950 de ani de la ,, Marea Schismă” I

În anul 2008, s-au împlinit 40 de ani de la anularea excomunicărilor reciproce din

16-24 iulie 1054. Toate acestea desfăşurându-se într-un context nou, profund schimbat, în

care întreaga comunitate s-a deschis unei noi ere, una ,,ecumenică”, menită să depăşească

scindările ,,confesionale”din mileniul al II lea al istorie. Aniversarea celor două

evenimete, este un prilej oportun pentru a evoca în noul context cel al unificării europene

şi al intrării umanităţii în era civilizaţiei globale.

Secole de-a rândul, evnimentele din 1054 încercate de problema polemică şi

împiedicate de o viziune confesionalistă, au fost subordonate efortului de a demonstra că

reponsabilitatea ,, Marii Schisme”, desfăşurată între patriathul Mihail Kerularios şi papa

Leon al IX lea şi cardinalul Humbert de Silva Candida, aparţine ,, părţii celeilalte”.

Teologii catolici, dupa ruptura dintre cele doua parti, au inceput sa adreseze

numeroase atacuri polemici la adresa Bisericii Ortodoxe afirmand ca Biserica Ortodoxa a

inceput sa decada, ca si-a pierdut unitatea si elanul misionar, cazand sub stapanirea

otomanilor sau acceptand servitutea umilitoare a statelor nationale practicand un

separatism eclesial. Aceasta abordare si decadere nu ii facea deloc bine Bisericii. La

aceste atacuri, teologii ortodocsi au ripostat scriind apologii pentru a pastra credinta

ortodoxa neatinsa si pentru a-i combate pe teologii catolici. Din toate aceste polemici,

ruptura dintre cele doua biserici a devenit din ce in ce mai mare. Acest studiu, are

intentia de a arata atat geneza cat si derularea faptelor premergatoare Schismei de la

1054.

Totodată, istoricii ortodocşi au acuzat orgoliul sfidător al cardinalului Humbert,

reprezentativ al spiritului papal medieval, cu o evidentă falsificare a creştinismului

apostolic împotriva căruia a protestat şi a reacţionat legitim patriarhului Kerularios.

Schisma era deja finalizată în inimi şi minţi. Fulgerul din 1054 a făcut-o să apere

în întreaga ei realitate şi profunzime. Schisma a fost pregătită în secolele IV-VII, adâncită

de Fotie în secolul al IX lea şi definitivată de Kerularios în secolul al XI lea.

Aceste două Biserici şi-au pierdut unitatea şi darul misionar căzând în captivitatea

otomană sau acceptând servitutea umilitoare a statelor naţionale, practicând un

1

separatism eclesial, filetism, un imobilism teologic, un tradiţionalism regresiv şi ritual

care ar demonstra că Biserica greco-rusă, nu poate fi adevărata Biserică a lui Hristos.

Iar în concluzia teologilor romano-catolici singura soluţie de a ieşi din impas ar fi doar

întoarcerea la Biserica-mamă a Romei, singura Biserică creştină adevărată şi vie.

Întradevăr Marea Schismă din 1054 este în realitate o invenţie modernă a

istoricilor confesionali catolici din secolele XVI-XVII. Confruntaţi cu prozelitismul, care

se folosea de exemplul ortodox al unor Biserici vechi fără papă, aceştia s-au văzut nevoiţi

să studieze schisma răsăriteană.

Potrivit scrierilor lui Will, patriarhul Fotie în secolul al IX lea, ar fi

promovat linia autocefalismului şi antilatinismului, iar patriarhul Kerularios ar fi

reacţionat doar la soluţii politice şi care nu le putea domina, astfel în încercarea sa de a-şi

menţine independenţa atât faţă de papalitate cât şi faţă de împărat.

Un alt context care s-a dovedit crucial în interpretarea evenimentelor desfăşurate

de desfăşurate între 1053-1054, a fost cel din America, dar el a fost realizat abea mai

târziu.

Pentru o înţelegere cât mai corectă şi mai amplăa fenomenului aşa-zisei ,,Marii

Schisme” de la jumătatea secolului al Xl lea , Imperiul Constantinopolitan şi Patriarhia

Ecumenică au cunoscut o inovare superioară, invers proporşională cu declinul umilitor al

papalităţii între anii 904-963, în ,,secolul obscur” al ,,pormocreaţiei”, dominată de familia

filo-bizantină, Teofilact. Făcând un salt prin istorie, în 1009-1010, are loc la Bari revolta

antibizantină cunoscută de lombardul Melo. Înfrânt de bizantini, carr reocupă Bari, Melo

se refugiază în Germania, unde Henric ala II lea îl face duce de Apulia. Revine apoi în S

Italiei cu mercenari normanzi, Melo îl înfrânge pe catepanul Leon Toriches, dar

normanzii şi longobarzii sunt înfrânţi în octombrie 1018 la Cannae, de către generalul

Vasile Boioannis.

Numeroase mase de populaţie heterodoxe se aflau în interiorul Imperiului ortodox

şi puneau şi Bisericii problemele dificile ale coexistenţei , competiţiei şi asimilării unor

comunităţi rivale. Spre exemplu, în Bulgaria a luat avţnt mişcarea nomoformistă a

dualismului bogomil, în Armenia şi Siria se aflau comunităţile anticalcedoniene , ale

armenilor şi siroiacobiţilor , iar în S Italiei se aflau comunităţiile latine şi iudaice .

2

Împotriva tuturor viciatitudinilor apărute de-alungul istoriei contra Bisericii

Răsăritene, teologii ortodocşi nu au putut să fie indifetenţi ci au ieşit în linia întâi şi prin

scrierile lor au combătut multele aberaţii ce se vehiculau despre cultul ortodox şi despre

ptriarhul Kerularios.

Aşadar la originile Schismei din 1054 nu a stat voinţa a controversa problema

azimelor din antilatinism şi pentru a se sustrage de la o eventuală subordonare a sa de

către papă, ci o problemă internă a Imperiului: integrarea societăţii ortodoxe prin

bizantinizarea riturilor heterodoxe.

3