MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII,

TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

ASISTENŢA SOCIALĂ A COPIILOR

„ABANDONAŢI” ÎN CENTRELE DE PE

LÂNGĂ PAROHII

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

LECTOR UNIV. DR.

PETRONELA TALPAŞ

ABSOLVENT:

CĂLIN IOANA TEODORA

ALBA IULIA

2010

„Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copii să vină la Mine

şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.”

(LUCA 18, 16)

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ...…………………..6

1.1 DEFINIŢII……………………………………………………………………………….6

1.2 PRIMELE FORME DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN BISERICĂ…………….12

1.3 APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN LUME……………..20

CAPITOLUL II

2

COPILUL ŞI FAMILIA…………………………………………………………………32

2.1 COPILUL ŞI COPILĂRIA………………………………………………………….34

2.2 FAMILIA…………………………………………………………………………….....37

2.3 NEVOILE UMANE…………………………………………………………………..41

2.4 ABILITĂŢILE PARENTALE………………………………………………………42

2.5 CAPACITĂŢI ŞI RESPONSABILITĂŢI PARENTALE………………………44

2.6 DEPRIVAREA MATERNĂ………………………………………………………...45

2.7 DEPRIVAREA PATERNĂ………………………………………………………....48

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ASISTENŢEI SOCIALE………….51

3.1 SISTEMUL NAŢIONAL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ………………………..51

3.2 SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ………………………………………….56

3.3 INSTITUŢIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ…………………………………….59

3.4 PERSONALUL ASISTENŢEI SOCIALE……………………………………….60

CAPITOLUL IV

REŢEAUA DE SERVICII SOCIALE DIN ARHIEPISCOPIA

ALBA IULIA..........................................................................................................................62

STUDIU DE CAZ……………………………………………………………………….....75

CONCLUZII……………………………………………………………………………..80

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………

ANEXE……………………………………………………………........................................

3

DECLARAŢIA DE ONESTITATE………………………………………………

CURRICULUM VITAE…………………………………………………………….....

INTRODUCERE

„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui:

Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,

moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.

Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc;

însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;

Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat;

bolnav am fost şi M-aţi cercetat;

în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.”

(Matei 25, 34-36)

Lucrarea de faţă reflectă tema pe care mi-am propus să o tratez, un subiect pe care îl

întâlnim frecvent în societatea de astăzi. Interesul pentru această temă îl constituie plăcerea de a

4

lucra cu copiii, de a-i îngriji, de a-i asculta şi încercarea de a le oferi o parte din sentimentele de

care duc lipsă copiii instituţionalizaţi.

Scopul aceastei lucrări de licenţă constă în evidenţierea evoluţiei asistenţei sociale,

copilul, rolul familiei şi descrierea serviciilor sociale.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, care tratează asistenţa socială a copiilor din

perspective religioase, morale şi sociale.

Capitolul I tratează evoluţia instituţiilor de asistenţă scocială, debutând cu o serie de

definiţii, apoi continuă cu descrierea primelor forme de asistenţă socială în Biserică, după care

se evidenţiază modul în care a apărut asistenţa socială în lume.

Se caută o posibilă explicaţie a asistenţei sociale care duce la analiza sistemelor prin

evidenţierea unei problematici deosebit de complexă şi de controversată în ceea ce priveşte

prezentul şi viitorul acestui domeniu.

Capitolul II pune accent pe copil ca fiinţă umană, dar şi pe familie care are un rol

important în educarea şi evoluţia copilului. Tot aici sunt prezentate nevoile, abilităţile,

capacităţile şi responsabilităţile umane. Efectele negative îşi fac prezenţa prin descrierea

deprivării materne şi paterne.

Cauzele negative prezente în acestă lume duc la destrămarea multor familii, lucru care

produce abandonul copiilor, aceştia necesitând instituţionalizare.

Asistenţa socială a familiei şi asigurarea protecţiei sociale a grupului familial care are

nevoie de ea, reprezintă una dintre cele mai importante activităţi a serviciului social.

Asistenţa socială alături de alţi specialişti trebuie să contribuie la rezolvarea tuturor

situaţiilor de conflct familial, la prevenirea, menţinerea sub observaţie sau limitarea

comportamentelor la copii în centrele de plasament.

Pentru aceasta este necesară depistarea la timp a factorilor de risc şi să se acţioneze

asupra lor pentru a nu afecta negativ dezvoltarea copiilor. Activitatea asistenţei sociale este

foarte importantă, deoarece contribuie la dezvoltarea unei strânse relaţii între modul de

funcţionare al unei familii şi dezvoltarea armonioasă a copilului.

După Biserică familia este cel dintâi aşezământ dumnezeiesc pe care l-a făcut

Dumnezeu pentru om în Rai: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-

i facem ajutor potrivit pentru el».” (Facere 2,18).

Familia este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, prima biserică

întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti, adică al obştii

îngerilor şi sfinţilor din cer. Fără iubirea din familie nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască,

veşnică.

5

Copilul are nevoie de familie, aceasta este cel mai bun mediu pentru propria sa

dezvoltare sau în lipsa sa de un substituit al ei, care să se apropie tot mai mult de caracteristicile

propriei familii.

Familia este mediul cel mai prielnic creşterii şi dezvoltării copilului. Cei mai mulţi îşi

îndeplinesc acest rol cu succes asigurând un mediu propice.

Asistenţa socială se bazează pe un sistem naţional, pe servicii, instituţii şi nu în ultimul

rând pe personalul component al acesteia. Acest lucru îl analizez în capitolul III.

„Sistemul de asistenţă socială nu este static, ci evolutiv. Este parte integrantă a

sistemului mondial şi răspunde unor nevoi ale acestuia, fiind supus unor schimbări continue în

funcţie de evoluţia sistemului social în ansamblu. Dezbaterile actuale legate de societatea

incluzivă reprezintă o schimbare majoră de paradigmă pentru asistenţa socială. Instituţiile

statului îşi asumă garantarea unui minim decent de viaţă pentru toţi cetăţenii săi simultan cu

asumarea responsabilităţii de către aceştia a consecinţelor propriilor decizii şi obţiuni de viaţă.”1

Descrierea reţelei de servicii sociale din Arhiepiscopia Alba Iulia, este prezentă în

capitolul IV, capitol finalizat cu un studiu de caz. Acest studiu de caz descrie situaţia unui copil

aflat într-o familie dezorganizată care a necesitat intervenţia unui asistent social. În urma

acesteia evoluţia copilului este una pozitivă.

Prezenta lucrare de licenţă se încheie cu un şir de concluzii prin intermediul cărora am

sintetizat tot conţinutul acesteia.

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

1.1 DEFINIŢII

În debutul acestei lucrări de licenţă , pentru a putea înţelege cele câteva aspecte la care

doresc să mă refer, în legătură cu Asistenţă Socială şi Biserică, trebuie să avem cunoştinţe

despre aceste instituţii, iar în cele ce urmează voi defini termeni care denumesc formele de

asistenţă socială şi termenii legaţi de Biserică.

ASISTENŢA SOCIALĂ –„Sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt

apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului”.2

Asistenţa socială este definită ca „un ansamblu de măsuri, organizate şi finanţate în

totalitate sau în mare parte de stat, prin care se asigura îngrijirea, întreţinerea şi ocrotirea unor

persoane, ţinându-se cont de starea lor materială, de vârstă ori de starea sănătăţii lor (unele

categorii de minori, persoane handicapate, bătrâni, persoane inapte de muncă şi lipsite de 1 Doru Buzducea, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 13.2 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera A, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.

6

mijloace materiale etc.). Asistenţa socială se face de către persoanele specializate în munca

socială, care identifică problemele sociale şi le triază: cine trebuie să beneficieze de protecţie

socială şi cine nu, asistă şi ajuta la întocmirea formelor şi actelor necesare, lucrează în

colaborare cu specialişti sau cu instituţii. Asistenţa socială se face în cadru organizat, de către

Stat sau de către Societatea Civilă, organizată în asociaţii sau fundaţii, persoane juridice.3

Asistenţa socială religioasă se defineşte ca intervenţie socială profesionalizată,

desfăşurată sub autoritatea Bisericii,motivată religios şi bazată pe iubirea aproapelui, prin care

se urmăreşte socializarea subiectului şi scoaterea lui din situaţia de risc social, prevenţia şi

înlăturarea cauzelor şi a consecinţelor crizei sociale.4

ASIGURĂRI SOCIALE – „Formă de ocrotire a oamenilor muncii, constând în

acordarea de ajutoare materiale şi asistenţă medicală în cazuri de boală, în trimiterea la odihnă

sau la cură”.5

Prin acest termen definim sistemul prin care mai multe persoane, de vârste diferite,

având interes comun, plătesc o sumă de bani periodic, o dată pe lună, pe an, într-un cont

distinct, în baza unui contract, iar când ajung să nu mai poată produce venit, (din diverse cauze:

vârstă înaintată, boală etc.), vor primi o rentă lunară din acest cont, în funcţie de suma cu care

au contribuit şi de timpul în care au alimentat acest fond.6 Asigurările sociale sunt organizate de

către Stat sau de persoane particulare, ele pot fi organizate pe diverse probleme cum ar fi: de

sănătate, pentru şomaj, pentru accidente, de bătrâneţe etc.

BISERICĂ – „Clădire destinată celebrării unui cult creştin. Instituţia creştinismului în

ansamblu. Comunitate religioasă ale aceluiaşi cult”.7

Biserica Ortodoxă este un organism religios. Ea este înfiinţată de Domnul nostru Iisus

Hristos şi organizată pe bază religioasă, ca deţinătoare a tezaurului doctrinal şi păzitoare a lui,

prin ierarhia sa.

Biserica Ortodoxă este şi un organism social. Ea este organizată pe baze sociale în

forma unei comunităţi sociale sau în forma unei societăţi. Ea se compune din oameni care se

supun unor legi de organizare, pe care le respectă. Fără o oraganizare religioasă şi socială nu ar

fi putut exista.

Biserica este o instituţie vizibilă, deoarece se compune din membrii vii şi din

conducători vii; ea are legi de organizare şi mijloace de convingere şi conducere. Se manifestă

3 Pr. Dr. Valer Irimia, Asistenţa Socială a Bisericii. Filantropia creştină în acţiune, Bucureşti, Editura Cosal, 2009, pp. 82-83.4 Ibidem, p. 175.5 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera A, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.6 Pr. Dr. Valer Irimia, op. cit., p. 82.7 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera B, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.

7

în cadrul societăţii, după principiile stabilite de Întemeietorul său, care este Domnul nostru Iisus

Hristos. Activitatea Bisericii nu se reduce, astfel, numai la un rol soteriologic, ci ea se divide şi

într-un rol social, cultural, moral, şi religios-misionar.8

Biserica deţine de la Hristos, prin sfinţii apostoli, întregul adevăr dumnezeiesc despre

mântuire, puterea de a sfinţi pe cei ce vin la ea sau care sunt membrii ei, prin Sfintele Taine

săvârşite de Hristos însuşi în Duhul Sfânt, prin episcopul şi preoţii ei, precum puterea de a

conduce fără greşeală pe fiii ei pe drumul mântuirii şi de a lucra cu ei mântuirea lor, din puterea

dată ei de Hristos însuşi.9 Biserica este o instituţie divino-umană constituită istoric la

Cinzecime. Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu în lume. Biserica adevărată are cap pe

Mântuitorul, se identifică cu mântuirea noastră şi are atribute specifice: una, sfântă,

sobornicească şi apostolească. Biserica este comunitatea de cuget şi de simţire a celor ce

urmează pe Hristos în vederea mântuirii. Este o obşte ideală şi permanentă în cugetul celor ce

trăiesc în Hristos.

COPIL – „Băiat sau fată în primii ani de viaţă, tânăr, adolescent, fiu, fiică”.10

COPILĂRIE – „Perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la adolescenţă, timpul

când este cineva copil, (fig.) început, faptă purtare, vorbe, apucături de copil, naivitate”.11

DEVIANŢA – „Orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau

nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Definit ca un tip de comportament care

se opune celui convenţional sau conformist, devianţa cuprinde nu numai încălcările legii ci

orice „deviere” sau abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme

de viaţă colectivă.”12

DIACONIA – Semnifică calitatea, funcţia de diacon; timpul cât cineva exercită această

funcţie.13

Diaconia este acţiune socială complexă, patronată de Biserică, motivată religios şi

bazată pe iubirea aproapelui şi mila creştină înţeleasă ca îndeplinirea unei chemări sau a unei

misiuni sfinte, în favoarea şi spre binele sufletesc şi trupesc al aproapelui, prin care o persoană

sau o instituţie sau un grup de persoane sau instiuţii, desfăşoară activităţi cu caracter social după

un plan bine definit şi urmărind etapele unei strategii divine, cu scopul rezolvării situaţilor de

8 Pr. Prof. Petru Rezuş, Rolul social şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii Teologice”, seria II-a, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1949, pp. 501-504.9 Pr. Conf. Univ. Dr. Mihai Himcinschi, Misiologie şi ecumenism, curs pentru uz intern, apud. Pr. Prof. Dr. D. Radu, Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 5.10 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera C, Academia Românâ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998.11 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera C, Academia Românâ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998.12 Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Litera D, Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 165.13 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 46.

8

risc social, a prevenirii acestora şi a implementării şi menţinerii unui climat social material şi

spiritual sănătos.14

FAMILIA – „Formă socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care constă din soţ,

soţie şi din descendenţii acestora; totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun,

neam, descendenţă, grup larg de oameni, de popoare cu interese şi idealuri comune; categorie

sistematică în botanică şi în zoologie, inferioară ordinului, care cuprinde mai multe gen uri de

organisme cu caractere comune; grup de cuvinte, derivate şi compuse, formate de la acelaşi

cuvânt de bază; grup de limbi care provin dintr-o limbă comună iniţială”.15

FILANTROPIA – „Acţiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci”.16

Vine din gr. „filantropos” − φιλαντροποσ, „fileo”φιλεο = a iubi, „antropos”

-αντροποσ = om, filantropia sau iubirea faţă de oameni, într-o accepţiune mai largă se

defineşte ca faptă de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutoraţi şi al

aşezămintelor de binefacere.

În înţeles creştin, filantropia îşi are temeiul în Dumnezeu „Care este iubire”

(I Ioan 4, 16) şi Care Şi-a demonstrat dragostea faţă de om prin crearea acestuia după „chipul

Său” (Facere 1, 17), prin ocrotirea şi prin mântuirea lui. Prin urmare primul filantrop a fost

Dumnezeu.17

INSTITUŢIE – „Organ sau organizaţie de stat care desfăşoară activităţi din domeniul

conducerii statului sau al serviciilor publice prin care nu contribuie (direct) la producţia sau la

circulaţia produsului social. Formă de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate

potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al

orânduirii societăţii respective. Organizaţie care desfăşoară o activitate de interes

internaţional”.18

Instituţiile sunt structuri sociale care au atins un grad înalt de mobilitate. Instituţiile sunt

compuse din elemente cultural-cognitive, normative şi reglatoare care, împreună cu unele

activităţi şi resurse asociate lor, furnizează stabilitate şi semnificaţie vieţii sociale. Instituţiile se

transmit prin intermediul unor tipuri variate de factori, incluzând sisteme simbolice, sisteme

relaţionale şi rutine. Instituţiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global

14 Ibidem, p. 175.15 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera C, Academia Românâ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998.16 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera F, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.17 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 46.18 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera I, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.

9

la relaţiile locale interpersonale. Instituţiile au prin definiţie o conotaţie de stabilitate, dar se

supun proceselor de schimbare, atât celor de creştere, cât şi celor discontinue.

Instituţiile sunt structuri ce prezintă mai multe faţete, durabile social, formate din

elemente simbolice, activităţi sociale şi resurse materiale. Instituţiile îşi evidenţiază proprietăţile

specifice: sunt relativ rezistente la schimbare, au tendinţa să se transmită din generaţie în

generaţie, să se menţină şi reproducă.19

MISIUNE – „Însărcinare, împuternicire dată cuiva, sarcină de a face un anumit lucru.

Grup de persoane (oficiale) trimis într-o ţară străină cu un anumit scop (de obicei diplomatic),

delegaţie. Acţiune de propagare a creştinismului în ţări cu altă religie dominantă; instituţie

religioasă dintr-o asemenea ţară, prin care se propagă creştinismul. Rol, rost, datorie, menire”.20

Reprezintă trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a

integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu.21

Vocaţie apostolică a Bisericii de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toate neamurile,

chemându-le la reconcilierea în numele lui Hristos prin pocăinţă şi botez (Matei 28, 19).

Misiunea este un act de trimitere „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu” (Ioan

20, 21), de mărturie a Învierii lui Hristos (Luca 24, 48) şi de evocare a evenimentelor care

constituie istoria mântuirii (Fapte 14, 27).

Misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu numai în sensul că Biserica este

instrumentul misiunii, ci şi că ea, Biserica, este scopul sau realizarea misiunii. Misiunea este un

act de fidelitate a Bisericii faţă de cele douăsprezece pietre de temelie şi cei doisprezece

apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21, 14). Scopul misiunii este pătrunderea Duhului lui

Dumnezeu într-o situaţie personală şi într-un mediu social. Dar dincolo de convertirea

subiectivă, pătrunderea Evangheliei înseamnă şi anunţarea eliberării celor săraci şi celor

oropsiţi (Galateni 2, 10). Istoria misiunii este adesea istoria eliberării culturale, sociale şi

politice.22

NEVOIE – „Ceea ce se cere, se impune să se facă, trebuinţă, necesitate, cerinţă,

chestiune, situaţie, afacere a cărui rezolvare are caracter urgent, presant. Stare de sărăcie, de

lipsă, de mizerie în care se află cineva, stare de jenă financiară. Epitet dat unui sărac, neajutorat

sau care nu ştie să se descurce, sărăcie. Ceea ce provoacă cuiva o suferinţă materială sau

19 W. Richard Scott, Instituţii şi organizaţii, traducere de Alina Radu, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 7020 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera M, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.21 Pr. Dr. Valer Irimia, op. cit. p. 46. 22 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 256-257.

10

morală, un necaz, o nenorocire, greutăţi, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva.

Primejdie, pericol”.23

PROTECŢIA SOCIALĂ – Este organizată doar de Stat, printr-un pachet de legi care

vizează protecţia persoanelor care, din diverse motive, nu produc venit, deci nu au cu ce trăi.

Aici avem protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor, a bătrânilor etc.24

SLUJIRE – „A fi angajat, a munci în gospodăria sau în familia cuiva; a ocupa o funcţie

publică. A-şi face serviciul militar. A munci pentru altul, a fi la dispoziţia unui stăpân. A servi,

a se folosi de cineva sau ceva. A servi la ceva; a folosi. A oficia o slujbă religioasă”.25 Este o

noţiune cu acoperire mai largă, care presupune îndeplinirea unei misiuni în câmpul misionar al

Bisericii, înţeleasă ca răspuns la o chemare sfântă, având ca scop mântuirea sufletului propriu şi

pe cel al aproapelui, respectând preceptele evanghelice cu dăruire şi jertfelnicie şi urmărind un

bine colectiv, perceput la o scară mai înaltă ca întindere în timp şi spaţiu.26

Toate aceste concepte ne ajută să ne exprimăm cât mai bine în momentul în care vorbim

despre cele două instituţii, cu o strânsă legătură, şi anume Asistenţa Socială şi Biserica.

23 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera N, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.24 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 82.25 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera S, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.26 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 175.

11

1.2 PRIMELE FORME DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN BISERICĂ

„Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit,

că credinţa fără de fapte moartă este?”

(IACOV 2,20)

Biserica Ortodoxă Română a fost mereu implicată în problemele de viaţă a

credincioşilor, împărtăşind nevoile credincioşilor şi căutând să aline suferinţele şi să satisfacă

lipsurile acestora.27

Biserica Ortodoxă, ca instituţie compusă din oameni şi pentru oameni, a lucrat nu numai

pentru mântuirea lor sufletească, ci şi pentru bunăstarea lor temporală, terestră. Marile

binefaceri sociale pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ, se pot împărţi, după cum se

referă, la individ, la familie şi la societate.28

Încă din primele zile ale creştinismului, în organizarea vieţii religioase s-au adoptat

rânduieli care s-au născut din aplicarea dragostei creştine în relaţiile dintre credincioşi. Aceste

rânduieli sau norme de organizare social-religioasă s-au impus cu uşurinţă obştiilor sau

bisericilor locale, pentru că ele exprimau doar o practică la care îi obliga pe creştini învăţătura

27 Ibidem, p. 176.28 Pr. Prof. Petru Rezuş, art. cit., p. 504.

12

de credinţă şi morala Mântuitorului, care cerea ca virtutea dragostei să nu fie numai un cuvânt

sau o propovăduire deşartă, ci să fie şi aplicată, arătată concret prin fapte.29

Începuturile creştinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă

de autorităţile imperiale şi de religiile concurente, astfel încât primii creştini au

trebuit să se preocupe mai mult de supravieţuirea comunităţilor lor decât de

implicarea în misiuni sociale. Abia după oficializarea creştinismului ca religie de

stat a fost posibilă, sub ocrotirea împăraţ i lor romani, de la Constantin cel Mare

şi până la Iustinian, înfi inţarea câtorva instituţii asistenţiale. Funcţionând

autonom sau în interiorul aşezămintelor religioase, respectivele instituţii se bucurau de

suportul material şi de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi, educatori

religioşi şi duhovnici.30

Transpunerea în faptă a învăţăturii biblice şi a exemplului carităţii mesianice s-a

realizat de către Biserică încă din perioada apostolică. Denumirea de „perioadă

apostolică” se referă la perioada de început a Bisericii creştine. În acele vremuri,

Apostolii au început să le vorbească oamenilor despre învăţătura pe care a lăsat-o

Mântuitorul Hristos referitor la Înviere şi au început să înfiinţeze primele comunităţi religioase.

Unitatea şi iubirea creştinilor s-au manifestat cel mai bine, în perioada apostolică, în

slujirea euharistică, toţi creştinii fiind adunaţi în jurul Sfintei Euharistii, în jurul lui

Hristos, înţelegând în chip mistic raportul dintre Trupul lui Hristos şi comuniunea

credincioşilor. Comuniunea euharistică, atât de importantă pentru unitatea unei comunităţi, s-

a prelungit în comuniunea agapelor, în timpul cărora se putea exprima milostenia faţă de

aproapele.31

Bisericii Ortodoxe i s-a adus adesea acuzaţia că este înţepenită în dogmele, în

tradiţionalismul şi ritualismul ei şi că se mărgineşte să îndrepte sufletele credincioşilor spre cer,

arătându-se astfel neînţelegătoare faţă de problemele sociale. Alţii din contră o acuză că ea s-a

acomodat prea mult lumii.

Acuzaţii asemănătoare i s-au adus şi Mântuitorului, pentru aceea El putea spune: «Căci

a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând şi

bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar

înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.» (Matei 11, 18-19). Acuzaţiile făcute

Ortodoxiei, pleacă din acelaşi spirit din care au pornit şi cele făcute lui Ioan şi Mântuitorului, şi

răspunsul Ortodoxiei nu poate fi decât unul asemănător, celui al Domnului, că înţelepciunea

29 Pr. Prof. Liviu Stan, Societăţii religioase în Biserica veche, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1956, p. 109.30 Florin Bengean, Filantropie şi asistenţă socială în activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în perioada 1868-1918, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2009, p. 39.31 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 66.

13

acestei Biserici se dovedeşte a fi cea dreaptă tocmai din lucrările ei.

Dacă Ortodoxia a rămas statornică în credinţa şi tradiţia ei, dacă ea îndreaptă privirea

credincioşilor ei spre cer şi spre interiorul lor, dacă nu a elaborat şi nu a prezentat lumii sisteme

de reformă socială, aceasta nu înseamnă că ea este o Biserică în care nu mai pulsează nici o

viaţă şi că a rămas străină faţă de problemele credincioşilor ei, faţă de problemele sociale. Ea a

putut să lucreze doar altfel decât au lucrat alte confesiuni pentru rezolvarea acestor probleme,

dar ele nu i-au rămas străine. Noi credem că şi în privinţa aceasta ea a mers pe drumul bătătorit

de sfinţii părinţi şi a lucrat în trecut şi lucrează şi acum aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul Iisus

Hristos şi astfel şi sub acest unghi ea prezintă o continuitate a Bisericii primare.32

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei sau a diaconiei

sociale inspirate din Evanghelie şi Liturghie, iar apoi au extins opera filantropică sau de caritate

şi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente. Exemple grăitoare în acest sens sunt în

secolul al IV-lea: Sf. Vasile cel Mare (+379), care a înfiinţat instituţii de caritate pentru săraci,

bolnavi, orfani şi Sf. Ioan Gură de Aur (+407), care s-a făcut avocatul săracilor şi a predicat pe

Hristos Cel prezent nu numai în Taina Sfântului Altar, ci şi în Taina (Sacramentul) fratelui, în

semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru.

Perioada începe în secolul al II-lea şi ţine până în secolul al VII-lea - al VIII-lea. În

această perioadă identificăm trei subperioade: a persecuţiilor (până în anul 313), veacul de aur

(secolul al IV-lea) şi subperioada a treia, a intrării în normal a vieţii Bisericii.

Perioada aceasta are ca specificitate a formelor de asistenţă socială din perioada

apostolică ofranda, colecta, agapa, apoi în secolul al III-lea se naşte monahismul care aduce

multe servicii omenirii. Mănăstirile ajutorau în acea perioadă atât monahii cât şi săracii, ele erau

pe post de şcoli de muncă, rugăciune şi caritate. Doar în secolul al IV-lea încep să iau naştere

adevăratele opere de asistenţă socială precum filantropia. Astfel fapta bună devine fundaţie,

milostenia - bun imobiliar, iar mâna darnică se transforma în casa ospitalieră, toate acestea

ducând la formarea aşezămintelor de asistenţă socială. 33

Cât au durat persecuţiile şi chiar în primele decenii ale epocii de libertate inaugurată de

edictul de la Milan (313), bisericile locale sau obştile creştine au avut trei feluri de organizări şi

anume: a) acela al comunităţii cu proprietate de obşte, b) al colegiilor şi asociaţiilor, şi c) acela

al comunităţilor fără proprietate de obşte, ci doar asistenţă socială organizată. Cel din urmă fel,

este cel care era mai răspândit în veacul III şi IV.

În cadrul acestui fel sau tip de organizare socială a comunităţilor creştine au fost date

toate condiţiile, ca din multele încercări şi forme de înjghebare a societăţilor religioase şi a

32 Pr. Prof. Sofron Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VI, nr. 3-4, martie-aprilie, 1954, p. 158.33 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 71.

14

instituţiilor de asistenţă socială, să se poată contura din ce în ce mai precis şi mai durabil atât

societăţile religioase cât şi instituţiile de asistenţă socială ale Bisericii vechi.

În ordinea vechimii, au apărut societăţile religioase şi apoi instituţiile de asistenţă

socială. Ele au avut apoi mereu o existenţă paralelă şi de mai multe ori împletită.34

Evident că nici asistenţa individuală, neorganizată n-a lipsit în nici o vreme din

Biserică. Instituţiile de asistenţă socială se înfiripă încă din anal 300, de pe timpul lui

Constantin cel Mare, şi care şi-au desfăşurat acţiunile lor în cadru religios şi cu scop

religios şi social. În funcţie de dovezile păstrate, principalele instituţii de asistenţă

socială în Biserica veche au fost: Brefotrofiile (leagăne de copii mici părăsiţi sau găsiţi),

Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve),

Orfanotrofiile (orfelinate) etc.

Biserica a organizat încă din veacurile IV-V aşezăminte speciale pentru orfani

(creştini şi necreştini) a căror îngrijire era încredinţată personalului clerical, care îşi

desfăşura activitatea sub îndrumarea episcopilor şi a presbiterilor. Aşa după cum

rezultă din documentele de specialitate, cel mai vechi orfelinat se pare a fi

„Orfelinatul Sfântul Zotic”- de pe vremea lui Constantin cel Mare (Flavius Valerius

Constantinus), împărat roman (306-337) marcat în mod deosebit prin edictul de

toleranţă dat în favoarea creştinismului (313).

Din documentele istorice, religioase şi juridice, precum şi mărturiile cuprinse în acestea,

rezultă că Biserica veche a sprijinit din cele mai vechi timpuri familiile sărace, copiii orfani,

copiii abandonaţi şi bătrânii bolnavi, asigurându-le îngrijire, şcolarizare şi însuşirea cultului

bisericesc, în vederea redării acestora societăţii. Prin nimic nu se simte mai viu şi mai puternic

prezenţa lui Dumnezeu în lume, decât prin fapta dragostei faţă de aproapele, care nu aşteaptă

răsplată. Fapta bună întăreşte oamenii şi îi uneşte spre a se înălţa în faţa lui Dumnezeu.

O altă Societate religioasă, despre care nu există documente sigure decât din Biserica

Alexandriei, a fost "Parabolanii" – care, de fapt, a fost o societate de asistenţă socială.

Parabolanii formau un corp de sanitari creştini laici, care se îngrijeau de tămăduire şi îngrijire a

celor bolnavi (secolele IV, V, VI).

În secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, aşa-zise „bolniţe”,

care nu erau altceva decât azile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi în general, pentru

bătrânii săraci. Termenii pe care îi întâlnim, desemnând pe cei asistaţi, erau de „mişel” pentru

cei care prezentau infirmităţi fizice, şi de „nemernici” pentru elementele sociale: cerşetori şi

vagabonzi.

34 Pr. Prof. Liviu Stan, art. cit., p. 109.

15

În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, reîntemeietorul Câmpulungului, a fondat ospiciul

de mizeri de la Măţăul de Jos de lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor,

ologilor şi altor mizeri, înzestrându-l cu moşie şi scutindu-l de orice dăjdii.

Cele mai vechi aşezări de asistenţă socială apar sub denumirea de „calicii”. Astfel

de aşezări influenţează Negru Vodă în secolul al XVI-lea la Bucureşti în mlaştina

Dâmboviţei, sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la Domnie, din

încasările vamale, din taxele de divorţ şi din „cutia milelor”. Totul se mărginea la ajutorarea

săracilor, pe seama carităţii publice şi, mai ales, a mănăstirilor.

Pe lângă „Fundaţia Colţea”, care a fost înfiinţată de spătarul Mihai Cantacuzino, şi clucerul

Colţea a fost construită – la începutul secolului al XVIII-lea, o mănăstire şi primul spital din Ţara

Românească, cu o capacitate de 24 de paturi. Pe lângă mănăstire s-au clădit chilii pentru săraci şi

bătrâni bolnavi, care erau îngrijiţi prin strădania Fundaţiei Colţea.

În perioada 1735-1750 „Fundaţia Pantelimon” – înfiinţată de Grigore al II-lea Ghica şi corpul

clerical, se construieşte un mic spital cu 12 paturi. Tot Grigore Ghica mai construieşte încă un spital

pentru ciumă şi lingoare, închinat Sfântului Visarion.

În anul 1751, Domniţa Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, fondează Biserica şi azilul

de femei „Domniţa Bălaşa”, care era destinat pentru fetele sărace şi orfane.

În anul 1775, Alexandru Ipsilante, unul dintre fanarioţii cei mai cu inimă pentru Ţara

Românească, înfiinţează instituţia cu caracter umanitar „Cutia milelor”

Problema protecţiei copiilor a constituit în ţara noastră o preocupare deosebită încă din secolul

al XVII-lea. În jurul anului 1775 Ipsilante înfiinţează un azil şi un spital pentru copii, sub denumirea

de „orfanotrofian”, care se întreţinea din fondurile „Cutiei milelor”. În jurul anului 1792, Filaret al II-

lea, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, lasă prin testament o avere însemnată pentru întreţinerea şi educarea

copiilor orfani, compusă din mai multe moşii şi hanuri din Bucureşti.

