Pilda celor poftiþi la cinã1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,ra o zi de sâmbãtã – sãrbãtoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntaºii fariseilor îl roagã sã ia cina în

casa lui. Mântuitorul rãspunde chemãrii ºi, luând seama cum ceilalþi invitaþi îºi alegeau locurile, foloseºte prilejul ºi-i povãþuieºte: “Când eºti chemat împreunã cu alþii la vreun ospãþ, nu te aºeza în locul cel dintâi, ca nu cumva sã fie chemat altul mai de cinste decât tine. ªi venind cel care te-a chemat pe tine ºi pe el, îþi va zice: Dã acestuia locul. Atunci, cu ruºine, te vei duce sã te aºezi pe locul cel mai de pe urmã… Tu aºazã-te în cel din urmã loc. ªi vãzându-te cel ce te-a chemat, sã-þi zicã: Prietene, mutã-te mai sus” (Luca 14, 7-9).

E

Cu grijã, Domnul previne ºi fereºte de calea dureroasã care te dã în jos, te prãvale. Dar de jos nu ai unde sã cazi; în schimb, ai unde sã urci – cu duhul.

ªi Domnul continuã: “Când faci prânz sau cinã, nu chema pe prietenii tãi, nici pe fraþii tãi, nici vecinii bogaþi (...). Cheamã pe sãraci, pe neputincioºi, pe ºchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, cã nu pot sã-þi rãsplãteascã. Þi se va rãsplãti la învierea drepþilor. Atunci, auzind unul din cei care ºedeau cu El la masã, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împãrãþia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însãºi prezenþa Domnului, era imaginea unei cine împreunã cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împãrãþiei. Ucenicii vor ºi spune mai târziu: “Noi am mâncat ºi am bãut împreunã cu El” (Fapte 10, 41).

Într-o asemenea atmosferã duhovniceascã, liturgicã, Mântuitorul rosteºte cunoscuta Pildã a celor chemaþi la cinã. ªi a zis:

“Un om oarecare a fãcut cinã mare ºi a chemat pe mulþi. ªi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sã spunã celor chemaþi: Veniþi, cã iatã toate sunt gata. Au început însã toþi, câte unul, sã-ºi cearã iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, þarinã am

113 decembrie 1998. Duminica a XXVIII-a dupã Rusalii.

2

cumpãrat ºi am nevoie sã ies ca s-o vãd; te rog iartã-mã! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpãrat ºi mã duc sã-i încerc; te rog iartã-mã. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat ºi de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stãpânului sãu acestea. ªi atunci, mâniindu-se, stãpânul casei a zis: Ieºi îndatã în pieþele ºi în uliþele cetãþii, ºi pe sãraci, ºi pe neputincioºi, ºi pe orbi, ºi pe ºchiopi adu-i aici. ªi a zis sluga: Doamne, s-a fãcut precum ai poruncit ºi tot mai este loc. ªi a zis stãpânul cãtre slugã: Ieºi la drumuri ºi la garduri ºi sileºte sã intre, ca sã mi se umple casa, cãci zic vouã: Nici unul din bãrbaþii aceia care au fost chemaþi nu va gusta din cina mea”.

Preaiubiþilor, aceasta este parabola. Mântuitorul a rostit-o în chip deosebit – atrag aceastã luare aminte. Cãci L-am auzit pe El vorbind, chemând la cinã, la Cinã împreunã cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, când a rostit: “Luaþi, mâncaþi, acesta este trupul Meu; beþi dintru acesta toþi, acesta este sângele Meu”. Adãugând: “Aceasta sã o faceþi întru pomenirea Mea”. Când Iisus rosteºte parabola aceasta, sã facem legãturã adâncã între cuvintele ei ºi Cina cea de Tainã.

