspectuo-temporale formate cu ajutorul participiului viitor activ al verbului lexical i auxiliarul esse (tipul: facturus sum/facturus erat/facturus fuit etc.), perifraze care nu se vor impune îns în limbile romanice. Motivele existente în literatur sunt multiple. Enumer m câteva dintre ele:

- cauze de natur fonetic : astfel de perifraze aveau « [une] terminaison bisyllabique terminée par une consonne, frappée d’un immuable accent d’intensité, alourdie par l’auxiliaire, qui, d’habitude, suivait » (Herman 1996: 67);

- ra iuni morfosintactice: (i) pentru o serie de verbe, participiul viitor era fie prea pu in folosit, fiind de cele mai multe ori considerat „a-normal sau chiar imposibil” (v. Bourova 2005: 314); (ii) aceast perifraz de V nu oferea solu ii decât pentru activ, corespondenta sa pentru pasiv, anume perifraza format cu un adjectiv - gerundiv în –ndus + esse (v. legendus est hic liber „aceast carte este de citit / trebuie s fie citit ”), având o valoare modal foarte puternic marcat , aceea de [+NECESITATE]/[+OBLIGATIVITATE], tocmai datorit combin rii sale cu [PASIVUL].

- motiva ii de natur semantic : tocmai inexisten a unei nuan e modale complementare puternice (de exemplu, de tipul: [POSESIE]/[NECESITATE]) va favoriza dezvoltarea structurilor concurente, deoarece, în cazul turnurii HABEO + infinitiv, vom vedea c nu este vorba numai de o nuan temporal pur , ci de o imixtiune între temporalitate i modalitate (Bourova 2007: 468).

- cauze de natur sociolingvistic : turnurile de tipul –turus + esse apar ineau, se pare, limbajului familial, vorbit, variind ca frecven în func ie de epoc , de autor i de natura scrierii. De exemplu, în Asinaria lui Plaut se întâlnesc doar patru

ocuren e ale acestei structuri fa de cele 142 forme de V sintetic, iar în primul volum din Coresponden a lui Cicero apar doar 10 astfel de ocuren e de V perifrastic în –turus + esse în raport cu cele 296 de forme sintetice.

Chiar dac nu s-au p strat în limbile romanice, aceste structuri perifrastice formate cu un adjectiv-participiu + esse prezint avantajul de a putea fi transpuse la [TRECUT] (v. lecturus eram – legendus erat) i reprezint , în fapt, turnuri populare de înlocuire, într-o prim etap , a V sintetic latin. În literatura de specialitate sunt citate chiar cazuri în care aceste structuri participiale apar ulterior ca echivalente chiar pentru HABEO + infinitiv. Aceast situa ie se reg se te infra sub (1) (v. i Company Company 2006: 356).

(1) …ascendit in arborem ut videret eum, quia inde erat transiturus (Luc., 19. 4., apud Herman 1996: 66) [în Itala în acela i fragment apare: habebat transire]. „…se urc în copac ca s -l vad fiindc pe acolo avea s treac ”.

O alt modalitate de înlocuire a formelor prospective din latin – existentpreponderent în limba vorbit –, este cea a perifrazelor formate cu infinitivul verbului lexical i unul din auxiliarele: HABERE, VOLERE, DEBERE. Dintre acestea,HABEO/HABEBAM/HABUI + infinitiv – la început „o construc ie ocazional i periferic ”


192

(Herman 1996: 67), va cunoa te cea mai mare r spândire, dând na tere viitorului indicativi condi ionalului din majoritatea limbilor din Romania central i de vest (francez ,

occitan , italian , spaniol , catalan , portughez ), dar i (potrivit celor mai mul i speciali ti) formelor de COND i formelor de V-Tipul 3 din limba român , ceea ce dovede te c în ansamblu este vorba de « un fenomen cognitiv [s.n.], în cazul nostru romanic » (Iliescu 2000: 432, nota nr. 6). VOLERE + infinitiv, structur instaurat în limba latin înc din perioada clasic , va sta la baza V (Tipul-1, Tipul-2 i Tipul-4) din limba român i din sursilvana veche. Aceast turnur apare atestat atât în perioada clasic , cât i în epoca târzie a latinit ii, în exemple ca cele de sub (2), (3) i (4):

(2) Volo tibi commemorare, si forte eadem res tibi dolorem minuere possit. (Cic. , Ad Fam., 4, 5, 4).

„A vrea s î i vorbesc, dac acest lucru ar putea s î i mic oreze suferin a”. (3) Scio te, cum ista legeris, meum os digito velle comprimere. ( Hier., Ep .,27, 2). „ tiu c tu, dup ce vei fi citit aceste lucruri, ai vrea s îmi închizi gura”. (4) velit faciem tangere (Mih escu 1960: 143) „ar vrea s -i ating fa a”.

În sf r it, în ceea ce prive te turnura DEBERE + infinitiv, aceasta va fi continuatdoar de sard 130 (mai precis, de logudorez ): DEBEO CANTARE > depo kantare (v. Company Company 2006: 358).

Acestea sunt datele standard prezentate de majoritatea istoriilor limbilor romanice sau vehiculate în diferitele manuale de lingvistic i tipologie romanic , date care sunt acceptate în unanimitate, dac nu lu m în calcul – a a cum procedeaz mul i cercet tori (v. Wilmet 2001: 23, nota nr. 4), teoria pu in conving toare propus de André Lanly [1996 (1973)] (v. supra i nota nr. 127).

Revenind la turnura HABEO/HABEBAM/HABUI + infinitiv, ca baz a formelor de V i de COND din arealul Romaniei Occidentale, trebuie spus c ini ial aceasta a substituit V sintetic latin în contexte marginale i oarecum „specializate”, în sensul c la început a ap rut în anumite tipare sintactice i în texte cu caracter mai mult sau mai pu in popular (v. Coleman 1971: 215-216). În ceea ce prive te particularit ile sale morfosintactice, în literatura de specialitate se arat c HABERE se întâlne te ini ial în preajma unui infinitiv pasiv (ca substituent al unui V pasiv), apoi se înregistreaz înso it de verbe deponente i intranzitive i, în cele din urm , de verbe tranzitive, la diateza activ . Din punct de vedere al distribu iei sintactice, turnura perifrastic analizat se focalizeaz pe subordonatele relative dependente de un adjectiv sau de un pronume nehot rât ori demonstrativ i abia mai târziu se va fixa în propozi ii principale sau în independente. Mai mult, s-a observat cîn structurile explicite, apare mai des varianta cu HABERE la imperfect, în timp ce în cele implicite se prefer forma de prezent a auxiliarului (v. Company Company 2006: 355).

O prezentare am nun it (efectuat pe baza unui corpus electronic care cuprinde 26 de milioane de intr ri) a particularit ilor morfosintactice ale construc iei discutate apare la Bourova (2005), unde se arat totodat i c , din punct de vedere cronologic, perioada reprezentat cel mai bine în ceea ce prive te atestarea construc iei HABEO + infinitiv este cea cuprins între anii 300-500 e.n. (Bourova 2005: 305). Inaintea acestui interval

130 Sarda folose te, de fapt, turnura perifrastic apo a kantare, apa cantai < HABEO AD CANTARE (cf. structura am a cânta care a func ionat cu valoare prospectiv în limba român veche), dar în limba literar apar i forme sintetice, de tipul : cantarapo, fagherát, abaraggiu (Nocentini 2001: 390).


193

cronologic, anumite diferen ieri de natur morfosintactic conduc la distingerea a doumari subperioade, i anume:

1. Exemplele provenind din latina clasic i târzie (atestate înainte de 150 e.n.) sunt construite aproape în totalitate cu infinitivul unor verbe tranzitive (în special, verba dicendi: DICERE, SCRIBERE, QUAERERE etc.), având adesea i un complement direct exprimat (pronume interogativ, demonstrativ sau nehot rât). Utilizarea pasiv a infinitivului apare acum doar în cazul în care HABEO este la indicativ imperfect, conjunctiv prezent sau imperfect sau chiar la infinitiv (Bourova 2005: 305-306)131; de asemenea, din punct de vedere al distribu iei formelor lui HABERE la nivel discursiv, se obsev c : HABEO i HABUI apar frecvent în principale, HABEBAM în subordonatele relative i completive, iar formele de conjunctiv sunt distribuite, potrivit sintaxei latinei clasice, în subordonate (în special, în completive i în circumstan iale).

2. În exemplele atestate în perioada 150 - 230 e. n., începând cu Tertullian132, se reg sesc infinitive ale verbelor tranzitive, intranzitive, deponente; infinitive active, dar i pasive, cu predispozi ie evident spre utilizarea infinitivului activ, mai ales în cazul lui HABEO. Infinitivul pasiv continu s se men in în cazul în care HABEO este utilizat la [TRECUT] (mai ales, la indicativ imperfect, i, dup300 e. n., în cazul în care HABEO este utilizat la conjunctiv imperfect), folosirea structurii HABEBAM + infinitiv înregistrându-se cu preponderen în subordonatele relative i în completive.

În sfâr it, o alt problem , dup p rerea noastr , mult mai dificil de elucidat, este cea care încear explicarea evolu iei semantice (sau semantico-sintactice) a structurii aduse în discu ie. Trei tipuri de pozi ii sunt adoptate în literatura de specialitate (Bourova 2005: 310-311) în leg tur cu acest aspect:

(a) direc ia care explic sensul prospectiv al structurii HABEO + infinitiv ca evoluând din etapa intermediar în care auxiliarul actualizeaz modalitatea [+OBLIGA IE]/[+NECESITATE], interpretat exclusiv din perspectivdeontic [agent oriented modality (la Bybee et al.: 1994) sau event modality (la Palmer 2001, apud Bourova 2005: 311)] – de tip: A FACE –, neluându-se în considerare i necesitatea de A FI [i.e., predestinare (Benveniste 1974: 131, apud Bourova 2005: 311)].

(b) direc ia care consider c orientarea temporal prospectiv a structurii HABEO + infinitiv se datoreaz în mare m sur i naturii abstracte a infinitivului (v. i Slobbe 2004: 107-123).

131 În urma acestei analize, Viara Bourova (2005: 305) observ c aproape toat paradigma lui HABERE – cu excep ia imperativului – accept , chiar de la început, construc ia cu infinitivul. Îns , de departe este vizibil preferin a pentru indicativul prezent, respectiv, pentru imperfectul aceluia i mod. 132 De altfel, s-a remarcat (Pinkster 1987: 213) c dup Tertullian (v. i studiul am nun it al lui Pirjo Raiskila (1990: 209-217) asupra utiliz rii construc iei perifrastice infinitiv + HABERE în opera lui Tertullian), nu mai sunt înregistrate modific ri sintactico-semantice majore ale construc iei analizate, aceast considera ie neimplicând totu i concluzia c deja în latin , HABERE este un auxiliar în toate ocuren ele în care este urmat de infinitiv.


194

(c) orientarea ini iat de Harm Pinkster (1989: 316) care consider c sintagma HABEO + infinitiv este caracterizat ini ial de neutralitate modal .

Înscriindu-ne pe linia general a orient rii modale (varianta a), re inem totu i i demersul propus de Viara Bourova (2005: 312) care, pornind de la ideea tradi ionalpotrivit c reia structura HABEO + infinitiv exprim un eveniment care urmeaz s se produc , consider c o trecere de la aletic la temporal poate fi veriga cea mai probabil în procesul de gramaticalizare discutat, deoarece:

« Tout comme avec devait + infinitif, la situation est analysable comme un scénario qui est nécessairement vrai dans tous les mondes possibles de l’univers modal UM » (Bourova 2005: 312).

În sfâr it, în ceea ce prive te frecven a de utilizare a turnurii discutate la autorii latini, s-a observat c aceasta va deveni din ce în ce mai folosit la Tertullian i la scriitorii cre tini. Într-adev r, dac anterior, la Cicero, la Seneca sau la Aulus Gellius ocuren ele construite cu aceast structur perifrastic continu s fie profund marcate de valoarea sa modal originar [+OBLIGATIE]/[+NECESITATE], semnifica ia pur temporal de V sau de VT va fi atins abia în secolul al III-lea e.n., în opera lui Tertullian. Astfel, se poate observa c în exemple ca cele de sub (5), (6), (7) i (8), verbul HABERE î i p streaz încsensul s u originar, de verb plin, indicând, în special, ideea de [POSESIE] i, apoi, pe cea de [POSIBILITATE]:

(5) Habeo etiam dicere quem … de ponte in Tiberim deiecerit. (Cic., S. Rosc., 100) [este considerat ca fiind cel mai timpuriu exemplu].

„C ci nu am s -l numesc pe cel care l-a aruncat de pe pod în Tibru…” (6) Item in multis hoc rebus dicere habemus (Lucr., De re. nat., 6, 711). „Am s spun acest lucru la fel în multe situa ii”. (7) De re publica nihil habeo ad te scribere .( Cic., Ad Att., 2, 22, 26). „Nu pot s - i scriu nimic referitor la situa ia politic a statului”. (8) De divis neque ut sint neque ut non sint habeo dicere. (Cic., De nat. deo., I, 63,

apud Raiskila 1990: 212). „Despre zei nu pot s spun nici c exist , nici c nu exist ”.

Mai târziu, la Seneca Rhetorul, construc ia pare a fi deja înc rcat cu ideea de [NECESITATE] (v. infra ex. (9)):

(9) Quid habui facere ? (Sen. Rhet., Controv., I, 1, 19, apud Raiskila 1990: 213) „Ce am avut de f cut / ce a trebuit f cut?”.

c ci, „viitorul” este legat, dup Palmer (1986: 18-20, apud Iliescu: 2000: 431, nota nr. 5), de modalitatea deontic , exprimând voin a sau necesitatea, obliga ia sau permisiunea de împlinire a unei ac iuni.

Îns , opera lui Tertullian reprezint „o punte de leg tur între primul i ultimul stagiu de dezvoltare al acestei perifraze” (Raiskila 1990: 212), deoarece aici apar atât primele sensuri, deja semnalate la Cicero i la Seneca Rhetorul (HABERE = ,,a avea” ; HABERE = POSSE ,,a putea”, respectiv, HABERE = DEBERE ,,a trebui”), cât i ultimele sensuri ale lui HABERE + infinitiv, cele pur temporale, de V, respectiv, de VT.


195

Astfel, în exemplele urm toare (v. 10, 11, 12), HABERE este un auxiliar temporal, exprimând [VIITORUL]. Se g se te, în general, la indicativ prezent (cu excep ia exemplului (12), unde se afl chiar la indicativ V, prospectivul fiind practic dublu exprimat). De asemenea, se observ c infinitivul se afl fie la diateza pasiv , fie este vorba de infinitivul unui verb intranzitiv133, acestea fiind – a a cum am v zut anterior, caracteristicile sintactice majore ale celor dou componente ale sintagmei, frecvent men ionate în literatura de specialitate (v. Bourova 2005, 2007).

(10) nihil quod fieri habet (Tertull., Herm.,19, 2, apud Raiskila 1990: 213). „nimic care s se întâmple”.

(11) cum corpus cum anima occidi habeat (Tertull., Res., 35, 7, apud Raiskila 1990: 213). „are s fie ucis când trupul, când sufletul”.

(12) nam et homo interior renovari habebit (Res., 40, 7, apud Raiskila 1990: 213). „c ci i omul are s renasc în sufletul s u”.

Îns , în contexte ca cele de sub (13) sau (14), HABERE este un auxiliar temporal, dup p rerea noastr , exprimând un timp de rela ie, i.e., viitorul în trecut. Caracteristicile sintactice ale acestei structuri sunt urm toarele: HABERE este folosit la trecut, în general, la imperfect, iar infinitivele sunt fie la diateza pasiv , fie provin de la un verb intranzitiv. De asemenea, trebuie observat i faptul c în ocuren ele temporale, cele dou componente ale sintagmei se g sesc, a a cum am mai spus, în imediat apropiere, iar în privin a topicii, se observ c HABERE este plasat dup infinitivul (ordine IH – v. Bourova: 2007, 2005) aflat la diateza pasiv sau este precedat de un verb intranzitiv.

(13) Nazareus vocari habebat secundum prophetiam (Marc., 4, 8, 1, apud Raiskila 1990: 213).

„Nazariteanul avea s - i spun cea de-a doua profe ie”. (14) quod et ipsi occidi haberent ( Marc., 4, 8, 1, apud Raiskila 1990: 213). „fiindc i ei în i i aveau s fie uci i”.

A adar, în leg tur cu ordinea constituen ilor sintagmei, re inem în primul rând ccele dou componente ale turnurii HABERE + infinitiv se g sesc în imediat apropiere în stadiile în care costruc ia perifrastic discutat începe s marcheze diferite grade de [PROSPECTIV] cu raportare la nunc enun iativ sau la un moment de referin situat în anterioritatea lui T0. De asemenea, în situa iile discursive în care aceast construc ie nu exprim [PROSPECTIVUL], HABERE apare în cele mai multe cazuri plasat înaintea infinitivului (ordine HI – v. Bourova 2007, 2005) i, de cele mai multe ori, la diateza activ . În schimb, în cazurile în care are valoare temporal de V, HABERE apare plasat dupinfinitiv i la diateza pasiv sau înso it de un verb intranzitiv.

În ceea ce prive te semnifica ia originar a formelor de COND romanic, credem caceasta î i are „obâr ia” în turnurile prospective (amintite anterior) redate în DIR (v. i Penny 2006: 238) care se realizau în latina clasic printr-o construc ie oarecum ambigu de „acuzativ cu infinitiv”, ca sub (15 a i b):

133 De exemplu, omnes scandalizabimini din Vulgata are drept echivalent în Itala: omnes vos scandalizari habetis (Brunot/Bruneau 1949: 353).


196

(15) a. Credo eum venturum esse [Structur „acuzativ cu infinitiv” în DIR redând raportul de posterioritate fa de un verbum dicendi la prezent].

b. Credebam eum venturum esse [Structur „acuzativ cu infinitiv”, în DIR redând raportul de posterioritate fa de un verbum dicendi la imperfect].

Dezambiguizarea turnurilor de tipul (15a, b) se va realiza în limba vorbit prin construc ii ca cele de sub (16a, b dar i c):

(16) a. Credo quod venire habet [structur echivalent pentru (15a)]. „Cred c are s vin ”. b. Credebam quod venire habebat [structur echivalent pentru (15b)]. „Credeam c avea s vin ”. c. Credidi quod venire habui [structur echivalent de asemenea pentru (15b) în

care subordonata este dependent de o form de indicativ perfect, motiv pentru care HABERE este i el utilizat la aceea i treapt temporal ].

Sintetizând toate aceste modific ri parcurse de HABERE la nivel semantic, se ajunge la creionarea urm toarelor stagii evolutive:

1. Verbul HABERE care are ini ial un singur sens fundamental, concret, a cedat la transferul semantic. El va pierde acum din specificitatea semnifica iei originare, aceeea de „a poseda”, devenind astfel polisemantic. Acesta este, de fapt, primul pas în modificarea con inutului s u semantic. Sensurile primite progresiv sunt „a putea” i „a trebui”. Cu timpul, aceste sensuri transferate vor deveni frecvent întâlnite,

c p tând i posibilit i distribu ionale mai largi i suferind, în consecin , o golire de sens. De vreme ce un sens specific transferat sufer generalizare, HABERE î i pierde libertatea sintactic i începe s apar din ce în ce mai mult în structuri gramaticale conven ionale (dup cum s-a observat, urmat în special de un infinitiv). În urm toarele secole, perifrazele astfel constituite vor forma o paradigma verbal în care HABERE, trecut de stadiul de auxiliar i urmat de infinitivul care îi furnizeazmateria lexical , î i va modifica forma, devenind un morfem desinen ial, cu o structur „amputat ”, epoca în care s-a fixat ordinea elementelor în sintagm fiind greu de precizat. 2. Perifrazele astfel formate cu HABERE + infinitiv marcheaz la început o modalitate prospectiv de [+OBLIGA IE]/[+NECESITATE] cu ajutorul unui verb încnegramaticalizat. Este a a-numita perioad a „premodalelor” când: CANTARE HABEOînseamn deja „am inten ia s cânt, am în proiect s cânt”, iar CANTARE HABEBAMajunge s semnifice „aveam de cântat, aveam de gând s cânt, aveam inten ia scânt”. A adar, în plan semantic, de la ideea de [NECESITATE] (deontic , apoi epistemic ) s-a trecut ulterior la ideea de angajare în [VIITOR]. Totodat , în context ipotetic, transpunerea unui proiect în [TRECUT] înseamn , de fapt, c acest proiect nu i-a g sit înc realizarea. Din astfel de contexte va deriva «condi ionalul» (v. infra 17):

(17) Sanare te habebat Deus per indulgentiam, si fatereris. (Pseudo-Augustin, Serm., 253, 4, apud ILR 1965, I: 361)

„Dumnezeu te-ar mântui cu mila sa, numai s treci în rândul celor ce-l sl vesc”.


197

În concluzie, plasarea temporal a unui proces p într-un moment posterior fa de Sit0, îi confer indubitabil acestuia o nuan abstract , motiv pentru care V este, în general, comparativ cu alte timpuri gramaticale, mult mai abstract, deci incert. Aceste caracteristici – de care beneficia i V sintetic latin – sunt acum transpuse din perspectiva atitudinii subiectului vorbitor, materializând dorin a, necesitatea, temerea etc. acestuia, deci spa iul atitudinal alocentric. Iat de ce, V din latina cult , clasic , a intrat în concuren cu perifraze, care particularizeaz ( i concretizeaz ), prin valoarea modal a auxiliarului, aceste nuan e semantico-modale, care, în timp, se vor transfera asupra întregii structuri.

Aceast evolu ie (ciclic ) din perspectiva modific rilor intervenite la nivel semantic, de tip abstract concret abstract, reprezint o exemplificare perfect pentru schema propus de Closs-Traugott (1989, apud Iliescu 2000: 431) în leg tur cu tendin ele urmate de schimb rile semantice, unde se arat c :

i. sensurile care denot situa ii externe evolueaz spre sensuri bazate pe situa ii interne (evaluative, perceptive i cognitive);

ii. sensurile bazate pe situa ii externe sau interne dau na tere sensurilor bazate pe situa ii discursive i metalingvistice;

iii. în plan evolutiv, sensul tinde s se bazeze din ce în ce mai mult pe atitudinea adoptat de subiectul vorbitor fa de enun ul asertat.

1.2.2. Perioada preromanic i protoromanicA adar, în urma polimorfismului ap rut înc din perioada latinei clasice, când

locutorul avea de ales între mai multe construc ii, i în special între: CANTABO //CANTATURUS SUM // CANTARE HABEO // HABEO/HABEBAM AD/DE/UNDE CANTARE (v. Slobbe 2004) // VOLO CANTARE / DEBEO CANTARE sau VENIO134 (AD) CANTARE135 i când to i membrii perifrazelor men ionate î i conservau înc sensul originar, se pare c pe la sfâr itul secolului al III-lea, în spa iul lingvistic al Romaniei Occidentale136 s-a impus tipul CANTARE HABEO, pe de o parte, fiindc HABERE prezenta avantajele cele mai evidente atât din punct de vedere fonetic i morfologic (este singurul auxiliar care începe cu o vocal – ca urmare a c derii lui h ini ial (v. Herman 1996: 68), dar i cu un comportament morfologic regulat), dar i semantic.

Prima atestare a noii forme de V romanic dateaz din secolul al VII-lea e.n. (anul 613) i apare în Cronica lui Fredegarius (v. Bourciez 1967: cap. 244c):

(18) Opraesso rege Persarum, cum vinctum tenerit, in cathedram quasi honorifice sedere iussit quaerens ei civitatis et provincias reipublice restituendas; factisque, pactionis vinculum firmarit. Et ille respondebat „Non dabo”. Iustinianus dicebat : „daras”. [observ m coexisten a formei clasice de V al turi de noua form perifrastic ale c rei elemente sunt deja sudate i care, în

134 Structuri prospective romanice provenite din turnura latin VENIO (AD) + infinitiv se reg sesc în diferitele dialecte rhetoromane vorbite în Elve ia: v. veng a kuntar, veng kuntar (v. Company Company 2006: 358). 135 Formele men ionate fac, de fapt, trimitere la paradigmele verbale corespunz toare i la tipurile formale (+/- perifrastice) discutate anterior. 136 Este vorba de francez , occitan , spaniol , catalan , portughez , unele dialecte rheto-romane i anumite variet i dialectale ale limbii italiene.


198

acest context, exprim mai degrab necesitatea (v. Posner: 1996: 177, apud Iliescu 2003: 15), deci un V injonctiv, cu traducerea: „trebuie s dai”].

Urm toarele atest ri vin tot din spa iul galo-romanic. Este vorba de Jur mintele de la Strasbourg (anul 842 e.n.) unde se întâlnesc formele prindrai i salvarai (ambele deja sudate). Pentru spaniol , primele atest ri apar în Glosele emiliene (sec. al XI-lea e.n.). Este vorba de 18 forme (12 sintetice, 6 analitice) de V romanic care traduc formele corespondente de V latin (v. Company Company 2006: 357). Trebuie re inut c , în general, pentru spa iul galo-romanic i pentru cel italo-romanic aglutinarea celor dou elemente componente ale turnurii HABEO + infinitiv pare s se fi petrecut foarte devreme. În schimb, în spaniola veche, auxiliarul putea preceda infinitivul sau se putea desp r i de acesta printr-un pronume complement (procedeu care continu s existe, dup cum am mai ar tat, în portugheza contemporan ): (sp. veche) enplirnosamus, partirnoshemos etc. În franceza veche, o dovad a libert ii auxiliarului apare în structurile în care acesta putea fi precedat de dou verbe la infinitiv, pentru a exprima V amândurora (v. Reinheimer-Rîpeanu 2001: 269).

În privin a modific rilor fonetice intervenite în diacronie, acestea difer de la un idiom la altul. De exemplu, în cazul turnurii din italian , evolu ia ar fi urm toarea: CANTARE HABEO > cantàr ào > cantarào > cantarò > canterò. Un foarte scurt comentariu în acest sens poate fi urm toarea descriere:

“In italiano tale processo ha determinato una serie di cambiamenti fonetici: molto frequente è la sincope della vocale protonica nell’ambito della radice verbale, seguita in alcuni casi da assimilazione consonantica: *vederò > vedrò; *venirò > *venrò > verrò. In modo asistematico la /a/ della radice verbale si trasforma in /e/ davanti a /r/: cantarò > canterò (in starò e darò la /a/ si conserva probabilmente per analogia con le forme del presente; lo stesso accade sistematicamente in spagnolo). In italiano antico, in cui il verbo avere prevedeva una prima persona alternativa (aggio), ricorrono anche le forme faraggio, averaggio. In antico senese compaiono forme in -abbo (dirabbo, farabbo). Nei dialetti il futuro sintetico mostra una morfologia differente per via delle diverse forme del presente del verbo avere. Negli antichi volgari settentrionali la prima persona ajo dà luogo alle desinenze -ai (ant. lombardo farai «farò») ed -è (ant. padovano anderè «andrò»). A partire dal Settecento si diffondono però le desinenze toscane (le desinenze antiche si conservano tuttora in alcune aree del Piemonte, nei dialetti istriani e nelle zone ladino-friulane dolomitiche). (De Roberto 2010, www.).

În ceea ce prive te apari ia formelor de COND romanic, se crede c turnura CANTARE HABEBAM s-a fixat între sec. al VII-lea i sec. al-VIII-lea e.n. i tot atunci s-a realizat i sudura137: 137 Umbra de echivoc care planeaz asupra form rii COND din limba francez se datoreaz lipsei unor m rturii – exemple cu mult reduse cantitativ fa de cele care se refer la formarea V (DARE HABEO > DARAS) – care s ateste fazele ini iale de tranzi ie ale structurii analitice spre cea sintetic , limba francez fiind singura limb romanic care cunoa te de la început doar forma sudat , spre deosebire, de exemplu, de limba portughez , unde procesul gramaticaliz rii turnurii analizate nu s-a încheiat, forma ia corespunz toare lui HABEO + infinitiv neajungând înc la o fuziune complet , aceasta permi ând i în limba literar actual (a a cum am ar tat în partea introductiv a lucr rii) intercalarea pronumelor: cantar-lhe-ei (v. i Gu u-Romalo 2005: 142, nota nr. 4).


199

*CANTARE HABEBAT > *CANTAREAT > chantereiet (protofrancez ), cantaría (occitan ), cantaría (catalan ), cantaría (spaniol ). * HABUI CANTARE > CANTARE *HEBUI > cantare *ei > canterei (pentru spa iul italo-romanic).

Din nefericire, nu ne putem baza pe texte pentru a data cu precizie fixarea sintagmei. Se afirm adesea c aceast construc ie devine frecvent , dup cum am mai spus, începând cu Tertullian, cu toate c o form , precum EXIRE HABEBAT (Tertull., Adv. Jud., 5), pe care acest autor o folose te, este considerat (v. Bourciez 1967) ca fiind „nesincer ”, deoarece în perioada în care scrie Tertullian, HABEBAT ajunsese deja cel pu in la forma aβéat în toat Romania, fapt care conduce la concluzia potrivit c reia, în cazul acestor forme, ne afl m mai degrab în fa a unui compromis al limbii scrise: construc ie „vulgar ” cu elemente clasice.

În orice caz, paradigma flexionar a „condi ionalului” din francez este teoretic constituit cel pu in în secolul al VII-lea. Fuzionarea celor dou elemente s-a realizat cel mai probabil între secolul al V-lea i al VI-lea, de vreme ce primele forme sintetice: sostendreiet, mettreet i dolereie apar în Sainte Eulalie (versul al 16-lea), respectiv, în Sermon sur Jonas. Îns , abia pe la jum tatea secolului al XII-lea putem g si în texte într-adev r o paradigm complet . Cât despre topica elementelor componente ale turnurii care st la baza V i COND din spa iul Romaniei Occidentale, ordinea infinitiv + HABEO/HABEBAM/HABUI (IH)138 este, în mod necesar, anterioar fix rii sintagmei. Aceast ordine determin , conform tendin elor fonetice ale limbii latine, elidarea lui e final de la infinitiv în fa a vocalei ini iale a lui (H)ABERE. i, fiindc nu exist nici o urm de trecere a lui e la y, se poate conchide caceast eliziune favorizeaz sudura celor dou elemente139. Apoi, ca urmare a fenomenului de disimilare declan at la sfâr itul secolului I e.n. i începutul secolului al II-lea e.n., fenomen care const în dispari ia lui –b- din desinen a –ebat, se va ajunge la urm toarea form (reconstituit ) a auxiliarului: HABEBAT > abeba > aβéa > avea.

De asemenea, tot în aceast perioad , i ca urmare a tendin elor men ionate mai sus, silaba radical av- dispare în întregime din toat flexiunea paradigmei aflate în constituire, printr-un fenomen de haplologie. Pentru explicitarea sa s-a invocat nevoia de izosilabism în flexiunea V: în limbile romanice, i în special în francez , desinen ele de mai mult de o

138 Literatura de specialitate consider favorizant ordinea IH pentru sudarea sintagmei datoriturm toarelor aspecte (v. Bourova 2005: 307-308): IH apare în special pentru HABEBAM, HABEAM i HABEREM (pentru HABEO i HABUI preferându-se ordinea invers , HI); ordinea IH admite drept elemente intercalate doar nega ia (non), encliticele (enim, autem etc.), un adverb, un pronume în acuzativ, un ablativ precedat de prepozi ie, nedep indu-se niciodat mai mult de trei cuvinte intercalate, ceea ce conduce la o lungime medie a secven ei. 139 Pentru sus inerea ordinii IH, Viara Bourova (2005: 309) propune i luarea în calcul a unei ipoteze semantico-sintactice. Astfel, preluând distinc ia f cut de Hans Kronning (2003: 232, apud Bourova 2005: 309, nota nr. 7) între coverbe opace i coverbe transparente, sau, altfel spus, între auxiliare ad-rhematice i auxiliare ad-focale, i aplicând-o ordinii IH pe care o considerfocalizant , rezult c exemplele în care ordinea sintagmatic a constituen ilor este HI, „se preteazla o lectur deontic ” (Bourova 2005: 309), iar cele cu ordinea invers (IH) au sens poten ial-eventual.


200

silab sunt foarte pu ine la num r, iar p strarea lui avea, avetis etc., ar fi introdus desinen e trisilabice.

A adar, cel pu in pentru Gallia de Nord140, vechiul V perifrastic ajunge la o nouform sintetic spre sfâr itul secolului al IV-lea. Prin urmare fenomenul de fixare a sintagmei nu este posterior secolului al V-lea, iar paradigma recent constituit se prezintastfel:

CANTARE + HABÉBAM > *CANTAR(E) + ’ A(M) CANTARE + HABÉBAS > *CANTAR(E) + ’ ASCANTARE + HABÉBAT > *CANTAR(E) + ’ AT

CANTARE + HABÉBAMUS > *CANTAR(E) + ’MUSCANTARE + HABÉBATIS > *CANTAR(E) + ’ATISCANTARE + HABÉBANT > *CANTAR(E) + ’ ANT

În concluzie, în procesul de gramaticalizare al structurilor perifrastice construite cu un verb modal se opereaz în primul rand o re-analiz a celor dou elemente componente, de tipul urm tor (v. Nocentini 2001: 368; Fleischman 1982: 115; Company Company 2006: 374):

INFINITIV + AUXILIAR RADICAL + FLECTIV

Este vorba în fapt de o re-interpretare a aceleia i informa ii gramaticale, în sensul cmarca infinitival –r este re-analizat ca marc de [VIITOR] c p tând o func ie modalo-temporal , în timp ce categoria persoanei este acum marcat de desinen . Acest proces de re-analiz , dublat de o serie întreag de modific ri formale (asimil ri, pierderi ale vocalelor tematice, resilabiz ri etc.) favorizeaz trecerea gradual a accentului de la auxiliar la baza infinitival i, în consecin , fuziunea inevitabil a celor dou componente, într-un singur item.

1.2.3. O interpretare în cheia parametrilor gramaticaliz riiPotrivit lui Lehmann (1985: 303-318), parametrii gramaticaliz rii depind la nivel

paradigmatic de gradul de integritate, de caracterul paradigmatic i de variabilitatea paradigmatic a unui item, iar la nivel sintagmatic, de posibilitatea de selec ie, de gradul de fuziune i de variabilitatea sintagmatic a itemului care intr în procesul de gramaticalizare. Recontextualizând informa iile prezentate pân în acest moment din aceast perspectiv , se ajunge la urm torul cadru evolutiv:

Integritatea verbului HABERE se diminueaz din punct de vedere semantic i fonetic: din verb lexical plin, înc rcat cu o semnifica ie specific , aceea de „a poseda”, i un corp fonetic trisilabic, el începe treptat s î i restrâng sfera semantic a sensului originar, l rgindu- i sfera conceptual . Înc din faza preromanic apare ca semi-auxiliar al turi de VOLERE i DEBERE, iar la sfâr itul secolului al VII-lea e.n. – sec. al VIII -lea, îl g sim deja ca morfem gramatical: semantem redus i corp fonetic erodat, monosilabic în toate cazurile, mai pu in la persoana a 5-a i a 6-a. În limbile romanice moderne, HABEREdevine imposibil de analizat pentru locutorul obi nuit. În ceea ce prive te caracterul paradigmatic, HABERE, care ini ial a func ionat liber într-un câmp semantic, este acum puternic integrat într-o paradigm .

140 Pentru domeniul iberoromanic, vezi Company Company 2006: 372.


201

Criteriul variabilit ii paradigmatice prevede ca la sfâr itul procesului de gramaticalizare s se anuleze posibilitatea de a alege liber în vederea elabor rii actului de comunicare: locutorul este obligat s se mul umeasc cu o singur paradigm . De exemplu, în momentul în care se produce definitivarea procesului de gramaticalizare a formelor de V i de COND, franceza medie ignor perifraza aller + infinitiv care la început a avut sensul

unui V apropiat i care cu timpul a devenit, de fapt, forma normal de exprimare a V în franceza vorbit , cu tendin a de înlocuire, ca într-un veritabil ciclu, a formelor sintetice. Prin urmare i acest criteriu este complet realizat în cadrul procesului de gramaticalizare studiat. În privin a posibilit ilor de selec ie nu a trebuit s mergem foarte departe în timp, deoarece chiar din latina clasic verbul HABERE avea tendin a clar de combinare cu un complement, de cele mai multe ori de natur infinitival . Ceea ce r mâne oarecum nerezolvat este lipsa m rturiilor scrise care s ne poat spune cu precizie în ce perioad s-a realizat sudarea celor dou elemente ale sintagmei. Dup cum reiese din cele afirmate anterior, i cel de-al cincilea din cei ase parametri prezenta i de Ch. Lehmann, este îndeplinit, fuziunea celor dou elemente realizându-se foarte devreme în cazul formelor de V – aprox. sec. VII pentru francez (în anul 613 e.n. este vehiculat deja prima form sudat : daras), sec. al XI-lea pentru spaniol – i aprox. între secolul al V-lea i al VI-lea, în cazul celor de COND.

Variabilitatea sintagmatic nu mai este posibil , tocmai datorit realiz rii complete a celorlal i parametri i, în special, datorit fuziunii celor dou elemente componente ale construc iei de baz .

1.2.4. Concluzii Dispari ia V sintetic latin i înlocuirea lui cu anumite tipuri de perifraze reprezint

a adar un proces cu o evolu ie destul de lent , care se întinde, în linii mari, pe o jum tate de mileniu (aproximativ din secolul al III-lea i pân în secolul al VIII-lea e.n.). Se porne te de la o form sintetic de exprimare a [VIITORULUI] i, deja, din latina clasicse observ tendin a de înlocuire a acesteia cu diverse perifraze. În perioada latinit ii târzii ne afl m în faza verbelor premodale HABERE, VOLERE i DEBERE. Acestea au tendin a de a intra în construc ii perifrastice cu un infinitiv, construc ii care vor sta la baza diverselor tipuri de V romanic. În arealul Romaniei Occidentale s-a impus structura cu HABERE: pe de o parte, CANTARE HABEO – având [PREZENTUL] drept punct de reper enun iativ, i, pe de alt parte, CANTARE HABEBAM/HABUI – luând drept punct de reper enun iativ [TRECUTUL]. În cadrul acestor turnuri, verbul HABERE va trece de la statutul de verb independent sintactic i cu un sens lexical plin, la morfem gramatical, dar nu înainte de a str bate i etapa de auxiliar. Dup cum s-a v zut anterior, polimorfismul nu a disp rut dintr-o dat , nici ordinea invers a celor dou elemente constitutive ale construc iei, nici tendin a de desp r ire a acestor dou elemente. În ceea ce prive te perifraza VOLO CANTARE, aceasta se reg se te la baza nu numai a V (Tipul-1, Tipul-2) din limba român , ci reprezint i etimonul unor structuri prospective din diferite variet i dialectale ale limbii italiene. În limba român , libertatea de a antepune sau de a postpune auxiliarul în raport cu infinitivul, a anulat posibilitatea de aglutinare a celor dou componente ale sintagmei i a men inut independen a sintactic a auxiliarului fa de infinitiv. Acesta este motivul pentru care „a vrea s-a stabilizat cu statutul de auxiliar de timp antepus (cu forme par ial diferite fa de cele ale verbului cu în eles lexical plin)” (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 269).


202

1.3. Originea i evolu ia condi ionalului din limba român

Segmentul de fa continu direc ia descriptivo-argumentativ prezentat supra i î i propune s treac în revist principalele ipoteze existente în literatura de specialitate (româneasc sau str in ) asupra originii auxiliarului de COND din limba român , care, spre deosebire de corespondentele sale romanice, reprezint o structur analitic , opac din punct de vedere etimologic.

Vom vedea foarte pe scurt c este vorba în fapt de dou pozi ii (v. i Livescu 2008: 2676-2677) care se desprind din diverse studii – mai vechi sau mai noi, generale sau monografice –, i anume:

(a) Ipoteza cea mai dezb tut 141 este aceea lansat în 1896 de Weigand care consider drept etimon al auxiliarului de COND din român verbul VOLERE (utilizat la imperfect): CANTARE VOLEBAM > a (i) cânta etc. Argumentul s u major st în faptul c o paradigm transparent , cvasi asem n toare cu cea a COND din limba literar , anume: vrea , vreai, vream, vrea i, vrea se înregistraz în anumite variet i regionale ale daco-românei actuale i, de asemenea, în dialectul istro-român. Cu toate acestea, o întreag serie de dificult i apare atunci când trebuie demonstrat provenien a formelor de persoana întâi i de persoana a 3-a singular: (a (i), respectiv, ar (are)). Mai multe contra-argumente

aduse acestei teorii se g sesc în Tiktin (1904) i, recent, în Coene/Tasmowski (2006). De altfel, pentru aceast ipotez care pare a fi construit în mod evident ca un model mimetic în raport cu cel formulat pentru originea formelor de COND din limbile romanice occidentale (cf. HABEO CANTARE - HABEBAM CANTARE vs. VOLO CANTARE - VOLEBAM CANTARE), un alt contra-argument important pare s fie existen a îns i în istoria limbii române (între secolul al XVII-lea i secolul al XVIII-lea) a unor turnuri de aceea i natur , adic construite cu auxiliarul a vrea la imperfect, dar care aveau sensul unui COND trecut din limba actual . În acest caz, dat fiind i predispozi ia limbii române c tre un înalt grad de analitism i de dezambiguizare, este într-adev r dificil s acord m dreptate punctului de vedere sus inut i de P. Skårup (1982, apud Coene/Tasmowski 2006: 327) care considerc :

“[...] the paradigm of the auxiliary in the present conditional has developed differentially from the lexical verb from which it stems before the introduction of the imperfect of vrea + infinitive for the past conditional form. Under such an analysis, the auxiliary of the present conditional can stem from the imperfect of the same verb of which the present has become the auxiliary for formation the paradigm of the future” (Skårup 1982, apud Coene / Tasmowski 2006: 327).

(b) Cea de-a doua ipotez stabile te drept etimon al auxiliarului de COND din limba român , verbul HABERE. Formulat pentru prima dat de H. Tiktin (1904), aceast direc ie va fi dezvoltat ulterior de Al. Rosetti (1978) care consider formele de indicativ prezent ale lui HABERE drept baz etimologic pentru COND analitic din limba român . Îns nici aceast teorie nu se justific pe deplin deoarece provenien a formei a (i) de la persoana

141 O list a celor mai importan i sus in tori ai acestei teorii se g se te la Nevaci / Todi (2009: 145, nota nr. 10).


203

întâi singular este dificil de demonstrat (??HABEO > a (i)) i pentru o explicitare a sa, Rosetti recurge la forma de mai-mult-ca-perfect conjunctiv latin, HABUISSEM (> a (i)).

În completarea acestei a doua direc ii care consider drept etimon al COND din român verbul latinesc HABERE, vine i studiul recent propus de slavistul Mark Elson (1992). Spre deosebire de Rosetti, Elson consider c paradigma temporal de la care au evoluat formele a (i) etc. este nu cea a prezentului indicativ, ci cea de perfect (latin) al aceluia i mod (indicativul perfect a verbului latin HABERE)142. Aceast ipotez pare saduc solu ii viabile în ceea ce prive te originea i evolu ia tuturor formelor143 care construiesc paradigma auxiliarului de COND din limba român . În plus, pentru interpretarea formelor lui a avea ca auxiliar al perfectului compus indicativ, respectiv al COND din limba român , Elson (1992) propune urm toarea structur morfematic : [a + marc de persoan ].

În afara acestor dou perspective principale, literatura lingvistic româneasc nu este lipsit nici de pozi ii intermediare în leg tur cu acest subiect. Este vorba, de fapt, de orient ri (v. pozi ia lui Alf Lombard) care consider grosso modo c la baza form rii COND din limba român se g se te o paradigm mixt , rezultat din imixtiunea auxiliarelor a vrea i a avea.

Recent Coene / Tasmowski (2006) au propus o a treia ipotez în leg tur cu originea auxiliarului de COND din limba român . Aceasta se constituie în jurul auxiliarului a fi urmat de infinitivul lung al verbului lexical (ex. era cântare) i se bazeazpe urm toarele argumente:

(a) apartenen a la domeniul [TRECUTULUI] (sau, mai precis, la zona aspectual[+PERFECTIV]) a auxiliarelor cu care se construie te orice paradigm de COND atât în limbile romanice, cât i în cele din aria balcanic ; (b) gramaticalizarea în român (la fel ca în celelalte limbi slave din vecin tate) a verbului a fi pentru exprimarea [TRECUTULUI], în formarea timpurilor compuse de la V (voi fi cântat), conjunctiv (s fi cântat), condi ional (a fi cântat) i de la infinitiv (a fi cântat).

P rerea nostr este c i de aceast dat este vorba de o simpl ipotez care nu explic îndeajuns de clar sau în mod nu pe deplin satisf c tor evolu ia formal a auxiliarului de COND din limba român , f r s ajung , de fapt, la nici o solu ie concretîn ceea ce prive te problemele „spinoase” puse de originea i de evolu ia formelor a (i) i ar (are).

Înclin m s credem c recenta teorie propus de slavistul Mark Elson este singura care se justific în mare m sur din punct de vedere formal. În plus, prin acest mod de selectare a formelor specifice ale auxiliarului de V, respectiv de COND, limba român ar 142 O astfel de pozi ie a fost luat în calcul i în literatura lingvistic româneasc de c tre Bugeanu (1970) i, par ial, de Titova (1959). 143 Apar totu i dou probleme mai greu de justificat din punct de vedere etimologic. Este vorba de demonstrarea, pe de o parte, a originii formei a (i) (1 singular), pe care Mark Elson o justificf când apel la diacronia formelor de perfect sigmatic românesc i, pe de alt parte, cea a originii formei actuale ai (2 singular), a c rei evolu ie ar fi urm toarea: “nonpersonal arV of the third person conditional auxiliary was used to make a new second person singular ari which eventually yielded ai as the result of sound change” (Elson 1992: 573) (cf. situa ia existent în cazul paradigmei verbului a fi: (2 singular) e ti vs. (3 singular) este - apud Elson 1992: 569).


204

demonstra înc o dat tendin a sa marcat spre dezambiguizare i specializare a paradigmelor, remarcabil cel pu in în domeniul verbal. Totodat , la nivel interromanic, o astfel de specializare ar putea s fie interpretat i a a cum se propune în urm torul paragraf:

“La differenza tra il romeno e le altre lingue romanze consiste quindi nel fatto che mentre nel primo gli ausiliari si sono specializati per indicare realtà o possibilità, nelle seconde esprimono la transitività o l’intransitività dell’azione verbale” (Pîrvu 1998: 675).

În sfâr it, consider m c în cazul COND din limba român modern i contemporan , comportamentul semantic i func ional prezentat anterior144 trebuie s fie un factor important în stabilirea etimologiei, iar acest comportament pare, de asemenea ssus in ipoteza propus de Elson, ipotez care, odat verificat , ar putea scoate aceastparadigm de sub opacitatea etimologic , acordându-i astfel o pozi ie stabil în configurarea sistemului verbal al limbii române.

Este posibil ca tocmai acest origine etimologic a COND din limba român , diferitde cea a V (formele deictice i epistemice) s -i fi permis pardigmei în discu ie s se „debaraseze” de utiliz rile a a-zis „pur temporale” (cele de actualizare a VT) i astfel s - i dezvolte mai degrab aptitudinele (aspectuo)-modale (în concuren de aceast dat cu formele prezumptive, dar i cu modul conjunctiv).

144 A se vedea partea I a lucr rii.

CAPITOLUL II

Gramaticalizare, regramatizare i reanalizare în evolu ia viitorului i a condi ionalului în francez , spaniol , italian i român

2.1. PRELIMINARII 2.1.1. Chiar dac în capitolul anterior am reu it s sistematiz m principalele

momente din evolu ia i gramaticalizarea formelor de V i de COND romanic, pornind de la structurile latine ti originare i ajungând pân la fixarea lor în cadrul sistemelor verbale romanice, ne propunem s continu m i în aceast sec iune acela i exerci iu diacronic. De aceast dat îns , ne vom preocupa de istoria celor dou paradigme în interiorul fiec ruia din cele patru sisteme lingvistice discutate: francez , spaniol , italian i român . De ce este necesar o astfel de „bucl ” în topos-ul general al acestui studiu? Pentru c orice sistem lingvistic sufer în permanen – a a cum am mai spus – modific ri, iar paradigmele verbale discutate anterior au suferit i ele diverse schimb ri semantico-sintactice din momentul fix rii lor în limb i pân în contemporaneitate, antrenând uneori chiar reorganiz ri de paradigm sau conducând la crearea unor noi tipuri de opozi ii la nivel de sistem.