În anul 1780 se înfiinţează în Muntenia „Epitropia Obştei” – sub domnia lui Mihai Şuţu, care

printre alte atribuţii, se ocupa şi de ajutorarea săracilor. În perioada 1782-1785, Alexandru

Mavrocordat înfiinţează în Moldova „Casa Milei”, iar Mihai Şuţu, în principatul vecin, „Cutia

Milelor”ce depindea de „Obşteasca Epitropie” şi era alimentată prin diferite taxe: cele datorate de

mitropoliţi şi episcopi cu ocazia înscăunării lor, de boieri cu ocazia instaurării lor ca dregători, cele

impuse arendaşilor poştei, cumpărătorilor de păşuni, taxe asupra crâşmăritului, amenzi judecătoreşti.

În anul 1793 se creează postul de medic şef al oraşului, care avea ca principală preocupare

îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci.

În jurul anului 1813, din iniţiativa câtorva boieri, îndemnaţi de medicul capitalei, doctor

Constantin Caraş, a fost înfiinţată Fundaţia „Iubirea de oameni”, cu sprijinul material al Bisericii şi al

boierilor evlavioşi, cu credinţa în Dumnezeu.

16

În perioada 1837-1842 se extinde Spitalul Colţea şi anexele sale de asistenţă socială, apoi în

anul 1831 se stabileşte o reglementare a unităţilor de asistenţă socială existente la acea dată. În anul

1864 generalul Kiseleff înfiinţează „Eforia caselor făcătoare de bine şi folos obştesc”.

În anul 1862, Doamna Elena Cuza, împreună cu organele bisericeşti contribuie la zidirea unui

aşezământ de fete orfane, „Azilul Elena Doamna” situat lângă Palatul Cotroceni din Bucureşti, cu o

capacitate de 100 locuri. În următorii 3-4 ani creşte capacitatea de cazare a acestui aşezământ social

ajungând la 400 locuri. 35

După 1948 în Biserica Ortodoxă Română a început sa scadă activitatea filantropică până

aproape de desfinţare, deoarece i s-a interzis de către puterea civilă exercitarea de funcţii şi activităţi

social-caritative, preluate de stat, dar neîndeplinite de exigenţele corespunzătoare. Astfel Biserica şi-a

limitat lucrarea filantropică la formele legate de viaţa liturgică şi anume: ofrande, colecţii şi donaţii, pe

care le foloseau pentru ajutorarea celor bătrâni, săraci şi în nevoi.

După instalarea regimului comunist toate aşezămintele, societăţile şi fundaţiile de protecţie

socială din cadrul Bisericii au fost desfinţate sau trecute în coordonarea statului. Astfel doar s-a

diminuat activitatea filantropică a Bisericii ea continuând în plan parohial, prin mănăstiri şi în cadrul

individual, familial, şi/sau personal.

Anul 1989 a adus mari schimbări, în cadrul Bisericii s-a început reorganizarea asistenţei

sociale sistematic şi profesionalizat, fie încercând să se reia activitatea instituţiilor filantropice vechi,

fie iniţind instituţii şi activităţi cu caracter social cat mai variat, dictate de cerinţele noului context

social. Astfel Biserica a început încet, încet să câştige drepturi şi spaţiu în cadrul asistenţei sociale

ajungând astăzi să deţină în cadrul Patriarhiei un Birou de asistenţă socială la nivelul Administraţiei

Patriarhale, 15 Birouri teritoriale de asistenţă socială la nivel de centru eparhial în Municipiul

Bucureşti şi în alte judeţe (Alba, Arad, Caraş Severin, Cluj, Dolj, Galaţi, Ialomiţa, Iaşi, Neamţ, Sibiu,

Suceava, Teleorman, Timiş şi Vaslui), 14 birouri în cadrul protopopiatelor şi 6 birouri la nivel de

parohie. În cele 36 de birouri îşi desfăşoară activitatea 178 de asistenţi sociali teologi angajaţi prin

concurs şi 65 de preoţi misionari.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în anul 1997 „Regulamentul de

organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române”, prin care

activitatea social-caritativă se structurează într-un cadru organizat şi concret.

Instituţii de protecţie socială au fost înfiinţate atât în Bucureşti, cât şi în diferite localităţi din

cuprinsul eparhiilor, astfel că în anul 2001 numărul instituţiilor sociale ale Bisericii erau în număr de

98, din care: 26 aşezăminte pentru copii, 6 aşezăminte pentru vârstnici, 38 de cantine şi brutării

sociale, 24 cabinete medicale şi farmacii sociale şi 4 centre pentru asistenţa familiilor în dificultate, iar

în anul 2004 se ajunge la 118 aşezăminte sociale, din care: 39 aşezăminte pentru copii, 12 pentru

35 Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Bucureşti, Editura All, 1996, pp. 1-6.

17

vârstnici, 40 sunt cantine/brutarii sociale, 24 cabinete medicale şi farmacii, 2 centre de diagnostic şi

tratament, 6 centre pentru asistenţa familiilor aflate în dificultate. În cursul anului 2004 s-au înfiinţat

noi instituţii de protecţie socială astfel încât s-a ajuns la un număr de 201 de instituţii de asistenţa

socială. Însă în cursul anului 2005 au fost puse în practică şi realizate alte proiecte şi serii de

aşezăminte sociale, dintre acestea unele au fost iniţiate şi derulate de Biserică.36

Biserica îşi desfăşoară activitatea de asistenţă socială religioasă în unităţile militare, în spitale,

penitenciare şi se implică în lucrarea de înlăturare a efectelor negative, însă toate acestea nu se opresc

doar pe meleagurile ţării ci şi în afara graniţelor pentru ajutorarea semenilor noştri stabiliţi în

societatea altor popoare.

Activitatea de asistenţă socială în Biserică se desfăşoară sub denumirea de filantropie.

În Creştinismul ortodox filantropia este întâi de toate iubirea lui Dumnezeu faţă de om: «Căci

Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să

nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.» (Ioan 3, 16) şi «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu

are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13).

Mântuitorul Iisus Hristos este pentru noi creştinii supremul Filantrop. Prin fapte

Mântuitorul Iisus Hristos ne-a învăţat că filantropia nu trebuie să rămână un simplu concept

filozofic ci trebuie să se convertească în faptă, în acţiune biruitoare a tot ce e suferinţă umană.

Filantropia creştină e acţiune descătuşătoare de toate suferinţele, e compasiune activă, e

faptă împinsă până la sacrificiul de sine. Filantropia creştină nu e simplu declarativă ci e

constant activă. Pentru creştini e activă în numele şi cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos.

Filantropia creştină s-a manifestat plenar chiar şi în timpul celor trei veacuri de

persecuţii sângeroase dezlănţuite de împăraţii romani împotriva Bisericii. Apologeţii creştini

ne-au lăsat pagini nemuritoare cu mărturii ale filantropiei creştine de care s-au bucurat fără

discriminare iudeii, păgânii şi creştinii.

Filantropia veacului de aur al IV-lea, veacul patristic, duce pe înalte culmi ajutorarea

aproapelui aflat în suferinţă. Veacul a IV-lea a fost numit de aur pentru ilustrele figuri patristice

ce au trăit atunci; din punct de vedere social el a fost un veac al atâtor suferinţe abominabile ca

scalvia, discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, foametea, bolile incurabile şi multe alte tare sociale

pe care Sfinţii Părinţi au căutat să le îndepărteze prin cuvântul lor inspirat şi prin fapta lor

luptătoare contra răului şi ziditoare a binelui sufletesc şi trupesc al oamenilor. Marii asceţi au

pornit în pustie la întemeierea mănăstirilor sau la viaţă monahală individuală făcând mai întâi

actul de renunţare şi filantropie, vânzându-şi averile şi împărţind banii la săraci. Nu s-au

mulţumit însă numai cu atâta. Au organizat ceea ce noi numim astăzi asistenţă medico-socială,

asistenţă în aşezăminte spitaliceşti, în orfelinate, în azile pentru bătrâni, ce funcţionau pe lângă

36 Ibidem, pp. 176-185.

18

mai micile sau mai marile centre eparhiale în Răsărit şi în Apus, în toată lumea creştină.

Biserica Ortodoxă Română ca membră fidelă a Ecumenicităţii Ortodoxe a practicat

filantropia creştină la scară naţională şi în afara fruntariilor Ţărilor române. Când lumea

creştină post bizantină, întregul Orient ortodox, a cunoscut umilirea şi suferinţele jugului

otoman distructiv, domnitorii români din Moldova şi Muntenia au practicat filantropie creştină

răscumpărând robi, zidind noi mănăstiri, reparând pe cele vechi de la Athos şi în toate

patriarhiile, reînviorând viaţa bisericească prin dăruirea de tipografii pentru creştinii de limbă

arabă, tipărindu-le cărţi, plătindu-le datoriile către Poartă.

Pe linia marilor înaintaşi şi-a dovedit râvna marele mitropolit Veniamin Costache, un

mare filantrop, care şi-a dat interesul pentru sărăcime care trăia din venitul său propriu, dându-

şi chiar şi hainele de pe el când nu avea bani.

Un filantrop continuator a fost ierodiaconul Varlaam Arghirescu de la Mitropolia

Moldovei. El a fost un binefăcător al elevilor şi al studenţilor din Iaşi, binefăcător al ţăranilor

din Moldova.

Cele două forme de filantropie, cea individuală şi cea organizată de instituţiile

autonome, pot exista alături, împreună cu instituţiile specializate ale statului, se poate iniţia şi

organiza colaborarea strânsă a filantropiei stat-Biserică.

Filantropia individuală e spontană şi implicit unilaterală şi ocazională, dar ea este nobilă

şi trebuie încurajată şi real acceptată, nici într-un caz ironizată şi negată ca în ultimii 45 de ani.

Filantropia creştină ortodoxă trebuie să ajungă o realitate vie. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat

conceptul şi exemplul „filosofiei practice” adică al doctrinei îmbinată perfect cu fapta bună

creatoare şi elocventă prin ea însăşi. Filantropia creştină ne întinde mâna, chemându-ne să fim

filantropi.37

În ultimă instanţă putem spune că religia a pus în mişcare un adevărat sistem de asistare

socială: respectul faţă de strămoşi determină declanşarea procedurii de asistare a celor care

aveau nevoie de ajutor şi, în acelaşi timp, se obţineau garanţii, pentru cei ce acordau ajutorul, că

sunt la rândul lor asistaţi de divinitate şi strămoşi.38

Asistenţa socială făcută duhul milei creştine este singura ce îl poate împăca pe om cu

gândul că, în oarecare măsură, şi-a putut face datoria. Biserica iubirii aproapelui, a împărţirii

frăţeşti, a milosteniei demne de laudă, e Biserica cea care predică iubirea faţă de săraci. Aici se

naşte doctrina socială a Bisericii. O astfel de doctrină îşi va găsi cele mai semnificative

formulări în secolele IV-V în opera marilor Părinţi răsăriteni şi apuseni.39

37 Pr. Ilie V. Iacobescu, Filantropia creştină în trecut şi azi, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLII, nr. 4, iulie-august, 1990, pp 105-109.38 Coordonator Prof. Dr. Vasile Miftode, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Botoşani, Editura Eidos, 1995, p. 124.39 Ioan Ică Jr., G. Marani, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, Editura Deisis, 2002, pp. 274-275.

19

Biserica a fost, este şi va rămâne mereu o instituţie activă în problemele de asistenţă

socială şi nu numai în acestea ci în orice fel de probleme ale comunităţii. Va fi mereu activă

atâta timp cât va exista şi va răspunde prezent la orice gen de probleme, negative sau pozitive.

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine

celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui

vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi

trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”

(MATEI 5, 44-45)

1.3 APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN LUME

„El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău

şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi

proorocii.”

(MATEI 22, 37-40)

Asistenţa socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanităţii, cel puţin din două

motive: în primul rând toate colectivităţile au avut în componenţa lor indivizi care, din cauze

genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi asigura cele necesare traiului

de zi cu zi prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizaţie nu a lipsit total

grija faţă de membrii aflaţi în dificultate şi care aveau o viaţă grea. Astfel, sărăcia, dizabilităţile,

existenţa orfanilor şi a copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt

probleme vechi de când lumea, pe care omenirea a încercat pe cât s-a putut, de-a lungul istoriei,

să le rezolve apelând la diverse structuri şi mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar

altele instituţionalizate. Cu toate acestea, apariţia unei profesii axate în mod principal pe

„tratarea maladiilor sociale” în mod ştiinţific şi sistematic este un fapt relativ recent: primele

decenii ale secolului XX sunt martorele creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi,

implicit, ale construirii identităţii profesiei de asistent social.

După apariţia creştinismului, vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, a

grupurilor şi comunităţilor aflate în situaţii dificile a fost preocuparea exclusivă a Bisericii,

statele neimplicându-se în domeniul social decât cu funcţii represive. Din zorii creştinismului şi

până prin secolul al XIX- lea, asistenţa socială practicată de instituţiile şi ordinele religioase a

20

fost principalul punct de sprijin pentru săraci şi pentru celelalte categorii defavorizate.40

Datorită orientării practice, asistenţa socială a fost sistematic reaşezată şi repoziţionată

structural în cadrul statului bunăstării, astfel încât a trebuit să accepte mereu compromisuri. A fost

denumită ironic „câinele care nu a lătrat niciodată” de către Jordan B. Şi Jordan C. (2000). Rezultatul

acestei situaţii este o oarecare demoralizare, dezorientare şi, evident, incertitudine în rândul asistenţilor

sociali.

De altfel, în întreaga Europă, începând cu statele feudale, asistenţa socială a depins în mare

parte, în ceea ce priveşte serviciile dezvoltate şi prestaţiile acordate, de „voinţa domnitorului” şi, mai

târziu, în perioada industrială, de deciziile luate de diverse guvernări. Astfel s-a creat impresia, parţial

justificată, că asistenţa socială ar fi un domeniu mai puţin sigur.

Deşi în ultimele decenii aceasta s-a confruntat cu diverse dubii determinate de factori negativi şi

mai puţin controlabili, de orice natură ar fi fost aceştia, astăzi putem constata că asistenţa socială şi-a

păstrat necesitatea şi utilitatea devenind un partener credibil şi integru al lumii civilizate.

Dezbaterile referitoare la privatizarea serviciilor din domeniu, la dezvoltarea standardelor, la

utilizarea tehnologiilor de ultimă generaţie şi multiplicarea subspecializărilor reprezintă indicatori

evolutivi ai asistenţei sociale.

Aşa cum se cunoaşte, de-a lungul istoriei, asistenţa socială a cunoscut o dinamică anevoioasă,

dar sigură, de la modalităţile simpliste de acordare a ajutorului, bazate pe compasiune, modalităţile

specializate de intervenţie, dezvoltate în mod special de către lumea academică şi aplicate de

autorităţile publice.

La nivelul internaţional întâlnim state cu tradiţie ce au investit sume importante în dezvoltarea

serviciilor de asistenţă socială şi, ca atare, deţin la ora actuală mecanisme moderne de intervenţie, dar

întâlnim şi state industriale care să fie din cauza sărăciei, fie a lipsei de preocupare în acest sens au

neglijat aceste servicii, confruntându-se la ora actuală cu probleme sociale greu de rezolvat. Ca un

paradox, există şi ţări în care serviciile de asistenţă socială lipsesc.

În prezent, odată cu extinderea globalizării şi a polarizării sociale se discută tot mai mult de

sisteme noi de asistenţă socială.

Dacă facem o analiză istorică a deceniilor trecute, vom putea observa schimbări uneori

dramatice înregistrate de sistemul de asistenţă socială din România. Forma de organizare

administrativă şi statală, ideologia sistemului politic, conexiunile cu lumea occidentală şi-au lăsat

amprenta asupra asistenţei sociale din ţara noastră, atât în perioada interbelică, atunci când asistenţa

socială s-a dezvoltat exponenţial, dar mai ales în perioada comunistă când aparatul de conducere a

mutilat practic, dar nu ireversibil, structura sistemului de asistenţă socială.

40 Florin Bengean, op.cit., p. 38.

21

Odată cu democratizarea şi liberalizarea pieţei de după ’89, aveam să constatăm cu stupoare

existenţa unor probleme sociale monstruoase negate de ideologia vechiului regim şi, ca atare, absente

din imaginarul colectiv. Treptat, noua societate avea să genereze, la rândul ei, cu totul alte probleme

sociale considerate până în acel moment ca aparţinând doar societăţilor rivale de natură capitalistă.

Deşi nu eram singura ţară cu astfel de probleme, totuşi în mod inexplicabil am reţinut atenţia mass-

mediei internaţionale timp de câţiva ani.

Iniţial, societatea românească nu a fost pregătită pentru confruntarea cu aceste tipologii

problematice, neavând create mecanismele necesare şi nici specialişti formaţi în acest domeniu.

Evident că în nici o ţară occidentală aceste probleme nu sunt rezolvate la modul absolut, dar

faptul n u poate constitui un argument în favoarea neimplicării, întrucât acest gen de fenomene sociale

trebuie controlate şi ameliorate la nivel comunitar. Chiar dacă actualmente sunt create majoritatea

instituţiilor, a legislaţiei de specialitate, a serviciilor descentralizate şi există un număr important de

specialişti, evaluările arată o slabă coordonare a tuturor acestor forme de răspuns şi, implicit, o

eficienţă moderată.

Deşi la ora actuală asistenţa socială din ţara noastră se află într-un proces de reorganizare şi

regândire structurală, totuşi putem considera că au fost stabilite bazele funcţionale pe termen lung ale

noii concepţii, în mod special prin apariţia câtorva legi de specialitate: Legea nr. 705/2001 privind

sistemul naţional de asistenţă socială, Legea nr. 515/2003 pentru aprobarea OG nr. 68/2003 privind

serviciile sociale, Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social etc.

Misiunea asistenţei sociale, motivaţia pe care se bazează, caracteristicile definitorii şi contractul

social care fundamentează intervenţiile concrete îi conferă o identitate specifică în sfera ştiinţelor

sociale. Influenţa relativă a factorilor interni, specifici profesiei, precum şi a factorilor externi, specifici

societăţii în definirea asistenţei sociale, reprezintă un proces dinamic ce contribuie la dezvoltarea

structurilor teoretice şi practice implicate în profesia de asistent social.

Sistemul de asistenţă socială funcţionează în strânsă interdependenţă cu alte sisteme sociale. La

ora actuală, asistenţa socială reprezintă, fără îndoială, o necesitate recunoscută de către majoritatea

guvernelor lumii, un serviciu social important pentru dezvoltarea comunitară alături de celelalte

servicii publice (sănătate, educaţie, protecţie socială).41

În încercarea de a stabili câteva repere istorice în evoluţia sistemului de asistenţă socială

din România s-a ales ca punct de plecare momentul 1800, care corespunde cu

începuturile creşterii numerice a iniţiativelor de tip asistenţă socială. În secolul al XIX-

lea au fost înfiinţate 184 de instituţii de asistenţă socială pe care recensământul din 1936 le

găsea active. Intre 1900 şi 1909 au apărut încă 76 de instituţii noi, pentru ca, între 1910 si

1919 să fie consemnate alte 115. Aşa cum vom vedea majoritatea covârşitoare a

41 Doru Buzducea, op.cit., pp. 17-22.

22

iniţiativelor de organizare a instituţiilor de asistenţă socială din această perioadă sunt de

tip privat (filantropic).

A doua etapă, cuprinsă între 1920 şi 1945, marchează o creştere a implicării Statului

în organizarea serviciilor de asistenţă socială, precum şi efortul de profesionalizare a

domeniului. Primele încercări de legiferare a activităţilor specifice de acest tip apar

odată cu Regulamentele Organice. Insă primele legi clare în domeniu sunt legate de

înfiinţarea Ministerului Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirilor Sociale în 1920, în cadrul

căruia funcţiona Direcţia Asistenţă Socială, precum şi de adoptarea primului pachet de

legislaţie specifică în 1930 (Legea serviciului social punea bazele constituirii unei reţele

teritorializate de servicii sociale, de tip comunitar).

Tot în perioada interbelică s-a înfiinţat Şcoala Superioară de Asistenţă Socială,

„Principesa Ileana” (1929), având un plan de învăţământ şi o programă foarte

modernă.

A treia etapă, cuprinsă între 1945 şi 1989, marchează declinul sistemului de

asistenţă socială din România. O primă exp lica ţ i e pent ru decl inul aces tu ia es te de

natură politico-ideologică. Ideologia oficială respingea ideea de asistenţă socială

dintr-un motiv foarte simplu: existenţa indivizilor şi a grupurilor în nevoie era contrazisă

de principiul egalităţii şi bunăstării asigurate prin sistemul comunist. Într-o atare societate nu

puteau exista săraci sau grupuri cu probleme de această natură. Aşadar, avem de-a face

cu o intoleranţă ideologică incompatibilă cu dezvoltarea sau chiar menţinerea unui sistem

complex de asistenţă socială. În asemenea condiţii sistemul a funcţionat până prin anii '70

din inerţie şi nuanţa este cu atât mai importantă cu cât perioada 1959-1970 stă sub

semnul activităţii sistematice de distrugere a principiilor de existenţă a organismelor de

asistenţă socială din România.

După 1989 sistemul de asistentă socială renaşte în termenii unei duble reforme. Pe de

o parte, o reformă în legislaţie, dominată de reamenajarea şi înnoirea cadrului său

juridic, pe de alta, o reformă managerială , care avea în vedere modernizarea

modalităţilor „de a face” asistenţă socială, modernizarea normelor şi procedurilor,

pregătirea celor ce lucrează în domeniu, regândirea atribuţiilor şi competenţelor Statului.

Moştenirea regimului comunist şi noile realităţi sociale ale tranziţiei au pus reformarea

sistemului de asistenţă socială sub semnul urgenţei. Prin HG 962 din 11 august 1990 s-a

reorganizat Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în organigrama căruia a apărut

Direcţia de Asistenţă Socială. Direcţia are roluri specifice în descentralizarea sistemului prin

elaborarea normelor metodologice pentru Oficiile de Asistenţă Socială, care funcţionează în

cadrul Direcţiilor Muncii şi Protecţiei Sociale de la nivel judeţean. La 1 ianuarie

23

1991, Secretariatul de Stat pentru Handicapaţi preia de la Ministerul Muncii şi Protecţiei

Sociale (înfiinţat prin HG 1161 din noiembrie 1990) atribuţiile şi competenţele cu

privire la gestionarea serviciilor pentru persoanele cu handicap. Întreaga decadă de tranziţie a

sistemului de asistenţă socială a stat sub semnul descentralizării şi reconstituirii reţelelor

teritoriale, odată cu modernizarea tipurilor de servicii. Tot în anul 1990 s-a reînfiinţat

învăţământul de specialitate, iniţial sub forma colegiului, ulterior (din 1992) sub

forma învăţământul universitar. S-au dezvoltat totodată şi structurile asociative

neguvernamentale din domeniul asistenţei sociale, crescând semnificativ numărul

parteneriatelor de tip public-privat în gestionarea problemelor specifice. Realităţile

decadei de tranziţie cer însă imperativ un sistem de asistenţă socială practic şi eficient, cu

o strategie clară şi competenţe bine definite. Cu alte cuvinte, pentru a face faţă cererii

crescânde de asistenţă socială din această perioadă de reformă caracterizată de costuri

sociale ridicate, este nevoie de o construcţie instituţională eficientă şi de o bună

administrare a sistemului de strategie şi performanţă administrativă.

Cele mai vechi organizaţii constituite sub egida Statului şi având scopul de a

distribui celor săraci fonduri provenite din caritatea publică erau caliciile. Caliciile au

fost organizate sub forma breslelor, având în fruntea lor un staroste. Această formă de

organizare o găsim atât în Ţara Românească (Bucureşti, Câmpulung etc.), cât şi în

Moldova.

O altă instituţie care gestiona problemele săracilor în ţările române erau

ospiciile. În 1565 este menţionată documentar existenţa ospiciului de la Măţăul de Jos,

lângă Câmpulung-Muscel , benef ic i ind ca danie din par tea domnitorului

Neagoe Basarab de moşia Licurea din Vâlcea. Săracii primeau, aşa cum reiese dintr-

un document semnat de Vlad Voievod la 1524, pe lângă locuinţă, de îmbrăcăminte şi

bani. Începând cu secolul al XVIII-lea opera de asistenţă socială începea să-şi mute

centrul de greutate spre insti tuţi i le spitaliceşti.

După unirea Principatelor, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alături de

activitatea Statului începe să se facă simţită prezenţa iniţiativei private în activităţile de tip

filantropic şi de asistenţă socială. În 1920 se înfiinţa, aşa cum am mai spus, Ministerul

Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, care va avea un rol extrem de important în

structurarea pe baze ştiinţifice a operei de asistenţă socială în toate domeniile.

Cerşetorii şi vagabonzii erau clasificaţi în valizi şi invalizi, pentru fiecare oferindu-se forme

de asistenţă adaptate, cei dintâi fiind repartizaţi la unităţi special constituite de muncă, cu

predilecţie ferme agricole, iar cei suferinzi, în azile. Ulterior sarcinile administraţiei

locale în materie de asistenţă socială s-au extins la infirmi săraci sau persoane cu

24

handicap mental. Aşadar, pentru a răspunde nevoii de a asigura condiţii materiale pentru

prestarea serviciilor de asistenţă socială, Statul s-a implicat în construcţia de instituţii de

ocrotire pentru copii şi maturi cu probleme fizice, psihice şi sociale.

La baza structurării sistemului românesc de asistenţă socială din perioada interbelică

a stat atenţia acordată acţiunilor de tip preventiv.

Odată cu înfiinţarea Ministerului Muncii Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale,

asistenţa socială a dobândit un caracter sistematic, atât la nivel central cât şi la cel

local. În cadrul acestui minister funcţiona, după cum am menţionat, o direcţie specializată

de asistenţă socială. La nivel local regăsim o separare a funcţiilor de execuţie

(nou înfiinţatele birouri judeţene şi comunale), aviz şi coordonare (comitetele judeţene).

Problemele legate de sărăcie şi marginalizare socială nu existau pentru societatea

socialistă. Legislaţia în domeniul asistenţei din perioada respectivă se caracteriza

printr-o gamă restrânsă de prestaţii acordate persoanelor îndreptăţite, acestea fiind

condiţionate de calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor sociale.

Prin Decretul-Lege nr. 189 din 23 martie 1943, activitatea de asistenţă

socială a fost concentrată în trei mari direcţii, corespunzătoare unor servicii

speciale în cadrul ministerului de resort:

• Serviciul de ocrotire al familiei;

• Serviciul de ocrotire a mamei si copilului;

• Serviciul de asistenţă socială.

În 1947 Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale s-a scindat, în locul lui

apărând două departamente: Sănătatea, respectiv Munca, Asistenţa şi Asigurările Sociale.

Un an mai târziu, prin Decretul nr. 149 s-au pus bazele Ministerului Muncii şi Prevederilor

Sociale, care avea în compunere patru direcţii:

• Direcţia Socială cu serviciile: cămine copii, ajutor familial, metodologic, respectiv colonii şi

tabere de vară;

• Direcţia Reeducării şi Plasării în Muncă a Deficienţilor (aşezămintele pentru orbi şi

surdo-muţi, centrele de triere şi reeducare, centrele de ortopedie, CEEREP – Centrul

de Reeducare Productivă, Institutul de Psihotehnică);

• Direcţia Cadrelor (Institutul de Asistenţă Socială, cursurile de perfecţionare pentru

centrele de reeducare şi de pregătire a asistenţei auxiliare pentru sfaturile populare);

• Direcţia Muncii (căminele de ucenici, şcolile profesionale, cadrele didactice).

Anul 1951 a adus cu sine o nouă restructurare a activităţii de asistenţă socială.

Prin Decretul nr. 75 s-au regrupat categoriile de asistaţi pe ministere. Astfel, copiii cu

deficienţă intrau sub tutela Ministerului Învăţământului, cei cu tulburări de

25

comportament (delincvenţa juvenilă] cădeau în sarcina Ministerului Afacerilor

Interne, iar ucenicii şi forţele de muncă la Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă.

Trebuie să menţionăm totodată şi apariţia unor instituţii noi de asistenţă socială.

Astfel, în 1951 se înfiinţează Institutul de Expertiză Medicală a Capacităţii de

Protezare, devenit ulterior Institutul de Expertiză Medicală şi Recuperare a

Capacităţii de Muncă. Tot în 1951 a luat naştere Institutul de Geriatrie, care a

reprezentat ani de-a rândul unul dintre cele mai bune „produse de export” ale

medicinii preventive româneşti, creând notorietate şcolii autohtone de geriatrie.

În perioada Comunistă, reţeaua de asistenţă socială din România a fost distrusă

sistematic. Desele modificări instituţionale, legislaţia haotică, obturarea reţelei teritoriale

de asistenţă socială au dus la desfiinţarea profesiei în sine şi la scăderea dramatică a calităţii

serviciilor de specialitate în instituţiile de profil.

Anul 1989 readucea în discuţie problema reformei sistemului de asistenţă

socială. Societatea românească descoperea cu stupoare realitatea dură şi starea de inimagina-

bila degradare a instituţiilor de asistenţă socială din ţară. Imagini de groază au făcut

înconjurul lumii. Unităţile de asistenţă socială din România erau adevărate lagăre de

concentrare, în care persoanele instituţionalizate, adulţi şi copii, erau supuşi unui tratament

degradant pentru o fiinţă umană.

Astfel, în august 1990 s-a reorganizat Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Pe linie de

asistenţă socială, Ministerul are atribuţii în asigurarea ocrotirii sociale a minorilor şi persoanelor

cu handicap, sprijinirea integrării lor sociale şi profesionale, asigurarea coordonării protecţiei

sociale a grupurilor sau persoanelor defavorizate. Aceste atribuţii au fost transferate

Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi prin HG 1161 din 1 noiembrie 1990. Acest

Secretariat devenea organul administraţiei centrale cu sarcini directe pe linie de asistenţă

socială. Atribuţiile Secretariatului, conform legislaţiei în vigoare, se materializează în:

• organizarea acţiunilor de depistare şi înregistrare locală a persoanelor dezavantajate,

sprijinind internarea acestora în unităţi de asistenţă socială de profil;

• stabilirea programelor naţionale pentru reinserţia socio-profesională a persoanelor

dezavantajate;

• promovarea formelor neinstituţionale de ocrotire socială a persoanelor cu handicap.

În 1990 reapare şi învăţământul de specialitate în materie de asistenţă socială, la

început sub forma colegiilor în cadrul Universităţilor din Bucureşti, Cluj şi Iaşi (1990-

1991), apoi sub forma învăţământului academic (1992). În 1994 apare prima promoţie

post-comunistă de asistenţi sociali iar de atunci reţeaua secţiilor academice de profit

nu conteneşte să crească. După estimările Prof. dr. Elena Zamfir, din 1994 apar anual pe

26

piaţa Muncii din România circa 300 de diplomaţi asistenţi sociali.

Aşadar, după zece ani de tranziţie, asistenţa socială, ca domeniu profesional,

identitate profesională şi administrativă, segment de politică publică, continuă să se

dezvolte, încercând să răspundă unei duble provocări: moştenirea comunistă, încă

puternic prezentă în societatea românească, şi realităţile dure ale perioadei în care ne

aflăm, împreună cu costurile sociale aferente.42

Impunerea, asistenţei sociale în secolul XX a fost propulsată, în primul rând, de

presiunea nevoii sociale, iar, în al doilea rând de o amplă istorie a actelor de asistare.43

România are o tradiţie impresionantă în domeniul asistenţei sociale, dar la ora actuală nu

putem discuta încă de un sistem articulat în această privinţă întrucât ne confruntăm cu diverse

dileme, dincolo de lipsa resurselor economice, care susţin parţial sistemul de protecţie socială.