El le-a vestit atunci celor de faþã: “Un om oarecare a fãcut cinã”. Omul care a fãcut cina este Dumnezeu. Mântuitorul aºa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfinþii Pãrinþi am înþeles cã se numea aºa fiind între oameni, fãcându-Se Om: iatã, Eu Om m-am fãcut pentru voi; ºi Eu ca Om, ca Dumnezeu ºi Om, fac cinã ºi vã chem la aceastã cinã, la aceastã împãrtãºire cu Mine; cina – darurile Lui, bunãtãþile acestui pãmânt al Lui, viaþa Lui însãºi. Chemaþii cei mulþi suntem noi. Toþi suntem chemaþi la acest ospãþ. Nu însã toþi ºi aleºi. Domnul va spune altcândva: “Mulþi chemaþi, puþini aleºi”. De ce? “Ales devine cel ce rãspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Aºa s-a petrecut ºi în parabolã. Chemaþi au fost mulþi. La ceasul cinei, dupã obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sã spunã celor poftiþi de mai înainte: “Veniþi, cã iatã toate sunt gata”. “Gata”, ca în zilele creaþiei. Pentru fiecare zi a creaþiei Sfânta Scripturã grãieºte: “ªi a vãzut Dumnezeu cã este bine, cã este frumos...”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate câte a fãcut ºi iatã, erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum, la pregãtirea acestei Cine, Domnul dã poruncã slujitorilor sã spunã celor chemaþi: “Veniþi cã iatã toate sunt gata”. Sunt cu desãvârºire gata; cãci, iatã, acum a venit “plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Sãu nãscut din femeie (din Fecioara-Maicã), nãscut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sã-i rãscumpere, ca sã dobândim înfierea”(Galateni 4; 4-5), sã dobândim darul înfierii divine; dar în cel mai real, concret fapt: cinând, mâncând cu El. ªi nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cinã, ci cu Trupul Lui: “Cã Tu eºti Cel ce aduci ºi Cel ce Te aduci, Cel ce primeºti ºi Cel ce Te împarþi, Hristoase Dumnezeule”, se roagã preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru cã de faþã este Cel prin Care Tatãl toate le-a fãcut; acum, Cel Care trup S-a fãcut de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã e de faþã ºi cheamã: “Veniþi la Cinã! Împãratul ne aºteaptã”, oferindu-ne Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, pâinea – “Trupul Meu care dã viaþã lumii”(Ioan 6, 51).

Cuvântul Ziditorului este numai da: “Veniþi la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afarã”. Fãptura Lui, omul, poate sã spunã ºi nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai rãului.

3

Unul din cei chemaþi i-a vorbit slujitorului despre þarina lui: “Tocmai am cumpãrat-o acum ºi am nevoie s-o vãd”; altul: “Cinci perechi de boi am cumpãrat ºi mã duc sã-i încerc”; în sfârºit, al treilea: “Femeie mi-am luat ºi de aceea nu pot veni”2. Împiedicau acestea prezenþa celor chemaþi la cinã? Sau nesocotea Ziditorul aceastã lume, a Lui? Nu, pentru cã “toate printr-Însul s-au fãcut” (Ioan 1, 3) ºi pe toate le iubeºte. Pãmântul îl numeºte doar “aºternut picioarelor Lui” (Matei 5, 35); boul ºi asinul Îi încãlzesc trupul în peºtera naºterii Lui, aceste vieþuitoare recunoscând în iesle pe Stãpânul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvânteazã nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: þarina, boii, familia, le cuprinde în grija ºi iubirea Lui divinã. Putea atunci stãpânul sã se mâhneascã ºi sã osândeascã pe cei ce I-au refuzat cinarea împreunã pentru cã iubeau ºi ei aceste fãpturi pe care El le-a zidit?

Dar iatã: þarina, boii, familia umanã; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsã lumea toatã. Aici este un adânc de înþelegere, negrãit. Anume: El cheamã la Cinã ºi Cina e împlinitã, e rânduitã, e gata, e fãcutã, dacã vreþi, din toate aceste categorii, din întreaga fãpturã, ºi pentru om. De aceea ºi în Apostolul care se citeºte astãzi (cu legãtura adâncã întotdeauna între Apostol ºi Evanghelie), vedem cã în Hristos “avem rãscumpãrarea prin sângele Lui, prin iertarea pãcatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevãzut, mai întâi nãscut decât toatã zidirea” (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Aºa cum Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au fãcut; ºi fãrã de El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut” (Ioan 1, 1-3).

