81388017 Temeiuri Pt Cinstirea Vietii

Anaforaua liturgică bizantină în tâlcuirea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae

Cuprins

Lista de abrevieri ................................................................................................... 3

Argument ............................................................................................................... 3

Partea I .................................................................................................................. 7

Anaforaua liturgică bizantină. ............................................................................... 7

Consideraţii istorice. .............................................................................................. 7

1. Introducere ..................................................................................................... 8

2. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare ............................................................... 9

3. Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom ............................................................. 27

Partea a II-a ......................................................................................................... 35

Structura Anaforalei bizantine în tâlcuirea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae ............................................................................................................................ 35

........................................................................................................................... 35

1. Cultul Noului Legământ – mediu al lucrării Sfântului Duh ............................. 35

2. Marea rugăciune euharistică ........................................................................ 40

2.1. Rugăciunea teologică ............................................................................. 41

2.2. Trisaghionul sau imnul serafimic ............................................................ 42

2.3. Rugăciunea hristologică ......................................................................... 45

3. Anamneza ..................................................................................................... 50

3.1. Intrarea în Împărăţia Preasfintei Treimi prin împărtăşirea continuă cu Hristos în stare de jertfă ................................................................................ 51

3.2. Cele două părţi ale anamnezei ............................................................... 53

3.3. Domnul Hristos ni se oferă cu Trupul şi cu Sângele Său trecute prin Jertfă şi Înviere ........................................................................................................ 58

3.4. Relaţia specială dintre pâine şi trupul nostru ......................................... 62

3.5. Actul oferirii Darurilor euharistice ........................................................... 67

4.Epicleza ......................................................................................................... 71

1


4.1. Introducere ............................................................................................. 71

4.2. Chemarea Sfântului Duh şi prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele lui Hristos în stare de jertfă ................................................................................ 73

4.3. Arhieria veşnică a Domnului Hristos ....................................................... 82

4.4. Jertfa lui Hristos este calea prin care omul se predă Tatălui ................... 89

5. Dipticele sau mijlocirea Bisericii pentru vii şi adormiţi .................................. 92

Concluzii .............................................................................................................. 97

Bibliografie ......................................................................................................... 102

Anexe ................................................................................................................ 107

2


Lista de abrevieri

IBMBOR = Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

O = Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române

PSB = Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

Argument

Timpul este intervalul care durează

între chemarea lui Dumnezeu adresată

iubirii noastre şi răspunsul nostru la

3


iubirea lui Dumnezeu. E timpul

răspunsului omului1.

Această expresie rostită de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae am auzit-o prima dată în

clasele primare. Nu ştiam eu pe atunci multe despre acest Părinte şi profesor de teologie, dar

din răspunsul dat am dedus că numai un om al rugăciunii poate vorbi atât de frumos despre

timpul care durează între chemarea Părintelui Ceresc adresată copiilor Săi pentru care

Domnul Hristos Şi-a dat viaţa, şi răspunsul pe care noi cei „înfiaţi” prin Sângele Domnului

Hristos trebuie să-l dăm. Iar acest răspuns este răspunsul iubirii noastre adresat prin Domnul

Hristos iubirii Tatălui, în Duhul Sfânt. Odată cu trecerea timpului şi aprofundarea studiilor de

teologie în cadrul Facultăţii de Teologie de la noi, inevitabil am avut de-a face cu

profunzimea, dar şi cu actualitatea gândirii Părintelui Stăniloae. În acest sens cineva scria:

Actualitatea gândirii teologice a Părintelui Stăniloae în lumea în care trăim se identifică cu

actualitatea teologiei patristice. Părintele Stăniloae va continua să se afle în legătură cu

toate generaţiile de creştini, deoarece el însuşi s-a aflat în legătură cu Părinţii Bisericii2.

Cunoaşterea textului biblic, a Sfinţilor Părinţi şi complexitatea gândirii transpuse în cărţi fac

din acest ilustru teolog Părintele teologiei româneşti şi cel mai de seamă teolog al secolului al

XX-lea.

Odată cu scurgerea anilor, culminând cu studiul operei teologice a dânsului, mi-am

dat seama că acest teolog nu poate fi altceva decât un trăitor al tainelor lui Dumnezeu. Atât de

complex în scrieri, dar atât de simplu la arătare, rafinat în gesturi şi cu o privire ageră, mereu

aţintită spre Absolut, fac din dânsul poate nu un geniu, nu un sfânt, dar cel puţin un Părinte.

În acest sens, ierarhul Bisericii Ortodoxe Române, P.S. Dr. Ioachim Băcăuanul sesiza: A fi

cum el a fost, acelaşi pentru toţi şi în acelaşi timp diferit pentru fiecare, această calitate nu a

aparţinut decât marilor Părinţi filocalici, ce au realizat în chipul lor asemănarea cu

Dumnezeu3. Mulţi au scris despre Părintele Stăniloae, alţii l-au avut ca îndrumător la doctorat,

unii l-au cunoscut mai îndeaproape, alţii indirect sau într-o oarecare conjunctură: Prea

Fericitul Părinte Patriarh Daniel, Pr. Prof. Valer Bel, Maciej Bielawski, Olivier Clement, Dr.

Dănuţ Mănăstireanu, Pr. Prof. Dr. Konstantin Koreisandis, Pr. Lect. Dr. Nicolae Moşoiu, Dr.

1 Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ed. a III-a, trad. De Maria-Cornelia Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2007, p. 178.2 Ştefan Lucian Toma, Tradiţie şi actualitate la Părintele Dumitru Stăniloae, Edit. Agnos, Sibiu, 2008, p. 14. 3 Î.P.S. Laurenţiu Streza, Jürgen Henkel, Gheorghe F. Anghelescu, Dumitru Stăniloae (1903-1993), Teologie românească de Teologie europeană, Edit. Schiller, Sibiu, 2008, p. 49.

4


Emil Bantoş, Dr. Lucian Turcescu, Pr. Arhiereu-Vicar Dr. Ioachim Băcăuanul, Ştefan Lucian

Toma. Toţi aceştia au scris despre Părintele Stăniloae, aducându-i un omagiu celui care a fost

şi va rămâne Părintele teologiei româneşti.

De ce am hotărât să întocmesc lucrarea de licenţă cu acest titlu ? Simplu, deoarece

pentru mine, din câte am citit şi am înţeles din opera Părintelui Stăniloae, este un sfânt.

Pentru el teologia însemna viaţa liturgică, împărtăşirea de Dumnezeu prin tainele şi

rugăciunile Bisericii. Nu poţi să trăieşti fără Dumnezeu şi fără împărtăşirea din El, iar

Părintele Stăniloae a înţeles acest lucru.

Prima dată am citit Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă în clasa a XI-a

de Seminar. N-am înţeles eu mare lucru, dar m-a impresionat prin ideea comuniunii şi a

posibilităţii îndumnezeirii omului. Când am recitit-o, orizonturile mi s-au deschis şi am

înţeles lucruri noi, şi de fiecare dată când parcurg un capitol, noi şi noi înţelegeri mi se

deschid. Acesta este farmecul scrisului Părintelui Dumitru Stăniloae. Mereu şi mereu într-o

cheie nouă se dezbat teme mari şi multe din teologia ortodoxă. Acest lucru îl afirmă şi

benedictinul Maciej Bielawski când scrie: opera Părintelui Stăniloae continuă să intimideze

prin vastitatea aproape incredibilă a abordărilor şi concretizările ei4. Cât am citit şi pe mine

m-a impresionat, dar în acelaşi timp m-a umplut de iubire, de frumos, de tot ceea ce poate

dărui omul lui Dumnezeu şi semenului său, culminând cu dăruirea noastră totală unii pe alţii

în Dumnezeiasca Liturghie, izvorul nesecat al sfinţirii omului şi unde Părintele Stăniloase ne

îndeamnă prin scrierile şi viaţa sa să participăm, unindu-ne prin Dumnezeiasca Împărtăşanie

cu Dumnezeu, devenind astfel teofori şi hristofori în acelaşi timp.

Prin demersul meu de a întocmi o lucrare de licenţă pe interpretarea făcută de

Părintele Dumitru Stăniloae Anaforalei liturgice bizantine nu doresc să mă substitui celor

care în scrisul lor au acordat un loc aparte Părintelui Stăniloae, ci doresc să fie un semn de

recunoştinţă şi iubire filială persoanei care m-a impresionat atât de mult prin cărţile citite şi

prin vizionarea înregistrărilor cu Părintele, în care ne spune mereu să lepădăm autonomia

noastră faţă de Dumnezeu pentru a da loc lucrării lui Dumnezeu în om. Iar acest mediu în

care transfigurarea şi îndumnezeirea omului începe este lumea. În acest sens, Gheorghe

Anghelescu afirmă: creaţia n-a fost menită să intre în posesiunea omului care se substituie

lui Dumnezeu, ci să fie mijloc de dialog între Dumnezeu şi om, pentru ca omul să se înalţe cu

creaţia la comuniunea de viaţă veşnică cu Dumnezeu5.

4 Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, trad. şi cuvânt înainte de Ioan Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1998, p. 5.5 Gheorghe F. Anghelescu, Cristian Untea, Părintele Dumitru Stăniloae , un urmaş vrednic al patristicii clasice, (bio-bibliografie), Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008, p. 17.

5


Un ultim argument care m-a determinat să realizez această lucrare a fost chipul şi

vorba Părintelui Stăniloae, unde, în faţa lui senină şi diafană întrezăream cu uşurinţă chipul

nemuritor al lui Dumnezeu-Iubire, iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea persoanei

omului în veşnic dialog cu Dumnezeu.

6


Partea I

Anaforaua liturgică bizantină.

Consideraţii istorice.

7


1. Introducere

Cuvântul α ν α ϕ ο ρ α (de la α ν α ϕ ε ρ ω , care înseamnă a înălţa, a

ridica), însemnează la origine: ridicare, înălţare şi apoi ofrandă, jertfă, pentru că aducerea

jertfei se exprimă într-un mod concret prin actul ridicării de către sacerdot sau prin mişcarea

de legănare a darului de jertfă, exprimând prin aceste acte că este oferit lui Dumnezeu Cel în

Treime preaslăvit. Anaforaua liturgică bizantină începe cu Harul Domnului nostru...

(binecuvântare introdusă prin cuvintele: să stăm bine, să stăm cu frică...) şi se încheie cu

milele marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi6. Părintele

Profesor Ene Branişte defineşte Anaforaua liturgică astfel: este rugăciunea în timpul căreia

se săvârşeşte Jertfa liturgică, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor; este centrul şi miezul

Liturghiei creştine7. Anaforaua Liturghiei Bizantine cuprinde patru părţi:

1. Marea rugăciune euharistică, ce ţine de la cu vrednicie şi cu dreptate... până la

aducându-ne, dar, aminte de această poruncă mântuitoare.

2. Anamneza, care este a doua parte constitutivă a Anaforalei creştine, având ca punct

de pornire porunca dată de Mântuitorul Hristos după Cină, Apostolilor Săi: Aceasta să o

faceţi întru pomenirea Mea (Lc. 22,19).

3. A treia parte constitutivă a Anaforalei, şi cea mai importantă, este epicleza

(invocare, chemare), pentru că în timpul ei, prin pogorârea Duhului Sfânt, are loc

transformarea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Această parte

începe cu cuvintele: încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească... şi se încheie cu

cuvintele: prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.

4. Ultima parte a Anaforalei în ritul bizantin o alcătuiesc rugăciunile de mijlocire

pentru întreaga Biserică8, numite şi diptice. În Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom ţine de la

încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi în credinţă... şi se încheie

cu ecfonisul şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă...

Istoria Anaforalei ortodoxe bizantine sub formă de schemă grafică9:6 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină azi, Edit. Athena, Bucureşti, 1996, p. 278.7 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, ed. a IV-a, Edit. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2008, p. 220.8 Ibidem, p. 221.9 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 228.

8


Rugăciunea teologică adresată

lui Dumnezeu-Tatăl

Sanctus sau Trisaghionul biblic

adică imnul de trei ori „Sfânt”

a)Marea rugăciune euharistică

Rugăciunea hristologică

despre Dumnezeu-Fiul

Cuvintele Mântuitorului

Hristos de la Cina cea de

Taină: Luaţi, mâncaţi...

Anaforaua

b) Anamneza

c) Epicleza cu troparul ceasului al III-lea şi stihurile respective

d) Dipticele

2. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare

9


1. Dialog introductiv

Preotul: Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi

împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi

Poporul: Şi cu duhul tău.

Preotul: Sus să avem inimile.

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: Să mulţumim Domnului.

Poporul: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Duh, Treimei Celei de o fiinţă şi nedespărţită.

2. Rugăciunea adresată lui Dumnezeu şi Tatăl:

Preotul zice în taină: Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule,

Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este pentru marea cuviinţă a

sfinţeniei Tale, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne

închina, Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu adevărat, şi Ţie

a-Ţi aduce această slujbă duhovnicească a noastră cu inimă înfrântă şi cu suflet smerit; că

Tu eşti Cel ce ne-ai dăruit nouă cunoaşterea adevărului Tău. Şi cine este în stare să grăiască

puterile Tale, să facă auzite toate laudele Tale, sau să spună toate minunile Tale în toată

vremea ? Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului şi al pământului şi a toată făptura cea

văzută şi cea nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei şi priveşti adâncurile, Cel ce eşti fără de

început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, al

Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, nădejdea noastră, Care este chipul bunătăţii

Tale, pecete asemenea chipului, Care întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu,

Dumnezeu adevărat, Înţelepciune mai înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere. Lumina cea

adevărată, prin Care S-a arătat Sfântul Duh, Duhul adevărului, darul înfierii, arvuna

moştenirii celei ce va să fie, începutul bunătăţilor celor veşnice, puterea cea făcătoare de

viaţă, izvorul sfinţeniei, de Care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare, întărită

fiind, Ţie slujeşte şi Ţie pururea Îţi înalţă cântare de slăvire, că toate împreună slujesc Ţie.