Probabil că în lipsa experienţei sistemului comunist, care a eliminat ideologic asistenţa socială,

astăzi am fi avut deja un sistem modern şi consolidat în acest domeniu.

După aproape 15 ani de la înlocuirea acestei ideologii, ce s-a dovedit a fi falsă şi

inumană, încă ne confruntăm cu lipsa unor decizii ferme care să consolideze pe termen lung

sistemul de asistenţă socială. Decizia implementării începând cu anul 2005 a serviciilor sociale

la nivelul comunelor contribuie decisiv la refacerea reţelei dezvoltate în perioada interbelică.

Iniţial, dezvoltarea asistenţei sociale nu s-a realizat conform unui plan global, aceasta

având o istorie foarte diferită în lume, purtând amprenta factorilor sociali, economici, istorici şi

politici existenţi într-o naţiune dată.

Asistenţa socială a apărut ca răspuns la nevoile şi suferinţele umane, iar nevoia socială

şi nevoia de asistenţă socială au existat şi vor exista întotdeauna. Sunt destul de cunoscute

exemplele despre civilizaţia aztecă, ce promova grija pentru orfani şi infirmi, la civilizaţia

hindu, care proteja grupurile vulnerabile şi aflate în nevoie, iar în timpul împăratului creştin

Constantin cel Mare s-au creat primele instituţii de asistenţă socială destinate copiilor şi

tinerilor abandonaţi, femeilor văduve, bătrânilor şi săracilor. Toate tipurile de societate

existente de-a lungul istoriei au acordat sub o formă sau alta sprijin persoanelor aflate în

instituţii-limită.

Activităţile iniţiale de asistenţă socială s-au dezvoltat pe lângă instituţiile religioase, cu

timpul acestea au devenit o ocupaţie, dobândind mai apoi statutul de profesie şi ştiinţă. Mai

târziu, societăţile moderne au resimţit nevoia instituţionalizării asistenţei sociale.

Cronologic, majoritatea cercetătorilor plasează instituţionalizarea asistenţei sociale la

începutul secolului al XVII-lea, când apare în Anglia „Elisabethan Poor Law” (1601), legea ce

42 Coordonator Ligia Livadă-Csdeschi, Sărăcie şi Asistenţă Socială în spaţiul românesc (sec. XVIII-XX), Bucureşti, Colegiul Noua Generaţie, 2002, pp.61-77.43 Florin Bengean, op.cit., p. 56.

27

stabilea o „taxă pentru sărăcie” şi prevedea faptul că persoanele care deţineau pământ trebuiau

să plătească o taxă, iar din banii adunaţi erau ajutaţi cei ce se confruntau cu dificultăţi majore.

În secolul al XIX-lea, pentru a atrage atenţia muncitorilor de la mişcările sociale ce

aveau loc în acea perioadă, cancelarul german Otto von Bismark introduce programele de

asigurări sociale, preluate mai apoi şi de către Anglia, Franţa şi SUA.

Toate activităţile de asistenţă socială ar trebui privite în contextul istoric în care s-au

dezvoltat, integrându-le judecăţii globale a vremurilor în care au existat.

Bunăoară, o lege pentru copil a apărut în România în anul 1775, iar răscoala condusă de

Horia, Cloşca şi Crişan a avut loc la un interval de nouă ani după aceea, în 1784.

Periodizarea asistenţei sociale ar trebui să înceapă cu etapă a implicării comunităţiilor

religioase (biserici, mănăstiri), aşa cum a şi început asistenţa socială în formele sale iniţiale, dar cum

aceste opere caritabile au continuat şi după apariţia statelor-naţiune care şi-au asumat cu

profesionalism responsabilitatea dezvoltării asistenţei sociale, considerăm ca primă etapă programele

sociale cu o anumită organizare administrativă, dezvoltate de către domnitorii provinciilor româneşti.

Voievozii şi domnitorii care au stăpânit de-a lungul timpului peste provinciile româneşti

au simţit nevoia de a se implica în activităţi de protecţie socială şi au dezvoltat programe sociale

şi au construit diverse instituţii pentru protejarea persoanelor vulnerabile.

În Moldova, voievodul Ştefan cel Mare începe în anul 1480 marea operă de asistenţă a

sărăciei, mizeriei prin colonizarea calicilor oferindu-le şi anumite servicii sociale. La acea vreme,

iniţiativa a reprezentat un adevărat program social de dimensiuni regionale întrucât cooperea întregul

ţinut Moldovenesc.

În Ţara Românească domnitorul Matei Basarab prin ctitorirea altor aşezăminte pentru

protecţia văduvelor şi orfanilor minori dezvoltă protecţia socială. Ele pot fi considerate adevărate

instituţii de asistenţă socială întrucât erau construite şi susţinute tehnic şi financiar de către autorităţile

conducătoare.

Pe timpul lui Vlad Voievod (1524), săracii erau ocrotiţi la Curtea de Argeş si primeau, pe

lângă locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi bani, ceea ce am putea spune că reprezenta un program

complet de asistenţă socială întrucât le asigura săracilor toate trebuinţele de bază.

Şi voievozii Transilvaniei au dovedit acelaşi gen de preocupări în sfera protecţiei sociale.

Remarcăm faptul că domnitorii care au dezvoltat si susţinut financiar asemenea „politici de protecţie

socială” nu au încurajat lenea şi dependenţa socială.

Iniţiativele caritabile prezentate anterior constituie o etapă premergătoare apariţiei unui sistem

de asistenţă socială.

28

Pentru România, actul de naştere a asistenţei sociale moderne poate fi plasat încă din 1775. În

1695 se construiesc primele două mari aşezăminte spitaliceşti care îndeplineau şi activităţi de asistenţă

socială. În anul 1912 apare legea pensiilor.

Prima parte a perioadei contemporane reprezintă practic intervalul în care asistenţa socială din

România a cunoscut o dezvoltare organizatorică greu de atins astăzi. La ora actuală, reţeaua de

asistenţă socială nu a ajuns la comune şi sate aşa cum vom vedea că se întâmpla în deceniul trei a

secolului XX.

În 1920 este înfiinţat Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, ce coordona

activitatea de asistenţă socială prin Direcţia Asistenţei, iar sub responsabilitatea comitetului judeţean s-

au constituit birourile judeţene şi comunale ce coordonau asistenţa socială la nivel local.

În 1952 are loc reducerea învăţământului de grad universitar (1929-1952) la nivel postliceal,

iar în 1969 este desfiinţat definitiv de către regimul comunist deoarece ideologia de la acea vreme

considera inutilă pregătirea specialiştilor în asistenţă socială; plecând de la premise false, se spunea că

„statul comunist nu se confrunta cu probleme sociale”.

Urmează o perioadă critică pentru asistenţa socială di România şi anume perioada comunistă,

când asistenţa socială practic nu a existat. Factorii decidenţi ai regimului comunist au distrus reţeaua

de asistenţă socială comunitară, au eliminat profesia de asistent social din nomenclatorul de meserii,

iar noul cadru legislativ adoptat elimina sistemul de asistenţă socială.

După Revoluţia din 1989 se reiau preocupările din domeniul asistenţei sociale. Se înfiinţează

facultăţi de asistenţă socială în marile centre universitare, autorităţile locale iniţiază şi dezvoltă servicii

sociale, se reiau colaborările guvernamentale pe această linie cu instituţiile şi agenţiile internaţionale

care sprijină dezvoltarea de programe sociale şi de cercetare în sfera asistenţei sociale.

În prezent, sistemul de asistenţă socială este reconstruit pe baze moderne şi într-o configuraţie

specifică mileniului trei. Din perioada comunistă au rămas doar instituţiile de asistenţă socială, dar o

parte a acestora nu îndeplinesc cerinţele minime pentru asigurarea unor condiţii decente de trai. În

ultimii ani, fie prin efort public, fie prin intermediul finanţărilor externe, majoritatea acestor clădiri au

fost refăcute, iar uneori s-au construit altele, de dimensiuni normale, care să îndeplinească criteriile

noilor politici sociale adoptate de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană.

La ora actuală a fost adoptat cadrul legislativ necesar dezvoltării sistemului de asistenţă

socială. Există câteva mii de specialişti cu diplomă universitară în asistenţă socială, autorităţile locale

au posibilitatea să dezvolte servicii sociale în funcţie de nevoile proprii, există voinţă politică şi

strategii, rămânând ca timpul să înregistreze viabilitatea noului sistem de asistenţă socială configurat şi

aflat în faza implementării sale. 44

44 Doru Buzducea, op. cit., pp. 41-47.

29

Cu toate că Regulamentul organic datează din 1831, doar în 1881 se înfiinţează la Primăria

Capitalei un serviciu de asistenţă socială.

În perioada interbelică, ca urmare a distrugerilor provocate, problemele de asistenţă socială s-

au amplificat, starea de sărăcie a crescut, bolnavii s-au înmulţit, mulţi copii aveau nevoie de îngrijire

specială, au apărut cerşetorii, vagabonzii, într-un cuvânt carenţele sociale s-au amplificat.

Începând cu 1923, apare pentru prima dată în România legi clare privind organizarea şi

desfăşurarea activităţii de asistenţă socială. Statul începe să se implice mai mult, încetul cu încetul

ajungându-se la o laicizare a asistenţei sociale. Biserica a continuat lucrarea de asistenţă socială cu

aceeaşi căldură sufletească.45

În 1936 se realizează primul recensământ din domeniul problemelor de asistenţă socială,

identificându-se 521 unităţi de asistenţă socială, dintre care 50 erau de stat, iar 471 reprezentau

asociaţii particulare.46

În perioada 1944-1989 asistenţa socială se preocupa de asigurarea unui minim de îngrijire a

bătrânilor, invalizilor şi bolnavilor cronici; acordarea unui ajutor bănesc sau în natură, persoanelor

incapabile de muncă, fără venituri proprii şi susţinători legali; îngrijirea în instituţii de ocrotire sau în

familii substitutive, a minorilor aflaţi în situaţii deosebite prevăzute de lege.

Asistenţa socială se realiza centralizat şi se acorda bătrânilor, persoanelor cu handicap şi

minorilor aflaţi în situaţii deosebite, prin instituţionalizarea acestora în unităţi închise şi izolate, cu

condiţii de trai modest. În România, sistemul de organizare şi administrare a asistenţei sociale a fost

foarte rigid şi birocratic. După 1970, ca urmare a desfiinţării instituţiilor de învăţământ tehnic şi

superior de specialitate, lucrătorii sociali calificaţi au fost înlocuiţi treptat cu funcţionari.

În primii ani de după căderea comunismului, asistenţa socială a continuat să se realizeze

centralizat, fără suficientă eficienţă şi în condiţii de marginalizare socială a persoanelor şi familiilor

aflate în nevoi. Totuşi, în acest interval s-au făcut primii paşi în direcţia reformării sistemului de

asistenţă socială. Au fost reînfiinţate colegiile de asistenţă socială. După anul 1991 au luat fiinţă patru

colegii. A fost înfiinţat Centrul Social de Primire a Minorilor din Bucureşti.

Anul 1993 aduce o orientare nouă în politica socială, de natură să asigure sprijin persoanelor

singure şi familiilor care întâmpină condiţii de trai dificile şi pe care nu le pot depăşi prin propriile

mijloace.

S-a asigurat universalitatea dreptului la alocaţia de stat pentru copii, prin acordarea începând

cu luna noiembrie 1993, a unei alocaţii lunare în bani, indexabilă, de acest drept beneficiind circa 5

milioane de copii. Apoi de la 1 august 1995 se aplică Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social,

45 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., p. 100.46 Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIII, nr. 5-6, septembrie-decembrie, 1991, p. 13.

30

potrivit căreia toate familiile care realizează venituri mai mici decât veniturile stabilite prin lege,

primesc sprijin material.47

Asistenţa socială se organizează după legi bine stabilite, acţionează după criterii clar

delimitate: cine are dreptul să beneficieze de anumite facilităţi şi cine nu. În tot sistemul de asistenţă

socială vorbim despre organizare, legi, criterii de acordare a ajutoarelor, rezultate quantificabile.48

„Şi: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot

cugetul tău şi din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta:

«Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Mai mare decât acestea nu este altă

poruncă.”

(MARCU 12, 30-31)

47 Pr. Dr. Valer Irimia, op.cit., pp. 101-102.48 Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Mihail Dan, De la asistenţă socială la filantropie, în Referate ale Simpozionului Naţional „Filantropia-parte din fiinţa Bisericii” (20-21 octombrie 2003), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 50.

31

CAPITOLUL II

COPILUL ŞI FAMILIA

„Oricine va primi, în numele Meu,

pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte;

şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte,

ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”

(MARCU 9, 37)

Familia, primul mediu de viaţă al copilului, exercită o influenţă considerabilă asupra

dezvoltării acestuia. De cele mai multe ori, cadrul general în care se formează copilul este unul

bun. Este bine ştiut însă că o singură problemă în sânul familiei antrenează şi dificultăţi în

procesul învăţăturii.49

În ciuda faptului că părinţii au din ce în ce mai puţin timp pe care să îl petreacă cu copiii

lor, este bine de ştiut că ei au un rol esenţial în procesul de învăţare şi în formarea copilului ca

individ.

Orice părinte trebuie să înţeleagă că joaca este de fapt "munca" copilului, iar învăţarea

este mai uşoară cu ajutorul jocului. Copiii care-şi văd părinţii citind cu plăcere vor învăţa astfel

că cititul este ceva distractiv şi vor fi mai târziu receptivi la învăţarea lui în şcoală.

Este indicat ca părinţii să citească poveşti copiilor lor, deoarece aceasta este o adevărată metodă

de stabilire a legăturilor dintre părinte şi copil, în plus, cititul poveştilor sau răsfoirea împreună

a unei cărţi cu poze pentru copii dă prilejul petrecerii unor clipe fericite împreună cu copiii.

Părinţii nu sunt însă singurele persoane care-i pot citi copilului, mai ales dacă programul

lor este încărcat. Bunicii sau orice alta persoană care se ocupă de copil îi pot citi acestuia sau

chiar să-i spună poveşti.

Deşi există un mare număr de programe de televiziune destinate copiilor, s-a dovedit că

vocabularul folosit în astfel de emisiuni este mult mai redus comparativ cu cel dintr-o carte cu

poveşti obişnuită. În plus, timpul petrecut de un copil la televizor într-o zi este echivalent cu

timpul alocat într-o săptămână cititului de plăcere.

49 http://www.calificativ.ro/Copii_din_familii_cu_dificultati-a13134.html (accesat la data de 1 iunie 2010).

32

În consecinţă este bine ca cititul şi uitatul la televizor să fie echilibrate, cel puţin pentru

copiii mici mai ales în favoarea cititului. Chiar şi în cazul în care există programe educative

pentru copii la televizor, din păcate nu toţi părinţii optează pentru acestea.50

Majoritatea părinţilor au nevoie de o lucrare de o viaţă întreagă, pentru a ajunge să-i înţeleagă

pe copii deoarece fiecare copil sau nepot este diferit într-un mod unic.

În momentul când un copil este cu adevărat înţeles, acceptat şi modelat, trăsăturile de

personalitate pe care i le-a dăruit Dumnezeu sunt libere să înflorească în caracteristicile mature ale

dragostei, bucuriei, păcii, îndelungii răbdări, bunătăţii, facerii de bine, credincioşiei şi înfrânării „Iar

roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,

credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. (Galateni 5, 22-

23).

Dacă un copil se simte neînţeles, respins şi manipulat, poate cu uşurinţă să dezvolte trăsături

negative ducând adesea la rezultate precum amărăciune, conflict şi răzvrătire. Aceasta se întâmplă

când părinţii îşi impun cu severitate ideile preconcepute în privinţa modului de a învăţa copilul să se

descurce în viaţă.

Viaţa nu poate garanta nimic suta la sută, iar în final copilul trebuie să aleagă singur calea pe

care vrea să meargă. Şansele de a influenţa copilul în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute, în

momentul în care copilului de mic părinţii îi dedică câteva ore în plus, ajutătoare pentru a învăţa

despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului. Însuşindu-şi aceste cunoştinţe părintele, poate

îndruma mult mai eficient copilul pe parcursul anilor de creştere către maturitate şi poate avea şi rolul

de cel mai important educator din viaţa copilului.51

50 http://www.calificativ.ro/Familia___Un_rol_important_in_procesul_de_invatare-a12712.html (accesat la data de 28 mai 2010).51 Kay Kuzma, Înţelege-ţi copilul, traducere Gianina Floricel, Bucureşti, Editura „Viaţă şi sănătate”, 2008, p. 9.

33

2.1 COPILUL ŞI COPILĂRIA

„Şi cine va primi un prunc ca acesta

în numele Meu,

pe Mine Mă primeşte.”

(MATEI 18, 5)

Copilăria este „perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la adolescenţă, timpul când

este cineva copil”.52

„Tema copilului şi a copilăriei a devenit, în special după adoptarea Convenţiei

Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, o prezenţă constantă atât în discursul politic

actual, cât şi în abordările ştiinţifice, culturale, educaţionale la nivel internaţional, regional şi

naţional.”53

Problematica generală a copilului şi copilăriei a fost o temă importantă de studiu a sociologiei

familiei, abordată în special cu ajutorul conceptului de socializare.

Prin proiectul sociologiei copilăriei şi copilului, abordarea construcţionistă este aplicabilă,

recunoscându-i-se variabilitatea istorică, geografică şi culturală.

Conceptul de copilărie este prezentat ca o construcţie socială, el în societatea medievală nu ar

fi fost existent doar odată cu modernitatea se poate vorbi de copii şi copilărie acestea reprezentând un

univers diferit de cel al adulţilor. În societatea medievală copiii erau consideraţi un fel de adulţi în

miniatură, fără a se întrevedea un tratament special de protecţie din partea adulţilor nici măcar pentru

copiii de vârstă mică.

Cu timpul neglijarea copilăriei a fost amendată de diverşi sociologi şi astfel se ajunge ca

subreprezentarea copiilor şi a copilăriei să fie foarte dezbătută în studii sociologice şi antropologice,

apărând astfel paradigma:

− Copilăria este o construcţie socială, o componentă structurală şi culturală a multor societăţi,

distinctă de imaturitatea biologică;

− Copiii sunt văzuţi ca agenţi sociali activi în societăţile în care trăiesc, modelând structuri şi

procese în jurul lor, în propriile vieţi şi în vieţile celor din jurul lor;

− „relaţiile sociale ale copiilor şi culturile lor demne de studiat prin ele însele, independent de

perspectivele şi preocupările adulţilor”.

52 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera C, Academia Românâ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998.53 D. Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Bucureşti, Editura All Beck, 2001, p. 3.

34

Statul modern consideră că investind în familie, investeşte în propriul viitor. Se consideră că

perioada copilăriei este transformată într-o formă de capital uman care, de-a lungul modernităţii, a fost

dedicată viitorului, iar caracteristică acestei perioade este promovarea unei atitudini colective de

sensibilitate la nevoile copiilor şi a unor moduri dezirabile de protecţie, sprijin şi facilitare. Copilul este

văzut ca o formă de nostalgie adică un dor după trecut.

Prin investiţia în copil se reprezintă un substitut al încrederii de altă dată în căsătorie,

parteneriat sau prietenie şi poate fi atestat empiric printr-o multitudine de dovezi.

Copilăria este considerată o creaţie socială, în ciuda faptului că „adevărurile” despre copilărie

pot apărea ca avânt statului de fapte obiective, în realitate ele reflectând preocupări i îngrijorări

specifice sociale şi politice. Copiii şi copilăria sunt formaţi, creaţi sau construiţi prin forme de discurs

impregnate teoretic, care operează în lumile disciplinelor specializate şi în lumea simţului comun.

De-a lungul timpului au fost menţionate câteva caracteristici ale cunoaşterii copilăriei prin

prisma psihologiei şi consecinţele asupra politicilor sociale, în special în domeniul protecţiei copilului,

pe care le-a avut popularea discursului academic despre copil al psihologiei dezvoltării.

Altfel copiii au fost definiţi ca persoane incomplete, în curs de devenire, au fost consideraţi ca

neavând suficientă competenţă cognitivă, socială şi morală, punând astfel sub semnul întrebării

capacitatea lor de a lua decizii şi încrederea ce ar trebui să li se acorde şi s-a mai considerat că

abordarea cazurilor individuale de copii prin prisma psihologiei a împiedicat perceperea lor ca grup

social minoritar, iar individualizarea excesivă a dus la estomparea copiilor şi a copilăriei ca resursă

socială.

Putem spune că în foarte multe lucrări de sociologia copilăriei este ilustrată perspectiva

psihologiei dezvoltării aplicată copilului, fiind cea care a plasat copilăria în „camera de aşteptare” a

vieţii adulte, refuzându-le copiilor dreptul de a fi trataţi de societate ca fiinţe valorizate pentru ceea ce

sunt, nu pentru ceea ce fac sau pentru ceea ce vor deveni.54

Copiii sunt priviţi ca o categorie socială dezavantajată în condiţiile trecerii la economia de

piaţă, familiile în nevoie şi copiii străzii beneficiază de asistenţă acordată cu frecvenţă deosebită în

cadrul Bisericii Ortodoxe.55

Copiii erau consideraţi un „dar de la Dumnezeu (Facere 48, 8-9; Psalmul 126, 3), de care

părinţii erau răspunzători până la moarte (1 Sam. 3, 12-13; 4, 4-18).”56

Copilăria este cea mai frumoasă parte a vieţii unei persoane, pentru că atunci au loc cele mai

frumoase momente şi în special pentru că responsabilităţile şi grijile sunt minime. Mulţi dintre noi ne

mai dorim să mai trăim acea perioadă frumoasă a vieţii însă este imposibil. De aceea este de luat

54 Daniela Cojocaru, op.cit., pp. 34-43.55 Paşa Florin, Luminiţa Mihaela, Cadrul juridic şi organizatoric al Asistenţei Sociale în România, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 7.56 Pr. Gheorghe Paschia, Familia şi raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1985, p. 100.

35

aminte să avem în vedere copilăria actualilor, sau viitorilor copii să nu o stricăm cu acţiuni care rănesc

sau şochează pentru că vor fi acestea evenimentele marcante pe tot parcursul vieţii şi vor contribui la

dezvoltarea lor negativ.

2.2 FAMILIA CREŞTINĂ

36

„Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui;

aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.”

(2 IOAN 1,6)

Familia a ocupat neîncetat un loc central în învăţătura noastră creştină despre viaţă, fiind

înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială, de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi mai ales,

existenţa întregii omeniri.57

Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie şi pentru toată viaţa

dintre un bărbat şi o femeie. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi

egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei creştine este înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc,

evitarea desfrânării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi care îşi transmit reciproc darurile

specifice fiecăruia. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască, este

prima alcătuire de viaţă obştească din care cresc toate celelalte forme de natură socială. Aici se naşte

copilul plăpând şi neputincios pecetluind dragostea celor doi părinţi.58

Familia creştină şi căsătoria nu se întemeiază numai pe dragoste reciprocă sau pe necesitatea

de a trăi în comuniune ci şi pe „comuniunea dintre Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte,

comuniune care trebuie să se reflecte în viaţa familiei.”59

Când zicem familie zicem comuniune şi înţelegem prin aceasta, comuniunea iubitoare

desăvârşită. Aceasta înseamnă că familia nu este numai o comuniune oarecare, „celula socială

de bază şi necesară”, ci forma desăvârşită - cea mai bună şi cea mai organică a comuniunii care

există pe pământ şi în univers.

Însuşi Dumnezeu, realitatea supremă, realitatea primă şi ultimă este familia; familia este

totul, începutul şi sfârşitul.

În creştinism, familia din capul locului şi până la sfârşit are un conţinut, o demnitate, un

început, omenire, nu numai superior umană, supranaturală, ci absolut sacramentală şi divină.

Temeiul prim şi ultim, fiinţial, original suprem al căsătoriei şi al familiei este în concepţia

creştină însuşi Dumnezeu.

Familia este posibilitatea cea mai proprie, calea împărătească prin care omul se

împlineşte, devine persoană, devine om pentru oameni şi pentru Dumnezeu.

57 Prea Fericitul Părinte Teoctist, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, în „Congresul Internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie, 2001, p. 11.58 Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Familia între individualism, colectivism şi comuniune, în „Congresul Internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie, 2001, p. 61.59 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Familia şi Biserica, în Congresul Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu crştin, 25-27 spetembrie 2001, Bucureşti, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 357.

37

Spre deosebire de alte forme de iubire, familia este iubirea responsabilă. Persoana se

împlineşte prin familie într-un chip deosebit şi datorită faptului că are ocazia, prin unirea

deplină, spirituală şi fizică cu partenerul, să îşi spiritualizeze trupul. Modalitatea aceasta unică,

se întâlneşte numai în familie.60

În sfârşit educaţia familială, educaţia fiecărei persoane din familie este ceva unic.

Familia este pentru copii primul for de educaţie, de autoritate, iubire, demnitate şi moralitate,

singurul for în care părinţii sunt dascălii copiilor dar şi copiii dascăli părinţilor, pentru că copiii

îi învaţă pe părinţi emoţia, puritatea, candoarea, fantezia şi sinceritatea. Familia se întemeiază

pe sacrificiu, constă în sacrificiu şi devine sacrificiu.

Familia, în simţirea românească, nu e nici echipa care forţează drum în societate nici

întrunire obligatorie de Crăciun a unor indivizi legaţi prin interese. 61

În ciuda folosirii răspândite a noţiunii de familie, definirea acesteia ridică mult mai

multe probleme decât s-ar putea crede.62

În Sfânta Scriptură nu găsim cuvântul familie, căci sfinţii autori ai ei foloseau metaforic

cuvântul casă în loc de familie. Însuşi Mântuitorul a întrebuinţat acest stil: „Astăzi s-a făcut

mântuire casei acesteia” (Luca 19, 9) zice El, vorbind despre familia lui Zaheu Vameşul, care la

primit în casa lui.63

Familia este prima şcoală unde copilul „învaţă năravurile cele bune” sau buna-cuviinţă.

Profesori la şcoala, din familie sunt nu numai părinţii, ci de multe ori şi bunicii copilului, când

locuiesc împreună. Bunicii copilului sunt de mult ajutor în familie, nu numai la educaţia

copiilor, ci în toate treburile casei, când între ei există armonie. Cei doi soţi să nu uite că ceea ce

sunt copiii lor pentru ei acum, au fost şi ei pentru părinţii lor cândva. Cu aceeaşi dragoste i-au

crescut, cu aceeaşi grijă i-au educat, ca la bătrâneţe să aibă sprijin şi mângâiere. Între

„năravurile cele bune” pe care copiii trebuie să le înveţe în familia creştină, sunt şi rugăciunile

de dimineaţă, de seară şi de la masă, unde sunt mai mulţi copii, e bine ca rugăciunile acestea să

fie spuse cu randul.

Când bunele raporturi dintre membrii familie, dintre rude, sunt tulburate, buna-cuviinţă

creştină recomandă celor ce au greşit, cauzând tulburarea, orice rang familial ar avea, să îşi

recunoască vina, să nu se jeneze, să aibă curajul de a cere iertare celor ofensaţi, nedreptăţiţi ori

păgubiţi, iar aceştia să ierte (Matei 6, 12, 14: Luca 17, 3-4), ca să fie şi ei iertaţi când vor greşi,

căci a greşi este omeneşte.64

60 Pr. Prof. Dr. George Remete, Familia în concepţia creştină, în „Credinţa Ortodoxă”, anul I, nr. 1, aprilie-iunie, Alba Iulia, 1996, pp. 91-97.61 Ibidem, pp. 104-116.62 Alexandru Neagoe, Asistenţa socială a familei – o abordare sistemică, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2007, p. 13.63 Pr. Gheorghe Paschia, art.cit., p. 100.64 Ibidem, pp. 107-109.

38

Într-o lume postmodernă există multe întrebări, în literatura de sociologie a familiei

preocupate de definirea familiei în acord cu realitatea contemporană empirică a fenomenului

domestic. Studiile societăţii occidentale readuc în discuţie întrebări de genul celor cine sau ce

constituie o familie, care dintre ele sunt normale şi care sunt deviante, care ar trebui să fie susţinute şi

promovate de către stat şi care nu.65

În lume există un număr mare de definiţii şi multe formulări în timp, de la o societate la alta,

definiţia fiind necesară în calitate de cadru de lucru al intervenienţilor aceasta luând în considerare

importanţa unităţii familiei în intervenţiile care se fac din perspectiva asistenţei sociale. Definirea

familiei va diferenţia familia de alte forme de organizare a unor grupuri umane.

Printre multele definiţii date familiei se numără şi aceasta: „un grup de persoane unite prin

legături de căsătorie, sânge sau adopţie; gospodărindu-se împreună; interacţionând şi comunicând

între ele de pe poziţia rolurilor sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră; creând şi

menţinând o cultură comună”.

Definirea sociologică permite să fie luat în considerare de către specialişti şi de către

politicieni a celor mai uimitoare forme structurale şi funcţionale, ţinându-se cont de funcţiile familiei

ca unitate societală, cu sarcini în acelaşi timp faţă de fiecare membru, precum şi faţă de societate în

general.

O altă definiţie a familie, de aceasta dată o definiţie fenomenologică este: „o familie devine

familie când doi sau mai mulţi indivizi decid că ei formează o familie şi asta înseamnă că, în

momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei dezvoltă o intimitate în care îşi împărtăşesc nevoile

emoţionale de apropiere, de a trăi într-un spaţiu numit de ei «căminul lor» şi în care se definesc roluri

şi sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale şi psihologice ale indivizilor

implicaţi”.66

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă următoarea definiţie familiei: „Formă

socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora;

totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun, neam, descendenţă, grup larg de

oameni, de popoare cu interese şi idealuri comune”.67

Familia postmodernă este conceptul folosit pentru a semnala caracterul divers al

angajamentelor de gen şi de rudenie contemporane folosit într-un context precum: „Familia

postmodernă nu este un nou model de viaţă familială, nu este următoarea etapă în progresia ordonată a

istoriei familiale, ci etapa în care credinţa într-o progresie logică a stadiilor dispare. Rupând modelele

65 Daniela Cojocaru, Copilăria şi construcţia parentalităţii: asistenţa maternală în România, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 23.66 Coordonator George Neamţu, Tratat de asistenţă socială, Iaşi, Editura Polirom, 2003, pp. 668-669.67 Dicţionarul explicativ al limbii române, Litera C, Academia Românâ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

39

graduale ale istoriei familiale şi încorporând atât elemente experimentale, cât şi nostalgice, familia

postmodernă bâjbâie înainte sau înapoi, într-un viitor incert”.

Studierea familiei a fost mereu un motiv de controverse teoretice şi metodologice, fiind de o

plurivalenţă majoră. Din cauza acestei complexităţi s-a ajuns la ideea că fenomenele specifice

domeniului familial nu pot fi studiate corespunzător, începând cu teoriile importante din diverse

domenii. A fost compătimită lipsa unui model standardizat de evaluare a familiei, nefiind o

teorie unificatoare asupra acesteia, un consens asupra definiţiei relaţiilor familiale normale sau

disfuncţionale şi a temelor considerate centrale în evaluarea familiei.68

Familia are funcţii care se schimbă în timp, în relaţie cu cu schimbările culturale şi de

civilizaţie ale societăţii. Însă există două funcţii generale ale familiei, care par a varia de-a

lungul istorie, dar rămân ca sarcini majore ale familiei din orice timp şi loc, acestea sunt:

asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei; creşterea noilor

generaţii.69

Familia a fost, este şi va rămâne cea mai importantă în dezvoltarea copiilor, este cadrul în care

ar trebui să fie cât mai multă armonie între membrii iar relaţiile sa se bazeze pe căldură sufletească,

bunătate, toate ajutând la o viaţă mai bună, mai fericită.