Avem în aceastã parabolã a Mântuitorului participarea, pãrtãºia întregii creaþii. Deodatã, Cina ni se descoperã drept jertfa Lui. ªi iarãºi, citim mai departe în Apostolul de astãzi: “...întru El au fost fãcute toate, cele din ceruri ºi cele de pe pãmânt, cele vãzute ºi cele nevãzute, fie tronuri, fie domnii, fie începãtorii, fie stãpânii. Toate s-au fãcut prin El ºi pentru El. El este mai înainte decât toate ºi toate prin El sunt aºezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul nãscut din morþi, ca sã fie El cel dintâi întru toate. Cãci în El a binevoit Dumnezeu, sã sãlãºluiascã toatã plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toþi Tatãl vrea sã ne strãmute în împãrãþia Fiului iubirii Sale.

Deci în aceastã mãrturie sfântã toate sunt cuprinse – simþim ºi privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a fãcut” ºi ne cuprinde pe noi în Sine. Aici se dezvãluie taina întrupãrii Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele sãvârºite sunt fãcute, sunt create din nimic, iubiþilor, cãci zidind Dumnezeu lumea, fãptura, din nimic, El coboarã la ea, Se uneºte cu aceastã fãpturã, sã o îndumnezeiascã, sã o pãtrundã cu dumnezeirea Lui, sã nu o lase pradã nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredinþeazã dumnezeieºtii Pãrinþi, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare: ca noi, rãmânând numai în lumea creatã din nimic, despãrþindu-ne de Dumnezeu ºi de veºnicia Lui, sã tindem cãtre neant.

De aceea spunem în rugãciunile de searã: “Atotþiitorule, Cuvinte al Tatãlui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce eºti pãstor bun al oilor Tale! Nu mã da ispitei ºarpelui, nu mã lãsa în pofta satanei, odihneºte întru mine pururea, robul Tãu!...”. Rostul

2Privind rãspunsul celui de-al treilea, se cuvine ºtiut cã, în vremea aceea, femeile nu luau parte la asemenea ospeþe.

4

adânc al acestei rugãciuni este ca eu, cel muritor, sã simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru cã demonul – ºi îl simþim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevãzut ochilor noºtri. Dar ori de câte ori omul gândeºte numai trupeºte (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), în el se usucã parcã simþul nemuririi, al veºniciei, se usucã simþul credinþei în Cel Veºnic; ºi în boalã, în suferinþã, cade sub povara obsesivã a gândului morþii. Iatã, aceasta e ispita pãcatului! Dumnezeu ne cheamã spre viaþã, nu spre moarte.

Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vieþuitoarele, cel cu cãsãtoria – absenteazã de la Cinã. Refuzã, sub pretexte lumeºti, sã se uneascã cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a fãcut: ºi ogorul, ºi vieþuitoarele, ºi lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunãtate, acestei lumi, ziditã din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnã, harul Lui. Îl cheamã pe om la aceastã Cinã, adicã dumnezeiascã Împãrtãºanie; îl cheamã pentru a-l scoate din lumea morþii ºi a-l uni cu El; El Care uneºte cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea.

Se dezvãluie aici pãcatul din adânc al omului care se lasã “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, ºi mereu în istorie, trãim într-o lume desacralizatã, care uitã de El. Erau ºi atunci oameni “puþin credincioºi”. Dar astãzi?! S-a ºi întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, gãsi-va El oare credinþã pe pãmânt?” (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – ºi voiesc tot mai mult cei de azi – sã cineze fãrã Dumnezeu. La porunca biblicã “Din tot pomul din rai sã mãnânci...” (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieºte: “Prin aceste cuvinte socotesc cã a vrut Dumnezeu sã spunã: Suie-te prin toate fãpturile la Mine, Viaþa cea adevãratã”. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregãtit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sã nu pierdem acum din vedere acest gând ºi fapt: Cel Ce rosteºte parabola ascultatã de noi, Cel Ce cheamã: “Veniþi la Cinã...”, este Acelaºi Care la Cina cea de Tainã zice: “Luaþi, mâncaþi, acesta este trupul Meu… Beþi dintru acesta toþi, acesta este sângele Meu...”. Cina, masa aceasta divinã, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu ºi Om, Dumnezeu unit cu toatã fãptura Lui ºi, în chip sublim, cu omul.

Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu vieþuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fãrã Dumnezeu, fãrã Ziditorul lor. Doamne, Tu eºti acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp ºi departe în spaþiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea secularã a veacului acestuia. Le avem pe toate ºi Te-am uitat pe Tine; ºi fãrã Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fãrã Tine petrecem numai cu cele trecãtoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura ºi-n umbra morþii”. ªtim cã Tu ai zis: “Despãrþiþi de Mine nu puteþi face nimic”. În realitate, rãmânem cu acest “nimic”, cei zidiþi din nimic, din neant. De aceea ºi auzim nu o datã spunându-se, când cineva îºi dã obºtescul sfârºit: “cutare a trecut în nefiinþã” – în neant; am devenit filosofi ai neantului.

Dar ele, cele ale ogorului, vieþuitoarele, adâncul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Cãci dintru început Adam a fost chemat prin poruncã: “Poþi sã guºti din toþi pomii grãdinii”, cu înþelesul dat de Sfântul Ioan din Damasc: “Gustã din toate un singur fruct: viaþa Mea”. Nu le auzim noi cum strigã: “noi, omule, suntem pentru tine Împãrtãºanie, Euharistie. Nu mã întina cu depãrtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-mã, primeºte-mã ca pe un sfânt dar! Pentru cã din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigã ogorul – se aduce

5

pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigã via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împãrtãºaniei!”

ªi odatã cu glasul lor cheamã Hristos: M-am pogorât din cer, din veºnicie sã Mã unesc cu tine ºi cu cele aduse din nimic, din neant, ºi pândite de neant, ca sã le dau ºi sã vã dau eternitate; întâi de toate, þie, omule, care te rogi în fiecare searã: “Atotþiitorule, Cuvinte al Tatãlui, Tu singur fiind desãvârºit, Iisuse Hristoase, pentru multã milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tãu, ci odihneºte întru mine pururea, Cel ce eºti pãstor bun al oilor Tale. Nu mã da ispitei ºarpelui, nici nu mã lãsa în pofta satanei, cã sãmânþa putreziciunii este întru mine...”. Da, sãmânþa putreziciunii ºi a morþii, semãnatã de demon, prin care el vrea sã mã despartã de Tine, sã mã despartã de Viaþã. Pentru care iarãºi mã rog cãtre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viaþã: “Nepãtatã, neîntinatã, nestricatã, pururea Fecioarã, a lui Dumnezeu Mireasã, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curatã naºterea ta, ºi firea cea lepãdatã a neamului nostru cu cele cereºti o ai împreunat...” (din rugãciunile pentru Sfânta Împãrtãºanie). O, auziþi: firea fiecãruia dintre noi! Noi spunem adesea când ne vedem în slãbiciunea noastrã, în neputinþa noastrã trupeascã: “Doamne, sãmânþa putreziciunii este întru mine”. Deci, când te vezi în slãbiciune, guºti parcã sãmânþa putreziciunii. Când te vezi falnic ºi mãreþ, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. ªi într-un caz ºi în altul, despãrþit de Dumnezeu, eºti cãzut. Fie cã te sminteºte mãreþia, bãrbãþia, frumuseþea cuiva, fie cã te scârbeºte neputinþa, putreziciunea, care vezi cã e deja semãnatã de demon. Dar, dimpotrivã, când eºti cu El la Cinã, atunci te împãrtãºeºti. Fie cã e cuvântul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugãciunea (mai ales), în care vorbeºti cu Cel veºnic, fie Împãrtãºania. Pentru care ºi zice Canonul Sfintei Împãrtãºanii (când citim sã ne cutremurãm, sã avem teologia rugãciunii, gândirea rugãciunii!): “Pâine a vieþii veºnice sã-mi fie mie prea curat Trupul Tãu ºi prea scump sângele Tãu! Tãmãduieºte toate pãtimirile mele!”. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune în rugãciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul ºi sângele Tãu, mã luminezi ºi mã faci pãrtaº cu lumina. Strãluceºti în mine ºi mã faci pãrtaº dumnezeirii Tale, fãrã pizmuire (adicã Tu nu eºti pizmaº pe mine, Doamne)”.