Aceast transformare continu care afecteaz anumite forme care au deja un statut gramatical la nivelul sistemului readuce în discu ie problematica ‘gramaticaliz rii’, sau cel pu in maniera tradi ional de conceptualizare a acestui fenomen lingvistic (v. Meillet [1912 (1928/1958): 130-148]; Lehmann (1985: 303-318)), a a cum a fost descris i de c tre noi anterior în crearea V i a COND romanic. În capitolul anterior care ilustreaz am nun it trecerea de la lexical la gramatical – altfel spus, ‘gramaticalizarea’ v zut în canonul clasic –, s-a v zut c un item independent din punct de vedere semantico-lexical i sintactic (de ex., HABERE) î i pierde progresiv semnifica ia originar . Pin func ionarea frecvent în anumite tipare sintactice, din ce în ce mai pu in variate, acest lexem ajunge s devindependent sintactic. Absen a unei semnifica ii lexicale proprii, comportamentul func ional dependent, coroborat cu eroziunea formal , tot acest ir de procese ireversibile (deci, cu sens unidirec ional) conduc itemul lexical originar la statutul de morfem gramatical. Trebuie totu i subliniat c dincolo de aceast evolu ie oarecum u or reperabil la nivelul modific rilor formale i semantico-func ionale i care, în cazul nostru, se întinde, în linii mari, pe o jum tate de mileniu (aproximativ din secolul al III-lea i pân în secolul al VIII-lea e.n.), crearea V i, mai cu seam , cea a COND romanic ilustreaz i alte aspecte caracteristice (sau, mai precis, complementare) fenomenului ‘gramaticaliz rii’, mai pu in discutate în literatur .

De exemplu, crearea V sintetic din arealul Romaniei Occidentale i Orientale scoate în eviden o gramaticalizare care afecteaz în primul rând nivelul semnificantului, neantrenând nici o schimbare major de con inut i, implicit, nici un fel de reorganizare a sistemului verbal în trecerea de la latin la limbile romanice în cauz 145. Avem de-a face în

145 Am v zut în capitolul anterior c limba latin avea o paradigm verbal de V cu dou forme, una creat pe tema de infectum, alta, pe tema de perfectum. V sintetic latin a fost înlocuit – din diverse


206

acest caz cu ceea ce Benveniste (1968, apud Company Company 2006: 350) nume te o „transformación conservadora”. Apari ia formelor de COND în planul limbii reprezintîns , tot în termenii propu i de Benveniste, o „transformación innovadora”, pentru c , de aceast dat avem de-a face, în primul rând, cu o modificare reperabil mai degrab la nivel semantic i totodat cu o reorganizare a sistemelor verbale romanice „beneficiare”.

Prin urmare, privite distinct, aceste dou procese de transformare i evolu ie lingvistic ilustreaz faptul c sub umbrela extrem de generoas a ‘gramaticaliz rii’ intrdiferite procese lingvistice care au fost recent definite i dezambiguizate în literatur [v. Andersen (2006: 231-258) sau Lindschouw (2011: 57-63; 2013: 93-95)], precum regramaticalizarea, regramatizarea sau reanalizarea, pe care le vom discuta i noi în continuare. Pe de alt parte, privite împreun , crearea V i a COND romanic subliniaznatura profund cognitiv care determin orice proces de ‘gramaticalizare’, pentru c , de exemplu, apari ia acestor dou morfeme verbale în ansamblul domeniului verbal romanic, semnific , de fapt, trecerea de la „una temporalidad egocéntrica [s. n.], que llega al ser humano y que él no puede modificar, a significar una temporalidad egodeíctica, modelada y construida en gran medida por el ser humano [s. n.]” (Company Company 2006: 353-354). O astfel de transformare de substan nu are cum s se realizeze individual f r s nu determine i o reorganizare la nivel sistemic, verbal, în cazul de fa . Altfel spus, ‘gramaticalizarea’ – conotat , de aceast dat , in extenso – înseamn « […] un processus qui accorde un statut grammatical à des éléments ou à des systèmes qui ne l’avaient pas autrefois ou qui changent les systèmes grammaticaux existants [s.n.] » (Lindschouw 2011 : 59). De aceast dat , nu aveam de-a face cu trecerea de la lexical la gramatical, ci cu o schimbare de ordin gramatico-func ional (de la gramatical, la „mai gramatical”, dac ni se permite, o astfel de formulare).

Andersen (2006: 231-258) consider procesul de ‘gramaticalizare’ ca fiind format dintr-o serie de alte procese secundare, pe care le nume te ‘gramatiz ri/grammation(s)’ i ‘regramatiz ri/régrammation(s)’. Prin ‘gramatizare’, autorul danez în elege « […] un changement de contenu, au moyen duquel une catégorie qui n’a pas un contenu grammatical l’obtient » (Lindschouw 2011 : 59), în timp ce o ‘regramatizare’ reprezint o reorganizare a unui con inut gramatico-func ional în interiorul unui sistem gramatical, sau, în termenii propu i de Lindschouw (2011: 60) « une réorganisation à l’intérieur d’un paradigme clos [s.n.] qui présuppose un changement de la relation entre la forme et le contenu accompagné d’au moins une réduction paradigmatique ». Distinc ia dintre ‘gramaticalizare’ i ‘regramatizare’ apare clar materializat , de exemplu, în interiorul paradigmei de V din limba francez contemporan , unde forma analitic de V (aller chanter) se g se te acum în plin proces de ‘gramaticalizare’, în timp ce forma sintetic (chanterai) « est grammaticalisée depuis des temps immémoriaux » (Lindschouw 2011 : 57, nota nr. 4). Totu i, potrivit accep iunii l rgite acordate anterior procesului de ‘gramaticalizare’ (v zut acum ca reorganizare a sistemelor gramaticale), forma sintetic de V din limba francez contemporan se g se te de aceast dat în plin proces de ‘gramaticalizare’ (sau, mai precis, de ‘regramatizare’), « […] dans la mésure où son domaine d’emploi se restreint à l’intérieur du système du futur, alors que le futur analytique ouvre le sien » (Lindschouw 2011 : 57, nota nr. 4).

motive de ordin intern sau extern planului limbii (care au fost descrise în cap. anterior) – cu diferite crea ii, într-o prim faz , toate analitice.


207

De altfel, în studiul s u dedicat evolu iei sistemului V din limba francez , Lindschouw (2011 : 60-63) sintetizeaz i posibilele etape pe care le poate traversa un proces de ‘regramatizare’, i anume:

- reduc ia paradigmatic sau paradigmaticitatea de care vorbe te i Lehmann (1985)146, care se refer , în cazul de fa , mai degrab la anularea opozi iilor stabilite între constituen ii unei paradigme. Acest proces rezult în urma diminu rii treptate a posibilit ii de alternare a respectivilor itemi i conduce la obligativitatea i specializarea lor în plan sintagmatic.

- desemantizarea [„bleaching”, la Hopper/Traugott (2003): 76, 94), sau „semantic attrition” la Lehmann (1985: 307)] con inutului semantico-func ional al paradigmei în cauz .

- reanalizarea, o strategie de comprehensiune din partea locutorului, cu caracter cognitiv abstract care precede, de obicei, procesul de ‘gramaticalizare’ sau pe cel de ‘regramatizare’ i care ac ioneaz în primul rând la nivelul con inutului i, mai apoi, la nivel de structur morfosintactic .

Transpuse schematic, toate aceste etape care descriu procesul de ‘regramatizare’ sau de ‘gramaticalizare’ in extenso, pot fi astfel sintetizate:

« […] une forme A qui subira ultérieurement un processus de grammaticalisation, ou de régrammation dans notre cas, existe dans la langue pour traduire une valeur déterminée. Ensuite, une nouvelle forme B, concurrente de A, entre dans la langue, ce qui crée une ambiguïté référentielle [s.n.] entre la forme A et B. Enfin, la forme A se perd (ou souvent se (ré)grammaticalise), et seule la forme B est capable d’exprimer la valeur réservée autrefois à la forme A » (Lindschouw 2011 : 63). În cele ce urmeaz , încerc m s urm rim evolu ia formelor de V, respectiv a celor

de COND în cadrul istoriei celor patru sisteme romanice analizate, anun ând chiar de la început urm toarea ipotez metodologic i conceptual : (i) evolu ia formelor de V romanic pare s fie guvernat primordial de mecanismul regramatiz rii, în timp ce, (ii), dezvoltarea COND poate fi pus sub semnul reanaliz rii.

2.2. PARCURSUL DIACRONIC AL FORMELOR DE VIITOR ÎN INTERIORUL SISTEMELOR VERBALE ROMANICE

Vom încerca a adar în aceast sec iune s privim evolu ia sistemului formelor de V din limbile romanice occidentale, dar i din limba român , din prisma ac iunii primordiale a procesului de regramatizare sau de gramaticalizare în eleas ca reorganizare a sistemului gramatical al limbilor în cauz . Acest proces de ‘regramatizare’ care afecteazformele canonice de V din limbile analizate s-a realizat (sau continu s se realizeze) în raport cu al i constituen i ai paradigmei de V, în mare parte, structuri perifrastice, analitice, mai mult sau mai pu in gramaticalizate.

În linii foarte generale, acest proces poate fi astfel descris: formele canonice de V romanic reprezint ini ial rezultate ale unor procese anterioare de ‘gramaticalizare’ (deci de trecere de la lexical la gramatical) i, în mai mic m sur , chiar de ‘regramatizare’, atâta vreme cât formele preromanice discutate anterior aveau un anumit statut func ional în interiorul sistemului gramatical originar (latin, în cazul de fa ). Ace ti itemi gramaticali

146 V. supra, cap. anterior, paragraful 1.2.3.


208

romanici ajung cu timpul s aib un comportament morfosintactic i semantic polifunc ional, actualizând mai mult de o valoare gramatical , fapt care va antrena selectarea unor noi constituen i în cadrul paradigmelor de V romanic. Aceast situa ie va determina în mod inevitabil:

(i) concuren a dintre formele canonice de V i cele nou create; (ii) desemantizarea i specializarea pe un anumit segment informa ional a formelor

canonice i (iii) gramaticalizarea (total sau par ial ) a formelor perifrastice.

Chiar dac nu abordeaz evolu ia formelor de V romanic din perspectiva extins a ‘gramaticaliz rii’, diferitele studii realizate în literatura de specialitate în cadru tipologic (v. Fleischmann 1982; Bybee et al. 1994; Barceló 2007: 47-62) avanseaz ideea unei evolu ii ciclice pe care o înregistreaz , în general, constituen ii paradigmei în discu ie, evolu ie care traduce, în fapt, trecerea de la TEMPORALITATE la MODALITATE. De fapt, se poate configura chiar un anumit tipar de evolu ie a morfemelor verbale care actualizaz[ulterioritatea în raport cu T0], i anume:

„[…] o construc ie, la origine modal , asociaz la un moment dat mai mult de o valen temporal – [posterioritatea fa de t0], care, ulterior, devine tr s tura sa definitorie. Dup ce începe s fie utilizat exclusiv cu valoare de viitor, o astfel de construc ie începe s dezvolte anumite semnifica ii modale, care, la rândul lor, pot sse impun în detrimentul valorii temporale (Corche /Roman 2011: 313).

În ceea ce prive te structura acestei sec iuni, trebuie f cut urm toarea precizare: dat fiind amplitudinea i diversitatea materialului care formeaz baza noastr de discu ie i de exemplificare (adic reorganizarea paradigmelor de V la nivelul a patru sisteme

lingvistice, care ar trebui urm rit în toate fazele de evolu ie ale acestor limbi), am considerat c putem prezenta drept model procesul de ‘regramatizare’ a V sintetic din limba francez , deoarece în leg tur cu acesta exist i cea mai mare documentare f cut în diacronie, în literatura de specialitate. Pentru celelalte limbi romanice, ne vom limita doar la prezentarea structurilor prospective care au intrat în concuren (în diferite perioade) cu formele canonice în actualizarea anumitor zone semantico-conceptuale.

2.2.1. Despre viitorul sintetic din limba francez i concuren a sa cu diferite structuri perifrastice

În aceast sec iune, vom vedea – urmând îndeaproape studiul propus de Lindschouw (2011: 51-63) – c forma sintetic de V din limba francez a pierdut o mare parte din semnifica ia rolului s u func ional i semantic manifestat în cadrul modalit ilor de actualizare a referin ei prospective, aceast situa ie datorându-se în mare m sur„interven iei” i gramaticaliz rii pe aceea i zon conceptual a perifrazei itive aller + infinitiv.

Înainte îns de a prezenta acest parcurs, se impun dou observa ii cu caracter general:

1. Gramaticalizarea unor turnuri construite la origine cu verbe de mi care, de tipul: aller, venir etc. nu este un fenomen specific limbii franceze, ci se înregistreaz i în spaniol , portughez , catalan i, oarecum, i în italian 147. Studii de tipologie lingvistic

147 A a cum am ar tat i în partea I a lucr rii, subcap. 0. 2, în francez , spaniol i portughez , V sintetic cu valoare pur temporal este concurat de anumite structuri perifrastice formate cu auxiliarul


209

(v., printre al ii, Bybee et al. 1994) au analizat am nun it evolu ia acestor lexeme verbale cu semnifica ia originar [+ mi care] spre morfeme temporale (i.e., verbe auxiliare), prin asocierea cu un infinitiv sau cu un gerunziu, mai rar, cu un participiu trecut.

2. Diminuarea semantico-func ional suferit de forma sintetic de V în zona actualiz rii [PROSPECTIVULUI] temporal a determinat o serie de lingvi ti (v. Harris 1978; Bybee et al. 1994; Fleischmann 1982) s considere c în stadiul actual al limbii franceze, acest morfem verbal func ioneaz preponderent în zona modal i mai pu in în cea temporal . Îns , pe de o parte, analiza sincronic pe care noi am întreprins-o în cadrul acestei lucr ri asupra valorilor pe care V le are în limba francez contemporan i, pe de alt parte, studiul-anchet propus în Wales (2007: 1-14) asupra dinamicii i frecven ei diferitelor tipuri de ocuren e ale acestei paradigme în limba vorbit , din toate acestea reiese c : (a) în urma mai sus-amintitului proces de ‘regramatizare’, forma canonic de V nu iese complet din uz, ci, dimpotriv , continu s î i p streze cea mai mare parte a utiliz rilor înc ancorate în zona de expresie a [TEMPORALULUI]. Mai mult chiar, în codul oral al acestui sistem lingvistic, V sintetic apare foarte rar utilizat cu valori modale, acestea fiind, de fapt, sau temporalo-modale sau atenuative i, foarte rar, epistemice, zon în care, a a cum am spus la momentul potrivit148, V este înlocuit frecvent de perifraza modaldevoirEPISTEMIC + infinitiv sau cu indicativul prezent înso it de adverbele modalizatoare probablement, sans doute, peut-être. Aceast observa ie care are valabilitate în mare parte pentru sistemul lingvistic francez, dar care se aplic oarecum i celorlalte limbi studiate, dovede te, o dat în plus, c ipoteza unei dezvolt ri a semnifica iei V, de tipul TEMPORAL MODAL nu este tocmai pertinent . În concluzie, ceea ce ni se pare important de re inut pentru demersul nostru este faptul c în francez , forma canonic de V continu s func ioneze masiv în ocuren e temporale, c a pierdut – e adev rat – un mare num r dintre acestea (situa ie vizibil mai cu seam în codul oral) ca urmare a concuren ei cu structura perifrastic aller + infinitiv, care, în limba actual vorbit , a devenit principala form de exprimare a [VIITORULUI]. Îns , de fapt, cea mai semnificativ pierdere suferit de forma sintetic de V trebuie semnalat la nivelul utiliz rilor modale, unde, de asemenea, în limba vorbit , locutorii nativi prefer tot o tunur perifrastic , i anume devoirEPISTEMIC + infinitiv.

Vom vedea a adar în continuare – pe scurt – cum s-a realizat acest diachronic change, pe care noi îl consider m un proces de ‘regramatizare’ neîncheiat pentru cantreneaz diferite modific ri semantico-func ionale i, astfel, o reorganizare a paradigmei de V din aceast limb .

A adar, am v zut în capitolul anterior c predecesorul formei în –rai apare atestat (ca form deja sudat ) chiar în primul text scris în aceast limb , i anume: Les Serments de Strasbourg (842 e.n.). În aceast perioad , ca unic form a paradigmei de V, morfemul verbal în discu ie, descris de Gérard Moignet (1959: 289) ca: « un futur comportant une dose d’hypothèse, si petite qu’on la fasse […] », apare utilizat frecvent cu valoare temporal (ca de ex. infra sub (1a, b) sau sub (6)), dar i cu diferite nuan e temporalo-modale, ca substitut al formei în –roie în redarea unei afirma ii atenuate (v. ex. 2) i foarte rar cu valoare modal epistemic (astfel de cazuri întâlnindu-se în structuri interogativo-exclamative care contribuie la declan area unei puternice nuan e modale – de tipul,

verbului „a merge” la indicativ prezent i urmat de infinitivul verbului lexical: (fr.) aller + infinitiv; (sp.) ir + a + infinitiv; (port.) ir + infinitiv. În italian , o structur echivalent cu cele men ionate anterior este andare a + infinitiv, dar i forma progresiv , stare per + infinitiv. 148 Vezi supra partea I a lucr rii, capitolul I, subcap. 1.3.2.


210

exprimare a unei deliber ri asupra unei [PROBABILIT I], cu raportare la [PREZENT-VIITOR], – a întregului enun – v. infra ex. (3)):

(1) a. Ilz mangeront maint bon morseau // Les enffans, quant je seray vieuls (Villon, Le lais Villon et les poèmes variés, 23, 2160, apud Lindschouw 2011 : 74) [ V sintetic cu valoare temporal , deta at de [PREZENTUL] lui Sit0].

b. A present je ne parleray principalment que du tiers mirouer de humaine creature, et de la belle ymaige de la benoite Trinité (Gerson, Sermon pour la fête de la sainte trinité, 155, 2057, anul 1402, apud Lindschouw 2011 : 74) [ V sintetic cu valoare temporal , raportat la Sit0].

(2) C’iert granz damages, s’il est deserites (Cor. Lo., 1410, apud Moignet 1976: 289).

«Ce serait un grand domage, si…». [V sintetic cu valoare atenuativ în apodoza unui sistem condi ional].

(3) a. Ferai le pendre ou se l’ardrai ? (Thèbes 8208, apud Moignet 1976: 289) b. Menderai li? –Tes, fous, ne feire… (Eneas 9073, apud Moignet 1976: 289).

c. Deux! Que ferai? Por coi viv tant? (Erec 4617, apud Moignet 1976: 289) [V sintetic în structuri interogative, cu nuan dubitativ , exprimând un POT /probabil/ cu raportare la [PREZENT-VIITOR]].

Altfel spus, în Ancien i Moyen Français, predecesorul formei în –rai exprim[PROSPECTIVUL] atât în raport cu T0 (deci func ioneaz deictic), cât i independent de acest parametru enun iativ. Trebuie precizat c , în primul caz, distan a dintre localizarea evenimentului situat în [VIITOR] i momentul situa iei de comunicare nu este, în epoca studiat , o tr s tur relevant în organizarea mijloacelor de expresie a [PROSPEC-TIVULUI]:

« Il est fort probable que pour un locuteur du moyen français, le futur synthétique exprimait une postériorité par rapport au moment de l’énonciation, peu importe la distance temporelle entre le moment de l’énonciation et le moment de l’événement exprimé par le verbe » (Lindschouw 2011: 74).

Forma perifrastic de V apare în texte începând cu secolul al XIV-lea, fiind construit deci dintr-un verb de mi care i infinitivul unui verb lexical. Se crede c acele contexte care au favorizat gramaticalizarea acestei perifraze itive ca morfem temporal au fost cele în care era actualizat scopul mi c rii, contexte reanalizate apoi de interlocutori în favoarea unei interpret ri temporale. Trebuie precizat c aller + infinitiv nu este singura perifraz care apare în zona de expresie a [PROSPECTIVULUI] în epoca veche a limbii franceze. De fapt, spre deosebire de limba modern , franceza veche i, mai cu seam , franceza medie dispun de o întreag serie de turnuri perifrastice de exprimare a [PROSPECTIVULUI], puternic marcate aspectual i care, inserate în diferite combina ii de structuri frastice (atât paratactice, cât i hipotactice), exclud procesul din actualitate i îi confer chiar o u oar nuan modal , virtual , adesea retrospectiv .

De exemplu, devoir, cuidier sau vouloir urmate de infinitivul verbului lexical formeaz perifraze (des întâlnite în textele din Evul Mediu) care redau cumulativ un eveniment prospectiv marcat adesea i de urm toarele seme: [+ iminen ] + [+ e ec].


211

(4) Et quant ilz s’en furent allez, le roy cuydoit dormir, mais il ne pouvoit, si veilla toute la nuyt (Jehan, 22, 1, 26, apud Martin 1971: 174) « Et quand ils s’en furent allés, le roi aurait voulu s’endormir, mais il n’aurait pas pu si (…)». (5) Vespres aproche, li solaus dut cliner (Ami et Amile, 579, apud Ménard 1976: 133). «Le soir vint, le soleil allait se coucher». (6) Navrés estoit d’un roit espieu burni // Chaoir voloit149 del destrier arabi, // Quant .I. borgois en bras le saisi (Raoul de Cambrai, 3528, apud Buridant 2000: 335). «Blessé par une lance rigide bien fourbie, il allait tomber du cheval arabe quand un bourgeois le prit entre ses bras».

Aceea i interpretare o primesc i enun urile, mult mai expresive, construite cu perifraza format din participiul prezent (forma în –ant) – care indic un proces aflat pe cale s se realizeze – i verbul estre (adesea conjugat la indicativ viitor) [cf. infra limba român ]:

(7) Ja Loeys ne lor sera aidans (Raoul de Cambrai, 3929, apud Ménard 1976: 171). «Louis ne leur viendra pas en aide». (8) Ultre cest jurn ne serum plus vivant (Roland, 1520, apud Ménard 1976: 171) «Au-delà de ce jour nous ne serons plus en vie».

Revenind îns la turnura aller + infinitiv, aceasta începe s fie frecvent întâlnit în texte abia din secolul al XV-lea. La fel ca forma sintetic de V, cea analitic se înregistreaz atât cu valori temporale cu sau f r raportare la Sit0 (v. ex. 9 i 10), cât i cu valori temporalo-modale, frecvent deontice.

(9) Lors embrasse cellui qui lui rapporte // Et va passer trois fois devant la porte // Pour veoir la preuve, […] (Chartier, Le débat des deux fortunes d’amour, 163, apud Lindschouw 2011 : 75) [V perifrastic utilizat într-un text datânt din anul 1412, cu valoare temporal generic , f r leg tur cu Sit0]. (10) SATHAN : Alons, Belzebuth, mauldit dyable, // Et portarons l’arme en enfer, BELZEBUTH : Mes griffes sont toutes de fer // De quoi je la vays accrocher(Anonyme, La passion d’Auvergne, 112, apud Lindschouw 2011 : 75) [V perifrastic utilizat într-un text datânt din 1477, cu valoare temporal dependent de contextul situa ional descris de Sit0].

Totu i, din punct de vedere al repartiz rii ocuren elor celor dou paradigme în secolul al XV-lea, situa ia se prezint astfel (apud Lindschouw 2011: 73): în mai mult de jum tate din ocuren e (aprox. 89,5%), forma canonic este utilizat cu valoare pur temporal , în 7,5% din cazuri apare cu valoare temporalo-modal , doar 2% din ansamblul utiliz rilor reprezentând ocuren e cu valoare modal . În schimb, forma analitic , aller + infinitiv, se întâlne te aproape în procent majoritar, de 99,5%, în ocuren e cu valoare

149 Aceast utilizare (cf. infra limba italian i, mai ales, limba român ) a disp rut din franceza literar înc din secolul al XVI-lea. Totu i, perifraza vouloir + infinitiv apare utilizat în diferite graiuri ale limbii franceze, echivalând unui V indicativ (v. Ménard 1976: 133).


212

temporal , un num r infim, de 0,5% fiind afectat de o u oar nuan modal . Ceea ce este îns interesant, raportat la valoarea bazic pe care aceast structur o de ine în limba actual , este faptul c , în rândul ocuren elor temporale, perifraza aller + infinitiv apare frecvent, nu cu raportare direct la Sit0 (ca supra sub (10)), ci cu valoare temporalgeneric , a a cum s-a v zut anterior sub (9). Aceasta înseamn – în statistica oferit de Lindschouw (2011: 72) – un raport de 1 (adic , 2%) la 5 (adic , 10, 5%). Trebuie înssubliniat c din totalul ocuren elor temporale pe care perifraza în discu ie le vehiculeaz în textele din secolul al XV-lea, cel mai mare num r este – i acesta este din nou un alt fapt surprinz tor – cel realizat în contexte narative istorice, ceea ce însumeaz un procent de 82,5% (v. ex. 11), din totalul de 99,5%:

(11) Quant vint le dimanche à matin et jour qu’il trespassa, fist appeler devant lui tous ses barons, prelay, son conseil et chancelier ; adonc va parler devant eulz moult piteuses paroles, si que tous les contreigni à lermes (Ch. de Pizan, Le livre des fais et bonnes meurs du sage roy Charles V, 185, 2255, anul 1404, apud Lindschouw 2011 : 75). (12) Sur ces propos, feirent leur accord, et, en regardant le lieu le plus propre pour faire ceste belle œuvre, elle vat dire qu’elle n’en sçavoit poinct de meilleure ne plus loing de tout soupson, que une petite maison qui estoit dedans le parc, où il y avoit chambre et lict tout à propos. Le gentil homme, qui n’eust trouvé nul lieu mauvais, se contenta de cestuy-là (M. de Navarre, L’Heptaméron, 1550, apud Bres / Labeau 2013 : 296).

Acest tip de utiliz ri ale perifrazei itive merit o discu ie l rgit , atâta vreme cât ele au reap rut, se pare (v. Lindschouw 2011: 76; Bres / Labeau 2013), i în limba francezcontemporan (v. infra ex. 13)150:

(13) C’est le producteur Rob Fusari qui va trouver le nom de lady Gaga, en s’inspirant de Radio Gaga, une chanson du groupe Queen. Dans cette logique, la créature Lady Gaga claque la porte du rock pour ouvrir celle de la dance musique, dans le sillage de Madonna. Avant de réussir à vendre 14 millions d albums et 35 millions de single sen pleine crise du disque, Lady Gaga a puisé son inspiration dans le monde de la nuit new-yorkaise en se produisant avec DJ Lady Starlight qui va l’orienter vers l’exubérance esthétique. Dès lors, Lady Gaga va pousser la culture gay à son paroxysme … (Le Monde, 16-17 mai 2010, apud Bres / Labeau 2013: 296).

Atestate sporadic înc din secolul al XII-lea (primele ocuren e sunt semnalate în Orson de Beauvais i, în sec. al XIII-lea, în Le Roman de la Rose), astfel de ocuren e sunt considerate a- i avea obâr ia în vechea gascon (v. Lindschouw 2011: 76), cu toate cstructuri asem n toare au fost înregistrate i în vechea occitan , în vechea castilian sau în vechea portughez (v. Bres / Labeau 2011: 299), iar în catalana actual , turnura echivalent , vaig cantar, s-a gramaticalizat ca o form neutr de actualizare a [TRECUTULUI]. Acest tip de utilizare istorico-narativ a perifrazei aller + infinitiv se va diminua începând din secolul al XVI-lea i va disp rea în secolul al VIII-lea, pentru ca s

150 Lindschouw (2011: 78) afirm c utilizarea preterit a lui aller + infinitiv se înregistreazfrecvent în Internet, de exemplu, în biografiile (ca cea a lui Jean Paul Sartre) realizate de Wikipedia.


213

reapar – dup cum arat anumi i lingvi ti francezi (v., printre al ii, Bres / Labeau 2013 : 295-322) – în franceza contemporan . Bres / Labeau (2013), care descriu astfel mecanismele generale de func ionare ale perifrazei discutate în contexte narative:

„[…] the aller auxiliary in the present signifies a prospective orientation towards the initial boundary of the event expressed by the following infinitive that is ASPECTUALLY understood as having reached its final boundary. At a TEXTUAL level, that process introduces a new reference point in the diegesis and contributes to the progression of the narration. At a CONTEXTUAL level, i.e. at the level of linguistic context, it refers to an event located before the moment of narration – that is to say in the past. It works ANAPHORICALLY and not deictically: the prospective movement originates in the situation that procedes it rather than in the moment of speech (Bres / Labeau 2013: 297),

atrag aten ia c între ocuren ele vechi i cele contemporane exist totu i o diferenimportant . Într-adev r, i într-o perioad i în cealalt , perifraza în discu ie cu valoare de preterit poate fi înlocuit de o form de prezent indicativ – ceea ce nu se poate întâmpla atunci când are valoare de V – i nu accept niciodat intercalarea adverbului modalizator probablement „probabil”, cu care este îns compatibil atunci când exprim[PROSPECTIVUL] generic sau raportat la Sit0. Diferen a dintre utilizarea existent în franceza medie i tiparul discursiv actual const în posibilitatea de dependen i/sau de coordonare contextual fa de un prezent indicativ (sau chiar fa de o alt form de V), situa ie valabil doar pentru stadiul contemporan de func ionare. Luarea în calcul a acestui factor distinctiv îi determin pe Bres / Labeau s considere c , de fapt, vechea turnur a încetat într-adev r s mai existe în secolul al XVIII-lea, iar ocuren ele echivalente din contemporaneitate reprezint , de fapt, structuri discursive noi (reap rute timid înc din secolul al XVII-lea) i determinate de atributele prospective ale acestei perifraze itive. Spre deosebire de uzajul Evului Mediu, frecvent în textele narative sau academice scrise, utilizarea modern se înregistreaz foarte rar în scris, cu prec dere în proza narativ de fic iune, dar i în nara iunea interactiv din codul oral. Ocuren ele moderne sunt îns mai numeroase în discursul mediatic sau în cel tiin ific (v. Bres / Labeau 2013: 319). Apari ia acestei noi utiliz ri a structurii prospective aller + infinitiv în franceza contemporan se poate explica astfel:

« En effet, sur la base de son interprétation future, va + INF. permet l’organisation de la narration, annonçant les faits suivants par un procès hyperonymique. La périphrase s’approche ainsi d’une valeur narrative en projetant le temps des événements sur celui de la narration. Avec la disparition de tous les marqueurs déictiques, les périphrases en aller cessent d’agir comme hypéronymes : elles apparaissent sur la même ligne temporelle que les situations voisines et s’interpretènt comme actualisant des procès complètement réalisés » (Bres / Labeau 2013 : 321).

F r a continua detaliat o discu ie în acest sens, trebuie s subliniem conclusiv

pentru demersul nostru c acest tip de uzaj (privit global – din Moyen Français i pân în contemporaneitate) narativ al structurii itive aller + infinitiv dovede te înc o dat c : (i) în astfel de ocuren e (narative), morfemele verbale prospective implicate (fie c este

vorba de V canonic, de COND sau chiar de anumite perifraze – v. i cazul limbii


214

române care a gramaticalizat par ial în astfel de contexte discursive, turnura avea + conjunctivul verbului lexical) nu sunt complet sinonime cu formele de trecut cu care pot fi înlocuite, ci func ioneaz ca marcatori (de diferite grade) de for ilocu ionar . Acesta este probabil i motivul pentru care Wilmet (1970 : 188) consider acest uzaj de actualizare a VT ca fiind unul « impur » ;

(ii) privit din perspectiva teoriei clasice i extinse a gramaticaliz rii, parcursul diacronic al turnurii aller + infinitiv arat c (1) aceea i structur se poate gramaticaliza diferit i chiar diametral opus de la un sistem lingvistic la altul (cf. situa ia din catalan ),

respectiv, c (2) acela i item deja gramaticalizat poate dezvolta semnifica ii discursive similare în diferite perioade de „via ” datorit existen ei unei tr s turi semice fundamentale/bazice în sememul s u.

Revenind la discu ia general referitoare la procesul de ‘regramatizare’ a V canonic, reamintim faptul c epoca dispari iei ocuren elor narative ale structurii aller + infinitiv din limba francez coincide grosso modo cu specializarea V canonic în actualizarea [PROSPECTIVULUI] deta at de universul alocentric, adic ca morfem temporal prospectiv care focalizeaz mai degrab ac iunea/evenimentul exprimat de verb (de fapt, momentul evenimentului) i mai pu in situa ia de comunicare. La polul opus, trebuie subliniat i faptul c , prin pierderea num rului mare de ocuren e narative, forma analiticde V i-a consolidat:

« […] son statut comme forme temporelle ‘authentique’, de par sa capacité à marquer un rapport avec le moment de l’énonciation, cette valeur étant passée de 2,0 % au 15e siècle à 90,5 % au 18e siècle. Ce contenu s’observe dans un vaste évantail de genres textuels (c.-à-d. textes argumentatifs et littéraires, discours direct et pièces de théatre en vers et en prose), ce qui peut être interprété comme un temoignage du fait qu’il appartient à toute la réalité langagière » (Lindschouw 2011: 83).

Trebuie totu i subliniat c acest varietate discursiv i acest num r mare de ocuren e ale structurii perifrastice apar mai cu seam în codul scris unde, se remarc îns i asocierea acestui morfem verbal mai degrab cu actualizarea unei ac iuni viitoare generice, deci neraportat la situa ia de comunicare. Toat aceast panoram descriptiv arat de fapt c forma analitic de V i-a l rgit domeniul de utilizare: chiar dac valoarea originar , aceea de exprimare a unei ac iuni prospective raportat la Sit0 (deci, actualizarea unui V imediat/apropiat) a sc zut ca num r de ocuren e, ea se p streaz totu i, mai cu seam în mediul scris. Pe lâng aceast valoare, aller + infinitiv s-a extins, cu prec dere în codul oral, în zona de func ionare alt dat rezervat exclusiv formei sintetice, anume aceea de actualizare a unui V generic, neraportat la Sit0.

« Toutefois, il serait faux d’affirmer que ce tiroir verbal [le futur] a subi un processus de désemantisation, puisque, en dépit des réductions qu’il a connues, il constitue toujours un système temporel bipartite quoique dans une moindre mésure qu’à l’origine. Il n’a pas subi un processus d’‘obligatorification’ ou de spécialisation de son emploi, et par là une réduction paradigmatique » (Lindschouw 2011: 89).

Cu toate acestea, ar fi prematur s spunem c forma canonic de V din limba francez a parcurs i a finalizat un proces de ‘regramatizare’, pentru c cele dou


215

paradigme verbale pot comuta înc în anumite contexte (cf. infra ex. (14a) i (14b); pentru mai multe detalii, v. Cost chescu (2013: 167-172)):

(14) a. Jean se mariera l’an prochain. b. Jean va se marier l’an prochain (apud Helland 1995: 5).

În ceea ce prive te utiliz rile cu valoare modal ale formei canonice de V – valoare care am v zut c nu s-a dezvoltat din uzajul temporal, ci a coexistat cu acesta înc din epoca veche a limbii franceze –, în limba actual , num rul ocuren elor de acest tip este unul mic, comparativ cu alte sisteme romanice (de ex., italian sau român ), îns mai ridicat fa de alte stadii de evolu ie. Pentru ca aceast aser iune s fie valid , trebuie f cuturm toarea precizare cu privire la disocierea tipurilor de utiliz ri modale ale V, în utiliz ri epistemice i alte tipuri de utiliz ri, în spe cele atenuative i deontice: în acest cadru metodologic, trebuie precizat c în Ancien i Moyen Français, num rul ocuren elor atenuative i iusive este într-adev r unul ridicat, spre deosebire de cel al utiliz rilor epistemice care sunt rare i rezervate – cum am v zut mai sus – doar turnurilor interogativo-exclamative unde valoarea de [probablilitate dubitativ ] este degajat nu de morfemul verbal de V, ci de întreaga structur enun iativ . Se remarc totu i faptul c în aceast epoc , V din astfel de turnuri epistemice se combin cu o gam mult mai larg i mai variat de verbe fa de situa ia din franceza contemporan (unde apare restrâns la être i avoir) i are un comportament sintactico-semantic similar cu cel al COND (cf. 15a i

15b):

(15) a. – Regardez quel fut vostre entraige – Auront prins fin tous mes plaisirs? (E. Picot, Recueil général des sotties,

apud Squartini 2004a: 88). b. Seroient toutes mes marchandises / Par ung seul cas ainsi surprises? (E. Picot, Recueil général des sotties, apud Squartini 2004a: 88).

A adar, doar privite în ansamblu, toate aceste ocuren e (i.e., modale grosso modo: deontice, epistemice i atenuative) ale V pot fi considerate majoritare în limba actual i acest lucru se refer , mai cu seam , la mediul scris.

În limba vorbit îns , V atenuativ este frecvent înlocuit de COND, iar V epistemic fie apare în distribu ie complementar cu COND (în func ie de tipul de fraz ), fie este înlocuit de perifraza modal devoirEPISTEMIC + infinitiv, o turnur care reprezint forma de expresie favorit (v. Wales 2007; Gobert / Maisier 1995: 1003-1014) pentru actualizarea [probabilit ii epistemice] cu raportare la [PREZENT-VIITOR], dar i la [TRECUT].

Perifraza devoir + infinitiv, atestat cu valoare epistemic destul de devreme, aprox. în anul 1100:

(16) Li soens orgoilz le devreit bien confondre (La chanson de Roland, versul 389, apud TLF, citat de Rossari et al. 2007: 11),

nu reprezint o mo tenire din latin , deoarece DEBERE avea acolo doar semnifica ia de „obliga ie” sau de „necesitate”. Semnifica ia epistemic (v. ex. 17) este ulterioar acestor stadii i ea este cunoscut i de forma echivalent din italian .

În literatura de specialitate, exist dou pozi ii în leg tur cu gramaticalizarea urma ilor lui DEBERE ca m rci ale modalit ii epistemice: fie valoarea epistemic deriv


216

din cea deontic , de „obliga ie”, a a cum sus in Bybee et al. (1994), fie este vorba de o trecere de la aletic la epistemic, a a cum propune Hans Kronning (1990: 301-312) (v. i Bourova 2005: 310-312)151. În orice caz, num rul ocuren elor modale cu valoare de „obliga ie” sau de „necesitate” este net superior în raport cu cel al utiliz rilor epistemice în Ancien i Moyen Français, comparativ cu situa ia existent în contemporaneitate, unde – observ Rossari et al. (2007: 11) – propor ia se inverseaz . Aceast statistic demonstreazîn primul rând faptul c lectura epistemic degajat de aceast structur perifrastic este cu siguran posterioar celei de „obliga ie” sau de „necesitate”.

(17) Mais il doit molt cels anuier // Qui perdue l’ont folement (Vair Parlefroi, 1254, apud Ménard 1976: 134).«Mais ceux qui l’ont sottement laissée partir doivent sans doute être fort ennuyés».

În concluzie, în ceea ce prive te evolu ia formei canonice de V din limba francez , aceasta se g se te în plin proces de ‘regramatizare’, c ci:

- la nivelul ocuren elor temporale, concuren a cu perifraza itiv (gramaticalizat ) aller + infinitiv determin nu numai o sc dere a frecven ei de utilizare, mai cu seam , în limba vorbit , ci i o reconfigurare a celor dou paradigme în raport cu referirea fa de Sit0. Forma sintetic continu s actualizeze [PROSPECTIVUL] generic, dar pierde i aici din num rul utiliz rilor, în timp ce structura analitic câ tig teren în marcarea unui V f rraportare la Sit0, f r s î i piard îns nici valoarea sa bazic de marcare a unui [VIITOR] imediat/apropiat. O consecin imediat a încerc rii de desprindere de raportarea la situa ia de comunicare i de marcare generic a referin ei temporale prospective este utilizarea posibil (cu prec dere în codul oral) a acestei turnuri perifrastice în contexte epistemico-eviden iale, de tipul:

(18) On a sonné à la porte. Ça va encore être les témoins de Jéhovah152.

- la nivelul ocuren elor modale epistemice, V sintetic nu mai apare în structuri dubitativo-interogative ca în Moyen Français i se combin doar cu être i avoir i cu tipul de fraz asertiv, dând na tere, de fapt, unor turnuri aproape fixe de marcare a [probablit ii epistemice]. În acest sector cognitiv, V sintetic este puternic concurat de perifraza modal(înc incomplet gramaticalizat ) devoirEPISTEMIC + infinitiv i de formele de COND. Distribu ia complementar cu acest din urm morfem verbal arat faptul c limba francezopereaz o dezambiguizare între dou zone cognivo-enun iative, anume [DUBITATIVUL]i [INFEREN IALUL]. Pe de alt parte, concuren a func ional – din ce în ce mai

marcat , în special în codul oral –, cu perifraza modal demonstreaz nu numai o sc dere a num rului de ocuren e de acest tip ale V sintetic, ci chiar o ‘regramatizare’ complet a sa în aceast zon de expresie: V sintetic devine per se un marcator de inferen inductiv , care nu mai marcheaz rela ia de dependen (logic , contextual , argumentativ i enun iativ ) cu parametrul R153, ci pare s o con in intrinsec (a gramaticalizat-o). Toataceast teorie redat din prisma [EVIDEN IALIT II], ne determin s consider m, a a cum arat i Rossari et al. (2007), opozi ia existent în franceza contemporan între V 151 Cf. tipurile de interpret ri existente în literatur în leg tur cu evolu ia semantic i conceptual a lui HABERE, v. supra capitolul anterior. 152 Acest exemplu a fost sugerat de unul din cei trei evaluatori anonimi ai rezumatului comunic rii propuse în cadrul Colocviului Interna ional Chronos 11. 153 V. partea I a lucr rii, capitolul introductiv, subcapitolul 0.3.2.2. i nota nr. 33.


217

sintetic i perifraza modalizat prin prisma tr s sturii dististinctive [±indicare a sursei de ob inere a informa iei], V sintetic fiind forma nemarcat din acest punct de vedere. În plus, dac pentru perifraza construit cu devoirEPISTEMIC, raportarea inferen ei se poate configura din perspectiva [TRECUT] - [NON-TRECUT], în cazul formei sintetice de V, aceastraportare se realizeaz doar în parametrii [PREZENT-VIITOR] – (rar) [VIITOR].

- restrângerea ariei globale de utilizare a formei sintetice de V se observ i la nivelul celorlalte tipuri de ocuren e (cele temporalo-modale – iusive, deontice etc. – sau cele atenuative) care i ele se g sesc în regresie fa de alte stadii de evolu ie ale acestui sistem lingvistic.

2.2.2. Procesul de ‘regramatizare’ al viitorului sintetic din limba spaniolSitua ia oferit de spaniol este foarte important pentru continuarea exemplific rii

procesului de ‘regramatizare’ a formei canonice de V în cadrul sistemelor verbale romanice care ne preocup . i de aceast dat , se va vedea c evolu ia acestui morfem verbal se realizeaz în concuren cu anumite perifraze (destul de numeroase i variate ca semnifica ie) i, în special cu perifraza itiv , ir a + infinitiv. Îns , spre deosebire de cazul analizat anterior, cel al limbii franceze, procesul de gramaticalizare al V perifrastic/analitic din limba spaniol va determina modalizarea aproape complet a formei sintetice, c ci:

“En el castellano coloquial, […] el tiempo futuro [FS] normalmente no se utiliza para expresar la futuridad temporal […]. La futuridad temporal se señala con el verbo IR […] más el infinitivo [FP]” (Palmer 2001: 105, apud Aaron 2007: 254). „Es común, sin embargo, encontrar el FS en su función de marcador epistémico […], como en: “- ¿Y Paquito y María dónde están ahora? // - No lo sé si estarán con sus abuelos o estarán en Valencia dónde andarán (COREC XXo)”” (Aaron 2007: 254).

De fapt, în spaniola actual , la nivelul ocuren elor cu valoare temporal , exist , în primul rând, “una variación regional y estilistica de ambos futuros” (Berchin 1986: 301). În plus, trebuie precizat c , din punct de vedere diatopic, forma analitic se înregistreaz cu prec dere în spaniola american i mai pu in în spaniola peninsular , iar, din punct de vedere diafazic, tipul perifrastic apare rar în limba scris , cultivat (unde se utilizeazfrecvent forma sintetic ) i – asemenea structurii echivalente din francez – r mâne o form de expresie specific limbii vorbite cu caracter spontan.

Dincolo de aceste dou tipuri de diferen ieri care se înregistreaz în limba actualîntre forma cantaré i voy a cantar, trebuie subliniat i faptul c , nici din punct de vedere al comportamentului semantico-func ional, nu exist o echivalen perfect între cele doustructuri, pentru c „[…] en su función temporal […] hay muchos contextos en los que predomina unos de los dos tiempos” (Berchin 1986: 304). În linii foarte generale, distinc ia dintre aceste dou morfeme temporale const , a a cum am observat anterior i în francez , tot în rela ionarea sau nerela ionarea cu Sit0, altfel spus, în:

“[…] la ‘conexion’ de la acción verbal con el acto de habla. Esta conexión – sea temporal, espacial, situacional – puede ser positiva o negativa. En el primer caso se prefiere el futuro analítico, en el segundo, el futuro sintético” (Berchin 1986: 304).

Prin urmare, faptul c în spaniola actual , V sintetic nu a fost înc exclus din sistemul de referire temporal prospectiv , dar a pierdut un num r foarte mare de astfel de


218

utiliz ri i func ioneaz cu prec dere ca marcator epistemic, atenuativ etc., toate aceste argumente ne determin s consider m c nici în cazul limbii spaniole, procesul de ‘regramatizare’ a formei sintetice de V nu este pe deplin încheiat.

Vom vedea în continuare – succint – care a fost parcursul celor dou forme verbale aduse în discu ie, în istoria acestui sistem lingvistic.

Forma sintetic reprezint – a a cum am v zut în capitolul anterior –, rezultatul procesului de ‘gramaticalizare’ al structurii perifrastice latine CANTARE HABEO a c rei evolu ie în spaniola medieval i în castiliana modern a fost urm toarea (apud Penny 2006: 238):

Limba latin Español medieval Español moderno CANTARE HABEO cantar (h)e / cantaré cantaré CANTARE HABES cantar (h)as / cantarás cantarás CANTARE HABETCANTARE HABEMUS

cantar (h)a / cantará cantar (h)emos / cantaremos

cantará cantaremos

CANTARE HABETIS cantar (h)edes / cantaredes cantaréis CANTARE HABENT cantar (h)an / cantáran cantarán

Tabel nr. 12 Evolu ia structurii CANTARE HABEO în castilian

Spre deosebire de spa iul galo-roman unde succesorul turnurii latine se înregistreazdeja cu form sudat în primele texte, în castiliana veche, cele dou componente (auxiliarul HABERE i infinitivul) se g sesc într-un raport de dependen înc explicit din punct de vedere formal, ceea ce antreneaz o mai mare libertate a ordinii elementelor în sintagm , dar i posibilitatea de inser ie, între infinitiv i succesorul lui HABERE, a unor forme pronominale clitice (situa ie înc vizibil în portugheza actual literar )154, ceea ce va conduce la apari ia în limb a unor forme de V analitic cu urm toarea structurmorfematic : INFINITIV + clitic + AUXILIAR.

Iat de ce, în spaniola medieval , apar frecvent în texte ambele variante de V: forma sudat (cu accent pe auxiliar) (v. ex. 1a, b) i cea analitic (cu dublu accent, pe infinitiv i pe auxiliar – v. Penny 2006: 240), ca sub (2a, b):

(1) a. Canssados son de ferir ellos amos a dos. / Ensayandos amos qual dara mejores colpes (Cid, 2746, apud Company Company 2006: 350). b. temiendo que este casamiento non valdrie porque eran tan parientes éll et la reyna (CG., 646.24a, apud apud Company Company 2006: 350).

(2) a. e creo que faríades mejor en darvos a presion, e yo levarvos he al rey, e pedirle ya merçed por vos (Zifar, 199.17, apud Company Company 2006: 351).

b. Si pudiessemos matar al moro Avengalvon, / Quanta riqueza tiene aver layemos nosi (Cid, 2663, apud Company Company 2006: 351).

154 Cu privire la situa ia din portugheza actual , v. partea I a lucr rii, subcap. 0.2.1.1., nota nr. 7.


219

Aceast varia ie155 care se întâlne te pân aprox. la începutul secolului al XVII-lea156, prime te, în general, trei tipuri de interpret ri în literatur : (i) fie se consider cforma analitic este o variant arhaic a formei sintetice, reprezentând un stadiu evolutiv fosilizat, (ii) fie se crede c forma analitic este o variant pur formal a structurii sintetice157, o form scindat , rezultat ca urmare a intercal rii/disloc rii unor forme pronominale atone, (ii) fie explica ia anterioar este completat de ideea conform c reia forma analitic este înc rcat suplimentar (în raport cu varianta sintetic ) cu o valoare emfatic la nivel discursiv (v., printre al ii, Company Company 1985-1986), deci este o form marcat semantico-pragmatic. În orice caz, ceea ce trebuie re inut pentru demersul nostru, este faptul c :

“[…] los futuros sintéticos y los futuros analíticos forman un binomio estructural en la medida en que participan de un mismo espacio semántico, la futuridad, y tienen, como veremos, una gran proximidad gramatical. La diferencia, sin embargo, reside en que los futuros sintéticos son las formas no marcadas de esa oposición y, por lot anto, son más flexibles en su distribución y, en consecuencia, mucho más frecuentes, mientras que los futuros analíticos son la forma marcada, especializada para un cierto tipo de sintaxis, con numerosas restricciones sintácticas y semánticas y, por lot anto, de muy escaso empleo en todos los textos que integran el corpus” (Company Company 2006: 367).