Că pe Tine Te laudă Îngerii, Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Stăpâniile,

Puterile şi Heruvimii cei cu ochi mulţi; Ţie Îţi stau împrejur Serafimii cei cu şase aripi, care,

cu două îşi acoperă feţele, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă unul către altul,

cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere:

10


Preotul cu glas tare: Cântarea de biruinţă, cântând, strigând, glas înălţând şi grăind.

Poporul: Sanctusul (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot ! Plin este cerul şi pământul

de mărirea Ta. Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.

Osana întru cei de sus !).

Preotul în taină zice: Cu aceste fericite Puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni, şi noi,

păcătoşii, strigăm şi grăim: Sfânt eşti cu adevărat şi Preasfânt şi nu este măsură măreţiei

sfinţeniei Tale şi drept eşti întru toate lucrurile Tale; căci cu dreptate şi cu chibzuire

adevărată ne-ai adus toate; că, zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi, cu chipul Tău,

Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i, întru paza poruncilor

Tale, viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi. Dar, neascultându-Te pe Tine,

Adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul, şi amăgirii şarpelui supunându-se şi, dat

fiind morţii, pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul, cu judecata Ta cea dreaptă,

Dumnezeule, din rai în lumea aceasta, şi l-ai întors în pământul din care a fost luat,

rânduindu-i lui mântuirea cea din a doua naştere, cea prin Însuşi Hristosul Tău. Că nu Te-ai

întors până la sfârşit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, şi nici n-ai uitat lucrul

mâinilor Tale, ci, în multe chipuri, l-ai cercetat întru îndurările milei Tale: prooroci ai

trimis, minuni ai făcut prin sfinţii Tăi, care au bineplăcut Ţie, din fiecare neam; grăitu-ne-ai

nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie;

Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori. Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai

grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea

slavei Tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a

socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe

pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi, din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit

pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca

să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că de vreme ce prin om a intrat păcatul în

lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale,

Dumnezeu şi Tată, să Se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea

Fecioara Maria, făcându-Se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei

morţi întru Adam să învieze întru Însuşi Hristosul Tău. Şi, vieţuind El în lumea aceasta,

dându-ne porunci de mântuire, scoţându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la

cunoaşterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales,

preoţie împărătească, neam sfânt. Şi, curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul Duh,

S-a dat pe Sine schimb morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat. Şi, pogorându-Se,

prin Cruce, în iad, ca să plineascaă toate ale Sale, a nimicit durerile morţii. Şi înviind a treia

11


zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub

stricăciune Începătorul vieţii, făcutu-S-a începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi,

ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate. Şi, suindu-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta

slavei Tale, întru înălţime. Care iarăşi va să vină să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

Şi ne-a lăsat nouă aduceri aminte de patima Sa cea mântuitoare, Acestea pe care le-am pus

înainte, după poruncile Lui. Că, vrând să meargă la cea de voie şi pururea pomenită şi de

viaţă făcătoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine Însuşi pentru viaţă lumii,

luând pâine în sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătând-o Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl,

mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând...

Preotul cu voce tare: A dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi, mâncaţi,

acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelo”. Apoi, cu voce

înceată: Asemenea şi paharul, din roada viţei luând, amestecând, binecuvântând şi sfinţind....

Iar cu voce tare, preotul zice: A dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Beţi dintru

acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se

varsă spre iertarea păcatelor.

Preotul în taină se roagă: Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori

veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul aceasta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea

veţi mărturisi. Deci, pomenind şi noi, Stăpâne, patimile Lui cele mântuitoare, Crucea cea

făcătoare de viaţă, îngroparea cea de trei zile, învierea cea din morţi, înălţarea la ceruri,

şederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu-Tatăl, şi slăvita şi înfricoşătoarea Lui a doua

venire.

Preotul cu voce tare: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate.

Poporul cântă: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim,

Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru.

Preotul, cu voce înceată în acest moment rosteşte troparul ceasului al treilea: Doamne,

Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela,

Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie (de trei ori), stihurile

specifice şi rugăciunea: Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, şi noi, păcătoşii şi nevrednicii

robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptăţile noastre,

că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta şi îndurările Tale, pe care le-ai vărsat

cu prisosinţă peste noi, îndrăznind, ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic şi, punând înainte

cele ce închipuiesc Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ţie ne rugăm şi de la

Tine cerem, Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii Tale, să vină Duhul Tău cel Sfând

peste noi şi peste Darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvinteze pe dânsele şi să

12


le sfinţească şi să le arate. După această rugăciune, rosteşte rugăciunile de binecuvântare a

Darurilor: Pâinea aceasta, adică, însuşi Cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi

Mântuitorului nostru Iisus Hristos; iar asupra potirului: Iar ceea ce este în potirul acesta,

însuşi Cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,

Care s-a vărsat pentru viaţa lumii. Apoi rosteşte binecuvântarea asupra amândurora în chipul

crucii, zicând: Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt, încheind cu rugăciunea: Iar pe noi pe

toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin

împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh şi pe niciunul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăşi cu

Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă, ci să aflăm milă şi har

împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bineplăcut Ţie: cu strămoşii, părinţii, patriarhii,

proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliştii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii şi cu

tot sufletul cel drept ce s-a săvârşit întru credinţă.

Apoi preotul zice cu glas mare: Mai ales pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata,

mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria” Strana cântă

irmosul stabilit.

În acest timp, preotul cu voce înceată zice: Cu sfântul Ioan Proorocul,

Înaintemergătorul şi Botezătorul; cu Sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli; cu Sfântul

(N) a cărui pomenire o săvârşim, şi cu toţi sfinţii; pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne

pe noi, Dumnezeule, şi pomeneşte pe toţi cei mai înainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a

vieţii celei de veci.

Pentru cei vii: Pentru mântuirea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu (N).

Pentru cei morţi zice: Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui

Dumnezeu (N), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea;

odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale.

După acestea, rosteşte o lungă rugăciune, tot în tăcere:

Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte, Doamne, sfânta Ta sobornicească şi apostolească

Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu Scump

Sângele Hristosului Tău, şi o împacă pe dânsa, şi sfânt locaşul acesta întăreşte-l, până la

sfârşitul veacului. Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Ţi-au adus Ţie aceste Daruri şi de la care

şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea. Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc

roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor

cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti,

cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Adu-Ţi

aminte, Doamne, de cei din pustie şi din munţi şi din peşteri şi din crăpăturile pământului.

13


Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce în feciorie, în evlavie, în înfrânare şi în viaţă cinstită

vieţuiesc. Pomeneşte, Doamne, pe cârmuitorii pe care i-ai rânduit să stăpânească pe

pământ; încununează-i pe dânşii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinţei; veghează asupra

capului lor în ziua de război, întăreşte braţul lor, înalţă dreapta lor, întăreşte stăpânirea lor,

supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruieşte lor adâncă şi

statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta şi pentru tot poporul

Tău, ca, în liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia.

Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe

cei buni, în bunătate îi păzeşte, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomeneşte, Doamne,

poporul care stă înainte şi pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici

şi-i miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot

binele, căsniciile lor în pace şi unire le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte,

bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţi îi adună, pe cei

rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică. Pe cei

bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc împreună călătoreşte,

văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte.

Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în amară

robie şi în orice fel de necaz, nevoie şi strâmtorare. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi de toţi cei

ce au trebuinţă de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi, şi de

cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii. Adu-Ţi aminte, Doamne,

Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind

tuturor cererile cele spre mântuire. Şi pe cei, pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau

uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu Însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta

şi numirea fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele maicii lui. Că tu eşti, Doamne,

ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforaţi,

limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce

ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui. Apără, Doamne, oraşul (sau satul) şi ţara

aceasta şi toate oraşele şi satele de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de

sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi.

După această rugăciune, preotul cu glas înalt rosteşte: Întâi pomeneşte, Doamne, pe

(arhipăstorul lui)..., la care poporul, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare cântă: Pe

arătătorul celor cereşti al lui Hristos, pe sfetnicul Stăpânului şi luminătorul cel strălucitor,

cel din Cezareea Capadociei, pe marele Vasile cu toţii să-l cinstim.

14


Iar preotul se roagă în taină: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care

drept învaţă cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale

şi a mea nevrednicie. Iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie, şi să nu opreşti,

pentru păcatele mele, harul Sfântului Tău Duh de la Darurile ce sunt puse înainte.

Pomeneşte, Doamne, preoţimea, cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi să nu

laşi ruşinat pe niciunul dintre noi, cei ce stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic; cercetează-ne

cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite

şi de folos ne dăruieşte; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvintează cununa

anului bunătăţii Tale. Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor;

răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh. Pe noi pe toţi ne

primeşte în împărăţia Ta, fii ai luminii şi fii ai zilei arătându-ne; pacea Ta şi dragostea Ta

dăruieşte-ne-o nouă, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă.

După această frumoasă rugăciune citită de către sacerdot, urmează ecfonisul: Şi ne dă

nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor10.

Poporul răspunde: Amin.

Dumnezeiasca Liturghie este slujba cea mai importantă, dar şi mai complexă a

cultului creştin ortodox. Sfânta Liturghie concentrează şi asumă în sine toată teologia şi

trăirea (ca experienţă sacramentală) a Bisericii şi o împărtăşeşte necontenit fiilor săi, care

trăiesc şi-L mărturisesc pe Hristos. Ieromonahul profesor Petru Pruteanu, legat de rolul

Liturghiei afirmă: Liturghia a constituit încă de la începutul creştinismului inima Bisericii,

centrul de gravitaţie al vieţii Ei. Toate celelalte Taine şi slujbe erau legate organic, în mod

normal de Liturghie, de aceea cunoaşterea şi experienţa liturgică, în mod normal, nu ar

trebui să fie doar obiectul unor studii academice, ci o preocupare, chiar dacă la un nivel mai

simplu, a fiecărui creştin11. Acest mod de experiere a celei mai frumoase şi cuprinzătoare

slujbe a Ortodoxiei l-au făcut primii creştini, atunci când toată comunitatea se aduna pentru a

celebra frângerea pâinii (ε υ χ α ρ ι σ τ ι α ), culminând cu Dumnezeiasca

Împărtăşanie ce o primeau. Partea Liturghiei de care ne ocupăm în studiul de faţă, alături de

momentul împărtăşirii poporului lui Dumnezeu, constituie chintesenţa Liturghiei şi

încununarea duhovnicească spre viaţa veşnică a tuturor eforturilor ascetice pe care

credinciosul le face. Ca şi întreaga teologie a Bisericii, Liturghia nu are nimic neînţeles şi

10 Liturghier, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 213-227.11 Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, Edit. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 5.

15


lipsit de sens în ea, ci, din contră, aici se concentrează şi se descoperă tainic toate raţiunile

şi sensurile existenţiale ale omenirii şi întregului cosmos12.

Sfânta Liturghie, ca slujbă săvârşită de oameni şi pentru oameni, a cunoscut o

traiectorie istorică destul de complicată, în care elementul uman a fost şi este evident. În

acelaşi timp, putem observa că nimic din ceea ce compune Liturghia nu este la întâmplare şi

că totul poartă pecetea înţelepciunii şi proniei lui Dumnezeu.

Privind la dezvoltarea slujbelor şi a anaforalelor observăm frumuseţea şi unitatea în

diversitate pe care cultul creştin le are, şi complexitatea, cu întregul ei simbolism şi gest

liturgic. Numărul riturilor liturgice încă de la început a fost mare, în special cele cu privire la

anaforale, apărând în acest sens variante de text puse pe seama unora dintre Apostoli, în

special a Sfântului Iacob la Antiohia şi Ierusalim şi a Sfântului Marcu în Egipt şi Etiopia.

Într-o vreme s-a vorbit chiar despre o anafora a Sfântului Petru sau a Sfântului Pavel la

Roma. Desigur, acest lucru nu poate fi argumentat istoric, ci mai degrabă reprezintă simţul

apartenenţei creştinilor dintr-o regiune la o tradiţie liturgică sau alta, ca provenind de la un

anumit Apostol. Dar nici nu putem nega faptul că o parte din anaforalele respective, cel puţin

scheletul lor, putea într-adevăr avea anumite rădăcini încă de la Sfinţii Apostoli. Aceste

tradiţii liturgice erau încă de la început relativ diferite în ceea ce priveşte textul, forma şi

chiar tematica rugăciunilor euharistice. De aceea, concepţia lui Ferdinand Probst (1816-

1899), care vorbea de faptul că întreg cultul a pornit de la un singur ritual apostolic şi apoi s-a

diversificat în ritualuri locale, nu este corectă. Acest lucru a început a se demonstra cu Anton

Baumstark. De aceea, diversificarea tipurilor locale (regionale) de Liturghii a început prin

multiplicarea şi diversificarea textelor anaforalei, adică ale rugăciunii Sfintei Jertfe, care

constituie partea principală din formularul sau textul verbal al Liturghiei Euharistice. La

început, fiecare ierarh avea dreptul să improvizeze această rugăciune, dăndu-i o redactare

personală, brodată pe baza aceloraşi idei sau sentimente, cunoscute şi respectate de toţi

liturghisitorii”13.