2.3 NEVOILE UMANE

Funcţiile principale ale familiei, cele două, ne constrânge la considerarea generală a nevoilor

individului pentru o dezvoltare şi o funcţionare normale.68 Daniela Cojocaru, op.cit., pp. 24-25.69 Coordonator George Neamţu, op.cit., p. 669.

40

Maslow ne oferă o piramidă în care clasifică cele cinci tipuri de nevoi umane astfel:

• Tip I: nevoi fiziologice;

• Tip II: nevoia de siguranţă şi securitate;

• Tip III: nevoia de apartenenţă şi dragoste;

• Tip IV: nevoia de respect şi stimă de sine;

• Tip V: nevoi de autodezvoltare.

Pe acestea le investiga la individul uman în două categorii:

• Nevoi de tip D;

• Nevoi de tip B.

Familia are menirea de a împlini aceste nevoi pentru toţi membrii săi, în egală măsură, iar a-l

proteja pe individ de neîmplinirea acestor nevoi înseamnă a-l proteja de suferinţă, de traumă. În urma

traumei dezvoltarea individului este frânta, stopată sau chiar se produce o regresie. Creierul va

funcţiona la capacitate maximă doar dacă este relaxat în întregime, stare oferită în momentul când

individul trăieşte, pe plan afectiv, o stare de relaxare, de confort.70

De la părinţii copiilor mici primul lucru aşteptat este acela de a le înţelege nevoile şi de a

descoperi cum pot fi împlinite. Aceste cunoştinţe vin doar în parte din Sfânta Scriptură,din manuale

sau din sălile de prelegeri. Părintele trebuie să fie mereu dispus să înveţe de la copil, să observe acele

indicii din comportamentul şi din cuvintele lui care îi descoperă nevoile specifice într-un moment

specific. Cu timpul adunând toate aceste informaţii, părinţii trebuie să-şi pună la lucru priceperea şi

energia, pentru a încerca să vină în întâmpinarea nevoilor fiecărui copil în parte.

Copiii au foarte multe nevoi. Printre primele s-ar număra nevoia de a fi iubiţi, apoi au nevoie

să li se acorde încredere, să fie liberi să trăiască noi experienţe ale vieţii, au nevoie de stimulare şi au

nevoie să fie învăţaţi.71

Nevoile de bază ale copilului sunt o particularizare, la vârsta copilăriei, a eternelor nevoi

umane formulate de mulţi autori. Alte nevoi ar mai fi nevoia de dragoste şi securitate, nevoia de

experienţe noi, nevoia de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile, de a fi încurajat, nevoia de

responsabilităţi, nevoi de bază fiziologice.72

Nevoile sunt o necesitate ale oricărei persoane de pe acest pământ, dacă nu am avea nevoi

consider că nu am mai avea activitate pe pământ.

2.4 ABILITĂŢILE PARENTALE

„Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării;

70 Coordonator George Neamţu, op.cit., p. 670.71 Kay Kuzma, op.cit., p. 11.72 Coordonator George Neamţu, op.cit., p. 675.

41

căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.”

(EVREI 13, 16)

Cuvântul părinte provine din latinescul parens, care înseamnă „a da naştere”, dar acumulează

o dimensiune juridică şi morală pe lângă cea biologică. Dicţionarele indică faptul că termenul de

părinte se utilizează pentru a desemna statutul biologic sau juridic de mamă sau tată al unei persoane

în raport cu un copil.

Parentalitatea este dificil de definit, în ciuda prezenţei cotidiene a practicilor subîntinse de

acest concept în viaţa noastră. Parentalitatea este considerată ca fiind „un termen-umbrelă care acoperă

o diversitate de activităţi şi abilităţi îndeplinite de către adulţii care asigură creşterea şi îngrijirea unui

copil”. Parentalitatea presupune utilizarea abilă şi creativă a cunoaşterii, experienţei şi tehnicii.

Parentalitatea este situată în spaţiu şi timp; ea nu se desfăşoară într-un vid social, ci este mai

degrabă interrelaţionată total şi modelată de modificările demografice, evenimente istorice, norme

culturale şi valori, sisteme de stratificare socială, dezvoltări şi aranjamente familiale şi mutaţii în

organizarea şi structura societală.

Studiul parentalităţii poate fi construit în două registre diferite, corespunzător celor două

niveluri de analiză pe care le putem avea în vedere şi anume nivelul macroanalizei familiale şi nivelul

microanalizei.

Dezvoltarea aranjamentelor familiale sunt văzute de o seamă de autori în primul rând ca o

posibilă ameninţare a capacităţii de creştere a copiilor, însă şi a potenţialului familiei de a le oferi

confort afectiv şi emoţional membrilor săi.73

Dezvoltarea copilului într-o familie este conturată de felul în care se realizează funcţiile

parentale, de gradul şi modul de realizare a acestora şi cadrul mai mult sau mai puţin propice

dezvoltării copilului.

Kari Killen defineşte şapte funcţii parentale astfel:

• Abilitatea părinţilor de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

• Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv;

• Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul tău;

• Abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le răsfrânge în relaţia cu

copilul;

• Capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil;

• Capacitatea de a percepe copilul în mod realist;

• Abilitatea de a răsplăti, de a valoriza copilul.

73 Daniela Cojocaru, op.cit., pp. 49-51.

42

Funcţiile parentale se leagă de nevoile copilului pentru o dezvoltare normală. Abilităţile

menţionate vin în ajutorul părinţilor pentru a întâmpina nevoile copiilor. Între aceste nevoi, în funcţie

de vârsta copilului, apare o schimbare a importanţei rolului, dar toate rămân importante pe perioada

copilăriei. Părintele bun întâmpină prin abilităţile acestea nevoile de bază ale copilului, astfel încât

acesta va putea creşte ca un adult normal, adaptabil, capabil de viaţă independentă şi de a fi la rândul

său părinte.74

Părinţii buni iau în considerare toate sfaturile date şi se informează mereu pentru a fi în temă

cu informaţii legate de creşterea şi educarea copiilor.

2.5 CAPACITĂŢI ŞI RESPONSABILITĂŢI PARENTALE

În sfera competenţei parentale se propune a intra activităţile şi comportamentele din sfera

îngrijirii primare, realizate cu scopul de a oferi autonomie copiilor. Se consideră că scopul activităţilor 74 Coordonator George Neamţu, op.cit., p. 669.

43

parentale este acela de a facilita dezvoltarea optimă a copilului, într-un mediu sigur, aceste activităţi

având mai multe dimensiuni aceea de îngrijire, de control, de dezvoltare, iar pentru realizarea acestui

scop, părinţii au nevoie de o serie de resurse în categoria cărora intră precum: cunoştinţe, motivaţie,

resurse şi oportunităţi.

Este utilă analiza responsabilităţilor parentale, modalităţile în care acestea sunt construite şi

asumate de către membrii familiei de îngrijire pentru analiza calităţii îngrijirii. Astfel se propun patru

funcţii şi responsabilităţi legate de parentalitate: acoperirea nevoilor de bază a copiilor, protecţia

copiilor, sprijinirea dezvoltării fizice şi psihice a copiilor şi reprezentarea intereselor copiilor în

comunitate.

Competenţele parentale ar fi: asigurarea resurselor de bază, funcţia protectivă, asigurarea

suportului pentru dezvoltarea fizică şi psihică şi reprezentarea intereselor copiilor în comunitate.

Asigurarea resurselor de bază presupune satisfacerea condiţiilor ce asigură supravieţuirea:

hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, acces la servicii medicale de bază. Argumentele din mediul familial

care pot afecta modul de realizare a acestei funcţii sunt: nivelul de educaţie şi profesia adulţilor,

nivelul veniturilor, dar şi priorităţile sau strategiile de consum ale acestora.. Structura familiei de

îngrijire poate afecta calitatea parentală, prin influenţarea nivelurilor veniturilor: prin numărul adulţilor

care sunt aducători de venituri; prin suportul financiar oferit de părintele absent copiilor rezultaţi dintr-

o căsătorie anterioară; prin gradul de specializare a adulţilor, care influenţează eficienţa şi

disponibilitatea lor pe piaţa muncii.

Funcţia protectivă ete legată de responsabilitatea părintelui pentru integritatea fizică, psihică,

spirituală, etnică şi culturală a copiilor în relaţia lor cu mediul înconjurător, cu persoane, grupuri şi

instituţii.

Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică şi psihică se referă la promovarea tuturor

aspectelor legate de dezvoltarea copilului, incluzându-le pe cele fizice, emoţionale, cognitive, sociale,

morale, sexuale, spirituale, culturale şi educaţionale. Sunt amintite competenţele parentale legate de

această responsabilitate: stricteţea, ataşamentul emoţional, controlul asupra balanţei de putere în

relaţiile dintre părinţi şi copii. Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă la rolul jucat

de părinte în interacţiunile dintre copil şi diverse persoane, grupuri, instituţii din comunitate, mai ales

atunci când vârsta copilului nu îi permite să se reprezinte singur.75

2.6 DEPRIVAREA MATERNĂ

Deprivarea maternă este unul din rezultatul cercetării psihologice din ariile controversate care

a ajuns la rezultate tare contradictorii. După multe cercetări s-a ajuns la concluzia că dragostea

75 Daniela Cojocaru, op.cit., pp. 56-58.

44

maternă este precum vitaminele şi proteinele pentru sănătatea mentală şi fizică, orice organism are

nevoie de dragoste maternă pentru a funcţiona normal. Conceptul de deprivare maternă a câştigat o

largă recunoaştere şi a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse precum: întârzierea

dezvoltării mentale, delicvenţă, depresie, psihopatia lipsei de afecţiune. Toate tipurile de deprivare

sunt rareori prezente separat unele de altele.

Pentru sănătatea mentală a copilului este necesară o relaţie caldă, intimă şi continuă cu mama,

aceasta nu poate fi substituită nici măcar temporar de altcineva. Studiile făcute au adus şase

caracteristici considerate în mod curent ca fiind indispensabile unei bune îngrijiri materne. Acestea

sunt: o relaţie de iubire, ataşament, o relaţie continuă, o interacţiune stimulativă, o relaţie cu o singură

persoană, menţinerea copilului în propria casă. Mai există şi alţi factori importanţi în dezvoltarea

normală a copilului printre acestea pot fi menţionate: protecţia, alimentaţia, joaca/jocul cu alţi copii

sau cu părinţii, apartenenţa părinţilor la o anumită clasă socială, disciplina, comunicarea părinte-copil.

Toate acestea şi alte aspecte dovedesc importanţa părinţilor.

S-a studiat care ar fi efectele pe termen scurt ale separării de mamă şi s-a ajuns la concluzia că

ar fi trei tipuri de comportament: ataşament sigur, ataşament axios-rezistent, ataşament anxios-evident.

Ulterior rezultatele evaluărilor acestor ataşamente au prezis atât probleme de adaptare socială şi de

comportament la copil, cât şi un comportament apropiat al mamei faţă de un alt urmaş.

În urma unor experimente făcute s-a rezumat efectele experienţelor de viaţă timpurii în cinci

principii:

− Caracteristicile cu determinare genetică pot fi puternic modificate de experienţele timpurii;

− Trăirile din prima copilărie au efecte de lungă durată;

− Experienţele timpurii sunt una dintre cauzele majore ale diferenţelor inter-individuale;

− Experienţele timpurii au multiple efecte;

− Vârsta la care se produce stimularea are o importanţă critică.

Copiii răspund selectiv şi activ la stimuli conform caracteristicilor lor individuale şi în acord

cu etapa de dezvoltare în care se află. În multe situaţii, părinţii obişnuiesc să se comporte cu proprii

copii în funcţie de particularităţile lor, iar în aceeaşi familie un copil poate fi considerat deprivat, pe

când celălalt nu, din cauza diferenţelor dintre ei şi modului în care membrii familiei au reuşit să

armonizeze comportamentele.

45

Literatura de specialitate ne-a oferit diferite tipuri de experienţe de separare a copilului de

părinţi care pot fi grupate în trei categorii:

1. Separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe „figuri

materne” (bunici, fraţi, surori, baby-sitter etc.);

2. Separări temporare cu durată de cel puţin câteva săptămâni;

3. Separări permanente (definitive).

Tipul şi calitatea ocrotirii copilului s-au dovedit în toate studiile a fi factori determinanţi pentru

dezvoltarea ulterioară.

Cercetările făcute cu subiecţi crescuţi în mediul familial, variabila cea mai importantă cu

privire la evoluţia comportamentului a fost identificată în calitatea relaţiilor familiale. Dizarmonia şi

violenţa domestică au fost asociate invariabil cu delicvenţa şi comportamentul antisocial al copilului.

Rezultate favorabile s-au înregistrat în cazul copiilor care s-au bucurat de relaţiile afectuoase

completate de o supraveghere constantă.

În cazul copiilor crescuţi în instituţii rezidenţiale, rezultatele sunt contradictorii. Din partea

acestor copii se obţin rezultate inferioare la probele de inteligenţă şi dovezi ale tulburărilor de

comportament, însă se demonstrează un neaşteptat nivel intelectual crescut la copiii instituţionalizaţi

pentru o perioadă scurtă sau o creştere a nivelului intelectual în urma trecerii dintr-o casă de copii

supraaglomerată într-o instituţie pentru copii cu uşoare deficienţe de intelect, dar cu un personal mult

mai numeros. Din toate acestea rezultă că nu instituţionalizarea în sine este responsabilă de efectele

negative, ci de factori în mică sau în mare măsură asociaţi acestui tip de îngrijire.

În funcţie de durata şederii în instituţie creşte riscul de apariţie a unor deficite intelectuale a

unor tulburări emoţionale şi comportamentale.

Relaţionarea bună cu unul dintre părinţi reduce riscul dezvoltării comportamentelor

antisociale în comparaţie cu acei copii care nu reuşesc să se apropie de nici unul dintre părinţi. Copiii

instituţionalizaţi imediat după naştere şi rămaşi în acel mediu, în comparaţie cu cei crescuţi în familie,

au şanse mai reduse de a forma o relaţie de ataşament. S-a demonstrat că îngrijirea în instituţiile de

tipul caselor de copii este perfect compatibilă cu dezvoltarea normală a limbajului şi inteligenţei.

În dezvoltarea comportamentală, emoţională, intelectuală şi a limbajului deficitul poate să

apară în urma unor circumstanţe nefavorabile prezente în oricare dintre etapele devenirii copilului.

Acceptarea ideii dezvoltării mai accelerate a creierului uman în primii doi ani de viaţă poate face

admisibilă concluzia că privaţiunile influenţează mai puternic în această etapă. S-a demonstrat că

băieţii sunt mai atacabili la efectele negative ale deprivării materne.

Este greu de deosebit între cele două modalităţi prin care familia influenţează temperamentul:

moştenirea genetică şi mediul fizic şi social pe care îl asigură copilului.

46

Două direcţii majore de cercetare, şi anume studiul gemenilor şi cel al copiilor adoptaţi,

asigură dovezi pentru importanţa considerabilă a ambelor surse.

Măsura în care efectele negative ale deprivării materne sunt ireversibile nu a reprezentat de-a

lungul deceniilor un subiect controversat. S-a stabilit că îngrijirea maternă adecvată este absolut inutilă

dacă întârzie dincolo de vârsta de doi ani şi jumătate şi pentru majoritatea copiilor nu mai ajută încă de

la un an. Lucrul acesta a fost apoi infirmat.

În timp s-au înregistrat îmbunătăţiri ale coeficientului de inteligenţă, în urma studiilor făcute,

dar decalajul faţă de normalitate s-a păstrat în cazul subiecţilor care au suferit privaţiuni de lungă

durată.

Astfel s-a ajuns la concluzia că gradul de reversibilitate depinde de durata şi asprimea

deprivării, de vârsta la care încetează privaţiunile şi de cât de completă este schimbarea de mediu.

Pentru a putea explica efectele pe termen lung ale deprivării materne s-au declanşat

numeroase controverse. Şi în final s-a afirmat că este dificil de emis în acest moment o concluzie cu

privire la mecanismele de apariţie şi transmitere pe termen lung ale efectelor deprivării materne.76

Deprivarea maternă este lipsa dragostei oferită de o mamă şi aceasta se poate întâmpla doar în

cazul unei mame iresponsabile sau care nu îşi doreşte copilul. Un copil nu este vinovat de ceea ce se

întâmplă cu mama să şi este nedrept să sufere din cauza acesteia.

76 Coordonator George Neamţu, op.cit., pp. 802-811.

47

2.7 DEPRIVAREA PATERNĂ

Conceptul de deprivarea paternă este utilizat pentru a desemna diferite experienţe neadecvate

de relaţionare a copilului cu tatăl sau cu un tată-substitut. Aceasta apare în momentul absenţei sau

separării totale de tată sau chiar şi atunci când acesta este disponibil, dar diferite cauze fac să se

realizeze un ataşament normal al copilului faţă de el. Copiii fără tată nu constituie un grup omogen în

ceea ce priveşte modul în care s-a ajuns în situaţia respectivă:

− Decesul tatălui sau separarea părinţilor; copilul rămâne cu mama, care caută sau nu un

substitut pentru „figura paternă”, este crescut de alt membru al familiei, este abandonat sau

plasat într-o instituţie de ocrotire;

− Decesul mamei sau separarea părinţilor; tatăl încredinţează copilul spre creştere unui alt

membru al familiei sau unei instituţii;

− Decesul ambilor părinţi: copilul este îngrijit de alt membru al familiei, creşte într-o instituţie,

se află în plasament familial temporar, este adoptat;

− Decăderea tatălui din drepturile părinteşti: copilul creşte în familia marcată de neinţelegeri şi

violenţă; profesia tatălui nu-i permite să fie în permanenţă aproape de copil; tatăl se află în

detenţie.

Se poate identifica o mare varietate de situaţii şi pot fi luaţi în considerare mulţi factori în

evaluarea acestora: tipul absenţei (constant, intermitent, temporar etc.), durata, cauza; vârsta şi sexul

copilului; caracteristicile copilului; reacţia mamei la absenţa soţului; calitatea relaţiei mamă-copil;

statutul socioeconomic al familiei; existenţa unor substituenţi. De multe ori copilul fără tată poate să

nu fie deprivat patern pentru că are un foarte bun tată-surogat sau poate fi mai puţin deprivat decât

mulţi alţi copii din familii în care acesta este prezent.

S-au stabilit cinci etape distincte în procesarea informaţiilor sociale la copiii agresivi şi aceştia

ar fi:

a) „Când codează informaţia despre un eveniment social, copilul agresiv o reţine doar parţial;

b) Când interpretează elementele-cheie ale unei situaţii sociale noi, este tentat să atribuie intenţii

ostile evenimentelor ambigue şi să aştepte manifestări ostile din partea celorlalţi;

c) Când se află în căutarea unor posibile moduri de a răspunde la o situaţie este tentat să genereze

reacţii agresive şi dovedeşte o cunoaştere semnificativ redusă cu privire la rezolvarea problemelor

sociale;

d) Când ia în considerare consecinţele pe care le pot genera diferitele reacţii alternative, persoanele

agresive pot trunchia evaluarea corectă ca rezultat al rapidei dezvoltări a reacţiilor emoţionale;

48

e) În punerea în aplicare a răspunsurilor selectate, copilul agresiv poate suferi o limitare a capacităţii

de monitorizare a consecinţelor acţiunilor sale din cauza deficitului autocontrolului şi coordonării

verbale care îl dezavantajează în relaţiile interpersonale.”

Au fost menţionate şi cauze al instituţionalizării copiilor, iar acestea ar fi:

1) „Doar o mică parte a celor aflaţi în casele de copii au fost abandonaţi permanent de părinţi sau

sunt complet orfani.

2) Chiar şi în culturile cu o puternică tradiţie a îngrijirii minorilor fără părinţi de către familia lărgită,

majoritatea copiilor din instituţii au părinţi sau rude apropiate care i-ar putea griji.

3) Una dintre principalele explicaţii constă în eşecul personalului instituţiilor sau al agenţiilor sociale

responsabile în selecţia copiilor instituţionalizaţi.

4) Instituţiile rezidenţiale dezvoltă un „efect de atragere” datorită avantajelor imediate pe care le

oferă: hrană, adăpost şi educaţie.

5) Plasarea copilului în îngrijire rezidenţială constituie adesea o strategie de supravieţuire folosită de

părinţi ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecinţele pe

termen lung. În cele mai multe cazuri, părinţii nu percep dezavantajele instituţionalizării.

6) Instituţionalizarea este un răspuns complect inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la

nivelul cauzelor, este costisitoare şi poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistaţi pe

termen lung. Unul dintre efecte constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului şi sărăciei.”

„Direcţiile de evoluţie a îngrijirii rezidenţiale în Europa sunt:

1) Scăderea numărului instituţiilor de îngrijire rezidenţială şi al copiilor asistaţi în acestea, în paralel

cu sporirea numărului de copii aflaţi în plasament familial.

2) Modificarea caracteristicilor populaţiei de copii şi adolescenţi îngrijiţi.

3) Reducerea dimensiunilor instituţiilor de ocrotire. S-a făcut tot mai mult trecerea de la structuri

mari şi foarte mari spre organizări restrânse, cât mai apropiate de contextul familial.

4) Dezvoltarea unei perspective ecologice. Se încearcă maxima implicare a familiei în îngrijirea

copilului, chiar şi atunci când acesta se află în instituţie. Creşte proporţia instituţionalizării de

scurtă durată, în defavoarea celei pe termen lung.

5) Diversificarea modalităţilor de îngrijire rezidenţială şi de tip plasament familial şi apariţia de

forme alternative de ocrotire.

6) Profesionalizare.”

Dezvoltarea întârziată a copiilor instituţionalizaţi trebuie înţeleasă nu ca o reacţie la separarea

de părinţi, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităţilor de interacţiune

spontană şi afectuoasă cu adulţii.

Efectele pe termen lung asupra sănătăţii mentale reprezintă nu numai o reacţie la pierderea

părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci şi incapacitatea minorului de a trăi, în casa de copii,

49

experienţa unor relaţii călduroase, apropiate şi de durată cu adulţii în care se poate avea încredere şi de

multe ori chiar cu prieteni de aceeaşi vârstă. Faza de detaşare din evoluţia răspunsului la pierdere se

poate transforma într-o reacţie defensivă cronică şi poate duce, pe termen lung, la depresie şi la

incapacitatea stabilirii de relaţii apropiate şi intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se

dezvoltă copilul instituţionalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală

fizică şi psihologică.

Mulţi părinţi optează pentru varianta instituţionalizării în ideea că vor asigura astfel măcar

supravieţuirea fizică a copiilor lor. Nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituţiilor se află în jurul

standardelor minime acceptabile.

Se înregistrează lipsuri în cunoştinţele despre dezvoltarea copilului şi nevoile sale psihologice.

În numeroase instituţii, atenţia este îndreptată aproape exclusiv către asigurarea nevoilor fizice ale

copilului.77

Taţii sunt de genul lor mai iresponsabili în privinţa copiilor, mai închişi, dar totuşi un copil

este un dar pe care trebuie preţuit de oricine. Sunt şi taţi care îşi cresc singuri copiii şi aceştia sunt un

exemplu de urmat. Să avem grija de tot ceea ce ne înconjoară pentru că totul este de la Dumnezeu.

77 Coordonator George Neamţu, op.cit., pp. 812-815.

50

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ASISTENŢEI SOCIALE

„Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei:

Adevărat zic vouă,

întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei,

prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”

(MATEI 25, 40)

Asistenţa socială se reorganizează şi evoluează în cadrul fiecărui stat în funcţie de

situaţia prezentă a populaţiei şi de tradiţiile locale şi regionale.

Asistenţa socială este sistemul foarte căutat astăzi, într-o lume plină de crize morale,

financiare şi spirituale. Este un sistem prezent în lume încă din antichitate şi care va continua

foarte mult dacă condiţiile de viaţă vor continua în acest ritm.

3.1 SISTEMUL NAŢIONAL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

În prezent, organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă

socială sunt reglementate de legea nr. 705/2001, ce statuează câteva principii de la baza

sistemului: respectarea demnităţii umane, universalitatea socială, parteneriatul şi subsidiaritatea.

În baza legii nr. 705/2001, structura organizaţională a noului sistem de asistenţă socială

funcţionează la nivel central, judeţean şi local ţinând cont de nevoile şi caracteristicile noastre

socioadministrative, fiind în acelaşi timp în concordanţă cu standardele europene. Este un

sistem nou aşezat pe baze moderne şi flexibil noilor evoluţii sociale.

Cel mai important minister din punctul de vedere al asistenţei sociale este Ministerul

Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei care reprezintă organismul guvernamental direct

responsabil de coordonarea sistemului naţional de asistenţă socială.

Cele mai apropiate ministere şi structuri guvernamentale în sfera asistenţei sociale sunt:

Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Administraţiei şi Internelor,

Ministerul Justiţiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Oficiul Român

pentru Adopţii, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Comisia Antisărăcie şi

Promovare a Incluziunii Sociale, Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de

Statistică, Agenţia Naţională Antidrog, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei. La nivel

judeţean avem Direcţii pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială judeţene, precum şi

consilii judeţene.

51

Direcţiile judeţene au următoarele atribuţii:

• „Realizează evidenţa beneficiarilor şi a sumelor cheltuite cu asistenţa socială;

• Acreditează personalul specializat care acordă servicii sociale la domiciliu;

• Colectează informaţii din domeniul asistenţei sociale şi evaluează impactul politicilor

sociale asupra beneficiarilor;

• Colaborează la elaborarea planului judeţean pentru dezvoltarea strategiilor locale de

intervenţie în sprijinul persoanelor aflate în nevoi;

• Monitorizează aplicarea legislaţiei în domeniu şi aplică sancţiuni în caz de nerespectare

a acesteia;

• Sprijină şi îndrumă metodologic elaborarea şi derularea programelor din domeniul

asistenţei sociale dezvoltate pe plan local;

• Administrează şi gestionează fondurile alocate pentru asistenţa socială;

• Elaborează propuneri pentru alocarea de fonduri pentru asistenţa socială şi le transmite

MMSSF;

• Controlează activitatea instituţiilor publice şi private de asistenţă socială cu privire la

acordarea prestaţiilor şi serviciilor sociale, precum şi a organizaţiilor

nonguvernamentale care activează în domeniul social;

• Realizează studii şi analize în domeniul asistenţei sociale.”

Consiliile judeţene organizează ca serviciu public un compartiment de asistenţă socială

care asigură la nivel teritorial aplicarea politicilor de asistenţă socială în domeniul protecţiei

copilului, persoanelor singure, vârstnice, cu handicap, precum şi oricăror persoane aflate în

nevoie. Recent sub directa coordonare a consiliilor judeţene, s-au înfiinţat Direcţiile de

Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

„Consiliile judeţene au în domeniul asistenţei sociale următoarele atribuţii:

• Aprobă planul judeţean de asistenţă socială pentru dezvoltarea strategiilor locale

de intervenţie în sprijinul persoanelor aflate în nevoie;

• Stabilesc măsuri de prevenire a situaţiilor de marginalizare şi excludere socială

şi asigură mijloacele umane, materiale şi financiare necesare pentru soluţionarea

urgenţelor sociale la nivel judeţean;

• Evaluează activităţile desfăşurate de către organizaţiile nonguvernamentale în

cadrul programelor subvenţionate de la bugetul consiliului judeţean;

• Aprobă înfiinţarea, finanţarea sau, după caz, cofinanţarea instituţiilor publice de

asistenţă socială şi evaluează activităţile desfăşurate de către acestea.

52

• Colaborează cu serviciile publice de asistenţă socială în vederea aplicării

strategiilor din domeniul asistenţei sociale;

• Iniţiază parteneriate cu reprezentanţii societăţii civile implicaţi în derularea

programelor de asistenţă socială;

• Realizează o diagnoză continuă a stării sociale a judeţului.”

Consiliile locale ale municipiilor, oraşelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti

organizează compartimente de asistenţă socială, iar consiliile locale comunale angajează în

aparatul propriu persoane cu atribuţii de asistenţă socială.

„Consiliile locale au următoarele atribuţii:

• Asigură identificarea problemelor sociale şi soluţionarea acestora în condiţiile legii;

• Administrează şi gestionează fondurile alocate pentru asistenţă socială;

• Organizează şi susţin financiar sistemul de servicii de asistenţă socială;

• Organizează servicii sociale în funcţie de solicitările locale;

• Asigură plata subvenţiilor aprobate pentru asociaţiile şi fundaţiile româneşti cu

personalitate juridică ce desfăşoară programe de servicii sociale;

• Elaborează propuneri în vederea alocării de fonduri pentru asistenţa socială şi le

transmit direcţiei generale s finanţelor publice judeţene;

• Aprobă programe de colaborare cu organizaţii nonguvernamentale;

• Încheie convenţii în vederea asigurării serviciilor sociale;

• Acordă spaţii, mijloace financiare şi logistice pentru susţinerea realizării activităţilor de

asistenţă socială;

• Asigură locuinţe sociale;

• Finanţiază sau, după caz, cofinanţiază instituţiile publice de asistenţă socială de interes

local, precum şi programele de servicii de asistenţă socială;

• Comunică lunar Direcţiei Judeţene de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie numărul

de beneficiari ai sistemului de asistenţă socială şi sumele cheltuite cu această

destinaţie”.

Pentru a elimina orice confuzie în ceea ce priveşte sistemul de protecţie socială şi

sistemul de asistenţă socială menţionăm faptul că sistemul de asistenţă socială este o parte

componentă acelui de protecţie socială, o ultimă „plasă” de prindere a persoanelor

dezavantajate social, un ultim „paravan” în calea marginalizării şi a excluderii sociale.

Orice sistem de protecţie socială cuprinde beneficii sociale financiare care pot fi

contributorii, şi se referă la domeniul asigurărilor sociale sau noncontributorii, ca formă de

ajutor social, cum ar fi venitul minim garantat şi serviciile sociale.78

78 Doru Buzducea, op. cit., pp. 54-60.

53

„Sistemul de protecţie a copilului poate fi împărţit în patru mari direcţii:

1) Ocrotire familială asistată de stat – părinţii păstrează tutela propriilor copii, dar beneficiază de

sprijinul şi supravegherea organizaţiilor/agenţilor statului.

2) Adopţia – este o alternativă disponibilă pentru acei copii ai căror părinţi au murit au renunţat la

drepturile lor părinteşti sau au fost decăzuţi din aceste drepturi în urma unei hotărâri judecătoreşti.

Adopţia garantează drepturi custodiale permanente părinţilor adoptatori. În majoritatea cazurilor,

toate legăturile cu părinţii biologici se rup; pot exista şi excepţii. Adopţia este considerată cea mai

bună opţiune pentru copilul care nu poate rămâne în familia de origine din cauza unor probleme

insolvabile. Oferă copilului şansa de a dezvolta legături stabile şi de lungă durată. Este

recomandată adopţia de către părinţi din acelaşi mediu cultural. Adopţia naţională este preferabilă

celei transnaţionale.

3) Plasamentul familial – este o variantă pentru toţi copiii care nu îndeplinesc criteriile de adopţie sau

care aşteaptă să fie adoptaţi. Îngrijirea poate fi de scurtă durată sau de lungă durată. Familia de

plasament poate fi găsită în cadrul familiei lărgite a copilului sau în comunitatea căreia acesta îi

aparţine ori poate fi una complect necunoscută. Sistemul plasamentului familial este considerat „a

doua cea mai bună opţiune” pentru copil după adopţie.