A adar, principalul criteriu distinctiv între cele dou forme îl constituie distribu ia formelor atone ale pronumelor personale. În principiu, separarea elementelor componente ale structurii perifrastice apare atunci când unul sau mai multe pronume atone înso esc forma verbal , a a cum se întâmpl în urm toarele situa ii: enpeñar gelo he, pedir vos a poco, mereçer no’lo (nos lo) hedes158 (apud Penny 2006: 241). Aceste forme de V (sau de COND) aveau deja în Evul Mediu i o sintax proprie: erau utilizate atunci când verbul deschidea enun ul sau atunci când acesta era precedat de anumite cuvinte neaccentuate, ca mas, e etc.159. În schimb, atunci când verbul care deschidea enun ul era precedat de un cuvânt tonic sau atunci când formele pronumelui personal precedau forma verbal , se utiliza varianta sintetic de V: nos nos osariemos, que nos ayurdarán sau quel buscarie mal, dellos nos serviremos (apud Penny 2006: 241). De asemenea, trebuie remarcat i

155 Un studiu statistic (Company Company 2006: 369) asupra distribu iei celor dou forme de V în textele scrise în limba spaniol între secolul al XII-lea i secolul al XV-lea arat o reparti ie majoritar a formelor sintetice (de 83% (în sec. XII), 92% (în sec. XIII), 89 (în sec. XIV) i 91% (în sec. XV)). Formelor analitice le sunt repartizate urm toarele procentaje: 17% (în sec. XII), 8% (în sec. XIII), 11% (în sec. XIV) i 9% (în sec. XV). 156 Ultimele ocuren e, deja rare, se înregistreaz în secolul al XVII-lea, în texte literare ca Don Quijote. 157 Aceasta este, de fapt, opinia predominant în literatur . Pentru o list detaliat a studiilor care abordeaz acest subiect, v. Company Company 2006: 363, nota nr. 9. 158 Astfel de forme perifrastice apar i în raport cu varianta sintetic de COND: auer la yemos nos(sp. modern : la tendríamos nosotros) sau buscar nos ye el rey (sp. modern : nos buscaría el rey) (Penny 2006: 241). 159 Acest context sintactic este cel care determina/favoriza, probabil, nuan a discursiv emfatic pe care anumi i cercet tori (v., printre al ii, Company Company 1985-1986) o atribuie formei verbale perifrastice.


220

faptul c formele sintetice – majoritare totu i în secolul al XVI-lea – apar uneori sudate cu forma pronominal , ca, de exemplu, în : harélo mañana (echivalent cu „mañana lo haré”).

În ceea ce prive te valorile semantice actualizate de aceste dou variante prospective, V sintetic apare frecvent cu valoare temporal raportat (v. ex. (3)) sau nu (v. ex. (4) i (5)) la Sit0, dar i cu valori temporalo-modale (adesea un V generic/gnomic (ca sub (6) sau un V deontic) sau modale (apare în exprimarea unei supozi ii, a unei [PROBABILIT I] în raport cu momentul situa iei de comunicare) – v. infra ex. (7) i (8):

(3) Dirévos de los cavalleros que llevaron el mensaje (Cid, 1453, apud Company Company 2006: 406). (4) e con la lleña deste soto que aqui esta, despues que venire aguisare de comer (Zifar, 132.7, apud Company Company 2006: 406). (5) Iran aquestos mandados al Çid campeador; nos vengaremos aquesta por la del león (Cid, 2718-2719, apud Company Company 2006: 406). (6) catad byen que sólo yo so Dios, e non ay otro ante mí nin después de mí. Yo mataré, yo feriré, yo sanaré e bevir faré (Corbacho, 224, apud Company Company 2006: 407). (7) Plázeme, dixo el mercader, pero dime para qué seras tu bueno (Zifar, 492.16, apud Company Company 2006: 406). (8) Nunca jamás vos contesca, e lo que dixe apodo; yo lo desdiré muy bien e lo desfaré del todo, assí como se desfaze entre los pies el lodo (LBA, 931b, apud Company Company 2006: 407).

Forma analitic (cantar hé) se înregistreaz , în scurta sa existen , cu o valoare modal apoape exclusiv de [OBLIGATIVITATE], datorat semnifica iei originare a auxiliarului HABERE. Prezen a acestei semnifica ii împiedic respectivul morfem sfunc ioneze în contexte în care este aczualizat o [probabilitate epistemic ]. O anumitnuan de [OBLIGATIVITATE] apare chiar i în cea mai mare parte a ocuren elor cu valoare pur temporal (cf. infra ex. (9) i (10)):

(9) Pero si burlo o si no, verlo as, yendo esta noche (Celestina, XI. 251, apud Company Company 2006: 409) [V analitic valoare temporal ]. (10) non la guardando commo devíades, seervos ya muy grant daño paral alma egrant vergüença (Lucanos, 69, apud Company Company 2006: 409) [V analitic valoare modal ].

În perspectiv statistic , se poate sintetiza c forma de V analitic apare cu valoare modal de [OBLIGATIVITATE] în 62% din ocuren e, iar cu valoare temporal , în doar 38% din ansamblul utiliz rilor (v, Company Company 2006: 409). Dac în cazul acestei variante de V predominant este valoarea modal , forma sintetic de V apare în cea mai mare parte a valorilor sale cu valoare temporal .

Pentru demersul nostru, este de re inut i faptul c dispari ia formelor analitice, de tip cantar hé, înregistrat în secolul al XVII-lea, se produce concomitent cu dezvoltarea în limb a unei alte forme analitice de V, ob inut prin gramaticalizarea perifrazei itive ir a + infinitivul verbului lexical, perifraz a c rei cre tere ocuren ial se realizeaz în raport invers propor ional cu evolu ia formei sintetice de V, ale c rei utiliz ri temporale scad în decursul timpului.


221

Astfel, în statistica diacronic efectuat de Aaron (2007: 257) se arat c : de la o frecven slab în Evul Mediu, de aprox. 1%, perifraza ir a + infinitivul verbului lexical cunoa te o u oar cre tere între secolele al XVII-lea i al XVIII-lea i ajunge la 4% ocuren e cu valoare temporal . Dezvoltarea, cel pu in sub aspectul frecven ei, se va produce din acest moment. Astfel, în secolul al XIX-lea, utilizarea morfemului verbal discutat ajunge la un procent de 12%, iar în secolul al XX-lea, repartizarea ocuren elor sale în func ie de codul oral sau scris este de 66%, respectiv, 27%. A adar:

“[…] el siglo XX parece haber sido testigo de un cambio en la forma preferida para expresar futuridad en el castellano peninsular. Al menos en terminos de frecuencia, entonces, podemos constatar que el FP [Futuro Perifrástico] ha invadido y se está ganado el territorio funcional del FS [Futuro Sintético] como marcador de futuridad” (Aaron 2007: 257).

În leg tur cu valorile actualizate la nivel discursiv de forma de V perifrastic, ir a + infinitiv, subliniem ceea ce am spus la începutul acestui subcapitol, i anume c , sub aspect temporal,

“[...] <ir a + infinitivo> puede expresar la misma información temporal que un futuro (cantaré o cantaría) solo si aparece, ya sea de forma explícita, ya de forma implícita a través del contexto, un modificador temporal que aporte esta información. Aunque esta condición es necesaria, no es determinante, ya que, incluso en presencia de un modificador <ir a + infinitivo> puede conservar su significado de perífrasis aspectual Prospectiva” (Bravo-Martín 2008: 378).

i în zona modalit ii, perifraza în discu ie (care se poate combina cu prezentul i imperfectul indicativ sau conjunctiv) acoper o palet foarte larg de valori, deoarece se înregistreaz discursiv cu semnifica ie conjectural , cu valoare deontic (marcheazfrecvent [inten ia]) ori cu valoare contrafactual (Bravo-Martín 2008). De obicei, apare în ocuren ele a a-numitului “futuro replicativo”, ca sub (11):

(11) a. ¡Qué va a ser valiente ese timorato! b. ¡ Cómo iba a saber eso yo! (v. Cartagena 1995-1996: 96).

Totu i, în privin a utiliz rilor epistemice – rare chiar i în registrul colocvial – (când ir a + infinitivul poate fi înlocuit fie cu perifraza modal deber de + infinitiv, fie cu V sintetic – v. ex (12)), trebuie spus c :

“[...] la perífrasís « ir a + infinitivo » solo se documenta en algunas variedades de la lengua conversacional, más frecuentemente en el español europeo que en el americano: Eso va a ser [‘seguramente es’] que […] le ha dicho algo sobre la sardana (Razón [Esp.] 1/12/2004)” (RAE 2010: 542).

(12) A: ¿Y María? a. B: Debe de estar en la fotocopiadora. BASE MODAL EPISTÉMICA b. B: Estará en la fotocopiadora. BASE MODAL ESTEREOTÍPICA


222

c. B: Va a estar en la fotocopiadora. BASE MODAL REALÍSTICA160

(apud Bravo-Martín 2008: 243).

În ceea ce prive te utilizarea modal (general ) a formei sintetice de V, trebuie remarcat c : - i în spaniol – ca i în alte limbi romanice –, forma sintetic de V este concurat înc din fazele sale vechi de evolu ie de turnuri perifrastice, construite frecvent tot cu succesorul auxiliarului HABEO (sau cu TENERE în limba actual ), rezultând astfel forman ii: ha de / hay que sau tengo que (ultimele dou structuri exprimând mai degrab[OBLIGATIVITATEA])161. Astfel de ocuren e, spre deosebire de turnurile temporale construite cu acela i auxiliar, aveau o topic mult mai liber (auxiliarul putea s fie plasat înainte sau dup infinitiv) i acceptau intercalarea (nu obligatorie) unor prepozi ii (v. infra13 a, b, c):

(13) a. El Campeador alos que han lidiar tan bien los castigo (Cid, 3523, apud Company Company 2006: 358).

b. et fazíasele muy grand vergüença de demandar nin envergoñarse a ninguno por lo que avia de comer (Lucanor, 115, apud apud Company Company 2006: 358).

c. Ellos eran sobrados e esforçados, agora o en otro tiempo de pagar havían(Celestina, XIII, 281, apud Company Company 2006: 359).

- istoriile limbii semnaleaz ocuren e ale V sintetic cu valoare proprie epistemic[inferen ial ] sau de [probabilitate], chiar i în structuri interogativo-dubitative [v. ¿Quién será?, Lope de Vega, apud Squartini 2004a: 92, nota 22), înc din secolul al XVI-lea – al XVII-lea.

O sintez foarte relevant în leg tur cu evolu ia principalelor forme verbale de exprimare a [PROSPECTIVULUI] deictic poate fi oferit de urm toarea statistic a frecven ei ocuren elor acestor morfeme în opera lui Cervantes, Lope de Vega, García Lorca i a unor autori moderni:

CERVANTES LOPE de VEGA

GARCÍA LORCA Autori moderni

futuro sintetico futuro con mesoclitico haber de con Inf.

ir a con Inf.

81%1,5%

17,5%

-

80%-

18%

2%

78%-

4%

15%

62% -

1%

33% 160 Diferen ierea dintre enun ul cu valoare de [PROBABILITATE] construit cu ir a+ infinitiv i celelalte dou (realizate cu V sintetic, respectiv cu deber de + infinitiv) const în raportarea pozitivsau negativ a formei verbale în cauz la parametrul pe care noi l-am numit R (v. partea I a lucr rii, subparagraful 0.3.2.2): “[ir a + infinitivo], se diferencia en que para evaluar la verdad de la proposición es preciso tener en cuenta una base realística, es decir, el estado actual de cosas del mundo. Los modales y el futuro de probabilidad en cambio, requieren bases epistémicas los primeros y estereotípicas los segundos” (Bravo-Martín 2008: 251). 161 V.: Ha de llegar mañana (“Trebuie s plece mâine”) - No ha de tardar (“N-o s întârzie”); ¡Hay que ver! (“Trebuie v zut!”); Tengo que resolver ésto en primer lugar. “În primul rând trebuie srezolv acest lucru” (v. Reinheimer-Rîpeanu 2001: 271).


223

Tabel nr. 13 Statistica frecven ei ocuren elor morfemelor verbale prospective în utilizarea deictic

(Meier at al. 1968: 341, apud Nocentini 2001: 397)

În concluzie, parcursul diacronic al formei sintetice de V din spaniol arat cactualul statut pe care aceast morfem îl ocup în interiorul sistemului verbal al limbii spaniole este rezultatul unui proces de ‘regramatizare’ înc neîncheiat i care se rezum la dou etape:

(i) într-o prim faz , V sintetic î i conserv , ba chiar î i înt res te valoarea prospectiv temporal (raportat sau nu la Sit0), ca urmare a concuren ei cu structura analitic cantar hé.

(ii) dispari ia acestei din urm turnuri (care am v zut c se intersecta i în exprimarea [OBLIGATIVIT II] cu perifraza modal (specializat ) haber de + infinitiv) las loc dezvolt rii unei alte structuri (tot perifrastice) prospective (care se reg se te i în alte limbi romanice – v. subcapitolul anterior) care, spre deosebire de cazul limbii franceze, se instaleaz mult mai puternic în zona de expresie a [TEMPORALULUI] i nu se suprapune decât sporadic (în anumite veriet i conversa ionale) peste utilizarea modalo-epistemic a formei sintetice de V, utilizare pe care acest morfem verbal o vehiculeaz ca prototipic înc din perioada Evului Mediu. În aceast circumstan , forma cantaré devine per se un marcator epistemic, f r îns s î i piard complet i func ionarea de tip temporal.

Credem c la aceast specializare a formei sintetice de V a contribuit, pe de o parte, existen a în limba spaniol a unui num r foarte mare (v. RAE 2010: 530-556) de perifraze aspectuo-temporale, cu func ionalitate ( i) în zona de referin a [PROSPECTIVULUI])162

i repartizate din punct de vedere diatopic i stilistic. Pe de alt parte, la evolu ia formei canonice de V spre statutul de marc epistemic este posibil s fi contribui i utilizarea nu foarte extins (nici în contemporaneitate) a perifrazei modale deber (de)163 + infinitiv(situa ie datorat , probabil, confuziei dintre aceasta i structura deontic deber + infinitiv).

O alt concluzie, de aceast dat cu caracter general, ar fi aceea a men inerii la nivelul acestui sistem lingvistic a unei accentuate departaj ri semantico-formale în func ie de registrul de limb (altfel spus, o departajare de natur stilistic ), ceea ce conduce, de asemenea, la ideea existen ei i, implicit, a ac iunii unei norme lingvistice riguroase.

2.2.3. Parcursul diacronic al viitorului sintetic din limba italian spre o formputernic modalizat

Situa ia pe care o relev istoria formei sintetice de V din italiana contemporan este oarecum similar cu cea a procesului de ‘regramatizare’ descris anterior, în cazul limbii spaniole. Mai precis, este vorba de o modificare de con inut la nivelul paradigmei de V, rezultat tot ca urmare a concuren ei dintre forma sintetic i un num r mare de structuri analitice, marcate în grade diferite din punct de vedere aspectuo-temporal sau modal. În ceea ce prive te concuren a cu anumite structuri perifrastice, trebuie amintit faptul c limba italian , spre deosebire de spaniol , nu implic o construc ie analitic de tipul ir a + 162 Este vorba de perifraze ca estar a punto de + infinitiv, estar por + infinitiv, empezar a +infinitiv, comenzar a + infinitiv, entrar a + infinitiv etc. care nu au fost discutate în acest subcapitol. 163 Varianta epistemic a structurii deber + infinitiv, utilizat f r prepozi ie, se înregistreaz în castiliana actual , în registrul de limb cult.


224

infinitiv care s absoarb o mare parte din utiliz rile temporale ale formei canonice de V. Pe de alt parte îns , italiana se apropie de sistemul lingvistic francez, dac inem seama de faptul c V de tipul canterò, canterai, canterà etc. este frecvent concurat de turnura perifrastic dovere + infinitiv în ocuren ele modalo-epistemice.

Un al doilea argument care sus ine ipoteza noastr referitoare la similitudinea procesului de ‘regramatizare’ a formei de V sintetic din italian cu cea a structurii echivalente din spaniol se sprijin pe utiliz rile preponderent modale ale acestor morfeme în cadrul ambelor sisteme lingvistice. i în italiana contemporan , cu prec dere în contexte semiformale i în stilul colocvial, V canonic func ioneaz rar cu valoare temporal (situa ie în care este înlocuit, cum am anun at deja, de o serie de structuri perifrastice – unele din acestea reprezentând la nivel diatopic chiar morfemul verbal prospectiv principal – sau de prezentul indicativ) i frecvent cu valoare modal epistemic 164 ( i/sau eviden ial ) (ca sub (1)) sau pragmatic , de emfatizare discursiv (cf. (2a) i (2b)):

(1) Ora come ora, saranno le cinque (Gautschi 2010: 40). (2) a. Verrò domani. b. Vengo domani (Gautschi 2010: 40).

2.2.3.1. Comportamentul formei canonice de viitor în italiana anticA adar, forma sintetic de V din italiana actual reprezint – a a cum am v zut în

capitolul anterior i cum reiese i din tabelul de mai jos –, în primul rând, rezultatul procesului de ‘gramaticalizare’ al structurii latine CANTARE HABEO.

Limba latin Italiano antico Italiano modernoCANTARE HABEO cantare ho canteròCANTARE HABES cantare hai canterai CANTARE HABETCANTARE HABEMUS

cantare ha cantare abbiamo

canterà canteremos

CANTARE HABETIS cantare avete canterete CANTARE HABENT cantare hanno cantaranno

Tabel nr. 14 Evolu ia structurii CANTARE HABEO în italian

Din punct de vedere temporal, aceast form verbal apare chiar de la începutul existen ei sale în actualizarea [PROSPECTIVULUI] cu sau f r raportare la momentul T0al situa iei de enun are, neprezentând deci nici o restric ie referitoare la distan a temporalfa de Sit0, ceea ce îi ofer posibilitatea de a func iona cu valoare generic (v. infra ex. (3), în actualizarea unui V apropiat/imediat (ca sub (4)) sau cu valoare de VT (v. ex. (5)):

(3) „Io ti sodisfarò quand’io reddirò [tornerò]”. E quella disse: “E se tu non riedi?” E quelli risponse: “El successore ,io ti sodisfarà” (Fiori e vita di filosafi, cap. 26, r. 8-10, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 536).

164 Situa ia prevalen ei valorilor modale în raport cu cele temporale este oarecum discutat în lingvistica italian . Bertinetto (1986: 496), de exemplu, este unul dintre sus in torii acestei teorii, în timp ce Beretta (1994) pare s încline, chiar i par ial, în favoarea valorilor temporale ca ocuren e cu procentaj majoritar.


225

(4) Tutte [‘le lettere’] avemo inteso ciò c’ànno ditto e qui apresso vi ne rissponderemo (Lettera di Consiglio de’Cerchi, I, p. 593, r. 28-29, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 536).(5) Di que’dì [in quei giorni] andranno li uomini cando [cercando] la Morte, e no lla troverano; e vorrano morire, e fuggirà la Morte da loro (Bono Giamboni, Trattato, cap. 30, par. 13, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 536).

Sunt numeroase i valorile temporalo-modale pe care aceast structur sintetic le înregistreaz în textele din italiana veche, când, pe lâng valoarea deictic prospectivexprim fie o slab probabilitate (v. ex. (6) unde semnifica ia modal este favorizatcontextual de utilizarea adverbului certamente), un ordin (v. ex. (7)) etc.:

(6) Io veggio segni ch’elli morrà certamente (Novellino, 10, r. 7, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 537). (7) Ragunerai il populo tuo, e con dolci parole parlerai, e dirai che tu li ami siccome [come] te medesimo ... (Novellino, 6, r. 36-37, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 537).

De asemenea, în structurile în care V canonic manifest un raport de simultaneitate cu Sit0, “[…] il valore modale risulta prevalente” (Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 537), exprimând o “[...] inferenza o congettura del parlante sullo stato di cose rappresentato” (Ibidem):

(8) lo’mperio fi aora [sarà ora] più volte mutato; le genti fier [saranno] ora tutte nuove ... (Novellino, 19, r. 44-45, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 537).

Este foarte interesant faptul c acest valoare epistemic (adesea de tip [PROBABILITATE]) apare în italiana antic cu raportare temporal generic , absolut , sau, mai precis, cu un caracter refern ialo-temporal imprecis. În astfel de situa ii “[...] l’it. mod. [l’italiano moderno] preferirebbe forme che più explicitamente segnalano il carattere ipotetico della situazione, come il congiuntivo [ca sub 9] o il condizionale [ca sub 10]” (Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 538):

(9) Scorseli [gli sfuggì] la penna e scrisse CCC. Disse il Saladino: “Che fai?”. Disse il tessoriere: “ Messere, errava [ho sbagliato]” e vilea dannare [cancellare] il soprapiù.l Allora il Saladino parlò: “Non dannare: scrivi CCC. Per mala ventura se [non sia mai detto che] una tua penna sarà più [generosa] di me!” (Novellino, 23, r. 6-14, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 538). (10) Maestra de le Virtudi, a volere cotesto di mia bocca sapere, non è altro che voler or qui rinovare le mie pene. Chi sarà quelli di sì duro cuore, che udendo lo mio dire non si muova a pietate e dirottamente non pianga? Ma dirolloti, avegna che [benché] mal volentieri, sol per la volontade ch’i’ho di guerire (Bono Giamboni, Libro, cap. 4, par. 3-5, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 538).

Nu numai nuan a de [PROBABILITATE] din sfera modalit ii epistemice se înregistreaz în textele din italiana antic atunci când forma de V sintetic are o raportare temporal generic , ci i expresia unei slabe [conjecturi] (v. ex. 11) sau chiar a unei [inferen ei] puternice (v. ex. 12) se manifest în acela i tip de ocuren e:


226

(11) ... che tu non sie corrente [precipitoso] / a far né a dir follia, / ché, per la fede mia, / non ha presa [apresso] mi’arte / chi segue folle parte; / e chi briga mattezza [chi si dà fare per uno scopo dissennato] / non fie [sarà] di tale altezza / che non ruvini a fondo ... (Brunetto Latini, Tesoretto, v. 1986-1993, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 538). (12) ... se alcuna di queste cinque parti falla nella diceria [manca nel discorso], [‘ladiceria’] non è mai compiuta; e se queste parti sono in una diceria o inn una lettera, certo l’arte di rettorica vi fie [sarà] altressì (Brunetto Latini, Rettorica, p. 72, r. 13-16, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 538). În orice caz, din toate aceste exemplific ri, trebuie re inut puternica utilizare

modalo-epistemic , cu care forma de V canonic din italian apare în texte înc din perioada de început a existen ei sale, echivalând – a a cum am v zut supra – unei forme de conjunctiv sau de COND din limba modern . De fapt, referitor la aceast din urmparadigm verbal , se pare c , în italiana antic , ea putea ap rea în distribu ie complementar cu V sintetic în ocuren ele modale.

Astfel, COND putea figura (situa ie care se va men ine pân în secolul al XIX-lea) în contextele de tip inferen ial (v. ex. 13) ca form morfosintactic de transpunere în [TRECUT] a unui V inferen ial (v. Squartini 2001: 324):

(13) Renzo entrò nel cortile, e sentì un misto continuo ronzìo che veniva da una stanza di sopra. S’immaginò che sarebbero amiche e comari, venute a far corteggio a Lucia (Manzoni, I promessi spozi, apud Squartini 2001: 324).

Totodat , COND putea figura (cu prec dere, în italiana antic ; azi utiliz ri rare i cu un iz arhaic) în contexte interogativo-dubitative (v. Brambilla-Ageno 1964; Rohlfs 1966-1969: §675, §677; Squartini 2004a: 87) în care actualizeaz ca i V (frecvent, în special, în fraze declarative – v. supra ex. (11 i 12) sau infra ex. (15) construit cu un V anterior) o inferen raportat la o surs extern :

(14) questo che vuol dire? Sarebbe il medico tornato o altro accidente sopravenuto? (Boccaccio, Decameron, IV, 10, apud Squartini 2004a: 87). (15) essi questa notte passata me l’avranno imbolata (Biccaccio, decameron IV, 10, apud Squartini 2004a: 87).

Acest comportament semantico-func ional al COND (ilustrat sub (14)) apropie italiana veche de situa ia oarecum similar din franceza contemporan . Pe de alt parte, astfel de ocuren e inferen iale ale COND arat faptul c italiana a operat o reconfigurare semantico-formal în func ie de tipul eviden ei care st la baza ob inerii informa iei asertate în enun : [+ surs intern ] vs. [+ surs extern ]. Iat de ce, în limba contemporan , V sintetic apare în toate tipurile de contexte (declarative sau interogativo-dubitative) pentru exprimarea unei inferen e, deci a unei informa ii provenit dintr-o surs intern , în timp ce COND (simplu sau compus) este un marcator (de asemenea, în toate tiparele discursive – inclusiv în structuri interogative (v. ex. (16)) al eviden ialit ii indirecte, de tip cita ional165:

165 V. i partea I a lucr rii, paragraful 2.2.5.3.


227

(16) Quindi, secondo te, sarebbe già partito? (Squartini 2004a: 78).

Aceast reorganizare a paradigmei de V i de COND survenit în istoria limbii italiene se g se te sintetizat în tabelul de mai jos:

Secolul al XIX-lea Secolul al XX-lea VIITOR inferen ial inferen ial CONDI IONAL eviden ialo-cita ional eviden ialo-cita ional

Tabel nr. 15 Evolu ia semantic a condi ionalului în limba italian (adaptat dup Squartini 2001: 325)

Re inem a adar pân în acest moment faptul c : (i) V sintetic din italian apare chiar din epoca veche a acestui sistem lingvistic ca

fiind puternic impregnat în zona exprim rii modalit ii i, mai cu seam , în zona de exprimare a modalit ii epistemice.

(ii) în ocuren ele temporale, acest morfem verbal acoper o zon referen ialextins , exprimând [PROSPECTIVUL] cu sau f r raportare la Sit0 i frecvent nediferen iat fa de acest parametru pentru intervalul [PREZENT-(VIITOR)].

(iii) acest posibilitate de func ionare generic sub raport temporal va reprezenta unul din parametrii care vor determina gramatizarea în anumite structuri semantico-sintactice (cele eviden ialo-inferen iale) a formei de V sintetic i astfel reorganizarea acestei paradigmei verbale prospective în interiorul sistemului verbal al limbii italiene.

Prin urmare, procesul de ‘regramatizare’ al formei sintetice de V din limba italianconst , credem noi, în instituirea ( i ulterior, normarea) acestei forme ca indiciu nu al unui domeniu conceptual larg ( i, prin urmare, complex i eterogen sub aspect cognitiv) – a a cum am v zut anterior în spaniol , ci ca marc a [inferen ei puternice], o eviden cu raportare/baz intern .

Acest proces de specializare – superior celui din spaniol sau francez , ne poate determina s consider m c procesul de ‘regramatizare’ s-a încheiat, cu toate c , am vazut (mai cu seam , în partea introductiv a acestei lucr ri) c forma sintetic de V apare încfrecvent cu valoare temporal sau deictico-modal în limba contemporan . Aceasta înseamn c un proces de ‘regramatizare’ nu conduce obligatoriu la anularea (desemantizarea total ) unor valori semantico-func ionale originare, dup cum nici procesul de ‘gramaticalizare’ (în eles acum în canonul clasic) nu conduce obligatoriu la scoaterea din limb a itemului cu valoare lexical plin (v. situa ia verbelor auxiliare).

Aceast specializare profund a formei de V sintetic în italiana contemporan , conduce, a a cum am v zut, la crearea unei paradigme semantico-formale cu doi membri, rezultat prin reinterpretarea opozi iei referen ialo-modale [±raportare la Sit0] din prisma categoriei cognitive a [EVIDEN IALIT II], i anume [+ surs intern ] vs. [+ sursextern ]. În cadrul acestei opozi ii, V marcheaz prima tr s tur , iar COND pe cea de-a doua.

2.2.3.2. Concuren a dintre forma canonic de viitor din italian i diverse perifraze. Absen a unui viitor de tip andare + infinitiv

În leg tur cu utiliz rile temporale ale formei de V sintetic din limba italian , trebuie precizat înc de la început c aceast paradigm intr (slab) în concuren , în aceast zon


228

de expresie, nu cu o structur (relativ motivat spre orientarea prospectiv datorit bazei itive) echivalent lui aller + infinitiv din francez sau lui ir a + infinitiv din spaniol , ci cu perifraza stare per + infinitiv, structur care cap t sens temporal prin gramaticalizarea constituen ilor s i: un auxiliar de „existen ” marcat [+ static] i prepozi ia per cu sens final care imprim turnurii o semnifica ie global vectorial (semnifica ia literal a expresiei fiind „a fi/a exista cu scopul de a”/ „be about to” (v. Squartini 1998: 31)).

De fapt, stare per + infinitiv este singura structur amintit de gramaticile limbii italiene pentru actualizarea unui [VIITOR] apropiat/imediat, cu toate c , în limba vorbit(standard), nuan a de iminen în [VIITOR] este, de fapt, cea mai des întâlnit (v. infra ex. (17)) pentru semnifica ia acestei construc ii verbale. Aceast perifraz poate a adar marca aspectual evenimentul exprimat de predica ie în dominanta [FAZ ] (exprimând, de exemplu, o ac iune inceptiv /incoativ , ca în: sta per mangiare „e gata s m nânce / e pe punctul de a mânca”), dar se poate combina i cu o form temporal de [TRECUT], marcând aspectul [IMPERFECTIV] i o nuan (slab ), derivat mai degrab contextual, de „posterioritate” (v. ex. (18))

(17) Correte! Stanno li per chiudere (Saffi 2010: 32). „Fugi! O s închid în curând”. (18) Stavo per mangiare quando sei arrivata (El-Chaar 1994:16). „Eram gata s m nânc când ai sosit tu”.

Acest comportament polifunc ional i, mai cu seam , absen a ocuren elor cu valoare pur de V, ne determin s credem c acest turnur este departe de a reprezenta un echivalent pentru aller + infinitiv / ir a + infinitiv, fiind par ial gramaticalizat . Totu i, faptul c i în alte limbi de pe glob, structuri asem n toare au devenit morfeme verbale de [VIITOR] încurajeaz ideea unei gramaticaliz ri în aceast direc ie i a structurii stare per + infinitiv, care marcheaz , într-adev r puternic, rela ionarea cu agentul ac iunii exprimatde predica ie, îns , spre deosebire de perifrazele cu baz itiv „[…] is no table to express prospective aspect relating to an event in the distant future. This may be due to the absence of a pervading sense of present relevance […]” (El-Chaar 1994: 16).

În afara turnurii discutate anterior, gramaticile limbii italiene nu vorbesc deci de existen a unui V perifrastic identic cu structurile analizate supra pentru francez sau spaniol , îns Beretta (1991: 135-140) sau Fleischmann (1982: 81) detecteaz astfel de turnuri discursive echivalente, construite, de exemplu, cu perifraza andare a + infinitiv (nu gerunziu):

(19) a. va a finire che, secondo me, hai l’appartamento poi non vai. b. vai a fare glottologia oggi? (Beretta 1991: 135-140, apud El-Chaar 1994: 11). c. vado a mangiare stassera in casa dei miei genitori (Fleischmann 1982: 81).

Se observ totu i c în toate cele trei enun uri citate anterior, o nuan de [inten ie] sau de [previziune] este mai puternic decât cea de marcare a timpului de referin[VIITOR], ceea ce ne arat c , de fapt, sub (19 a i b) nu avem înc forme prospective complet gramaticalizate. Semnifica ia originar [+ mi care] este i mai mult vizibil în ultimul exemplu, unde, în ciuda utiliz rii adverbului deictic stassera, predica ia vado a mangiare nu reprezint un morfem prospectiv.


229

În afara acestei/acestor perifraze, în limba italian exist la nivel diastratic sau diatopic diferite alte structuri care sunt considerate de locutori (nu i de gramaticile normative ale acestui sistem lingvistic) ca fiind cvasi-echivalente formei canonice. De exemplu, în anumite dialecte din zona de nord a Italiei, în special cele vorbite în regiunea Piemontului, exprimarea [VIITORULUI] se realizeaz cu o structur perifrastic compusdin auxiliarul volo i infinitiv (cf. infra situa ia din limba român standard), ca sub (20):

(20) a. al völ mandatà, al vé mandatà. rom. „o s -l trimit/îl voi trimite” b. a véi fá „o s fac / voi face”

c. questa conversazione vuole imbrogliarmi „aceast discu ie o s mz p ceasc / m va z p ci” (exemple extrase din Rohlfs 1968-1969: § 592, citate de El-Chaar 1994: 11).

Re inem îns faptul c astfel de turnuri func ioneaz ca modalit i principale de actualizare a [PROSPECTIVULUI] deictic doar la nivel diatopic, pentru c în limba italian , chiar i în registrul colocvial, volo + infinitiv r mâne o perifraz încnegramaticalizat cu sens deziderativ sau, cel mult, marcat [+inten ie] (v. infra ex. (21) i (22)), semnifica ii considerate în studiile de tipologie lingvistic (v. Bybee at al. 1994; Fleischmann 1982) ca fiind premerg toare semnifica iei de [VIITOR]:

(21) voglio imparare a nuotare. (22) voglio fare un altro anno (El-Chaar 1994: 13). De asemenea, într-o alt zon geografic i dialectal din partea de sud a Peninsulei

italice (în regiunile Abruzzo, Lucania, Puglia, Sicilia, dar i în subdialectul florentin popular sau în unele graiuri de pe teritoriul Corsicii), exprimarea [VIITORULUI] se face cu variate structuri perifrastice care reprezint succesori (gramaticaliza i) ai turnurii latineHABEO (AD) CANTARE166 (cu sau f r intercalarea unor prepozi ii, ca a sau da) (v., din nou, infra situa ia din limba român , cf. cu limba sard vorbit ), structuri care au p strat o anumit nuan deontic de [NECESITATE] sau de [OBLIGA IE], existent în forma de origine a axiliarului:

(23) agghia a candà „ am s cânt/ o s cânt” (El-Chaar 1994: 14). (24) a. av a vani „am/o s vin” b. amm a ffari „am s fac” c. anna dà purtà „am s aduc”

d. ho aprire „am s deschid” (exemple extrase din Rohlfs 1968-1969: § 590, § 591, citate de El-Chaar 1994: 14).

i de aceast dat aria de utilizare ca morfem verbal de [VIITOR] a acestei structuri perifrastice nu dep e te, repet m, nivelul dialectal, pentru c în limba standard, ho da + infinitiv, de exemplu, reprezint deja o formul fix lexicalizat (v. ex. (25a)). Îns , în 166 Etapele procesului de gramaticalizare al acestei perifraze apar sintetizate în El-Chaar (1994: 14): “While infinitive + habere went on to evolve into the synthetic future in Romance, the habere + infinitive construction remained a periphrasis, with some dialects inserting a preposition (ad or d) between the two verb forms. The survival of habere + infinitive is partly attributed to the shift in Latin word order: while infinitive + habere had begun to synthesise, habere + infinitive was reanalyzed to fit into the new SVO word order” (v. i Fleischmann 1982: 121).


230

variet ile dialectale care au structura omonim ca prim marc de actualizare a [PROSPECTIVULUI ], aceast perifraz (de obicei, cu un complement direct intercalat) are valoare modal , exprimând o [obliga ie puternic ] (ca sub (25b)):

(25) a. non posso restare; ho da fare „nu pot s r mân; am treab ”. b. ho la casa da pulire, però non la pudisco „trebuie s cur casa, dar nu o

cur ” (El-Chaar 1994: 15).

În italiana veche, turnura modal cu sens prospectiv averea a + infinitiv reprezenta, de fapt, varianta marcat [+activ] a structurii cu sens [pasiv] essere da + infinitiv.

În ceea ce prive te ocuren ele epistemice, i în aceast zon , morfemul verbal de V (sintetic) apare în concuren , în primul rând, cu turnura perifrastic modal dovere + infinitiv înc din italiana antic . Aceast din urm construc ie acoper în perioada discutato gam variat de nuan e modale epistemice, mergând de la simpla [previziune] asupra unui eveniment p plasat în [VIITOR] pe baza cuno tiin elor subiectului vorbitor (v. 26 – unde predica ia doveva portare are i valoare de VT), la [inferen ] (v. 27, 28):

(26) … un suo figliuolo primogenito, lo quale doveva portare la corona del reame dopo lui (Novellino, 4, r. 4-6, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 586). (27) Io ho mangiato alla villa [in città], e tu dei aver fame (Novellino, 83, r. 20, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 586). (28) Di mezzo agosto la truovi infreddata : / or sappi che de’far d’ogni altro mese ... (Dante, Rime, 26, v. 5-6, apud Squartini in Salvi / Renzi 2010, I: 539).

A adar, în italiana antic , forma canonic de V era puternic ancorat i în plan temporal, i în plan modal. În prima zon , func iona ca indicator al [VIITORULUI] cu sau f r raportare la Sit0, frecvent, chiar indeterminat. În cel de-al doilea plan, se remarc cu func ie de marc epistemic inferen ial i/sau eviden ial , în ocuren e asertive, dar i în cele interogative. Aceste informa ii trebuie coroborate cu faptul c , în cadrul acestui sistem lingvistic, perifrazele (temporale) cu care V sintetic intr în concuren (nu atât de multe i de variate, totu i, ca în limba spaniol ) nu dep esc zona de func ionare dialectal i r mân puternic impregnate aspectual. Iar la nivel modal, forma verbal cu care acest morfem intrîn concuren , anume perifraza dovere + infinitiv, „[…] conserva […] un valore più marcatamente eviden iale che in altre lingue: essa non deve svolgere epistemico puro, essendo questo valore semantico vastamente reppresentato dal futuro” (Pietrandrea 2004: 19). A adar, privit sub aceast configurare lingvistic , comportamentul semantico-sintactic polifunc ional al V sintetic oblig la o specializarea a sa. În urma acestui proces de ‘regramatizare’, italiana ajunge s dispun de un morfem inferen ial în opozi ie cu forma de COND care reprezint atât o marc cu valoare eviden ialo-cita ional , cât i o form de IR în [TRECUT].

2.2.4. Despre formele de viitor i cele de prezumptiv din limba român2.2.4.1. Multipli factori interni (de ordin fonetic, morfosintactic i semantic) sau

externi (influen a concep iei cre tine, de exemplu)167 au contribuit, dup cum s-a putut

167 V. în acest sens Company Company (2006: 353-354), dar i âra (2009 : 148) care afirm c : „[...] sensul de viitor al structurii sintagmatice habeo + infinitiv se datoreaz unor contexte specifice


231

observa anterior168, la distrugerea formei sintetice a V din limba latin , înlocuirea acesteia cu forme analitice reprezentând o situa ie panromanic .

Înscriindu-se inevitabil în aceea i direc ie evolutiv , limba român va selecta – spre deosebire de limbile Occidentului romanic, în construc ia perifrazelor sale prospective, auxiliarele VOLERE (> VELLE) «a vrea», un verb la origine volitiv:

(1) velit faciem tangere (Mih escu 1960: 143)169

«ar vrea s -i ating fa a »,

respectiv, HABERE «a avea», un verb care, a a cum s-a v zut anterior, era marcat ab origine [+posesie], ceea ce a fost tipologic explicat (v. Fleischmann 1982 sau Bybee et al. 1994) prin faptul c [PROSPECTIVUL] este o no iune cognitiv care implic semele: [+necesitate], [+voin ], [+inten ie]. De exemplu, procesul de gramaticalizare al verbului VOLERE170 pare s fi fost urm torul:

„According to Bybee et al. (1994), the use of a verb of desire, such as a vrea, in the first person creates the implication of intention171. If one desires to do something, it implies that one intends to do it. Through furter inference, intention leads to prediction: an intention is expected to be put into practice, so the speaker can predict that someone will act in a certain way. Both the intention and the prediction of the verb a vrea belong to the sphere of futurity” (Niculescu 2011: 422).

Acest parcurs de gramaticalizare al lui VOLERE în limba român (dar i în sard ) [sau într-o serie de alte limbi neromanice (germanice – v. engleza; slave – v. sîrbo-croata, sau chiar mandarina ori swahili)] (v. Niculescu 2011: 423) pot fi schematizate astfel (v. Fleischmann 1982 sau Bybee et al. 1994: 29):

[VOIN ] > [INTEN IE] > [PREDIC IE] > [SUPOZI IE]

Trebuie spus chiar de la început c , dincolo de analitismul incontestabil întâlnit în întreaga istorie a formelor de V din limba român , paradigma de actualizare a referin ei prospective cunoa te mari varia ii diacronice, atât din punct de vedere al frecven ei de utilizare, cât i sub aspectul func ion rii morfosintactice i, mai cu seam , semantice. De fapt, la nivelul paradigmei de V din limba român se observ cel mai bine, poate, ac iunea procesului de ‘regramatizare’ care conduce, „[…] pe de o parte, la simplificarea i reorganizarea susbsistemului temporal al viitorului, iar, pe de alt parte, la îmbog irea

cre tine. Acestea redau profe ii i anticip ri ale vie ii i judec ii de apoi, cu o larg difuzare în marea mas a cre tinilor”. 168 Vezi supra partea a II-a a lucr rii, capitolul I. 169 În ciuda atest rilor de acest tip în latina târzie, s-a considerat c V din limba român format cu auxiliarul a vrea ar reprezenta rezultatul influen ei limbilor balcanice (v. Dimitrescu et al. 1978: 291). Amintim, în acest sens, faptul c o perifraz format din vouloir + infinitiv a func ionat cu valoare prospectiv i în franceza veche, ea întâlnindu-se înc în anumite graiuri ale limbii actuale.Vezi supra i turnura volo + infinitiv care este înc utilizat cu valoare temporalprospectiv în anumite subdialecte ale limbii italiene, vorbite în regiunea piemontez . 170 Pentru gramaticalizarea verbului HABERE, v. supra capitolul anterior. 171 De exemplu, un enun de tipul: Vreau s cânt, poate fi glosat prin „îmi doresc s cânt”, deci „am inten ia s cânt”.


232

sistemului modal al limbii române, care adaug un nou membru [prin a a-numitul mod prezumptiv]” (Corche / Roman 2011: 2005).

Prin urmare, textele secolului al XVI-lea consemneaz , al turi de construc ia curentîn toate scrierile, alc tuit din prezentul auxiliarului vrea i infinitivul verbului lexical : voiu, veri, va, vrem (v m, vom), vre i (ve i), vor + cânta i alte construc ii formate fie din prezentul verbului vrea + conjunctivul verbului de conjugat: voiu s viiu, va s s rute (Coresi) sau din viitorul verbului fi + gerunziu: voiu fi b tând (PO), va fi avându (Lucaci) sau din prezentul verbului avea + infinitivul verbului lexical: am a bea (Coresi), situa ie sintetizat i în tabelul urm tor:

[+VOLERE] [+HABERE] VOLERE + INFINITIV = Tipul 1 voiu, veri, va, vrem (v m, vom), vre i (ve i), vor + cânta

HABERE + INFINITIV = Tipul 3: am a bea

VOLERE + CONJUNCTIV = Tipul 1a: voiu s viiu, va s s rute(rar) VOLERE + FI + GERUNZIU =Tipul 2: voiu fi b tând, va fi avându

Tabel nr. 15 Reparti ia formelor de viitor din limba român în seolul al XVI-lea

Viitorul construit cu a vrea + infinitivul lexical [= V-Tipul 1]172 este forma cel mai des întâlnit în texte (atât în cele originale, cât i în cele traduse) – situa ie men inut , de altfel, pân în contemporaneitate, unde, am v zut c aceast structur reprezint forma standard de exprimare a [PROSPECTIVULUI]. A vrea este în epoca veche deja un constituent de [VIITOR] (un auxiliar), îns incomplet gramaticalizat173, de vreme ce putea fi înc dizlocat cu u urin dup infinitiv: voi afla, vei ceti versus audzi-veri, sluji-veri etc.i nu se diferen ia înc formal de verbul lexical plin cu sensul originar, deontic, «a vrea»

172 Facem referire în cele ce urmeaz la prima form de V. În ceea ce prive te istoria V anterior, trebuie spus, în primul rînd, c forma din limba român nu este o structur mo tenit a echivalentei sale din latin .Viitorul anterior latin s-a conservat în româna veche, dar cu valoare de COND prezent (ca urmare a confuziei sale cu perfectul conjunctiv). Ideea de „viitor în trecut” apare exprimat , chiar din perioada românei vechi, prin construc ia ref cut din V verbului a fi + participiul verbului de conjugat: va fi cântat, construc ie care, în textele din secolul al XVI-lea, este întâlnit foarte rar, în secolele urm toare înregistrându-se o cre tere a frecven ei sale de utilizare, mai ales în scrierile cu caracter juridic. Ca timp de rela ie, V anterior este dependent de un reper temporal de [VIITOR]. El poate fi corelat cu V I, dar i cu prezentul indicativ, conjunctiv sau COND. Îns , în absen a termenului corelativ de [VIITOR], gruparea voi fi + participiu cap t valoare de timp absolut i devine forma de trecut prezumtiv (v. Dimitrescu et al. 1978: 316-317), valoare atestat în texte începând din secolul al XVII-lea, chiar mai des decât valoarea pur temporal : Vorbele ce vor fi fost, ei le vor fi tiut, iar noi ce-am v zut scriem. (Radu Popescu, Istoriile domnilor rii Române ti, în Cronicarii munteni, I, Bucure ti, 1961, apud Dimitrescu et al. 1978: 317). 173 De exemplu, în secolul al XVI-lea, puteau fi înc intercalate între auxiliar i înfinitiv diferite alte mici segmente discursive, situa ie imposibil în limba contemporan : Ce folos e omului s va i toat lumea dobândi i sufletulu- piiarde? (CC2, 72, apud Niculescu 2011: 424).


233

(situa ie care se va întâmpla începând din secolul al XVII-lea)174. Din punct de vedere semantic, acest tip de V func ioneaz în secolul al XVI-lea atat cu sens de [inten ie] (v. ex. 2), cât i cu valoare predictiv pur , ca sub (3) (v. Niculescu 2011: 423), în anumite ocuren e, aceast dezambiguizare fiind dificil de operat (v. formele subliniate în exemplele de mai jos):

(2) Derept aceea i acmu avem om acolo, de ne va aduce vr’o veaste v vrem da a ti (Lettres B S li te (Maramure ), anul 1593, apud Niculescu 2011: 423).

(3) E s v muri b rbatul ei, dezlega-se-va den legea b rbatului (Coresi, Praxiu. Faptele Apostolilor, 241, apud Niculescu 2011: 423).

Acest tip principal de V cunoa te deja din secolul al XVI-lea o prim variant«morfologic » (Iliescu 2000: 432), rar (sunt înregistrate doar apte astfel de ocuen e în Palia de la Or tie i opt ocuren e în Documente i însemn ri) din punct de vedere al frecven ei (utilizat , în special, în acte i scrisori, în Muntenia). În interiorul acestei perifraze, infinitivul verbului lexical este înlocuit cu formele sale de conjunctiv, fenomen generalizat în întregul sistem verbal al românei vechi, spre sfâr itul secolului al XVII-lea175: va s judece, va s rug m, etc.. [= Tipul 1a]. Îns , începând din secolul al XVIII-lea, aceast construc ie perifrastic de V începe s fie pu in uzitat , pentru ca în limba modern s nu mai fie înregistrat .

Textele din aceea i perioad atest înc un alt tip de V format tot cu auxiliarul a vrea. Este o form supracompus , constituit din auxiliarul vrea + fi + gerunziul verbului de conjugat [= V-Tipul 2]: veri fi aducând (PO, 186, apud Dimitrescu et al. 1978: 316), vre i fi gr ind (CT, 198, apud Dimitrescu et al. 1978: 316) – structur pe care gramaticile limbii române actuale o numesc modul prezumtiv (siglat de noi în text FoiG).

Totodat , foarte caracteristic pentru sfâr itul secolului al XVI-lea i începutul secolului al XVII-lea este, de asemenea, V construit cu auxiliarul a avea + a + infinitiv [V-Tipul 3] (< HABEO AD CANTARE): am a trimite, are a opri, are a vedea etc., a c rui valoare este în aceast perioad , ca i în cazul V-Tipul 2, una deictic , strans legat de sensul originar deontic al auxiliarului: „un viitor care exprim mai ales necesitatea” (Gu u-Romalo 1968: 427-432, apud Iliescu 2000: 433): eu mai mult am a te sluji. Acest tip se înregistreaz în special în textele religioase i este pu in reprezentat în scrierile cu caracter administrativ i în cele care prezint o pronun at influen a limbii vorbite.

„Ap rând în propozi ii principale, în special, în finalul scrisorilor, pentru a formula asumarea unei obliga ii, forma ia este sinonim cu voiu, vei, va + avea + a + infinitivul, exprimând al turi de valorea temporal de viitor, o semnifica ie modalspecial de ac iune prezentat ca necesar ” (C l ra u 1987: 179).