Adicã omul rãmâne doar în lumea aceasta; unul lângã ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângã vieþuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fãrã Dumnezeu. Rãmâi în lumea morþii. Deºi toate dau cuvânt ºi slavã lui Dumnezeu. Simþi parcã întreaga fãpturã: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigã: “Eu sunt Împãrtãºanie! Eu sunt Euharistie!”. Cãci strigã lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea ºi o preface în trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos ºi din vin face sângele Sãu”. Toate strigã, toate mãrturisesc cã sunt Împãrtãºanie. Ele strigã, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastrã, viaþa noastrã. ªi, dimpotrivã, fãrã El, rãmânem în lumea morþii. Cãci Dumnezeu – ºi aici este taina – a creat lumea aceasta, dar ºi-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnã cu Dumnezeu. ªi El a devenit Mirele Bisericii (aºa Îl numeºte ºi Scriptura, ºi Biserica) spre a ne cununa Lui; ºi faptele acestea sunt logodnã a Împãrãþiei.

Aºadar – citim în Scripturã – a trimis stãpânul pe slugã: “Mergi în pieþe ºi în uliþele cetãþii, ºi cheamã-i pe ºchiopi, pe sãraci, pe lipsiþi, pe toþi”. ªi i-a adunat ºi a venit sluga spunând stãpânului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliþi ºi la

6

garduri (adicã la cei care, sãrmanii, se þineau de garduri ca sã poatã merge) ºi sileºte-i sã intre, sã mi se umple casa!”. ªi sluga i-a adunat.

Un cuvânt aici ne cere o judecatã ºi o înþelegere mai adâncã: “Sileºte-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneraþie nu-l numesc, tãlmãceºte acest cuvânt prin “forþeazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forþa pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naºte convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cauþionând chiar violenþa, care anuleazã voinþa, libertatea conºtiinþei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchiziþiei. ªi e ºtiut cã inchiziþa s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt ºi din Fecioara Maria” ºi aºa S-a fãcut Om; ºi a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însuºi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea ºi demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârºeºte un pãcat de neiertat”. ªi, unanim, Pãrinþii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârºeºte Dumnezeu: Nu-þi impune sã-L iubeºti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuanþã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã foloseºti forþa, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare: “Dacã i-ai luat virtuþii libertatea, i-ai luat esenþa”. În tinereþe, pe la douãzeci de ani, cugetam ºi eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieºte-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt ºi a libertãþii; numai aºa se câºtigã virtutea (care înseamnã bãrbãþie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).

Existã însã o “silire” pe care o accepþi de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul creºtin e o silire a firii”; ºi care te învaþã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãþia cerurilor se ia prin strãduinþã, ºi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãºirea din viaþa Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna ºi focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!

Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevãrului, în Duhul luminii ºi al iubirii divine este mãrturia adevãrului. Aceasta a însemnat porunca stãpânului: “Sileºte-i sã intre”. “Cãci adevãr zic vouã: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adicã nici unul din cei care au refuzat sã ia parte la cinã. Repet: în toatã fãptura e prezent Dumnezeu. Harul e legãtura de unire între lumea ziditã, creatã din nimic, ºi Cel Ce este Veºnicul Dumnezeu. ªi numai legãtura mea cu Dumnezeu mã înalþã, mã împãrtãºeºte pe mine de veºnicia Lui. ªi aceastã legãturã, împãrtãºire de veºnicia Lui, eu o dobândesc prin rugãciune (cãci eu mã rog Celui Veºnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vieþii veºnice) ºi prin dumnezeiasca Împãrtãºanie, prin participarea, pãrtãºia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu.

Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?”. ªi acest episcop mãrturiseºte cã i-au rãspuns chiar

7

demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartã el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul ºi darul pe care-l poartã creºtinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împãrtãºanie. Cei care se simt loviþi, bântuiþi de duhurile rele sã cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeieºti.