4) Asistenţa în instituţii trebuie considerată a fi alternativa ultimă. Ei i se atribuie marcante efecte

negative în dezvoltarea copilului.”

Sistemul era în esenţă unul medical. Copilul identificat ca având nevoie de protecţie era

adesea scos din familie şi internat pentru a fi diagnosticat. După clarificarea diagnosticului, o decizie

clinică putea repartiza copilul către instituţia care răspundea cel mai bine tipului de îngrijire necesară

situaţiei sale.

Existau instituţii „specializate” precum centrele pentru distrofici, leagănele, casele de copii

preşcolari şi şcolari, cămine-şcoală, cămine-spital, pentru cei cu diferite forme de handicap. Cum

sistemul nu admitea existenţa „problemelor sociale”, medicul, nu psihologul, sociologul, educatorul

sau asistentul social, era persoana-cheie în stabilirea diagnosticului şi „tratamentului”.

Pentru copiii orfani sau abandonaţi, principala formă de îngrijire o reprezenta

instituţionalizarea. Adopţia includea un număr redus de copii. Cel mai adesea copiii erau adoptaţi, în

urma decesului părinţilor, de bunici sau alte rude.

Sistemul era fragmentat, copiii fiind repartizaţi în instituţii după criteriul vârstei, sexului,

„diagnosticului” şi ministerului tutelar. Aceasta ducea adesea la separarea fraţilor, ruptură care se

adăuga dureros despărţirii de părinţi. Relaţiile stabilite cu personalul de îngrijire se pierdeau odată cu

trecerea la o instituţie corespunzătoare unei alte categorii de vârstă sau ca urmare a modificărilor de

încadrare a problemei pentru care a fost instituţionalizat copilul.

Principalele probleme consemnate în instituţiile de ocrotire din Europa au fost:

54

a) „Starea precară a clădirilor, instalaţiilor şi echipamentelor;

b) Calitatea îngrijirii;

c) Nerespectarea drepturilor copiilor.

Factorii de risc în instituţiile de îngrijire în plasament înainte de 1990 sunt:

1) Dificultăţi financiare. Conform modelului socialist, orice adult trebuia să muncească. Veniturile

erau relativ reduse şi variau foarte puţin. Nevoile unei familii puteau fi acoperite adecvat doar prin

două salarii. Familiile cu un singur salariu sau cu mulţi copii întâmpinau greutăţi. Din aceste

familii proveneau numeroşi copii instituţionalizaţi.

2) Locuinţele supraaglomerate, în cazul familiilor numeroase sau celor care trebuiau să împartă o

locuinţă, constituiau un alt „factor de risc”.

3) Incapacitatea de muncă a unuia dintre părinţi punea în pericol situaţia financiară a familiei.

4) Poluarea mediului, la care se adaugă efectele catastrofei nucleare de la Cernobâl, a dus la o

incidenţă crescută a copiilor cu malformaţii congenitale, cu boli respiratorii, anemii sau alte

afecţiuni legate de calitatea mediului.

5) Alimentaţia săracă afecta cu precădere copiii şi bătrânii.

După anul 1990 s-au înregistrat noi probleme precum:

1) Deteriorarea statutului economic al copilului;

2) Scăderea disponibilului de locuinţe;

3) Deteriorarea alimentaţiei copiilor;

4) Slăbirea infrastructurii sistemului de sănătate şi asistenţă socială;

5) Scăderea influenţei valorilor familiale;

6) Droguri, ţigări, alcool;

7) Promiscuitate sexuală şi prostituţie;

8) Creşterea ratei criminalităţii juvenile”.79

3.2 SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

La jumătatea secolului XIX-lea, toate ţările din Europa au recunoscut necesitatea

intervenţiei statului pentru a garanta bunăstarea populaţiei.

79 Coordonator George Neamţu, op.cit., pp. 819-823.

55

Sistemele de asistenţă socială sunt influenţate în mare măsură de istoria ţărilor în care s-

au dezvoltat, de cultura, tradiţiile şi mentalitatea populaţiei privind sprijinirea celor care au

nevoie, de regimurile şi deciziile politice în plan social, de gradul de descentralizare a

responsabilităţilor, de relaţiile între Biserică şi stat, de efectul cooperării între sectorul public şi

cel privat, precum şi de gradul de implicare a guvernelor în soluţionarea problemelor sociale.

Toate ţările membre ale Uniunii Europene acordă servicii de asistenţă socială şi prestaţii

în bani persoanelor aflate în situaţii deosebite, greu de depăşit prin eforturi proprii. Starea de

fapt este influenţată negativ de dezechilibrul provocat de perioada de tranziţie economică şi de

constrângerile la care trebuie să răspundă guvernul fiecărei ţări în parte.

Serviciile au fost permanent dezvoltate şi diversificate în raport cu nevoile persoanei,

astfel încât s-a renunţat, pe cât posibil, la serviciile acordate în instituţii specializate, în favoarea

îngrijirilor la domiciliu, considerate mult mai eficiente.

Restricţia principală în organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii de asistenţă

socială o constituie susţinerea financiară.

Serviciile cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de

dificultate ori vulnerabilitate care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.

Serviciile specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor

individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.

Serviciile de îngrijire social-medicală reprezintă un complex de activităţi, care se acordă

în cadrul unui sistem social şi medical integrat şi au drept scop principal menţinerea autonomiei

persoanei, precum şi prevenirea agravării situaţiei de dependenţă. Ele sunt acordate persoanelor

care, din cauza unor afecţiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se găsesc în

imposibilitatea de a realiza activităţile curente de viaţă sau care se află în faza terminală a unei

boli incurabile.

Principalele categorii de persoane cărora li se adresează aceste servicii sunt persoanele

vârstnice, persoanele cu handicap, bolnavii cronici, persoanele care suferă de boli incurabile şi

care necesită o gamă largă de servicii sociale, cum ar fi servicii de îngrijire, asistenţă, tratament,

recuperare funcţională, reabilitare şi inserţie socială.

Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice, publice sau private.

Aceştia pot organiza şi acorda servicii sociale numai dacă sunt acreditaţi în condiţiile legii.

Serviciul public de asistenţă socială al comunităţii locale este principalul furnizor de

servicii sociale, având responsabilitatea dezvoltării şi diversificării prioritare a serviciilor de

asistenţă şi îngrijire comunitară, servicii care permit menţinerea persoanei în mediul propriu de

viaţă, în familie şi în comunitate.

56

Serviciul public de asistenţă socială din subordinea autorităţilor administraţiei publice

locale, în condiţiile în care nu are capacitatea de a oferi integral pachetul de servicii necesare,

acesta poate încheia convenţii de parteneriat şi contracte de acordare a serviciilor sociale cu

furnizorii de servicii sociale.80

Serviciile de asistenţă socială sunt o parte componentă a serviciilor sociale. Serviciile de

asistenţă socială intervin pentru a asigura individului ce se confruntă cu probleme o funcţionare

socială normală. Beneficiarii serviciilor de asistenţă socială sunt: copii aflaţi în dificultate sau în

situaţie de risc, copii cu diverse dizabilităţi, persoane sau familii care se confruntă cu

dizabilitatea, cu sărăcia şi lipsurile materiale, şomeri, tineri aflaţi în instituţii şi care la vârsta de

18 ani trebuie să părăsească instituţiile respective, familii monoparentale, consumatori de

droguri, persoane infectate cu HIV/SIDA.

Cele mai dezvoltate servicii de asistenţă socială din ţara noastră sunt cele adresate

protecţiei copilului. Acest fapt se datorează nu doar presiunilor realizate de Uniunea Europeană,

dar şi înţelegerii de către oficialii români a importanţei acestui segment de populaţie aflate în

dificultate.

Scopul serviciilor de asistenţă socială este acela de a ajuta persoanele aflate în

dificultate să depăşească situaţiile respective resimţite ca situaţii-limită, pentru a funcţiona la

parametrii optimi din punct de vedere social.

„Toate serviciile de asistenţă socială îndeplinesc următoarele funcţii:

• Dezvoltarea capacităţilor proprii;

• Suport profesional;

• Facilitarea absorbţiei suportului social;

• Focalizarea şi eficientizarea suportului social;

• Apărarea intereselor şi drepturilor persoanelor aflate în nevoie/dificultate;

• Diagnoza problemelor socioumane;

• Prevenţie.”81

Serviciile de asistenţă socială sunt extrem de importante în cadrul unui sistem modern

de protecţie socială. Acestea sunt organizate pe baza unor principii bine stabilite, care sunt

următoarele:

• „Îmbinarea asistenţei sociale generale cu asistenţa socială specializată;

• Asistenţa socială are un caracter global;

• Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de necesitate este un drept universal al

tuturor membrilor colectivităţii;

80 Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, Asistenţa socială în România, Iaşi, Editura Polirom, 2004, pp. 84-90.81 Doru Buzducea, op. cit., pp. 62-63.

57

• Asistenţa socială are un caracter profesional;

• Opţiune fundamental umanistă;

• Baza organizării serviciilor de asistenţă socială este comunitatea”.82

Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de asistenţă socială din

România a fost stabilit la nivel naţional de H.G. nr. 90/2003.

Serviciul public de asistenţă socială de la nivel judeţean şi local îndeplineşte următoarele

funcţii:

• „De strategie: prin care asigură elaborarea planurilor de asistenţă socială pentru prevenirea şi

combaterea marginalizării sociale şi a programelor antisărăcie;

• De coordonare: prin care stabileşte măsuri pentru dezvoltarea strategiilor de intervenţie în

sprijinul persoanelor aflate în dificultate;

• De administrare a fondurilor pe care le are la dispoziţie;

• De colaborare: prin promovarea parteneriatului cu reprezentanţii societăţii civile implicaţi în

derularea programelor de asistenţă socială;

• De execuţie: prin asigurarea mijloacelor umane, materiale şi financiare necesare în

implementarea programelor de asistenţă socială;

• De reprezentare: a consiliului judeţean pe plan intern şi extern în domeniul asistenţei sociale.”

„Serviciul public de asistenţă socială desfăşoară activităţi în următoarele domenii:

• În domeniul protecţiei copilului;

• În domeniul protecţiei persoanelor adulte;

• În domeniul instituţiilor de asistenţă socială publice sau private;

• În domeniul finanţării asistenţei sociale.” 83

3.3 INSTITUŢIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Sistemul global de asistenţă socială are în cadrul său un loc aparte pentru instituţiile cu

responsabilităţi în sfera asistenţei sociale. Avantajul profesiei de asistenţă socială este dat de

82 Doru Buzducea, op. cit., pp. 63-64.83 Ibidem, pp. 65- 67.

58

faptul că direcţiile de dezvoltare în asistenţa socială sunt aceleaşi indiferent de orientarea

politică a guvernanţilor.

Instituţiile de asistenţă socială sunt valori specializate în funcţie de categoria socială

căreia i se adresează. Ele sunt înfiinţate la nivel local şi finanţate de la bugetele locale, bugetul

judeţean şi de la bugetul de stat. Instituţiile de asistenţă socială sunt înfiinţate şi organizate ca

unităţi specializate, private sau publice. Acestea asigură protecţie, ocrotire, îngrijire, găzduire,

activităţi de recuperare şi reintegrare socială pentru copii, persoane cu handicap, persoane

vârstnice şi alte categorii de persoane, în funcţie de nevoile specifice.

Cei care apelează la astfel de instituţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În

instituţiile de asistenţă socială se găzduieşte doar atunci când menţinerea la domiciliu nu este

posibilă şi poate fi dispusă în urma evaluării sociale şi socio medicale a persoanei, cu

consimţământul acesteia, a reprezentantului legal sau autoritatea tutelară. Instituţiile de asistenţă

socială oferă servicii sociale şi la domiciliul persoanelor, în funcţie de nevoile acestora.84

Instituţiile de asistenţă socială sunt înfiinţate şi organizate ca unităţi specializate, publice

sau private.

Nomenclatorul instituţiilor de asistenţă socială, procedura şi modul de acreditare a

instituţiilor de asistenţă socială, publice sau private se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Instituţiile de asistenţă socială acreditate au obligaţia să respecte standardele de calitate

pentru serviciile acordate, iar proiectele de construcţie şi modernizare a aşezămintelor sociale

trebuie să răspundă nevoilor beneficiarilor.

Instituţiile de asistenţă socială au obligaţia să respecte criteriile minime de organizare şi

funcţionare care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Instituţiile publice de asistenţă socială sunt conduse de un director a cărui activitate este

sprijinită de un consiliu consultativ compus din reprezentanţi ai beneficiarilor şi ai partenerilor

sociali.

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice de asistenţă socială se stabilesc de

organe care le înfiinţează.85

3.4 PERSONALUL ASISTENŢEI SOCIALE

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

(LUCA 6, 36)

84 Doru Buzducea, op. cit., p. 68.85 Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, op.cit., p. 120.

59

„Rezultatele din domeniul asistenţei sociale au condus la decizia formării de specialişti

în domeniu, înfiinţându-se astfel şcoli speciale.

Toate cursurile teoretice ale acestor şcoli erau precedate de practică de specialitate în

centre speciale.

Serviciile de asistenţă socială sunt realizate de personal de specialitate de asistenţă

socială.

Formarea personalului de specialitate de asistenţă socială se realizează în instituţii de

învăţământ superior, postliceal sau prin alte forme de învăţământ având profil de asistenţă

socială cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare.

Personalul de specialitate are obligaţia să îndeplinească atribuţiile şi responsabilităţile

prevăzute în statutul profesiei, aprobat prin lege, la propunerea asociaţiilor profesionale,

înfiinţate potrivit legii şi acreditate de Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Personalul şi voluntarii care activează în domeniul asistenţei sociale au obligaţia:

• Să asigure confidenţialitatea informaţiilor obţinute prin exercitarea profesiei;

• Să respecte intimitatea persoanei, precum şi libertatea acesteia de a decide;

• Să respecte etica profesională.

Nerespectarea acestor obligaţii atrage, în condiţiile legii, răspunderea materială,

disciplinară, civilă sau penală, după caz.

Instituţiile de asistenţă socială au obligaţia să asigure structura de personal stabilită prin

normativele aprobate prin hotărâre de Guvern.

În statutul profesiei de asistent social este obligatoriu să se prevadă înfiinţarea comisiei

de disciplină în cadrul fiecărei asociaţii profesionale, stabilindu-se regulamentul de organizare

şi funcţionare a acesteia. Prin deciziile comisiei de disciplină se sancţionează abaterile de la

etica şi deontologia profesională săvârşite în exercitarea profesiei de asistent social. Deciziile

comisiei de disciplină pot fi atacate la judecătorie în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Asistentul social este persoana căreia îi revine rolul de a cunoaşte şi preîntâmpina

aspectele sociale negative care conduc la situaţii speciale sau deosebite, de a ajuta efectiv, prin

diagnoză directă, persoanele şi familiile aflate într-o anumită perioadă în situaţii dificile, pentru

a se integra în societate prin redobândirea stării de normalitate din punct de vedere fizic, moral

şi psihic.

Activitatea asistentului social desfăşurată în aceste condiţii este de mare

responsabilitate, de angajament total pentru soluţionarea situaţiei de risc în care se găsesc unii

dintre membrii societăţii. El are obligaţia să respecte drepturile omului, chiar dacă există

probleme sociale, morale sau medicale, în vederea asigurării justiţiei sociale.

60

Asistentul social poate fi considerat pionul sistemului naţional de asistenţă socială, ceea

ce îl obligă să dovedească prin tot ceea ce întreprinde o bună pregătire teoretică şi practică,

pentru a-şi putea asuma responsabilitatea în activitatea ce o desfăşoară în legătură cu

persoanele, grupurile şi colectivităţile asistate. Numai în acest mod el poate contribui la

consolidarea sistemului de asistenţă socială, asigurându-i-se acestuia funcţionarea coerentă în

condiţii de operativitate şi eficienţă.

Din punct de vedere moral asistentul social este necesar să prezinte o conduită

desăvârşită în misiunile de serviciu, la realizarea anchetelor sociale pe baza cărora se stabilesc

drepturi privind prestaţiile şi serviciile sociale.

În relaţia directă asistent social-asistat, asistentul social are obligaţia să adopte o

atitudine optimistă, să-l respecte pe asistat şi să dovedească faptul că acest respect este efectiv,

indiferent de particularităţile lui fizice, mintale, sociale sau de apartenenţele religioase şi

politice.

Asistentul social trebuie să-şi asume un rol mult mai complex decât cel tradiţional,

respectiv acela de a influenţa colectivitatea să se sprijine pe ea însăşi, potrivit obiceiurilor şi

tradiţiilor regionale locale.

Din actualele universităţi de stat, anual, un număr important de asistenţi sociali se

integrează în muncă şi prin activitatea care o desfăşoară iau contact direct cu persoane şi familii

aflate în situaţii de criză. Se aşteaptă de la aceşti absolvenţi cu înalte studii universitare să

dovedească profesionalism în soluţionarea cazurilor încredinţate şi să contribuie efectiv la

dezvoltarea şi punerea în valoare a sistemului naţional de asistenţă socială din România.”86

Asistenţa socială atrage multe persoane dar mai mult pe post de asistaţi deoarece cei

care asistă sunt foarte numeroşi, iar locuri pentru ei nu prea sunt.

CAPITOLUL IV

REŢEAUA DE SERVICII SOCIALE DIN ARHIEPISCOPIA

ALBA IULIA

„Şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită.

Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viară şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta. 86 Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, op.cit., pp. 123-127.

61

Nu te întoarce de la cei ce plâng, şi întristează-te cu cei întristaţi.

Nu te teme a cerceta pe bolnavi că pentru aceste fapte vei câştiga iubirea.”

(Isus Sirah 7, 34-37)

„Filantropia, credinţa lucrătoare prin iubire în folosul aproapelui aflat în nevoi, în

Eparhia de Alba Iulia, n-a încetat să se realizeze ca împlinire a misiunii Bisericii în domeniul

social, rămânând ceea ce a fost dintotdeauna - parte din fiinţa Bisericii.

Activitate social - misionară s-a desfăşurat permanent, încă de la începutul Eparhiei de

Alba, sub mai multe forme, principalii organizatori existenţiali fiind instituţiile bisericeşti:

mănăstirile, care au dezvoltat aşezăminte în jurul lor organizându-şi misiunea de ajutorare pe

diferite grupuri defavorizate şi parohiile - prin realizarea de colecte în biserici pentru cei săraci

- copii orfani, văduve, persoane vârstnice fără sprijin sau pentru sinistraţii rămaşi în urma

războaielor, inundaţiilor sau a secetei. Însă, această activitate, s-a realizat itinerant, în perioada

comunistă şi imediat post decembristă cu posibilităţi limitate de dezvoltare.

După 1990, activităţile social-misionare s-au amplificat şi diversificat cu adresabilitate

către un număr mare de persoane şi problematici sociale - generate de transformările socio-

economice ce au avut loc pe cuprinsul ţării noastre. Un prim impuls, exemplu demn de remarcat

şi de urmat, este acţiunea misionară a Mănăstirii Râmeţ care prin râvna Maicii stareţe

Ierusalima Ghibu şi a personalului monahal, din resurse proprii, în anul 1991 înfiinţează un

modul de Şcoală Specială - în care erau şcolarizate şi instruite în meserii 10 fete.

În contextul reformei în domeniul asistenţei sociale, Eparhia de Alba Iulia, a trebuit să

se organizeze într-un mod eficient, să se încadreze pe făgaşurile vremii, întrucât, aşa cum

spunea pr. Dumitru Stăniloae: „Istoria deschide Bisericii de aici înainte în toată amploarea lui,

marele capitol de dezvoltare a asistenţei sociale. Să înţelegem chemarea vremii şi să ne adaptăm

activitatea cerinţelor ei.” Astfel, din iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscop al Alba

Iuliei, la 1 octombrie 1995 la Alba Iulia s-a înfiinţat prima structură de asistenţă socială

organizată în cadrul Bisericii Ortodoxe Române - Biroul de Asistenţă Socială. Cu sediul la

Centrul Eparhial, acest birou se deschide cu scopul de a dezvolta o asistenţă socială strategică.

Începând cu această perioadă pe latura asistenţei sociale a Eparhiei de Alba Iulia se

observau perspective serioase de dezvoltare. Astfel, în luna februarie a anului 1997,

Compartimentul de Asistenţă Socială a înaintat Sfântului Sinod o propunere, elaborată de Pr.

Mihail Ioan Dan, pentru înfiinţarea unui sistem de asistenţă socială. Acest document a constituit

baza Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Sistemului de Asistenţă Socială în Biserica

Ortodoxă Română, aprobat de Sfântul Sinod. Tot atunci la Alba Iulia a fost redactat primul

„Ghid practic pentru Birourile de Asistenţă Socială” din cadrul protopopiatelor.

62

Fiind trasate direcţiile de dezvoltare a asistenţei sociale cu caracter religios, în luna

august 1997 la Arhiepiscopia Ortodoxă Română Alba Iulia i-a fiinţă Sectorul Biserica şi

Societatea, cu trei mari compartimente: Compartimentul de Asistenţă Socială, Compartimentul

pentru tineret, Compartimentul de misiune în instituţiile statului (preoţii din spitale, penitenciare

şi armată).

Compartimentul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia

abordează, în primul rând, o strategie de dezvoltare a activităţii social-misionare a Bisericii în

instituţii în care acţiunile sociale cu caracter religios erau imperios necesare: protopopiatele

prin înfiinţarea Birourilor de asistenţă socială, spitalele şi penitenciarele prin încadrarea de

preoţi misionari şi Facultatea de Teologie Ortodoxă - secţiile Pastorală şi Teologie Asistenţă

Socială prin implicarea activă a studenţilor, sub forma voluntariatului, în diferite programe

sociale desfăşurate pentru persoanele defavorizate (cantina mobilă, consiliere în vederea

resocializării tinerilor delicvenţi din penitenciarul Aiud, diferite ajutoare materiale pentru

familii nevoiaşe, publicaţii).

Tot în acest an, 1997, Compartimentul de Asistenţă Socială, îşi face debutul în atragerea

de fonduri, Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România - AIDROM finanţând cu suma de

4040 RON, primul proiect social prin care se dotează sediul compartimentului cu logistica

adecvată şi, totodată, se angajează personal calificat în domeniul asistenţei sociale. De

asemenea, se începe o colaborare durabilă şi eficientă cu Serviciul de Ajutor Maltez din

Koblenz - Germania concretizată în oferire de: ajutoare materiale şi financiare, modele de bună

practică şi instruire, dovedindu-se un model viabil de sprijin în contextul social de atunci.

Prima mare realizare în domeniul asistenţei sociale cu caracter religios în cuprinsul

Eparhiei de Alba Iulia, care poate fi luat ca model de bună practică la nivel naţional, a fost

înfiinţarea caselor de tip familial, în colaborare cu structurile statului, folosind personalitatea

juridică a parohiei. Sub această formă de colaborare, în judeţul Alba, au fost înfiinţate din anul

1999 până în anul 2005, 6 case de tip familial în care 79 de copii, sub ocrotirea plină de

dragoste şi devotament a preoţilor şi preoteselor, primesc îngrijire de bază, educaţie, modele

demne de urmat şi o bună integrare în comunitate. Astfel, în anul 1999 au fost înfiinţate:

• Casa de tip familial „Sfântul Andrei” din parohia Vingard, jud. Alba - deschisă la iniţiativa

părintelui Stanila Ioan, cu sprijinul Serviciului de Ajutor Maltez din Koblenz, ocroteşte, în

prezent, 11 copii;

• Casa de tip familial „Sfânta Veronica” Mănăstirea Dumbrava - deschisă într-un imobil

amenajat de către părintele Crişan Teodor, împreună cu personalul monahal cu sprijinul

unei Fundaţii de Protecţie a Copilului - SERA, găzduieşte, în prezent, 25 de copii. De

asemenea aici mai funcţionează un Centru pentru dezvoltarea deprinderilor de viaţă

63

independentă pentru 10 copii şi o Şcoală Specială pentru 15 copii;

• Casa de tip familial din cadrul Aşezământului Social „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”

Aiud, înfiinţată la iniţiativa părintelui Sas Teofil, în anul 2001, în prezent, ocroteşte 16

copii.

După modelul de filantropie faţă de aproapele, oferit de aceste parohii, între anii 2002-

2005 se continuă înfiinţarea caselor de tip familial, astfel:

• Casa de tip familial „Buna Vestire” Almaşu Mare deschisă de părintele Achim Florin într-

un imobil amenajat cu sprijinul SC Montana Câmpeni şi a Agenţiei Zonelor Miniere, în

prezent, ocrotind 9 copii.

• Casa de tip familial „Sf. Nicolae” Târsa, înfiinţată în anul 2002 de părintele Novacovski

Radu, cu sprijinul Agenţiei Zonelor Miniere, în prezent, ocroteşte 9 copii.

• Casa de tip familial „Izvorul Tămăduirii” Oarda de Jos, înfiinţată la iniţiativa părintelui Ioan

Mihail Dan în anul 2004, în prezent, ocroteşte 9 copii.

Dacă, grija şi dorinţa de a oferi un cămin şi de a responsabiliza şi mobiliza comunităţile

parohiale în a sprijinii copiii, rămaşi orfani sau abandonaţi de părinţi, a constituit un punct

important în misiunea socială dezvoltată în Eparhia de Alba de preoţii parohi, mănăstirile au

înfiinţat cămine pentru persoane vârstnice în care, în prezent, sunt găzduite 50 de femei

vârstnice, lipsite de sprijin.

Primul cămin a fost înfiinţat în anul 1991 la Mănăstirea Râmeţ sub stăreţia Stavroforei

Ierusalima Ghibu şi găzduieşte în prezent 15 femei vârstnice; în anul 1995 la Mănăstirea Recea

la iniţiativa Stavroforei Chichernea Cristina, de asemenea, se înfiinţează un cămin pentru alte

15 femei vârstnice, oferind condiţii foarte bune de găzduire, iar, în anul 2001, din nevoia acută

resimţită de astfel de servicii la nivelul Eparhiei, la Mănăstirea Dumbrava, sub coordonarea

părintelui Crişan Teodor, se înfiinţează un cămin pentru femei vârstnice, care, în prezent, oferă

sprijin şi ocrotire pentru încă 20 de persoane vârstnice.

În această perioadă, în locurile în care a fost identificată nevoia de hrană şi

îmbrăcăminte, Eparhia de Alba Iulia, prin structurile de asistenţă socială dezvoltate în zonele

respective a amenajat cantine sociale şi cantine mobile, unde peste 200 de persoane primesc

zilnic o masă caldă. În anul 1998, la Alba Iulia, se deschide prima Cantină a săracilor (la

început oferind 20 de porţii de hrană, în prezent ajungând la un număr de 70 de porţii); Cantina

Socială pentru copii din Parohia Ortodoxă Lunca Bradului a fost înfiinţată de părintele Burian

Vasile în anul 1999 şi asigură zilnic o masă caldă pentru 60 de copii proveniţi din familii cu

situaţie socio-economică precară; de asemenea, în acelaşi an, părintele protopop Sincan Nicolae

înfiinţează Cantina Socială Mobilă din cadrul Protopopiatului Ortodox Târgu Mureş unde se

oferă zilnic hrană pentru 50 de persoane aflate în dificultate; Cantina Mobilă Sebeş a fost

64

înfiinţată în cadrul Protopopiatului Sebeş, la iniţiativa preotului Marin Gheorghe, în anul 2001,

pentru 10 persoane nevoiaşe.

Începând cu anul 1995 - la nivelul Eparhiei de Alba, cu binecuvântarea şi susţinerea

Înalt Prea Sfinţitului Andrei, se dezvolta şi se continua colaborări cu importanţi actori sociali:

autorităţi locale şi judeţene la nivelul judeţelor Alba şi Mureş, Serviciul de Ajutor Maltez din

Koblenz - Germania, Crucea Albastră, diverşi donatori din ţară şi străinătate (în special Austria

- prin intermediul părintelui Anghel Ştefan, Germania şi Italia), organizaţii neguvernamentale

(World Vision, AIDROM), organizaţii creştine confesionale: Diaconia evanghelică şi Caritas -

romano-catolic. Aceste colaborări s-au concretizat în special în ajutoare financiare şi materiale

(alimente, îmbrăcăminte, medicamente), instruire, oferire de modele de bună practică.

După anul 2000, activitatea socială - misionară a Bisericii fiind foarte intensă, simţindu-

se nevoia de a diversifica şi profesionaliza serviciile, precum şi de a atrage şi angrena cât mai

multe resurse umane şi financiare, la iniţiativa unui grup de asistenţi sociali şi preoţi din oraşul

Alba Iulia, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, în data de 11 septembrie 2001, s-a

înfiinţat Asociaţia „Filantropia Ortodoxă Alba Iulia” - mâna dreaptă a Arhiepiscopiei în

lucrarea Filantropică a Bisericii (ÎPS Andrei). Deşi cu personalitate juridică proprie, asociaţia

este o structură integrată în Compartimentul de asistenţă socială al Eparhiei de Alba Iulia

beneficiind de sprijin şi resurse din partea acesteia. Nonguvernamentală, filantropică, creştin -

ortodoxă de asistenţă socială, Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia are o structură flexibilă

şi proactivă. În anul 2004, Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia trece printr-un amplu

proces de reorientare, devenind asociaţie de dezvoltare comunitară. Această schimbare a lărgit

sfera de acţiune a asociaţiei, pe lângă serviciile sociale, asociaţia, propunându-şi şi oferirea unor

servicii medicale, culturale şi educative.

În acest context, realizându-se o simbioză între Compartimentul social - misionar al

Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Asociaţia Filantropia Ortodoxă Română de

Alba Iulia, s-a creat o structură organizatorică care să ajute la o dezvoltare eficace a activităţii

sociale a Eparhiei.

Astfel, asociaţia are ca preşedinte de onoare pe Înalt Prea Sfinţitul Andrei,

Arhiepiscopul Alba Iuliei, un Consiliu, director având ca preşedinte pe Pr. Nicolae Ignat,

consilier social, un vicepreşedinte - d-na Buţiu Călina Ana, un secretar - notar Elena

Teodorescu, un trezorier - Pr. Galaţă Ioan, trei membri: Pr. Vanca Dumitru, d-na Ciuca Daniela

şi Chira Mircea. Acesta planifică întreaga activitate social-misionară, propun strategiile de

dezvoltare a serviciilor pe termen lung, atrag resurse şi stabilesc contacte cu actorii sociali

importanţi la nivel local şi judeţean. De asemenea, asociaţia are un Comitet executiv cu un

director executiv - d-na Pleşa Laura şi cinci departamente: Programe şi Proiecte - coord. Mazilu

65

Marilena, Resurse Umane - coord. Ignat Daniela, Relaţii Publice - coord. Pr. Vodă Sabin,

Strângere de fonduri - coord. Gligor Gavril şi Financiar-Contabil - coord. Gavrilă Paven Ionela.

Cu sprijinul acestui comitet activitatea socială desfăşurată la nivelul Eparhiei este bine

gestionată, sunt puse în practică politicile elaborate de Consiliul director, sunt identificate şi

evaluate permanent nevoile comunitare şi propuse planuri strategice de dezvoltare pe termen

scurt.

Prin intermediul acestei asociaţii activitatea social-misionară şi filantropică a Bisericii,

în ultimii 4 ani, s-a dezvoltat şi diversificat foarte mult. Având în vedere că asociaţia activează

la nivelul a două judeţe, Alba şi Mureş, iar activitatea este foarte intensă.