Începând din a doua jum tate a secolului al XVII-lea i pe întreg parcursul secolului al XVIII-lea, p trunde în limba scris o variant popular a tipului fundamental, ob inut 174 Acum rezult urm toarele paradigme: vreau, vrei, vrea, vrem, vre i, vor versus voi, vei, va, vom, ve i, vor.175 Utilizarea conjunctivului în structura anumitor forme de V din român este o consecin a tendin ei generale a limbii române vechi, caracterizat prin înlocuirea infinitivului cu o construc ie personal format cu modul conjunctiv (v. Dimitrescu et al. 1978: 315). Consider m totu i – de i etimologia i datarea formelor studiate nu fac obiectul de studiu al acestei lucr ri – c aceast formde V din limba român reprezint , în general, rezultatul unui model cognitiv latin.


234

prin afereza consoanei ini iale: oi cânta (v. Iliescu 2000) [= Tipul 1b], variant care dubleaz , de asemenea, i formele morfologice cu modul conjunctiv: oi s cânt [= Tipul 1c].

Pentru V-Tipul 3, istoriile limbii române înregistraz i invarianta [Tipul 3a]: voi, vei, va + avea + a + infinitiv, cu o mai larg r spândire în limba vorbit , fa de frecven a tipului de baz (adic cea a V-Tipul 3), motiv pentru care, în secolul al XVIII-lea, aceaststructur (Tipul 3a) apare în texte cu valoare temporal pur prospectiv , fapt care a contribuit ulterior la restrângerea i, apoi, la dispari ia sa din limb .

De asemenea, o alt invariant [Tipul 3b], în care auxiliarul este utilizat la conjunctiv: s am, ai (aibi), aib + a + infinitiv, apare – cu o distribu ie limitat îns – în secolele al XVII-lea i al XVIII-lea, în special în scrisori i documente, fiind înregistratfrecvent în apodoza sistemului condi ional de tip dac p, q, unde intr în sinonimie cu prezentul conjunctiv cu valoare iusiv (v. ex. 4):

(4) i de s vor g si i nescar dirése s nu aib a s créde (Docum. Hist., A IXI, p. 136, apud C l ra u 1987: 184).

Totodat , auxiliarul am, ai, are, etc., apare înso it nu numai de infinitiv, dar i de conjunctivul verbului lexical [=Tipul 3c]. În textele de legi din secolul al XVII-lea, aceaststructur exprim ideea de necesitate în [VIITOR] (v. ex. 5), dar începând din secolul urm tor, aceast valoare modal specific se va pierde, Tipul 3c fiind utilizat cu preponderen în subordonate:

(5) Noi avem s v facem l g cu nu îi s nu v p r bucatele d mnilor voastre(LRB, p. 64, apud C l ra u 1987: 187).

SECOL sec. al XVI-lea sec. al XVI-lea Etimologie + INF. + CONJ. + GER. + INF. + CONJ. + GER.

Tipul 1 canonicvoi afla, vei ceti versus audzi-veri, sluji-veri

Tipul 1a va sjudece, va srug m

Tipul 2 veri fi

aducând

Tipul 1 canonic voi afla, vei ceti, audzi-veri, sluji-veri

Tipul 1a voi scânt, va s

rug m

Tipul 2 voi fi

cântând

VOLERE

Tipul 1boi cânta

Tipul 1c oi scânt

HABERE Tipul 3 am a trimite, are

a opri, are a vedea

Tipul 3 am a trimite,

are a opri, are a vedea

Tipul 3c avem sv facem

Tipul 3a voi avea a

cânta

Tipul 3b s aib a s

créde

Tabel nr. 16 Varia ia diacronic a paradigmei de VIITOR din limba român (sec. XVI-XVII)


235

Începând cu sfâr itul secolului al VIII-lea i pân în prezent asist m la un proces de „sedimentare” a formelor de V-Tipul 1, 2 i 3, care se debaraseaz treptat de anumite subtipuri formale. De exemplu, Tipul 1 a este sim it ca fiind arhaic i apare, din acest motiv, din ce în ce mai rar folosit, înregistrându-se sporadic în opera lui I. Budai-Deleanu, Petru Maior sau Gh. Asachi. De asemenea, Tipul 1c (oi s cânt) î i restrânge dialectal utilizarea, înregistrându-se azi doar în zona Munteniei, în limba curent fiind folosit doar forma de pers. a 3-a pl: or s cânte (v. Iliescu 2000: 434), iar V-Tipul 3 (am a cânta) va fi înlocuit chiar de la sfâr itul sec. al XVIII-lea de o alt variant a sa, i anume, Tipul 3c realizat cu auxiliarul a avea urmat de conjunctivul verbului lexical. Prin urmare, structura am a cânta nu va mai apar ine paradigmei de V, dat fiind puternica valoare deontic care o guverneaz .

Trebuie men ionat , tot pentru sfâr itul secolului al XVIII-lea, i apari ia V -Tipul 4, o s cânt, o form verbal puternic marcat deictic, „ce qui a contribué probablement à son extension dans la langue commune” (Iliescu 2000: 434).

Din punct de vedere al procesului de ‘gramaticalizare’ (în eles acum în canonul clasic), forma de V cea mai gramaticalizat de care dispune limba român contemporaneste cea a V-Tipul 4 care prezint deja de o form a auxiliarului redus la invariabila o. La polul opus, formele cele mai pu in gramaticalizate sunt cele construite cu un participiu prezent. În cazul lor, procesul de gramaticalizare este îngreunat, pe de o parte, de structura lor morfematic greoaie (auxiliar supracompus + « gérondif obligatoirement au moins bisyllabique » (Iliescu 2000: 437)), iar, pe de alt parte, de polifunc ionalitatea lor semantic , acestea marcând la nivel modal [EPISTEMICUL INFEREN IAL], la nivel temporal [raportarea la T0] i la nivel aspectual, imperfectivitatea.

Privit îns din perspectiva teoriei extinse a ‘gramaticaliz rii’, întreaga discu ie referitoare la evolu ia formelor constitutive ale paradigmei de V din limba român trebuie repozi ionat din prisma urm toarelor direc ii evolutive:

(i) restrângerea finc ion rii formei de V-Tipul 1 la stilul literar i la registrul îngrijit de limb unde apare frecvent cu valori temporale sau temporalo-modale;

(ii) constituirea unui sistem de actualizare a [PROSPECTIVUILUI] deictic, care cuprinde V-Tipul 1, V-Tipul 3 i V-Tipul 4 (forme care se disting în primul rând la nivel diamezic)176 i specializarea formelor gerundive i a V-Tipul 2 în actualizarea [EPISTEMICULUI PROBABIL], acestea pierzându- i valoarea deictic prospectiv în secolul al XVII-lea.

2.2.4.2. În fapt, acest repozi ionare aduce în discu ie istoria constituirii unei noi

forme verbale, cunoscut în lingvistica româneasc sub denumirea de prezumptiv. Înainte îns de a urm ri traiectoria de constituire a acestui anasmblu de forme cu valori epistemice i/sau eviden iale, se impune o foarte scurt digresiune în leg tur cu modalit ile de

denominare a acestei paradigme verbale în lingvistica româneasc , dar i în leg tur cu

176 V. în acest sens, partea I a lucr rii, subcap. 2.2.6.1. i opinia Rodic i Orza (1966: 223, citat de

âra 2009: 149) care afirm c , în limba român contemporan , construc iile de tip am s cânt, o scânt „[…] au, în unele regiuni ale rii, i valori modale, exprimând fie o necesitate, o porunc , o certitudine, o dorin , fie o probabilitate sau o ac iune nesigur ”.


236

structura sa morfematic i cu statutul pe care îl are în interiorul sistemului verbal al limbii române177.

A adar, în leg tur cu primul aspect, cel al istoriei numelui de „prezumptiv”, acesta se înregistreaz (în varianta presumptiv) pentru prima dat în Gramatica limbii române(1963), scris de Al. Rosetti/J. Byck, cu toate c , studii de dat recent (v. Zafiu 2009: 291-292) arat c termenul este mult mai vechi, existând înc din 1894 în gramatica lui Manliu i, mai târziu, în 1914, în gramatica lui Ioan Slavici, apoi în 1924, în manualul profesorului Calistrat otropa i în 1943, în gramatica cu uz didactic a profesorului de liceu, Constantin Loghin. Trebuie totu i specificat c aceste denumiri mai vechi erau acordate turnurilor realizate cu un gerunziu sau un participiu trecut i auxiliarul la COND (tipul: a fi cântând / a fi cântat) i nu structurii formate cu auxiliarul la viitor (tipul: (v)oi fi cântând), care, uneori/rareori, apare desemnat cu numele de concesiv. Aceast situa ie este premerg toare discu iei anun at supra referitoare la num rul i tipul de constituen i ai paradigmei verbale discutate, discu ie care aduce din nou în prim plan divergen e de interpretare.

De exemplu, cea mai mare parte a literaturii de specialitate include sub eticheta de „prezumptiv” (uneori exclusiv) perifrazele cu gerunziu i auxiliarul la viitor, COND sau conjunctiv (tipurile: (v)oi fi cântând / a fi cântând / s fi cântând). O alt serie de autori, adaug la aceste forme i paradigmele lor omonime de trecut, anume: (v)oi fi cântat / a fi cântat / s fi cântat. În sfâr it, exist i opinii potrivit c rora, sub umbrela prezumptivului, intr (pe lâng formele amintite supra) i forma de V-Tipul 2 (oi cânta). Pe de alt parte:

„Prezumptivul a fost limitat, pe rând, la setul de perifraze cu gerunziul (GA), la cuplul (v)oi fi cântând - (v)oi fi cântat (Avram 1997), la perifrazele cu gerunziul i cu participiul (cu excluderea viitorului I) (Irimia 1997) i – solu ie extrem – la o singur form , cea specific , perifraza cu viitorul i cu gerunziul (Iliescu 1999). În ce ne prive te, am propus (Zafiu 2001a) limitarea prezumptivului la formele care au în componen a lor viitorul: oi cînta - (v)oi fi cântând - (v)oi fi cântat” (Zafiu 2009: 292).

Înscriindu-ne pe aceea i pozi ie cu Zafiu (2009), punctul nostru de vedere este – a a cum am ar tat de mai multe ori pe parcursul acestei lucr ri (v. i Popescu 2009) – c , în limba contemporan , sub eticheta de „prezumptiv”, trebuie cuprinse:

• pentru raportarea la [PREZENT-(VIITOR)]: (i) perifraza cu auxiliarul la viitor + gerunziul verbului lexical - (v)oi fi

cântând, respectiv, (ii) forma omonim i aferezat a V-Tipul 2 - oi cânta. • pentru raportarea la [TRECUT]: structura construit cu auxiliarul la viitor +

participiul trecut al verbului lexical, structur omonim cu V anterior - (v)oi fi cântat.

În ceea ce prive te turnurile construite cu gerunziul verbului lexical i auxiliarul la COND, conjunctiv sau chiar la infinitiv, p rerea noastr este c acestea reprezint doar variante diferen iate formal de formele de [PREZENT] ale modurilor în cauz , dar care sub aspectul semnifica iei nu se deosebesc foarte mult de con inutul paradigmelor tutelare. În

177 Pentru mai multe detalii, v. partea I a lucr rii, subcap. 0.2.1.2 i 2.3.2.1, respectiv Iliescu 1999; Reinheimer-Rîpeanu 2000; Zafiu 2009; Popescu 2009, Corche /Roman 2011 sau Niculescu 2011.


237

schimb, am ar tat anterior178 c semnifica ia unei structuri de tipul FoiG i cea a unui CONDG nu este similar , c ci acestea nu actualizeaz zone modale identice (cf. /inferen / vs. /eventualitate i/sau eviden ialitate/). De fapt,

„Ceea ce numim prezumptiv în român nu este rezultatul unei evolu ii surprinz toare i atipice, ci al unui proces de gramaticalizare a unor forme de viitor, care s-au specializat pentru una dintre valorile tipice, foarte r spândite ale viitorului (Iliescu 2007: 178). Acceptarea acestei interpret ri istorice i tipologice are consecin e importante asupra descrierii sistemului actual: având în vedere cviitorul este chiar punctul de pornire în constituirea paradigmei prezumptivului, identitatea formelor prezumtivului cu formele de viitor (simplu sau anterior) nu poate fi considerat un fenomen marginal, rezultat al unei analogii sau al unei evolu ii târzii. Aceast perspectiv (coroborat cu alte observa ii de distribu ie i func ionare) implic i eliminarea din paradigma prezumptivului a acelor forme care au în comun cu el doar un element component (gerunziul) i o semantic modalasem n toare (dar nu identic )” (Zafiu 2009: 289). Cu toate acestea, în GALR (2005/2008, vol. I), perspectiva descriptiv este cu totul

alta:

„În GALR, prezumptivul prime te o descriere maximal [s.n.], care cuprinde pentru prezent perifrazele gerunziale cu viitorul, condi ionalul i conjunctivul, ca i forma omonim cu viitorul I, iar pentru perfect structurile cu participiul i auxiliarul la viitor, condi ional i conjunctiv” (Manea 2008: 373-378, apud Zafiu 2009: 292).

În sfâr it, ultima digresiune înainte de parcurgerea traseului de constituire a paradigmei de prezumptiv, este cea referitoare la statutul pe care acesta îl are în interiorul sistemului verbal al limbii române. Din acest punct de vedere, se remarc urm toarele direc ii interpretative (v. i Popescu 2006, 2009):

- direc ia care consider prezumtivul un mod (Byck –Rosetti 1954; Avram 1986) personal predicativ datorit con inutului semantic al formelor constituente prin care se „[…] exprim o ac iune realizabil , posibil , prezentat ca presupus , b nuit ”( Avram 1986: 162).

- direc ia „intermediar ” reprezentat de Iorgu Iordan (1975: 149) care considerprezumtivul [pe care îl nume te – ca i A. Phillippide (1987: 270 apud Iliescu 1999: 98) - i poten ial] un timp deoarece poate fi înlocuit de formele temporale corespunz toare ale modurilor cu care se combin , dar i un mod datorit nuan ei de subiectivitate, de afectivitate, pe care o con ine.

- direc ia reprezentat de Elena Slave (1957: 205) i Alexandru Graur (1968: 205) care consider prezumtivul „o form de conjugare aproape complet ”, utilizabili la pasiv i la reflexiv, la care s-a ajuns ca urmare a alunec rii sale de la timp la

mod. Maria Iliescu (1999: 108) subliniaz îns faptul c prezumtivul poate primi eticheta

de „timp”, „form de conjugare” „variant epistemic , chiar poten ial ”, dar, în nici un caz, nu trebuie tratat ca un mod, deoarece acesta nu posed o paradigm unic , având forme

178 V. partea I a lucr rii, subcap. 2.3.2.


238

comune cu alte moduri, iar din punct de vedere semantic nu reprezint un instrument singular de redare la nivel discursiv a modalit ii epistemice.

Revenind la cei trei constituen i ai paradigmei de prezumptiv, trebuie spus cfiecare dintre ace tia reprezint rezultatul unui proces de gramaticalizare (privit in extenso) asupra c ruia / c rora ne vom opri (succint) în continuare.

2.2.4.2.1. Procesul de ‘regramatizare’ al perifrazei gerunziale (FoiG) const în specializarea complet a acestei structuri analitice în domeniul modalit ii epistemice i/sau al eviden ialit ii, prin pierderea valorilor sale temporalo-aspectuale bazice. Atestat

înc din secolul al XVI-lea, dar rar folosit 179, FoiG apare, în aceast perioad , exclusiv cu valoare temporal (v. infra ex. 6), ca variant liber atât pentru formele de V construite cu a vrea + infinitiv / conjunctiv, cât i pentru cele cu a avea + infinitiv, marcând uneori (rar) valoarea aspectual [+PROGRESIV] sau [+ITERATIV] (de fapt, Niculescu (2011: 432) demonstreaz c din totalul ocuren elor (un num r de 24) de acest tip existente în Palia de la Or tie, doar patru au, în mod evident, o valoare aspectual progresiv sau iterativa). Aceast situa ie nu exclude în totalitate posibilitatea de selec ie a sa în limba vorbit în ocuren e cu valoare epistemic .

(6) i se va tâmpla cum Faraon pre voi v va fi chiemând i va fi dzicând acestea.

(PO, 165, 18, apud Dimitrescu et al. 1978: 316).

179 Niculescu (2011: 427) g se te câteva ocuren e care apar doar în textele traduse, nu i în cele originale, motiv pentru care, în literatur , s-a considerat c acest structur reprezint în limba român o calchiere a unor turnuri similare din slavon sau din maghiar . În fapt, este vorba de o crea ie intern , specific limbii române (v. Berea G geanu 1974; Niculescu 2011), apar inând conjug rii perifrastice active. Spre deosebire de turnurile corespondente din latin care se realizau cu un participiu viitor activ în –turus i verbul auxiliar esse, în dacoromân auxiliarul este înlocuit de verbul a vrea < lat. VELLE, „[…] semn al faptului c [aceste perifraze prospective] au fost influen ate de transform rile care au avut loc în latina târzie, când viitorul a început s fie exprimat prin structuri perifrastice cu auxiliar modal (volo, habeo, debeo, incipio etc.). Aceste auxiliare, dintre care în limba român s-a impus volo, au imprimat tuturor grup rilor care le includ o nuanmodal , care poate varia de la dorin , voin pân la necesitate etc. Cu respectivele valori modale, construc iile au fost transmise limbilor romanice, unde, ulterior, i-au pierdut aceste valen e, specializându-se în redarea valorii de viitor” (Corche /Roman 2011: 319). O alt ipotez cu privire la dezvoltarea acestei perifraze în limba roman (sus inut de E. Slave (1957: 53-61) i de Al. Graur (1968: 205), este aceea potrivit c reia voiu + fi + gerunziul ar fi ap rut prin analogie cu V anterior: se porne te de la premisa c în foarte multe ocuren e temporale V anterior putea comuta cu V I (situa ie care se înregistreaz i în limba român actual ), în limba veche, V II ap rând foarte rar utilizat ca timp de rela ie i, mai des, cu valoare modal . Cum V I actualiza atât [PROSPECTIVUL], cât i o ac iune incert cu raportare la [PREZENT], în acel moment, „[…] dac s-a creat un prezumtiv trecut, s-a creat i unul prezent” (Slave 1957: 60) care îns era polivalent (avea atât utiliz ri temporale, cât i modale) i, din acest motiv, s-a creat perifraza cu participul prezent, ca o structur morfologic i semantic paralel cu cea format din auxiliarul a fi i participiul trecut al verbului lexical. Îns , a a cum arat i Elena Berea-G genu (1974: 97-111), dat fiind raritatea ocuren elor formelor de V II în secolul al XVII-lea, în ambele tipuri de utiliz ri, este foarte greu de acceptat ipoteza prezentat anterior.


239

Îns , pentru epoca la care facem referire, subliniem faptul c FoiG apare frecvent în propozi ii principale ca echivalent al V-Tipul 1, exprimând o ac iune prospectiv , cu raportare direct la Sit0, glosabil ast zi prin structura „urmez s …” [+ viitor imediat]:

(7) i vor ti eghipteanii c eu sînt Domn (…) i voiu fi aducându afar feciorii lu Israil (PO., apud C l ra u 1987: 195, n. 1).

Totu i, ca urmare a structurii sale morfematice, aceast turnur exprima adesea i valoarea modal de [OBLIGATIVITATE] a îndeplinirii ac iunii, valoare cu care se înregistreaz , cu prec dere, în subordonate. Totodat , integrarea unor structuri dependente ca cele amintite anterior în contexte nedeterminate, marcate de nuan a de [INCERTITUDINE], va face ca turnura prospectiv voiu fi cântând s adauge în semantismul s u posibilitatea de actualizare a „ideii de nesiguran ” (C l ra u 1987: 194), FoiG înscriindu-se astfel în „tendin a limbii de a consacra o form verbal special pentru contextele condi ionale i nedeterminate” (C l ra u 1987: 194). Iat de ce, anumi i cercet tori (v. Berea-G geanu 1979: 110) consider c în textul Paliei de la Or tie (p. 165, 212, 217, 256, 257, 261, etc., apud C l ra u 1987: 195) forma ia discutat este înc rcat cu „valoarea prezumtiv de îndoial , presupunere sau posibilitate” (v. i C l ra u 1987: 195):

(8) i cînd vor fi dzicînd voao feciorii voastri: ce slujb de cinste iaste aceasta ? Dzice-ve i lor: jirtva trecutului (PO., p. 217, apud C l ra u 1987: 195).

Exemplul anterior atest prezen a în acela i context a celor dou tipuri formale de V construite cu auxiliarul a vrea: vor fi dzicînd (FoiG), respectiv, dzice-ve i (V-Tipul 1), aceast situa ie constituind, în primul rând, o m rturie important a echivalen ei semantice a celor dou structuri. Utiliz rile cu adev rat înr d cinate în zona [EPISTEMICULUI] apar, dup unii cercet tori (v. Berea-G geanu: 1979: 110) spre sfîr itul secolului al XVII-lea i începutul secolului al XVIII-lea, dup al ii (Zamfir 2007, apud Zafiu 2009), sporadic, chiar din prima jum tatea a secolului al XVII. Îns , chiar de la începutul secolului al XVIII-lea, ocuren ele de acest tip sunt mult mai frecvente (v. infra ex. (9) i (10)), FoiG func ionând adesea în acela i context cu o form de V-Tipul 1:

(9) i zicea c tr boiari: „De mult or fi zvorind ei i or fi fl mânzi, neavându de cheltuial ” (Neculce, 196, apud Zafiu 2009: 298). (10) i i-au t iat nasul, den ce pricin noi nu tim – cei ce l-au pârât, vor fi tiind de ce i cum (Radu Popescu, 406-407, apud Zafiu 2009: 298).

Cu toate acestea, nu trebuie considerat c procesul de ‘regramatizare’ al perifrazei gerunziale s-a definitivat, de vreme ce înc exist suficiente ocuren e în secolul al XVII-lea care atest utilizarea sa cu valoare deictic :

(11) Cei ce vor face die i, s fie cu min ile întregi i f r de vigle ug s arate în dier ile lor tot adev rul al averii i a datorii lor. S nu lepede din mo tenire pe mo tenitorii lui cei adev ra i, f r de a nu ar ta vina lor; nici s lase cea mai multparte din averea lui la vreunul din rudele lui, pentru multa dragoste ce va fi având spre acela (Preavilniceasca Condic , 1780, 106, apud Zafiu 2009: 298).


240

(12) Când iganul sau iganca ce s cere de st pân -s u va fi tiind me te uguri, i s cere asupra schimbului svhimb deopotriv , ca s tie acele me te uguri, sau atâ ia igani pentru câte me te uguri tie acel igan sau acea iganc , atunci cu judecat s se hot rasc aceasta, cump nind judec toriul ceia ce iaste drept, dupme te ugurile ce s va dovedi c tie acel obraz ce s schimb (Preavilniceasca Condic , 1780, 146, apud Zafiu 2009: 298).

Totodat , începând din secolul al XVIII-lea, FoiG apare cu valoare modal de POT /posibil/ sau POT /probabil/, dar nu cu raportare la Sit0, ci cu „orientare prospectiv dinspre trecut înspre prezent” (v. C l ra u 1987: 196), deci cu raportare la [TRECUT], în astfel de ocuren e aflându-se în corelare, uneori, în acela i segment discursiv, cu structura voi, vei, va + fi + participiul trecut (cf. ex. 13 i 14):

(13) Mai închis-au între acéste vremi i pe Neagoe postelnic S cuianul, i i-au t iat nasul, den ce pricin noi nu tim, cei ce l-au pîrît, vor fi tiind de ce i cum (P. Ist., p. 407, apud C l ra u 1987: 196) (= POT /probabil/ cu raportare la [TRECUT]).

(14) i dzicè c tre boieri: De mult or fi dvorind ei i or fi fl mîndzi, neavînd de cheltuial (N.L., p. 32, apud C l ra u 1987: 196).

Acest comportament poate fi coroborat cu cel ilustrat de anumite exemple care dateaz chiar din secolul al XVI-lea, în care aceast structur dublez un imperfect (era mergând – v. Zafiu (2002: 135)) sau un perfect compus indicativ (a fost plecând – v. Zafiu (2002: 135)). De exemplu, Iorgu Iordan (1975: 149) consider c fuiu lucrându (CV., XVIII, 12-13, apud Iliescu 1999: 106) aduce în plus fa de formele sintetice corespunz toare ideea de [INCERTITUDINE]. i în româna medie se observ (v. Manoliu-Manea 1993: 233) acela i comportament sintactico-semantic al acestei perifrazei gerunziale, îns într-o m sur mult mai mic , c ci, înlocuind timpurile de trecut indicativ cu o astfel de structur gerunzial , scriitorul aduce „în prim plan evenimente importante pe care le prezint cu încetinitorul” (Manoliu-Manea 1993: 235).

Prin urmare, traiectoria evolutiv parcurs de aceast perifraz , marcat aspectual [+PROGRESIV]/[+ITERATIV] i actualizând în plan temporal [simultaneitatea fa de T0], pare s fie urm toarea:

„Pe m sur ce sistemul de marcare aspectual c reia îi apar ine dispare, perifraza – ca simpl variant de viitor ( i datorit afinit ii dintre aspect i modalitate) – a preluat valoarea modal a viitorului” (Zafiu 2009: 298).

Acest parcurs evolutiv trebuie completat cu observa ia (v. Popescu 2009: 157-158) potrivit c reia, între secolul al XVI-lea i secolul al XVIII-lea, pot fi deta ate dou mari etape de evolu ie a turnurii FoiG, i anume:

(1) Începând din secolul al XVI-lea i pân în secolul al XVIII-lea aceast structurapare în toate tipurile de scrieri pentru exprimarea unei ac iuni prospective (din punct de vedere temporal) i implicit, înc rcat cu o nuan de incertitudine, caracteristic inerentviitorului, dar, în cazul de fa , subliniat – deci înt rit discursiv, i prin existen a unor elemente contextuale, de tip lexical (pronume, adverbe interogative sau nehot râte) sau sintactic (sistemul condi ional), din aceea i sfer semantic .

(2) Începând de la sfâr itul secolului al XVII-lea i începutul secolului al XVIII-lea se constat utilizarea acestei structuri pentru a exprima o ac iune simultan cu Sit0, de


241

asemenea cu nuan a modal [+ INCERTITUDINE], i, mai rar, o ac iune posibil , cu raportare la [TRECUT]. Acesta este momentul în care structurii în discu ie încep s -i fie predominante ocuren ele modale.

În orice caz, trebuie subliniat faptul c :

„Eliminarea grup rii gerunziale din ansamblul mijloacelor de exprimare a viitorului, cauzat în egal m sur de factori de natur formal (caracterul neobi nuit i complicat al structurii sale) i semantic (imprecizia con inutului semantic, existen a celorlalte forme sinonime de exprimare a ideii de viitor) (Berea-G geanu 1974), duce, pe de o parte, la simplificarea i reorganizarea subsistemului temporal al viitorului, iar, pe de alt parte, la îmbog irea sistemului modal al limbii române, care adaug un nou membru [s.n.]” (Corche /Roman 2011: 320).

Totodat , nu trebuie omis nici reorganizarea sub raport temporalo-referen ial a turnurii (v)oi + fi + gerunziu, care nu va mai func iona ca o form de actualizare a [VIITORULUI] sau a [TRECUTULUI], ci se va raporta (preponderent) la [PREZENTUL] (în fapt, un interval de [PREZENT-VIITOR]) situa iei de comunicare. În limba româncontemporan , cei trei constituen i ai paradigmei de prezumptiv exprim raportul temporal dihotomic: [TRECUT] (redat de forma: (v)oi + fi + participiul trecut al verbului lexical) vs. [NON-TRECUT] (redat de forma omonim de V-Tipul 2 i de structura (v)oi + fi + participiul prezent al verbului lexical).

2.2.4.2.2. În ceea ce prive te procesul de ‘regramatizare’ al V-Tipul 2 (oi cânta) ca form omonim de prezumptiv, acesta pare a fi oarecum similar cu cel descris anterior în cazul turnurii (v)oi + fi + gerunziul verbului lexical, cel pu in sub aspect conceptual i cronologic. În plus, în cazul de fa este evident i modificarea la nivel formal, intervenitîn cazul auxiliarului care, prin aferez , ajunge la forma popular , specializat (o cânta). De fapt, aceast form de prezumptiv deriv din formele de V-Tipul 1, mo tenite, a a cum am v zut, din turnura latin prospectiv VOLO CANTARE. Ini ial (în româna comun ), V-Tipul 1 a reprezentat singura (unica) form cu valoare prospectiv exclusiv deictic . În secolul al XVI-lea, structura formal constituit din auxiliarul a vrea + infinitivul verbului lexical apare foarte rar în actualizarea unor valori modale de tipul [+ incertitudine] / [+ necesitate], iar în astfel de ocuren e, de fapt:

„Nuan a de incertitudine apar ine, mai ales, contextului i ea se transfer asupra întregului mesaj. Atunci când incertitudinea apar ine formei verbale, are loc i o schimbare a temporalit ii forma iei men ionate, ob inându-se efecte de sens speciale […]. Frecven a mare a viitorului în aceast perioad în cadrul regentei condi ionate i al propozi iilor condi ionale, în general, este un argument pentru a considera mai

r spândit întrebuin area V [viitorului] exprimând incertitudinea în limba veche în raport cu limba actual […] (C l ra u 1987: 211).

Cu astfel de valori, structura verbal în discu ie apare, în special, în textele reprezentând limba vorbit , dar i în cele traduse sau în documente oficiale cu caracter juridic i, de obicei, în regenta unui sistem ipotetic (v. 1a):

(1) a. De vei fi luat dumneata p n acum, bine va fi (ISN, p. 103, a. 1784, Rîmnicu-Vîlcea, apud C l ra u 1987: 203).


242

b. dzise domnul c tr Gain: unde iaste fratele t u Avel? El r spunse: nu tiu, au voiu fi eu p dzitoriu fratelui meu? (PO., 22, apud Niculescu 2011: 437).

Aceste contexte eventuale sau supozitive180, a c ror frecven se intensific începând cu a doua jum tate a secolului al XVII-lea i începutul secolului al XVIII-lea, sunt favorizante pentru dezvoltarea (ca frecven i intensitate) naturii modale originare a viitorului, în astfel de cazuri morfemul verbal discutat fiind considerat o form de V cu valoare modal (probabil , dubitativ etc.), înc cu structura fonetic identic cu cea a formei canonice actuale:

(2) i într-un loc v dzui un om edzând numai cu piele. i gândind întru mine i dzi : „Au doar s p duchea, sau va fi diiavol?” (Zosim, 57, anul 1676, apud Zafiu: 2009: 296). (3) atunce cuprins fric i spaim pre diacon, de nu cutedza s s lipasc nice leac de om, c din rug îi era obrazul prosl vit ca de înger, atâta cât sta în gânduri diaconul de cugeta: „Cândai va fi înger acesta ce s veade om” (Dosoftei, 11v, anul 1682-1686, apud Zafiu: 2009: 296).(4) Apoi de toate, deaca v dzu împ ratul c dorea te s - marg la scaun, îi dzâss - pofteasc vreun dar ce-i va lipsi, iar svântul r spuns (…) (Dosoftei, 147rv, anul 1682-1686, apud Zafiu: 2009: 296).

Acest morfem verbal modal înc cu sens temporal de [VIITOR] se întâlne te frecvent la Miron Costin (sfâr itul sec. al XVII-lea), C. Cantacuzino (sfâr itul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea ), Antim Ivireanul, Ion Neculce (prima jum tate a secolului al XVIII-lea) Ien chi V c rescu (sfâr itul secolului al XVIII-lea) etc. (v. Zafiu 2009: 296):

(5) era f méie rapitoare, precum spun i de vréme ce au otr vit pe cumnatu-s u, pre Simion vod (de va hi a ea) i de frica lui Dumnedz u dep rtat (Costin, 64, apud Zafiu: 2009: 296). (6) Dar m mir cum încape acest lucru, c întâi scrie ca au r scump rat-o de la turci, închinat de nevoie, -apoi s o zideasc , cum va hi acel lucru? (Costin, 266, apud Zafiu: 2009: 296). (7) M c r c nu tim carii mai fire limba î vorbea te, ce tia ce prin ceaste p r i l cuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe fealiuri de limbi, au ceia, c ci tot în locul lor acolo s afl . Îns orice va fi de aceasta nu tiu (Cantacuzino, 197, 64, apud Zafiu: 2009: 296). (8) Deci, vârându-se supt elefantul pre care i s p rea c va fi mp ratul, omorî pre elefant i, c zând elefantul mort preste dânsul, muri i el, acolo (Antim Ivireanul, 309, apud Zafiu: 2009: 297).(9) Poate-fi, de or fi i scrise de Nicolai logof tul, dar or fi poate fi t inuite, i pânacum la ival n-au e it (Neculce, 157, apud Zafiu: 2009: 296).

180 Aceste contexte eventuale sau supozitive necesit o analiz aprofundat din punct de vedere al unui corpus largit ca num r de ocuren e i ca spa iu temporal. P rerea noastr este c în „devenirea” sa ca form de prezumptiv, turnura o cânta a gramatizat (a absorbit inerent) astfel de structuri discursive explicit ilocu ionare; altfel spus, a gramaticalizat parametrul R (pe care l-am definit în partea I a lucr rii, în subcap. 0.3.2.2.), putând func iona ca form eviden ial f r raportare explicitla sursa informa ional (v. i Rossari et al. 2007).


243

(10) i cu acestu mijloc s-a s vâr it traghica moarte a lui sultan Ibrahim; îns nu tiu d va fi adev rat aceasta (V c rescu, 57, apud Zafiu: 2009: 296).

Toate aceste exemple prezentate anterior demonstreaz nu numai cre terea num rului de ocuren e cu valoare modal a structurii dicutate, dar i faptul c acest morfem verbal începe s se specializeze cu valoare prezumptiv în contexte în care aceastsemnifica ie modal continu s fie marcat (deja suplimentar, în secolul al XVIII-lea) de anumite verbe, adverbe sau expresii din aceea i zon modal . Totodat , iese în evidendin contextele prezentate anterior folosirea preponderent a verbului a fi, dar i alternarea formei canonice de V cu cea neaferezat . Într-adev r, aprox. din secolul al XVII-lea, ca urmare a diferen ierii morfosintactice dintre formele auxiliarului i cele ale verbului lexical plin, apare în limb invarianta V- Tipul 1, oi + infinitiv (Foi) – structur format prin eroziunea formelor auxiliarului, care se înregistreaz cu prec dere în varianta popular scris . Acest nou morfem începe sdubleaze tipul fundamental de V (voi + infinitiv) în utiliz rile sale deictice, dar i invarianta: voi, vei, va + conjunctivul verbului lexical (v. infra ex. 8) – exemple de acest tip întâlnindu-se chiar i în secolul al XVIII-lea (v. Zafiu 2009: 299). Textele din secolul al XVII-lea atest utilizarea Foi în sistemul condi ional, atât în protaz , cât i în apodoz , cu valoare de POT /probabil/ sau chiar de POT /posibil/, acestea fiind de fapt contextele cheie care vor favoriza dezvoltarea valorii epistemice a V:

(11) De n’a fi la prilej tot i-om mul mi (ISDB, p. 86, apud C l ra u 1987: 164) (12) i el ca mine a s fie în lume nenorocit (Conachi, Poesii, p. 48, apud Rosetti / Cazacu / Onu 1971: 569).

Îns , specializarea grup rii oi + infinitiv ca form inerent (deci far aportul contextual al altor m rci explicite) de prezumptiv începe s se dezvolte abia în secolul al XIX-lea, situa ie ilustrat i de literatura scris cu caracter de oralitate popular (v. infra ex. (13), (14), (15), (16)), pentru ca, deja la sfâr itul secolului al XIX-lea, în opera lui Ion Creang , aceast form verbal s apar integrat în construc ii sintactice (indefinite – v. ex. (17) i (19), sau concesive, ca sub (18)) asem n toare cu cele din limba actual :

(13) de unde o fi omul sta, m ? (Costache Caragiali, TI XIX, 59, apud Zafiu 2009: 297). (14) Ce-o fi asta, neiculi ? (Costache Caragiali, TI XIX, 60, apud Zafiu 2009: 297). (15) Ce fel de fiin o fi asta, fr ioare? (Costache Caragiali, TI XIX, 60, apud Zafiu 2009: 297). (16) E cam afumat cafeaua, cioar . - O fi, blagoslovitule. (Costache Caragiali, TI XIX, 59, apud Zafiu 2009: 297).

(17) unul cic s-a dus odat bou la Paris, unde-a fi acolo ... (Creang , 159, apud Zafiu 2009: 297). (18) A a a fi, n-a fi a a, zise mama, vreau s -mi fac (Creang , 159, apud Zafiu 2009: 297). (19) sau cine mai tie ce pricopseal a fi (Creang , 108, apud Zafiu 2009: 297).

Din parcursul diacronic prezentat anterior rezult c :


244

(i) procesul de ‘regramatizare’ al formei de V-Tipul 1 (ini ial varianta neaferezat ) începe în secolul al XVII-lea i este vizibil deja la sfâr itul acestui secol pentru varianta oi + infinitiv, cu alte cuvinte, se produce simultan cu cel al structurii gerunziale discutate anterior. În urma acestui proces de ‘regramatizare’, forma cult (neaferezat ) a V-Tipul 1 (va fi) nu se va mai înregistra cu valoare de prezumptiv. Începând cu secolul al XX-lea, aceast din urm form apare în texte doar cu valoare deictic i/sau conjectural (v. subcap. 2.3.2).

(ii) ca i în cazul structurii (v)oi + fi + gerunziu, i forma de prezumtiv oi + infinitivî i restructureaz sistemul de referin temporal de la [VIITOR] la [PREZENT(-VIITOR)], deci la [NON TRECUT].

2.2.4.2.3. Discu ia dezvoltat anterior cu privire la constituirea formelor de prezumptiv impune i prezentarea – foarte scurt , de aceast dat – parcursului diacronic al forma iunii (v)oi + fi + participiul trecut al verbului lexical, structur care în limba românactual actualizeaz , a a cum am mai afirmat, o supozi ie raportat la [TRECUT]. i de aceast dat , procesul de ‘regramatizare’ este sus inut de conversiunea acestui morfem prospectiv de la domeniul temporal la cel modal, în aceast nou func iune fiind preferatforma aferezat , popular a auxiliarului.181

A adar, aceast form de prezumptiv cu raportare la [TRECUT] î i are originea în forma omonim de V anterior ((v)oi fi cîntat) care apare foarte devreme, înc din prima jum tate a secolului al XVII-lea, cu diferite valori modale din zona de expresie a POT sau referindu-se „explicit la sursele informa iilor” (Zafiu 2009: 299):

(1) Iar ce s va fi lucratu în zilele acestor domni, nu s afl scris nimic (Ureche, 66, apud Zafiu 2009: 299).(2) Iar ce va fi trecut înapoi nu s afl însemnat de streini (Ureche, 67, apud Zafiu 2009: 299). (3) Iar ce s va fi lucrat într-acei doi ani a domniei lui nu s tie (Ureche, 68, apud Zafiu 2009: 299).

Astfel de utiliz ri se men in i chiar sporesc ca frecven i mai târziu. De exemplu, spre sfâr itul secolului al XVII-lea, le întâlnim la Ion Neculce sau la stolnicul Constantin Cantacuzino:

(4) La Constantin Vod de toat oastea va hi fost la 8.000 de oameni (Costin, 192, apud Zafiu 2009: 299). (5) Nu tiu unde i la ce istorii va fi cetit acestu lucru (Costin, 263, apud Zafiu 2009: 300). (6) precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi f cut, nu tiu(Cantacuzino, 148, apud Zafiu 2009: 300). (7) Cât dar va fi fost putearea lui atunci, i cu cât mul ime de oameni va fi umblat, cât au umblat i au supus p r i ale lumii, putemu-ne îns cu mare mirare i domiri câte ceva (Cantacuzino, 153, apud Zafiu 2009: 300).

A a cum se arat în literatur (v. Slave 1957), dintre cei trei constituen i ai paradigmei actuale de prezumptiv, structura omonim cu V anterior este considerat a se fi

181 Vezi supra partea I a lucr rii, subcap. 0.2.1.2.


245

gramatizat cel mai devreme. Acesta este i motivul pentru care, tot în literatura de specialitate, se consider c sensul de prezumptiv a ap rut ini ial i s-a dezvoltat mai rapid la formele de trecut (V anterior, COND perfect i CONJ perfect). Într-adev r, a a cum remarc i Zafiu (2009: 300), la toate aceste forme de trecut, semnifica ia prezumptiv se manifest cu mai mult lejeritate pentru c un proiect posibil plasat în zona de referin a [TRECUTULUI] devine [IREAL].

A adar, forma omonim cu V anterior (voi fi cântat) este prima creat din paradigma actual a prezumptivului, dar aceasta face referire la zona de [TRECUT]. Prin analogie (a a cum arat Slave 1957: 59) cu aceasta s-a dezvoltat i forma de prezumtiv raportat la [PREZENT]. Dar, am v zut c pentru acest tip de referin , în limba actualexist doi forman i, perifraza cu gerunziul i forma omonim cu V-Tipul 2. Prin analogie cu forma mai sus amintit de [TRECUT] s-a fomat doar cea de-a doua component (V-Tipul 2), în timp ce perifraza cu gerunziu, care exista în acea epoc în limb , dar cu un alt comportament semantico-func ional, a fost reconvertit i utilizat treptat pentru dezambiguizare (v. Zafiu 2009: 301, n. 19; cf. Slave 1957).

În concluzie, româna dispune în zona de actualizare a modalit ii epistemico-inferen iale ( i/sau a [EVIDEN IALIT II]) de forme proprii, rezultate fie prin specializarea unor forman i prospectivi, a a cum se întâmpl în cazul formelor omonime cu V-Tipul 2, respectiv, cu V anterior), fie prin „reconvertirea” unor structuri care func ionau în aceea i zon de expresie a prospectivului temporal.

2.2.5. Câteva concluzii În elegând procesul de ‘regramatizare’ ca un ansamblu de schimb ri semantico-

sintactice care afecteaz un anumit item deja gramaticalizat i care poate antrena reorganiz ri de paradigm sau poate conduce la crearea unor noi tipuri de opozi ii la nivel de sistem, putem afirma c , în ipostaza lor actual , formele canonice de V din limbile romanice studiate au parcurs sau se afl înc în plin proces de ‘regramatizare’. În toate cele patru limbi romanice studiate (francez , spaniol , italian i român ) s-a constatat c forma canonic de V a pierdut o mare parte din ocuren ele temporale, dar a câ tigat în plan modal i, mai cu seam , în zona de expresie a [EPISTEMICULUI PROBABIL] i / sau a

[EVIDEN IALIT II]. A adar, la nivelul exprim rii prospectivo-temporale, s-a observat o situa ie cvasi-

asem n toare între francez , spaniol i, par ial, italian , sisteme lingvistice în care unicul morfem verbal care func ioneaz ini ial în aceast zon de expresie (i.e., V sintetic) este concurat de diferite structuri perifrastice gramaticalizate total sau par ial (în special, turnuri cu baz itiv , precum (fr.) aller + infinitiv sau (sp.) ir a + infinitiv, sau de perifraza stare per + infinitiv, în italian ). Raportat la aceast situa ie, limba român pare s urmeze traiectoria invers , c ci acest sistem lingvistic caracterizat ini ial de polimorfism î i specializeaz fiecare tipar prospectiv, formei canonice fiindu-i rezervat , începând cu secolul al XX-lea, zona exprim rii deictice i cea a unei [conjecturi] slabe.

Evolu iile cele mai interesante, dar în acela i timp eterogene fa de situa ia descrisanterior, se înregistreaz în zona de actualizare a modalit ii epistemice, unde se observc :

- în francez , V epistemic a pierdut o mare parte din varietatea construc iilor de acest fel existente în Moyen Français, dar func ioneaz în turnuri aproape lexicalizate construite cu verbele être i avoir, ceea ce conduce totu i la o mare


246

frecven de utilizare. Concuren a cu turnura devoirEPISTEMIC + infinitiv este putenic marcat , mai ales în limba vorbit .

- în spaniol , V canonic apare cu utilizare epistemic ( i mai pu in eviden ial ) într-un num r înc foarte ridicat i variat de structuri, aceast func ionare depinzând în mare m sur i de nivelul diatopic i stilistic. Concuren a V sintetic cu turnura deber de + infinitiv nu are o mare amploare.

- în italian , evolu ia V sintetic pare similar cu cea a formei echivalente din castilian , dar spre deosebire de aceasta din urm , V din italian are un grad ridicat de actualizare a [EPISTEMICULUI], pe care l-a dezvoltat în urma concuren ei cu forme verbale marcate în zona [EVIDEN IALIT II], precum il condizionale composto sau perifraza modal , dovere + infinitiv, care are o frecven de utilizare comparabil cu structura echivalent din limba francez .

- în român , V canonic sufer , am putea spune, o regresie în zona de actualizare a modalit ii epistemice, deoarece, spre deosebire de limba veche când se înregistreaz în contexte eventuale sau supozitive i chiar cu valoare modalproprie, voi + infinitiv apare în româna actual doar în exprimarea unei previziuni, deci cu caracter slab inferen ial. În schimb, aceast form st la baza cre rii unor forma i specializa i, precum V-Tipul 2 (oi cânta) i FoiG ((v)oi fi cântând), morfeme verbale cu rol inferen ial puternic, care le apropie de valoarea V sintetic din limba italian actual .

Repozi ionând aceste aspecte evolutive din nou din perspectiva ‘regramatizarii’, se observ c un astfel de proces nu conduce în mod obligatoriu la pierderea valorii semantice cu care itemul afectat este înc rcat ini ial (a a cum se întâmpl cu V sintetic din spaniol , francez sau italian , cf. cu comportamentul semantico-func ional al formei canonice din limba român ). Aceast situa ie, care poate fi îns interpretat i ca o ‘regramatizare’ în curs de realizare este cel mai bine ilustrat de cazul V sintetic din limba italian care pare s se fi fixat ca marcator inferen ial, în special în limba vorbit , f r s - i piardposibilitatea de a func iona în plan [TEMPORAL]. Situa ia din italian poate s fi fost favorizat i de existen a unui decalaj mare la nivel diamezic, între limba literar i cea conversa ional .

2.3. PARCURSUL DIACRONIC AL FORMELOR DE CONDI IONAL ÎN INTERIORUL SISTEMELOR VERBALE ROMANICE

A a cum am afirmat în partea de început a acestui capitol (v. supra subcapitolul

2.1.1.), istoria constituirii COND i, mai ales, cea a dezvolt rii sale în cadrul sistemelor lingvistice romanice reprezint , în primul rând, rezultatul unui proces cognitiv abstract de reanalizare prin care diferite forme de expresie puternic înr d cinate ini ial (în latina târzie) în zona de actualizare a [PROSPECTIVULUI] cu raportare la [TRECUT], ajung sgramatizeze aceast tr s tur inerent originar (devenind astfel marcatori ai VT), pierzând totodat (în grade diferite) posibilitatea de pliere în tran a temporal amintit anterior i dezvoltând (de asemenea, în grade diferite) aptitudini modale.

La nivel tipologic romanic, acest parcurs relev c , dinspre spa iul iberoromanic pân la arealul dacoromânei, semnifica ia turnurilor latine ti originare care traduc ast zi


247

semantemul [condi ional] nu a încetat s se gramaticalizeze gradual dinspre [OBIECTIV]spre [SUBIECTIV].

În ceea ce prive te structurarea acestui subcapitol, trebuie f cut precizarea cprocesul de reconfigurare semantic a formelor de COND nu va mai fi urm rit la nivelul fiec rui sistem lingvistic luat în discu ie, a a cum am procedat anterior în cazul studierii regramatiz rii formelor de V romanic. De aceast dat , ne vom limita, într-o prim etap , la prezentarea unor informa ii indispensabile pentru a în elege procesul evolutiv al paradigmei/paradigmelor verbale discutate i care sunt specifice pentru fiecare form de COND/sistem lingvistic în parte. Vom aduce astfel în discu ie diferitele categoriz ri acordate formei în –ría în literatura lingvistic hispanic , vom încerca s justific m alegerea f cut de italiana actual la nivelul formelor de exprimare a COND, motivând în acela i timp implica iile pe care aceast selec ie le are la nivel semantic. Cu o situa ie oarecum similar , dar care implic un num r mult mai mare de structuri formale, s-a confruntat, se pare, i limba român , în fazele sale de început. Toate aceste informa ii vin, de fapt, în completarea datelor i a discu iilor asupra formelor de COND romanic din capitolele anterioare.

Cea de-a doua etap constitutiv a acestui subcapitol, conceput distinct sub formde Anex , reprezint , de fapt, un e antion de gramaticalizare (în eleas in extenso) a COND romanic, realizat pe baza studierii evolu iei diacronice a formei în –roi(e).

2.3.1. O scurt istorie a formei în -ría din spaniolPrin tradi ie, formei simple în –ría din spaniol i s-a acordat de-a lungul timpului în

cercet rile de specialitate, un statut incert în cadrul sistemului verbal al acestei limbi. Pe scurt, este vorba de o tatonare îndelungat între mod de sine st t tor i timp. Pân aici, situa ia pare s fie asem n toare cu cea a formei simple de COND din limba francez . Dar dac , literatura lingvistic francez considera forma în –rais ca timp al indicativului, paradigma în –ría din spaniol a oscilat în interpret rile lingvistice autohtone între treapttemporal fie a indicativului, fie a subjonctivului.