Toate cele trei categorii – ogorul, vieþuitoarele, omul – aºa le vede ºi le cere Mântuitorul: sã fie ca o ofrandã adusã lui Dumnezeu. Sã mã simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfã. Nu în sensul morþii, pentru cã jertfa nu e moarte; e moarte numai a rãului, a pãcatului. Altfel, adânc, moartea este inconºtientã; jertfa o sãvârºesc conºtient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e luminã, moartea este întuneric; jertfa e profeþie, viziune a viitorului, a învierii; profeþia morþii e groapa. Deci starea aceasta de jertfã, de oferire lui Dumnezeu – aºa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Þie Îþi aducem de toate ºi pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, ºi ogorul, ºi vieþuitoarele, ºi soþia sau soþul; dintru ale Tale, Þie Îþi aducem de toate ºi pentru toate – aceasta a vrut sã spunã dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e cititã astãzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, când creºtinii se spovedesc ºi se împãrtãºesc.

O pomenim astãzi, de asemenea, pe Sfânta Lucia; Lucia, care înseamnã luminã. Ce nume minunat! O micã parantezã: vedeþi, cuvântul lume, la noi, vine de la luminã. E un cuvânt latinesc, dar din latina noastrã popularã, de aici, venitã din sudul Dunãrii, unde s-a întins Imperiul Roman încã pe la anii 165, dupã o bãtãlie prin care a fost cuceritã Macedonia. ªi aceastã limbã latinã, popularã, am primit-o în sufletul nostru ºi am pecetluit-o cu duhul nostru. Dacã în Apusul latinofon lumea este el mondo (în spaniolã), il mondo (în italianã), sau le monde (în francezã), la noi nu vine de acolo; vine de la cuvântul lumen, care înseamnã luminã (a cãzut n ºi a rãmas lume). Deci, la noi, cuvântul lume vine din luminã. Fapt de mare însemnãtate: lumea e luminã pentru noi; ºi luminã trebuie sã fie.

Deci Lucia, pe care o pomenim astãzi, aceasta înseamnã: luminã. Sfânta Lucia a trãit pe la anii 300 d.Hr.; era din Siracuza. De copilã, pe la cinci

ani, i-a murit tatãl; ºi a crescut, în sfãtuirile mamei ei, Eutihia, cu mare evlavie ºi curãþie. Fãcându-se mãriºoarã, s-a îmbolnãvit mama ei. ªi a îngrijit-o cu sfinþenie negrãitã. ªi tot suferind mama ei – avea o pierdere de sânge continuã – auzi ea într-o zi în Evanghelie cã o femeie bolnavã de aceastã pierdere de sânge s-a atins doar de veºmintele Mântuitorului ºi s-a vindecat… Se afla prin locurile acelea mormântul unei martire, Sfânta Agata. ªi evlavioasa Lucia ºi-a zis: dacã va merge mãmica mea ºi se va atinge de moaºtele, de mormântul ei, se va vindeca. ªi a mers împreunã cu mãmica ei ºi cu credinþã s-au rugat ºi cu lacrimi (credinþa care pleacã din adânc, din acel adânc care are legãtura cu Dumnezeu) ºi s-a vindecat.

Iubiþilor, rugãciunea nu trebuie s-o rostim aºa, fãrã cugetare la ea; ci gândit fiecare cuvânt. Aceastã cugetare adâncã e în suflet. ªi când eu, cu credinþã rostesc orice cuvânt al rugãciunii Tatãl nostru – Te simt, Tatã, pe Tine, sau când rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, conºtientizez cã Tu eºti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar când mã împãrtãºesc, realizez cã Tu eºti Cel Care “ai venit

8

sã-i mântuieºti pe cei pãcãtoºi...”. Cu aceastã stare s-a rugat Sfânta Lucia, în acea adâncime a sufletului ei, locul de tâlc al omului cu Dumnezeu, mai adânc decât trupul.

Or, cei poftiþi la cinã din pilda Mântuitorului n-au trãit în adâncul lor aceastã legãturã cu Stãpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. ªi dacã eu îmi îndrept atenþia numai cãtre trup, o îndrept cãtre muritor ºi cãtre moarte. ªi dacã eu mãnânc doar pâine ºi vin, ºi orice din lumea aceasta, fãrã sã simt cã e darul lui Dumnezeu, atunci mã unesc cu ce e mortãciune. ªi uit parcã, ºi sunt surd la glasul fãpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigã, ºi bobul de grâu, ºi bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împãrtãºanie”.