Pentru a putera observa din ce rit face parte o anafora liturgică, acesta cuprinde patru

forme, în funcţie de aşezarea dipticului în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, avem patru rituri –

surse principale:

12 Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate , p. 5.13 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 147.

16


1. Ritul antiohian – răspândit în Antiohia, Ierusalim, mai târziu în Capadocia şi

întregul Orient necalcedonian. De aici îşi trage originea şi ritul constantinopolitan,

care va fi determinant pentru întreg Răsăritul Ortodox14.

2. Ritul alexandrin – în Egipt şi Etiopia.

3. Ritul galican sau galo-hispanic – în Italia de nord, Mediolanum, Galia, Spania etc.

4. Ritul roman – la Roma şi în Africa de nord.

Trebuie să sesizăm următorul aspect şi anume că aceste rituri reflectă anumite tradiţii

de Anaforale, iar lor nu le corespunde automat şi câte una sau mai multe Liturghii, aşa cum

greşit au înţeles unii. Liturghia este ceva mult mai complex. Ea este cadrul exterior al

Anaforalei şi nu se schimbă în funcţie sau odată cu aceasta. Nici istoria lor nu este

identică15.Atunci ne punem întrebarea: din ce familie sau din ce rit face parte Anaforaua

Sfântului Vasile cel Mare şi ce rol a avut acest mare sfânt în redactarea Anaforalei ce-i poartă

numele ? Trebuie să menţionăm că la început Anaforaua se citea cu voce tare şi nu era

întreruptă de Sanctus sau alte cântări, ci doar la sfârşit poporul lui Dumnezeu răspundea

Amin. Dealtminteri ritul antiohian propriu-zis sau ritul „patriarhal” antiohian, cel al

Liturghiei Sfântului Iacob, nu corespunde cu vechiul rit al Antiohiei, despre care se ştiu

puţine lucruri. Singurele surse sunt Omiliile Sfântului Ioan Hrisostom, pronunţate în timpul

şederii sale la Antiohia, cartea a opta a Constituţiilor Apostolice şi Didascalia. Acest rit

primar antiohian a fost înlocuit în jurul anului 400 cu practica liturgică a Bisericii din

Ierusalim, având în centrul ei Liturghia Sfântului Iacob, şi astfel s-a conturat ritul

„patriarhal” al Antiohiei, ca o fuziune a două tradiţii liturgice diferite. În toate regiunile

asupra cărora se întindea jurisdicţia Antiohiei, Liturghia Sfântului Iacob a fost adoptată ca

modelul la care toate celelalte practici liturgice au fost conformate16.

Astfel, putem răspunde la prima întrebare: Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare

aparţine ritului antiohian de tip vest-sirian17. Structura Anaforalei vest-siriene, aşa cum se

prezintă ea astăzi şi după o cercetare riguroasă, nu poate fi analizată şi înţeleasă decât pornind

de la structura sau schema vechilor Anaforale creştine, care erau bipartite ca formă. Ele

debutează şi sfârşesc printr-o doxologie şi sunt centrate pe două acte cultice fundamentale, şi

anume: mulţumirea şi cererea. Uneori cuprind trei secţiuni, două de mulţumire, separate de

14 Cf. Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate , p. 52.15 Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, p. 53.16 Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, Edit. Andreiană, Sibiu, 2009, p. 27. 17Ibidem, p. 32.

17


Sanctus, şi una de cerere.

Trebuie subliniat faptul că Anaforaua vest-siriană este un tot unitar, cu o unitate

logică impecabilă, cu o structură bine definită. Ea este o rugăciune de laudă adusă lui

Dumnezeu Cel Unul în Treime, iar lucrările şi atributele fiecărei Persoane divine sunt

preamărite în mod vădit teologic în cuprinsul ei18. Despre Anaforaua atribuită Sfântului

Vasile cel Mare pledează o serie de mărturii atât interne cât şi externe. În sec. al XX-lea, o

seamă de liturgişti au încercat să definească rolul Sfântului Vasile cel Mare în Anaforaua

care-i poartă numele. Astfel că în 1931, Hieronymus Engberding reuşea atunci o cercetare şi

o analiză amănunţită a tuturor manuscriselor Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare.

Liturgistul german a demonstrat că textul acestei anaforale s-a păstrat în patru mari

versiuni, specifice marilor tradiţii liturgice răsăritene: cea egipteană, cea armeană, cea

siriacă şi cea bizantină19. Însă acest lucru a făcut ca niciuna din Liturghiile Ortodoxe să nu

cunoască un teritoriu atât de vast de răspândire şi o astfel de mare varietate de manuscrise

ca cea a Sfântului Vasile cel Mare20.

Acelaşi Hieronymus Engberding a comparat textul dipticelor celor patru versiuni ale

Anaforalei şi care sunt cele adăugate în decursul timpului, ca urmare a influenţei tradiţiei

liturgice locale. Rezultatele studiului său... arată cu limpezime că la nivelul dipticelor relaţia

de dependenţă dintre diferitele versiuni ale textului euharistic atribuit marelui ierarh

capadocian este alta decât în cazul primei părţi a Anaforalei. Dipticele au fost supuse unor

puternice influenţe locale, ceea ce a făcut ca fiecare versiune să aibă o evoluţie proprie21.

În 1958 Alphons Raes a încercat să concilieze cele două opinii ale lui Engberding şi

Nanssens, care s-a pronunţat pentru paterniatea vasiliană a formei scurte, indicând că textul

versiunii egiptene, chiar dacă e mai sobru, dă şi el dovadă de o elaborare şi de o folosire

atentă şi exactă a textelor scripturistice... În ce priveşte celaltă prelucrare, cea a arhetipului

Ω , Hanssens şi-a exprimat părerea că ea ar aparţine unui urmaş al marelui ierarh.

Engberding a pornit în studiul său de la ideea că Sfântul Vasile cel Mare nu este autorul

versiunii scurte, ci acesta ar fi un formular pre-vasilian din Cezareea Capadociei, formular

pe care marele ierarh l-a amplificat dând naştere arhetipului Ω 22. Astfel, A. Raes ajunge la

următoarea concluzie: se poate presupune şi afirma că Sfântul Vasile cel Mare este autorul

18 Ciprian Streza,. Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 46.19 Ibidem, conf. Hieronymus Engberding, p. 65.20 Ibidem, p.65-66.21 Ibidem, conf. Hieronymus Engberding, p. 93.22 Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, conf. A. Raes, p. 81.

18


ambelor prelucrări, atât a celei scurte, care sub numele lui a ajuns în Egipt, cât şi a celei

lungi, o extindere a celei scurte, care a înlocuit însă această prelucrare scurtă în Cezareea şi

care, foarte curând, s-a răspândit la armeni şi la sirieni, penetrând pretutindeni unde va

ajunge mai târziu ritul bizantin23.

În 1969, Boris Bobrinskoy a încercat să completeze lipsurile studiului lui Bernard

Capelle, propunând o perspectivă teologico-liturgică ortodoxă... extinzând analiza textului

Anaforalei şi asupra epiclezei şi a dipticelor, arătând că şi aceste secţiuni ale formularului

euharistic bizantin poartă urme ale elaborării şi prelucrării de către marele Părinte

capadocian... Corespondenţele astfel stabilite sunt pentru Bobrinskoy nu doar indicii ale

paternităţii vasiliene a textului euharistic bizantin, ci ele situează şi încadrează opera

Sfântului Vasile cel Mare în contextul ei liturgic, autentic şi vital în care a fost scrisă24.

Analizând expunerea lui Bobrinskoy, Ciprian Ioan Streza a ajuns la următoarea concluzie:

textul Anaforalei a fost împărţit de Bobrinskoy în patru secţiuni mari, având patru teme

centrale: triadologia, hristologia (Rugăciunea Teologică, cea Hristologică şi Sanctusul),

pnevmatologia (Epicleza) şi eclesiologia (Dipticele). Prin analiza fiecărei secţiuni în parte şi

prin compararea textului bizantin cu cel egiptean, autorul a urmărit nu doar să determine

care sunt adăugirile teologice ale textului euharistic care aparţin Sfântului Vasile cel Mare

şi să le raporteze la scrierile acestuia, ci mai cu seamă să scoată în evidenţă că întreaga

perspectivă teologic-euharistică eclesială în care scrierile acestui Sfânt Părinte se

încadrează şi-a găsit forma privilegiată de expresie în textul euharistic25.

L. L. Mitchell în analiza pe care a făcut-o în 1976 textului sahidic conţinut în

manuscrisul Louvain, a arătat că, în pofida faptului că a fost folosit în tradiţia cultică

egipteană, îşi are originea în afara Egiptului, aparţinând prin structura lui familiei de

Anaforale vest-siriene26. Profesorul Ciprian Streza afirmă: în ceea ce priveşte însă atribuirea

acestei Anaforale Sfântului Vasile cel Mare, liturgistul englez a urmat ipotezei emise de

Engberding, despre originea „capadociană” a textului egiptean, şi opiniei lui Bernard

Capelle, conform căreia textul manuscrisului de la Louvain a fost Liturghia originară a

Cezareei, cu care Sfântul Vasile cel Mare a fost familiarizat27.

Soluţia propusă de Mitchell însă suprinde prin concizie: după ce toate au fost spuse,

nu putem stabili cu nicio certitudine cum această rugăciune a ajung în Egipt, nici de ce

23 Ibidem, p. 82.24 Ibidem, conf. B. Bobrinskoy, p. 92.25 Ibidem, p. 92.26 Ibidem, conf. L.L. Mitchell, p. 93.27 Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 93.

19


poartă numele Sfântului Vasile cel Mare, decât prin faptul că în mod cert el a folosit-o28.

Liturgistul englez Todd Johnson a propus o regândire şi o reevaluare a întregii

viziuni asupra textului sahidic conţinut în manuscrisul de la Louvain, prin eliminarea tuturor

presupunerilor „a priori” de care face uz cercetarea liturgică şi care, în opinia lui, au dus la

o anume interpretare deformată a acestei Anaforale euharistice29. În opinia sa,

personalitatea Sfântului Vasile cel Mare nu poate fi nicicum asociată istoriei formularului

euhologic egiptean, iar anaforaua conţinută în manuscrisul de la Louvain nu este nicidecum

un text prelucrat sau cunoscut Sfântului Vasile cel Mare, ci este un text compus, rezultat din

combinarea unor texte euharistice preexistente în cadrul treadiţiei cultice egiptene30.

Modul simplificat de evoluţie şi analiză a Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare stă

totuşi sub semnul incertitudinii, necesitând astfel o argumentare ştiinţifică din partea

liturgiştilor, mai solidă şi mai pertinentă şi este supusă întrebărilor tocmai datorită

presupunerii a priori pe care o are la bază.

Erich Penhart a reuşit să înglobeze în această ediţie critică toate manuscrisele

armene cunoscute, precum şi unele care parafrazează textul euharistic... Astfel, cercetării

liturgice i-a fost oferită posibilitatea cunoaşterii şi comparării textelor euhologice armene cu

alte formule euhologice, făcându-se astfel un pas important în elucidarea originii şi evoluţiei

Anaforalei euharistice atribuite Sfântului Vasile cel Mare31.

Cercetătoarea Gabriele Winkler este o bună cunoscătoare a tradiţiei cultice armene, a

promovării şi dezvoltării cu succes a liturgicii comparate, fiind în acelaşi timp animată de

dorinţa de a continua opera începută de Engberding prin alcătuirea în primul rând de ediţii

critice ale diferitelor versiuni ale acestui text euharistic, de la care pornind, să poată fi

reconstituit textul arhetipului Ω 32.

Paul Bradshaw, în lucrarea sa „The Search for the Origins of Christian Worship”,

publicată la New York şi Oxford în 1992, a încercat o sinteză a tuturor tendinţelor şi a

ipotezelor expuse de predecesorii săi, care au abordat subiectul evoluţiei Anaforalei

euharistice, şi a încercat să demonstreze că nu a existat niciodată un singur „original”, un

Ur-text al vreunei rugăciuni folosite în cultul iudaic, ci că au existat dintru începuturi o

varietate de tradiţii orale, care mai târziu au fost supuse standardizării treptate de către

28 Ibidem, conf. L.L. Mitchell, p. 94.29 Ibidem, conf. Todd Johnson, p. 100.30 Ibidem, p. 101.31 Ibidem.32 Ibidem, p. 102.

20


autoritatea rabinică33. Faptul că nu a existat dintru început un singur original, ceva tipizat,

standard, după care să te ghidezi, este adevărat, lucru demonstrat de cercetătorii liturgici.

Procesul într-adevăr de uniformizare şi de standardizare va fi luat sfârşit abia în sec. al IV-lea

al erei creştine, când a fost fixat în scris conţinutul textelor euhologice. Fluiditatea într-adevăr

trebuie să fi caracterizat cultul creştin al primelor veacuri, transmis şi păstrat în mod esenţial,

prin intermediul tradiţiei orale. Aşadar, în opinia sa, Anaforaua Bisericii primare a cunoscut

un proces de evoluţie de la diversitate spre unitate, în sens invers decât cel conceput de

Probst. Procesul de omogenizare a început odată cu luptele antieretice ale secolului al IV-

lea şi a exprimat dorinţa de coeziune şi de unitate dogmatică şi liturgică a Bisericii. Astfel,

Anaforaua metropolei s-a impus, numeroasele tradiţii locale au fost înlocuite de altele,

parţial sau total, şi au supravieţuit doar cele mai cunoscute şi cele impuse de uzanţa

metropolei34. Într-adevăr, viziunea sau punctul de vedere al lui Bradshaw este împărtăşit de

majoritatea liturgiştilor contemporani.