Astfel, Real Academia Española (RAE) a considerat aceast fom verbal pân în 1916/1917, drept un timp al conjunctivului, apoi, pentru înc aprox. o jum tate de secol (pân în 1973), i-a atribuit un statut aparte, numindu-l modo potencial i, în sfâr it, dupaceast dat (probabil sub influen a studiilor celebre ale lui Andrés Bello – care denume te aceast paradigm verbal POSPRETERITO), respectiva paradigm verbal a fost categorizat în rândul timpurilor indicativului, pozi ionare cu care sunt de acord i Gili Gaya i Alcina Franch y Blecua. Nici aceast din urm tipologizare nu avea s dureze foarte mult, pentru c odat cu edi ia din 1994 a Gramática de la lengua española – scris , de aceast dat , sub auspiciile tutelare ale lui Alarchos Llorach –, forma în –ría avea srecapete titulatura de „mod” aparte (de aceast dat , împreun cu V indicativ), cu denumirea de „el condicional” (v. i Ferreres Masplá/Olivares Pardo 2000: 175). Cu siguran c num rul mare i variat de utiliz ri, în mare m sur asem n tor cu cel al formei echivalente din francez , a fost un argument în favoarea acestei ultime clasific ri. Cu toate acestea, nu trebuie omis din vedere faptul c forma în –ría este singura (dintre cele patru forme de expresie ale COND romanic discutate în aceast lucrare) care posed înctransparent aptitudinea de a se plia în zona de referin a [TRECUTULUI] nu numai în actualizarea „viitorului în trecut”, ci i în redarea diferitelor grade de POT.


248

2.2.3. Condi ionalul din limba italian contemporan : un caz romanic particular ?

Istoriile limbii italiene (v. Saffi 2010: 33-34) arat c pentru semantemul actual [condi ional prezent], acest sistem lingvistic a dispus în diacronie de urm toarele trei tipuri de structuri formale:

(i) în primul rând, o form mo tenit (COND – Tipul 1) din mai mult ca perfectul indicativ latin (AMAVERAM > amara; FUERAM > fora), întâlnit frecvent în primele texte poetice siciliene, cu prec dere în cadrul construc iilor ipotetice i al c rei statut semantic ar putea fi descris astfel:

« Quand le plus-que-parfait composé des langues romanes a remplacé le plus-que-parfait amaveram, la substitution a été partielle, elle n’a concerné que le perfectum de la part d’action déjà réalisée, elle a donc laissé la forme simple amara disponible pour exprimer le perfectum de la part d’action non réalisée, c’est-à-dire pour exprimer une action entièrement à réaliser, en d’autres termes un conditionnel » (Saffi 2010: 33-34).

(ii) cea de-a doua construc ie verbal cu valoare de COND prezent (COND – Tipul 2) care apare în italiana veche este mo tenit din turnura latin care st i la baza formelor echivalente de COND din franceza, spaniola sau portugheza actual . Este vorba a adar de turnura CANTARE HABEBAM > cantarìa, cu auxiliarul conjugat la imperfect (structur care a f cut am nun it obiectul discu iei din capitolul anterior).

(iii) în sfâr it, ultima solu ie de exprimare a COND (COND-Tipul 3) are la bazaceea i construc ie perifrastic latin amintit anterior, cu precizarea (f cut de mai multe ori pe parcursul acestei lucr ri) c , de aceast dat , auxiliarul apare conjugat la indicativ perfect (passato remoto): cantare + ebbe > cantarebbe.

A adar, dup ce a tatonat mai multe forme de expresie, încercând i renun ând la formularea care „a avut succes” în alte limbi din Romania Occidental ( i care, de altfel, continu s existe i în contemporaneitate în dialectul sicilian sau în cel napoletan), italiana modern a re inut ultima structur formal (COND-Tipul 3), între secolul al XVI-lea i secolul al XVII-lea (aprox. în jurul anului 1650).

i de aceast dat , procesul de gramaticalizare a COND din limba italian modernimplic o perioad lung de timp, iar datele diacronice care atest coexisten a formelor mixte (forme ale COND-Tipul 2 al turi de cele ale COND-Tipul 3) în cadrul aceleia i paradigme verbale (v. Rohlfs 1969, vol. II: 344-345 ; Hajrullam 2007: 5)182, reprezint , în fapt, argumente care justific afirma ia potrivit c reia în exprimarea COND, limba italianprezint « deux sémiologies sous le même psychisme » (Hajrullam 2007: 6). Altfel spus, acest sistem lingvistic ajunge la o imixtiune semantic între COND-Tipul 2 i COND-Tipul 3, c ci paradigma existent în limba actual pare s beneficieze simultan de construirea pe baz de imperfect i pe baz preterit, motiv pentru care:

« [...] le conditionnel italien ne se contente pas du repérage sur le temps de l’observateur, comme c’est le cas dans les autres langues romanes, mais qu’il ajoute nécessairement le repérage sur le temps du locuteur, ce que nous avons appelé

182 Bashkim Hajrullam (2007: 5) citeaz , de exemplu, cazul (deja celebru în literatur ) lui Giovan Giorgio Trissimo care în a sa Grammatichetta « faisait état de formes qu’on pourrait qualifier de „mixtes”: -ia, -esti, -ia, -essimo, -esti, -iano » (Hajrullam 2007: 5).


249

« double repérage », et qui est dû, selon notre hypothèse, à la superposition – durant des siècles – des deux architectures, -ia (imparfait) et -ebbe (prétérit) » (Hajrullam 2007: 5).

În ansamblu, o astfel de evolu ie ar putea fi explicat în maniera urm toare : italiana opune forma de V, amerò (care exprim o ac iune în curs în [VIITOR], deci este un imperfectum) celei de COND, amerei (care exprim o ac iune v zut global, deci este un perfectum) (v. Saffi 2010: 35), ceea ce permite utilizarea V în protaza sistemului ipotetic (spre deosebire de situa ia manifestat de limba francez , dar asem n tor cu ceea ce se înregistreaz în limba român ), dar care interzice COND prezent s exprime posterioritatea în raport cu o ac iune situat în [TRECUT] :

« L’action exprimée dans le passé peut s’être réalisée avant le moment de la dire, avant le présent du locuteur, ce qui n’est jamais le cas pour un perfectum de futur. C’est pourquoi l’italien a conservé jusqu’au milieu du 17ème siècle l’autre solution de construction avec l’imparfait qui lui permettait de compenser les insuffisances de son conditionnel de type perfectum de futur. C’est vers 1650 que s’impose une alternative : l’expression du passé est attribuée à la forme composée du verbe (marquant l’antériorité par rapport à une autre action) et le conditionnel simple se spécialise dans l’expression de l’irréel de présent ou de futur [...] » (Saffi 2010 : 35).

De fapt, la nivel semantic, solu ia adoptat de italian permite ca V s acopere – spre deosebire de formele corespondente din francez , spaniol sau portughez – întreaga zonde expresie a modaliz ii epistemice, cu raportare la [PREZENT – (VIITOR)] sau la [TRECUT] (gra ie formei compuse), f r nici o interac iune cu forma sintetic de COND, care, a a cum am v zut apare, în limba actual , doar cu valoare eviden ialo-cita ional . În schimb, în ceea ce prive te COND trecut, italiana ajunge la o „nediscriminare” func ionalîntre « deux catégories très bien distinguées dans les autres langues romanes : 1. l’irréel du passé et 2. le futur du passé » (Hajrullam 2007: 9).

2.2.4. Limba român : din nou, concuren a perifrazelor A a cum s-a v zut din capitolul anterior (v. supra subcapitolul 2.2.4), în limba

textelor scrise în limba român între secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, majoritatea formelor verbo-modale prezint o serie de varia ii din punct de vedere diastratic i/sau diatopic, unele dintre ele cunoscând invariante morfologice atestate doar în opera unui singur scriitor, ceea ce arat , de fapt, slaba lor utilizare în limba vorbit .

Se remarc de parte num rul surprinz tor de mare i de variat al structurilor verbale care încearc redarea aspectului [+ÎNCHEIAT], sau, mai degrab , raportul temporal de [+Anterioritate fa de Sit0]. De fapt, trebuie subliniat c , în limba român veche, aproape toate paradigmele verbale dispun de perifraze care se pot combina atât cu participiul trecut, cât i cu participiul prezent i care aduc diferite nuan e aspectuo-temporale sau modale suplimentare compartimentului verbal tutelar.

În ceea ce prive te formele de expresie pentru semantemul [condi ional], în Istoria Limbii Române (ILR 1969, II: 271-272) se aarat c :

,,Modalit ile de exprimare a ideii de condi ie prin perifraza bazat pe îmbinarea unui element ,,auxiliar” (urma al lui habeo, volo, esse) cu forma de infinitiv,


250

participiu sau gerunziu a verbului de conjugat nu sunt proprii românei comune, care nu cunoa te decât un condi ional sintetic” (ILR 1969, II: 271-272).

Istoriile limbii române fac a adar referire la existen a condi ionalului sintetic care pare s fi avut o mai mare utilizare (Coteanu 1981: 87) în special între secolele al XIII-lea i al XV-lea, fa de textele din secolul al XVI-lea183. De fapt, pentru aceast perioad ,

COND sintetic este singura (unica) „realitate morfologic ” cu valoare, grosso modo, de ,,condi ional” prezent, în timp ce rarele ocuren e pe care le înregistreaz în textele din secolul al XVI-lea, îi dovedesc înc o dat caracterul deja arhaic. Cu toate acestea, forma sintetic de COND se va p stra în limba român pân la începutul secolului al XVII-lea184.

Îns , în ceea ce prive te structura morfologic , dar i originea acestui tip sintetic de COND, disputa este înc neîncheiat , potrivit unor studii recente (v. Tasmowski/Bourova 2005), acesta fiind considerat drept urma fie al conjunctivului perfect latin (CANTAVERIM), fie al viitorului II indicativ din limba latin (CANTAVERO), fie al acelei forme mixte, rezultate ca urmare a confuziei morfologice i semantice între paradigmele verbale amintite anterior (Caragiu-Mario eanu 1969, II: 270; Dimitrescu et al. 1978: 321). Prin compararea cu situa ia existent în dialectele istorice (aromân, istroromân) sau prin intermediul graiului b n ean, s-a reu it reconstituirea întregii paradigme a COND sintetic, pentru toate clasele verbale existente în limba român . A adar, schema morfologicrezultat prezint urm toarelele elemente constitutive:

Radical + sufix identic cu al perfectului (specific în func ie de tipul de conjugare) + sufix specific –re- (general) + desinen e (Caragiu-Mario eanu 1969, II: 270),

iar aceasta se poate ilustra cu paradigma reconstrui a verbului a cânta: cântare (-aru)185, cântari (-are), cântare, cântarem(u), cântaret(u), cântare (Dimitrescu et al. 1978: 321).

Pe de alt parte, scrierile din secolul al XVI-lea dovedesc existen a i a unui condi ional prezent analitic, care îns – spre deosebire de forma discutat anterior – nu este specific românei comune. Aceast crea ie are la baz auxiliarul a avea186, urmat de infinitivul scurt al verbului lexical. Paradigma sa morfologic este asem n toare cu cea din limba modern , cu excep ia persoanei a III-a singular i plural, unde auxiliarul prezintformele ar , respectiv, are: ar afla; ar trebui; are dzicea i are putea, iubi-v-ar (v. Densu ianu 1961, II: 146). Ca i în cazul altor construc ii perifrastice, i aici postpozi ia

183 Tasmowski / Bourova (2005: 336) vorbesc de existen a a doar dou sprezece forme de COND sintetic întâlnite în indexul stabilit de Fl. Dimitrescu la edi ia Tetraevanghelului diaconului Coresi,forme care apar, de fapt, doar în Evanghelia dup Matei, nu i în Evangheliarul de la Sibiu. Acest fapt îi determin pe autorii acestui studiu s avanseze ipoteza potrivit c reia Tetraevanhelul nu este opera unei singure persoane. 184 Dup 1600, forma sintetic dispare din texte. Deja, în scrierile acestei perioade, este atestat o larg r spândire a structurii perifrastice construit cu auxiliarul a i, ai, are (ar ), am, a i, are (ar ) + infinitivul verbului de conjugat. 185Pentru mai multe detalii referitoare la desinen e, v. Dimitrescu et al. 1978: 320. 186 În leg tur cu originea auxiliarului din structura acestui tip de condi ional, exist i ipoteza cacesta are la baz forme contractate ale verbului a vrea (v. Rosetti 1986: 507, dar i Iv nescu 1980: 159, 233; v. i supra cap. anterior, subcap. 1.3), aceast ipotez pornind i de la existen a, în dialectul istroromân i în graiul b n ean, a unei forme analitice de condi ional prezent realizat cu un auxiliar provenit din imperfectul verbului a vrea: b n. veni-rea , (v)rea veni, etc., istr. r ruga(v. . Dimitrescu et al. 1978: 322).


251

auxiliarului atrage utilizarea formei lungi a infinitivului (situa ie p strat pân în limba român modern ): iubire-a i; zicere-a i; ascultar-ar (Dimitrescu et al. 1978: 321).

Totodat , la fel ca în cazul viitorului, i în aceast zon verbo-modal istoriile limbii române înregistreaz înc din româna veche anumite structuri perifrastice neomogene, cvasi-echivalente pentru semantemul [condi ional trecut] din limba actual , unele având la baz auxiliarul a vrea [Tipul 1], altele formele a (i), ai, are (ar ), am, a i, are (ar ) [Tipul 2]. Aceste dou tipuri fundamentale187 sunt diferen iate, dup cum se va vedea în continuare, numai din punct de vedere diastratic (Tipul 1 eviden iindu-se în limba administrativ , în acte i documente, Tipul 2 întâlnindu-se rar în cronici i, frecvent, în textele religioase).

A adar, primul tip [COND-Tipul 1] echivalent al COND perfect din limba românactual este format din auxiliarul a vrea (utilizat, adesea, la indicativ imperfect sau perfect compus) urmat de infinitivul verbului lexical: ascunde-me-vrea, vreai spune, scula-se-vrea) sau au vrut putea, se-au vrut p rea, înghi i au vrut (v. Densu ianu 1961, II: 148). Acesta apare utilizat în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea de pu ine ori, în special, în cronicile lui Grigore Ureche, Ion Neculce i Radu Popescu, adesea în regenta unui sistem ipotetic, mai rar, chiar în ambii membri.

De asemenea, din aceast categorie se desprinde o form supracompus [COND- Tipul 1a] de COND trecut, întâlnit la Gr. Ureche, I. Neculce i, de pu ine ori, la Coresi. Aceasta este construit tot cu auxiliarul a vrea (utilizat la imperfect sau la perfect compus), asociat cu infinitivul lui a fi i cu participiul trecut al verbului lexical: vrea fi ajutat, se vrea fi f g duitu-se, fi-vrea împ r it, fi-se-vrea p rut, fi-vrea i crezut sau ai vrut fi pus, am vrut fi fura i, au vrut fi (Densu ianu 1961, II: 148). În cazul acestui subtip, auxiliarul se g se te adesea i la viitor (va vrea + fi + participiul) sau la conjunctiv (s vrea + fi + participiul), pentru fiecare din cele dou structuri întâlnindu-se câte o singur ocuren în cronica lui Gr. Ureche, scriere în care participiul trecut apare înlocuit i cu infinitivul verbului lexical.

Pe de alt parte, în cadrul aceleia i invariante [Tipul 1a], participiul perfect poate fi înlocuit i cu participiul prezent al verbului de conjugat: fi-vrea i tiind (v. Densu ianu 1961, II: 148). În privin a comportamentului sintactic, aceast prim invariant [Tipul 1a] a acestui tip de COND trecut este restric ionat , se pare, dup cum relev exemplele date de Ovid Densu ianu (1961: 148), de combinarea exclusiv cu persoana a 3-a singular i plural, sau, mai rar, cu persoana a 2-a plural.

Cu toate acestea, structura format cu auxiliarul a vrea, utilizat la perfect compus (chiar reflexiv) i urmat de infinitivul scurt al verbului lexical continu s existe în istroromân i într-o bun parte a subdialectului vorbit în Cri ana: nu s-au vrut crede ,,n-ar fi crezut” (Iroaie: 1939, citat de Iv nescu 1980: 349), în ara Ha egului, întregistrându-se i reduc ia auxiliarului la forma vea: de nu vea r spunde, s vea întâmpla (v. Iv nescu

1980: 349). De asemenea, în ara Mo ilor se g se te un COND trecut format din auxiliarul a vrea, dar înso it de indicativul perfect simplu al verbului lexical188: vrea venir t, vrea v zur t etc. (Iv nescu 1980: 350), iar în graiul macedoromânilor de sud, apare o alt 187 Un al treilea tip – care, de altfel, de ine o pozi ie intermediar fa de cele dou amintite anterior, i care este caracteristic doar pentru istroromân i pentru graiul b n ean – are structura: r [=,,un

urma al lui a vrea” (v. Caragiu-Mario eanu 1969, II: 270, nota nr. 1)] + fi [= COND prezent al verbului a fi] + participiul trecut al verbului lexical, sau structura: r + fost (COND trecut al verbului a fi) + infinitivul verbului lexical. 188 Leca Morariu (1924, I: 29, citat de Iv nescu 1980: 350) consider c în astfel de structuri este vorba de viitorul în –re (= -rim), i nu de forma de perfect simplu a indicativului.


252

invariant a primului tip de COND trecut format tot pe baza auxiliarului a vrea, dar înso it de COND prezent sintetic, mo tenit din latina popular : vrea s-cântarim ,,a fi cîntat” (v. Iv nescu 1980: 349).

Cel de-al doilea tip de COND trecut este, de fapt, o form supracompus – situa ie caracteristic , dup cum s-a observat deja, pentru aceast etap de dezvoltare a limbii române. Aceast grupare [COND-Tipul 2], cu structura morfematic : auxiliarul a fi(utilizat la COND prezent) urmat de participiul trecut al verbului de conjugat: ar fi l sat,ar fi venit (v. (Dimitrescu et al. 1978: 322), este atestat înc din secolul al XVI-lea, în special în textele religioase, f r a prezenta îns o mare utilizare.

Frecven a redus , unele varia ii înregistrate de participiul trecut, dar i posibilitatea disloc rii elementelor constitutive i a inser rii unor adverbe sau sintagme nominale între constituen i demonstreaz faptul c aceast structur nu se gramaticalizase înc complet în secolul al XVI-lea i c apari ia sa în cadrul sistemului verbo-temporal al limbii române este de dat recent .

Un singur subtip important [COND- Tipul 2a] se desprinde din aceast structur tot în secolul al XVI-lea, acesta înlocuind participiul trecut al verbului lexical cu gerunziul: a i, ai, are (ar ) + fi + gerunziul: ai fi tiind, fire-a i ascultându ((Dimitrescu et al. 1978: 322) i înregistrând o utilizare frecvent în c r ile domne ti sau de judecat .

De asemenea, în literatura de specialitate mai este men ionat i structura ar + fi + fost + participiul trecut al verbului lexical, care se întâlne te (o singur dat ) în cronica lui Ion Neculce i care reprezint o echivalen total pentru forma ia a i, ai, are (ar ) + fi + participiul trecut.

***

Vom prezenta în continuare (a a cum am anun at deja, sub form de Anex – în fapt, un rezumat189 al cercet rii noastre) un model coerent (din punctul nostru de vedere) de regramatizare i re-analiz , ilustrat cu exemplul COND din limba francez , pentru c , pe de o parte, aici s-a pus cel mai vehement, poate, problema categoriz rii semantice a acestei paradigme verbale între modalitate i temporalitate, f r ca acest aspect s fie înc pe deplin clarificat. În al doilea rând, pentru c o mare parte a datelor diacronice referitoare la diferitele forme de COND din limbile romanice studiate au f cut deja obiectul unor discu ii prezentate în capitolele anterioare.

189 Acesta este i motivul pentru care o parte din datele prezentate anterior vor fi reluate.

ANEX

Conditionnel ou futur dans le passé? L’histoire d’un marqueur de relation anaphorique *

L’objectif de cette approche est de démontrer que la valeur de futur dans le passé(désormais FdP) de la forme en -roi(e) repose sur ses aptitudes anaphorisantes, sur son fonctionnement comme « temps corrélatif ». Plus précisément, la forme en -roi(e) exprime dans tous les contextes à lecture de FdP non pas le passé, mais uniquement une certaine relation de postériorité par rapport à un point de repère situé dans le passé et antérieur à la situation de communication. Autrement dit, c’est le repère qui procure au procès exprimé par la forme en -roi(e) le positionnement sur la ligne temporelle. L’absence de repère passé bloque la valeur de FdP (v. Martin/Wilmet 1980 : 94 ou bien Korzen/Nolke 2001 : 129) et la forme analysée exprime, comme le futur simple, la postériorité à partir de Sit0, tout en donnant lieu à de nombreuses valeurs modales. C’est l’appel à la diachronie plus précisément à l’Ancien Français et surtout au Moyen Français qui rend possible l’élaboration de l’hypothèse formulée supra, tout en nous permettant de dévoiler la nature des facteurs déterminant une telle distribution.

1. INTRODUCTION

1.1. État de la question La double nature de la forme en -roi(e)190, temps de l’indicatif ou mode sui generis191, a de longue date attiré l’attention des linguistes tout en donnant naissance parfois à de véritables disputes (v. Yvon 1946 : 149-168). À la recherche d’un invariant sémantique unique pour la forme en -roi(e) qui puisse rendre compte de tous ses emplois canoniques et de tous ses effets de sens, la plupart des études des dernières décennies (v. le recueil coordonné par Dendale/Tasmowski 2001), de même que les principales grammaires de la langue française (v. par ex. Riegel/Pellat/Rioul 1994 et Wilmet 1997) semblent avoir opté pour son placement du côté des tiroirs de l’indicatif. La motivation principale d’un tel statut repose premièrement sur la configuration morphématique de la forme analysée: morphème -R- du futur et désinence -ais192 de l’imparfait, et sur « [...] ses nombreux

* Sections d’un article au même titre, paru in Zeitschrift fur Franzosische Sprache und Literatur, 1/2013, p. 12-32. 190 Nous avons choisi de désigner partout le tiroir analysé comme « forme en -roi(e) » par souci de cohérence et pour désambiguïser le morphème verbal de ses fonctions/valeurs sémantiques. 191 Il s’agit généralement de deux grandes classes de valeurs sémantiques attribuées par tradition (v., par ex. Dendale 2001 : 9) au tiroir du ‘conditionnel’ : la valeur de futur dans le passé (v. par ex. « Il a dit hier soir que son père viendrait le lendemain ») et tout un ensemble de valeurs modales qui se configurent dans plusieurs types d’emplois désignant soit une éventualité (v. par ex. « Si j’étais riche, j’achèterais une Rolls Royce»), soit l’emprunt à autrui (v. par ex. «Le Pape serait à Paris en ce moment » (apud Caudal/Vetters 2005 : 121)), soit une mitigation (v., par ex. « Je voudrais vous demander quelque chose»), soit une spéculation (v., par ex. « Qu’en pensez-vous, serait-il au bureau?/Non, il sera plutôt chez lui (Schogt 1968: 47, apud Squartini 2004a: 71)).192 On rappelle brièvement quelques faits essentiels sur le développement des terminaisons du tiroir analysé, tels que : la vacillation en ancien français entre les désinences -reie et -roie, la monophtongaison qui établie très tôt la prononciation [-r ] et la substitution tardive, à peine au


254

parallélismes de sens avec les autres tiroirs de l’indicatif – en particulier avec le futur simple – notamment le fait que tout comme les autres tiroirs verbaux il a des valeurs tant modales que temporelles » (Dendale 2001 : 12). Loin de nous ranger assez prématurément du côté des temporalistes, dont la perspective argumentative semble concilier la morphologie et la sémantique, nous présentons brièvement et de manière aléatoire quelques observations sur cette théorie qui ont déterminé les pistes de recherches initiales de cette approche : - l’argumentation de la nature temporelle de la forme (simple) en -roi(e) fondée sur la configuration morphématique du tiroir analysé doit tenir compte que le morphème -R- ne dérive pas directement du futur, mais de l’infinitif du verbe lexical. Une corrélation entre le futur et la forme (simple) en -roi(e), à partir de cet indice morphologique, doit être envisagée plutôt pour ce qui est de l’aptitude des tiroirs en question de concevoir/traduire matériellement (linguistiquement) le virtuel193.

- un parallélisme trop étroit entre le comportement sémantique et syntaxique du futur et de la forme simple en -roi(e) est dangereux, car une telle optique nous amène à voir les successeurs de la forme (simple) en -roi(e) fonctionnant dans la langue actuelle comme « des équivalents du passé pour le futur » dans tous les types d’emplois, ce qui ne se justifie que partiellement (v., par ex., l’expression de l’inférence ou de l’atténuation où l’état des choses décrit par une prédication à la forme en -roi(e) n’est pas passé ou futur, mais bien présent)194.

- le placement de la forme en -roi(e) dans la zone du [PASSÉ] ne se justifie non plus. On verra que ni même dans les occurrences purement temporels, c’est-à-dire dans l’actualisation du « futur dans le passé » (FdP)195, le procès ne renvoie pas toujours au [PASSÉ], mais aussi au [PRÉSENT] ou au [FUTUR] de la situation de communication (désormais : Sit0

196).

XIXe siècle, par les graphies modernes en -ai-. Pour l’histoire du terme « conditionnel », voir la note no. 200. 193 Le morphème -R- de la constitution du futur et de la forme en -roi(e) appartient à l’infinitif du verbe lexical. C’est un trait morphologique tout particulier qui fait distinguer ces deux paradigmes d’autres tiroirs verbaux. C’est la présence d’une base infinitive qui permet au futur et à la forme en -roi(e) de faire actualiser une action non réelle, possible ou probable. 194 Pour mieux comprendre cette affirmation, on rappelle qu’en espagnol le tiroir équivalent de la forme en -roi(e) (i.e., la forme simple en -ría) fonctionne vraiment comme une doublure du futur inférentiel (v. Squartini 2004a : 73) pour la zone du PASSÉ: cf. (a) Ernesto tendrá ahora unos cincuenta años (Cartagena 1999 : 2959, apud Squartini 2004a : 73) [futur à valeur modale, inférentielle] et (b) Ernesto tendría en aquel tiempo unos veinte años (Cartagena 1999: 2959, apud Squartini 2004a : 73) [conditionnel. à valeur modale par rapport à un moment de référence situé dans le passé]. 195 Il convient de noter que, pour l’expression du FdP, le français, de même que l’espagnol, mais à la différence de l’italien, recourt de manière sporadique à la forme en -roi(e) composée ; celle-ci peut apparaître au lieu de sa forme simple, par une opposition de nature « purement aspectuelle » (Martin 1981 : 87), uniquement avec des lexèmes perfectifs : cf. Il m’a dit qu’il serait rentré à midi. (Martin 1981 : 87) vs. *Il m’a dit qu’il aurait été à Paris l’an prochain. (Martin 1981 : 87). D’autres contextes, recensés par Squartini (1999), peuvent s’y ajouter : Et la seule idée qui retint à la vie fut, après un certain temps, que le temps passait ... Le temps était le seule remède : il passait. Quand le temps aurait beaucoup passé, mais beaucoup, Jean-Marie reviendrait repeupler cet insipide désert.(R. Boylesve, Élise, apud Squartini 1999 : 59). 196 Par « Sit0 » on désigne « la configuration des éléments propres à une situation d’énonciation » et par « T0 » on comprend « le moment originaire de l’assertion de tel ou tel énoncé ».


255

Avant d’exposer nos objectifs et notre démarche, il convient de noter que la dichotomie fonctionnelle entre emplois temporels et emplois modaux de la forme en -roi(e), est un trait particulier non seulement du français, mais de toutes les langues romanes occidentales (portugais, espagnol, français et en partie, l’italien). En roumain contemporain, le paradigme équivalent de la forme en -roi(e) (appelée ‘conditionnel présent’) n’exprime plus le FdP et il fonctionne uniquement avec de différentes valeurs modales. Mais, dans toute une série de textes écrits entre le XVIe et le XVIIIe siècle (v. Palia de la Or tie, Noul Testament de la B lgrad, Sicriul de Aur, Biblia de la Bucure ti, ou dans les oeuvres de N. Costin, D. Cantemir et de Gh. incai), ce tiroir apparaît souvent soit comme un substitut du futur déïctique, soit à valeur d’imparfait, de parfait ou de plus-que-parfait de l’indicatif (v. Avram 1976 : 353−358), surtout dans les subordonnées temporelles, mais aussi dans les complétives directes.

1.2. Objectifs et démarche méthodologique L’objectif de la présente approche est donc (v. le préambule à l’Annexe) de démontrer que la valeur de FdP de la forme en -roi(e) repose sur ses aptitudes anaphorisantes et sur son fonctionnement comme « temps corrélatif ». Plus précisément, la forme en -roi(e) exprime dans tous les contextes à lecture de FdP non pas le passé mais uniquement une relation sémantique de postériorité (plutôt « d’ultériorité » – v. aussi Vetters 2001 : 169-207 ; Bres 2012 : 1719-1730) par rapport à un point de repère situé dans le passé et antérieur à la Sit0. Autrement dit, c’est le repère et les indices contextuels qui procurent au procès exprimé par la forme en -roi(e) le positionnement sur la ligne temporelle. L’absence de repère passé semble bloquer la valeur de FdP (v. Martin/Wilmet 1980 : 94 ou bien Korzen/Nolke 2001 : 129) et la forme analysée exprime, comme le futur simple, la postériorité à partir de Sit0, tout en donnant lieu à de nombreuses valeurs modales. Cette hypothèse s’appuie sur des données diachroniques, provenant de l’Ancien Français (dès les premières attestations de la forme en -roi(e) à valeur de FdP, v. Sermon sur Jonas, vers 6777-6779197) et surtout du Moyen Français – qui font apparaître les facteurs déterminant une telle distribution. Dans un premier temps, nous essaierons de montrer que l’expression du FdP est une fonction par défaut de la forme en -roi(e), qui doit beaucoup non seulement à sa structure étymologique (v. la construction périphrastique CANTARE HABEOIMPERF. du latin tardif), mais aussi à son fonctionnement sémantique et syntaxique en ancien et en moyen français, caractérisé par Ménard (1976 : 144) comme un « futur aléatoire », c’est-à-dire indéterminé du point de vue temporel (cf. aussi l’apparition assez tardive de sa forme composée ayant uniquement la valeur aspectuelle /+ accomplie/). Dans un second temps, notre attention se focalisera sur la reprise de la forme analysée au-delà des moules syntaxiques propres au discours rapporté, vu qu’en ancien et en moyen français le style indirect se trouve le plus souvent « libéré ou libre » (Buridant 2000 : 674). La conséquence est la libération syntaxique de la forme en -roi(e), ce qui engendra le cadre propice pour son double repérage énonciatif (au sens de l’empiétement

197 La première attestation de la forme en –roi(e) à valeur temporelle s’enregistre dans Sermon sur Jonas, dans le célèbre fragment de Valenciennes : e sic liberat … de cel peril quet il habebat discretum que super els metreiet « et ainsi il (les) délivre … de ce péril qu’il avait décidé qu’il mettrait sur eux » (v. 6777 - 6779, cité et traduit par Brunot/Bruneau 1969 : 333).


256

de la voix de l’énonciateur sur celle du locuteur et inversement) et, implicitement, l’échafaudage de toute une série de valeurs modales.

1.3. Les emplois temporels du successeur de la forme en -roie en français contemporain

Pour faire le bilan, les traits distinctifs des emplois temporels du successeur de la forme en –roie en français contemporain sont les suivants :

i. La prédication affectée par ce tiroir en français contemporain reçoit toujours un ancrage référentiel (énonciatif et, par conséquent, temporel) dans le domaine du [PASSÉ], la relation d’ultériorité activée au cadre du schéma discursif [procès1PASSÉ [ultériorité] procès2] étant repérée anaphoriquement.

ii. Le placement de l’événement décrit par le successeur de la forme en -roi(e) reste indéterminé sur l’axe temporel ; selon le contexte, celui-ci peut être antérieur, postérieur ou simultané à la Sit0. Cette indétermination temporelle peut empiéter tant sur la modalité de l’énoncé que sur l’acte illocutionnaire (v. Vetters 2001 : 169-207). En d’autres termes, le procès n’étant pas situé dans une tranche précise de temps, il est suspendu tant de son actualité (primaire), que de l’actualité énonciative. Pour lui accorder une valeur de vérité et, par conséquent, le placer sous l’incidence de la Sit0, il suffit que, selon le contexte, le successeur de la forme en -roi(e) soit remplacée soit par le FUT (v. les structures en DIR), soit par n’importe quel tiroir temporel de l’indicatif (v. les structures qualifiées pour « historiques »).

iii. Les tournures cataloguées comme « historiques » attestent la capacité du tiroir analysé (dans sa forme simple) à fonctionner comme marqueur anaphorique de force illocutionnaire à référence passée.

COROLAIRE : Dans tous les emplois catalogués comme FdP en français contemporain, la forme en –roi(e) exprime uniquement une ‘relation sémantique d’ultériorité à partir d’un point de repère, explicite ou implicite, exprimant une énonciation secondaire, réelle ou fictive’, sans placer rigoureusement le procès sur la ligne du temps et sans avoir une relation directe avec la Sit0.

1.4. Les valeurs modales du successeur de la forme en -roie en français contemporain

L’absence d’un repère plus ou moins explicite au passé bloque la valeur de FdP (v. Martin/Wilmet 1980 : 94 ou Korzen/Nolke 2001 : 129) et la forme analysée exprime, comme le futur simple, l’ultériorité, mais toujours anaphoriquement, à partir d’un point de repère non actuel par rapport à la Sit0, tout en donnant lieu à de nombreuses valeurs modales (v. la reprise de 1a sous 1 c et d) :

(1) a. L’été 43 chassa la petite famille de la maison aux toits d’ardoise. Beaucoup plus tard, les enfants regretteraient les cerisiers, les buissons drus où ils enfouissaient des cabanes, […]. Beaucoup plus tard, ils retraceraient, nostalgiques, les contours de la maison d’enfance (Chaix, Les Lauriers du lac de Constance, 1974, apud Bres 2012: 1723).


257

c. Les enfants regretteraient (aujourd’hui / dans les prochaines années) les cerisiers [d’antan], [s’ils n’en avaient pas beaucoup sur leur pelouse].

d. Les enfants regretteraient les cerisiers, [selon le témoignage de leur mère].

Ainsi, dans les contextes hypothétiques (v. 2), le fonctionnement le successeur de la forme en -roi(e) dans l’apodose, ne fait-il qu’activer la relation d’ultériorité à partir d’une protase en si (v. si pIMPARFAIT [ultérioritéhypothétique] pFORME EN –ROI(E)) non intégrée à la réalité du locuteur, mais dont la valeur de vérité est prise en charge de manière provisoire au moment du nunc énonciatif. Dans les contextes citationnels (v. 3), le successeur de la forme en -roi(e) a la fonction méta-représentationnelle d’une séquence du type « Quelqu’un dit : « Le Pape est à Paris (en ce moment) ». En d’autres termes, il s’agit d’une inférence faite en T0 à partir d’un repère énonciatif secondaire, plus ou moins explicite (v. repère énonciatif secondaire [ultérioritéinférée] pFORME EN –ROI(E)), non pris en charge par le locuteur-énonciateur. Dans les contextes atténuatifs (v. 4), l’emploi du successeur de la forme en -roi(e) résulte d’une opération de réévaluation réalisée au niveau illocutionnaire sur la possibilité du dire : « Je veux vous demander quelque chose », énonciation réfutée par le locuteur-énonciateur (v. repère énonciatif primaire [ultérioritédu dire] pFORME EN –ROI(E)).

(2) Si j’étais riche, j’achèterais une Rolls Royce. (3) Le Pape serait à Paris en ce moment (apud Caudal/Vetters 2005 : 121). (4) Je voudrais vous demander quelque chose.

En conclusion, dans les emplois recensés comme modaux par les grammaires, le successeur de la forme en -roi(e) exprime toujours une relation sémantique d’ultériorité à partir d’un point de repère, implicite ou explicite, cette fois-ci non pas dépassé, mais non-actuel par rapport à la Sit0. C’est pour cela que, dans des énoncés, tels que (5) et (6), cités par Haillet (2003 : 45), l’interprétation de ce tiroir est ambiguë hors contexte:

(5) Il a répondu que s’il n’obtenait pas le remboursement intégral, il saisirait les tribunaux (Haillet 2003 : 45) [FdP ou forme en -roi(e) hypothétique ?].

(6) Le « Monde » du 4 septembre indiquait que les impôts seraient simplifiés – plutôt que les réformes – l’année prochaine (Haillet 2003 : 45) [FdP ou forme en -roi(e) citationnelle ?].

2. APPUI SUR LA DIACHRONIE

Notre hypothèse est que le FdP, tel qu’il a été défini supra dans le ‘corolaire’ – et non pas comme une simple transposition mécanique du futur simple ou d’un autre tiroir du passé de l’indicatif -, est au début une valeur par défaut de la forme en -roi(e), dans toutes les occurrences à valeur temporelle et/ou modale. Explicitons cette hypothèse : de par son étymologie198, la forme en –roi(e), a les aptitudes d’actualiser l’ultériorité (v. l’indice -r- commun avec le futur) de manière

198 La grammaticalisation de la tournure périphrastique CANTARE HABEOIMPARF. du latin tardif comme un substitut, parmi d’autres, du futur synthétique latin est bien connue. Il faut préciser que nous prenons en charge la théorie (v. par ex., Bourciez (1967)) devenue classique sur l’étymologie de la forme en -roi(e) du français ; pour une autre variante, v. Lanly (1996).


258

anaphorique à partir d’un point de repère énonciatif, autre que le nunc énonciatif. Ce placement « en rupture » avec la Sit0 permet le marquage indifférencié sur la ligne du temps d’un procès, soit en antériorité, soit en concomitance, soit en postériorité face au nunc énonciatif. Le français, à la différence d’autres langues romanes (v. l’italien ou le roumain), n’est pas arrivé en diachronie à annuler la référence au [PASSÉ] de la forme en -roie, mais, il l’a « ré-analysée » et ensuite, probablement, il l’a normée. Cela veut dire que, contrairement à l’espagnol (v. la note no. 194), le français a opéré un déplacement par abstraction (voire par grammaticalisation, selon Bres 2012 : 1725) sur le positionnement du point de repère et, implicitement, sur l’orientation anaphorique de la forme discutée. Par conséquent, d’un ancrage énonciatif, plus ou moins explicite, mais complètement dépassé et situé dans l’irrévocable (donc, dans l’antériorité de la Sit0), on arrivera à un point de repère, toujours plus ou moins explicite, mais inactuel, donc étranger au nunc énonciatif (ce qui justifie ses « attaches formelles » (v. Wilmet 2001 : 25) avec l’imparfait). Le recours à la diachronie – plus précisément à l’ancien français (dès les premières attestations de la forme en -roi(e) à valeur de FdP – Sermon sur Jonas, v. 6777-6779) et surtout au moyen français – rend possible l’élaboration de l’hypothèse formulée supra, tout en nous permettant de dévoiler la nature des facteurs déterminant une telle distribution.

2.1. À la différence du futur synthétique du latin, les nouvelles formes prospectives romanes, tant le futur simple que la forme en -roi(e), ont l’avantage de traduire l’avenir ontologique d’une manière extrêmement subjective, le rapportant toujours de manière directe ou indirecte au temps du locuteur. C’est pour cela qu’en ancien et en moyen français (désormais : AF, respectivement MF), la répartition discursive de ces deux formes prospectives, contenant toutes les deux l’indice de virtualité -r, est déterminée, en principe, en fonction de la position du point d’origine (i.e., le centre énonciatif originaire). Il s’agit d’ailleurs d’une caractéristique d’ensemble du français parlé au Moyen Âge, comme le fait remarquer R. Martin (1971 : 405) :

« La souplesse du moyen français se reconnaît à la facilité avec laquelle on joue sur la position du point d’origine […]. D’une phrase à l’autre, voire d’une proposition à l’autre (même coordonnées), le point d’origine peut être décalé et ne plus coïncider avec le présent effectif. Il est vrai que cette souplesse, qui frise la désinvolture, se perd au cours de la période du moyen français qui ne s’en écarte pas moins de l’usage contemporain » (Martin 1971 : 405).

Pour ce qui est de la position du point d’origine dans la définition du temps « futur du passé », celui-ci « […] se fonde sur le repère de l’énonciation passé (c’est-à-dire, l’actualité dépassé) » (Martin/Wilmet 1980 : 50), sans placer le procès de manière rigoureuse sur la ligne du temps. C’est avec cette valeur, qualifiée par Ménard (1976 : 144) comme un « futur aléatoire », que la forme en -roi(e) s’enregistre non seulement dans les complétives dépendant d’un verbe principal au passé (v. 7 et 8), mais aussi dans les occurrences à lecture modale (de potentiel (désormais : POT) ou d’irréel (désormais : IR)) (v. 9 et 10) :

(7) Cil distrent qu’il n’iroient pas (Mort. Artu., 7, 7, apud Ménard 1976 : 145) [forme en –roi(e) à valeur temporelle].

«Ils répondirent qu’ils n’iraient pas».


259

(8) Puis li a dit avenantment/Qu’a sa fille ireit / Mut volontiers, s’il lui pleisoit(MFce, Eliduc, 648-650, apud Buridant 2000 : 676) [forme en -roi(e) à valeur temporelle].

« Il lui dit avec courtoisie qu’il irait volontiers parler avec sa fille, avec sa permission ».

(9) Quer oüsse un serjant / Kil me guardast, je l’en fereie franc (Aliscans, 226, apud Moignet 1959 : 662) [forme en -roi(e) à valeur de POT éventuel].

«Si j’avais un serviteur, qui me le garderait, je le ferais franc». (10) Por la dame que veoie / Descendi de mon cheval ; / Car a nul fuer ne voudroie

/ Que je li feisse mal (Romance et Pastourelle, I, 40, 19, apud Ménard 1976 : 145) [forme en -roi(e) à valeur d’IR du passé].

«À cause de la dame que je voyais là, je descendis de mon cheval; car à aucun prix je n’aurais voulu lui faire de mal».

Pour ce qui est du deuxième type d’emplois, i.e. les occurrences modales, la forme en -roi(e) – l’unique forme en -roi(e) attestée à la période étudiée –, fonctionne comme « […], un éventuel qui porte sur le présent ou sur l’avenir, sans qu’on puisse distinguer le domaine du possible (le potentiel) et celui de l’impossible (l’irréel) […] » (Ménard 1976 : 144). Cela veut dire que, dans les occurrences à valeur modale – et surtout dans un cadrage hypothétique –, la forme en -roi(e) exprime non seulement une large palette d’effets de sens, tels que la probabilité faible (v. 11), la possibilité forte (v. 12), l’atténuation (v. 13) ou l’IR du présent, ou du passé (v. supra 10) :

(11) Se ore esteie de son pere vengiez,/molt en sereie belz et joianz et liez (CourL., 1951-1952, apud Brunot / Bruneau 1969 : 511).

«Si maintenant j’étais vengé de son père, j’en serais bien hereux, joyeux et content».

(12) Dame, se vos le vouliez soufrir, ge iroie a cel tournoiement. (MortArtu, 8, 8, apud Ménard 1976 : 236).

«Madame, si vous le permettiez, j’irais à ce tournoi». (13) Sire, ge iroie volontiers (Mort.Artu.,7, 7, apud Ménard 1976 : 145).

«Seigneur, j’irais volontiers»,

mais elle a l’aptitude, à la différence de ce qui se passe en français contemporain, de placer – en fonction du contexte –, la possibilité ou l’irréalité tant par rapport au présent-futur que par rapport au passé de la Sit0 (cf. aussi 14 et 15 à 16) (v. aussi Wagner / Pinchon 1991 : 390- 391) :

(14) Por qui vos en paseroit-il ? (Mort.Artu., 25, 30, apud Ménard 1976 : 145) [possibilité rapportée au présent-futur].

«Pourquoi cela vous ennuierait-il ?». (15) Brochent ad ait pur le plus tost aler,/Si vunt ferir, que fereient il el? (Roland,

1184-1185, apud Buridant 2000 : 694) [délibération rapportée au présent-futur]. «Ils piquent des deux de toutes leurs forces pour avancer d’autant plus vite: ils

vont frapper, que feraient-ils d’autre?». (16) Dont venez vous ? Vos armes vendriez les vous ? (Claris et Laris, 24239, apud

Ménard 1976 : 145) [éventualité rapportée au passé]. «D’où venez-vous ? Auriez-vous vendu vos armes ?».


260

Cette situation se désambigüisera à partir du XIIIe siècle, lorsque la forme composée en -roi(e), commence peu à peu à se substituer à la forme simple, marquant initialement (et pour une longue période – v. la note no. 195 et l’exemple cité par Squartini 1999 : 59) l’aspect [+ accompli dans le futur], et plus tard l’antériorité (v. 17 et 18), car:

« Une fois obnubilé le repère de l’actualité dépassée, le futur antérieur du passé traduit l’éventuel (potentiel ou irréel) en subordonnée, en principale ou en indépendante évoquant la conséquence d’une hypothèse quelconque, suggérée par le contexte ou laissée à la discrétion des interlocuteurs » (Martin / Wilmet 1980 : 97).

(17) Mult lor sereit mesavenu/S’il avaient le rei perdu ! (Rou, III, 5487, apud Ménard 1976 : 145).

«Ce serait pour eux un grand malheur, s’ils avaient perdu le roi». (18) L’auroit bien Dieu voulu pugnir/Et le faire ainsi devenir/Pour la mort d’Abel

seulement ? (Vieil Testament, I, 3163-3165, apud Martin/Wilmet 1980 : 97). «Dieu, aurait-il bien voulu le faire punir (…) seulement pour la mort d’Abel

?».

Il faut pourtant souligner que, même en français moderne, cette désambiguïsation n’est que partiellement réalisée au niveau conceptuel car la distinction entre le POT faible et l’IR accidentel (i.e., l’IR du présent des grammaires traditionnelles) ne s’est pas grammaticalisée, vu qu’elle est fortement dépendante des données contextuelles et de l’attitude adoptée par le locuteur (cf. 19 à 20 et, pour la langue classique et moderne, 21 à 22):

(19) …se le dit demouroit impugny, il n’y auroit jamais dame seure… (Arrêts d’amour, 216, 102-103, apud Martin/Wilmet 1980 : 94) [IR accidentel].

«…si les propos demeuraient impunis, il n’y aurait jamais…». (20) Il fault tenir cecy secret/Et ne monstrer aucun semblant/De nous contre luy par

devant/Nostre pére; il enrageroit (Vieil Testament, II, 16924-16927, apud Martin/Wilmet 1980 : 94) [POT possible].

«Il faut le tenir secret (…). Notre père, il pourrait s’enrager ». (21) Si j’étais un grand artiste, j’aimerais les princes (Musset, apud

Wagner/Pinchon 1991: 389) [IR accidentel]. (22) Je le ferais encor, si j’avais à le faire (Corneille, apud Wagner/Pinchon 1991:

389) [POT /possible faible/].

Mais, en général, en AF et surtout au MF, la forme simple en -roi(e), actualise dans ses occurrences modales des éventualités rapportées tantôt au présent-futur, tantôt au passé. Dans la grille d’analyse proposée supra (v. 1.4.) pour les emplois modaux des successeurs de la forme en -roi(e) dans la langue actuelle, ce comportement nous amène à la conclusion suivante : dans ce types de structures, la forme analysée exprime, à l’époque étudiée (AF, MF), une ultériorité (éventuelle / hypothétique, illocutionnaire) qui n’est pas placée de manière rigoureuse par rapport au nunc énonciatif.

2.2. Revenons maintenant au fonctionnement de la forme en -roi(e) dans les occurrences recensées comme temporelles qui semblent constituer ses emplois


261

prototypiques à l’époque étudiée, à la différence de la langue actuelle. Ainsi, R. Martin (1971 : 402), dans son corpus sur les occurrences de la forme en -roi(e), relève-t-il que 78, 63 % des exemples sont chargés de valeur temporelle. Par exemple, dans La Chronique de Jean le Bel il y en a 19 occurrences dans les (presque) 300 pages. Il y a aussi des auteurs qui semblent abuser de ce type d’usage de la forme en -roi(e) et arrivent même à se rapprocher de ses emplois historiques de la langue moderne (Martin 1971 : 404). D’autre part, il semble que l’emploi temporel de la forme en -roi(e) ne se limitait pas seulement à la langue écrite de cette époque. Le passage suivant de Pathelin pourrait être un indice pour l’oral :

(23) Il me dist que j’auroye/six escus d’or quant je vendroye …/Dis je, depuis trois ans en ça,/mon bergier m’en convença/que loyaulment me perderoit/mes brebis, et ne m’y feroit/ne dommaige ne villennie, et puis…. (Pathelin, 1326-1333, apud Martin 1971 : 403).