Pentru o mai mare dezvoltare şi eficienţă au fost înfiinţate mai multe filiale, până în prezent 16,

care au adoptat statutul şi actele de reglementare internă a asociaţiei mamă dar cu personalitate

juridică proprie. Începând cu anul 2003 s-a înfiinţat Filiala Filantropia Ortodoxă Reghin, în anul

2004 s-a înfiinţat Filiala Filantropia Ortodoxă Sighişoara şi Filiala Filantropia Ortodoxă Târgu

Mureş, în anul 2005 Filiala Filantropia Ortodoxă Lunca Bradului, în anul 2006 s-au înfiinţat

Filialele Filantropia Ortodoxă Târnăveni, Luduş, Câmpeni, Târgu Mureş - Mureşeni, Blaj,

Târsa în anul 2007; Filialele Socolu de Câmpie, Iernut, Ocna Mureş, iar în anul 2008 Sărmaşu,

Sebeş şi Daneş. În această perioadă au continuat înfiinţarea caselor de tip familial dar sub o altă

formă de colaborare, parteneriatul public-privat, în special cele din Filialele deschise în judeţul

Mureş.

În anul 2003, în Filiala Filantropia Ortodoxă Reghin la iniţiativa preotului paroh

Dumitru Gherman, din Parohia Ortodoxă Sfânta Treime, cu sprijinul Fundaţiei Luxemburgheze

„Le Convois Humanitaires pour la Roumanie” a fost înfiinţat Aşezământul Social „Casa Maria

II” - cu mai multe module din care primul modul este Casa de tip familial şi găzduieşte 16

copii. În cadrul aceleiaşi filiale, în anul 2005, s-a înfiinţat Casa de tip familial „Maria I” care

găzduieşte 12 copii. Aceste case funcţionează prin parteneriatul dintre: Arhiepiscopia Ortodoxă

Română Alba Iulia, Consiliul Local Reghin, Consiliul Judeţean Mureş - Direcţia Generală de

Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş şi Filiala Filantropia Ortodoxă Reghin, fiind

coordonate de părintele Gherman Dimitrie.

În Filiala Filantropia Ortodoxă Târgu Mureş, de asemenea, pe acelaşi model de

colaborare, funcţionează din anul 2004, sub coordonarea părintelui Ovidiu Bârsan, Casa de tip

familial „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Sâncraiu de Mureş, care găzduieşte 11 copii şi din anul

2005, sub coordonarea părintelui Fărcaş Teodor Casa de tip familial „Sfântul Teodor” Sâncraiu

de Mureş care ocroteşte în prezent 6 copii.

În anul 2006 în Filiala Filantropia Ortodoxă Sighişoara prin străduinţa părintelui Marius

Moldovan s-a înfiinţat Casa de tip familial „Sfântul Nicolae” Criş cu o capacitate de găzduire

66

pentru 10 copii.

În anul 2007 Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia a inaugurat încă 2 case de tip

familial: Casa de tip familial „Izvorul Tămăduirii” Oarda de Jos, coordonată de părintele Dan

Ioan Mihail, cu o capacitate de 9 locuri şi Casa de tip familial din cadrul Aşezământului

„Sfântul Gheorghe” Sebeş, înfiinţată şi coordonată de părintele Gheorghe Marin, cu o

capacitate pentru 8 copii.

Activitatea asistenţială a Eparhiei - prin intermediul Asociaţiei Filantropia Ortodoxă

Alba Iulia şi Filialele acesteia, vizează şi copiii care provin din familii nevoiaşe, defavorizaţi

socio-economic, cu risc crescut de eşec şi abandon şcolar precum şi familial. În sprijinul

acestora au fost înfiinţate 7 centre de zi în care copiii aflaţi în astfel de situaţii primesc o masă

caldă, condiţii de igienizare, sprijin în efectuarea lecţiilor şi alte activităţi extracurriculare de

socializare şi educare.

În anul 2002:

• sub coordonarea părintelui Sas Teofil a fost înfiinţat Centrul de zi din cadrul

Aşezământului Social „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” Aiud unde se oferă servicii

pentru 25 de copii beneficiari;

• cu sprijinul Agenţiei Zonelor Miniere, părintele Cordea Ştefan a înfiinţat Centrul de zi

„Sfânta Varvara” Baia de Arieş cu 15 copii beneficiari, iar din anul 2005, cu sprijinul

financiar al Fondului Român de Dezvoltare Socială - Schema de Dezvoltare Socială a

Comunităţilor Miniere funcţionează Adăpostul temporar pentru copiii din satele:

Brăzeşti, Cioara de Sus, Muncelu, Sartăş şi Simuleşti - zone cu acces dificil la şcoala

pentru 25 de copii;

În anul 2003:

• cu sprijinul Fondului Român de Dezvoltare Socială, sub coordonarea asistentului social

Orga Ţiplea Ciprian s-a înfiinţat Centrul de zi „Sfântul Mucenic Ciprian” Ocna Mureş şi

oferă servicii pentru 15 copii beneficiari;

• în cadrul Filialei Filantropia Ortodoxă Reghin în anul 2003 a fost înfiinţat Centrul de zi

din Aşezământul Social „Casa Maria Il” Reghin şi oferă servicii pentru 25 copii

beneficiari.

În anul 2004:

• cu sprijinul Asociaţiei Internaţionale a Femeilor (IWA), în localitatea Silivaş, comuna

Hopârta, părintele Beregoi Vladimir a înfiinţat Centrul de zi pentru copiii rromi „Sfânta

Filofteia” cu 45 copii beneficiari.

În anul 2005:

67

• a fost înfiinţat Centrul de zi „Sfânta Ana” Alba Iulia, care oferă servicii pentru 20 de

copii beneficiari;

• a fost înfiinţat sub coordonarea părintelui Seicean Vasile Centrul de zi „Sfântul Ierarh

Nicolae” Roşia de Secaş care oferă servicii pentru 25 copii beneficiari.

În anul 2006:

• a fost înfiinţat Aşezământul Social „Sfântul Nicolae” Valea Lungă - Morlanwelz care

oferă servicii pentru 20 de copii proveniţi din familii cu situaţie socio-economică

precară.

În anul 2007:

• a fost înfiinţat Centrul de zi din cadrul Aşezământului Social „Sfântul Gheorghe” Sebeş

care oferă servicii unui număr de 15 copii;

În anul 2002, USAID prin World Learning în cadrul programului ChildNet a finanţat

proiectul Telefonul copilului - iniţiat de Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia - un serviciu

telefonic gratuit, apelabil din judeţul Alba, de sesizare a cazurilor de copii aflaţi în dificultate.

Prin intermediul acestui serviciu au fost depistate mai multe cazuri de abuz şi exploatare asupra

copiilor, motiv pentru care ulterior, cu sprijinul Serviciului de Ajutor Maltez din Koblenz şi a

Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale de Protecţie a Copilului în anul 2003 a fost înfiinţat

Aşezământul Social „Sfântul Vasile cel Mare” - cu un serviciu specializat în recuperarea

copiilor care au suferit o formă sau alta de abuz, cu capacitate pentru 16 copii. De asemenea,

prin intermediul unui Program de Interes Naţional (PIN 4) al Autorităţii Naţionale de Protecţia

a Drepturilor Copilului, în anul 2005 a fost înfiinţată Reţeaua Alternativă de Prevenire şi

Combatere a exploatării prin muncă a copilului - judeţul Alba, pe zonele Alba-Sebeş, Aiud-

Teiuş, Ocna Mureş-Unirea, Blaj-Cetatea de Baltă, Cugir-Şibot.

Pentru persoanele nevoiaşe care au rămas fără locuinţă, trăind la mila oamenilor,

Biserica a înfiinţat în anul 2001 Aşezământul Social „Filantropia Ortodoxă” din Gara C.F.R.

Alba Iulia. Aici se oferă adăpost temporar, hrană, haine şi igienizare pentru 20 de persoane

„oameni ai străzii”. În anul 2007, aşezământul a fost reabilitat şi extins prin intermediul unui

program de interes naţional având în prezent capacitate pentru 50 de locuri.

În vederea prevenirii abandonului familial şi al copilului la naştere, cu sprijinul USAID

prin World Learning, în anul 2004, în oraşul Ocna Mureş şi comuna Cetatea de Baltă, au fost

înfiinţate Centre Comunitare de Servicii Sociale care oferă servicii de consiliere socială şi

juridică, facilitarea accesului la servicii medicale de specialitate, sprijin parental, suport material

ocazional, informare şi mediere a relaţiilor cu autorităţile locale. De asemenea, la mănăstirea

Dumbrava în anul 2006 s-a înfiinţat Centrul maternal pentru ocrotirea mamelor cu copii aflaţi în

situaţii de risc social.

68

Pentru ajutorarea persoanelor vârstnice, sărace, fără aparţinători, Arhiepiscopia

Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Asociaţia Filantropia Ortodoxă Aba Iulia desfăşoară

programe asistenţiale de ajutorare de tip rezidenţial îngrijire la domiciliu sau centre de zi.

Cele mai implicate în înfiinţarea de Cămine de îngrijire pentru vârstnici au fost mănăstirile.

Primele 2 Cămine au fost înfiinţate în cadrul mănăstirilor Râmeţ şi Recea. Acestea au o

capacitate de câte 10 locuri fiecare şi sunt destinate femeilor în vârstă. În anul 2007 părintele

Ţârău Ioan din Bărăbanţ, Alba Iulia a inaugurat Aşezământul pentru persoane vârstnice

„Sfântul Andrei” Bărăbanţ cu o capacitate de 25 de locuri. Acesta funcţionează în cadrul

Asociaţiei „Sfântul Andrei” Bărăbanţ.

În anul 2008 Preotul Crişan Teodor a inaugurat Căminul pentru persoane vârstnice de la

Mănăstirea Dumbrava, cu o capacitate de 50 de locuri.

Toate aceste cămine funcţionează conform standardelor în vigoare şi vârstnicii

beneficiază de grija şi dragostea personalului care îi deserveşte şi de liniştea şi priveliştea

superbă pe care le-o oferă aceste cămine.

Serviciile de îngrijire la domiciliu şi centrele de zi pentru vârstnici, prin activităţile de

sprijin în prepararea hranei, igienizare, menajere, consiliere, adaptarea spaţiului, medicale şi

altele în funcţie de necesităţi, oferă vârstnicilor posibilitatea de a rămâne în spaţiul lor de viaţă.

Filiala Filantropia Ortodoxă Sighişoara a înfiinţat, în anul 2003, Centrul creştin medical

social de zi „Filantropia” Sighişoara, în care 50 de vârstnici bolnavi sunt îngrijiţi în Centru de

zi, iar alţi 30 de vârstnici sunt îngrijiţi la domiciliu prin Serviciul de îngrijire socio-medicală la

domiciliu. Centrul a fost înfiinţat prin finanţare PHARE şi funcţionează prin parteneriat cu

Consiliul Local Sighişoara, fiind coordonat de părintele protopop Ovidiu Dan.

Un alt centru cu servicii destinate persoanelor vârstnice este Centrul Comunitar pentru

vârstnici „Sfântul Andrei” Reghin, înfiinţat în anul 2004, cu două finanţări: Ministerul

Integrării Europene şi a Fondul Român de Dezvoltare Socială. Centru oferă servicii de Adăpost

temporar pentru 10 persoane vârstnice şi îngrijire la domiciliu pentru 45 de vârstnici bolnavi şi

singuri prin Serviciul de îngrijire socio-medicală la domiciliu.

La nivelul judeţului Alba şi Mureş, asociaţia, cu finanţări de la Ministerul Culturii şi

Cultelor, Fondului Român de Dezvoltare Socială - SDSCM şi prin parteneriat cu Consiliul

Judeţean Alba - DGASPC Alba, din luna septembrie 2005, treptat, s-a înfiinţat Reţeaua de

îngrijire socio-medicală la domiciliu a persoanelor vârstnice - judeţul Alba cuprinzând

localităţile Alba Iulia, Aiud, Ocna Mureş, Zlatna, Valea Lungă, Blaj, Baia de Arieş, Hopârta,

Sebeş şi Târgu Mureş. Scopul acestor servicii este de a sprijinii vârstnicii săraci, bolnavi şi fără

aparţinători în vederea prevenirii internării acestora în spitale sau cămine rezidenţiale.

Pentru a oferi sprijin, informare şi consiliere în vederea depăşirii problemelor cu care se

69

confruntă persoanele care poartă greaua povară a handicapului, începând cu anul 2007 în

Eparhia de Alba s-au înfiinţat mai multe centre cu servicii destinate persoanelor cu dizabilităţi:

Biroul de asistenţă socială şi consiliere a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii din

cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia care se ocupa cu oferirea de dispozitive

medicale, consiliere şi mediere.

Centru multifuncţional pentru integrarea pe piaţa muncii a persoanelor cu handicap

fizic din judeţul Alba cu 10 Puncte pentru integrarea pe piaţa muncii a persoanelor cu handicap

fizic: Almaşu Mare, Târsa, Cib, Poşaga de Sus, Izvorul Ampoiului, Roşia de Secaş, Vama

Seacă, Bucerdea Grânoasă, Căpâlna, Valea Lungă şi Centrul de Informare, Consiliere şi Plasare

în Muncă a persoanelor cu handicap de pe raza judeţului Alba. Aceste 2 centre au ca scop

integrarea pe piaţă muncii a persoanelor cu handicap, inserţia socială, promovarea drepturilor

persoanei cu handicap, informare şi consiliere.

Pe lângă aceste centre sociale - care funcţionează într-un mod organizat, conform

standardelor impuse de sistemul naţional de asistenţă socială, având un grad crescut de

continuitate datorită bunelor colaborări şi parteneriatelor încheiate cu autorităţile publice locale

şi judeţene şi a altor instituţii şi organizaţii neguvernamentale - în activitatea social-misionara a

Bisericii, prin derularea de programe, proiecte şi acţiuni periodice, am încercat sa implicam

toate comunităţile locale din zona de acţiune a Eparhiei. Dintre acestea amintim câteva mai

importante:

Acţiuni de strângere de fonduri: acţiunea comună „Un Dar pentru Hristos”, derulată în

parteneriat cu Societatea de Ajutorare Diaconia Alba Iulia şi Organizaţia Caritas din

Arhidioceza Romano - Catolică Alba Iulia, în cadrul căreia s-au derulat până în prezent 13

campanii bianuale de strângere de fonduri. Campaniile se desfăşoară la nivelul a 17 oraşe din

judeţele Alba şi Mureş, cu prilejul sărbătorilor creştine de Paşti şi Crăciun din anul 2001, cu

scopul de a reduce impactul sărăciei asupra copiilor şi persoanelor vârstnice prin oferirea de

pachete cu alimente şi dulciuri; Campania „2 % pentru Filantropia= 100% pentru sărmani”

organizată în baza art. 90 din Legea 571/2003 cu completările ulterioare privind Codul Fiscal şi

OG 138/2004.

Acţiuni de conştientizare a populaţiei cu privire la anumite problematici sociale:

• programul „Pro Vita”, iniţiat în anul 2004 este un program de prevenire a avortului şi de

educare a tinerilor pentru viaţa de familie cu 3 module: Centru de Consiliere Pre şi Post

Avort din Spitalul Municipal Alba Iulia, Educaţia pentru o viaţă sănătoasă în şcolile din

judeţul Alba şi Voluntarii Filantropiei din spitalul municipal Alba Iulia; pentru recuperarea

persoanelor care au căzut victime ale alcoolului în anul 2004 a fost înfiinţat Grupul de

70

întrajutorare a persoanelor dependente de alcool ca un grup de sprijin şi terapie atât pentru

persoanele dependente cât şi pentru familiile acestora.

Programe de sprijinire a persoanelor aflate în dificultate:

• programul de burse sociale: „Genius”, „Transavia” şi „Felicia Moldovan” vine în sprijinul

copiilor talentaţi, săraci, din judeţul Alba, prin acordarea unui număr total de 30 burse

lunare;

• programul „Effatta “se derulează începând cu anul 2005. Prin intermediul acestuia

persoanele cu deficienţe de auz şi vorbire beneficiază de asistenţă religioasă. Până în

prezent au fost hirotoniţi 3 preoţi pentru comunităţile din Alba Iulia, Sighişoara şi Târgu

Mureş.

Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia, împreuna cu Asociaţia „Filantropia Ortodoxă Alba

Iulia” are în prezent 57 de centre sociale distincte, dintre care unele îşi desfăşoară activitatea în

acelaşi spaţiu:

• 12 Case de tip familial, pentru 144 copii

• 2 adăposturi săptămânale, pentru 30 de beneficiari

• 1 Centru de formare a deprinderilor pentru viaţa independentă pentru 15 copii

• 10 Centre de zi pentru copii pentru 275 de beneficiari

• Centru maternal cu o capacitate pentru 6 mame

• Centru de Recuperare pentru copiii care au suferit o formă de abuz, pentru 16 copii

• 2 Centre Şcoală Specială pentru 39 copii cu dizabilităţi

• 5 Centre rezidenţiale pentru vârstnici pentru 90 de beneficiari

• 2 Centre de zi pentru vârstnici pentru 75 de beneficiari

• 12 Servicii socio - medicale de îngrijire la domiciliu persoane vârstnice pentru 447

beneficiari

• 1 Adăpost pentru oamenii străzii pentru 50 de beneficiari

• 3 Cantine sociale pentru 160 de beneficiari

• 3 Centre de Consiliere pentru femei aflate în situaţia de criză PRE şi POST Avort (148

persoane/2007)

• 1 Grup de Întrajutorare a persoanelor dependente de alcool (10 persoane/2007)

• 1 Birou de Asistenţă şi Consiliere a persoanelor cu dizabilităţi (125 persoane/2007)

Centralizat capacitatea de sprijin permanent a Centrelor este:

• pentru copii

- În regim rezidenţial 244;

- În regim de zi - 275.

• pentru adulţi

71

- În regim rezidenţial 146;

- În regim de zi - 75.

• îngrijire la domiciliu - 447,

• cantina socială 160 şi

• consiliere 30 persoane/zi.

Complexitatea activităţii sociale desfăşurată este reliefată şi de paleta largă de servicii

care pot fi oferite în aceste centre, în număr de 16: ajutoare de urgenţă, servicii primare,

îngrijirea copiilor în regim rezidenţial, îngrijirea copiilor în centre de zi, recuperarea copiilor

abuzaţi, burse sociale de merit pentru copii, şcolarizare copii cu handicap, consilierea

persoanelor cu boli adictive, consilierea persoanelor cu dizabilităţi, consilierea familiilor cu risc

de abandon a copiilor, îngrijirea persoanelor vârstnice în regim rezidenţial, îngrijirea

persoanelor vârstnice în regim de zi, îngrijire socio-medicală a vârstnicilor la domiciliu, adăpost

de noapte, cantine sociale, formare profesională pentru adulţi.

Aceste tipuri de servicii se adresează la 10 categorii de beneficiari: persoane care nu îşi

pot asigura hrana, adăpost şi condiţii de igienizare, copii care au suferit orice formă de abuz,

copii care provin din familii cu o situaţie socio - economică precară, copii abandonaţi sau aflaţi

în plasament, copii săraci cu talente deosebite fără posibilitate de valorificare a potenţialului de

care dispun, copii şi adulţi cu handicap, copii săraci cu risc crescut de abandon şcolar, persoane

dependente de alcool, persoane vârstnice, dependente, fără sprijin familial, familii sărace cu

mulţi copii, femei aflate în criza de pre şi post avort.

În anul 2007, în cadrul celor 57 de centre s-a oferit sprijin social permanent, prin flux

de beneficiari, unui număr total de 1718 persoane, iar prin intermediul campaniilor de strângere

de Crăciun şi Paşti, a burselor sociale şi a ajutoarelor materiale ocazionale oferite de Birourile

de Asistenţă Socială au mai fost sprijinite, periodic, un număr total de 1928 persoane.

La temelia întregii activităţi de asistentă socială stă jertfa unor preoţi, monahii şi teologi

- asistenţi sociali care fac cinste eparhiei noastre: părinţii protopopi Ovidiu Dan şi Vasile

Brumar, părintele inspector Sală Petru, părintele arhimandrit Vasile Crişan, PC maici

Ierusalima Ghibu şi Cristina Chichernea, preoţii Teofil Sas, Ioan Stanila, Florin Achim,

Novacovschi Radu, Ştefan Cordea, Vasile Burian, Gherman Dumitru, Gheman Dimitrie, Ovidiu

Bârsan, Vladimir Beregoi, Ioan Mihail Dan, Fărcaş Teodor, Seicean Vasile, Moldovan Marius,

Ionescu Alexandru, Porcar Viorel, Petru Radac, Nicoară Teodor, Gheorghe Marin, Ioan Ţârău

şi asistenţii sociali: Laura Pleşă, Mazilu Marilena, Alina Marina, Ciprian Orga, Nicolae Brumar,

Marius Voj, Gavril Gligor, Alina Vîrca, Emilia Todea, Gabriela Mureşan, Alina Chişu, Silvia

Popescu, Daniela Ignat, Monica Lapadat, Costinel Şoaită, Veronica Pop.

72

De acest important sprijin financiar şi material, Eparhia de Alba Iulia a dispus prin intermediul:

Consiliilor judeţene: Consiliul Judeţean Alba - DGASPC, Consiliul Judeţean Mureş -

DGASPC; Consiliilor locale: Primăria Municipiului Alba Iulia, Primăria Ocna Mureş, Primăria

Hopârta, Primăria Municipiului Reghin, Primăria Zlatna, Primăria Lunca Bradului, Primăria

Roşia de Secaş, Primăria Baia de Arieş, Primăria Cetatea de Baltă, Primăria Sighişoara,

Primăria Sebeş, Primăria Valea Lungă; Finanţatorilor: Fonduri guvernamentale: Fondul Român

de Dezvoltare Socială, Ministerul Integrării Europene, Phare, Reprezentanţa Comisiei Europene

în România, ANPH, ANPDC; Fonduri neguvernamentale: Fundaţia Principesa Margareta a

României, Asociaţia Internaţională a Femeilor Ambasadoare, Federaţia Organizaţiilor

Neguvernamentale pentru Protecţia Copilului, Fundaţia „Les Convois Humanitaries Pour La

Roumanie” Grosbous-Luxemburg; Finanţatori externi: USAID şi World Learning, World

Vision; Donatori externi: Asociaţia de Voluntari Mater Dei/Italia, Serviciul de Ajutor Maltez

din Koblenz; Donatori interni: dl. Dan Voiculescu, Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”

Alba Iulia, Instituţia Prefectului Judeţului Alba, Parohia Aiud IV, Biserica Sfânta Ecaterina

Alba Iulia, Parohia Baia de Arieş, Parohia “Mihail Kogălniceanu” Sebeş, Protopopiatul

Ortodox Sebeş, Protopopiatul Ortodox Blaj, Protopopiatul Ortodox Sighişoara. Firme: Grup

Ulpia Traiana, Elena Teodorescu - notar public, Dan Adrian Dotiu- notar public, Doru Baba -

executor judecătoresc, Mirestean Mircea - avocat, Potra Meda- avocat; Direcţiei pentru Dialog,

Familie şi Solidaritate Socială Mureş; Organizaţiilor Neguvernamentale - Organizaţia

Internaţională de Caritate Creştină, Organizaţia CARITAS din Arhidioceza Romano - Catolică

de Alba Iulia, Societatea de Ajutorare Diaconia, Liga Studenţilor din Universitatea „1

Decembrie 1918” Alba Iulia, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români - Filiala Alba,

Crucea Roşie Filiala Alba, Clubul de Ecologie şi Turism Montan Albamont, Asociaţia Sprijiniţi

Copiii Alba, PAEM - Alba, Pro Social Cluj; Mass - media: Radio Reîntregirea, Ziarul Ulpia

Jurnal, Ziarul Unirea, Ziarul Informaţia, Ziarul Monitorul de Alba, TV- Alfa, Radio Son;

Organe de ordine publică: Inspectoratul Judeţean Alba - Departamentul de Proximitate,

Inspectoratul Judeţean de Poliţie Alba; Sponsori: Societăţi comerciale: Grupul de Firme Ulpia

Traiana, Elena Teodorescu - notar public, SC Corina SRL, Sc Prenis SRL, SC PROBALAST

SRL, SC MONTANA POPA SRL, SC SALVIA ROM SRL, senatorul Dan Voiculescu, SC

TRANSAVIA SA, d-na Felicia Moldovan, Dan Adrian Dotiu- notar public, Doru Baba -

executor judecătoresc, Mirestean Mircea - avocat, Potra Meda- avocat; Carmen Gâlca - avocat,

Henegar Andrei avocat, SC Alpin57Lux SRL, SC Ambient Design SRL, SC Ancau Company

SRL, SC Geo Best SRL, SC, Magzâura SRL, SC Danivas SRL, SC Dragon SRL, SC

Lancranjan SRL, SC Oliver Invest SRL, SC Mercado SRL, SC Decar Trading SRL, SC Vial

SRL, SC Sapimex SRL, SC Arti-pan SRL, SC Pam Apuseni SRL, SC Oancea SRL,

73

ARTelecom SA, SC Dacia SA, SC Oliver Invest SRL, SC Mercur SRL, SC Brest SRL, SC

Excel SRL, SC Albachim Color SRL, SC Start Construct SRL, SC Miami SRL, Cesiro S.A.,

Hochland România, Coralia S.A., Brutăria Saes, ParatRo, DrasCom, Carnicomp, Târnava SA,

Tipografia Filotib, Lukas Spital Laslea, SC Valpet SA, SC MondoTrade SA, SC

THREEPHARM SA, SC Transilvania Construcţii SRL, PF Nimas Mihai, Stichting Zwarterland

Roemenie, SC Mondo Trade SA, SC Golden SRL, SC Kronospan SA, SC Botezan Ocna

Mureş, Excentric Grup Aiud.”87

STUDIU DE CAZ

I. Date despre copil:

COPILUL: C. V.D.

VÂRSTA: 16 ani

SEX: masculin

Situaţia juridică în raport cu fiecare dintre părinţi

Copilul provine dintr-o relaţie legal constituită dar dezorganizată prin divorţul părinţilor.

Situaţia şcolară a copilului în cauză

În anul 2006-2007 copilul a absolvit clasa a IV-a totuşi nu ştie să scrie decât dacă I se

dictează pe litere. A repetat clasa a IV- a. Mediile lui erau de suficient şi insuficient, având

foarte bine doar la purtare. A fost înscris în clasa a V-a însă din cauză că nu a făcut faţă

cerinţelor nu a vrut să mai frecventeze şcoala. De asemenea distanţa pe care trebuia să o

parcurgă pe jos copilul pentru a ajunge la şcoală era foarte mare.

87 Pleşa Laura, Inspector pe probleme de asistenţă socială - jud. Alba, Arhiepiscopia Ortodoxa Română Alba Iulia, http://reintregirea.ro/Social/ (accesat la data de 07 iunie 2010).

74

Conform Certificatului de expertiză şi orientare şcolară/profesională, copilul în cauză a

fost orientat spre învăţământ special pentru copii cu dizabilităţi mintale, fiind diagnosticat cu

Deficienţa funcţională moderată, având QI = 65(în urma efectuării Testului Raven Standard).

Starea de sănătate a copilului

Conform adeverinţei copilul este clinic sănătos şi a fost vaccinat în clasa a III-a.

Conform fişei medicale sintetice întocmite de către doamna doctor rezultă că minorul este

suspect de tulburare de personalitate de tip borderline. Minorul a fost examinat psihologic de

către medic primar neurologie infantilă şi specialist psihiatrie infantilă, fiind diagnosticat cu

tulburare hiperkinetică de conduită, tulburări instrumentale specifice deficitului intelectual

retardare mentală uşoară şi microsechelaritate encefalopatică. I s-a recomandat stimulare

psihică şi terapie comportamentală.

II. Date despre familia biologică:

Istoricul familiei naturale

Minorul în cauză provine din relaţia legal constituită dintre doamna R.A.şi numitul C.

V.. Datorită unor neînţelegeri în familie, părinţii s-au despărţit în fapt în anul 2000 dar au

divorţat legal doar 5 ani mai târziu. În urma divorţului părinţilor în anul 2005, copilul a fost

încredinţat mamei spre creştere şi educare. Tatăl şi-a arătat dezinteresul pentru viitorul

băiatului, motivând că nu este copilul lui.

În prezent mama locuieşte în concubinaj cu numitul B. G.. Din această relaţie au rezultat

doi copii: în vârstă de 5 ani şi respectiv 9 luni.

Doamna a fost consiliată în repetate rânduri de către asistentul social din cadrul

Primăriei, Agentul din cadrul Postului de Poliţie cât şi de către reprezentanţii DGASPC Alba să

întocmească certificatul de naştere pentru copil. Chiar dacă mama a înţeles că este datoria ei şi

este în beneficiul ei, totuşi nu a întreprins nici o acţiune, motivând că nu are bani. Atât familia I.

cât şi reprezentanţii Primăriei, i-au dat bani doamnei ca să întocmească actele necesare însă

aceasta a cheltuit banii în alt scop.

D. mai are un frate în vârstă de 20 de ani, care a fost instituţionalizat şi la împlinirea

75

vârstei de 18 ani a revenit în familia mamei, însă din cauza comportamentului violent al

concubinului a plecat, necunoscându-se locaţia acestuia.

Conform informaţiilor furnizate de către Colectivul de Sprijin al Autorităţii tutelare din

cadrul Primăriei F. şi a declaraţiei mamei, rezultă faptul că domnul B. consumă frecvent alcool

şi este un om violent atât cu concubina sa cât şi cu minorul C.V.. Din această cauză, copilul a

plecat de acasă în urmă cu 5 ani şi locuieşte la domnul I. I. După orele de şcoală copilul avea

grijă de animale.

Din clasa a V-a copilul a abandonat şcoala deoarece nu făcea faţă programei şcolare şi

distanţa de parcurs pentru a ajunge la şcoală era foarte mare. Drumul fiind foarte rău, pentru a

ajunge în sat, copilul trebuia să parcurgă aproximativ 3 km pe jos, de unde trebuia să ia un

mijloc de transport până la şcoală.

În luna octombrie a anului 2008, D. a plecat de la familia I. fără să anunţe, căutându-şi

tatăl. El a fost găsit de către familia o familie B. şi găzduit la domiciliul lor. După două

săptămâni petrecute la familia respectivă, D. a plecat din nou, întorcându-se la domnul I. I..

Acesta la fost de acord să-l primească, însă pe termen lung nu doreşte să-şi asume răspunderea

pentru creşterea şi îngrijirea lui.

În urma vizitelor de monitorizare a situaţiei copilului şi a convorbirilor telefonice cu

domnul I. I. a reieşit faptul că D. pleacă fără să anunţe, ajunge acasă seara târziu, iar în cazurile

în care a fost certat de către familia I., a ameninţat că se sinucide.

Uneori copilul merge la domiciliul mamei pentru câteva zile, însă în urma certurilor şi

comportamentului violent al concubinului, mereu se întoarce la familia I.

Iniţial mama nu a fost de acord cu o măsură de protecţie de frica noului soţ. Acesta îl

mai lua pe băiat cu el la muncă iar banii primiţi îi cheltuia pe alcool şi ţigări, conform

declaraţiilor mamei.

Minorul a fost consiliat în repetate rânduri de către psihologul şi asistentul social din

cadrul DGASPC Alba.

Din Raportul de Evaluare Psihologică întocmit de psihologul din cadrul DGASPC Alba

rezultă că V. prezintă instabilitate psihică, acesta având un comportament cognitiv foarte slab,

exprimarea verbală, vocabularul şi limbajul fiind la un nivel minimal.

Minorul prezintă un comportament social neadecvat : nu este foarte comunicativ,

prezintă dificultăţi în înţelegerea noţiunilor, precum şi în exprimarea proprie. Are tendinţe spre

agresivitate verbală, uneori dând dovadă de nerăbdare şi nervozitate. Atunci când nu i se face pe

plac devine furios, interacţiunea cu acesta devenind imposibilă.