Robert Taft a consacrat numeroase pagini reevaluării metodei liturgicii comparate,

subliniind faptul că principiile pe care le formulează studiul comparativ al Liturghiei nu pot

fi tratate ca nişte „legi”, ci mai curând ca nişte jaloane de ghidare a cercetării, iar în

analiza textelor liturgice trebuie să se ţină cont de contextul lor geografic, temporal şi

eclesial în care au fost folosite35. El a reuşit să pună într-o lumină nouă metoda de lucru

iniţiată de şcoala lui Baumstark, insistând asupra importanţei existenţei unui raport dialectic

între analiza structurii unui text şi cercetările istorice36. Astfel, în opinia sa, studiul trebuie

să pornească de la o analiză atentă atât a asemănărilor cât şi a deosebirilor dintre diferitele

practici liturgice din diferite zone geografice sau perioade istorice, pentru ca mai apoi să

poată formula ipoteze care să ţină cont de realitatea concretă istorică, luând în consideraţie

atât evoluţia generală a textelor liturgice, cât şi cea particulară, specifică unei anumite

perioade, zone geografice sau tradiţii bisericeşti locale37.

Şi în spaţiul liturgic românesc preocupările legate de istoria Liturghiei au fost pentru

prima dată puse pe baze moderne de cercetare de către N. Mitrofanovici, în cursurile sale

universitare, ce au fost mai apoi prelucrate, completate şi editate de Teodor Tarnavschi şi

Nicolae Cotlarciuc38. În teologia liturgică românească, un studiu comparat dedicat

33 Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, conf.Paul Bradshaw, p. 103.34 Ibidem, p. 103.35 Ibidem.36 Ibidem, conf. Robert Taft, p. 103.37 Ibidem, p. 104.38 Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 104.

21


Liturghiilor orientale va începe cu profesorul Teodor Tarnavschi, care a publicat în 1893 în

revista Candela un provocator şi bine documentat articol privind cultul în general al

Bisericilor Orientale.

Ceea ce Teodor Tarnavschi a început va fi continuat după mulţi ani de Pr. Prof. Dr.

Ene Branişte, într-o bine documentată analiză publicată în 1965, în care autorul nu s-a

mulţumit doar cu descrierea şi prezentarea textului Liturghiei riturilor armean, sirian

(iacobit), maronit, nestorian, copt şi etiopian, ce au fost însoţite de un bogat aparat critic, ci a

şi făcut un excelent studiu pe secţiuni al acestor texte euharistice, arătând în concluziile sale

că Liturghiile Bisericilor nestoriene şi monofizite se aseamănă mult cu cele ale ritului

bizantin, căci ele au o descendenţă comună şi o unitate de structură şi concepţie, ceea ce

arată că cultul ortodox ar fi o unitate în diversitate39.

În teologia ortodoxă, un avânt deosebit a cunoscut cercetarea liturgică românească

la începutul sec. al XX-lea, prin opera părintelui Prof. Dr. Petre Vintilescu, ale cărui studii

s-au concentrat în mod deosebit asupra istoriei Liturghiei, asupra explicării semnificaţiei ei,

asupra editării şi revizuirii textului ei şi asupra problemelor de tipic pe care ea le implică40.

Pentru spaţiul liturgic ortodox, ceea ce ne reţine atenţia este că în cartea sa despre istoria

Anaforalei din sec. I până în sec. al III-lea, Pr. Prof. Petre Vintilescu a pornit de la teoria lui

Probst asupra evoluţiei textului euharistic postulând o dezvoltare a lui de la uniformitate spre

diversitate, de la formularul euharistic unic al epocii apostolice la diversitatea riturilor

lirturgice din sec. al IV-lea, reuşind o explicare originală o originii şi a evoluţiei Anaforalei,

ce pune în lumină un punct de vedere ortodox de abordare a istoriei Liturghiei, şi anume

acela că înţelegerea evoluţiei cultului nu este doar o problemă ştiinţifică, ci mai întâi de

toate este o chestiune de Tradiţie, căci în întregimea ei, Liturghia ne-a fost adusă de

Tradiţie... în Liturghie vorbeşte încă spiritul care a inspirat sfintele scrieri. Liturghia este

Tradiţia în gradul său cel mai înalt de putere şi solemnitate41.

Cercetările liturgice din spaţiul ortodox românesc au continuat dupa trecerea la cele

veşnice a celor doi mari liturgişti, Ene Branişte şi Petre Vintilescu, prin urmaşul lor la

catedră, Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, care a publicat ca disertaţie doctorală un temeinic

studiu comparativ asupra istoriei, organizării, doctrinei şi cultului Bisericilor Vechi

Orientale, în care autorul a reuşit să prezinte o sinteză a tuturor elementelor componente

ale tradiţiei liturgice copte (cărţi de cult, imnografie, doctrină) şi să le raporteze la cele ale

tradiţiei bizantine, subliniind asemănările şi deosebirile dintre ele, precum şi influenţele 39 Ibidem, conf. Ene Branişte, p. 105.40 Ibidem, conf. Petre Vintilescu, p. 105.41 Ibidem, conf. Petre Vintilescu, p. 106.

22


reciproce42. Desigur, Pr. Prof. Nicolae Necula nu s-a oprit aici. El a publicat de asemenea, şi

o serie întreagă de articole ce tratează despre diferite aspecte legate de viaţa Bisericii

egiptene, oferind astfel preţioase mijloace de informare pentru dialogul ecumenic între

Bisericile calcedoniene şi cele necalcedoniene43. Acelaşi părinte face o traducere însoţită de

note şi comentariu, a Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare din ritul liturgic copt, publicată în

revista „Glasul Bisericii”, nr. 3-4 din 1979. Traducerea prezentată este însoţită de note

extrem de utile, care facilitează înţelegerea, receptarea şi raportarea textului la alte

Anaforale euharistice44.

Lucrurile nu se opresc aici, astfel studiul comparat al diferitelor rituri liturgice a fost

aplicat cu succes şi în studiul Tainelor de iniţiere în disertaţia doctorală a Pr. Prof. Dr. Liviu

Streza. Analiza sa a urmărit o prezentare comparată a actelor, rugăciunilor şi ceremoniilor

baptismale, dar şi a teologiei lor intrinsece din diferitele tradiţii creştine45. O importanţă

deosebită pentru studiul de faţă o reprezintă articolul Sensul pomenirilor din Sfânta Liturghie,

publicat în volumul omagial dedicat Părintelui Prof. Dumitru Stăniloae46. Au fost tratate în

teologia noastră şi părţi separate ale canonului euharistic, precum epicleza sau dipticele, au

constituit subiecte de studiu care au fost analizate dintr-o multiplă perspectivă: istorică,

dogmatică, liturgică şi canonică. În acest sens merită să amintim contribuţia lui N.

Popoviciu şi pe cea a Pr. Prof. Petre Vintilescu la studiul epiclezei euharistice, cea a Pr. N.

V. Dură şi a Pr. Prof. Petre Vintilescu şi a Pr. Gh. Iordăchescu în analiza rugăciunii

dipticelor47.

Prin expunerea pe care am făcut-o am încercat să observăm principalele direcţii de

afirmare în analiza Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare. Desigur că analizând aceste păreri

răspunsul la întrebarea, care este legătura Sfântului Vasile cel Mare cu Anaforaua ce-i poartă

numele, nu am găsit niciun răspuns. De aceea, alte întrebări se ridică: unde a apărut textul

versiunii egiptene ? Dacă există, textul sahidic (sah Bas) ar fi un text euhologic egiptean ? Ce

raport se poate stabili între textul versiunii egiptene şi cel al versiunii bizantine ? Şi în fine,

care este legătura dintre textele versiunilor acestei Anaforale euharistice şi personalitatea

Sfântului Vasile cel Mare ?

Astfel, la prima întrebare vom răspunde că formularul cel mai vechi euharistic

42 Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 107.43 Ibidem.44 Ibidem, p. 108.45 Ibidem. 46 Ibidem, conf. Liviu Streza, p. 108.47 Ibidem, p. 109.

23


cunoscut şi atribuit Sfântului Vasile cel Mare este textul sahidic care este conţinut în

manuscrisul de la Louvain. Însă nu a putut fi stabilită cu exactitate care este originea lui, fie

capadociană, fie egipteană, datorită dificultăţilor de a găsi o relevanţă istorică. La a doua

întrebare putem răspunde astfel: problema esenţială este de a explica cum a ajuns acest

formular euhologic, păstrat în tradiţia cultică egipteană, să poarte numele Sfântului Vasile.

Acest text euharistic ar putea fi o veche Anafora din Cezareea, ce nu a fost prelucrată de

Sfântul Vasile cel Mare, însă a fost adusă şi adaptată tradiţiei cultice egiptene şi a primit

numele marelui Părinte capadocian, datorită obiceiului de a denumi textul euharistic al

capitalei unei provincii cu numele unuia din episcopii marcanţi ai ei, aşa cum sugerase

Engberding în 193148.

Dealtminteri, răspunsul poate merge şi în cealaltă direcţie: în acelaşi timp, textul

egiptean ar putea fi definit pe baza similitudinilor cu scrierile marelui Părinte capadocian ca

o primă prelucrare a unei vechi Anaforale capadociene, făcută de Sfântul Vasile cel Mare în

primii săi ani de pastoraţie, după cum au opinat A. Raes şi Gibson. De asemenea,

marcantele trăsături şi caracteristici egiptene pe care acest text euharistic le conţine ar

putea duce la presupunerea că el este un formular euhologic de origine egipteană,

necunoscut Sfântului Vasile cel Mare, opinie ce a fost exprimată de Todd Johnson în 199549.

Din afirmaţiile profesorului Ciprian Streza deducem faptul că există trei posibilităţi în general

de urmărit în analiza textului sahidic al versiunii egiptene.

Mergând pe analiza profesorului Ciprian Streza la a treia întrebare putem răspunde:

aceste două versiuni ale Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare sunt de o importanţă capitală

pentru stabilirea sensului evoluţiei acestui text euharistic. Engberding a analizat cu o mare

acurateţe şi acrivie ştiinţifică raportul dintre textele celor două versiuni, demonstrând că

textul bizantin este incontestabil o prelucrare şi o adăugire teologică şi biblică a

formularului euhologic egiptean şi sensul evoluţiei a fost de la simplu la complex, de la

sobrietate la elaborare teologică. Problema esenţială însă pentru cercetarea posterioară lui

Engberding este de a chestiona dacă însuşi textul egiptean poate fi văzut ca o primă

prelucrare a Sfântului Vasile cel Mare, conţinând adăugiri teologice dar şi excizii,

comprarativ cu textul bizantin elaborat mai târziu de acelaşi mare Sfânt Părinte50.

Întrebarea a patra îşi găseşte răspunsul tot în analiza profesorului mai sus amintit:

48 Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 111.49 Ibidem. 50Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 111

24


paternitatea vasiliană a textului versiunii bizantine a fost demonstrată prin raportarea

adăugirilor la ansamblul operelor Sfântului Vasile cel Mare. Rămâne însă ca o sarcină

pentru cercetarea liturgică actuală de a chestiona raportul dintre textul euhologic

comparativ cu cel egiptean, la ansamblul operelor Sfântului Vasile cel Mare. De a chestiona

raportul dintre textul euhologic şi al celorlalte versiuni ale Anaforalei Sfântului Vasile cel

Mare şi teologhisirea marelui părinte capadocian şi de a se pronunţa asupra paternităţii

fiecăruia din textele diferitelor versiuni ale acestei Anaforale euharistice51.

Din tot ceea ce am prezentat până acum putem concluziona următoarele aspecte cu

privire la Anaforaua liturgică a Sfântului Vasile cel Mare:

1. Unul dintre cele mai importante şi larg răspândite texte euharistice ale Răsăritului

Ortodox este Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Încă din perioada imediat următoare

morţii marelui Sfânt Părinte, ea a circulat nu doar în limba greacă, siriacă şi armeană, ci ea

a fost folosită şi în Egipt încă din secolul al VII-lea, după cum indică manuscrisul de la

Louvain... Până la începutul celui de-al doilea mileniu, ea a fost principalul text euharistic

folosit la Constantinopol şi în teritoriile aflate sub influenţa marii metropole52. Azi însă

Anaforaua atât de frumoasă şi de cuprinzătoare este celebrată doar de zece ori pe an,

devenind astfel, după stabilirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur ca formular euharistic

central al cultului ortodox, Anaforaua de schimb a ritului bizantin.

2. Istoria întreagă a acestui formular euharistic este emblematică pentru modul în care

s-a cristalizat şi a evoluat canonul euharistic în decursul timpului.

3. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare aparţine aşadar tipului vest-sirian, iar originea

şi evoluţia ei se integrează în cadrele generale de dezvoltare a familiei de Liturghii siriene.

Începuturile ei se leagă de practica epocii primare, în care erau repetate actele săvârşite la

Cina de Taina, când Mântuitorul a instituit nu doar un simplu ritual, adică ceva rostit, ci mai

curând o acţiune, ceva săvârşit sau, mai bine spus, o continuare a unei „acţiuni”

tradiţionale iudaice, dar într-o înţelegere cu totul nouă53.

4. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare s-a păstrat în patru mari versiuni: cea

egipteană (Äg), cea armeană (Arm), cea siriană (Syr) şi cea bizantină (Byz). „Faptul că Arm,

Syr şi Byz se disting faţă de Äg prin lungimea şi amploarea textului a putut duce la

presupunerea că versiunea egipteană ar fi o prescurtare a celei bizantine, ipoteză ce a fost

însă infirmată în 1931 de liturgistul german Hieronymus Engberding, care a demonstrat că

cea mai veche versiune este cea egipteană, ca una ce conţine nucleul unei vechi Anaforale 51 Ibidem.52 Ibidem, p. 453.53 Ibidem, p. 454.

25


pre-vasiliene din Capadocia, pe care s-au grefat şi alte numeroase elemente cultice, specifice

tradiţiei egiptene54.

5. Astfel, din ceea ce am arătat în expunerea de faţă până acum, rezultă că Sfântul

Vasile cel Mare a fost cel care a îmbogăţit conţinutul teologic şi biblic al acestui formular

euhologic, capadocian, dând naştere arhetipului Ω , care stă la baza versiunilor armeană,

siriană şi bizantină. Asfel, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare poartă numele nu a celui ce a

compus-o, ci a celui ce a prelucrat-o. Dacă versiunile armeană, siriană şi bizantină au ca

numitor comun arhetipul Ω , profesorul Ciprian Ioan Streza afirmă cu privire la textul

versiunii egiptene următoarele: este astfel în mod cert mai vechi decât cel al arhetipului Ω ,

căci în el s-a păstrat nucleul vechii Anaforale pre-vasiliene din Capadocia, care a fost mai

apoi prelucrată de Sfântul Vasile cel Mare pentru a da naştere unui nou text euharistic55.

Liturgistul benedictin Engberding a fost de părere că formularul euhologic din Cezareea

Capadociei a pătruns în Egipt într-o formă pe care Sfântul Vasile cel Mare nu a prelucrat-o, şi

acolo, în urma adaptării la tradiţia liturgică locală, a dat naştere textului versiunii egiptene,

care, datorită provenienţei sale, a fost pusă sub numele marelui ierarh, însă nu se exclude

posibilitatea ca textul egiptean ce poartă numele marelui ierarh să fie o prelucrare sumară şi

primară a Anaforalei din Cezareea. Astfel rezultă că arhetipul Ω reprezintă, în acest caz, o

elaborare mai amplă a aceluiaşi formular originar din Capadocia, făcută mai târziu de

marele părinte capadocian, prin îmbogăţirea lui cu elemente teologice şi biblice, dând astfel

naştere unui formular euhologic care s-a şi impus în cele din urmă în tot Răsăritul Ortodox56.

Dacă problemele legate de celelalte trei versiuni ale Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare,

respectiv: armeană, siriacă şi bizantină s-au rezolvat de liturgişti prin cercetările istorice ale

secolului al XX-lea, în schimb întreaga problemă pe care o ridică Anaforaua Sfântului

Vasile cel Mare gravitează în jurul textului versiunii egiptene. El s-a păstrat în trei

prelucrări: în cea egipteană etiopiană, în cea egipteană coptă (bohoirică) şi în cea egipteană

greacă şi a fost mult timp ignorat, fiind considerat fie ca neavând nicio legătură cu cel al

versiunii bizantine, fie ca fiind o prescurtare a acestei versiuni, adică o apariţie ulterioară57.

Astfel, analiza comparată a celor patru versiuni ale Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare a

relevat faptul că, începând de la imnul angelic, tot ce apare în Äg, în afara unor dezvoltări

54 Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 455.55 Ibidem.56 Ibidem, p. 456.57 Ciprian Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză comparată – comentariu liturgic, p. 455.

26


ulterioare, poate fi găsit şi în Arm, Syr şi Byz58.

6. Textul versiunii bizantine (Byz) are cele mai multe variante, el fiind păstrat în

limba greacă, slavonă, siriacă, armeană, arabă, georgiană şi română. El conţine o serie de

elemente comune cu textul versiunii egiptene, însă se deosebeşte de Äg şi sah Bas prin

adăugirile teologice şi scripturistice pe care le conţine şi prin stilul elevat al expunerii59. Dar

să nu credem că textul Anaforalei prelucrat de Sfântul Vasile ni s-a păstrat mot-a-mot,

deoarece în secolele următoare a cunoscut mici retuşări, ajungâng în sec. al VII-lea la forma

pe care o conservă Codicele Barberini gr. 336. Astfel că în jurul anului 1000, o personalitate

bisericească marcantă a vremii a remaniat lingvistic şi stilistic acest formular euharistic,

dând naştere unui nou text euhologic care cu timpul l-a înlocuit pe cel vechi. Aceeaşi

revizuire va fi apoi efectuată şi în cazul textului bizantin, sirian şi armean, în încercarea de a

le face să coincidă cu formularul grec revizuit. În textul armean bizantin se văd urme clare

ale contopirii a două anaforale distincte, a uneia vechi, probabil pre-vasiliană, şi a alteia

recente, asemănătoare celei păstrate în Codicele Barberini60.

Din ceea ce am prezentat până aici, rezultă că Sfântul Vasile cel Mare este cel care a

prelucrat un formular euhologic existent pe vremea sa în Cezareea Capadociei, dându-i o

profunzime teologică remarcabilă. Aceasta denotă fineţea şi capacitatea lui de a rezolva

disputele teologice din secolul al IV-lea, precum şi extraordinara cunoaştere a Tradiţiei

liturgice a Răsăritului creştin. Anaforaua euharistică ce poartă numele şi amprenta dezvoltării

ei de către Sfântul Vasile cel Mare, dincolo de orice semnificaţii ce i s-ar putea da, este un

document în acelaşi timp familiar şi enigmatic, ce scoate în evidenţă profunzimile

duhovniceşti de înţelegere a tainelor lui Dumnezeu de către acest mare Părinte al Bisericii.

3. Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom

58 Ibidem.59 Ibidem, p. 458.60 Ibidem.

27


Dialog introductiv

Preotul: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi

împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.

Poporul: Şi cu duhul tău.

Preotul: Sus să avem inimile.

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: Să mulţumim Domnului.

Poporul: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Duh, Treimei Celei de o fiinţă şi nedespărţită.

Apoi preotul rosteşte în taină: Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine

a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul

stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns,

pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din

nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat,

toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru

toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău Celui Sfânt, pentru

toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele

nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai

binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii

de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi se rafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă

zburând...

Preotul: Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind:

Poporul intonează Sanctusul, ca la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Sacerdotul

continuă în taină cu această rugăciune: Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni,

Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău

cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta

atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu

piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în

noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând

pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând,

sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta

este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.

28


Poporul răspune: Amin.

Sacerdotul arătând spre potir zice: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al

Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor. Poporul lui

Dumnezeu răspunde acestei cereri a proistosului cu “Amin”.

Preotul rosteşte în taină: Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă

mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de

a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită

iarăşi venire. Apoi preotul cu voce tare zice: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate

şi pentru toate.

Poporul răspunde: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim,

Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru.

În timp ce poporul intonează cântarea amintită, preotul, la fel ca la Liturghia Sfântului

Vasile cel Mare, rosteşte în taină troparul ceasului al III-lea: Doamne, Cel ce ai trimis pe

Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la

noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie. Acest tropar este însoţit de stihurile

identice cu cele din Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Înainte de a rosti formulele de

prefacere asupra pâinii şi a vinului, preotul se roagă: Încă aducem Ţie această slujbă

duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem:

Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.

Binecuvântând Discul, proistosul zice: Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul

Hristosului Tău. La Potir zice: Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului

Tău. Fiecare dintre aceste două taine sunt pecetluite de preot cu un Amin. Apoi rosteşte

formula de prefacere peste Potir şi Disc, făcând semnul Crucii şi zicând: Prefăcându-le cu

Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin. Şi îngenunchind în faţa Sfintei Mese, se roagă tot în

taină: Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea

păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăţiei cerurilor, spre

îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. Încă aducem Ţie această

slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi,

prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru

tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.

Preotul cu voce tare: Mai ales pentru Preasfânta, curata, prea binecuvântata, mărita

stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria.

Poporul cântă irmosul dedicat Sfintei Fecioare, în funcţie de timpul liturgic în care ne

29


aflăm.

În timp ce poporul cântă irmosul, preotul se roagă în taină: Pentru Sfântul Ioan

Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul, pentru Sfinţii măriţii şi întru tot lăudaţii

Apostoli, pentru Sfântul (N), a cărui pomenire o săvârşim, şi pentru toţi sfinţii Tăi; cu ale

căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule. Şi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru

nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo

unde străluceşte lumina feţei Tale. Încă Te rugăm: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii

ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău, toată preoţimea, cea întru Hristos

diaconime şi tot cinul preoţesc şi monahicesc. Încă aducem Ţie această slujbă

duhovnicească pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească şi apostolească Biserică;

pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru (aici se vor face pomeniri, după

îndrumările Sfântului Sinod). Dă lor, Doamne, paşnică ocârmuire, ca şi noi, întru liniştea

lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia.

În Liturghierul ortodox după această rugăciune se stipulează faptul că dacă mai este

timp, preotul citeşte încet pomelnicele viilor şi morţilor, care s-au adus după Ieşirea cu

Darurile. Pentru cei vii zice: Pentru mântuirea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu

(N). Iar pentru cei morţi zice: Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui

Dumnezeu (N), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea;

odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale.

Înainte de a termina cântarea irmosului, preotul binecuvântează anafura atingând vasul de

Sfântul Disc şi Potir zicând: Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Apoi cu voce tare, ca la Liturghia Sfântului Vasile,

preotul îl pomeneşte pe arhipăstorul său, care poate fi patriarhul, mitropolitul sau episcopul,

prin formula: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române, pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul)

nostru (N), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos,

îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.

Poporul răspunde: Pe toţi şi pe toate. După acest răspuns, ultima rugăciune a

Anaforalei Sfântului Ioan Hrisostom: Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul (sau: de satul, sau:

de sfânt locaşul) acesta, în care vieţuim şi de toate oraşele şi satele şi de cei ce cu credinţă

vieţuiesc într-însele. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin

aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor. Adu-Ţi aminte,

Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici, şi îşi aduc aminte de cei

săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale.

30


Astfel, anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, la fel ca şi în cazul Anaforalei Sfântului

Vasile cel Mare, de care ne-am ocupat în paginile anterioare, se termină cu frumosul ecfonis,

rostit de proistos cu glas tare: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta

preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum

şi pururea şi în vecii vecilor.

Poporul rosteşte: Amin61.

Desigur, chiar dacă anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur este mai scurtă decât

anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, ea este la fel de frumoasă, cu un conţinut bogat teologic

şi bine împământenită în tradiţia liturgică a Răsăritului Creştin. Cu privire la partea

introductivă (praefatio), liturgistul Karl Christian Felmy remarca: îndeosebi în partea

introductivă Vechiul Testament e citat în Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom mult mai mai

abundent decât în Liturghia Sfântului Vasile. Prin această puternică amprentă vechi-

testamentară Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom se dovedeşte a sta în tradiţia Liturghiei

Clementine62. Dacă vom studia atent cele două formulare euhologice, respectiv Anaforaua

Sfântului Ioan Gură de Aur şi Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, vom constata sau vom

găsi anamneza celei de-a Doua Veniri a lui Hristos întru slavă. Aşadar, prin însuşi formularul

Anaforalei înţelegem sau ni se descoperă grija Bisericii dintru început pentru mântuirea

omului şi amintirea perpetuă a celei de a Doua Veniri a Domnului Hristos, ca fenomen

cosmic în urma căruia întreaga creaţie va fi transfigurată şi plină de iubirea divină, acolo unde

dispare toată clasificarea în termeni umani: nu mai este nici elin, nici iudeu, nici rob, nici

liber, nici parte femeiască, nici parte bărbătească (Col. 3,11), fiindcă toţi vor fi plini de

strălucirea slavei dumnezeieşti şi copleşiţi de iubirea divină. Prin această anamneză a Celei de

a Doua Veniri, nimic nu se arată mai limpede decât această înţelegere eshatologică a istoriei

mântuirii pe care, repet, Biserica dintru început a avut-o.

Avem şi semne care denotă vechimea Anaforalei bizantine, şi anume: un semn al unei

vechimi deosebie e atât în Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom, cât şi în cea a Sfântului

Vasile, adresarea ei lui Dumnezeu Tatăl. Concepţia trinitară schiţată deja în Anaforaua lui

Hipolit s-a explicat încă şi mai puternic în Anaforalele Sfinţilor Vasile şi Ioan Hrisostom,

după încheierea disputelor trinitare din secolul al IV-lea63.

Dar partea cea mai importantă din Dumnezeiasca Liturghie este epicleza şi

61 Liturghier, p. 149-158.62 Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, ed. a II-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, p. 124.63 Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, p. 125.