La grande fréquence des emplois temporels de la forme en -roi(e) n’est pas le seul trait qui oppose le MF et le français contemporain. Il s’y ajoute la grande variation des constructions syntaxiques où la forme en -roi(e) à valeur temporelle peut apparaître : dans plusieurs types de complétives, de circonstancielles et de relatives (v. à cet égard, Martin 1971 : 403-404).

Quelques observations s’imposent : (i) dans tous ces exemples, la référence temporelle du procès est soit passée (v.

supra 7), soit présente/ou future (v. infra 24) :

(24) … « Sire, une fois tu me juras/Que mon filz Solomon seroit/Roy et en ton siège serroit (Vieil Testament, IV, 32901-32904, apud Martin/Wilmet 1980 : 94).

(ii) la forme en -roi(e) apparaît toujours après un repère syntactico-énonciatif

exprimé le plus souvent par une prédication au passé simple (rarement au passé composé), un tiroir qui, jusqu’au XVe siècle, entretenait une relation toute particulière avec la Sit0, présentant soit des faits récents, soit des événements dont, de toute évidence, on ressent encore les effets.

(iii) au Moyen Âge, le passé simple pouvait remplacer uniquement un plus-que-parfait de l’indicatif qui actualise le rapport d’antériorité dans les structures subordonnées (v. Martin 1971 : 404, note no. 756), mais il ne pouvait jamais se substituer à la forme en -roi(e) dans ses occurrences à valeur temporelle.

La corroboration des points (ii) et (iii) conduit aux conclusions suivantes : dans les emplois temporels, la forme en -roi(e) a un comportement anaphorique par rapport à la Sit0et son équivalence totale à un tiroir du passé est exclue. En revanche, une équivalence avec le futur simple est bien possible car il y a beaucoup de cas où ce tiroir (qui, normalement, doit figurer après un présent historique ou en dépendance d’un passé composé) apparaît au lieu de la forme en -roi(e) (v. 25) et vice-versa (v. 26) ou bien, même en relation de coordination (v. 27 et 28) :

(25) Ainchois iura ses bons dieux que plus avant ne le laissera venir… (Charlemagne, I, 34 apud Martin/Wilmet 1980 : 95) [futur à la place de la forme en -roi(e), après un passé simple].


262

(26) … leur maise volenté/Ce croistra de plus vous mal faire,/Disant que hors de vostre hoste,/Vous n’oseriez saillir ne traire (Siège d’Orléans, 5679-5682, apud Martin/Wilmet 1980 : 95) [la forme en -roi(e) à la place du futur, après un repère au participe présent: oseriez = oserez = osez, v. aussi Martin (1971 : 404, note no. 758)].

(27) Por ce acorderent qu’il iroient/Au roy touz, et qu’il li diroient/Que plus il ne se lesseront/Taillier, ançois reveleront/Qui retaillier plus les voudra (Geffroy de Paris, 6519-6523, apud Martin 1971: 405) [forme en -roi(e) et futur en correlation, en dépendance d’un passé simple].

(28) Li message s’en vont et distrent qu’il parleroient ensemble et lor en répondront l’endemain (Villehardouin, 24, apud Ménad 1976 : 157).

Cette situation qui est considérée par les grammaires comme une consecutio temporum non rigoureuse (v. Martin/Wilmet 1980 : 95), nous semble justifier que, dans tous ces emplois temporels, la forme en -roi(e) exprime seulement « une relation d’ultériorité à partir d’une énonciation secondaire ». Ce type de relation d’ultériorité joue souvent un rôle pragmatique, argumentatif au cadre du schéma textuel/narratif, celui de faire continuer ou de développer l’histoire, et a ainsi la fonction méta-textuelle d’assurer la progression narrative et, par conséquent, la cohésion discursive (v. 29). Un autre argument allant dans le même sens est fourni par ce que les ouvrages historiques de la langue française appellent l’« attraction modale ». Ce phénomène syntaxique, signalé tant au Moyen Âge (v. Martin/Wilmet 1980 : 95), qu’à l’époque classique (v. Brunot/Bruneau 1969 : 504), repose sur la reprise dans la subordonnée d’un même tiroir que dans la proposition régissante, dans notre cas, la forme en -roi(e) dans la principale et dans la (les) subordonnée(s) (v. 29, 30 et, pour la période classique, 31 et 32):

(29) … pour marchier là où ils verroient que besoing seroit (Juvencel, I, 154, apud Martin/Wilmet 1980 : 95) [… qu’il en est besoin].

(30) Certes, il conclut secrètement avec elle, que (…) il entreprendroit de la ramener hardiement et de la conduire sous son traveil, et seroit à Calais, premier que nul peut estre sauroit qu’elle seroit devenu (Chastellain 213 apud Martin 1971 : 402).

(31) … Je dirais hautement que tu aurais menti (Molière, Dom Juan, I, 1, apud Brunot/Bruneau 1969 : 504) [à l’époque moderne : « Je dirais que tu avais/ as menti »].

(32) J’aurais assez d’adresse pour faire accroire à votre père que ce serait une personne riche, qu’elle serait éperdûment amoureuse de lui (Molière, L’Avare, IV, I, apud Brunot/Bruneau 1969, 504).

De telles occurrences nous apparaissent d’autant plus intéressantes qu’elles élargissent la discussion. Généralement on considère que dans ce cas, on a affaire à une réduction (voire une annulation) de la charge temporelle de la forme figurant dans la (les) subordonnée(s). La forme en -roi(e) de la proposition régissante assignerait la temporalité de l’énoncé aussi bien que sa modalisation. En revanche, dans les autres occurrences, les dépendantes, elle ne serait connotée que du point de vue modal, exprimant l’incertitude, le doute, etc. En d’autres termes, « la nuance de doute, marquée par le verbe principal, est rappelée dans tous les verbes de la phrase » (Brunot/Bruneau 1969 : 504). Il nous semble


263

que sous ce concept linguistique, trop flou, emprunté sans doute à la grammaire latine199, on cache des nuances qui ne sautent pas aux yeux de manière très évidente. Nous refusons de considérer ce type d’attraction modale comme un phénomène syntaxique mécanique, car la forme en -roi(e) n’occupe pas au MF une position aussi solide à l’intérieur du système que le subjonctif imparfait ; en plus, comme on a déjà vu supra, les règles de la concordance des temps étaient souvent violées. Vus en contexte, les exemples (29) et (30) pourraient relever du style indirect, toutes les formes en -roi(e) pouvant se rapporter à une énonciation secondaire, explicite ou implicite, donc au discours du personnage et non pas du locuteur énonciateur. Mais, une telle interprétation n’est plus valable pour (31) et (32). D’autre part, annuler la tranche temporelle aux formes discutées, ne nous semble pas une opinion pertinente vu qu’un certain rapport, selon le cas (simultanéité sous (29), antériorité sous (31)), peut s’y établir et que la langue moderne a remplacées les formes en -roi(e) dépendantes, par d’autres tiroirs de l’indicatif.

(iv) Nous acceptons que dans de telles occurrences une certaine modalisation est dominante. Mais, à notre avis, il ne s’agit pas seulement d’une valeur modale traduisant l’épistémique (ce qu’on va détailler infra – v. le point (v)), bien qu’il soit admis dans la littérature que même dans les occurrences à valeur temporelle de la forme en -roi(e), « une idée d’intentionnalité marque toujours son emploi » (Martin 1971 : 404) au point qu’« il est souvent difficile, au demeurant, de tracer une limite précise entre le COND-temps et le COND-mode » (Martin 1971 : 403, note no. 754), comme sous (33) :

(33) Et dist que de nostre servage/Serïenz quitez pour tant faire (Anjou 5098-5099, apud Martin 1971 : 403, note no. 754) [gloses : nous serions quittés dans l’avenir (valeur temporelle)/nous serions quittés si nous agissions ainsi (valeur hypothétique)].

Et cette situation n’est pas caractéristique seulement du MF, mais se retrouve aussi dans la langue classique et moderne (v. infra 34) :

(34) Et il pensait longuement aux siens laissés là-bas et aux dangers semés sur sa route : « S’il était tué, que deviendraient les petits ? Qui donc les nourrirait et les élèverait ? » {Ici on peut hésiter sur la forme qu’a prise la pensée du personnage. Celui-ci s’est dit ou bien : si je suis tué, que deviendront les petits ?[valeur temporelle] ou bien : si j’étais tué, que deviendraient les petits ? [valeur modale]} (Maupassant, cité et commenté par Wagner/Pinchon 1991 : 393).

Wagner/Pinchon (1991, 394) considèrent qu’en général, dans les structures à valeur temporelle de la forme en -roi(e), « 1. La concordance n’est pas obligatoire […]. 2. Le conditionnel n’est pas toujours la transposition d’un futur » (Wagner/Pinchon 1991 : 394) et que dans des énoncés tels que (35), (36), (37) et (38) « […] le conditionnel, […], fonctionne avec sa propre valeur d’éventuel » (Wagner/Pinchon 1991 : 394) :

199 Ce concept, introduit par Sanchez de la Brozas en 1587, dans un commentaire sur des questions de la langue latine, « s’est répandu dans la plupart des grammaires latines depuis le 18e siècle à la suite de la Nouvelle méthode pour apprendre la langue latine, publiée à Paris en 1709 par les grammairiens de Port-Royal » (Bertand-Dangebach 1995 : 27).


264

(35) Parfois l’idée traversait son esprit qu’il était vivant … qu’il viendrait peut-être(Mauriac, apud Wagner/Pinchon 1991 : 394).

(36) Les janissaires jurèrent sur leur barbe qu’ils n’attaqueraient point le roi, et qu’ils lui donneraient les trois jours qu’il demandait (Voltaire, apud Wagner/Pinchon 1991 : 394).

(37) Il obtint qu’un commissaire irait le chercher en poste (A. France apud Wagner/Pinchon 1991 : 394).

(38) Il se demanda sérieusement s’il serait un grand peintre ou un grand poète(Flaubert, apud Wagner/Pinchon 1991 : 394).

Dans une perspective guillaumienne, cette confusion peut en général être due au fait que « […] le caractère actualisant ou virtualisant des idées regardantes est beaucoup moins nettement tranché en ancien français qu’en français moderne » (Moignet 1976 : 226). C’est le cas des verbes de pensée et d’opinion, tels que cuidier, penser, croire, sembler, estre d’avis etc., qui, employés le plus souvent (mais pas obligatoirement) au mode de phrase négatif ou dubitatif, pouvaient se combiner, jusqu’au XVIIe siècle, soit avec le subjonctif, soit avec l’indicatif, soulignant ainsi la certitude ou l’incertitude du dictum (v. infra 39, 40, 41 et 42) :

(39) Je cuit que j’ai manti (Cligés, 645, apud Ménard 1976 : 150) [le locuteur présente que p comme vrai].

« Je crois n’avoir pas dit l’exacte vérité ». (40) Ge ne cuit pas que gel connoisse (Mort. Artu., 20, 35, apud Ménard 1976 :

150) [réserve critique manifestée par le locuteur-énonciateur]. « Je ne crois pas le connaître ». (41) Quidet li reis qu’ele se seit pasmee (Roland, 3724, apud Ménard 1976 : 150)

[une opinion dont la vérité est erronée car celle-ci est infirmée par la réalité]. « Le roi s’imagine qu’elle s’est évanouie ». (42) Cuidiez vos donc que por ceste vos faille ? (CourL., 2431, apud Ménard

1976 : 150) [+ incertitude, + délibération]. « Vous croyez donc que pour cette bataille je vous ferai défaut ? ».

Et, dans cette situation, de tous les tiroirs de l’indicatif, la forme en -roi(e) était en MF la seule qui puisse fonctionner, dans ce type d’occurrences, à l’égal d’un subjonctif, surtout d’un subjonctif imparfait. Sans doute, ce sont ses traits inhérents qui l’y prédisposent : l’indiscrimination des époques temporelles visible tant dans les emplois modaux que temporels, corroborée par l’aptitude à exprimer une relation d’ultériorité et à situer le procès à droite d’un point de repère. Tout comme Wagner/Pinchon (1991 : 394), nous sommes donc d’avis qu’une nuance modale de doute et / ou de réserve reste comprise même dans les énoncés à valeur temporelle de la forme en -roi(e) et c’est pour cela qu’on sent souvent la nécessité d’y ajouter un opérateur modal tel que peut-être sous (35).

Hors contexte, ces propriétés conduisent souvent à la confusion, envisagée tant à l’époque moderne (v. les contextes cités par Haillet (2003 : 45), mais aussi (45)), qu’au Moyen Âge (v. (32)). Et, dans ce cas, quel est le facteur désambiguïsant, sinon le placement du point d’origine ? C’est pour cela que nous défendons l’hypothèse d’une ré-analyse de la définition noématique du FdP et, par conséquent, du sémantème de la forme en -roi(e), que le français a essayé d’opérer en diachronie à partir de la nature du point d’origine, qui est passé de l’irrévocable à l’inactuel. La conséquence en est: la


265

grammaticalisation – probablement sous l’action d’une norme rigoureuse à partir du XVIIe siècle200 –, de la forme en -roi(e) (dans les occurrences temporelles) en tant qu’indice non pas d’une valeur cognitive, abstraite, mais, cette fois-ci, d’une fonction syntaxique, le « futur dans / du passé ». Le français n’a pas pu choisir une forme périphrastique comme le roumain, par exemple, car comme ses périphrases se développent à peine à partir du XVe siècle, elles sont relativement tardives par rapport à la fixation de la forme en -roi(e) à valeur temporelle. En plus, de telles périphrases étaient chargées au début d’une nette valeur aspectuo-temporelle, tout en rendant « l’imminence sensible en distribuant l’aspect sécant sur l’auxiliaire et la vision perspective sur l’auxilié » (Martin/Wilmet 1980 : 64). C’est la même situation pour la forme en –roi(e) composée qui s’est imposée à valeur temporelle toujours assez tard (v. D’Hulst (2004 : 193), pour une hypothèse morphosyntaxique semblable)201.

Comment s’est réalisé ce passage ? Notre hypothèse est que cette ré-analyse du FdP à partir du placement du point d’origine de l’irrévocable à l’inactuel est due exclusivement à la manière d’articulation du discours rapporté en AF et au MF. Plusieurs facteurs peuvent soutenir cette hypothèse :

(a) En AF et au MF les déictiques se repéraient dans les constructions au style indirect non pas par rapport « […] à la situation d’énonciation originelle mais par rapport à la situation d’énonciation du rapporteur ou par rapport au contexte discursif (marques anaphoriques) » (Buridant 2000 : 676), la « […] tendance des textes narratifs médiévaux consistant à référer énonciativement le DR [discours rapporté] à la situation d’énonciation première, celle du personnage, plutôt qu’à le référer anaphoriquement au contexte [c’est nous qui soulignons]. Cette même tendance expliquerait aussi la fréquence des SI [styles indirects] employant le temps originel de l’énonciation sans le rapporter par concordance au moment du contexte discursif : (Il demanda que ce puet estre / Il demanda ce que pooit estre (Meiller 1966)) » (Buridant 2000 : 681).

(b) Le discours rapporté présente en AF deux grandes variétés, ayant à leur tour plusieurs paradigmes syntaxiques. Il y a d’un côté le discours rapporté au style direct, non conjonctionnel en proposition indépendante et mixte (avec ou sans que) en subordonnée, « […] caractérisé dans tous les cas par des traits énonciatifs propres, déictiques personnels de 1ère et de 2e personne, clairs et suffisants dans les narrations à la 3e personne » (Buridant 2000 : 681). L’autre variété du discours rapporté est représentée par les énoncés au style indirect qui « […] peu[vent] apparaître derrière conjonction ou non, ou en juxtaposition en se présentant sous des variétés libérées ou libres, particulièrement aptes à rendre la subjectivité [c’est nous qui soulignons] » (Buridant 2000 : 681).

200 L’histoire du terme est résumée par Wilmet (2001 : 25) : « Sa paternité revient à Palsgrave (1530). D’autres grammairiens ont proposé « optatif », « désidératif », « suppositif », « incertain » ..., mais les taxinomistes du XIXe siècle (Girault-Duvivier 1811, Noël et Chapsal 1823...) emporteront le morceau et recevront la caution officielle de la nomenclature scolaire (1910). La quête d’une « condition » sous le conditionnel représente dès ce moment « le fléau de l’ancienne pédagogie grammaticale » (Clédat 1927 : 29). On n’oserait jurer que le réflexe ait complètement disparu... » (Wilmet 2001 : 25). 201 « French could not have developed a perfect-based [as Italian] because the merging process occurred too soon – that is, before the ‘perfect shift’ » (D’Hulst 2004: 193).


266

Dans cette situation, il est à supposer qu’une confusion entre ces paradigmes du discours rapporté se produit de manière inévitable surtout si l’on prend en compte, d’une part, cette tendance accrue vers l’expression de la subjectivité et, d’autre part, l’absence d’une norme syntaxique rigoureuse et, en revanche, l’existence d’une consecutio temporum « relaxée ». Cet état de choses est attestée dans des exemples tels que (43) et (44), dont le premier apparaît parmi les plus anciennes occurrences de la forme en -roi(e) :

(43) Ell’ent aduret lo suon element :/Melz sostendreiet les empedementz/Qu’elle perdesse sa virginitet (Cantilène de Sainte Eulalie, apud Brunot/Bruneau 1969 : 319).

« La jeune Eulalie se raidit : Elle supporterait (disait-elle) les tourments plutôt que de perdre sa virginité ».

(44) Pus dist : Bien tost a ceste place/Espandroit flor por nostre trace/Veer, se l’un a l’autre iroit (TristBé, 711-713, apud Buridant 2000 : 634).

« Puis il se dit : il repend probablement de la farine à cet endroit pour rendre visible la trace de nos pas si l’un de nous va trouver l’autre ».

Le trait commun des énoncés cités supra dérive de l’emploi modal (éventuel, respectivement hypothétique) de la forme en -roi(e) au cadre syntaxique du discours rapporté direct. Mais, sous (43), bien que le repère de l’énonciation secondaire soit implicite, il est relevé du comportement anaphorique (donc contextuel) de la forme en -roi(e), d’où le besoin senti par Brunot/Bruneau (1969 : 319) de le faire expliciter dans leur traduction en langue moderne « elle supporterait (disait-elle) ». En revanche, sous (44), malgré l’ancrage référentiel explicitement passé, contenu dans le segment discursif [Pus dist: …], il s’agit d’une toute autre stratégie discursive, car la forme en -roi(e) renvoie non plus à ce cadre contextuel, mais à la situation primaire d’énonciation, celle des personnages. Ce fonctionnement est soutenu par la présence des éléments indexicaux cesteet nostre dont la valeur déictique n’est qu’apparente. C’est pour cela que dans la transposition en langue moderne, Buridant (2000 : 634) rend ce tour par l’indicatif présent suivi de probablement. Bien que passé, sous (44), le point de référence n’est plus intégré à l’actualité du locuteur énonciateur (du narrateur), il est inactuel.

(v) Revenons maintenant aux emplois qualifiés d’attraction modale, présentés

supra sous (29, 30, 31 et 32) où nous avons reconnu l’existence d’un certain type de modalisation se différenciant pourtant de la modalisation épistémique pure, évaluée supra.Nous considérons que ces occurrences réalisent un effet de sens à la fois épistémique et illocutionnaire, se rapprochant des contextes atténuatifs aussi bien que des occurrences citationnelles de la langue moderne. À côté de la nuance de doute et/ou de réserve reconnue dans les grammaires, nous considérons que de telles tournures expriment aussi une certaine forme d’atténuation au sens que le locuteur-énonciateur tout en rapportant « fidèlement » les propos originaires des énonciateurs secondaires, sent le besoin d’y poser son empreinte accentuant leur inactualité. À ce stade, ces tours pourraient être considérés comme stylistiquement marqués d’autant plus si l’on prend en charge le caractère « courtois » d’ensemble de la littérature médiévale202. C’est pour cela que de telles

202 C’est pour cela que l’effet atténuatif se rencontre souvent dans les différentes occurrences de la forme en –roi(e), soit à l’état pur, soit combiné avec d’autres valeurs de la forme analysée. Par exemple, dans un cadre hypothétique, l’éventualité dépend souvent d’une protase du type: se il vos


267

structures peuvent être rendues dans la langue moderne le plus souvent par le présent de l’indicatif qui « […] peut exprimer la conséquence de l’hypothèse, dès que, par un mouvement affectif [c’est nous qui soulignons], le locuteur intègre cette conséquence à son actualité » (Wagner/Pinchon 1999 : 392). Il y a pourtant une différence entre les énoncés (29, 30) appartenant au français du Moyen Âge et les exemples tirés de la langue classique, concernant le degré de mitigation. Si sous (29), (30) cet effet d’atténuation en subordonnée est plus fort, il semble s’effacer sous (31), (32), la forme en -roi(e) tendant à s’imposer à valeur thétique, au début, probablement, surtout dans les cas de co-référentialité. Car, comme le fait remarquer Buridant (2000 : 681): « l’évolution de la langue a tendu à régler la subordination en harmonie avec le caractère général des propositions subordonnées (corrélations grammaticales entre la proposition régissante et la proposition régie). […] Les deux modes, direct et indirect du discours rapporté sont ainsi devenus, l’un exclusivement juxtapositif, l’autre exclusivement subordinatif » (Buridant 2000 : 681).

3. CONCLUSIONS

Sans adopter une approche monosémiste, cette étude est arrivée à la conclusion que la spécificité de la forme en -roi(e) est d’avoir gardé au-delà des siècles sa capacité anaphorique qui pourrait justifier son placement du côté des tiroirs de l’indicatif plutôt que de celui du « conditionnel ».

Comme nous avons montré au chapitre 2 – Appui sur la diachronie, la forme en -roi(e) a, de par elle-même, les aptitudes d’actualiser l’ultériorité (v. l’indice -r- commun avec le futur) de manière anaphorique à partir d’un point de repère énonciatif, autre que le nunc énonciatif. Ce placement « en rupture » avec la Sit0 permet le marquage indifférencié sur la ligne du temps d’un procès, soit en antériorité, soit en concomitance, soit en postériorité face au nunc énonciatif. Le français, à la différence d’autres langues romanes (v. l’italien ou le roumain), n’est pas arrivé en diachronie à annuler la référence au [PASSÉ] de la forme en -roie, mais, il l’a « ré-analysée » et ensuite, probablement, il l’a normée. Cela veut dire que le français a opéré un déplacement par abstraction (voire par grammaticalisation, selon Bres 2012 : 1725) sur le positionnement du point de repère et, implicitement, sur l’orientation anaphorique de la forme discutée. Par conséquent, d’un ancrage énonciatif, plus ou moins explicite, mais complètement dépassé et situé dans l’irrévocable (donc, dans l’antériorité de la Sit0), on est arrivé à un point de repère, toujours plus ou moins explicite, mais inactuel, donc étranger au nunc énonciatif. C’est donc par le changement du positionnement du point de repère du passé, donc de l’irrévocable à l’inactuel, que le français a réussi à opérer une ré-analyse du FdP et, par conséquent, du sémantème de la forme en -roi(e). Celle-ci est devenue (dans les occurrences temporelles) un indice non pas d’une valeur cognitive, abstraite, mais d’une fonction syntaxique. Nous avons démontré sous 2.2 que cette ré-analyse du FdP à partir du placement du point d’origine de l’irrévocable à l’inactuel est due exclusivement à la manière d’articulation du discours rapporté en AF et au MF. plest / pleisoit ou bien se vos le vouliez, etc., comme dans l’exemple suivant : Se il vos plest, orendroit en iron, / Nu piez, en langes, en noz meins .i. baston, / Estrumelez le païs vuideron. / Et dit Renier: par mon chief, non feron! (GirartV, 1006-1009, apud Buridant 2000 : 698), « Si vous le voulez, nous allons partir, nus pieds, en chemise de laine, un bâton dans la main, les chausses en haillons, et dans cette tenue nous quitterons le pays. Mais Renier dit: par ma tête nous n’en ferons rien ! ».


268

Une telle aptitude anaphorisante – doublée probablement d’une norme rigoureuse – se trouve explicitée surtout dans des énoncés où la forme en -roi(e) semble exprimer simultanément une valeur hypothétique ou bien une valeur évidentielle (v. Haillet 2003 : 45) et le FdP.

BIBLIOGRAFIE GENERAL

I. 1. MOD, TIMP, ASPECT, MODALITATE, EVIDEN IALITATE

Aikhenvald, Alexandra Y. / R. M. W. Dixon (ed.) (2003), Studies in Evidentiality, Amsterdam / Philadelphia, Benjamins.

Athanasiadou, Angeliki / René Dirven (2000), On conditionals again, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.

Barcelo, Gérard Joan (2006), « Le futur des langues romanes et la modalité : monosémie et dialogisme », in Cahiers de praxématique [Gérard Joan Barceló / Jacques Bres / Adeline Patard (ed.), Aspectualité, temporalité, modalité], 47, p. 177-190.

Becker, Martin G. / Eva-Maria Remberger (ed.) (2010), Modality and Mood in Romance: Modal Interpretation, Mood Selection, and Mood Alternation, Berlin / New York, Walter de Gruyter & Co.

Bidu-Vr nceanu, Angela / Cristina C l ra u / Liliana Ionescu-Rux ndoiu / Mihaela Manca / Gabriela Pan Dindelegan (2001), Dic ionar de tiin e ale limbii (DSL), Bucure ti, Editura Nemira.

Bybee, J. / W. Perkins / J.-R. Pagliuca (1994), The Evolution of Grammar. Tense, Aspect and Modality in the Languages of the World, Chicago / Londra, The University of Chicago Press (Bybee et al. 1994).

-------- / Suzanne Fleischmann (1995), Modality in Grammar and Discourse, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.

Chafe, Wallace / Johanna Nichols (ed.) (1986), Evidentiality: The linguistic coding of epistemology, Norwood, Ablex.

Comrie, Bernard (1976), Aspect: An Introduction to the Study of Verbal Aspect and Related Problems, Cambridge, Cambridge University Press.

Cotte, Pierre (2002), « Le possible, le nécessaire et la volonté », in Internet:http://www.unv-pau.fr/ANGLAIS/alaes/modaux02/cottepdf , p. 1-14.

Croitoru, Elena (2002), Mood and Modality, Ia i, Institutul European. Cruschina, Silvio / Eva-Maria Remberger (2008), “Hearsay and reported speech:

evidentiality in Romance”, in Rivista di Grammatica Generativa, 33, p. 95-116. Dahl, Östen (1985), Tense and Aspect Systems, Oxford, Blackwell Publishers. -------- (ed.), (2000a), Tense and Aspect in the Language of Europe, Berlin / New York,

Mouton de Gruyter. -------- (2000b), “The grammar of future time reference in European languages”, in Östen

Dahl (ed.), Tense and Aspect in the Languages of Europe, Berlin, Mouton de Gruyter, p. 309-328.

Dancygier, Barbara (1987), Conditionals and Predictions: time, knowledge and causation in conditional constructions, Cambridge, Cambridge University Press.

De Haan, Ferdinand (1999), “Evidentiality and epistemic modality: setting boundaries”, in Southwest Journal of Linguistics, 18, p. 83-101.

-------- (2004 / 2005), “Typological Approaches to Modality”, in William Frawely (ed.), Modality, Berlin, Mouton de Gruyter, p. 1-66 / in Internet: www.u.ariyona.edu/~fdehaan/papers/typmod.pdf , datat: mai, 13, 2004.


270

Desclés, Jean-Pierre (1994), « Quelques concepts relatifs au temps et à l’aspect pour l’analyse des textes », in Studia Kognitywne, Semantyka kategorii Aspektu i czasu, 1, Polska Akademia Nauk, Institut Slawistiki, p. 57-88.

Ducrot, Oswald (1972), Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Paris, Hermann.

-------- (1984), Le Dire et le Dit, Paris, Éditions de Minuit. -------- / Schaeffer, Jean-Marie (1996), Noul Dic ionar Enciclopedic al tiin elor

Limbajului (DESL), Bucure ti, Editura Babel [Nouveau dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Paris, Editions du Seuil, 1972 / 1995. Traducere în limba român de Anca M gureanu / Viorel Vi an / Marina P unescu].

Fauconnier, Gilles (1984), Espaces mentaux. Aspects de la construction du sens dans les langues naturelles, Paris, Editions de Minuit.

Fleischman, Suzanne (1982), The future in thought and language. Diachronic Evidence from Romance, Cambridge, Cambridge University Press.

Friedman, Victor (1998), “The Grammatical Expression of Presumption and Related Concepts in Balkan Slavic and Balkan Romance”, in M. Flier / A. Timberlake (ed.), American Contributions to the 12th International Congress of Slavists, Bloomington, Slavica, p. 390-405.

-------- (2003), “Evidentiality in the Balkans with special attention to Macedonian and Albanian”, in Alexandra Y. Aikhenvald / R. M. W. Dixon. (ed.), Studies in Evidentiality, Amsterdam / Philadelphia, Benjamins, p. 189-218.

Gauker, Christopher (2005), Conditionals In Context, Cambridge MA., MIT Press. Giorgi, Alessandra / Fabio Pianesi (1997), Tense and Aspect: From semantics to

morphosyntax, Oxford / New York, Oxford University Press. -------- (2004), “The Temporal Perspective of the Speaker and the Subject: from

Semantics to Morphosyntax”, in Guéron Jaqueline / Jaqueline Lecarme (ed.), The Syntax of Time, MIT Press, p.129-152.

Giorgi Alessandra (2008), “Crosslinguistic variation and the syntax of tense”, in Working Papers in Linguistics, 18, Vene ia, Università Ca' Foscari, p. 145-177 i in Internet: http://lear.unive.it/bitstream/10278/988/1/05%20Giorgi.pdf.

-------- (2010), About the Speaker: Towards a Syntax of Indexicality, Oxford, Oxford University Press.

Gosselin, Laurent (2006), « De la distinction entre la dimension temporelle de la modalité et la dimension modale de la temporalité », in Cahiers de praxématique [Gérard Joan Barceló / Jacques Bres / Adeline Patard (ed.), Aspectualité, temporalité, modalité], 47, p. 21-52 i facsimil in Internet: http://praxematique.revues.org/519, datat 01. 01. 2010.

Haßler, Gerda (2002), “Evidentiality and reported speech in Romance languages”, in Tom Güldemann / Manfred Von Roncador (ed.), Reported Discourse: A Meeting Ground for Different Linguistic Domains, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p. 143-172.

-------- (2010), “Epistemic modality and evidentiality and their determination on a deictic basis”, in Martin G. Backer / Eva-Maria Remberger (ed.), Modality and Mood in Romance. Modal Interpretation, Mood Selection, and Mood Alternation, Berlin / New York, De Gruyter, p. 95-108.

Haspelmath, Martin (ed.), (2001), Language typology and language universals: an international handbook, Berlin / New-York, de Gruyter.


271

Hogeweg, Lotte / Helen de Hoop / Andrej Malchukov (ed.), (2009), Cross-linguistic Semantics of Tense, Aspect and Modality, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.

Krazer, Angelika (2012), Modals and Conditionals: New and Revised Perspectives, Oxford, Oxford University Press.

Larreya, Paul (2003), « L’irréel et le potentiel: formes verbales de l’anglais », in Internet: http://www.univ-pau.fr/ANGLAIS/alaes/modaux.html, p. 1-23, datat: 18. 01. 2003.

-------- (2005), « Modalités et auxiliaires modaux en anglais », in Internet: http://www.univ-pau.fr/ANGLAIS/ressources/larreya/modaux.doc., p. 1-45.

Laurendeau, Paul (2004), « Modalité, opération de modalisation, et mode médiatif », in Les médiations langagières, vol. I, Des faits de langue aux discours, Dyalang CNRS, Rouen, Publications de l’Université de Rouen, p. 83-95, i in Internet: http://www.yorku.ca/paull/articles/2004a.html.

Le Querler, Nicole (1996), Typologie des modalités, Caen, Presses Universitaires de Caen. Lyons, John (1977), Semantics, vol. II, Cambridge / Londra / New York / New Rochelle /

Melbourne / Sydney, Cambridge University Press. -------- (1995), Linguistic Semantics. An Introduction, Cambridge, Cambridge University

Press. Martin, Robert (1981), « Potentiel et irréel. Esquisse d’une analyse sémantico-logique », in

Christian Rohrer (ed.), Logos Semantikos. Studia Linguistica in Honorem Eugenio Coseriu 1921-1981, IV, Berlin / New York / Madrid, Walter de Gruyter / Editorials Gredos, p. 417-428.

Moeschler, Jacques / Anne Reboul (1999), Dic ionar Enciclopedic de Pragmatic (DEP), Cluj, Editura Echinox [Dictionnaire Encyclopédique de Pragmatique, Paris, Editions du Seuil, 1994. Traducere în limba român coordonat de Carmen Vlad i Liana Pop].

Olsen, Michel (2003), Polyphonie – linguistique et littéraire. Documents de travail. No. 7:Les polyphonistes scandinaves, in Internet: www.hum.au.dk/romansk/polyfoni, p. 1-184.

Oltean, tefan (2006), Introducere în semantica referen ial , Cluj-Napoca, Presa Universitar Clujean .

Palmer, F., R. (1986 / 2001), Mood and Modality, Cambridge, Cambridge University Press.

Pietrandrea, Paola (2012), “The conceptual structure of irreality: a focus on non-exclusion-of-factuality as a conceptual and a linguistic category”, in Language Sciences, 34, p. 184–199.

Rocchetti, Alvaro (2009), « Symétrie et dissymétrie dans l’expression du futur et du passé dans les langues romanes », in Studia Universitatis Babe -Bolyai, Philologia, 54, 3, p. 9-24.

Rothstein, Björn / Rolf Thieroff (ed.), (2010), Mood in the Languages of the Europe, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.

Saffi, Sophie (2010), Le futur dans les langues romanes. Introduction à la chronogénèse guillaumienne, in Internet : http://ufr-lag-lea.univ-provence.fr/Local/master-arc/dir/user-2437/le%20futur.pdf.

Squartini, Mario (1998), Verbal Periphrasis in Romance: Aspect, Actionality and Grammaticalisation, Berlin, Mouton de Gruyter.

-------- (2001), “The internal structure of evidentiality in Romance”, in Studies inLanguage 25, p. 297–334.


272

-------- (2004a), “La relazione semantica tra futuro e condizionale nelle lingue romanze”, in Revue Romane, 39, 1, p. 68-96.

-------- (2004b), “Disentangling evidentiality and epistemic modality in Romance”, in Lingua, 114, p. 873-895.

-------- (2009), „Evidentiality, epistemicity, and their diachronic connections to non-factuality”, in Maj-Britt Mosegaard-Hansen / Jacqueline Visconti (ed.), Current Trends in Diachronic Semantics and Pragmatics, Emerald Group Publishing Limited, p. 211-226.

-------- (2010), “Where mood, modality and illocution meet: the morphosyntax of Romance conjectures”, in Martin G. Backer / Eva-Maria Remberger (ed.), Modality and Mood in Romance. Modal Interpretation, Mood Selection, and Mood Alternation, Berlin / New York, de Gruyter, p. 109-132.

-------- / Bertinetto, Pier Marco (2000), “The Simple and Compound Past in Romance language”, in Östen Dahl (ed.), Tense and Aspect in the Language of Europe, Berlin / New York, de Gruyter, p. 403-439.

Uricaru, Lucia (2003), Temporalitate i limbaj, Bucure ti, Editura ALLFA. van Valin Jr., Robert / Randy J. LaPolla (1997), Syntax: structure, meaning and function,

Cambridge, Cambridge University Press. van der Auwera, Johan / Vladimir A. Plungian (1998), “Modality’s semantic map”, in

Linguistic Typology, 2, p. 79-194. Zaefferer, Dietmar (1991), “Conditionals and Unconditionals: Cross-linguistic and Logical

Aspects”, in D. Zaefferer (ed.), Semantic Universals and Universal Semantics, Berlin / New York, Floris Publications, p. 210-236.

I. 2. GRAMATICALIZARE

Andersen, Henning (ed.) (2001), Actualization: Linguistic Change in Progress, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins, p. 21-57.

-------- (2006), “Grammation, regrammation and degrammation: tense loss in Russian”, in Diachronica, 23, 2, p. 231-258.

Barcelo, Gérard Joan (2007), « Le(s) futur(s) dans les langues romanes: évolution linéaire ou cyclique ? », in Cahiers Chronos [Emmanuelle Labeau (ed.), Sémantique et diachronie du système verbal français], 16, p. 47 - 62.

Closs-Traugott, Elizabeth (1989), “On the Rise of Epistemic Meanings in English: An Example of Subjectivation in Semantic Change”, in Language, 65, 1, p. 31-66.

-------- / Bernd Heine (ed.) (1991), Approaches to grammaticalization, Amsterdam, John Benjamins Publishing Company.

-------- / Richard Dasher (2002), Regularity in Semantic Change, Cambridge, Cambridge University Press.

Dietrich, Wolf (1984), « La grammaticalisation du passé composé », in Claude Buridan (ed.), Romanistique - gérmanistique. Une confrontation. Actes du Colloque de Strasbourg organisé par le Centre de Philologie Romane près de l’Université de Strasbourg, 23-24 martie, 1984, p. 81-95.

Heine, Bernd (1995), “Agent-oriented vs. epistemic modality. Some observations in German modals”, in Joan Bybee / Suzanne Fleischman (ed.), Modality in grammar and discourse, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing, p. 17-53.


273

-------- (1997), “Grammaticalization and Language Universals” in Mémoires de la Société de Linguistique de Paris, serie nou , tom V: Grammaticalisation et reconstruction, Paris, Librairie Klincksieck, p. 11-23.

Hopper, Paul, J. / Elizabeth Closs-Traugott [1997 (2003)], Grammaticalization,Cambridge, Cambridge University Press.

Kilroe, Patricia (1989), Grammaticalization of French à, Unpublished Ph. D. Dissertation, The University of Texas at Austin, p. 49-61.

La Fauci, Nunzio (2005), “Il fattore HABEO. Prolegomeni a una nuova considerazione delle genesi del perfetto e del futuro romanzo”, in Sándor Kiss / Luca Mondin / Giampaolo Salvi (ed.), Latin et Langues Romanes. Études de Linguistique Offertes à József Herman à l’Occasion de son 80ème Anniversaire, Tübingen, Max Niemeyer, p. 441-451.

-------- (2006), “Dinamiche sistematiche, perifrasi perfettive e futuro sintetico: dal latino al romanzo”, in Renato Oniga / Luigi Zennaro (ed.), Atti della Giornata di Linguistica Latina. Venezia, 7 maggio 2004, Vene ia, Università Ca’ Foscari, p. 101-132.

Lamiroy, Béatrice (1999), « Auxiliaires, langues romanes et grammaticalisation », in H. Bat-Zeev-Shylskrot (ed.), Les auxiliaires: délimitation, grammaticalisation et analyse, nr. special al revistei Langages, 135, p. 33-45.

-------- (2007), « Typologie et grammaticalisation », in Olivier Bertrand / Sophie Prévost / Michel Charolles / Jacques François / Catherine Schnedecker (ed.), Discours, diachronie, stylistique du français. Hommages à Bernard Combettes, Berna, Peter Lang, p. 141-157.

Lazard, Gilbert (2001), “On the grammaticalization of evidentiality”, in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), On Evidentiality, nr. special al revistei Journal of Pragmatics, 33, 3, Amsterdam, Elsevier, p. 359-367.

Lehmann, Christian (1985), “Grammaticalization: Synchronic Variation and Diachronic Change”, in Lingua e Stile, 20, 3, p. 303-318.

Meillet, Antoine (1912) [1928/1958], « L’évolution des formes grammaticales », in Antoine Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, Paris, Honoré Champion, p. 130 – 148.

Nocentini, Alberto (2001), “La genesi del fururo e del condizionale sintetico romanzo”, in Zeitschrift für romanische Philologie, 117, 3, p. 367-401.

Pagliuca, William (1994), Perspectives on Grammaticalzation, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.

Roberts, Ian (1992), “A formal account of grammaticalisation in the history of Romance futures”, in Folia linguistica historica 13, 1-2, p. 219-258.

Slobbe, Bianca (2004), “Restructuring and the development of the Romance conditional verb forms”, in Sylvia Blaho / Luis Vicente / Mark de Vos (ed.). Proceedings of ConSOLE XII (2003, Patras), Universiteit Leiden, p. 107-123.

Stathi, Katerina / Elke Gehweiler / Ekkehard Köning (ed.), (2010), Grammaticalization: current views and issues, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins.

Thielmann Ph. (1885), “Habere mit dem Infinitiv und die Entstehung des romanischen Futurums”, in Archiv für lateinische Lexicographie und Grammatik, 2, p. 48-89; 157-202.

Visconti, Jacqueline (2004), “Conditionals and subjectification: Implications for a theory of semantic change”, in Olga Fischer / Muriel Norde / Harry Perridon (ed.), Up and down the Cline - The Nature of Grammaticalization, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins, p. 169-192.


274

Willett, Thomas (1988), “A cross-linguistic survey of the grammaticization of evidentiality”, in Studies in Language, 12, p. 51–97.

II. STUDII DE LINGVISTIC ROMANIC

Alkire, Ti / Carol Rosen (2010), Romance Languages. A Historical Introduction, Cambridge, Cambridge University Press.

Banniard, Michel (1997), Du latin aux langues romanes, Paris, Nathan Université. Bourciez, Ed. (1967), Eléments de linguistique romane, Paris, Librairie Klincksieck. Glessgen, Martin Dietrich (2007), Linguistique romane: domaines et méthodes en

linguistique française et romane, Paris, Armand Collin. Holtus, Günter / Michael Metzeltin / Christian Schmidt (ed.) (1989), Lexikon der

Romanistischen Linguistik, Tubingen, Max Niemeyer Verlag. Iliescu, Maria (1995), « Le conditionnel frioulan », in Scritti di Linguistica e dialettologia

in onore di Giuseppe Francescato, Trieste, Edizioni Ricerche, p. 159-165. -------- (2003), « La typologie des langues romanes. État de la question », in Actas del

XXIII Congresso Internacional de Linguística y Filogia Románica, Salamanca, 24-30 septembrie, 2001, Tübingen, Max Neimeyer Verlag, volum I, p. 61-81.

-------- (2007), Româna din perspectiv romanic , Bucure ti, Editura Academiei Române. -------- / Michaela Livescu (1978-1980), Introducere în studiul limbilor romanice, vol. I:

Limba latin , vol. II: Limbile romanice, Craiova, Reprografia Universit ii din Craiova.

-------- / Louis Mourin (1991), Typologie de la morphologie verbale romane, I, Vue synchronique, Innsbruck, Amoe.

Iordan, Iorgu / Maria Manoliu-Manea (1965), Introducere în lingvistica romanic , Bucure ti, Editura Didactic i Pedagogic .

Klinkenberg, Jean-Marie (19992), Des langues romanes: introduction aux études de linguistique romane, Bruxelles, De Boek / Duculot.

Ledgeway, Adam (2012), From Latin to Romance. Morphosyntactic Typology and Change, Oxford, Oxford University Press.

Lazard, Gilbert (2001), Études de linguistique générale (I): typologie grammaticale, Louvain / Paris, Peeters.

Manoliu-Manea, Maria (1971), Gramatica comparat a limbilor romanice, Bucure ti, Editura Didactic i Pedagogic .

Metzeltin, Michael (2011), Gramatica explicativ a limbilor romanice. Sintax i semantic [Text ad ugit i definitivat de autor dup traducerea în limba român de Dinu Moscal. Postfa de Eugen Munteanu], Ia i, Editura Universit ii „Alexandru Ioan Cuza” Ia i.

Oancea, Ileana (1999), Lingvistic romanic i lingvistic general . Interferen e, Timi oara, Editura AMARCORD.

Posner, Rebecca (1996), The Romance Languages, Cambridge, Cambridge University Press.

Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (1993), Structuri morfosintactice de baz în limbile romanice, Bucure ti, Editura Universit ii din Bucure ti.

-------- (2001), Lingvistica romanic . Lexic, morfologie, fonetic , Bucure ti, Editura All Universitar.

Renzi, Lorenzo (1985), Nuova introduzione alla filologia romanza, Bologna, Il Mulino.


275

Roegiest, Eugeen (20092), Vers les sources des langues romanes. Un itinéraire linguistique à travers la Romania, Leuven, Acco.

Sala, Marius (ed.) (1989, 20062), Enciclopedia limbilor romanice (ELIR), Bucure ti, Editura tiin ific i Enciclopedic .

Sörés, Anna (2008), Typologie et linguistique contrastive. Théories et applications dans la comparaison des langues, Bern / Berlin / Bruxelles / Frankfurt am Main / New York / Oxford / Wien, Peter Lang.

Teyssier, Paul (2004), Comprendre les langues romanes: du français à l’espagnol, au portugais, à l’italien et au roumain. Méthode d’intercompréhension, Paris, Chandeigne.

III. LIMBA LATIN

Academia Român (1965), Al. Rosetti (redactor responsabil), Istoria limbii române, vol. I (ILR I): Limba latin , Bucure ti, Editura Academiei Republicii Populare Române.

Baldi, Philip / Pierluigi Cuzzolin (ed.) (2010), New Perspectives on Historical Latin Syntax(2): Constituent Syntax: Adverbial Phrases, Adverbs, Mood, Tense, Berlin / New York, Mouton de Gruyter.

Baratin, Marc (1981), « Remarques sur l’emploi des temps et des modes dans le système conditionnel latin », in Bulletin de la Société de Linguistique de Paris, p. 249-273.

Bertand-Dangebach, Cécile (1995), « L’attraction modale en latin », in Dominique Longrée (ed.), De USU. Études de syntaxe latine offertes en hommage à Marius Lavency, Louvain-la-Neuve, Peeters, p. 19-30.

Bizos, Marcel (1997), Syntaxe latine, Paris, Editions Vuibert. Blaise, Albert (2000), Manual de latin cre tin , Timi oara, Editura AMARCORD,

[Manuel du latin chrétien, Strasbourg, 1955. Traducere în limba român de George Bogdan âra].

Bolkestein, A.-Machtelt (1980), Problems in the description of modal verbs: an investigation of Latin, Assen,Van Gorcum.

Bourova, Viara (2005), « À la recherche du ‘conditionnel latin’: les constructions Infinitif + forme de habere examinées à partir d’un corpus électronique », in Johannes Kabatek / Claus D. Pusch / Wolfgang Raible (ed.), Romanistische Korpuslinguistik II: Korpora und diachrone Sprachwissenschaft / Romance corpus linguistics II: corpora and diachronic linguistics, Tübingen, Gunter Narr, p. 303-315.

-------- (2007), « Les constructions latines Infinitif + habebam vs. Infinitif + habui et le développement du conditionnel roman », in Trotter, David A. (ed.), Actes du XXIV Congrès International de Linguistique et de Philologie Romane (University of Wales, Aberystwyth, Anglia, 1-6 august, 2004), Berlin, de Gruyter, tomul II, p. 461-474.

Brunel, J. (1988), « Sur la syntaxe des périodes conditionnelles », in Bulletin de la Société de Linguistique de Paris, p. 111-135.

Coleman, Robert (1971), “The origin and developement of Latin HABEO + Infinitive”, in Classical Quarterly, 21, 1, p. 215-232, Oxford / Londra / New York / Toronto / Melbourne, Clarendon Press.

-------- (1976), “Further observations on HABEO + Infinitive as an exponent of futurity”, in Classical Quarterly, 26, 1, p. 151-159, Oxford, Clarendon Press.

Ernout, Alfred / François Thomas (19532), Syntaxe latine, Paris, Librairie Klincksieck. Fischer, Iancu (1985), Latina dun rean , Bucure ti, Editura tiin ific i Enciclopedic .


276

Herman, József (1996), « Remarques sur l’histoire du futur latin – et sur la préhistoire du futur roman”, in R. Risselada / Jan R. de Jong / A.-Machtelt Bolkestein (ed.), On latin. Linguistic and Literary Studies in Honour of Harm Pinkster, Amsterdam, J. C. Gieben Publisher, p. 57-70.

Hofmann, J., B. / Anton Syantyr (1965), Lateinische Syntax und Stilistik, Munchen, C. H. Beck’scheverlagsbuchhandlung.

Iordache, Roxana (2002), Studii de lingvistic latin i lingvistic romanic , Bucure ti, Editura Bren.

-------- (2003), Exprimarea ideii de condi ie în limba latin , Bucure ti, Editura Bren. Kuhner, R. / C. Stegmann (1912-1914), Ausführliche Grammatik der lateinischen

Sprachen, vol. I, II, Hanovra / Leipzig. Lavency, Marius (1999), « La période conditionnelle du latin », in Les Etudes Classiques,

67, p. 361-390. Lehmann, Christian (1973), Latein mit abstrakten Strukturen, Munchen, Fink. Leumann, M. / J. B. Hofmann / A. Szantyr (1972), Lateinische Grammatik; II, 1-2,

München. Löfstedt, Einar (1933), Syntactica. Studien und Beiträge zur historischen Syntax des

Lateins, vol. II: Syntaktisch-stilistische Gesichtspunkte und Probleme, Lund. Löfstedt, Einar (1959), Late Latin, Oslo, H. Aschehoug Co. Mariner-Bigorra, S. (1957), “Estructura de la categoria verbal modo en latin clásico”, in

Emerita, p. 449-486. Mellet, Sylvie (1989), « A propos du futur: Temps et Modalité », in M. Lavency / D.