Aºadar, revenind la Sfânta Lucia, mama ei s-a atins de trupul sfinþit al Sfintei Agata, ºi s-a vindecat. Dacã s-a vindecat, au hotãrât sã trãiascã într-o stare de jertfire în faþa lui Dumnezeu. ªi au început sã dãruiascã sãrmanilor tot ce aveau. Dar logodnicul Luciei ºi-a întrebat slugile: “Dar ce e cu Lucia? (El avea de-acum plan de cãsãtorie.) De ce dã toate acestea?”. Una din slugi i-a spus: “Vrea sã adune bani ca sã obþinã o moºtenire deosebitã, o mare moºtenire” (înþelegeþi tâlcul). Prin urmare, observând el cã ea nu osteneºte în dãrnicia ei, a întrebat-o ce are de gând. Ea a rãspuns: “De-acum eu mi-am descoperit Logodnicul ºi Mirele meu”. Era, vai, în vremea prigoanei lui Diocleþian. ”Vei da seama pentru cuvântul tãu”, i-a fãgãduit logodnicul ei ºi a pârât-o mai-marelui cetãþii. A fost chematã în judecatã, cum erau atunci chemaþi creºtinii, iar cei dintre ei care rãmâneau nestrãmutaþi din credinþa lor erau supuºi torturii.

În faþa judecãtorului a spus: “Eu pentru aceasta trãiesc. Tot ce am agonisit am oferit ca jertfã Mântuitorului pentru Cina Domnului, sãracilor. Sã ia parte ei la aceastã Cinã, cãci toate le socotesc un dar al lui Dumnezeu. Iar acum nu mai am nimic ºi mã ofer pe mine ca jertfã Mântuitorului. Eu sunt ofrandã, jertfã Lui”.

Erau de faþã ºi logodnicul, ºi chinuitorul ei: “Aceste cuvinte spune-le creºtinlor tãi, nu mi le spune mie! Noi ne închinãm mai-marilor noºtri”. “Sunteþi liberi s-o faceþi. Dar eu nu cunosc alt mai-mare. Mai mare este Hristos”. “Îndatã vor înceta cuvintele acestea în gura ta” – a strigat schingiuitorul ei. “Niciodatã, a rãspuns ea, niciodatã cuvântul lui Dumnezeu nu va înceta în lume”.

Atunci a fost supusã caznelor; între altele, au aprins foc mare în jurul ei. Ea a stat cu mâinile înãlþate la cer ºi s-a rugat Mântuitorului, ºi flãcãrile n-au atins-o. ªi a fost lovitã cu sabia.

ªi aºa a mucenicit aceastã Lucie, aceastã luminã, iubiþilor.Cu asemenea mãrturii întâmpinãm noi astãzi pe Hristos, Cel care S-a fãcut

nouã jertfã, ca prinºi, cuprinºi ºi noi în jertfa Lui, sã-L simþim în noi ca ofrandã – repet – mai ales în cele trei ipostaze: în cea de rugãciune, în cea de citire a cuvântului dumnezeiesc ºi în cea de Împãrtãºanie. Sã simþim împãrtãºirea cu veºnicia lui Hristos, iubiþilor! Sfântul Simeon Noul Teolog, tânguindu-se la o împãrtãºanie de starea lui sufleteascã, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul ºi Sângele Tãu, ºi ºtiu teoretic cã eu mã împãrtãºesc cu Trup ºi Sânge, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin uºile încuiate (deci Tu, al cãrui Trup e îndumnezeit), Doamne, lumineazã-mã cu Duhul Tãu cel Sfânt. Înduhovniceºte-mã, Doamne! Sã simt cu duhul în pâinea ºi vinul de pe altar, Trupul ºi Sângele Tãu! Înduhovnicite, îndumnezeite, Doamne!… ªi aºa, din Tine sã mã împãrtãºesc, ºi aºa sã trãiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Sã simt cã Împãrtãºania este darul eternitãþii Tale, Doamne! Cã în toate eu Te

9

vãd pe Tine, cãci toate prin Tine s-au fãcut, ºi toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sã devinã trup ºi sânge dumnezeiesc”.

ªi eu însumi sã fiu pãrtaº la Cina Ta, la Trupul ºi Sângele Tãu, la masa Ta, în casa slavei Tale… Cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt, cu rugãciunile Maicii Tale ºi ale tuturor sfinþilor. Amin.