V. are tendinţa de a evita contactul vizual. Prezintă incoerenţă în gândire, fără a

înţelege exact mesajul verbal pe care îl transmit ceilalţi. Minorul nu are cunoştinţele cognitive

76

specifice vârstei, procesele gândirii sunt nedezvoltate şi comportamentul emoţional instabil.

În prezent copilul nu prezintă o percepţie de sine corespunzătoare, nu înţelege în mod

corect situaţia lui socială, neavând capacitatea mintală de analiză, de concentrare sau de decizie

corespunzătoare unei dezvoltări psihice pozitive. Orizontul său de cunoaştere este strâmt, fiind

imatur psihic. Emoţiile şi tendinţele spre furie sunt mai puternice deca tar fi normal, el

acţionând mai mult instinctual decât logic.

Capacitatea psihică scăzută duce la lipsa de realism pe care o are minorul, având o fire

rece, lipsită de afectivitate şi empatie. Prezintă dificultăţi în exprimarea şi trăirea sentimentelor,

nesiguranţă personală fiind vizibilă. Copilul a fost încadrat în gradul mediu de handicap.

Relaţia copilului cu familia naturală

Copilul nu cunoaşte domiciliul tatălui şi nici nu menţine legătura cu acesta.

Chiar dacă locuiesc în acelaşi sat, mama rareori îl vizitează pe băiat. Copilul refuză să se

întoarcă acasă din cauza divergenţelor avute cu concubinul mamei şi a comportamentului

acestuia.

Iniţial mama nu a fost de acord cu instituirea unei măsuri de protecţie de frica

concubinului. Ulterior, mama a solicitat instituirea unei măsuri de protecţie pentru fiul său.

Veniturile familiei se compun din alocaţiile de stat ale copiilor şi diferite sume obţinute

de domnul B. din prestarea unor munci ca şi zilier. Familia nu beneficiază de ajutor social

deoarece nu au depus cerere la Primărie.

Locuinţa este construită din lut şi compusă dintr-o cameră mobilată cu 2 paturi vechi,

sobă şi o masă. În loc de duşumea este pământ. Locuinţa nu este racordată la reţeaua de curent

electric sau gaz metan. Încălzirea se face cu lemne, alimentarea cu apă de la fântână. Condiţiile

de igienă sunt precare.

III. Măsura de protecţie solicitată

Instituirea măsurii de plasament pentru copilul C.V.D. la un Centru de

Plasament de Tip Familial.

Motivul solicitării unei măsuri de protecţie

Copilul de 5 ani nu mai locuieşte cu mama sa, ci la o familie din sat unde în schimbul

unor servicii i s-a oferit adăpost şi hrană. Familia I. nu doreşte să-şi asume răspunderea pentru

creşterea şi îngrijirea copilului şi să-l găzduiască pe viitor deoarece minorul crează diferite

probleme.

77

Prin declaraţia înregistrată la sediul instituţiei noastre, domnul I., a sesizat faptul că nu

se poate ocupa în continuare de creşterea şi îngrijirea copilului în cauză şi ne solicită sprijinul în

vederea instituirii unei măsuri de protecţie pentru acesta.

V. nu doreşte să se întoarcă la domiciliul mamei datorită faptului că aceasta nu a

menţinut legătura cu el, între cei doi nu există o relaţie de ataşament şi concubinul mamei are

un comportament violent, deseori fiind alungat din casă.

Prin Dispoziţia directorului general al DGASPC Alba s-a dispus instituirea

plasamentului în regim de urgenţă pentru minorul în cauză la un Centru de Plasament.

Propunerea Biroului de Autoritate Tutelară

Instituirea unei măsuri de protecţie pentru copilul în cauză.

Concluzii şi propuneri

Având în vedere:

• Cererea mamei prin care solicită instituirea unei măsuri de protecţie pentru copilul în cauză

• cererea copilului prin care solicită instituirea unei măsuri de protecţie

• declaraţia domnului I. I. prin care menţionează faptul că nu poate să se ocupe în continuare

de creşterea şi îngrijirea minorului

• tatăl nu menţine legătura cu copilul şi nu se cunoaşte domiciliul acestuia

• copilul a fost încadrat în gradul mediu de handicap

• prin Dispoziţia directorului general al DGASPC Alba s-a dispus instituirea plasamentului în

regim de urgenţă pentru minorul în cauză la o Casa de Tip Familial.

În conformitate cu prevederile Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului, este în interesul superior al copilului să se bucure de cea mai bună stare de

sănătate şi să crească într-un climat familial favorabil dezvoltării sale fizice, psihice şi morale

Propunem instituirea măsurii de plasament pentru copilul C. V. D. la Centrul de

Plasament de Tip Familial X.

Evoluţia copilului : după instituirea măsurii de plasament copilul a fost reintegrat şcolar.

Acesta are o evoluţie pozitivă, un comportament adecvat vârstei şi nu crează probleme în

centru. S-a acomodat foarte bine şi se înţelege cu ceilalţi copii. Este în echipa de tenis a şcolii.

Menţine legătura cu familia I. la care a stat 5 ani dar nu menţine legătura cu părinţii, aceştia nu

l-au căutat niciodată şi copilul nu şi-a manifestat dorinţa de a-i contacta.

78

CONCLUZII

Preocuparea morală de a acorda ajutor celor aflaţi în nevoie a apărut încă din primele

secole după Hristos, de către Biserică, întrucât creştinismul s-a afirmat ca o religie care opunea

vieţii terestre, materiale o viaţă spirituală. În consecinţă, Biserica a considerat că asistenţa

socială acordată mai ales săracilor constituie o datorie de onoare.

Este evidentă preocuparea Bisericii de viaţa socială a membrilor săi, slujirea

aspiraţiilor societăţii umane. Deşi misiunea esenţială a Bisericii este mântuirea, ea s-a

preocupat întotdeauna şi de problemele vieţii pământeşti a credincioşilor ei, pentru

că creştinul înaintează spre mântuire, şi creşte în desăvârşire prin faptele sale

concrete faţă de semeni. Biserica a fost alături de păstoriţii săi, ajutându-i cu cele necesare

traiului pământesc acolo unde a fost cazul şi intervenind asupra unora aflaţi în dificultate din

pricina unor catastrofe ale naturii, a sprijinit pe tinerii săraci ca să poată face o şcoală, a

administrat cu tact fundaţiile de binefacere astfel încât să fie ajutaţi cei nevoiaşi, de asemenea

Biserica a fost alături de popor şi în vâltoarea marilor evenimente din această

perioadă: războiul de independenţă, mişcarea memorandistă, primul război mondial şi

Marea Unire de la 1918.

Referitor la misiunea morală şi socială a Bisericii, aceasta constă în difuzarea

principiilor morale creştine, în adâncirea lor în conştiinţa credincioşilor pentru a-i

determina la trăirea învăţăturii creştine. Biserica noastră are convingerea şi

79

experienţa că, pe temeiul principiilor sale morale, poate face din credincioşii săi buni

cetăţeni şi ai împărăţiei divine şi ai statului pământesc. Căci dacă Mântuitorul a spus:

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, totuşi ea este prin definiţie pentru lumea aceasta,

pentru lumea aceasta S-a întrupat şi a murit El.88

Cu toate acestea, Biserica va rămâne actorul cu cele mai semnificative implicaţii

asistenţiale în viaţa societăţii până în secolul al XIX-lea când apar primele instituţii de asitenţă

socială sub jurisdicţia statului.89

Asistenţa socială este şi va rămâne o necesitate pentru orice tip de societate indiferent

dacă este sau nu recunoscută de către guvernele din cadrul statelor-naţiune. Societăţile

democratice au înţeles acest lucru şi aşadar au dezvoltat o reţea de servicii de asistenţă socială

care răspund problemelor sociale apărute în societate precum şi nevoile individuale ale

persoanelor aflate în suferinţă. Investiţia cheltuielilor publice în programele de asistenţă socială

depinde în mare măsură de gradul de dezvoltare economică al unei ţări anume, de nevoile

sociale, de nivelul de conştientizare şi de priorităţile guvernărilor, de grupurile de interese.

Preocupările recente legate de introducerea subspecializărilor, de creşterea calităţii

serviciilor de asistenţă socială, de introducere a tehnologiilor de ultimă generaţie atât în

activităţile de management cât şi de nivelul intervenţiilor concrete reprezintă provocări

fascinante ale societăţii moderne la care asistenţa socială a răspuns cu promptitudine.

Viitorul profesiei se leagă de societatea incluzivă a noului model social care tinde să se

dezvolte atât la nivel european cât şi la nivel internaţional. Există o diversitate de factori

cunoscuţi care pot influenţa evoluţia asistenţei sociale, dar există şi posibilitatea apariţiei altor

factori necunoscuţi care pot reorienta, regândi sistemele de asistenţă socială.

Tradiţia în domeniul asistenţei sociale este necesară întrucât regândirea permanentă a

sistemelor de asistenţă socială trebuie să ţină cont de ceea ce a mai existat. Din cauz

fragmentării sistemului de protecţie socială se impune o abordare accesibilă a întregii

problematici sociale. Deşi există voinţă politică în acest sens, totuşi aceasta rămâne, cel puţin în

etapa actuală, un obiect dificil de realizat pentru ţara noastră ca urmare a subdezvoltării

celorlalte servicii de asistenţă socială comparativ cu serviciile de protecţie a copilului.

Deşi societatea românească îl are în centru pe adult, treptat va începe să-şi îndrepte

atenţia spre necesitatea centrării copilului şi nevoile acestuia de creştere şi dezvoltare sănătoasă.

Problematica copilului aflat în dificultate va fi practic realizată, şi ca urmare, rezolvată în limite

acceptabile, absorbită practic de societatea incluzivă.90

88 Florin Bengean, op.cit., p. 340.89 Coordonator George Neamţu, op.cit., p. 441.90 Doru Buzducea, op.cit., pp. 177-179.

80

Majoritatea asistenţilor sociali lucrează direct cu persoanele pe care le servesc; astfel

prin apropierea lor faţă de o problematică atât de vastă de probleme sociale, prin implicarea lor

în relaţiile cu ceilalţi şi prin participarea la experienţa de viaţă a acestora duce la privilegii

sporite în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului social.

Atât timp cât asistenţii sociali au la dispoziţie un corp teoretic limitat ei îşi practică

profesia, în mod necesar, mai ales pe baza unor principii ale „bunului-simţ” şi cu sprijinul

experienţei câştigate în ajutorarea persoanelor cu probleme psihosociale. Având conştiinţa

responsabilităţii de a dezvolta propriile cunoştinţe, asistenţii sociali au reevaluat importanţa

acestei experienţe practice, privind-o ca pe o posibilă sursă de cunoştinţe. Ea izvorăşte din

acţiunea socială a asistentului social care intervine în multiple situaţii de criză sau de

disfuncţionalitate socială.

„Din perspectiva domeniului asistenţei sociale nu este importantă doar raportarea

comportamentului unui individ la normele sociale ci şi modul în care se raportează la propriul

său comportament. Cunoaşterea acestor aspecte este hotărâtoare pentru proiectul de intervenţie

pe care îl propune asistentul social deoarece, în lipsa acesteia, sunt posibile consecinţe

caracterizate printr-un anumit grad de periculozitate atât pentru cel care necesită asistenţă cât şi

pentru alţi membrii ai comunităţii.”91

În consecinţă din cele relatate reiese faptul că între Biserică şi Asistenţa Socială va

exista întotdeauna o legătură strânsă, completându-se una pe cealaltă, mai ales în ajutorarea

celor aflaţi în dificultăţile acestei vieţii. Acestea se întâmplă pentru că preoţii sunt cei care se

implică cel mai mult în ajutorarea cât mai multor persoane nevoiaşe, deoarece pe lângă

misiunea pastorală pe care o îndeplinesc cu desăvârşire trebuie să continue şi misiunea de

caritate mesianică.

„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

(IOAN 14, 6)

91 Coordonator George Neamţu, op.cit., pp 434-435.

81

ANEXE

82

ANEXA 1

LEGE NR. 705/2001 PRIVIND SISTEMUL NAŢIONAL DE ASISTENŢĂ

SOCIALĂ,

PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 814 DIN 18.12.2001

Capitolul I - Dispoziţii generale

Art. 1

Prezenta lege reglementeaza organizarea, functionarea si finantarea sistemului national de

asistenta sociala in Romania.

Art. 2

Asistenta sociala, componenta a sistemului de protectie sociala, reprezinta ansamblul de

institutii si masuri prin care statul, autoritatile publice ale administratiei locale si societatea

civila asigura prevenirea, limitarea sau inlaturarea efectelor temporare sau permanente ale unor

situatii care pot genera marginalizarea sau excluderea sociala a unor persoane.

Art. 3

Asistenta sociala are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, datorita unor motive de

natura economica, fizica, psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa

isi dezvolte propriile capacitati si competente pentru integrare sociala.

Art. 4

(1) Nevoia sociala reprezinta ansamblul de cerinte indispensabile fiecarei persoane pentru

asigurarea conditiilor de viata in vederea integrarii sociale.

83

(2) Evaluarea nevoilor sociale se realizeaza potrivit reglementarilor stabilite prin acte

normative.

Art. 5

(1) Asistenta sociala este in responsabilitatea institutiilor publice specializate ale autoritatilor

administratiei publice centrale si locale si a organizatiilor societatii civile.

(2) In sensul prezentei legi, asistenta sociala cuprinde drepturile acordate prin prestatii in bani

sau in natura, precum si serviciile sociale.

Art. 6

Sistemul national de asistenta sociala se intemeiaza pe urmatoarele principii generale:

a) respectarea demnitatii umane, potrivit caruia, fiecarei persoane ii este garantata dezvoltare

libera si deplina a personalitatii;

b) universalitatea, potrivit caruia fiecare persoana are dreptul la asistenta sociala, in conditiile

prevazute de lege;

c) solidaritatea sociala, potrivit caruia comunitatea participa la sprijinirea persoanelor care nu isi

pot asigura nevoile sociale, pentru mentinerea si intarirea coeziunii sociale;

d) parteneriatul, potrivit caruia institutiile publice si organizatiile societatii civile coopereaza in

vederea organizarii si dezvoltarii serviciilor sociale;

e) subsidiaritatea, potrivit caruia statul intervine atunci cand initiativa locala nu a satisfacut sau

a satisfacut insuficient nevoile persoanelor.

Art. 7

Statul isi asuma responsabilitatea de realizare a masurilor de asistenta sociala prevazute prin

legi speciale si asigura transferul atributiilor si al mijloacelor financiare necesare catre

autoritatile publice locale, serviciile publice descentralizate si societatea civila.

Art. 8

In cadrul planului national al asistentei sociale Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale

stabileste directiile prioritare in domeniu, este autoritatea care initiaza legile speciale in

domeniul asistentei sociale, si urmareste aplicarea acestora la nivel central si local.

Art. 9

In aplicarea masurilor de asistenta sociala Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale colaboreaza

cu institutiile guvernamentale, consiliile judetene si locale, precum si cu reprezentantii societatii

civile.

Capitolul II

Dreptul la asistenta sociala

Art. 10

(1) Au dreptul la asistenta sociala, in conditiile legii, toti cetatenii romani cu domiciliul in

84

Romania, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex,

de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.

(2) Cetatenii altor state si apatrizii, care au domiciliul sau resedinta in Romania, au dreptul la

masuri de asistenta sociala, in conditiile legislatiei romane si ale tratatelor internationale la care

Romania este parte.

(3) Asistenta sociala se acorda la cerere sau din oficiu, in conformitate cu prevederile legii.

(4) Toti cetatenii au dreptul de a fi informati asupra continutului si modalitatilor de acordare a

drepturilor de asistenta sociala.

Art. 11

Drepturile la asistenta sociala se stabilesc in conditiile prevazute de legile speciale care le

reglementeaza.

Art. 12

Evidenta beneficiarilor drepturilor la asistenta sociala se realizeaza pe baza codului numeric

personal, cu asigurarea, potrivit legii, a confidentialitatii datelor personale.

Capitolul III

Prestatii si servicii sociale

Sectiunea 1 - Prestatii sociale

Art. 13

Prestatiile sociale in bani sau in natura sunt sustinute de masuri de redistributie financiara si

cuprind: alocatiile familiale, ajutoarele sociale si speciale catre familii sau persoane, in functie

de nevoile si veniturile acestora.

Art. 14

Alocatiile familiale se acorda familiilor cu copii si au in vedere, in principal, nasterea, educatia

si intretinerea copiilor.

Art. 15

Ajutoarele sociale sunt prestatii acordate in bani si in natura persoanelor sau familiilor ale caror

venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime.

Art. 16

Persoanele cu deficiente fizice, senzoriale, psihice sau mentale beneficiaza de ajutoare speciale.

Art. 17

Persoanele care au dreptul la masuri de asistenta sociala pot beneficia si de facilitati prevazute

in legi speciale.

Sectiunea 2 - Servicii sociale

Art. 18

85

In sensul prezentei legi, serviciile sociale au drept obiectiv mentinerea, refacerea si dezvoltarea

capacitatilor individuale pentru depasirea unei situatii de nevoie, cronice sau de urgenta, in

cazul in care persoana sau familia este incapabila singura sa o solutioneze.

Art. 19

Statul organizeaza si sustine financiar si tehnic sistemul serviciilor sociale, promovand un

parteneriat cu comunitatea locala si cu reprezentanti ai societatii civile.

Art. 20

Serviciile sociale se acorda la domiciliu, in institutii specializate de zi sau in institutii

rezidentiale.

Art. 21

Serviciile sociale pot fi servicii de ingrijire social-medicala si servicii de asistenta sociala.

Art. 22

(1) Serviciile de ingrijire social-medicala sunt acordate persoanelor care, fara acestea, temporar

sau permanent, datorita unor afectiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se afla in

imposibilitatea desfasurarii unei vieti demne, precum si persoanelor care sufera de boli

incurabile in ultima faza.

(2) Serviciile de ingrijire social-medicala sunt realizate de personal specializat.

Art. 23

(1) Serviciile de asistenta sociala au drept obiectiv refacerea si dezvoltarea capacitatilor

individuale si ale celor familiale necesare pentru a depasi cu forte proprii situatiile de

dificultate.

(2) Serviciile de asistenta sociala sunt servicii profesionalizate si sunt efectuate de persoane cu

calificare in domeniu.

(3) Serviciile de asistenta sociala se realizeaza prin metode si tehnici specifice de diagnoza a

nevoii de asistenta si de interventie sociala si constau, in principal, din informare, consiliere,

terapie individuala si colectiva.

Art. 24

(1) Serviciile de asistenta sociala pot fi servicii de asistenta sociala comunitara si servicii de

asistenta sociala specializate.

(2) Serviciile de asistenta sociala comunitara au un caracter primar-general si se acorda la

domiciliu, in familie si in comunitate.

(3) Serviciile de asistenta sociala specializate se acorda pentru nevoi speciale atat la domiciliu,

cat si in institutii specializate sau in cadrul altor institutii, cum ar fi: scoli, spitale, penitenciare

si alte unitati.

Art. 25

86

(1) Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale stabileste prioritatile nationale in ceea ce priveste

serviciile sociale si initiaza proiecte de acte normative pentru reglementarea acordarii acestora.

(2) Consiliile judetene si locale stabilesc strategiile si prioritatile locale in functie de nevoile

comunitatii respective, in conformitate cu strategia nationala.

(3) Organizarea sistemului de servicii si modul de acordare a acestora se aproba prin hotarare a

Guvernului.

Art. 26

Institutiile publice si unitatile private, precum si asociatiile si fundatiile care acorda servicii

sociale au obligatia sa respecte standardele de calitate, precum si normele metodologice stabilite

potrivit legii.

Capitolul IV

Institutii de asistenta sociala

Art. 27

(1) Institutiile de asistenta sociala sunt infiintate si organizate ca unitati specializate, publice sau

private.

(2) Institutiile de asistenta sociala asigura protectie, ocrotire, gazduire, ingrijire, activitati de

recuperare si reintegrare sociala pentru copii, persoane cu handicap, persoane varstnice si alte

categorii de persoane, in functie de nevoile specifice.

Art. 28

(1) Gazduirea in institutiile de asistenta sociala se realizeaza atunci cand mentinerea la

domiciliu nu este posibila si poate fi dispusa in urma evaluarii sociale si socio-medicale a

persoanei, cu consimtamantul acesteia.

(2) In situatia in care nu se poate obtine consimtamantul persoanei, accesul acesteia in

institutiile de asistenta sociala se realizeaza cu consimtamantul reprezentantului legal sau, dupa

caz, cu acordul autoritatii tutelare.

Art. 29

Institutiile de asistenta sociala pot acorda servicii sociale si la domiciliul persoanelor, in functie

de nevoile acestora.

Art. 30

Nomenclatorul institutiilor de asistenta sociala, procedura si modul de acreditare a institutiilor

de asistenta sociala, publice si private, dupa caz, se stabilesc prin hotarare a Guvernului, la

propunerea Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale.

87

Art. 31

(1) Institutiile de asistenta sociala acreditate au obligatia sa respecte standardele de calitate

pentru serviciile acordate, iar proiectele de constructie si modernizare a asezamintelor sociale

trebuie sa raspunda nevoilor beneficiarilor.

(2) Institutiile de asistenta sociala prevazute la alin. (1) au obligatia sa respecte criteriile minime

de organizare si functionare, care se aproba prin hotarare a Guvernului.

Art. 32

(1) Institutiile publice de asistenta sociala, finantate partial sau total de la bugetul de stat, se

infiinteaza prin hotarare a Guvernului, iar cele finantate de la bugetul judetean sau de la

bugetele locale, prin hotarare a consiliului judetean sau local.

(2) Institutiile publice de asistenta sociala sunt conduse de un director a carui activitate este

sprijinita de un consiliu consultativ compus din reprezentanti ai beneficiarilor si ai partenerilor

sociali.

(3) Organizarea si functionarea institutiilor publice de asistenta sociala se stabilesc de organele

care le infiinteaza.

Art. 33

Consiliul local impreuna cu conducerea institutiei publice de asistenta sociala au obligatia sa

asigure solutionarea urgentelor sociale din unitatea administrativ-teritoriala unde isi are sediul

institutia.

Capitolul V

Organizarea si functionarea sistemului national de asistenta sociala

Sectiunea 1 - La nivel central

Art. 34

(1) In cadrul administratiei publice centrale Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale este

autoritatea care elaboreaza politica de asistenta sociala, stabileste strategia nationala de

dezvoltare in domeniu si promoveaza drepturile familiei, copilului, persoanelor singure,

persoanelor varstnice, persoanelor cu handicap si ale oricaror alte persoane aflate in nevoie. In

elaborarea strategiei de dezvoltare in domeniu Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale se va

consulta cu principalii reprezentanti ai societatii civile.

(2) Ministerul Sanatatii si Familiei, Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Administratiei

Publice, Ministerul Justitiei, Ministerul de Interne, Autoritatea Nationala pentru Protectia

Copilului, precum si alte institutii si organisme guvernamentale elaboreaza in domeniul lor de

competenta politici si programe de asistenta sociala.

Art. 35

(1) In vederea coordonarii sistemului national de asistenta sociala se constituie Comisia

88

interministeriala privind asistenta sociala, coordonata de ministrul muncii si solidaritatii sociale.

(2) Comisia interministeriala privind asistenta sociala are, in principal, urmatoarele atributii:

a) elaborarea politicii unitare in domeniul asistentei sociale;

b) coordonarea la nivel national a activitatilor de asistenta sociala;

c) avizarea politicilor si masurilor de asistenta sociala elaborate de ministerele si institutiile

prevazute la art. 34 alin. (2).

(3) Componenta, modul de organizare, precum si alte atributii ale Comisiei interministeriale

privind asistenta sociala se aproba prin hotarare a Guvernului.

Art. 36

Principalele atributii ale Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale in domeniul asistentei

sociale sunt urmatoarele:

a) coordoneaza si controleaza functionarea sistemului national de asistenta sociala;

b) elaboreaza proiecte de acte normative, norme metodologice si reglementari privitoare la

functionarea sistemului de asistenta sociala;

c) elaboreaza planul national prin care se stabilesc directiile prioritate de actiune in raport cu

configuratia concreta a nevoilor si a resurselor existente;

d) elaboreaza standardele de calitate pentru serviciile sociale, in colaborare cu institutiile

universitare si de cercetare din domeniu, cu organizatiile profesionale de profil, cu specialistii

din sistemul de asistenta sociala si din sistemul de sanatate;

e) elaboreaza, implementeaza si evalueaza programele nationale de asistenta sociala;

f) indruma si controleaza activitatea institutiilor de asistenta sociala, publice sau private, in ceea

ce priveste aplicarea masurilor de asistenta sociala;

g) elaboreaza programe de formare si perfectionare a personalului din domeniul asistentei

sociale, in colaborare cu Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Sanatatii si Familiei,

asociatiile profesionale si cu institutiile universitare;

h) organizeaza procesul de acreditare, elaboreaza metodologia de acreditare si criteriile de

evaluare a institutiilor de asistenta sociala, publice si private, precum si a organizatiilor

neguvernamentale care activeaza in domeniu;

i) indruma si controleaza activitatea asociatiilor si fundatiilor in vederea respectarii drepturilor

de asistenta sociala ale persoanelor aflate in situatie de nevoie;

j) dezvolta relatii de colaborare si cooperare cu organisme internationale, incheie conventii de

colaborare cu acestea pentru derularea de programe cu finantare externa;

k) finanteaza programele nationale de asistenta sociala;

89

l) administreaza si gestioneaza fondurile alocate, conform legii, pentru asistenta sociala.

Art. 37

(1) Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale poate constitui organisme consultative care sa

sprijine dezvoltarea strategiei in domeniu, elaborarea de standarde, evaluarea calitatii serviciilor

sociale.

(2) Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale poate organiza in subordinea sa organisme

executive cu functia de rezolvare a problemelor sociale punctuale sau implementare a unor

programe sociale.

Sectiunea 2 - La nivel teritorial

1. La nivelul directiilor de munca si solidaritate sociala judetene, respectiv al Directiei

generale de munca si solidaritate sociala a municipiului Bucuresti

Art. 38

(1) Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale organizeaza in cadrul directiilor de munca si

solidaritate sociala judetene, respectiv in cadrul Directiei generale de munca si solidaritate

sociala a municipiului Bucuresti, compartimente de specialitate, denumite in continuare servicii

publice de asistenta sociala.

(2) Directiile de munca si solidaritate sociala judetene, respectiv Directia generala de munca si

solidaritate sociala a municipiului Bucuresti, pot organiza birouri in localitatile in care numarul,

structura beneficiarilor si complexitatea activitatii la nivel teritorial o impun.

Art. 39

(1) Directiile de munca si solidaritate sociala judetene, respectiv Directia generala de munca si

solidaritate sociala a municipiului Bucuresti, indeplinesc in domeniul asistentei sociale

urmatoarele atributii principale:

a) realizeaza, la nivel local, evidenta beneficiarilor si a sumelor cheltuite cu asistenta sociala;

b) acrediteaza personalul specializat care acorda servicii sociale la domiciliu, in conformitate cu

legislatia in vigoare;

c) colecteaza informatii din domeniul asistentei sociale si evalueaza impactul politicilor sociale

asupra beneficiarilor;

d) realizeaza studii si analize in domeniul asistentei sociale;

e) colaboreaza la elaborarea planului judetean si al municipiului Bucuresti pentru dezvoltarea

strategiilor locale de interventie in sprijinul persoanelor aflate in nevoie;

f) controleaza aplicarea legislatiei in domeniu si aplica sanctiuni in caz de nerespectare a

acesteia;

g) controleaza activitatea institutiilor publice si private de asistenta sociala cu privire la

acordarea prestatiilor si serviciilor sociale, precum si a organizatiilor neguvernamentale care

90

activeaza in domeniul social;

h) sprijina si indruma din punct de vedere metodologic elaborarea si derularea programelor din

domeniul asistentei sociale dezvoltate pe plan local;

i) administreaza si gestioneaza fondurile alocate, conform legii, pentru asistenta sociala;

j) elaboreaza propuneri pentru alocarea de fonduri pentru asistenta sociala si le transmite

Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale.

(2) Stabilirea, in conditiile legii, a drepturilor de asistenta sociala si plata acestora, precum si

acordarea facilitatilor reglementate de lege se fac de catre directorul directiei judetene de munca

si solidaritate sociala, respectiv de directorul general al Directiei generale de munca si

solidaritate sociala a municipiului Bucuresti.

2. La nivelul consiliilor judetene, respectiv al Consiliului General al Municipiului

Bucuresti

Art. 40

(1) Consiliile judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti organizeaza, ca serviciu

public, un compartiment de asistenta sociala care asigura la nivel teritorial aplicarea politicilor

de asistenta sociala in domeniul protectiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor

varstnice, persoanelor cu handicap, precum si a oricarei persoane aflate in nevoie.

(2) Regulamentul-cadru de organizare si functionare a serviciului public se aproba prin hotarare

a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale si a Ministerului

Administratiei Publice, in termen de 30 de zile de la data publicarii prezentei legi in Monitorul

Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. 41

Consiliile judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti au, in domeniul asistentei

sociale, urmatoarele atributii principale:

a) aproba planul judetean de asistenta sociala pentru dezvoltarea strategiilor locale de

interventie in spijinul persoanelor aflate in nevoie;

b) stabilesc masuri de prevenire a situatiilor de marginalizare si excludere sociala si asigura

mijloacele umane, materiale si financiare necesare pentru solutionarea urgentelor sociale la

nivel judetean si, in lipsa resurselor, si la nivel local;

c) evalueaza activitatile desfasurate de organizatiile neguvernamentale in cadrul programelor

subventionate de la bugetul consiliului judetean si, respectiv, al Consiliului General al

Municipiului Bucuresti;

d) aproba infiintarea, finantarea sau, dupa caz, cofinantarea institutiilor publice de asistenta

sociala si evalueaza activitatile desfasurate de catre acestea;

e) colaboreaza cu serviciile publice de asistenta sociala in vederea aplicarii strategiilor din

91

domeniul asistentei sociale;

f) incheie conventii de parteneriat cu reprezentanti ai societatii civile implicati in derularea

programelor de asistenta sociala.

3. La nivelul consiliilor locale

Art. 42

(1) Consiliile locale ale municipiilor, oraselor si sectoarelor municipiului Bucuresti organizeaza,

in conditiile art. 40 alin. (2), ca serviciu public, compartimente de asistenta sociala.

(2) Consiliile locale comunale vor angaja in aparatul propriu persoane cu atributii de asistenta

sociala.

(3) Consiliile locale ale oraselor si comunelor pot organiza servicii zonale de asistenta sociala.

(4) Consiliile locale ale municipiilor, oraselor, sectoarelor municipiului Bucuresti si ale

comunelor au, in domeniul asistentei sociale, urmatoarele atributii principale:

a) asigura identificarea problemelor sociale din domeniul asistentei sociale si solutionarea

acestora in conditiile legii;

b) administreaza si gestioneaza fondurile alocate pentru asistenta sociala;

c) organizeaza si sustin financiar sistemul de servicii de asistenta sociala;

d) organizeaza servicii sociale, in functie de solicitarile locale;

e) asigura plata subventiilor aprobate pentru asociatiile si fundatiile romane cu personalitate

juridica, care desfasoara programe de servicii sociale, in conditiile legii;

f) elaboreaza propuneri pentru alocarea de fonduri pentru asistenta sociala si le transmit directiei

generale a finantelor publice judetene, respectiv a municipiului Bucuresti;

g) aproba programe de colaborare cu organizatii neguvernamentale, institutii de cult

recunoscute in Romania si cu alti reprezentanti ai societatii civile, in conformitate cu

prevederile planului national si ale planului judetean de asistenta sociala;

h) incheie, in conditiile legii, conventii in vederea asigurarii serviciilor sociale;

i) acorda spatii, mijloace financiare si logistice pentru sustinerea realizarii activitatilor de

asistenta sociala;

j) asigura locuinte sociale, in conditiile legii;

k) finanteaza sau, dupa caz, cofinanteaza institutiile publice de asistenta sociala de interes local,

precum si programele de servicii de asistenta sociala; l) comunica lunar directiei de munca si

solidaritate sociala judetene, respectiv Directiei generale de munca si solidaritate sociala a

municipiului Bucuresti, numarul de beneficiari de asistenta sociala si sumele cheltuite cu

aceasta destinatie.