Longree (ed.), Cahiers de l’Institut de Linguistique de Louvain. Actes du V-e Colloque de Linguistique Latine, Louvain-la-Neuve, 31 martie - 4 aprilie, 1989, Louvain-la-Neuve, Peeters, p. 269-278.

-------- / M. D. Joffre / G. Serbat (1994), Grammaire Fondamentale du Latin. Le signifié du verbe, Louvain-Paris, Peeters (GFLvb).

Mih escu, Haralambie (1960), Limba latin în provinciile dun rene al Imperiului Roman, Bucure ti.

Núñez, Salvador (1991), Semántica de la modalidad en latín, Granada, Servicio de Publicaciones de la Universidad de Granada.

Orlandini, Anna (1993), « Le rôle du locuteur dans l`interprétation des systèmes hypothétiques en latin et en grec », in Indogermanische Forschungen, 98, p. 130-154.

-------- (2003), « Vers la construction des mondes possibles: la non-actualisation en latin », in G. Calboli (ed.), Papers on Grammar, Lingua Latina (Proceeding of the Twelfth International Colloquium on Latin Linguistics), IX, 2, Roma, Herder Ed., p. 621-629.

Pinkster, Harm (1987), “The strategy and chronology of the development of future and perfect tense auxiliaries in Latin”, in Martin Harris / Paolo Remat (ed.), Historical development of auxiliaries, Berlin/New York/Amsterdam, Mouton de Gruyter, p. 193-223.

-------- (1989), “Some Methodological Remarks on Research on Future Tense Auxiliaries in Latin”, in Gualtiero Calboli (ed.), Subordination and other Topics in Latin.Proceedings of the Third Colloquium on Latin Linguistics, Bologna, 1-5 aprilie 1985, Amsterdam/Philadelphia, Jonh Benjamins Publishing Company, p. 311-326.

-------- (1995), Sintaxis y semántica del latín, Madrid, Ediciones Clásicas [Traducere în limba spaniol de M. Esperanza Torrego i Jesús de la Villa].


277

Raiskila, Pirjo (1990), “Periphrastic use of habere in Tertullian”, in G. Calboli (ed.), Latin Vulgaire – Latin Tardif. Actes du II-ème Colloque international sur le latin vulgaire et tardif, Bologna, 29 august-2 septembrie 1988, Tübingen, Max Niemeyer Verlag, p. 209-217.

Serbat, Guy (1975), « Les temps du verbe latin », in Revue des Études Latines, 53, p. 367-405.

Slu anschi, Dan (1994), Sintaxa limbii latine. vol. I: Sintaxa propozi iei, vol. II: Sintaxa frazei, Bucure ti, Editura Universit ii Bucure ti.

tef, Ana-Felicia (1981), ,,Modalit ile frazei condi ionale latine”, in I. Coteanu / L. Wald (ed.), Semantic i semiotic , Bucure ti, Editura tiin ific i Enciclopedic , p. 197-210.

Touratier, Christian (1994), Syntaxe latine, Louvain-la-Neuve, Peeters. Traina, Alfonso / Tullio Bertotti (1977), Sintassi normativa della lingua latina, vol. I- II,

Milano, Mondadori. Väänänen, Veikko (1967), Introduction au latin vulgaire, Paris, Librairie Klincksieck. Vairel, Hélène (1979), « Moindre actualité et moindre actualisation: sur l’emploi modal

des formes verbales de passé en anglais, français et latin. Le problème de l’optatif grec », in Revue Roumaine de Linguistique, 24, 6 p. 563-584.

-------- (1981), « Un modèle d’analyse linguistique des conditionnelles: Latin si di sunt, si di sint, si di essent », in Bulletin de la Société Linguistique de Paris, 76, p. 75-326.

Van de Gried, Margreet, E. (1989), “Pseudoconditionals in Latin”, in M. Lavency / D. Longree (ed.), Cahiers de l’Institut de Linguistique de Louvain. Actes du V-e Colloque de Linguistique Latine, Louvain-la-Neuve, 31 martie - 4 aprilie, 1989,Louvain-la-Neuve, Peeters, p. 447-455.

Vincent, Nigel / Delia Bentley (2001), “On the Demise of the Latin Future Periphrasis in –URUS + ESSE”, in Claude Moussy (ed.), De Lingua Latina Novae Quaestiones: Actes du Xe Colloque International de Linguistique Latine, Paris, Peeters, p. 143-155.

IV. LIMBA FRANCEZ

Abouda, Lofti (1997), « Le conditionnel: temps ou mode ? Arguments syntaxiques », in Revue Romane. Langue et Littérature, 3, 2, p. 179-198.

-------- (2001), « Les emplois journalistique, polémique, et atténuatif du conditionnel. Un traitement unitaire », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.) (2001), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 277-294.

-------- (2004a), « De la polyphonie à la ‘polychronie’. Un modèle de traitement de la polysémie temporelle. Application au futur », in Javier Suso López / Rodrigo López Carillo (ed.), Le français face aux défis actuels : histoire, langue et culture, vol. I, Granada, Universidad de Granada, p.149-160.

-------- (2004b), « Deux types d'imparfait atténuatif », in Langue française, 2, 142, p. 58-74.

Álvarez Castro, Camino (2010a), « Usages temporels et usages modaux du futur en français: dichotomie ou articulation ? », in La Linguistique, 46, 2, Paris, Presses Universitaires de France, p. 109-126.

-------- (2010b), « Approche procédurale et référence temporelle du futur de l’indicatif en français », in Revue Romane 45, 1, p. 70–89.


278

Azzopardi, Sophie (2011), Le Futur et le Conditionnel: valeur en langue et effets de sens en discours. Analyse contrastive espagnol / français, tez de doctorat sus inut la data de 28. noiembrie 2011, in Internet: http://halshs.archives-ouvertes.fr/docs/00/71/86/52/PDF/2011_azzopardi_arch.pdf.

Baciu, Veronica (2004), « Les sources du savoir dans la presse écrite. Le conditionnel journalistique », in Studia Universitatis Babe -Bolyai, Philologia, 3, p. 69-78.

Barbet, Cécile (2012), « Devoir et pouvoir, des marqueurs modaux ou évidentiels ? », in Langue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français], 173, 1, p. 49-64.

-------- / Louis de Saussure (ed.) (2012), « Modalité et évidentialité en français », in Langue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français], 173, 1, p. 3-12.

Béchade, Hervé-D. (19933), Syntaxe du français moderne et contemporain, Paris, Presses Universitaires de France.

Begioni, Louis (2010), « L’évolution du système de l’irréel du latin classique aux langues romanes. Convergences décalées du français et de l’italien », in Studii de tiin i cultur , VI, 2 (21), p. 13-22.

-------- (2012), « L’expression du futur en français et en italien : éléments pour une étude comparative », in Studia Universitatis Babe -Bolyai. Philologia (Le Colloque de Linguistique comparée des langues romanes – LICOLAR), vol. 57, nr. 3, p. 9-16.

Bellahsène, Linda (2007), « L’expression de la conjecture : le cas du futur français », in D. Bouchard / I. Evrard / E. Vocaj (ed.), Représentations du sens linguistique, II, Bruxelles, De Boeck Université, p. 253-266.

Bourova, Viara / Patrick Dendale (2013), « Serait-ce un conditionnel de conjecture ?Datation, évolution et mise en relation des deux conditionnels à valeur évidentielle », in Cahiers Chronos, 26, p. 183-200.

Bres, Jacques (2010), « Le conditionnel n'existerait pas, il faudrait l'inventer ... Parcours, proposition. De la morphologie à la sémantique grammaticale », in Camino Castro Álvarez / Flor Ma Bango de la Campa / María Luisa Donaire (ed.), Liens linguistiques. Étude sur la combinatoire et la hiérarchie des composants, Berna, Peter Lang, p. 201-225.

-------- (2012), « Conditionnel et ultériorité dans le passé: de la subjectivité à l'objectivité », in SHS Web of Conferences, Volume 1, 3ème Congrès Mondial de Linguistique Française, in Internet: http://www.linguistiquefrancaise.org/index.php?option=com_article&access=standard&Itemid=129&url=/articles/shsconf/pdf/2012/01/shsconf_cmlf12_000037.pdf, p. 1719-1730.

-------- / Sophie Sarrazin / Sophie Azzopardi (ed.) (2012), Ultériorité dans le passé, valeurs modales, conditionnel, num r special al revistei Faits de langues, 40, 2, Peter Lang.

-------- / Emmanuelle Labeau (2013), “The narrative construction va + INFINITIVE in Contemporary French », in Diachronica, 30, 3, p. 295-322.

Brunot, Ferdinand / C. Bruneau (1969), Précis de grammaire historique de la langue française, Paris, Masson et Cie.

Buridant, Claude (2000), Grammaire nouvelle de l’ancien français, Paris, SEDES. Camussi-ni, Marie-Armelle (2006), Analyse formelle et conceptuelle des formes verbales

du français contemporain : A la croisée du passé simple et de l’imparfait, du futur et


279

du conditionnel, les concepts [±potentiel] et [±défini], tez de doctorat sus inut la data de 11. 01. 2006, in Internet :

http://tel.archives-ouvertes.fr/docs/00/17/91/41/PDF/These.pdf. Caudal, Patrick (2012), « Relations entre temps, aspect, modalité et évidentialité dans le

système du français », in Langue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français], 173, p. 115-130.

-------- / Carl Vetters (2005), « Un traitement conjoint du conditionnel, du futur et de l’imparfait : les temps comme des fonctions d’actes de langages », in Cahiers Chonos[Arie Molendijk / Co Vet (ed.), Temporalité et attitude: Structuration du discours et expression de la modalité], 12, p. 109-124.

-------- / Laurent Roussarie (2005), « Sémantique et pragmatique des propositions en Si », in Cahiers Chonos [Molendijk, Arie / Co Vet (ed.), Temporalité et attitude : structuration du discours et expression de la modalitéi], 173, 1, p. 51-66.

Celle, Agnès (1997), Étude contrastive du futur français et de ses réalisations en anglais, Paris, Ophrys.

Claris Jean-Max (1971), « Notes sur les formes en –rait », in Langue française, 11, p. 32-38.

Confais, Jean Paul (1995), Temps, mode, aspect. Les approches des morphèmes verbaux et leurs problèmes à l’exemple du français et de l’allemand, Toulouse, Presses Universitaires du Mirail.

Cost chescu, Adriana (2013), La pragmatique linguistique : théories, débats, exemples, Berlin, Lincom Europa.

Curat, Hervé (1991), Morphologie verbale et référence temporelle en français moderne, Genève, Librairie Droz.

D’Hulst, Yves (2004), “French and Italian Conditionals: From Etymology to Representation”, in Jacqueline Guéron / Jacqueline Lacarme (ed.), The Syntax of Time, Cambridge / Massachusetts / London, MIT Press, p. 181-202.

De Saussure, Louis (2012), « Modalité épistémique, évidentialité et dépendance contextuelle”, in Langue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français] , 173, 1, p. 131-143.

-------- / Patrick Morency (2012), “A cognitive-pragmatic view of the French epistemic future”, in French Language Studies, 22, Cambridge University Press, p. 207–223.

Dendale, Patrick (1993), « Le conditionnel de l’information incertaine : marqueur modal ou marqueur évidentiel ? », in Gerold Hilty (ed.) Actes du XXe Congrès International de Linguistique et de Philologie Romane, Université de Zurich, Tübingen / Basel, Francke Verlag, Tome I, Section I, p. 165-176.

-------- (1999), « Devoir au conditionnel : valeur évidentio-modale et origine du conditionnel », in Cahiers Chronos [Svetlana Vogeleer / Andrée Borillo / Marcel Vuillaume / Carl Vetters (ed.), La modalité sous tous ses aspects], 4, p.7-28.

-------- (2001), « Les problèmes linguistiques du conditionnel en français », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.) (2001), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 7-18.

-------- (2010), « Il serait à Paris en ce moment. Serait-il à Paris ? A propos de deux emplois épistémiques du conditionnel. Grammaire, syntaxe, sémantique », in Castro Álvarez Camino / Flor Bango de la Campa / Donaire, María Luisa (ed.), Liens linguistiques: études sur la combinatoire et la hiérarchie des composants, Berna, Peter Lang, p. 291-317.


280

-------- / Liliane Tasmowski (ed.) (2001), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck.

-------- / Julie van Bogaert (2012), « Réflexions sur les critères de définition et les problèmes d’identification des marqueurs évidentiels en français », in Langue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français], 173, 1, p. 13-30.

Donaire, María-Luisa (1997), “Polifonía en condicional”, in Revista de Filología Francesa : Homenaje al Prof. J. Cantera, Madrid, Serv. Publicaciones Universidad Complutense, p. 303-313.

-------- (1998), « La mise en scène du conditionnel, ou quand le locuteur reste en coulisses », in Le Français Moderne, 66, 2, p. 204-227.

Fouillioux Baudin, Caroline (2004), « À propos des modes dérivés du ne pas savoir: le mode probable », in Javier Suso López / Rodrigo López Carrillo (ed.), Le français face aux défis actuels. Histoire, langue et culture, vol. I, Universidad de Granada, APFUE-GILEC, p. 583-590.

-------- (2006), “Los valores del condicional en francés y su comparación con el español”, in Thélème. Revista Complutense de Estudios Franceses, 21, p. 63-79.

-------- / M. Didier Tejedor de Felipe (2004), « À propos du mode de l’atténuation », in Langue française, 142, p. 112-126.

Galliot, Marcel (1967), Études d’ancien français. Moyen Âge et XVIe siècle, Paris, Didier. Gâ , Anca (2001), Le futur en français contemporain, Gala i, Editura Funda iei

Universitare „Dun rea de Jos”. Gobert, David L. / Véronique Maisier (1995), « Valeurs modales du futur et du

conditionnel et leurs emplois en français contemporain », in The French Review, 68, 6, p. 1003-1014.

Gosselin, Laurent (1999), « Les valeurs de l’imparfait et du conditionnel dans les systèmes hypothétiques », in Cahiers Chronos, 4, p. 29-51.

-------- (2001), « Relations temporelles et modales dans le «conditionnel journalistique », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 45-66.

Grevisse, Maurice (1986), Le Bon Usage. Grammaire Française [douzième édition refondue par André Goosse], Paris, Duculot.

Guentchéva, Zlatka (1994), « Manifestations de la catégorie du médiatif dans les temps du français », in Langue française, num r special: Les sources du savoir et leurs marques linguistiques, 102, p. 8-23.

Guillaume, Gustave (1994), « La représentation du temps dans la langue française » (I-II), in Langage et Science du Langage, Paris / Québec, Librairie A.- G. Nizet / Presses de l’Université Laval, p. 184-207.

Guiraud, Pierre (1966), Le Moyen Français, Paris, Presses Universitaires de France. Haillet, Pierre Patrick (1998), « Le conditionnel d’altérité énonciative et les formes du

discours rapporté dans la presse écrite », in Pratiques, 100, p. 63-79. -------- (2002), Le conditionnel en français : une approche polyphonique, Paris, Ophrys. -------- (2003), « Représentations discursives, point(s) de vue et signifié unique du

conditionnel », in Langue française, 138, p. 35-47. -------- (2004), « Formes verbales de transposition et typologie des représentations

discursives », in Javier Suso López / Rodrigo López Carrillo (ed.), Le français face aux défis actuels. Histoire, langue et culture, vol. I, Universidad de Granada, APFUE-GILEC, p. 613-624.


281

Harris, Martin (1978), The Evolution of French Syntax. A comparative approach, Londra / New York, Longman Group Ltd.

Helland, Hans Petter (1995), « Futur simple et futur périphrastique: du sens aux emplois », in Revue Romane, 30, 1, p. 3-26.

Imbs, Paul (1960), L’emploi des temps verbaux en français moderne, Paris, Librairie Klincksieck.

Jensen, F. (1990), Old French and Comparative Gallo-Romance Syntax, Niemeyer, Tübingen.

Korzen, Hanne / Henning Nølke (2001), « Le conditionnel : niveaux de modalisation », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 125-167 ; reluat in Nølke, Henning (ed.) (2001), Le regard du locuteur. 2. Pour une linguistique des traces énonciatives, Paris, Editions Kimé, p. 35-58.

Kronning, Hans (1990), « Modalité et diachronie : du déontique à l'épistémique. L'évolution sémantique de debere/devoir », in Actes du XIe Congrès des Romanistes Scandinaves, Trondheim, p. 301-312.

-------- (1996), « Modalité, cognition, et polisémie: sémantique du verbe modal devoir », in Acta Universitatis Upsaliensis, Uppsala/Stockholm, Almqvist & Wiksell International.

-------- (2001a), « Nécessité et hypothèse: «devoir» non déontique au conditionnel », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 251-276.

-------- (2001b), « Pour une tripartition des emplois du modal devoir », in Cahiers Chronos, 8, p. 67-84.

-------- (2002), « Le conditionnel ‘journalistique’ : médiation et modalisation épistémiques », in Romansk Forum, 16, 2, num r dedicat XV Skandinaviske romanistkongress, Oslo 12-17 august 2002, p. 561-575.

-------- (2003), « Auxiliarité, énonciation et rhématicité », in Cahiers Chronos, 11, p. 231-249.

-------- (2005), « Polyphonie, médiation et modalisation : le cas du conditionnel épistémique », in Jacques Bres / Patrick Pierre Haillet / Sylvie Mellet / Henning Nølke / Laurence Rosier (ed.), Dialogisme et polyphonie. Approches linguisriques, Bruxelles, De Boeck. Duculot, p. 297-312.

-------- (2009), « Polyphonie, constructions conditionnelles et discours rapporté », in Langue française [Merete Birkelund / Henning Nølke / Rita Therkelsen (ed.), La polyphonie linguistique], 164, p. 97-112.

-------- (2010), « Prise en charge épistémique et non-concordance des temps dans le discours indirect (libre) en français, en italien et en espagnol », in Cahiers Sens Public. Langues et textes en contraste, 1-2 (13-14), p. 19-33.

-------- (2012), « Le conditionnel épistémique : propriétés et fonctions discursives », inLangue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français], 173, 1, p. 83-98.

Lauze, Audrey (2008), « Le conditionnel : forme temporelle ou atemporelle », in Communication, lettres et sciences du langage, 2, 1, p. 92 -106.

Lanly, André (1996 [1973]), Deux problèmes de linguistique française et romane: I. Le conditionnel en –rais (et le futur en –rai); II. Le verbe aller et ses frères romans, Paris, Honoré Champion.


282

Lindschouw, Jan (2011), « L’évolution du système du futur du moyen français au français moderne: la réorganisation comme un cas de régrammation », in Revue de Linguistique Romane, tomul 75, 297-298, p. 51-98.

-------- (2013), « Passé simple et passé composé dans l’histoire du français. Changement paradigmatique, réorganisation et régrammation », in Revue de Linguistique Romane, tomul 77, 305-306, p. 87-120.

López, Javier Suso (2004), « Quelques clés pour mieux comprendre le processus de standardisation de la langue française au XVIe siècle », in Javier Suso López / Rodrigo López Carrillo (ed.), Le français face aux défis actuels. Histoire, langue et culture, vol. I, Universidad de Granada, APFUE-GILEC, p. 253-269.

Maingueneau, D. (1981), Approche de l’énonciation en linguistique française. Embrayeurs, «Temps», Discours rapporté, Paris, Hachette.

Martin, Robert (1971), Temps et aspect. Essai sur l’emploi des temps narratifs en moyen français, Paris, Éditions Klincksieck.

-------- (1981), « Le futur linguistique : temps linéaire ou temps ramifié ? », in Langages, 15, 64, p. 81-92.

-------- (1983), Pour une logique du sens, Paris, PUF. -------- (1987), Language et croyance. Les ‘univers de croyance’ dans la théorie

sémantique, Bruxelles, Pierre Mardaga. -------- / Marc Wilmet (1980), Manuel du français du Moyen Âge. 2. Syntaxe du Moyen

Français, Bordeaux, Editions Bière. -------- / Frédéric Nef (1981), « Temps linguistique et temps logique », in Langages, 64, p.

7-27. Melis, Ludo (2001), « Hypothèses non temporelles sur le conditionnel comme tiroir de

l’indicatif », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Klincksieck, p. 67-88.

Merle, Jean-Marie (1998), « De la projection hypothétique à l’atténuation : conditionnel français vs. Would + BV », in Jacqueline Guillemin-Flescher (ed.), Linguistique contrastive et traduction, vol. 4, Paris, Ophrys, p. 117-130 i in Internet : http://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/45/44/57/PDF/3561.pdf.

-------- (2001), Etude du conditionnel français et de ses traductions en anglais, Paris / Gap, Ophrys.

-------- (2003), « Les énoncés au conditionnel ‘journalistique’: un cas particulier de style indirect libre ? », in Bulletin de la Société de stylistique anglaise, num r special: Stylistique et énonciation: le cas du discours indirect libre, Paris, p. 229-248 i in Internet : http://sites.univ-provence.fr/wclaix/jmm/cond_journ.pdf.

Ménard, Philippe (1976), Manuel du français du Moyen Âge. 1. Syntaxe de l’ancien français, Bordeaux, Editions Bière.

Meszaros, Laszlo (2002), « Le futur dans le passé – un temps verbal privilégié ? », in Revue d’Études Françaises, 7, p. 63-70.

Moeschler, Jacques (1994), « Anaphore et deixis temporelles: sémantique et pragmatique de la référence temporelle », in Jacques Moeschler / Anne Reboul / Jean-Marc Luscher / Jacques Jayez (ed.), Langage et Pertinence: Référence Temporelle, Anaphore, Connecteurs et Métaphore, Nancy, Presses Universitaires de Nancy, p. 39-104 i in Internet:

http://www.unige.ch/lettres/linguistique/moeschler/publication_pdf/anaphore_deixis.pdf. -------- (1998), « Les relations entre événements et l’interprétation des énoncés », in

Jacques Moeschler / J. Jayez / M. Kozlowska / J.-M. Luscher / L. de Saussure / B.


283

Sthioul (ed.), Le temps des événements: pragmatique de la référence temporelle, Paris, Kimé, p. 293-321.

-------- / Anne Reboul (2001), « Conditionnel et assertion conditionnelle », in Dendale, Patrick / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Klincksieck, p. 145-167.

Moignet, Gérard (1959), Essai sur le mode subjonctif en latin postclassique et en ancien français, 2 vol., Paris, Presses Universitaires de France.

-------- (1976), Grammaire de l’ancien français. Morphologie-Syntaxe, Paris, Librairie Klincksieck.

Morency, Patrick / Louis de Saussure (2006), « Remarques sur l’usage interprétatif putatif et épistémique du futur », in Travaux neuchâtelois de linguistique (TRANEL), 45 : Temps, description et interprétation, p. 43-70.

Nølke, Henning (2003), « Polyphonie linguistique et discours rapporté », in Michel Olsen (ed.), Polyphonie - linguistique et littéraire. Documents de travail, no. 7: Les polyphonistes scandinaves, p. 162-184, in Internet:

www.hum.au.dk./romansk/polyfoni. Patard, Adéline (2006), « L’imparfait dans les phrases hypothétiques [si IMP, COND] :

pour une approche aspectuotemporelle », in Cahiers de praxématique [Gérard Joan Barceló / Jacques Bres / Adeline Patard (ed.), Aspectualité, temporalité, modalité], 47, p. 125-148.

-------- / Arnaud Richard (2011), “Attenuation in French simple tenses”, in Cahiers Chronos 22 [Mortelmans, Jesse / Tanja Mortelmans / Walter De Mulder (ed.), From now to eternity], p. 157-178.

Pinchon, Jacqueline (1974), « L'homme dans la langue, l'expression du temps », in Langue française, 21, p. 43-54.

Poplack, Shana / Nathalie Dion (2009), “Prescription vs. Praxis: The Evolution of Future Temporal Reference in French”, in Language, 85, 3, p. 557-587.

Portine, Henri (2000), « Le(s) conditionnel(s) et le schizo: de la mise en texte », in Travaux de linguistique, 41, Bruxelles, Duculot, p. 85-106.

Provôt, Agnès (2009), « Le ‘futur dans le passé’ en français et en allemand : concurrence des formes wird, werde et würde en allemand et comparaison avec le conditionnel français », in Revue de Sémantique et Pragmatique, 25-26, p. 205-222.

Provôt-Olivier, Agnès (2011), Le conditionnel en français et ses équivalents en allemand : le concept de référentiel temporel et l’analyse aspecto-temporelle et énonciative, tez de doctorat, sus inut la data de 14 ianuarie 2011, in Internet: http://www.e-sorbonne.fr/sites/www.esorbonne.fr/files/theses/ProvotOlivier_Agnes_2011_these.pdf.

Pusch, Claus, D. (2003), « La grammaticalisation de l’aspectualité: les périphrases à valeur progressive en français », in VERBUM, XXV, 4, p. 495-508.

Riegel, Martin / Jean-Christophe Pellat / René Rioul (1994), Grammaire méthodique du français, Paris, Presses Universitaires de France (Riegel et al. 1994).

Rosier, Laurence / Marc Wilmet (2003), « La ‘concordance des temps’ revisitée ou de la ‘concordance’ à la ‘convergence’ », in Langue française, 138, p. 97-110.

Rossari, Corine (2009), « Le conditionnel dit épistémique signale-t-il un emprunt ? », in Revue Tranel (Travaux neuchâtelois de linguistique), 51, p. 75-96.

-------- / Corina Cojocariu / Claudia Ricci / Adriana Spiridon (2007), « Devoir et l’évidentialité en français et en roumain », in Discours. Revue de linguistique,


284

psycholinguistique et informatique, 1, Presses Universitaires de Caen, p. 2-15 i in Internet : http://discours.revues.org/116.

-------- / Corina Cojocariu / Claudia Ricci / Adriana Spiridon (2009), „The polysemy of Devoir: a contrastive and diachronic analysis”, in Corinne Rossari / Claudia Ricci / Adriana Spiridon (eds.), Grammaticalization and Pragmatics: Facts, Approaches, Theoretical Issues, Emerald Group Publishing Limited, p. 115 - 136.

Rousseau, André (2000), « L’irréel ou le défi de l’impossible dans la langue », in Sémiotiques, 18/19, p. 15-30.

Scappini, Sophie (2012), « Le futur: temps du passé ou de l’avenir ? Description de l’évolution des usages du futur simple en français parlé : alternances entre futur simple et futur périphrastique», in Studia Universitatis Babe -Bolyai. Philologia (Le Colloque de Linguistique comparée des langues romanes – LICOLAR), vol. 57, nr. 3, p. 99-112.

Scurtu, Gabriela (2004), Étude sémantique et syntaxique des périphrases verbales aspectuelles et temporelles du français et du roumain, Craiova, Editura Universitaria.

Siletti, Alida Maria (2011), « La valeur ‘temporelle’ du futur simple français et ses répartitions dans un corpus économique de presse », in Ricerche Dottorali in Francesistica, 16, in Internet:

http://publifarum.farum.it/ezine_printarticle.php?id=227. -------- (2012a), « Situations d’occurrence des emplois du futur simple français sur la base

d’un corpus économique de presse », in CORELA - RJC Cotexte, contexte, situation. Numéros thématiques, in Internet:

http://corela.edel.univ-poitiers.fr/index.php?id=2597. -------- (2012b), « Les valeurs sémantiques du présent de l’indicatif français dans la presse

économique : le cas du présent Pro Futuro », in Studia Universitatis Babe -Bolyai. Philologia (Le Colloque de Linguistique comparée des langues romanes – LICOLAR), vol. 57, nr. 3, p. 113-126.

Squartini, Mario (2008), “Lexical vs. Grammatical evidentiality in French and Italian”, in Linguistics, 46, 5, p. 917-947.

Sullet-Nylander, Françoise (2006), « De l’emploi du conditionnel journalistique: du titre à l’article et de l’article au titre. Le Monde (2005) », comunicare sus inut la edi ia a XVIa a Congresului Romani tilor Scandinavi (Congrès des Romanistes Scandinaves, Universités de Copenhague et de Roskilde, 24–27 août 2005), p. 1-18, in Internet : http://rudar.ruc.dk/bitstream/1800/8146/1/Artikel36.pdf.

Taji, Kazuko (2003), « À propos du futur antérieur », in L'information grammaticale, 97, p. 37-40.

Tasmowski, Liliane (2001), « Questions au conditionnel », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 331-343.

Togeby, Knud (1982), Grammaire française, vol. II., Copenhague, Akademisk Forlag. enchea, Maria (1999), « Équivalences françaises du mode présomptif du roumain », in

Maria enchea, Études contrastives (français-roumain), Timi oara, Éditions Hestia, p. 62-78.

Vatrican, Axelle (2010), « La Modalité et le ‘conditionnel de rumeur’ en français et en espagnol”, in Modèles linguistiques, XXXI, 62, p. 83-94.

Vet, Co (1981), « La notion de ‘monde possible’ et le système temporel et aspectuel du français », in Langages, 15, 64, p. 109-124.


285

-------- / Brigitte Kampers-Manhe (2001), « Futur simple et futur du passé: leurs emplois temporels et modaux », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 89-105.

Vetters, Carl (ed.) (1993a), Le temps, de la phrase au texte: Sens et structure, Lille, Presses Universitaires de Lille, p. 85-166.

-------- (1993b), « Temps et Deixis », in Vetters Carl (ed.), Le Temps, de la phrase au texte: Sens et structure, Lille, Presses Universitaires de Lille, p. 85-115.

-------- (2001), « Le conditionnel: ultérieur du non-actuel », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 169-207.

-------- (2012), « Modalité et évidentialité dans pouvoir et devoir: typologie et discussions », in Langue française [Cécile Barbet / Louis de Saussure (ed.), Modalité et évidentialié en français], 173, 1, p. 31-48.

-------- / E. Skibinska (1998), « Le futur: une question de temps ou de mode ? Remarques générales et analyse du ‘présent-futur’ perfectif polonais », in A. Borillo / C. Vetters / M. Vuillaume (ed.), Regards sur l’aspect, Amsterdam, Rodopi, p. 247-266.

-------- / Cécile Barbet (2006), « Les emplois temporels des verbes modaux en français: le cas de devoir », in [Gérard Joan Barceló / Jacques Bres / Adeline Patard (ed.), Cahiers de praxématique: Aspectualité, temporalité, modalité], 47, p. 191-214.

Vlad, Daciana (2001), « Conditionnel et actes de langage », in Buletinul tiin ific al Universit ii « Politehnica » din Timi oara, tomul 46 (60), tiin e Socio-umane. Limbi moderne. Educa ie fizic , Fascicula Limbi moderne, p. 5-12.

-------- (2002), « Modalités illocutoires réalisées par les énoncés au conditionnel », in Buletinul tiin ific al Universit ii « Politehnica » din Timi oara, tomul 1 (1), Seria Limbi moderne, p. 5-10.

Vuillaume, Marcel (2001), « L’expression du futur dans le passé: en français et en allemand », in Patrick Dendale / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 105-123.

Yvon, Henri (1946), « Étude sur notre vocabulaire grammatical. Le mot conditionnel », in Etudes Romanes dédiées à Mario Roques, Paris, Librairie E. Droz, p. 149-168.

Wales, M. L. (2007), “Modal Functions of Future Tenses in French”, in Ilana Mushin / Mary Laughren (ed.), Selected Papers from the 2006 Annual meeting of the Australian Linguistic Society, Brisbane, University of Queensland, p. 1-14.

Wagner, R., L. / J. Pinchon (1991), Grammaire du français classique et moderne, Paris, Hachette Supérieur.

Wilmet, Marc (1970), Le système de l’indicatif en Moyen Français, Geneva, Droz. -------- (1996), « L’imparfait: le temps des anaphores ? », in Cahiers Chronos, 1 [Walter de

Mulder / Liliane Tasmowski-De Ryck / Carl Vetters (ed.), Anaphores temporelles et (in)cohérence], p. 199-215.

-------- (1997), Grammaire critique du français, Paris, Duculot. -------- (2001), « L’architectonique du « conditionnel », in Patrick Dendale / Liliane

Tasmowski (ed,), Le conditionnel en français, Paris, Librairie Klincksieck, p. 21-44.

V. LIMBA SPANIOL

Aaron, Jessi Elana (2007) “El futuro epistémico y la variación: gramaticalización y expresion de la futuridad desde 1600”, in Moenia, 13, p. 253-274.


286

Acero, J. J. (1990), “Relaciones entre temporalidad y aspecto en el verbo español”, in Ignacio Bosque (ed.), Tiempo y Aspecto en Español, Madrid, Cátedra, p. 45-75.

Alarcos Llorach, Emilio (1959), « La forme cantaria en espagnol: mode, temps et aspect », in Boletin de filologia (Actas do IX congresso internacional de linguistica romanica), 18, p. 203 – 212.

-------- (19923a), Estudios de gramática funcional del español, Madrid, Editorial Gredos. -------- (1992b), “Cantaría: modo, tiempo y aspecto”, in Emilio Alarcos Llorach, Estudios

de gramática funcional del español, Madrid, Editorial Gredos, p. 106 – 119. -------- (1994), Gramática de la lengua española, Madrid, Espasa Calpe. Aliaga, F. / E. de Bustos, (2002), “Mental spaces and epistemic attitudes: on the Spanish

subjunctive / indicative alternation”, in J. Gutiérrez-Rexach (ed.), From words to discourse: trends in Spanish semantics and pragmatics, Elsevier, Amsterdam, p.135-144.

Almeida, Manuel / Marina Díaz (1998), “Aspectos sociolingüísticos de un cambio gramatical: la expresión de futuro”, in Estudios filológicos, 33, p. 7-22.

Baena Z. / Angel Luis (1980), “La noción de « tiempo » y las formas verbales del español”, in Lenguaje, 12, p. 51-61.

Batllori, Montse (1992), “Preliminary Remarks on old Spanish Auxiliaries: HABER, SER, and ESTAR”, in Catalan Working Papers in Linguistics (CWPL), p. 87-112.

Bauhr, Gerhard (1992), “Sobre el futuro cantaré y la forma compuesta voy a cantar en español moderno”, in Moderna Språk, 86, p. 69-79.

Bermúdez, Fernando (2002), “La estructura evidencial del castellano: elevación de sujeto y gramaticalización”, in Romansk Forum, 16, 2, nr. dedicat XV Skandinaviske romanistkongress, Oslo 12-17, august 2002, p. 19-29.

Berschin, Helmut (1986), “Futuro analítico y futuro sintético en el español peninsular y americano”, in Revista de Filología Románica, IV, p. 301-308.

Bouzouita, Miriam (2011) “Future Constructions in Medieval Spanish: Mesoclisis Uncovered”, in R. E. Gregoromichelaki / C. Howes (ed.), The Dynamics of Lexical Interfaces, Kempson, Stanford, CSLI Publications, p. 91-132.

Bravo-Martín, Anna (2008), La perífrasis <ir a+ infinitivo> en el sistema temporal y aspectual del español, Tez de doctorat, sus inut în anul 2007 la Universidad Complutense, Madrid, ISBN:978-84-692-0051-3.

Carrasco, Gutiérrez Angeles (1996), “La ambigüedad del futuro compuesto”, in Carlos Martín Vide (ed.), Lenguajes naturales y lenguajes formales, 12, p. 407-414.

Cartagena, Nelson (1981), “Sistema, norma y habla del futuro de probabilidad español”, in Logos semantikos. Studia lingüistica in honorem E. Coseriu, Madrid / Berlin, Gredos, p. 383-394.

-------- (1992), “Acerca del rendimiento funcional de los paradigmas de futuro en español y en alemán”, in Elizabeth Luna-Traill (ed.), Scripta Philologica in Honorem Juan M. Lope Blanch a los 40 anos de docencia en la UNAM y a los 65 anos de vida, II: Linguistica espanola e iberoamericana; III: Linguistica indoamericana y estudios literarios, Mexico City, Instituto de Investigaciones Filologicas, Universidad Nacional Autonoma de México, p. 65-74.

-------- (1995-1996), “La inestabilidad del paradigma verbal de futuro, ¿hispanoamericanismo, hispanismo, romanismo o universal lingüístico?”, in Homenaje a Rodolfo Oroz, BFUCh XXXV, p. 79-100.

Company Company, Concepción (1985-1986), “Los futuros en el español medieval: sus origenes y su evolución”, in Nueva Revista de Filologia Hispánica, 34, 1, p. 48-107.


287

-------- (2006), “Tiempos de formación romance. II. Los futuros y los condicionales”, in Company Company, Concepción (ed.), Sintaxis histórica de la lengua española: La frase verbal, vol. I, México, FCE, UNAM, p. 349-422.

Da Silva, Monique (2007), « La rivalité entre les imparfaits du subjonctif en -SE et en -RAen castillan chez quelques romanciers du 20e siècle nés dans les années 60 », in Alexandra Cuni / Coman Lupu / Liliane Tasmowski (ed.), Studii de lingvistic i filologie romanic . Hommages offerts à Sanda Reinheimer Rîpeanu, Bucure ti, Editura Universit ii din Bucure ti, p. 160-168.

De Scazzocchio, Lea S. (1951), “El « Futuro eventual » en español: una particularidad sintáctica del español a la luz de una forma griega. El futuro en los idiomas clásicos”, in Revista de la Facultad de Humanidades y Ciencias 7, p. 167-77.

Deza Enríquez, Ana-Jimena (1993), ”Significación, aspectos y valores de las oraciones condicionales”, in Epos: Revista de filología, 9, p. 169-194.

Estapà, Roser / Brian L. Mott (1989), “Algunas consideraciones sobre el futuro en inglés y en español”, in BELLS, 1, p. 71-86.

Ferreres Masplá F. / A. Olivares Pardo (2000), « Pour un conditionnel monosémique en français et en espagnol », in A. Englebert / M. Pierrard / L. Rosier / L. D. van Raemdonck (ed.), Actes du XXIIe Congrès International de Linguistique et de Philologie Romanes, Vol. 6. De la Grammaire des Formes à la Grammaire du Sens, Tübingen, Max Niemeyer Verlag, p. 175–185.

Gaya Gili, Samuel (1985), Curso superior de sintaxis española, Barcelona, Bibliograf. Gennari, Silvia (2000), “Semantics and pragmatics of future tenses in Spanish”, in Héctor

Campos / Elena Herburger / Alfonso Morales-Front / Thomas J. Walsh (ed), Hispanic Linguistics at the Turn of the Millennium. Papers from the 3rd Hispanic Linguistics Symposium, Somerville MA, Cascadilla Press, p. 264-281.

Gomez Manzano, Pilar (1988), “Observaciones acerca del uso de la forma en -re con valor de probabilidad en español hablado”, in Español Actual, 49, p. 37-51.

Gozalo Gómez, Paula (2008), “Reflexiones sobre el futuro. Los datos del español no nativo”, in Antonio Moreno Sandoval (ed.), El valor de la diversidad (meta)lingüística: Actas del VIII congreso de Lingüística General, p. 896-913 i in Internet: http://www.lllf.uam.es/clg8/actas/ActasCLG8.pdf, p. 1-18.

González Manzano, Mónica (2005), “La evolución de los tiempos verbales en el español del siglo de oro a través de las primeras gramáticas”, in Res Diachronicae, vol. 5, p. 15-26.

Harris, Martin (1971), “The History of the Conditional Complex from Latin to Spanish: some structural Considerations”, in Archivum Linguisticum II, p. 25-33.

Jensen, Kjær (2002), “El futuro y el condicional en el sistema verbal español moderno”, in Romansk Forum, 16, 2, nr. dedicat XV Skandinaviske romanistkongress, Oslo 12-17, august 2002, p. 117-125.

Kitova, Maria Dimitrova (1981), “Sobre algunos aspectos de la categoría gramatical ‘condicional’ en español”, in Studii i cercet ri lingvistice, 32, p. 285-295.

-------- (1986), “Sobre algunos aspectos del comportamiento funcional de los futuros de indicativo en el Poema de mio Cid”, in Revue Roumaine de Linguistique, 31, p. 413-27.

-------- (1992), “Procesos analógicos en la evolución histórica del futuro”, in Manuel Ariza Viguera (ed.), Actas del II Congreso Internacional de Historia de la Lengua española, vol. 1, p. 529-544.


288

Laca, Brenda (2002), “Spanish ‘aspectual’ periphrases: ordering constraints and the distinction between situation and viewpoint aspect”, in J. Gutiérrez-Rexach (ed.), From words to discourse: trends in Spanish semantics and pragmatics, Amsterdam, Elsevier, p. 61-94.

-------- (2006), “Tiempo, aspecto y la interpretación de los verbos modales en español”, in Internet: http://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00104639, p. 1-26.

Lozano, Anthony G (1988), “The Semantics of the Spanish conditional in discourse”, in Hispania, 71, 3 p. 675-680.

Macías Villalobos, Cristóbal (1997), “La oración condicional del latín al español”, in Analecta Malacitana, XX, 2, p. 447-474.

Mansilla Zamorano, Juan Rafael (2006), La generación de tiempo y aspecto en inglés y español: un estudio funcional contrastivo, tez de doctorat sus inut în iunie 2006, in Internet: http://eprints.ucm.es/tesis/fll/ucm-t29560.pdf.

Marcos Marín, Francisco A. (1979), “Observaciones sobre las construcciones condicionales en la historia de la lengua española”, in Nueva Revista de Filologia Hispánica, 28, 1, p. 86-105.

Martínez Diez, María Cruz (1981-1982), « Diacronía de cantara», in Archivum: Revista de la Facultad de Filología, tomul 31-32, p. 513-526.

Matte Bon, Francisco (2006), “Maneras de hablar del futuro en español entre gramática y pragmática. Futuro, ir a + infinitivo y presente de indicativo: análisis, usos y valor profundo”, in Revista electrónica de didáctica / español lengua extranjera, 6, p. 1-37 i in Internet : http://www.mec.es/redele.

Meunier-Crespo, Mariette (1998), Le subjonctif futur dans la langue juridique espagnole actuelle, Lyon, Centre d’études linguistiques Jacques Goudet.

Molho, M. (1975), Sistemática del verbo español (Aspectos, Modos, Tiempos), Madrid, Gredos.

Mourin, L. (1955), « La valeur de l’imparfait, du conditionnel et de la forme en –ra en espagnol moderne », in Romanica Gandensia, 4, p. 251-278.

-------- (1959), « Définition de l’imparfait et du plus-que-parfait de l’indicatif et du subjonctif, et des deux formes du conditionnel en portugais moderne », in Romanica Gandensia, 7, p. 105-202.

Pagès, Stéphane (2012), « Architecture du système verbal de l’espagnol actuel: description et analyse du jeu du signifiant », in Studia Universitatis Babe -Bolyai. Philologia(Le Colloque de Linguistique comparée des langues romanes – LICOLAR), vol. 57, nr. 3, p. 41-56.

Pato, Enrique (2006), “La génesis histórica de la alternancia modal condicional simple (–ría) / imperfecto de subjuntivo (–se / –ra)”, in José Luis Girón Alconchel / José Jesús de Bustos (ed.), Actas del VI Congreso Internacional de Historia de la Lengua Española: Madrid, 29 de septiembre-3 octubre 2003, vol. 1, Madrid, Arco / Libros, p. 977-986 i in Internet:

http://www.lllf.uam.es/coser/publicaciones/enrique/1_es.pdf. Penny, Ralph (20062), Gramática histórica del español, Barcelona, Ariel. Pérez, Palencia Pablo / Vallés Estíbaliz de Miguel (2010), “La distinción del futuro y el

futuro perfecto del indicativo en la gramática cognitiva”, in MarcoELE. Revista de didactica español como lengua extranjera, 10, in Internet: http://marcoele.com/descargas/10/perez-demiguel_futuros.pdf, ISSN1885-2211, p. 1-8.


289

Pérez Salazar, Carmela (2002), “Futuro y condicional en español moderno : variación y variedad a lo largo de dos siglos”, in Carmen Saralegui Platero / Manuel Casado Velarde (ed.) Pulchre, bene, recte: homenaje al prof. Fernando González Ollé, Pamplona, Eunsa, p. 1081-1114.

Porcar Miralles, Margarita (1993), La oración condicional: la evolución de los esquemas verbales condicionales desde el latín al español actual, Valencia, Publicacions de la Universitat Jaume I.

Real Academia Española [Bosque, Ignacio / Violeta Demonte / Fernando Lázaro Carreter / Maria Victoria Pavón Lucero] (1999), Gramática descriptiva de la lengua española,Madrid (GDLE 1999).

-------- / Asociación de Academias de la Lengua Española (2010), Nueva gramática de la lengua española. Manual, Madrid, ESPASA (RAE 2010).

Rojo, Guillermo (1990), “Relaciones entre temporalidad y aspecto en el verbo español”, in Ignacio Bosque (ed.), Tiempo y aspecto en español, Madrid, Cátedra, p. 17-43.

Ridruejo, Emilio (1975), “Cantaría por cantara, en la Rioja”, in Revista Berceo, 89, p. 123-134.

-------- (2009), “Deixis temporal y niveles de actualidad. La forma verbal en –ra”, in Gerda Haßler / Gesina Volkmann (ed.), Deixis y modalidad en textos narrativos, Münster, Nodus Publikationen, p. 11-30.

Ruano Sastre, Angeles (1996), “Las formas verbales cantaré y habré cantado. Valores prototípicos y valores pragmáticos”, in Francisco Javier Grande Alija / Jeannick Le Men Loyer / Eugenia Mercedes Rueda Rueda / María Elena Prado Ibán (ed.), Actuales tendencias en la eseñanza del español como lengua etranjera II : actas del VI Congreso Internacional de ASELE : (León 5-7 de octubre de 1995), p. 385-392.

Sánchez Montero, Carmen (2001), “El tiempo verbal español e italiano: contrastes y equivalencias”, in Rivista Internazionale di Tecnica della Traduzione, 6, p. 139-154.

Santos, J. E. (1993), “Contextos de la forma condicional castellana y sus posibles alternancias”, in Sintagma, vol. 5, Lleida, Estudi General de Lleida, p. 19-24.

Sarrazin, Sophie (2010), « Le conditionnel journalistique espagnol : du modèle français aux nouveaux usages », in Cahiers de l’Association for French Language Studies, 16, 1, p. 99-128.

-------- / Sophie Azzopardi (2012), « L’alternance du conditionnel et de la périphrase itive à l’imparfait dans des corpus oraux espagnols et français », in Studia Universitatis Babe -Bolyai. Philologia (Le Colloque de Linguistique comparée des langues romanes – LICOLAR), vol. 57, nr. 3, p. 57-68.

Soto, Guillermo (2008), “Sobre el llamado futuro de probabilidad. Algunas condiciones del valor modal de –re”, in Boletin de Filología, tomul XLIII, p. 193-206.

Stengaard, Birte (2002), “Notas sobre la construcción aver prep. inf. en el español antiguo”, in Romansk Forum, nr. 16, 2, nr. dedicat XV Skandinaviske romanistkongress, Oslo 12-17, august 2002, p. 177-182.

Togeby, Knud (19532) Mode, aspect et temps en espagnol, Copenhaga, Ejnar Munksgaard.

VI. LIMBA ITALIAN

Aliberti, Domenico B. (1967), “Della congiunzione SE costruita con il verbo al condizionale”, in Italica, 44, 4, p. 446-479.

Ardolino, Francesco (1998), “Alcuni appunti sul condizionale in italiano”, in Quaderns d’Italià, 3, p. 83-89.


290

Bazzanella, Carla (1994), Le facce del parlare. Un approccio pragmatico all’italiano parlato, Floren a, La Nuova Italia.

-------- / Johanna Miecznikowski (2007), “The attenuating conditional: Context, appropriateness and interaction”, in Anita Fetzer (ed.), Context and Appropriateness: Micro meets macro, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p. 203-233.

Berretta, M. (1991), “Parliamo del nostro futuro”, in Italiano e Oltre, 6, 3, p. 135-140. -------- (1994), “Il futuro italiano nella varietà nativa colloquiale e nelle varietà

apprendimento”, in Zeitschrift für romanische Philologie, 2, 110, p. 2-36. -------- (1997), “Sul Futuro Concessivo: riflessioni su un caso (dubbio) di

de/grammaticalizzazione”, in Linguistica e Filologia 5, p. 7-40. Bertinetto, P. M. (1979), “Alcune ipotesi sul nostro futuro (con alcune osservazioni su

potere e dovere)”, in Rivista di grammatica generativa 4, p. 77-138. -------- (1986), Tempo, Aspetto e Azione nel verbo italiano. Il sistema dell'indicativo,

Floren a, Presso l’Accademia della Crusca. Bentley, Delia (2000a), “I costrutti condizionali in siciliano: un’analisi diacronica”, in

Revue Romane, 35, 1, p. 3-20. -------- (2000b), “Semantica e sintassi nello sviluppo dei costrutti condizionali: il caso del

siciliano”, in Revue Romane, 35, 2, p. 163-176. Blücher, Kolbjørn (2002, 2005), “Tempo e modo nelle frasi con riferimento temporale

‘futuro nel passato’ nell’italiano contemporaneo. Un panorama sistemico, sintattico e stilistico”, in Romansk Forum, 16, 2, nr. dedicat XV Skandinaviske romanistkongress, Oslo 12-17, august 2002, p. 855-865 i in Studi di grammatica italiana, XXIV / 2005, p. 219-230.