31


Împărtăşania. Cu privire la epicleză, acelaşi liturgist remarcă: încă de la început, epicleza a

fost pusă în legătură cu darurile euharistice, iar darurile euharistice deasupra cărora era

rostită euharistia au fost în permanenţă deosebite de hrana profană. Ele puteau fi luate

acasă ca merinde sfântă. Înţelegerea transformării darurilor euharistice devine acum mai

lipsită de orice echivoc şi prin aceasta mai masivă, îndeosebi prin faptul că termenul

mitobole folosit pentru transformarea darurilor euharistice încă de la Sfântul Justin

pătrunde acum în însăşi rugăciunea euharistică. Anaforaua Sfântului Vasile are aici, cum

am văzut, o formulă obiectivă sinonimă, dar mai reţinută în formă decât cea a Sfântului Ioan

Hrisostom64. La fel ca şi în cazul Anaforalei Sfântului Sfântului Vasile cel Mare, şi în această

analiză se pune întrebarea dacă Anaforaua ce poartă numele Sfântului Ioan Hrisostom, îi

aparţine cu adevărat acestui Părinte.

Dacă în ce priveşte paternitatea Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare am încercat să

dăm un răspuns, cu toate că şi acolo liturgiştii încă mai au multe de precizat, nu la fel de uşor

este în cazul Anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur. Astfel, aici sunt voci care spun că

Sfântul Ioan Hrisostom şi-ar fi redactat Anaforaua după textul Anaforalei Sfântului Iacob:

aceasta, la rândul ei, este înrudită, dar într-o măsură mult mai mică, cu Anaforaua Sfântului

Iacob, dar e greu de admis faptul că Sfântul Ioan şi-ar fi redactat textul după cel al

Anaforalei iacobite. N. Uspensky consideră că Sfântul Ioan nu a scris o Anafora nouă, ci a

redacat acea Anafora care era în uz înainte de a ajunge el preot la Antiohia65. În analiza

acestei probleme, acelaşi autor constată: în anul 543, Leonţiu de Bizanţ, în lucrarea sa

„Adversus Nestorianos et Eutychianos”, îl critică pe Teodor de Mopsuestia că acesta a

alcătuit o Anafora proprie, neglijându-le pe cea a Sfântului Vasile – care este inspirată de

Duhul Sfânt – şi pe cea a Apostolilor. Unii au crezut că acest plural e o greşeală mecanică şi

că Leonţiu, prin „Anaforaua Apostolilor” ar fi avut în vedere pe cea a Sfântului Iacob. Dacă

însă ţinem seama de dovezile de mai sus, putem să afirmăm că aici ar putea fi vorba despre

Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, care la început se numea „a Apostolilor” – după

izvorul ei primar – iar cu timpul a fost numită „a Sfântului Ioan Gură de Aur” după numele

celui ce a redactat-o66.

Ne putem întreba: de ce Leonţiu de Bizanţ nu a numit sau amintit de Anaforaua

Sfântului Ioan ? La această întrebare putem găsi câteva răspunsuri. Astfel Felmy afirmă: se

poate însă ca Leonţiu să fi vrut să-l cruţe pe respectivul părinte al Bisericii de reproşul pe

64 Ibidem.65 Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, p. 61.66 Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, p. 63.

32


care i-l face lui Teodor al Mopsuestiei67. Dealtminteri, şi în studiile sale, Felmy admite că

citarea pe care o face Leonţiu de Bizanţ s-ar fi putut referi la Anaforaua Sfântului Ioan

Hrisostom. Un alt răspuns ar fi cel formulat de Ieromonahul Petru Pruteanu în studiul său: pe

de altă parte, referinţa lui Leonţiu la Anaforaua Sfinţilor Apostoli nu o viza în mod aproape

sigur pe cea a Sfântului Iacob, care, mai ales la Constantinopol, deja ieşea din uz, şi, de fapt,

aici ea nu s-a săvârşit niciodată cu regularitate. Pe de altă parte, această referinţă nu putea

să vizeze Anaforaua din Constituţiile Apostolice (cartea a VIII-a), aşa cum au presupus unii,

şi aceasta cel puţin din cauza inexactităţilor ei dogmatice în materie de triadologie şi

hristologie – adică tocmai ceea ce apăra Sfântul Leonţiu68. Dacă ne uităm în canoane vom

vedea că nici canonul 32 Trulan (691-692) care condamnă obiceiul armenilor de a nu pune

apă în vin la Euharistie, nu pomeneşte de Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, ci numai de

cea a Sfântului Vasile. Este un lucru deosebit, care dealtminteri necesită o explicaţie:

rânduiala pe care o numim noi astăzi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cel puţin la acea

vreme, nici nu putea fi percepută ca o Liturghie aparte. Era vorba doar de o Anafora care, în

anumite zile, înlocuia Anaforaua Sfântului Vasile din cadrul singurei şi aceleiaşi Liturghii

bizantine, care era normal să se numească a Sfântului Vasile cel Mare, întrucât se săvârşea

în duminici şi sărbători, iar cea a Sfântului Ioan numai în zilele de rând69.

În demersul său ştiinţific, Ieromonahul Petru Pruteanu afirmă că acest canon (canonul

32 Trulan) nu aminteşte de folosirea apei la pregătirea Darurilor euharistice, deoarece acest

lucru este legat de un cadru mai amplu, adică de Sfânta Liturghie şi nu de Anafora70.

Dealtminteri se pare că în mod voit Părinţii Sinodului Trulan au ezitat să amintească un ritual

sau un text liturgic legat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi aceasta din două motive: a) înşişi

armenii îşi fundamentează erezia pe un text din Omiliile la Matei ale Sfântului Ioan Gură de

Aur; şi b) tocmai Sfântul Ioan, spre deosebire de Sfinţii Iacob şi Vasile, nu menţionează în

Anaforaua sa despre amestecarea vinului cu apă; deci ar fi fost o „greşeală strategică” să

aminteşti de o Anafora (că Liturghie nici nu era posibil) a Sfântului Ioan Gură de Aur71.

Cu privire la problema paternităţii Anaforalei Sfântului Ioan Hrisostom, este esenţială

mărturia Codicelui Barberini gr. 336. Acest document reproduce mai întâi drept Liturghie

principală în Bizanţul epocii Liturghia Sfântului Vasile. O Liturghie a Sfântului Ioan

Hrisostom nu găsim aici, ci doar un şir de rugăciuni, dintre care prima, transcrisă după

67 Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, p. 118.68 Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, p. 63.69 Ibidem, p. 64.70 Ibidem.71 Cf. Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, p. 64.

33


Liturghia Sfântului Vasile, într-o a doua serie de rugăciuni, poartă suprascrierea „Euche

Kathechoumenon pro tes hagias anaphoras tou Chrysostomou”. Numele Sfântului Ioan

Hrisostom stă apoi deasupra aşa-numitei „rugăciuni a Proscomidiei” de după Ieşirea Mare.

Cuvântul proskomide era însă adeseori folosit ca sinonim cu cuvântul Anafora, aşa că poate

ca suprascrierea să nu desemneze o anumită rugăciune, ci să reprezinte o suprascriere

generală pentru întreaga Anafora, care am văzut că începe cu această rugăciune. Pentru

faptul că sub această suprascriere stă întreaga Anafora, şi nu numai o rugăciune, pledează

şi faptul că în Codicele Barberini gr. 336 rugăciunile sunt numerotate, dar rugăciunea

Proscomidiei şi Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur au un număr comun72. Punând în

comparaţie Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom cu cea a Sfinţilor Apostoli, vom observa că

Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur se deosebeşte de cea a Apostolilor în ce priveşte

ecfonisele, unde apare mai originală. Acesta fiind locul unde cele două se despart, însă

ambele texte sunt la fel de lungi.

Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur este de un conţinut teologic impresionant şi

frumos. Dacă despre paternitatea Anaforalei Sfântului Vasile s-a putut conchide ca aparţinând

acestei personalităţi, nu la fel de uşor se poate afirma paternitatea ioaneică. Din analiza

Sinodului Trulan prin canonul 32, putem afla de ce informaţiile despre Anaforaua Sfântului

Ioan Gură de Aur au întârziat în istorie. Din analiza expusă privind alte argumente putem

afirma paternitatea ioaneică a acesei Anaforale, chiar dacă această Anafora a avut o istorie

mai întortocheată şi chiar sumbră pe alocuri. Dar putem afirma pe baza cercetării că la

începutul secolului al V-lea, această frumoasă Anafora exista, şi dacă exista, înseamnă că se

şi folosea în cult, ca apoi să se impună şi astfel să devină Anaforaua Liturghiei Bizantine

săvârşită în întreg Răsăritul Ortodox, iar Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, care era odată

Anaforaua principală a Liturghiei Bizantine, să devină de-a lungul timpului Anaforaua de

schimb, utilizată în anumite perioade ale anului bisericesc în frumosul şi complexul rit

liturgic bizantin.

72 Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, p. 119.

34


Partea a II-a

Structura Anaforalei bizantine în tâlcuirea

Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae

1. Cultul Noului Legământ – mediu al lucrării Sfântului Duh

35


Cultul provoacă mântuirea noastră. Nu participăm la cult din interes, din obişnuinţă

sau din lipsa de a practica alte lucruri. Participăm, suntem activi din încredinţarea că cultul

Bisericii Ortodoxe în care ne-am născut şi am fost botezaţi este arealul în care se săvârşeşte

mântuirea noastră, prin tainele Bisericii. Partea centrală a cultului o reprezintă Dumnezeiasca

Liturghie, culminând cu primirea Dumnezeieştii Euharistii. Apariţia şi prezenţa omului în

lume nu sunt întâmplătoare, ci sunt rezultatul creaţiei divine, în timp, din nimic şi din iubire.

De aceea, omul trebuie să ştie că prezenţa sa este ceva bine definit şi profund, trebuie să ştie

că viaţa sa nu este ceva frivol, ci dimpotrivă ceva grav, de o gravitate pe cât de semnificativă,

pe atât de obligatorie, că nu trăim pentru plăceri uşoare, ci pentru aspiraţii morale. Începutul

omului este legat de Cuvântul Creator al lui Dumnezeu: Întru început era Cuvântul şi

Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... toate prin El s-au făcut şi fără El

nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. 1,1-3). Liturghia, ca centru al cultului divin public al

Bisericii Ortodoxe, o vede Pr. Dr. Vasile Gavrilă ca fiind expresia cea mai înaltă a graiului

liturgic. În acest sens, acest părinte afirmă: graiul este unul din mijloacele, căile prin care

omul îşi manifestă aspiraţiile sale nobile pentru care a fost creat: vorbeşte cu Dumnezeu şi

despre Dumnezeu şi realizează opere demne de veşmântul veşniciei73. Hristos Domnul este

răspunsul la toate întrebările şi căutările omului, deoarece numai în Hristos omul cunoaşte

nemijlocit Adevărul veşnic, ajunge la deplinătatea cunoaşterii, pentru că în Hristos omul se

odihneşte în Dumnezeu şi Dumnezeu Se sălăşluieşte în om. Astfel: Hristos nu ne-a învăţat

pur şi simplu o doctrină, fapt pentru care doctrina nu are întâietate în creştinism, El ne-a

mântuit, ne-a dăruit viaţa adevărată şi veşnică, ne-a îndumnezeit prin iubirea, moartea şi

Învierea Sa, prin trimiterea Sfântului Duh. De aceea, creştinismul este înainte de toate un

fapt, o realitate esenţială a istoriei, şi anume revărsarea energiilor necreate şi transcendente

ale Duhului lui Hristos Cel înviat în lumea noastră de păcat şi destinată, din această cauză,

morţii74. În Sfânta Liturghie, prin Duhul Sfânt toate actele creatoare şi mântuitoare ale

Cuvântului lui Dumnzeu se reiau, se actualizează şi ni se comunică nouă, nu urmări, ci Însuşi

Fiul lui Dumnezeu în stare de jertfă, sub forma pâinii şi a vinului, în ceea ce numim

Dumnezeiasca Euharistie. Cu privire la prezenţa reală a Domnului Hristos în Euharistie,

Părintele Stăniloae afirmă: prezenţa reală sacramentală a Domnului în Euharistie este

deplină. Euharistia este misterul prezenţei celei mai depline şi a lucrării celei mai eficace a

lui Iisus Hristos în Biserică, şi prin ea, în lume75. Şi atunci ne punem întrebarea „cum este şi

73 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Pentru tineri. Teologie Liturgică, Edit. Fundaţia Tradiţia Românească, Bucureşti, 2009, p. 31.74 Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad. rom. Doru Mezdrin, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 52.75 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei, în O., anul XXI (1969), nr. 3, p. 343.

36


sub ce formă este prezent Domnul Hristos în Euharistie ?” La această întrebare, pe baza

mărturisirii de credinţă, acelaşi teolog răspunde: El este prezent în Euharistie cu trupul Său

luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălţat la cer şi tronând de-a dreapta

Tatălui. El este prezent cu Trupul şi cu Sângele Său, sub chipul pâinii şi vinului consacrate şi

prefăcute în acest Trup şi Sânge în timpul Sfintei Liturghii76.