(5) Stabilirea, in conditiile legii, a drepturilor la prestatii de asistenta sociala si plata acestora,

precum si acordarea facilitatilor reglementate de lege se fac de catre primar, prin dispozitie.

92

Capitolul VI

Personalul din sistemul de asistenta sociala

Art. 43

In domeniul asistentei sociale activeaza personal angajat si voluntari, specialisti cu diverse

calificari, care au competente, responsabilitati si atributii specifice domeniului de activitate.

Art. 44

Serviciile de asistenta sociala prevazute la art. 23 sunt realizate de personal de specialitate de

asistenta sociala.

Art. 45

(1) Formarea personalului de specialitate de asistenta sociala se realizeaza in institutii de

invatamant superior, postliceal sau prin alte forme de invatamant avand profil de asistenta

sociala, cu respectarea prevederilor legislatiei in vigoare.

(2) Personalul de specialitate de asistenta sociala are obligatia sa indeplineasca atributiile si

responsabilitatile prevazute in statutul profesiei, aprobat prin lege, la propunerea asociatiilor

profesionale, infiintate potrivit legii si acreditate de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale.

Art. 46

Tinerii care au optat pentru serviciul utilitar alternativ pot participa, dupa instruirea adecvata, la

acordarea serviciilor de ingrijire social-medicala.

Art. 47

Personalul si voluntarii care activeaza in domeniul asistentei sociale au obligatia:

a) sa asigure confidentialitatea informatiilor obtinute prin exercitarea profesiei;

b) sa respecte intimitatea persoanei, precum si libertatea acesteia de a decide;

c) sa respecte etica profesionala.

Art. 48

Nerespectarea obligatiilor prevazute la art. 47 atrage, in conditiile legii, raspunderea materiala,

disciplinara, civila sau penala, dupa caz.

Art. 49

Institutiile de asistenta sociala au obligatia sa asigure structura de personal stabilita prin

normativele aprobate prin hotarare a Guvernului.

Art. 50

(1) In statutul prevazut la art. 45 alin. (2) este obligatorie infiintarea comisiei de disciplina in

cadrul fiecarei asociatii profesionale, stabilindu-se si regulamentul de organizare si functionare

a acesteia.

(2) Prin deciziile comisiei de disciplina se sanctioneaza abaterile de la etica si deontologia

93

profesionala savarsite in exercitarea profesiei de catre personalul prevazut la art. 45.

(3) Deciziile comisiei de disciplina pot fi atacate la judecatorie in termen de 30 de zile de la data

comunicarii.

Art. 51

In domeniul asistentei sociale nu isi pot exercita profesia persoanele care au fost condamnate

definitiv pentru savarsirea unei infractiuni de natura sa le faca incompatibile cu exercitarea

acestei profesii.

Art. 52

Activitatile de evaluare a programelor de asistenta sociala sunt realizate de serviciile publice

teritoriale, scop in care pot apela si la experti independenti.

Capitolul VII

Finantarea asistentei sociale

Art. 53

(1) Asistenta sociala se finanteaza din bugetele locale si din bugetul de stat.

(2) La finantarea asistentei sociale sunt utilizate si sume provenite din fonduri extrabugetare,

din donatii, sponsorizari sau din alte contributii din partea unor persoane fizice ori juridice, din

tara si din strainatate, din contributia platita de catre persoanele beneficiare de servicii sociale,

precum si din alte surse, cu respectarea legislatiei in domeniu.

Art. 54

Modul de finantare a asistentei sociale, potrivit prevederilor art. 53, se stabileste prin legile

speciale care reglementeaza acordarea de prestatii si servicii sociale.

Art. 55

(1) Institutiile publice de asistenta sociala pot organiza activitati autofinantate.

(2) Veniturile obtinute din activitatile prevazute la alin. (1) se utilizeaza pentru acoperirea

cheltuielilor activitatilor respective, precum si pentru imbunatatirea serviciilor acordate de catre

institutia publica de asistenta sociala.

Art. 56

(1) Contributiile persoanelor beneficiare de servicii sociale se suporta din veniturile proprii

lunare realizate de acestea sau, dupa caz, prin participarea altor persoane obligate la intretinere,

potrivit normelor metodologice aprobate prin hotarare a Guvernului.

(2) Contributiile prevazute la alin. (1) nu pot depasi nivelul costului mediu lunar aprobat prin

ordin al ministrului muncii si solidaritatii sociale, pe tipuri de institutii.

94

Art. 57

Consiliile judetene, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, precum si consiliile locale pot

contracta, in conditiile legii, servicii sociale cu furnizorii de astfel de servicii.

Art. 58

Institutiile de asistenta sociala sunt scutite de taxe si impozite pe terenuri si cladiri folosite

pentru activitatile de asistenta sociala.

Art. 59

Disponibilitatile existente in contul institutiilor bugetare la sfarsitul anului, provenite din

activitati extrabugetare, se reporteaza cu aceeasi destinatie in anul urmator.

Capitolul VIII

Jurisdictia asistentei sociale

Art. 60

Cererea pentru acordarea drepturilor de asistenta sociala se inregistreaza la primarul unitatii

administrativ-teritoriale in a carei raza teritoriala locuieste persoana, urmand ca in termen de 30

de zile de la data inregistrarii cererii sa se emita dispozitia primarului si sa se comunice

solicitantului.

Art. 61

Dispozitia primarului poate fi atacata potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.

29/1990.

Art. 62

Cererile adresate instantelor judecatoresti pentru solutionarea litigiilor in legatura cu drepturile

de asistenta sociala sunt scutite de taxa judiciara de timbru.

Capitolul IX

Comisia de mediere sociala

Art. 63

(1) In fiecare judet si sector al municipiului Bucuresti se infiinteaza o comisie de mediere

sociala, cu rol consultativ.

(2) Comisia de mediere sociala clarifica prin dialog punctele divergente dintre solicitantii,

beneficiarii drepturilor de asistenta sociala si reprezentantii institutiilor care acorda aceste

drepturi.

95

(3) Organizarea si functionarea comisiilor de mediere sociala se aproba prin hotarare a

Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale si a Ministerului

Administratiei Publice.

Capitolul X

Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 64

La solicitarea persoanelor interesate serviciile publice teritoriale de asistenta sociala,

compartimentele de specialitate ale consiliilor judetene si ale Consiliului General al

Municipiului Bucuresti, precum si ale consiliilor locale acorda gratuit consultanta de

specialitate in domeniul asistentei sociale.

Art. 65

Consiliile judetene si locale, organizatiile neguvernamentale si celelalte persoane juridice care

realizeaza programe de asistenta sociala au obligatia sa comunice lunar serviciilor publice de

asistenta sociala date si informatii referitoare la activitatea in acest domeniu.

Art. 66

Institutul National de Statistica, in colaborare cu Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale,

organizeaza si asigura prelucrarea datelor din domeniul asistentei sociale, in vederea

fundamentarii de strategii, si publica anual indicatorii de asistenta sociala in Anuarul Statistic al

Romaniei.

Art. 67

(1) Prezenta lege intra in vigoare la data de 1 ianuarie 2002.

(2) Masurile de asistenta sociala reglementate de prezenta lege vor fi aplicate la datele

prevazute de legile speciale.

96

ANEXA 2

LEGE NR. 466/2004

DIN 04/11/2004

PUBLICAT IN MONITORUL OFICIAL, PARTEA I NR. 1088 DIN 23/11/2004

PRIVIND STATUTUL ASISTENTULUI SOCIAL

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 1. - Prezenta lege reglementează Statutul asistentului social în România, precizând rolul

Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali, denumit în continuare Colegiul, în apărarea

intereselor profesionale ale membrilor săi.

Art. 2. - (1) Pot fi asistenţi sociali următoarele persoane:

a) cetăţenii români;

b) cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state din Spaţiul Economic

European şi ai Confederaţiei Elveţiene;

c) cetăţenii statelor terţe cu care România are acorduri bilaterale de reciprocitate şi care au

reşedinţa temporară sau permanentă în România.

(2) Titlul de asistent social poate fi deţinut de:

a) persoana care a obţinut diploma de licenţă în cadrul unei instituţii de învăţământ superior

cu specializare în domeniu, forma de lungă durată, 4 ani, acreditată conform legii;

b) persoana care deţine diploma de absolvire a unei instituţii de învăţământ superior cu

specializare în domeniu, forma de scurtă durată, 3 ani, acreditată conform legii;

c) persoana care deţine diploma de asistent social echivalată conform legii;

97

d) persoana care deţine diploma de asistent social eliberată sau recunoscută în unul dintre

statele membre ale Uniunii Europene, în unul dintre statele aparţinând Spaţiului Economic

European ori în Confederaţia Elveţiană.

(3) În cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state ale Spaţiului

Economic European şi ai Confederaţiei Elveţiene, recunoaşterea diplomei de asistent social

obţinută în unul dintre statele menţionate va fi efectuată conform Legii nr. 200/2004 privind

recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din

România.

(4) Prevederile alin. (3) se aplică şi diplomelor obţinute de cetăţenii români în unul dintre

aceste state.

(5) Titlul de asistent social nu poate fi obţinut de persoana care se găseşte în vreunul dintre

cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezenta lege.

Art. 3. - (1) Asistentul social pune în practică cunoştinţele, normele şi valorile asistenţei

sociale pentru a interveni şi a acorda asistenţă persoanelor sau comunităţilor, la cererea acestora

sau ori de câte ori situaţia o impune.

(2) Asistentul social participă activ la elaborarea şi aplicarea politicilor sociale în domeniu,

strategiilor şi planurilor de acţiune la nivel local, judeţean, naţional şi internaţional, promovând

bunăstarea socială.

(3) Asistentul social desfăşoară în principal următoarele tipuri generale de activităţi:

a) identifică segmentul de populaţie ce face obiectul activităţilor de asistenţă socială;

b) identifică şi evaluează problemele socioumane dintr-o anumită regiune, comunitate sau

localitate;

c) dezvoltă planuri de acţiune, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii

specializate specifice domeniului;

d) sensibilizează opinia publică şi o informează cu privire la problematica socială;

e) stabileşte modalităţile concrete de acces la prestaţii şi servicii specializate de asistenţă

socială pe baza evaluării nevoilor;

f) dezvoltă programe de cercetare ştiinţifică şi formare profesională.

(4) Tipurile de activităţi prevăzute la alin. (3) pot fi modificate şi completate la propunerea

Colegiului, în conformitate cu prevederile legale.

(5) Instituţiile şi organismele publice sau private, abilitate prin lege să desfăşoare activităţi de

asistenţă socială, au obligaţia de a asigura realizarea activităţilor prevăzute la alin. (3) de către

asistenţi sociali sau sub îndrumarea directă a acestora.

Art. 4. - Asistentul social respectă valorile şi principiile etice referitoare la furnizarea

serviciilor de calitate, justiţia socială, demnitatea şi unicitatea persoanei, autonomia persoanei,

98

dezvoltarea relaţiilor umane şi dezvoltarea profesională permanentă, în vederea creşterii calităţii

intervenţiei sociale.

Art. 5. - Asistentul social îşi poate desfăşura activitatea în regim salarial sau independent, cu

drept de liberă practică:

a) în sectorul public, în conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu

modificările ulterioare, şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,

republicată, cu modificările ulterioare;

b) în sectorul privat, cu respectarea prevederilor Legii nr. 53/2003, cu modificările ulterioare,

a prevederilor regulamentelor societăţii sau organizaţiei respective.

CAPITOLUL II

Statutul asistentului social

SECŢIUNEA 1

Formarea iniţială a asistentului social şi condiţiile de exercitare a profesiei

Art. 6. - Formarea asistentului social se realizează în cadrul instituţiilor de învăţământ

superior acreditate conform legii, specializate în asistenţă socială, forme de învăţământ

universitar de scurtă durată şi de lungă durată.

Art. 7. - Profesia de asistent social poate fi exercitată de persoana care îndeplineşte cumulativ

următoarele condiţii:

a) este cetăţean român sau cetăţean al altui stat, în condiţiile prevăzute la art. 2 alin. (1);

b) are studii de specialitate în asistenţă socială, conform prevederilor art. 2 alin. (2);

c) este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;

d) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în prezenta lege.

Art. 8. - (1) Asistentul social îşi poate desfăşura activitatea numai după aprobarea cererii de

înscriere ca membru în Colegiu. Aprobarea cererii duce în mod automat la înregistrarea în

Registrul naţional al asistenţilor sociali din România şi la eliberarea avizului de exercitare a

profesiei.

(2) Documentele necesare aprobării cererii sunt:

a) una dintre diplomele prevăzute la art. 2 alin. (2);

b) documente medicale;

c) certificat de cazier judiciar;

d) declaraţie pe propria răspundere că nu se află în situaţii de incompatibilitate cu statutul de

asistent social.

99

(3) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state din Spaţiul Economic

European şi ai Confederaţiei Elveţiene pot depune documentele echivalente celor prevăzute la

alin. (2) lit. b) şi c), eliberate de autorităţile competente din ţările de origine sau de provenienţă.

(4) Documentele prevăzute la alin. (2) şi (3) se pot depune atât la sediul central al Colegiului,

cât şi la sediile descentralizate ale Colegiului, din teritoriu, conform art. 26 alin. (4), cu

posibilitatea de a fi trimise şi prin poştă.

Art. 9. - (1) Profesia de asistent social poate fi exercitată independent, în condiţii de liberă

practică, în formele prevăzute de prezentul articol, de către persoanele prevăzute la art. 7 care

obţin atestatul de liberă practică.

(2) Asistenţii sociali pot opta să înfiinţeze cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi

civile profesionale, în condiţiile legii.

(3) De la data înregistrării în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România, societăţile

civile profesionale obţin personalitate juridică, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor din dreptul

comun.

(4) Cabinetele individuale de asistenţă socială şi cabinetele asociate de asistenţă socială în

desfăşurarea activităţii lor pot angaja colaboratori.

(5) Pentru obţinerea atestatului de liberă practică, asistentul social trebuie:

a) să facă dovada că a practicat asistenţa socială o perioadă de cel puţin 5 ani până în

momentul depunerii cererii;

b) să nu fi fost găsit vinovat de Colegiu în cazul unor anchete privind practica de asistenţă

socială;

c) să depună la Colegiu: cererea însoţită de curriculum vitae, o scrisoare de motivaţie şi

recomandări din partea a 3 asistenţi sociali.

Art. 10. - Cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului

Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care exercită profesia de asistent social în

unul dintre aceste state în care sunt stabiliţi, sunt exceptaţi de la cerinţa dobândirii calităţii de

membru al Colegiului, a avizului de exercitare a profesiei şi a atestatului de liberă practică

atunci când desfăşoară în România activităţile specifice profesiei, în contextul prestării de

servicii. Aceste persoane depun la Colegiu o declaraţie referitoare la serviciile prestate şi

documentul care atestă exercitarea legală a profesiei în statul în care sunt stabiliţi, eliberat de

autorităţile competente ale acestui stat. Pe baza acestor documente, persoanele respective sunt

înregistrate automat în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România pe durata prestării

serviciilor.

100

Art. 11. - (1) Asistentul social desfăşoară tipurile generale de activităţi prevăzute la art. 3 alin.

(3), cu obligaţia respectării metodologiei în domeniu, precum şi a normelor şi valorilor eticii

profesionale.

(2) Modul în care asistenţii sociali pun în practică prevederile Codului deontologic, precum şi

modul de utilizare a metodologiei în domeniu sunt stabilite de Colegiu.

SECŢIUNEA a 2-a

Drepturi şi obligaţii

Art. 12. - Asistentul social are dreptul:

a) să contribuie la dezvoltarea profesiei cu scopul de a răspunde în mod adecvat nevoilor

sociale;

b) să-şi apere profesia;

c) să asigure creşterea încrederii societăţii în asistenţa socială;

d) să fie deschis noilor domenii de intervenţie;

e) la liberă practică, potrivit legii;

f) la apărarea şi reprezentarea intereselor profesionale de către Colegiu;

g) la accesul informaţiilor privind exercitarea profesiei;

h) la pregătirea continuă în domeniul asistenţei sociale.

Art. 13. - (1) Asistentul social este obligat să păstreze confidenţialitatea în legătură cu

situaţiile, documentele şi informaţiile pe care le deţine în scop profesional, cu respectarea

legislaţiei în vigoare şi a metodologiilor adoptate de către Colegiu.

(2) Instituţiile şi organismele publice sau private au obligaţia de a asigura condiţiile necesare

pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi documentelor de către asistentul social, în

condiţiile legii.

SECŢIUNEA a 3-a

Incompatibilităţi şi interdicţii

Art. 14. - Nu poate beneficia de statutul de asistent social persoana care:

a) nu este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;

b) a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a

unei infracţiuni în împrejurări legate de exercitarea profesiei de asistent social şi pentru care nu

a intervenit reabilitarea;

c) are stabilită pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia, pe

durata stabilită, prin hotărâre judecătorească definitivă;

d) are suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune disciplinară, pe durata

suspendării.

Art. 15. - Statutul asistentului social este incompatibil cu:

101

a) desfăşurarea oricărei activităţi de natură să aducă atingere demnităţii profesionale;

b) folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor sau metodelor profesionale în defavoarea persoanei

sau în scop ilegal;

c) apartenenţa sau promovarea intereselor unor formaţiuni politice ori grupări scoase în afara

legii.

SECŢIUNEA a 4-a

Relaţiile asistentului social cu alţi specialişti în domeniul asistenţei sociale

Art. 16. - În rezolvarea unor situaţii complexe, asistentul social colaborează cu specialişti din

alte categorii profesionale.

Art. 17. - În domeniul asistenţei sociale sunt implicaţi atât asistenţi sociali ca personal de

specialitate, cât şi alte categorii de personal cu formare de nivel mediu a căror activitate este

coordonată de către asistenţii sociali, care îndeplinesc condiţiile prezentei legi.

Art. 18. - (1) Colegiul avizează conţinutul programelor de pregătire a persoanelor cu formare

de nivel mediu care lucrează în domeniul asistenţei sociale.

(2) Colegiul colaborează cu instituţiile de învăţământ superior în vederea adaptării curriculei

universitare la noile nevoi sociale, precum şi la organizarea şi desfăşurarea practicii studenţilor

în domeniu.

CAPITOLUL III

Principii etice

Art. 19. - Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele sau

comunităţile aflate în nevoie, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi

soluţionarea problemelor sociale.

Art. 20. - (1) Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale, prevăzute în actele

normative cu privire la asistenţa socială şi serviciile sociale.

(2) Asistenţii sociali asigură egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la

informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.

Art. 21. - (1) Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi

valoarea fiecărei persoane.

(2) Asistentul social nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nici o

formă de discriminare bazată pe rasă, etnie, sex şi orientare sexuală, vârstă, convingeri politice

sau religioase, statut marital, deficienţă fizică sau psihică, situaţie materială şi/sau orice altă

preferinţă, caracteristică, condiţie sau statut.

Art. 22. - Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi

clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni.

102

Art. 23. - Asistenţii sociali contribuie la consolidarea relaţiilor dintre persoane cu scopul de a

promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor, grupurilor,

organizaţiilor şi comunităţilor.

Art. 24. - Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate faţă de beneficiari,

instituţii şi societate, în concordanţă cu normele deontologice ale profesiei, adoptate de

comunitatea profesională prin Colegiu.

Art. 25. - (1) Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă

profesională determinată de calificarea şi experienţa profesională. Asistenţii sociali au obligaţia

de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le aplica în

practică.

(2) Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de cunoştinţe a profesiei.

CAPITOLUL IV

Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali

Art. 26. - (1) Se înfiinţează Colegiul ca organizaţie profesională, neguvernamentală, de interes

public, apolitică, nonprofit, cu personalitate juridică, autonomă şi independentă.

(2) Colegiul are rolul de a reprezenta şi de a ocroti la nivel local, judeţean, naţional şi

internaţional interesele profesiei de asistent social.

(3) Colegiul are sediul central în Bucureşti.

(4) Colegiul are o structură teritorială stabilită prin regulamentul de organizare şi funcţionare.

(5) Colegiul se constituie din totalitatea asistenţilor sociali din România.

(6) Asistenţii sociali au dreptul să adere şi la alte forme de asociere profesională.

(7) Colegiul are obligaţia de a publica anual în Monitorul Oficial al României, Partea I,

Registrul naţional al asistenţilor sociali din România.

Art. 27. - Colegiul are următoarele atribuţii principale:

a) elaborează şi adoptă Codul deontologic al asistentului social, precum şi ghidurile de bună

practică în domeniu, pentru respectarea principiilor etice;

b) propune ministerului de resort norme şi reglementări în domeniul asistenţei sociale;

c) coordonează şi sprijină aplicarea reglementărilor şi normelor Colegiului de către asistenţii

sociali, organismele publice şi private în România;

d) avizează şi eliberează atestatul de liberă practică al asistentului social;

e) pregăteşte programele de perfecţionare continuă în domeniul asistenţei sociale;

f) eliberează avizele menţionate în prezenta lege;

g) reprezintă, apără şi promovează drepturile şi interesele membrilor la nivel local, naţional şi

internaţional;

103

h) monitorizează respectarea Codului deontologic, reglementărilor şi normelor de către

asistenţii sociali, indiferent de locul de muncă, şi aplică sancţiuni disciplinare;

i) colaborează cu ministere, instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, instituţii de

învăţământ şi cercetare, organizaţii neguvernamentale, agenţi economici şi altele;

j) gestionează Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;

k) stabileşte cuantumul cotizaţiei de membru şi al taxelor pentru diferitele sale servicii;

l) colaborează cu organisme similare din alte ţări în probleme de interes comun.

Art. 28. - (1) Organele de conducere ale Colegiului sunt:

a) Congresul Naţional al Colegiului;

b) Consiliul Naţional;

c) Biroul executiv.

(2) Regulamentul de organizare şi funcţionare şi atribuţiile organelor de conducere vor fi

stabilite de Adunarea constitutivă.

Art. 29. - (1) Colegiul elaborează norme privind datele care se înscriu în Registrul naţional al

asistenţilor sociali din România.

(2) Calitatea de membru încetează în următoarele situaţii:

a) la cerere;

b) prin deces;

c) în situaţiile prevăzute la art. 14 lit. b) şi c);

d) în situaţiile de incompatibilitate intervenite ulterior obţinerii calităţii de membru şi

nesoluţionate în termen de 3 luni de la o înştiinţare de avertisment a Colegiului.

Art. 30. - (1) Registrul naţional al asistenţilor sociali din România cuprinde evidenţa

asistenţilor sociali din România, a societăţilor civile profesionale, a cabinetelor individuale şi a

celor asociate de asistenţă socială.

(2) Înregistrarea în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România se face o dată cu

înscrierea ca membru în Colegiu fie la sediul central al Colegiului, fie la sediile descentralizate

din teritoriu, fie prin poştă sau prin poşta electronică.

Art. 31. - (1) Finanţarea activităţii Colegiului este realizată din următoarele surse:

a) cotizaţii ale membrilor;

b) donaţii şi sponsorizări;

c) finanţări externe;

d) alte surse, conform legii.

(2) Colegiul are obligaţia de a publica un raport anual de activitate în Monitorul Oficial al

României, Partea a III-a.

CAPITOLUL V

104

Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 32. - Federaţia naţională a asistenţilor sociali din România desemnează un comitet de

iniţiativă care convoacă Adunarea constitutivă a Colegiului formată din reprezentanţii

asistenţilor sociali din fiecare judeţ al ţării, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a

prezentei legi.

Art. 33. - Adunarea constitutivă a Colegiului alege organele de conducere şi adoptă

regulamentul de organizare şi funcţionare în termen de 30 de zile de la data convocării.

Art. 34. - (1) Persoanele fără studii de specialitate care îndeplinesc atribuţii ale asistentului

social la momentul intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul să desfăşoare activităţile

prevăzute la art. 3, dacă fac dovada că sunt înscrise şi frecventează cursurile unei instituţii de

învăţământ superior cu specializarea în asistenţă socială, instituţie acreditată conform legii, în

termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Persoanele care au absolvit o formă de învăţământ superior, acreditată conform legii, cu

altă specializare decât asistenţă socială, cu o vechime de minimum 3 ani în domeniul asistenţei

sociale, având atribuţii de asistent social, au dreptul să desfăşoare activităţile prevăzute la art. 3,

dacă fac dovada că urmează studii postuniversitare în domeniul asistenţei sociale, studii

organizate de instituţiile de învăţământ superior acreditate conform legii, în termen de 5 ani de

la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(3) Dovada înscrierii şi frecventării cursurilor sau, după caz, a studiilor postuniversitare,

precum şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se face prin acte justificative care

se depun la sediul Colegiului sau la sediile descentralizate din teritoriu ale acestuia şi la

organizaţia sau instituţia unde îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă. Depunerea actelor

justificative se poate face personal sau acestea pot fi trimise prin poştă.

105

BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită sub îndrumarea,

cu purtarea de grijă şi prefaţa Preafericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, 2006.

2. DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Academia Republicii

Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei

Republicii Socialiste România, 1984.

3. DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Academia Română, Institutul

de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,

1998.

4. Î.P.S. ANDREICUŢ, Andrei, Familia între individualism, colectivism şi comuniune, în

„Congresul Internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”,

Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie, 2001.

5. BALAHUR, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale,

Bucureşti, Editura All Beck, 2001.

6. Pr. Conf. Univ. Dr. BEL, Valer, Familia şi Biserica, în Congresul Internaţional Familia

şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, 25-27 septembrie 2001, Bucureşti,

Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.

7. BENGEAN, Florin, Filantropie şi asistenţă socială în activitatea Bisericii Ortodoxe

Române din Transilvania în perioada 1868-1918, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2009.

8. Pr. Prof. Dr. BRIA, Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului

biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981.

106

9. BUZDUCEA, Doru, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Iaşi, Editura Polirom,

2005.

10. COJOCARU, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii: asistenţa maternală în

România, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

11. Pr. Lect. Univ. Dr. DAN, Ioan, Mihail, De la asistenţă socială la filantropie, în Referate

ale Simpozionului Naţional „Filantropia-parte din fiinţa Bisericii” (20-21 octombrie

2003), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

12. Pr. Conf. Univ. Dr. HIMCINSCHI, Mihai, Misiologie şi ecumenism curs pentru uz

intern.

13. Pr. IACOBESCU, V., Ilie, Filantropia creştină în trecut şi azi, în „Studii Teologice”,

seria a II-a, anul XLII, nr. 4, iulie-august, 1990.

14. ICĂ, Jr., I., Marani, G., Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, Editura Deisis, 2002.

15. Pr. Dr. IRIMIA, Valer, Asistenţa Socială a Bisericii. Filantropia creştină în acţiune,

Bucureşti, Editura Cosal, 2009.

16. KUZMA, Kay, Înţelege-ţi copilul, trad. Gianina Floricel, Ed. a 4-a, Bucureşti, Casa de

Editură viaţă şi Sănătate, 2008.

17. LIVADĂ-Cadeschi, Ligia, (Coordonator), Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul

Românesc (sec. XVIII-XX), Cuvânt înainte de Paul H. Stahl, Colegiul Noua Europă,

2002.

18. MĂNOIU, Florica, Epureanu, Viorica, Asistenţa socială în România, Bucureşti, Editura

All, 1996.

19. MĂNOIU, Florica, Epureanu, Viorica, Asistenţa socială în România, în „Studii

Teologice”, seria a II-a, anul XLIII, nr. 5-6, septembrie-decembrie, 1991.

20. Prof. Dr. MIFTODE, Vasile, (Coordonator), Dimensiuni ale asistenţei sociale,

Botoşani, Editura Eidos, 1995.

21. NEAGOE, Alexandru, Asistenţa socială a familiei – o abordare sistemică, Timişoara,

Editura Universităţii de Vest, 2007.

22. NEAMŢU, George, (Coordonator), Tratat de asistenţă socială, Iaşi, Editura Polirom,

2003.

23. PAŞA, Florin, Luminiţa Mihaela, Asistenţa socială în România, Iaşi, Editura Polirom,

2004.

24. PAŞA, Florin, Luminiţa Mihaela, Cadrul juridic şi organizatoric al Asistenţei Sociale

în România, Iaşi, Editura Polirom, 2003.

25. Pr. PAŞCHIA, Gheorghe, Familia şi raporturile dintre membrii ei, în „Biserica

Ortodoxă Română”, anul CIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1985.

107

26. Pr. Prof. Dr. RADU, D., Îndrumări misionare,Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.

27. Pr. Prof. Dr. REMETE, George, Familia în concepţia creştină, în „Credinţa Ortodoxă”,

anul I, nr. 1, aprilie-iunie, Alba Iulia, 1996

28. Pr. Prof. REZUŞ, Petru, Rolul social şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în

„Studii Teologice”, seria II-a, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1949.

29. SCOTT, W. Richard, Instituţii şi organizaţii, traducere de Alina Radu, Iaşi, Editura

Polirom, 2004.

30. Pr. Prof. STAN, Liviu, Societăţii religioase în Biserica veche, în „Studii Teologice”,

seria a II-a, anul VIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1956.

31. Prea Fericitul Părinte TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional

Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, în „Congresul Internaţional

Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 25-

27 septembrie, 2001.

32. Pr. Prof. VLAD, Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în

„Studii Teologice”, seria a II-a, anul VI, nr. 3-4, martie-aprilie, 1954.

33. ZAMFIR, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, (Coordonatori), Dicţionar de sociologie,

Bucureşti, Editura Babel, 1998.

34. http://www.calificativ.ro/Familia___Un_rol_important_in_procesul_de_invatare-

a12712.html

35. http://www.calificativ.ro/Copii_din_familii_cu_dificultati-a13134.html

36. Pleşa Laura, Inspector pe probleme de asistenţă socială - jud. Alba, Arhiepiscopia

Ortodoxa Română Alba Iulia, http://reintregirea.ro/Social/

108

DECLARAŢIE

Subsemnata CĂLIN I. IOANA TEODORA, absolventă a Universităţii „1 Decembrie

1918”, Facultatea de Teologie Ortodoxă, secţia Teologie Socială, declar pe propria răspundere

că în elaborarea lucrării de licenţă cu tema „Asistenţa socială a copiilor „abandonaţi” în

centrele de pe lângă parohii”, nu am utilizat alte material decât cel prezentat în bibliografie,

iar lucrarea îmi aparţine în întregime.

ALBA IULIA CĂLIN IOANA TEODORA

109

CURRICULUM VITAE

Subsemnata CĂLIN I. IOANA TEODORA, m-am născut în 14 septembrie 1988, în

localitatea Alba Iulia.

Clasele I-IV, le-am urmat în Cisteiu de Mureş, iar clasele V-XII în Ocna Mureş la

Liceul Teoretic „Petru Maior”, susţinând examenul de bacalaureat în anul 2007.

Am fost admisă în anul 2007 la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, specializarea

Teologie Socială pe care am absolvit-o în anul 2010.

ALBA IULIA CĂLIN IOANA TEODORA

110