Brambilla Ageno, Franca (1964), Il verbo nell’italiano antico: ricerche di sintassi, Milano / Napoli, Ricciardi.

-------- (1965), “Sui valori modali del futuro nell’italiano antico”, in Revista di cultura classica e medievale, 7, p. 187-199.

Colella, Gianluca (2008), “Construtti condizionali nella prosa antica (secoli XIII – XIV)”, in La lingua italiana. Storia, Strutture, Testi. Revista internazionale, IV, p. 84-94.

Dardano, Maurizio / Trifone Pietro, La nuova grammatica della lingua italiana, Bologna, Zanichelli, 1997.

De Roberto, Elisa (2010), “Futuro” in Trecani.it. L’Enciclopedia italiana, in Internet: http://www.treccani.it/enciclopedia/futuro_%28Enciclopedia_dell%27Italiano%29/.

El-Chaar, Carol (1994), “It’s no go for the Italian future”, in La Trobe working papers in linguistics, vol. 7, p. 1-19, in Internet:

http://arrow.latrobe.edu.au:8080/vital/access/manager/Repository/latrobe:33048. Gautschi, Meda Gabriela (2010), Studio contrastivo degli usi del futuro in italiano e

romeno: lingua scritta e lingua parlata a confronto, Constan a, Ex Ponto. Genot, G. (1998), Manuel de linguistique de l’italien. Approche diachronique, Paris,

Ellipses, p. 179. Giorgi, Alessandra (2009), “A Grammar of Italian Sequence of Tense”, in Working Papers

in Linguistics, 19, Venezia, Università Ca' Foscari, p. 1-46, in Internet: http://lear.unive.it/bitstream/10278/1375/1/6%20Giorgi.pdf.

Hajrullam, Bashkim (2007), La concordance des temps dans les langues romanes. Une spécificité de l’italien: l’expression du futur dans le passé (deux morphologies : ia/-ebbe; aspect immanent / aspect transcendant), tez de doctorat, in Internet : http://www.paris-sorbonne.fr/fr/IMG/pdf/HAJRULLAU_Position.pdf.


291

Heinrichsen, Arne-Johan (1971), “Il condizionale nell’italiano moderno”, in Studia Neophilologica, 43, p. 101-112.

Herczeg, Giulio (1969), “Il futuro passato in italiano”, in Lingua Nostra, 30, 3, p. 63-68. Jensen, B., L. (2000a), “Futuro e Condizionale nel sistema verbale italiano”, in Jane

Nystedt (ed.), XIV Skandinaviska Romanistkongressen, Stockholm, 10–15 August 1999, Romanica Stockholmiensia, 19, Stockholm, Almqvist and Wiksell, p. 1272–1283.

-------- (2000b), “La semantica del condizionale”, in Atti del V Congresso degli Italianisti Scandinavi, Bergen 25-27 iunie 1998, Universitetsforlaget, Bergen, p. 239-246.

Leone, Alfonso (1962), “Del condizionale dipendente”, in Lingua Nostra, 23, 2, p. 57-59. -------- (1991), “SE ipotetico + condizionale”, in Paideia, 46, p. 48-51. Lombardi Vallauri, Eduardo (2004), “Grammaticalization of Syntactic Incompleteness:

Free Conditionals in Italian and other languages”, in SKY Journal of Linguistics, 17, p. 189-219.

Loporcaro, Michele (1999), “Il futuro cantare-habeo nell’Italia meridionale”, in Archivio Glottologico Italiano, 84, 1, p. 67-114.

Maiden, Martin (1995), A Linguistic History of Italian, Londra, Longman. -------- (1996), “Ipotesi sulle origini del condizionale analitico come futuro del passato in

italiano”, in Benincà, Paola et al. (ed.), Italiano e dialetti nel tempo. Saggi di grammatica italiana per Giulio Lepschy, Roma, Bulzoni, p. 149-173.

Mari, Alda (2010), “On the evidential nature of the Italian future”, in Archive électronique de l'Institut Jean Nicod: http://jeannicod.ccsd.cnrs.fr/ijn_00678549, p. 1-13.

Mazzoleni, Marco (1991), “Le frasi ipotetiche”, in Lorenzo Renzi / Gianpaolo Salvi / Anna Cardinaletti, Grande grammatica italiana di consultazione, vol. 2, Bologna, Il Mulino, p. 751-784.

-------- (1994a), “La semantica della scelta modale nei condizionali italiani”, in Revue Romane, 29, 1, p. 17-32.

-------- (1994b), “Concordanza ed “effetti di senso” in quattro tipi di periodo ipotetico: fra semantica e pragmatica”, in Cuadenos de Filología Italiana, 1, Madrid, Editorial Complutense, p. 27-37.

-------- (1997), “The Syntax of Conditional Sentences”, in Martin Maiden / Mair Parry (ed.), The Dialects of Italy, Londra, Routledge, p. 202-207.

-------- (2001), “Le concordanze dei Modi e dei Tempi nei construtti condizionali dell’italiano antico”, in Cuadernos de Filología Italiana, 8, p. 19-38.

Miecznikowski, Johanna (2006), “I verbi modali volere, potere e dovere come attivatori presupposizionali”, in Emanuela Cresti (ed.), Prospettive nello studio del lessico italiano: atti del 9. congresso SILFI (Firenze, 14-17 giugno 2006), Floren a, Firenze University Press, vol. II, p. 351-359.

-------- (2009), “Tratti attenuativi e rafforzativi del condizionale italiano con i verbi performativi”, in B. Gili Fivela / C. Bazzanella (ed.), Fenomeni di intensità nell'italiano parlato Floren a, Franco Cesati, p. 115-126.

Mourin, Louis (1956), “Il condizionale passato”, in Lingua Nostra, 17, p. 8-15. Muñiz, María de las Nieves (1984), “Uso del condicional en italiano y español: estudio

contrastivo”, in J. Arce / M. Carrera / F. Fernández Murga / M. Muñiz (ed.), Italiano y español. Estudios lingüisticos, Sevilla, Publicaciones de la Universidad de Sevilla, p. 127-157.


292

Nilsson-Ehle, Hans (1973), « Sur le conditionnel-temps en italien », in Revue Romane, 8, p. 178-184 i in Internet: http://img.kb.dk/tidsskriftdk/pdf/rro/rro_0008-PDF/rro_0008_94411.pdf.

Paradisi, Enrico (1993), “La semantica dei condizionali e il contesto”, in Studi di Grammatica Italiana, 15, p. 325-370.

Parkinson, Jennie (2009), A diachronic study into the distributions of two Italo-Romance synthetic conditional forms, tez de doctorat sus inut în ianuarie 2009, in Internet: http://hdl.handle.net/10023/737.

Pietrandrea, Paola (2004), “L’articolazione semantica del dominio epistemico dell’italiano”, in Lingue Linguaggio 2/2004, p. 171-206.

Pîrvu, Elena (1998), “Sulle cause della diversa distribuzione degli ausiliari temporali in italiano e in romeno”, in Giovanni Ruffino (ed.), Atti del XXI Congresso Internazionale di Linguistica e Filologia Romanza, vol. 2. Tübingen, Niemeyer, p. 673-678.

-------- (2000), “Subordonatele ipotetice i condi ionale în limba italian ”, in Analele Universit tii din Craiova. Seria tiin e Filologice, Lingvistic , XXII, 1-2, p. 202-205.

-------- (2006), “Alcune considerazioni sul futuro romanzo”, in Doina Negomireanu / Elena Pîrvu / Cristiana Teodorescu (ed.), Omagiu Gheorghe Bolocan, Editura Universitaria, Craiova, p. 388-392.

Radanova-Kuševa, Neli (1985), “Sui motivi dello spostamento dei tempi del condizionale in Italiano”, in Revue Roumaine de Linguistique, 30, 4, p. 385-390.

-------- (1987), “Sui valori del condizionale nell’antico italiano (il trecento)”, in Rassegna Italiana di Linguistica Applicata, 19, p. 55-65.

-------- (2009), Il Futuro e il Condizionale come mezzi grammaticali per l'espressione dell'informazione non testimoniale nell'italiano, in Internet: http://ebox.nbu.bg/cel/cult01_en.html.

Renzi, Lorenzo / Giampaolo Salvi / Anna Cardinaletti (ed.) (1988-1995), Grande Grammatica italiana di consultazione, 3 vol. [vol. 1: 1988, vol. 2: 1991, vol. 3: 1995], Bologna, Il Mulino.

Rohlfs, Gerhard (1966-1968), Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti: Sintassi, Morfologia, Turin, Einaudi.

Rocci, Andrea (2000) « L’interprétation épistémique du futur en italien et en français: une analyse procédurale », in Cahiers de Linguistique Française, 22: Inférences directionnelles, représentations mentales et subjectivité, p. 241-274 i in Internet semanticsarchive.net/Archive/2FhMWUxO/futur.pdf.

Sabatini, F. (1984), La comunicazione e gli usi della lingua. Pratica, analisi e storia della lingua italiana, Torino, Loescher.

Sabbadini, R. (1996), “Modalità epistemica e grammaticalizzazione. Il ruolo del futuro nell’individuazione di un grado medio dei giudizi”, in Linguistica e Filologia, 2, p. 135-159.

Salvi Giampaolo / Lorenzo Renzi (ed.) (2010), Grammatica dell’italiano antico, 2 vol., Bologna, Il Mulino.

Santipolo, Matteo (2009), “Scusi, volevo un bicchier d’acqua, per cortesia! La grammatica comunicativa e il cambiamento strutturale: il caso dell’imperfetto di cortesia nelle lingue romanze e il suo insegnamento”, in Quaderni Patavini di Linguistica, num r monografic: Atti delle Giornate di studio “Quale grammatica per la didattica linguistica?”, Padova, 10-11 Gennaio 2008, nr. 23, p. 51-66.


293

Serianni, Luca [con la collaborazione di Alberto Castelvecchi] (20058) [1989], Grammatica italiana. Italiano comune e lingua litteraria, Torino, UTET.

Siletti, Alida Maria (2008), “La traduzione del futuro verbale in ottica contrastiva italiana-francese-inglese”, in Donna R. Miller (ed.), Quaderni del Centro di Studi Linguistico-Culturali (CeSLiC). Occasional papers, Bologna, p. 3-37 i in Internet: http://www.researchgate.net/publication/44707221_La_traduzione_del_futuro_verbale_in_ottica_contrastiva_italiana-francese-inglese.

Squartini, Mario (1999), “Riferimento temporale, aspetto e modalità nella diacronia del condizionale italiano”, in Vox Romanica. Annales Helvetici Explorandis Linguis Romanics Destinati, 58, p. 57-82.

-------- (2001), “Filogenesi e ontogenesi del futuro italiano”, in Archivio Glottologico Italiano, 86, 2, p. 194-225.

-------- (2010), “Mood in Italian”, in Björn Rothstein / Rolf Thieroff (ed.), Mood in the Languages of the Europe, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p. 237-250.

Schneider, Susanne (2006), “Future Time Reference in English and Italian. A Typologically Guided Comparative Study”, in Quaderni del Laboratorio de Linguistica della Scuola Normale Superiore di Pisa, vol. 6, in Internet: http://linguistica.sns.it/QLL/QLL06/Susanne_Schneider.PDF, p. 1-32.

Tariverdieva, M. A. (2002), “I periodi ipotetici in latino e in italiano: forma e contenuto”, in Studi italiani di linguistica teorica ed applicata, 31, 2, p. 215-225.

Van Hecke, Tine (2007), « L’italien andare a + infinitif au carrefour de la modalité-aspectualité-temporalité », in Alexandra Cuni / Coman Lupu / Liliane Tasmowski (ed.), Studii de lingvistic i filologie romanic . Hommages offerts à Sanda Reinheimer Rîpeanu, Bucure ti, Editura Universit ii din Bucure ti, p. 564-571.

Vincent, Nigel / Delia Bentley (1995), “Conditional and subjunctive in Italian and Sicilian: A case study in the province of Palermo”, in Anna Giacalone Ramat / Grazia Crocco (ed.), From Pragmatics to Syntax: Modality in second language acquisition, Galeas, Tubingen, Narr, p. 11-29.

VII. LIMBA ROMÂN

Academia Român (19632), Gramatica limbii române (GA/GLR), vol. II, Bucure ti, Editura Academiei Republicii Populare Române.

--------, Al. Rosetti (redactor responsabil), (1969), Istoria limbii române, vol. II (ILR II): A. Latina dun rean , B. Româna comun , C. Influen e, Bucure ti, Editura Academiei Republicii Populare Române,

-------- / Institutul de Lingvistic ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (2005), Gramatica Limbii Române (GALR), vol. I: Cuvântul, vol. II: Enun ul, Bucure ti, Editura Academiei Române.

Avram, Mioara (1960), Evolu ia subordon rii circumstan iale cu elemente conjunc ionale în limba român , Bucure ti, Editura Academiei Republicii Populare Române.

-------- (1976), ,,Condi ionalul cu valoare de indicativ trecut în texte vechi române ti”, in Studii i Cercet ri Lingvistice, 4-XXVII, p. 353-358.

-------- (1986/1997), Gramatica pentru to i, Bucure ti, Editura Academiei Republicii Socialiste România/Editura Humanitas.

B descu, Ilona (2009), Limba român veche. Privire sintetic i texte, Craiova, Editura Universit ii din Craiova.


294

Becker, Martin (2010), “Mood in Rumanian”, in Björn Rothstein / Rolf Thieroff (ed.), Mood in the Languages of the Europe, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p. 251-272.

Bugeanu, Dan (1970), „Formarea condi ionalului în limba român ”, in Studii i cercet ri lingvistice, 21, p. 543-563.

Berceanu, B., B. (1971), Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Bucure ti, Editura tiin ific .

Berea-G geanu, Elena (1974), ,,Forme verbale de viitor cu auxiliarul a fi în limba român ”, in Limba român , XXIII, 2, p. 98-111.

-------- (1979), Viitorul în limba român , tez sus inut în cadrul Universit ii din Bucure ti, 1978, multiplicat la Tipografia Universit ii din Bucure ti.

Bîrlea, R.-M. (2003), Le futur épistémique en roumain, Bucure ti, Editura „Grai i suflet – Cultura Na ional ”.

Byck, J. / Al. Rosetti (1954), Gramatica limbii române, Bucure ti, Editura Univers. C l ra u, Cristina (1987), Timp, mod, aspect în limba român în secolele al XVI-lea – al

XVIII-lea, Bucure ti, Tipografia Universit ii din Bucure ti. Corche , Cristina (2010), “The Future between Mood / Modality and Tense”, in Studia

Universitatis Babe -Bolyai. Philologia, 55, 4, p. 195-206. -------- / Diana Roman (2011), „Observations on the regenerative capacity of grammatical

structures: the Romanian present presumptive”, in Tomi Ciulei / Cristian Sandache, Antonio Sandu (ed.), Logos, Universalitate, Mentalitate, Educa ie, Noutate. Sec iunea Filosofie i tiin e Umaniste / Logos Universality Mentality Education Novelty. Section: Philosophy and Humanistic Sciences, vol. 1, Ia i, Editura Lumen, p. 309-324.

Coene, Martine / Liliane Tasmowski (2006), “On the Balkan-Slavic origins of the Romanian conditional”, in Revue Roumaine de Linguistique 51, 2, p. 321–340.

Coteanu, Ion (1981), Structura i evolu ia limbii române (De la origini pân la 1860), Bucure ti, Editura Academiei Republicii Socialiste România.

Densu ianu, Ovid (1961), Istoria limbii române, 2 vol. Bucure ti, Editura tiin ific . D’Hulst Yves / Martine Coene / Larisa Avram / Liliane Tasmowski (2003), “Verbal

morphology and tense anchoring in Romanian”, in Guéron Jaqueline / Liliane Tasmowski (ed.), Tense and point of view, Paris, Université Paris X, p. 167-184.

D’Hulst, Yves / Martine Coene / Larisa Avram (2004), “Syncretic and analytic tenses in Romanian. The Balkan setting of Romance”, in Olga Mišeska Tomi (ed.), Balkan Syntax and Semantics, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p. 355-376.

Dimitrescu, Fl. / V. Pamfil / E. erban-Barboric / M. Cvasnîi / M. Theodorescu / C. C l ra u / M. Marta / E. Toma / L. Rux ndoiu (1978), Istoria limbii române. Fonetic , Morfosintax , Lexic, Bucure ti, Editura Didactic i Pedagogic .

Dimitriu, C. (1999), Tratat de gramatic a limbii române. I, Morfologia, Ia i, Institutul European.

Drago , Elena (1995), Elemente de sintax istoric româneasc , Bucure ti, Editura Didactic i Pedagogic R. A.

Dra oveanu, D. D. (1997), Teze i antiteze în sintaxa limbii române, Cluj, Clusium. Edelstein, Frieda (1966), ,,Perifraze verbale formate din a fi i gerunziul verbului de

conjungat în limba român ”, in Cercet ri lingvistice, XI, 2, p. 253-262. Elson, Mark (1992), “A Latin Source for the Conditional Auxiliary in Romanian”, in

Zeitschrift für romanische Philologie, 108, 5-6, p. 360–375.


295

Florea, Vladimir (1980), «Existe-t-il un mode présomptif en roumain?», in A. Joly / W. H. Hirtle (ed.), Langage et psychomécanique du langage. Etudes dédiées à Roch Valin, Presses Universitaires de Lille / Presses de l’Université Laval – Québec, p. 326 – 333.

Ganea, Alina / Anca Gâ (2008), „Ilustr ri ale categoriei eviden ialit ii în limba româncontemporan ”, in D. Bejan / V. Lucatelli / O. Cenac (ed.), Lexic comun, lexic specializat. Actele conferin ei interna ionale, Gala i, 17-18 septembrie, Analele Universit ii “Dun rea de Jos”, XXIV, 1, 1, p. 263 – 271.

G it naru, t. (1998), „Structurile prezumtive în limba român ”, in Limba român , XLVII, 5–6, p. 325–335.

Gherasim, Paula (1997), Semiotica modalit ilor. O analiz contrastiv româno-francez , Ia i, Casa Editorial “Demiurg”.

Graur, Alexandru (1956), ,,Pentru o sintax a propozi iilor principale”, in Studii de Gramatic , vol. I, Bucure ti, Editura Academiei Republicii Populare Române, p. 127-221.

-------- (1968), Tendin ele actuale ale limbii române, Bucure ti, Editura tiin ific . Gu u, Valeria (1956), „Semiauxiliarele de mod”, in Studii de Gramatic , vol. I, Bucure ti,

Editura Academiei Republicii Populare Române, p. 58-81. Gu u Romalo, V. (1968 / 2005a), « Le futur en roumain aux XVIe–XVIIIe siècles », in

Revue Roumaine de Linguistique, XIII, 5, p. 427–431; reluat în limba român în Gu u Romalo, V. (2005a), Aspecte ale evolu iei limbii române, Bucure ti, Humanitas Educa ional, p. 152–155.

-------- (2005b), Aspecte ale evolu iei limbii române, Bucure ti, Editura Humanitas Educa ional.

Iliescu, Maria (1999), « Pour un statut sémantique et syntaxique du ‘présomptif’ roumain », in Rosanna Brusegan / Michele A. Cortelazz (ed.), Omaggio a Lorenzo Renzi, Roma, ESEDRA Ed., p. 97-112.

-------- (2000), « Grammaticalisation et modalités en roumain: le futur déïctique et épistémique », in M. Coene / W. de Mulder / P. Dendale / Y. D’Hulst (ed.), Traiani Augusti Vestigia Pressa Sequamur. Studia Linguistica in Honorem Lilianae Tasmowski, Padova, Unipress, p. 429-441.

Ionescu, Alice (2013), « Marqueurs évidentiels dans la presse écrite roumaine », in Casanova Herrero, Emili / Calvo Rigual, Cesareo (ed.), Actas del XXVI Congreso Internacional de Lingüística y de Filología Románicas [Proceedings of the 26th International Congress of Romance Linguistics and Philology], 6–11 septiembre 2010, Valencia, Berlin, W. de Gruyter, vol. VI, p. 525-532.

Iordan, Iorgu / Valeria Gu u-Romalo / Alexandru Niculescu (1967), Structura morfologica limbii române contemporane, Bucure ti, Editura tiin ific .

Iordan, Iorgu (1975), Stilistica limbii române, Bucure ti, Editura tiin ific . Irimia, Dumitru (1976), Structura gramatical a limbii române. Verbul, Ia i, Editura

Junimea. -------- (20083): Gramatica limbii române. Morfologie, sintax , Ia i, Polirom. Irimia, Monica-Alexandra (2009), “Romanian Evidentials”, in Proceedings of the 32nd

Annual Penn Linguistics Colloquium. University of Pennsylvania Working Papers in Linguistics, vol. 15, 1, Pennsylvania, Penn Linguistics Club, p. 105-114 i in Internet: http://repository.upenn.edu/pwpl/vol15/iss1/13.

-------- (2010), “Some remarks on the evidential nature of the Romanian presumptive”, in Reineke Bok-Bennema / Brigitte Kampers-Manhe / Bart Hollebrandse (ed.),


296

Romance Languages and Linguistic Theory 2008: Selected papers from 'Going Romance' Groningen 2008, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamin Publishing Company, p. 125–144.

Iv nescu, Gheorghe (1980), Istoria limbii române, Ia i, Editura Junimea. Livescu, Michaela (2008) « Histoire interne du roumain: morphosyntaxe et syntaxe /

Interne Sprachgeschichte des Rumänischen: Morphosyntax und Syntax”, in Gerhard Ernst / Martin-Dietrich Gle gen / Christian Schmitt / Wolfgang Schweickard (eds.), Histoire linguistique de la Romania / Romanische Sprachgeschichte, Berlin/New York, Walter de Gruyter, vol. 3, p. 2646 -2692.

Manoliu-Manea, Maria (1993), „Valori narative ale timpurilor trecute în Cronicile moldovene ti”, in Gramatic , pragmasemantic i discurs, Bucure ti, Editura Litera, p. 224-238.

Nevaci, Manuela / Aida Todi (2009), “The grammaticalization of perfect auxiliaries in Romanian. Historical and dialectal aspects”, in Revue Roumaine de Linguistique, 54, 1-2, p. 137-150.

Niculescu, Dana (2011), “The grammaticalization of the future tense forms in 16th century Romanian”, in Revue Roumaine de Linguistique, 56, 4, p. 421-440.

Pan -Dindelegan, Gabriela (1973), Sintaxa limbii române. Partea I, Sintaxa grupului verbal, Bucure ti, Tipografia Universit ii din Bucure ti.

-------- (19942), Teorie i analiz gramatical , Bucure ti, Editura Coresi. Pop, Liana, 1984, „Prezumptiv i presupozi ie”, in Limba român , 33, 2, p. 142-148. Pop, Mirela (2003), « Formes modales et valeurs épistémiques dans les textes de presse »,

in Buletinul tiin ific al Universit ii « Politehnica » din Timi oara, tomul 2 (2), Seria Limbi moderne, p. 19-26.

-------- (2010), « Une perspective énonciative sur la traduction en roumain des modalités: le cas des épistémiques », in RIELMA - Revue Internationale d’Études en Langues Modernes Appliquées, 3, p. 351-360.

Popescu, Cecilia Mihaela (în curs de publicare), Exprimarea ‘poten ialului’ i a ‘irealului’în latin , francez i român . Tez de doctorat, sus inut la data de 08.11.2006 (Popescu 2006).

-------- (2009), « La grammaticalisation du présomptif en roumain », in Revue Roumaine de Linguistique, 54, 1-2, p. 151-160.

-------- (2012a), « Le futur, le présomptif et le conditionnel dans le système verbal du roumain. Hypothèses et hypostases”, in Zafiu, Rodica / Adina Dragomirescu / Alexandru Nicolae (ed.), LIMBA ROMÂN : DIREC II ACTUALE ÎN CERCETAREA LINGVISTIC (I): Gramatic . Fonetic i fonologie. Istoria limbii române, filologie. Actele celui de al 11-lea COLOCVIU INTERNA IONAL AL DEPARTAMENTULUI DE LINGVISTIC . (Bucure ti, 9−10 decembrie 2011), Bucure ti, Editura Universit ii din Bucure ti, p. 199- 208.

-------- (2012b), « Le futur des langues romanes: usages temporels et/ou usages modaux? », in Analele Universit ii din Craiova. Seria tiin e Filologice. Lingvistic , Anul XXXIV, nr. 1-2, p. 226-238,

-------- (2012c), „Exprimarea <viitorului în trecut> în limba român contemporan ”, in Quaestiones Romanicae, Lucr rile Colocviului Interna ional Comunicare i culturîn Romania european (edi ia I / 15-16 iunie 2012)/Papers of the International Colloquium Communication and Culture in Romance Europe (First Edition / 15th -16th of June 2012), Szeged, Jatepress, p. 445-454.


297

-------- (2013), « Conditionnel ou futur dans le passé? L’histoire d’un marqueur de relation anaphorique », in Zeitschrift für französische Sprache und Literatur (ZfSL), vol. 123, nr. 1/2013, Berlin, Franz Steiner Verlag, Wiesbaden GMBH, p. 12-32.

Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (1994a), „Om tr i i om vedea”, in Revue Roumaine de Linguistique, 29, 2, p.179-197.

-------- (1994b), „Ce-o fi o fi”, in Revue Roumaine de Linguistique, 29, 5-6, p. 511-527. -------- (2000), « Le présomptif roumain: Marqueur évidentiel et épistémique », in M.

Coene / W. De Mulder / P. Dendale / Y. D’Hulst (ed.), Traiani Augusti vestigia pressa sequamur: studia linguistica in honorem Lilianae Tasmowski, Padova, Unipress, p. 481–491.

Rosetti, Alexandru (1986), Istoria limbii române. De la origini pân la începutul secolului al XVII-lea, Bucure ti, Editura tiin ific i Enciclopedic (edi ie definitiv ).

-------- / B. Cazacu / Liviu Onu (19712), Istoria limbii române literare, vol. I. De la origini pân la începutul secolului al XIX-lea, Bucure ti, Editura Minerva.

Scripnic Gabriela / Anca Gâ (2009), “Reportative evidentials in the Romanian written media discourse”, in Interstudia (Revista Centrului Interdisciplinar de Studiu al Formelor Discursive Contemporane Interstud), 3, Section 1: Language, Discourse, Society, p. 60-71.

Skårup, Povl (1982), « Les conditionnels du vieux daco-roumain », Prépublication du Romansk Institut, 78, p. 3-59.

Slave, Elena (1957), „Prezumtivul”, in Studii de gramatic , 2, p. 53-61. Soare Negoi , Elena (2009), « Aspect de la modalité épistémique en roumain et en

français », in Studii i cercet ri lingvistice, LX, 2, p. 215-231. Squartini, Mario (2005), “L’evidenzialità in rumeno e nelle altre lingue romanze”, in

Zeitschrift für romanische Philologie, 121, 2, p. 246–268. Tasmowski, Liliane / Viara Bourova (2005), « La formation du conditionnel en ancien

roumain », in M. Coene (ed.), On space and time in language, Cluj, Editura Clusium, p. 333-352.

Tiktin, H. (1904), “Die Bildung des Rumänischen Konditionalis”, in Zeitschrift für romanische Philologie, 28, p. 691–704.

Timoc-Bardy, Romana (2009), « Le futur roumain. Temps ? Modalité ? », in Faits de langues, 33, Paris, Ophrys, p. 139-148.

Titova, V. P. (1959), „O problem litigioas a morfologiei istorice române ti (Originea condi ionalului)”, in Studii i cercet ri lingvistice, 10, p. 561-571.

Todi, Aida (2001), Elemente de sintax româneasc veche, Pite ti, Editura Paralela 45. Topoliceanu, Harieta (2010), “Italiano e rumeno a confronto: modi e tempi verbali usati

nelle dipendenti ipotetiche”, in Doina Spi /Claudia T rn uceanu, GALAPRO sau Despre intercomprehensiune în limbi romanice. Actele seminarului desf urat în cadrul proiectului transversal Langues «Formare de formatori pentru intercomprehensiune în limbi romanice » Ia i, 22-24 octombrie 2009, Ia i, Editura Universit ii „A. I. Cuza” din Ia i, p. 179-194.

Topor, Mihaela (2007), “Inferencias y mecanismos de expresión en rumano”, in Verba hispanica: anuario del Departamento de la Lengua y Literatura Españolas de la Facultad de Filosofía y Letras de la Universidad de Ljubljana, 15, 2, p. 151-166.

Tu escu, Mariana (2007), « Le ‘probable’ et le ‘possible’, valeurs modales prototypiques dans les langues romanes? », in Alexandra Cuni / Coman Lupu / Liliane Tasmowski (ed.), Studii de lingvistic i filologie romanic . Hommages offerts à


298

Sanda Reinheimer Rîpeanu, Bucure ti, Editura Universit ii din Bucure ti, p. 559-563.

âra, George Bogdan (2009), „Viitorul cu a avea în traducerile textelor sacre”, in Text i discurs religios, vol. I, Ia i, Editura Universit ii „Alexandru Ioan Cuza”, p. 147-154.

Vlad, Daciana (2004), « Equivalents roumains du conditionnel français », in Studia Universitatis Babe -Bolyai, Studia Philologia, 3, p. 79-86.

Zafiu, Rodica (2002), „Eviden ialitatea în limba românä actual ”, in Gabriela PanDindelegan (ed.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Bucure ti, Editura Universit ii din Bucure ti, p. 127-144.

-------- (2009), „Interpret ri gramaticale ale prezumptivului”, in R. Zafiu / B. Croitor / A.-M. Mihail (ed.), Studii de gramatic . Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Gu u Romalo, Bucure ti, Editura Univerit ii din Bucure ti, p. 289-305.

SIGLE I ABREVIERI

1, 2, 3 = persoana întâi, persoana a 2-a, persoana a 3-a

AF = Ancien Français aprox. = aproximativ cap. = capitol Cap. = Capital, jurnal de informa ie

economic i financiarcat. = limba catalanCC2 = Coresi, Evanghelia cu înv turcf. = confer, compar cu cit. = cita ional (COND cit. = condi ional

cita ional) COND= condi ional (paradigma verbal ) CondG = forma prezumptiv a COND,

de tipul a fi cântând CONJ = conjunctiv ConjG = forma prezumptiv a CONJ, de

tipul s fi cântând Ct = Cotidianul, cotidian informativ CT = Coresi, Tetraevanghelul (edi ie

Florica Dimitrescu) DD = discurs direct DIL = discurs indirect liber DIR = discurs (indirect) raportat DSL = Dic ionar de tiin e ale limbii

(Angela Bidu - Vr nceanu, coordonator)

E = subiectul vorbitor, enun iatorul e1, e2 = enun ul1, enun ul2 e.n. = era noastret al. = et alii EVZ = Evenimentul zilei, cotidian

informativ FdP = futur dans le/du passé fr. = limba francezFoi = V-Tipul-2: oi cânta etc. FoiP = structura prezumptiv voi fi

cântat (cu referire la [TRECUT]) FoiG = structura prezumptiv de tipul: (v)oi fi cântând etc. Frantext = Baza de texte FRANTEXT,

http://atilf.atilf.fr/frantext.htm GA/GLR = Gramatica Academiei /

Gramatica limbii române 1963

GALR, I = Gramatica actual a limbii române, vol. 1

GALR, II = Gramatica actual a limbii române, vol. 2

Gd = Gândul, cotidian informativ GER = gerunziu HI = topic HABERE + infinitivi.e. = id estIH = topic infinitiv + HABEREILR = Istoria limbii române (Editura

Academiei). ind. = indicativ INF/inf. = infinitiv it. = limba italianî.e.n. = înaintea erei noastre L = locutor L0 = locutorul enun iator L1 = locutorul sursm0 = « monde actuel », i.e., realitatea/lumea locutorului MF = Moyen Français n. = notnr. = num rul Infer. = inferen / inferen ial IR = ireal port. = limba portughezPO = Palia de la Or tie POT = poten ial p = proces /predica ieperf.= perfect pV/COND = predica ie la viitor/condi ional R = punct/interval/instan referen ial( ) RAE = Real Academia Española, Nueva

Gramática de la Lengua Española, Manual

RL = România liber , cotidian informativ

rom. = limba român S/T0 = momentul situa iei de comunicare sec. = secol si/dac p ….q = sistem ipotetic explicit

format din protaza si/dac p i apodoza q

Sit0 = situa ia de comunicaresp. = limba spaniol


300

subcap. = subcapitol V = viitor (paradigma verbal ) vs. = versus v. = vezi VT = viitor în trecut www. = [exemplu extras din] Internet

[>] = care a condus la SAU posterior fade

[<] = care provine din SAU anterior fade

[ ] = reunit, confruntat cu * = enun incorect gramatical sau

semantic

INDEX RERUM

act ~ de limbaj, 46, 51, 88, 99

~ dubitativ, 36, 39, 108 ~ ilocu ionar, 53, 166 ~ atenuativ, 7, 27, 35, 45, 53, 55, 76, 77,

79, 80, 81, 83, 137, 215, 218, 253, 267 Aktionsart, 52, 110, 111, 118 aller + infinitiv, 19, 96, 201, 208, 209, 210,

211, 212, 213, 214, 216, 228 anaforic, 36, 61, 65, 66, 74, 84, 101, 138,

141, 145, 146, 149, 154, 155, 158, 165 andare a + infinitiv, 19, 209, 228 apodoz , 29, 54, 56, 77, 210, 234, 299 aspect ~ extensiv, 172, 173 ~ durativ, 111, 118 ~ iminent, 20, 157, 162, 210, 228 ~ infectum, 190, 205 ~ global, 171, 173, 174 ~ perfectiv, 203 ~ perfectum, 205, 248, 249 ~ progresiv, 171 ~ secant, 171, 174 ~ tensiv, 172, 173 a , ai, ar + fi + gerunziul, 174 atitudinea locutorului, 46, 48, 50, 51, 53, 88,

99, 100 avea s , 9, 24, 27, 32, 35, 37, 38, 65, 66, 69,

138, 139, 157, 158, 159, 162, 163, 165, 173, 191, 195, 196, 214, 247

avere da + infinitiv, 20 ax temporal , 43, 47, 61, 67, 80, 83, 89,

145, 146, 147, 152, 155, 159, 161, 165, 166

cantar hé, 220, 223 CANTARE HABEO, 16, 17, 18, 23, 196, 197,

198, 201, 218, 224 caracter paradigmatic, 12, 200 clitice, 18, 19, 218 condi ional, 8, 9, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22,

23, 27, 28, 32, 33, 34, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 45, 49, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 83, 84, 89, 91, 95, 101, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109, 114, 115, 116, 117, 123, 137, 138, 139, 140, 142, 143, 144, 145, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 159, 162, 163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 173,

174, 175, 176, 177, 178, 180, 181, 182, 183, 184, 187, 188, 189, 192, 195, 198, 199, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 207, 213, 215, 216, 219, 226, 227, 232, 236, 245, 246, 247, 252, 263, 283, 299

~ ipotetic, 7, 77 ~ jurnalistic, 9, 35, 75, 97, 162, 175, 176,

177, 178, 181, 182 ~ sintetic, 249, 250

conjunctiv, 22, 77, 78, 91, 154, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 165, 190, 193, 203, 204, 221, 226, 232, 233, 234, 236, 237, 238, 245, 251, 299

consecutio temporum, 67, 125, 141, 156, 166, 262, 266

context discursiv, 23, 28, 36, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 49, 51, 52, 56, 70, 72, 77, 78, 79, 83, 87, 88, 89, 91, 94, 96, 98, 109, 113, 137, 138, 141, 146, 153, 162, 167, 175, 178, 182, 183, 184, 187, 193, 213, 219, 221, 238, 240

con inut propozi ional, 46, 50, 81, 83, 88, 98, 100, 152, 169, 171, 172, 174, 175, 176, 181, 184

Cronica lui Fredegarius, 197 deber + infinitiv, 93, 223 deber de + infinitiv, 221, 222 deictic, 14, 23, 32, 35, 36, 47, 60, 61, 63, 65,

89, 90, 93, 109, 124, 125, 138, 139, 140, 141, 142, 146, 156, 157, 158, 160, 161, 163, 164, 165, 166, 210, 222, 223, 225, 228, 229,233, 235, 239, 241, 244 270

deontic, 20, 92, 94, 190, 193, 194, 196, 199, 216, 221, 223, 229, 235

dep it, 14, 62, 65, 74, 84, 115, 137, 138, 165

devoirEPISTEMIC + infinitiv, 209, 215, 216 distan atitudinal , 54, 81, 83, 165, 171,

172, 174, 184 dovere + infinitiv, 8, 20, 120, 121, 154, 224,

230 enun , 52, 54, 58, 59, 72, 75, 81, 83, 95, 96,

98, 100, 101, 108, 116, 118, 120, 123, 144, 154, 161, 173, 175, 210, 226, 228, 231, 300

enun are, 33, 36, 46, 51, 53, 54, 56, 61, 62, 67, 69, 76, 77, 78, 79, 80, 88, 89, 144, 145, 146, 147, 148, 149, 150, 153, 154, 158, 166, 171, 175, 224

enun iator, 93, 144, 159, 164, 165, 171, 181


302

epistemic, 8, 9, 13, 28, 51, 52, 55, 93, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 107, 108, 112, 116, 117, 118, 119, 120, 121, 123, 124, 125, 135, 137, 162, 169, 176, 177, 178, 183, 216, 218, 223, 269, 272, 279, 286

eventualitate, 26, 27, 33, 63, 70, 71, 167, 237 eviden ialitate, 9, 101, 175, 178, 182 ~ cita ional , 9, 69, 74, 75, 76, 81, 137,

138, 155, 156, 165, 167, 168, 175, 178, 182, 227

FoiG, 8, 22, 25, 56, 124, 125, 126, 127, 131, 133, 164, 165, 169, 170, 171, 174, 178, 233, 237, 238, 239, 240, 299

forme en –roi(e), 253, 254, 255, 256, 257, 258, 259, 260, 261, 262, 263, 264, 265, 266, 267, 268

for ilocu ionar , 145, 146, 214 francez , 2, 8, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18,

19, 20, 23, 27, 28, 32, 33, 35, 36, 37, 38, 40, 41, 45, 47, 48, 52, 53, 56, 57, 58, 59, 60, 62, 64, 65, 66, 68, 72, 73, 74, 77, 78, 79, 81, 89, 90, 91, 95, 96, 98, 99, 101, 103, 107, 109, 110, 112, 113, 116, 117, 118, 120, 124, 125, 135, 137, 138, 139, 140, 142, 147, 148, 149, 150, 152, 153, 154, 159, 162, 164, 165, 166, 167, 169, 174, 175, 176, 177, 178, 184, 188, 192, 197, 198, 199, 201, 205, 206, 207, 208, 209, 212, 214, 216, 217, 218, 227, 228, 247, 252, 295, 296, 299

grad ~ de certitudine, 48, 51, 74, 90, 100, 144 ~ de fuziune, 12, 200 gramaticalizare, 12, 13, 16, 18, 21, 23, 164,

170, 177, 184, 187, 189, 194, 200, 201, 205, 206, 207, 217, 218, 224, 227, 229, 231, 235, 237, 238

haber de + infinitiv, 222, 223, 229, 230 hay que, 222 inactual, 59, 60, 65, 84, 106, 137, 138, 152,

165 incertitudine, 43, 129, 157, 169, 173, 175,

239, 240, 241 inferen , 36, 50, 51, 56, 62, 73, 74, 76, 99,

101, 103, 106, 115, 165, 168, 175, 216, 226, 237

~ abductiv , 107, 122, 130, 131 ~ deductiv , 107, 122, 130 integritate, 12, 200 ireal, 29, 33, 35, 40, 64, 72, 76, 77, 78, 83,

137, 143, 169, 172, 217, 258, 259, 260, 299

ir a + infinitiv, 217, 221, 224, 228

italian , 8, 9, 10, 12, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 23, 27, 28, 32, 33, 35, 36, 39, 40, 41, 56, 57, 58, 60, 64, 65, 66, 67, 68, 73, 74, 77, 81, 89, 90, 91, 112, 114, 117, 118, 119, 124, 125, 135, 138, 139, 140, 148, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 160, 165, 166, 167, 174, 184, 188, 192, 198, 205, 208, 209, 215, 223, 224, 226, 227, 229, 247, 292, 299

Jur mintele de la Strasbourg, 198, 209 latin , 2, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 20, 187, 188,

189, 190, 191, 193, 197, 205, 215, 218, 224, 231, 232, 238, 241, 250, 274, 275, 276, 296

locutor, 13, 26, 48, 50, 51, 70, 75, 80, 81, 82, 83, 90, 92, 95, 97, 98, 99, 100, 108, 111, 144, 146, 160, 170, 176, 197, 299

modalitate, 36, 40, 41, 44, 55, 56, 61, 64, 65, 74, 87, 92, 98, 99, 107, 112, 120, 137, 142, 151, 152, 153, 154, 164, 165, 175, 191, 196, 208, 240, 252

~ deliberativ , 33 ~ epistemic , 9, 175

modalizare de re, 69, 167 momentul ~ evenimentului, 110, 214 ~ vorbirii, 44, 111, 141 necesitate, 159, 190, 191, 193, 194, 196, 215,

216, 229, 231, 234, 235, 238, 241 nivel

~ ilocu ionar, 47, 62, 77, 88, 93 ~ interlingvistic, 27, 36, 41, 60, 63, 95 ~ intralingvistic, 7, 13, 23, 36, 41, 42, 58,

60, 95, 137, 139 ~ transfrastic, 129 ~ saussurian langue, 41, 56, 139, 184 non ~ deictic, 44, 152 ~ actual, 20, 59, 62 obiectivitate, 11, 12, 15, 35, 48, 49, 50, 63,

68, 69, 84, 138, 152, 154, 160, 165, 166 obligativitate, 71, 191, 220, 239 operator modal, 50, 177 ordine IH, 195 Palia de la Or tie, 60, 233, 238, 255, 299 par défaut, 42, 45, 66, 122, 255, 257 perspectiv ~ aspectuo-temporal , 58 ~ modal , 58 ~ polifonic , 58 portughez , 16, 17, 18, 19, 21, 32, 36, 38, 60,

66, 139, 192, 197, 198, 208, 212, 299 posibilitatea de selec ie, 12, 200, 238


303

posibilul neutru, 52, 116, 144 poten ial, 8, 29, 40, 63, 64, 70, 71, 72, 73, 74,

75, 76, 77, 78, 83, 98, 100, 102, 107, 108, 114, 115, 117, 118, 123, 124, 137, 138, 152, 167, 168, 169, 210, 240, 243, 244, 258, 259, 260, 299

pouvoir + infinitiv, 20 predic ie, 24, 44, 48, 90, 159, 160, 231 premis , 14, 130, 238 previziune, 42, 47, 51, 89, 228, 230 prezumptiv, 10, 22, 23, 25, 28, 35, 56, 95,

124, 126, 168, 169, 171, 174, 178, 184, 230, 235, 236, 237, 238, 241, 242, 243, 244

probabilitate, 27, 30, 45, 50, 75, 88, 95, 100, 101, 109, 110, 112, 113, 114, 117, 157, 161, 220, 222, 225, 235

probablement, 50, 74, 75, 96, 97, 99, 100, 144, 146, 209, 235, 258, 265, 266, 267, 268

prospectiv, 42, 43, 45, 88, 92, 195 protaz , 26, 27, 29, 33, 54, 55, 56, 62, 76, 79,

132, 169, 243 punct/interval de reper, 59, 61, 62, 67, 76, 77,

84, 137, 138, 145, 146, 147, 154, 164, 168, 201

reanalizare, 205, 207, 246 reevaluare, 47, 54, 56, 62, 88 referen ial, 47, 48, 67, 80, 89, 90, 99, 101,

117, 146, 171, 181, 241, 299 regramatizare, 61, 63, 65, 147, 205, 206, 207,

208, 209, 214, 216, 217, 218, 223, 224, 227, 231, 238, 239, 241, 244, 245, 246, 252

Reichenbach, 141 rela ia ~ logic , 46, 88 ~ de dependen , 48 ~ modalo-aspectuo-temporal , 12, 174 sard , 192, 229, 231 si/dac p, 55, 58, 77, 78, 83, 299 spaniol , 8, 9, 10, 12, 14, 16, 17, 18, 19, 20,

23, 27, 28, 32, 33, 35, 36, 38, 39, 40, 41, 56, 57, 58, 60, 61, 63, 65, 66, 68, 69, 71, 73, 74, 77, 78, 79, 81, 91, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 123, 125, 135, 138, 139, 140, 147, 148, 149, 150, 152, 153, 159, 166, 167, 174, 184, 188, 192, 197, 198, 199, 201, 205, 208, 217, 219, 222, 223, 224, 227, 228, 247, 276, 299

stare per + infinitiv, 19, 209, 228 structuri

~ explicite, 33, 71, 80, 119, 158 ~ implicite, 66, 68, 70, 80, 82, 119, 125,

154, 158 subiectivitate, 15, 35, 63, 68, 69, 79, 84, 138,

144, 145, 152, 154, 160, 165, 181 supozi ie, 27 45, 50, 73, 88, 95, 105, 114,

169, 178, 182, 231, 244 sursa informa iei, 51, 52, 53, 116, 175, 181 temporalitate, 40, 41, 44, 56, 61, 64, 87, 137,

152, 191, 208, 252 tengo que, 222 ulterioritate, 47, 49, 51, 55, 56, 59, 60, 61,

62, 66, 67, 70, 74, 76, 78, 84, 87, 88, 91, 93, 99, 101, 106, 115, 137, 144, 146, 147, 148, 150, 154, 155, 164, 166, 167

universul de cunoa tere, 51 utiliz ri ~ ilocu ionare, 13 ~ modale, 57, 60, 215 ~ temporale, 13, 41, 57, 60, 66, 220, 238 viitor, 8, 16, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 25, 27,

28, 30, 32, 33, 34, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 71, 72, 73, 74, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 103, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 120, 121, 123, 124, 125, 126, 131, 132, 135, 137, 138, 139, 140, 143, 144, 145, 146, 147, 148, 149, 152, 154, 156, 157, 158, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 174, 183, 184, 187, 188, 189, 190, 191, 192, 194, 195, 197, 198, 199, 200, 201, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, 210, 211, 212, 213, 214, 215, 216, 217, 218, 219, 220, 221, 222, 223, 224, 225, 226, 227, 228, 230, 231, 232, 233, 234, 235, 236, 237, 238, 239, 241, 242, 243, 244, 245, 273, 276, 277, 285, 291, 294, 295, 297, 299, 300

~ anterior, 17, 97, 232 ~ concesiv, 8, 25, 45, 52, 55, 73, 88, 116,

123 ~ conjectural, 14, 28, 35, 42, 45, 50, 72,

73, 88, 95, 96, 97, 99, 101, 103, 135, 136, 164

~ de indignare / injonctiv, 45, 198 ~ de modestie, 53 ~ de promisiune, 45 ~ epistemic, 50, 88 ~ gnomic, 45, 48, 94


304

~ ipotetic, 54, 88 ~ istoric, 8, 45, 49, 88, 91

~ în trecut, 7, 9, 14, 27, 32, 33, 35, 36, 37, 38, 58, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 91, 94, 137, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 184, 190, 194, 204, 214, 224, 230, 232, 300 ~ în trecut obiectiv, 154

~ în trecut subiectiv, 160 ~ predictiv, 7, 45, 47, 88, 89 ~ profetic, 45, 48, 90 ~ Tipul 1, 20, 21, 157, 158, 160, 161, 162,

163, 165, 170, 174, 184, 232, 235, 239, 241, 244

~ Tipul 2, 65, 157, 170, 174, 184, 233, 235, 241, 245

~ Tipul 3, 157, 161, 162, 163, 233, 234, 235

~ Tipul 4, 157, 161, 162, 163, 235

validare, 51, 99 valoare ~ modal , 27, 28, 37, 42, 61, 78, 95, 96,

97, 100, 108, 113, 119, 120, 128, 191, 209, 211, 220, 224, 230, 234, 238, 240, 242, 243

~ prototipic , 12 ~ secundar , 41 variabilitate ~ paradigmatic , 12, 200 ~ sintagmatic , 12, 200 verbe ~ dinamice, 110, 111

~ dinamice punctuale, 111 ~ non-dinamice, 110 ~ stative, 111, 118 ~ telice, 110 virtual, 34, 43, 59, 60, 84, 137, 144, 168, 190 volo + infinitiv, 229 VOLO CANTARE, 197, 201, 202, 241

9LLWRUXO üL FRQGL &LRQDOXO vQ OLPELOH URPDQLFH … · sus men ionate, ca unic autor (Gramatica...

Documents

Transcript of 9LLWRUXO üL FRQGL &LRQDOXO vQ OLPELOH URPDQLFH … · sus men ionate, ca unic autor (Gramatica...