Aşadar, cultul Bisericii Ortodoxe are în centrul său Sfânta Liturghie, în care se

săvârşeşte, prin lucrarea Sfântului Duh, prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele

Domnului şi se împărtăşesc credincioşii de acestea şi Însuşi Sfântul Duh, Care este sălăşluit

în Trupul euharistic al Domnului ca într-un locaş şi ca într-o biserică. Dar cultul este ceva şi

mai complex: cultul nu e numai o laudă adresată lui Dumnezeu, ce se ţine la distanţă de ei şi

e ascuns într-o înălţime neapropiată, ci un dialog real între ei şi Dumnezeu, credincioşii

adresându-i rugăciunea şi Dumnezeu, care e simţit prezent şi lucrător, răspunzând cu

mângâierile, întăririle, cu împlinirile efective ale celor cerute de ei. Ei nu cântă numai

psalmi cu cuprins general, de preamărire comună a lui Dumnezeu, ci se roagă pentru

împlinirea trebuinţelor concrete şi proprii ale lor şi ale celor împreună prezenţi în biserică,

sau şi ale celor absenţi, dar apropiaţi lor77. Dacă Sfânta Liturghie este centrul cultului

ortodox, centrul Sfintei Liturghii este obligatoriu partea numită Anaforaua liturgică. Acolo

este mediul în care se împlinesc prezentul, trecutul şi eshatonul. Acolo avem anamneza, ca

aducere aminte, epicleza ca prezenţă reală a Domnului Hristos şi dipticele ca pomenire a

întregii Biserici, ca mărturie a comuniunii ce există între mădularele aceluiaşi trup sau corp,

după imaginea oferită de Sfântul Apostol Pavel. Centrul Liturghiei fiind Dumnezeiasca

Împărtăşanie, prin care creştinul primeşte în trupul său pe Însuşi Creatorul său, pe Marele

Dumnezeu, pentru transfigurarea sa duhovnicească şi ca merinde pentru viaţa veşnică.

Dumnezeiasca Euharistie fiind în acelaşi timp ajutor, hrană dar şi scop. Este hrană

pentru că fără Domnul Hristos nu putem face nimic. În acelaşi timp este ajutor şi lumină

pentru că Însuşi Domnul Hristos cu Care ne împărtăşim deplin este lumină, este Adevărul,

Calea şi, mai presus de orice, este Viaţa. Este Viaţa lumii, care S-a dat pe Sine pentru ca omul

să fie eliberat de sub tirania morţii şi a păcatului. Ce Dumnezeu avem noi creştinii ! Dar odată

împărtăşindu-ne, noi nu ne stingem, nu ne distrugem, nu pierim, pentru că: în unirea cu

Dumnezeu, creştinul se menţine ca persoană necontopită, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu

este o Treime de Persoane în care unitatea este cu atât mai mare cu cât e mai adevărată

76 Ibidem.77 Idem, Cultul Bisericii, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioşilor, în O., anul XXXIII (1981), nr. 1, p. 6.

37


păstrarea neconfundată a Persoanelor78. După cum afirmă şi Părintele Stăniloae, în urma

împărtăşirii şi unirii cu Dumnezeu omul, creştinul îşi menţine conştiinţa despre Părintele

Ceresc ca deosebit de Fiul, şi pe Fiul ca deosebit de Tatăl, fără să-i confunde unul cu altul. De

altminteri, creştinul îşi păstrează conştiinţa că Duhul Sfânt este deosebit de Tatăl şi de Fiul,

chiar dacă prin Duhul Sfânt noi ne împărtăşim de Hristos şi de Părintele Ceresc. Încă de la

crearea lumii, Dumnezeu spune fiecărei persoane umane: „vino şi împarte cu Mine bucuria

fiinţării”, ne îndeamnă la împărtăşirea cu El încă din această lume, ca împărtăşirea deplină cu

El să se realizeze în veşnicie. Parcă Îl auzim pe Domnul Hristos spunându-ne: „vino, că îmi

eşti drag, vino, că toată dragostea Mea îţi stă deschisă în faţă, toată îţi este propusă şi dată”.

De aceea, noi creştinii trebuie să spunem următoarele: „eu exist pentru că în faţa mea stă

Dumnezeu, Cel Care m-a chemat la o comuniune cu Sine mai presus de cuvinte şi de

înţelegerea umană”. Astfel, Părintele Stăniloae zice: în Sfânta Liturghie se întâmplă ceva

deosebit între Dumnezeu şi oameni. Ea nu e o trăire pur subiectivă. Ea e Evanghelia mereu

actualizată, relaţia actualizată cu Hristos din Evanghelie, relaţie mereu experiată de

credincioşi79.

În viaţa fiecăruia dintre noi există clipe pe care le putem numi întâlniri. În drumul său

spre Damasc, Pavel se întâlneşte cu Dumnezeu. Lumina orbitoare l-a oprit pe Pavel din calea

sa spre întuneric şi ca urmare Pavel a început o viaţă nouă. În viaţa multor oameni are loc o

astfel de întâlnire, această clipă a întâlnirii fiind desigur, irepetabilă, dar urmările ei vor

continua pe tot parcursul vieţii. Dar cea mai profundă întâlnire este întâlnirea dintre om şi

Dumnezeu în Taina Euharistiei. Este o întâlnire cu Sfânta Treime, fiindcă la originea lumii

stă dragostea Sfintei Treimi. Istoria e lăsată de Sfânta Treime ca drum al creşterii oamenilor

în dragoste, spune părintele Dumitru Stăniloae80. Sfârşitul istoriei lăsate de Sfânta Treime

oamenilor nu va fi nimic altceva decât sălăşluirea în comuniunea veşnică de iubire a Sfintei

Treimi şi umplerea întregii existenţe de prezenţa Sfintei Treimi.

Astfel, Sfânta Treime este îndumnezeitoarea şi mântuitoarea omului. Părintele

Stăniloae ilustrează acest lucru atunci când zice: în structura supremei iubiri interpersonale a

Treimii e dată nu numai unica posibilitate a creării altei forme de existenţă în favoarea unor

alte persoane conştiente, libere şi iubitoare, ci şi unica posibilitate de a fi mântuite aceste

persoane, când ele, uzând rău de libertate, ies din legătura cu existenţa plenară şi-şi

78 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. a II-a, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 14.79 Ibidem, p. 15.80 Ibidem, p. 18.

38


diminuează şi-şi strâmbă în mod chinuitor existenţa81. Conştiiinţa, libertatea şi iubirea,

precum şi toate sentimentele nobile şi folositoare omului în urcuşul său spre înviere sunt date

omului de Sfânta Treime, ca structură a iubirii supreme şi a existenţei supreme în acelaşi

timp, de la care pornesc toate şi prin care toate îşi găsesc împlinirea şi desăvârşirea. Astfel,

toate actele liturgice de care omul şi în special creştinul se foloseşte, împărtăşesc pe Sfânta

Treime. Omul nu se mântuie numai cu Hristos sau numai cu Tatăl, ori numai cu Duhul, ci cu

întreagă Sfânta Treime. Împărtăşirea nostră dintr-un potir cu Hristos în Duhul Sfânt este

împărtăşire şi din iubirea Tatălui, deci putem afirma că Dumnezeiasca Euharistie este Sfânta

Treime pe care noi creştinii o primim. Ce mare taină se lucrează cu noi şi lucrează în însăşi

fiiinţa noastră ! Pentru că şi la Sfânta Liturghie noi creştinii cântăm: „nedespărţitei Sfintei

Treimi închinându-ne, ca Aceasta ne-a mântuit pe noi”, deoarece Treimea este prezentă în tot

ceea ce săvârşeşte Domnul Hristos pe pământ. Părintele Stăniloae ilustrează acest lucru

atunci când zice: căci Treimea nu e prezentă numai în învăţătura lui Iisus Hristos, ci e şi

lucrătoare în tot ce face El. El are pe Tatăl şi pe Duhul în Sine şi ca om de la conceperea Sa,

întrucât Cel ce Se naşte ca om e Ipostas nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt şi de aceea Se

poate naşte ca om din Fecioară şi Maica Lui este Născătoare de Dumnezeu. Unirea activă a

Tatălui şi a Duhului Sfânt cu El în actul conceperii o arată îngerul când spune Fecioarei:

Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea şi

Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Lc. 1,35)82.

Între Dumnzeiasca Euharistie şi iubirea creştină există o legătură fiinţială. Numai

atunci Euharistia are efect de transfigurare şi schimbare a vieţii noastre, când noi ne predăm

personal şi liber către Dumnezeu Cel în Treime proslăvit, pentru ca El să lucreze în noi planul

Său de mântuire. Numai când iubirea lucrează în noi şi noi înşine ajutaţi de harul Duhului

Sfânt ne îndreptăm spre aproapele nostru cu iubire şi săvârşim faptele noastre cu iubire

rămânem în iubirea lui Dumnezeu şi Dumnezeu lucrează deplin în noi. Numai în clipa în care

noi ne predăm total şi fără ezitare lui Dumnezeu, Sfânta Împărtăşanie produce în noi

schimbarea aşteptată, iar schimbarea este umplerea întregii noastre fiinţe de iubirea lui

Dumnezeu-Treime şi răspândirea acestei iubiri pe care noi o simţim către toţi semenii cu care

intrăm în contact şi care ne cer ajutorul, pentru că adunarea noastră euharistică este o

comuniune penetrată de iubirea lui Dumnezeu şi chemată la a primi această iubire prin

împărtăşirea nemijlocită de Dumnezeu. Dar această iubire divină nu trebuie să fie solitară, să

o ţinem pentru noi, ci trebuie dată mai departe, împărtăşită celor care nu o au, pentru ca şi ei 81 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime,creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, în O., anul XXXVII (1986), nr. 2, p. 23.82 Ibidem, p. 29.

39


să cunoască focul dragostei ce arde în inima unui creştin, care îl caută permanent pe

Dunmezeu şi doreşte o comuniune veşnică cu El, deoarece în această privinţă Evanghelia a

adus în lume îndemnul spre o viaţă de comuniune adevărată, spre o solidaritate între inşi,

din iubire. Şi pentru prima dată se întemeiază de cei ce primesc solia ei, comunitatea

adevărată, care nu mai asistă neputincioasă la greşelile membrilor ei, nici nu-i extermină...

fără să le dea puterea să nu le mai săvârşească, ci îi îndreaptă cu iubire, eliminându-i din

sânul ei doar după repetate încercări nereuşite de a-i aduce pe calea cea dreaptă83.

* * *

Anforaua liturgică bizantină cuprinde patru părţi:

- Rugăciunea euharistică

- Anamneza

- Epicleza

- Dipticele

2. Marea rugăciune euharistică

Cuprinde şi ea trei părţi: rugăciunea teologică, trisaghionul sau imnul serafimic şi

rugăciunea hristologică.

83 Pr. Prof. D. Stăniloae, Comunitate prin Iubire, în O., anul XV (1963), nr. 1, p. 55.

40


2.1. Rugăciunea teologică

Rugăciunea teologică se înfăţişează ca expresie a laudei şi a mulţumirii pe care

preotul le aduce în numele Bisericii. Mai propriu, ea este o rugăciune de laudă84. În

rugăciunea din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur citim: căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi

necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul Născut Fiul

Tău şi Duhul Tău cel Sfânt, iar în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare citim: ... că Tu eşti Cel

ce ne-ai dăruit nouă cunoaşterea adevărului Tău. Şi cine este în stare să grăiască puterile

Tale, să facă auzite toate laudele Tale, sau să spune toate minunile Tale, în toată vremea ?.

Ambele rugăciuni sunt închinate Sfintei Treimi şi în special Părintelui Ceresc. În rugăciunea

din ambele Liturghii, euloghia ocupă primul loc, dezvoltându-se, precum am văzut, sub

forma unei grăiri despre atributele Fiinţei dumnezeieşti, ale unei adevărate

Θ ε ο λ ο γ ι α , cum zice Sfântul Chiril al Ierusalimului85. În ambele rugăciuni găsim

expunerea atributelor puterii şi perfecţiunii lui Dumnezeu: Cel ce eşti fără de început,

nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat. Sunt atribute ce revin fiinţei divine şi Persoanelor

Sfintei Treimi prin excelenţă. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă în Liturghia ce-i poartă

numele: „cine e în stare să grăiască puterile Tale, să facă auzite toate laudele Tale sau să

spună toate minunile Tale, în toată vremea ?” Bineînţeles, nimeni dintre fiinţele create nu pot

mărturisi măreţia făpturii şi lucrurilor create de Dumnezeu.

Nicio limbă, oricât de iscusită ar fi, nu poate mărturisi măreţia şi slava lui Dumnezeu.

Psalmistul David, în psalmul 18,1 zice: cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor

Lui o vesteşte tăria !. Dar oare este suficientă această exclamaţie rostită de psalmist pentru a

reliefa măreţia lui Dumnezeu ? Fireşte că nu, pentru că nicio limbă, după expresia Sfântului

Vasile cel Mare, nu poate spune puterile lui Dumnezeu sau să facă auzite laudele lui

Dumnezeu ori să mărturisească toate minunile Lui. O fiinţă mărginită cum este omul nu va

putea niciodată să cuprindă prin rostire taina şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Dar toate

actele de care vorbesc cele două rugăciuni sunt realizate prin Logosul Întrupat, Fiul lui

Dumnezeu, Iisus Hristos, în care vedem pe Tatăl şi care este unicul mijlocitor între El şi om.

În acest sens, Părintele Stăniloae afirmă: Fiul trăieşte numai cu privirea spre Tatăl, nevrând

altceva decât numai să împlinească voia Lui, să servească Lui, şi vrea să fie cât mai multe

subiecte care să iubească pe Tatăl, să trăiască pentru El, cu privirea aţintită spre El,

împlinind voia Lui. Astfel, Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi.

84 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 23985 Ibidem, p. 24.

41


El împlineşte voia Tatălui la creaţiune. Dar, întrucât oamenii creaţi nu se ţin şi nu se ridică

la înălţimea de subiecte ale dragostei divine, ci cad într-o existenţă chinuită, Fiul intervine

din nou să împlinească voia Tatălui, restaurându-i în raportul de fii86.

Deci Tatăl vrea să mărească numărul subiectelor, dar aceste subiecte nu doar să fie o

mulţime imensă, pe scena lumii, ci să se bucure de fericirea comuniunii cu El. Trebuie să

înţelegem, după cum afirma şi Părintele Stăniloae, că mărirea numărului de subiecte

Dumnezeu nu o face pentru satisfacerea unei nevoi sentimentale a Sa, pentru fericirea Tatălui

sau pentru creşterea nivelului acestei fericiri, fiindcă această fericire a Tatălui este deplină şi

nu există nicio variabilă a sa, deoarece ea se desăvârşeşte prin comuniunea cu celelalte

Ipostasuri divine. Ci Dumnezeu doreşte creşterea numărului de subiecte fiindcă vrea mai

mulţi fii, doreşte mai mulţi fii cărora să le fie Tată şi care, cum am afirmat mai sus, să se

bucure de fericirea veşnică împreună cu El. Dar acest lucru s-a putut întâmpla prin venirea în

lume a Logosului divin şi înfierea în Tatăl, prin El, căci Fiul lui Dumnezeu n-a venit numai în

om, ca un cuprins al lui, ci S-a făcut ceea ce ne întâmpină direct din orice semn, subiect

omenesc de comuniune, ceea ce ne agrăieşte din om, persoană, intenţionalitate după

comuniune, având tot suportul real al omului în înfăţişarea sa concretă87. După să stăm bine,

să stăm cu frică... începe altceva. Ce anume ? Părintele Schmemann afirmă: începe canonul

euharistic, începe partea principală a Liturghiei, în timpul căreia se săvârşeşte Taina, adică

transpunerea şi prefacerea Darurilor euharistice, a pâinii şi a vinului, în Trupul şi Sângele

lui Hristos88. Prin acest îndemn al preotului începe partea cea mai importantă din cadrul

Dumnezeieştii Liturghii, adică prefacerea, după cum afirmă şi Părintele Alexander

Schmemann, a darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.

2.2. Trisaghionul sau imnul serafimic

Trisaghionul sau imnul serafimic este a doua componentă a rugăciunii euharistice.

Este imnul cu care mulţimile l-au întâmpinat pe Domnul Hristos la intrarea în Ierusalim, unde

avea să pironească pe cruce păcatele omenirii. Sfinţenia este unul dintre atributele

fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin prezenţa Sa în chip nevăzut în lume, umple

86 Prof. Dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. a II-a, Edit. Omniscop, Craiova, 1999, p. 79.87 Ibidem, p. 197.88 Alexander Schmemann, Euharistia, Taina împărăţiei, trad. de Pr. Boris Rădulescu, Edit. Bonifaciu, Bucureşti, 2003, p. 197.

42


cerul şi pământul de existenţa Sa. De trei ori zicem Sfânt pentru că trei Persoane sunt sfinte în

Sfânta Treime, şi acestea sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cel ce vine întru numele Domnului

în lume pentru mântuirea omului este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Venirea Lui în lume este binecuvântată, dar este şi El binecuvântat, fiindcă este Fiul Celui

Prea Înalt. Venirea Sa în lume din sânul Treimii are ca urmare eliberarea oamenilor din

moarte şi păcat, căci transformarea morţii din pedeapsă pentru păcat în mijloc de trecere la

viaţa în Dumnezeu a făcut-o Hristos prin faptul că, fiind Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om din

Fecioara, ca să Se aducă jertfă pentru oameni. Dacă n-ar fi fost făcut fără unirea bărbatului

cu femeia, ar fi moştenit păcatul strămoşilor şi, ca atare, ar fi suportat moartea ca urmare

necesară a păcatului moştenit, deci pentru păcatul propriu, nu pentru păcatul oamenilor, ba

chiar n-ar fi fost naşterea ca om al lui Dumnezeu89. Din Revelaţie cunoaştem că Naşterea

Domnului Hristos a avut loc ca om din Fecioara Maria şi a fost un act al lui Dumnezeu

izvorât din iubire liberă şi în acelaşi timp jertfelnică pentru omul aflat în păcat, creat după

chipul Creatorului şi menit la asemănarea cu El. Aşadar, Întruparea, Naşterea, Jertfa pe

Cruce, Învierea şi Înălţarea, toate sunt acte mântuitoare care manifestă puterea şi iubirea lui

Dumnezeu. Trisaghionul afirmă că Dumnezeu este lumina care umple universul de prezenţa

Sa. Părintele Stăniloae afirmă: dacă Dumnezeu este lumina în care nu e nicio umbră de

întuneric, această lumină nu poate fi un haos, un indefinit total, ci armonia mai presus de

orice armonie a tuturor sensurilor pozitive, a puterilor de viaţă, a simţurilor iubitoare90.

Sfântul Apostol Ioan îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind iubire şi lumină, fiind aşadar adânc de

lumină iubitoare sau iubire care odată ajunsă să fie trăită şi experiată pe propriul tău trup şi

suflet, ajunge să fie lumină, ea însăşi luminându-ţi calea şi umplându-te de iubire.

Tâlcuind imnul serafimic, Sfântul Gherman I al Constantinopolului spune: Sfânt,

Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, adică Cel de trei ori sfânt şi Unul Dumnezeu al Puterilor.

Osana întru cei de sus, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului91. Mai departe

acelaşi Sfânt Părinte spune: Sfânt este Tatăl, Sfânt şi Fericit în mod special, căci numai acea

natură a lui Dumnezeu este fericită. Sfânt este şi Fiul, ca Cuvânt al lui Dumnezeu şi

întipărire a Persoanei Sale şi imagine a Prototipului şi pecete neclintită şi natură

neschimbată; ca Fiu din El, adică din Tatăl, născut, nepătimitor, Cuvânt din Raţiune şi ca

Cel prin Care S-au făcut toate şi cele văzute şi cele nevăzute... Sfânt este şi Duhul, Carele de

89 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 87.90 Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 121. 91 Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, Edit. Arhiepiscopiei Olteniei, Craiova, 2005, p. 100.

43


la Tatăl purcede şi se odihneşte în Fiul şi sfinţeşte toate şi desăvârşitor fiind, nu este

desăvârşit de altcineva, sfinţitor, iar nu sfinţit92. Sfântul Gherman I face o comparaţie între

soare şi acţiunea Tatălui, când zice că soarele este izvor şi cauză a razei şi a strălucirii

acesteia, dar prin intermediul razei nu ne este împărtăşită nouă lumina, strălucirea sau

căldura, pentru că chiar aceată rază ea însăşi este cea care ne luminează pe noi şi sub care noi

ne simţim atât de bine, la fel cum Părintele Ceresc, Dumnezeu Tatăl, este izvorul şi cauza

Fiului şi a Sfântului Duh. Chiar şi diaconii în timpul Liturghiei când flutură cu ripidele,

reprezintă, potrivit tâlcuirii liturgice, serafimii cei cu câte şase aripi şi chipul cu ochi mulţi al

heruvimilor: astfel, cele pământeşti imită rânduiala spirituală şi supralumească a celor

cereşti şi supralumeşti. Chiar şi animalele cele în patru forme, întâmpinându-se unele pe

altele cu cântări antifonice, strigă: cel dintâi animal, după asemănarea leului, răcneşte:

Sfânt, cel de al doilea, cu înfăţişarea unui viţel, zbiară: Sfânt, cel de al treilea, cu

asemănarea de vultur, ţipă: Sfânt, cel de al patrulea, cu chip de om, strigă: Domnul Savaot93.

Aşadar, din exegeza Patriarhului Gherman vedem că întreaga creaţie îi cântă lui

Dumnezeu împreună cu puterile de sus acest imn atât de frumos şi încărcat cu atâta teologie.

Domnul Hristos acceptă să vină în lume ca subiect, făcându-Se El Însuşi în acelaşi timp jertfă

şi jertfitor, Arhiereu care pe altarul Golgotei prin moartea Sa pe Cruce pironeşte păcatul şi

redă omului eliberarea din tirania morţii şi a păcatului, dându-i în acelaşi timp calitatea de fiu

al lui Dumnezeu, de frate al Domnului Hristos.

Creştinismul se distinge de orice religie şi filosofie prin faptul că e religia dragostei.

Acest lucru l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume acum două milenii, Biserica l-a preluat

ca instituţie întemeiată de Domnul Hristos, al cărui Cap este El Însuşi. Dealtminteri, vorbind

de iubire şi propovâduind iubirea şi înfrăţirea tuturor, acest sentiment l-au experiat Apostolii

prin moartea lor mucenicească, ucenicii lor şi apoi sutele de mii de creştini care L-au

mărturisit în faţa persecutorilor prin viaţa lor. Dar mai presus de orice, dragostea a trăit-o

Domnul Hristos pentru mântuirea lumii din cauza „iubirii nebune” cu care Dumnezeu ne-a

iubit pe noi când Şi-a dat duhul pe Crucea Golgotei. Acest sentiment îl trăim şi noi, creştinii

de azi, în fiecare Sfântă Liturghie şi odată cu fiecare Dumnezeiască Împărtăşanie. Dar ce

înseamnă cu adevărat această dragoste ? La această întrebare ilustrul teolog răspunde: dar

dragostea înseamnă afirmarea eternităţii persoanei şi credinţa în ea. Şi numai aceasta

proiectează lumina sensului peste existenţă. Această lumină o trăim în cel mai înalt grad în

Liturghie, proiectându-se din Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru veci. În Sfânta Liturghie

92 Ibidem, p. 101.93 Ibidem, p. 103.

44


fiecare persoană e luminată ca taină de valoarea inepuizabilă a existenţei. Şi tocmai prin

faptul că e izvor de lumină inepuizabilă, persoana e totodată cea mai mare taină, însetată de

eternitate şi capabilă să dea altor persoane bucurii eterne, de care acelea nu se satură

niciodată94.

Într-adevăr, persoana umană este cea mai mare taină. Te naşti într-un mod miraculos

în urma unei conceperi miraculoase, îţi duci existenţa într-o lume tumultuoasă şi mori când te

aştepţi mai puţin. Fiecare făptuire a ta este marcată de succese sau insuccese, viaţa întreagă

este marcată de o puternică luptă, zbucium şi nelinişti, dar mai presus de orice este însetată de

eternitate. Încă de la facerea lumii, oamenii au fost interesaţi să definească persoana, să-i

afirme ţelurile, visele pe care le are. Dar nimeni nu poate arăta cu adevărat ce este persoana,

decât numai în raport cu Sfânta Treime. Persoana este capabilă şi este chemată la a făptui

lucruri măreţe, la a iubi într-un cuvânt, şi nu la ură, la a aduce bucurii şi nu tristeţi, la a

împrăştia fumul iubirii şi jertfelniciei şi nu spinii dezbinării, ai uitării şi ai delăsării. Numai

persoana este capabilă de a iubi şi de a fi iubită de altă persoană. Dacă există o persoană care

iubeşte cu adevărat altă persoană, cere să fie iubită de ea cu aceeaşi intensitate şi nu doar

pentru moment, ci pentru veşnicie, într-o unire tot mai adâncă, căci dacă nu e persoană, nu e

dragoste95.

2.3. Rugăciunea hristologică

Partea a treia din Rugăciunea euharistică este Rugăciunea hristologică, pe care preotul

o reosteşte în taină. În Biserica primară, pe baza documentelor ce le avem, întreaga Anafora

se citea cu voce tare, spre deosebire de azi, când se rosteşte cu voce înceată, şi atunci forma

un tot unitar, nefiind întreruptă de răspunsuri, ca în practica actuală. Rugăciunea hristologică

din Liturghia zisă a Sfântului Ioan Gură de Aur este mai scurtă, faţă de versiunea vasiliană 94 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 16.95 Ibidem, p. 17.

45


care este de mai mare întindere. În versiunea hrisostomiană citim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu

şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt.... încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca

tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Prin jertfa de pe Cruce, Fiul

lui Dumnezeu a întemeiat în chip nevăzut Biserica Sa, al cărei Cap şi este, dându-Se pe Sine

Însuşi ca hrană, sub chipul pâinii şi vinului, Bisericii Sale. De aceea, Părintele Profesor Boris

Bobrinskoy afirmă: putem spune că atunci când Biserica săvârşeşte Euharistia, ea îşi

descoperă şi îşi realizează adevărata identitate. Astfel, experienţa prezenţei lui Hristos în

synaxa duminicală, pe care o avea Biserica apostolică, este inseparabilă de celebrarea

euharistică96. Aşadar, Biserica apare ca Trup căruia Hristos îi este Cap şi Conducător, spre

ţintă, care este unirea deplină cu Dumnezeu-Treimea în Împărăţia Sa a tuturor membrilor

Bisericii. Dealtminteri, ea apare şi ca un complex de membre grefate Trupului, Trup care este

tot Domnul Hristos, şi astfel putându-se realiza în El unitatea Bisericii.

Nu în cele din urmă, Biserica apare după tabloul nupţial oferit de Scriptură ca Mireasa

neprihănită şi preaslăvită în întâlnirea faţă către faţă cu Mirele său, Domnul Hristos, care o ia

în braţe şi o conduce la locul odihnei. Pentru Biserică, prezenţa reală a lui Hristos în

Euharistie este fundamentală, deoarece noi mărturisim că prezenţa euharistică a lui Hristos

în împărtăşirea din Pâine şi din Sfântul Potir este o prezenţă de plenitudine în slujba

comunităţii eclesiale97. Mai departe în rugăciunea versiunii hrisostomiene citim că Domnul în

acea noapte în care a fost vândut a săvârşit, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând,

prima Euharistie, pe care a dat-o Apostolilor ca merinde pentru zilele în care El va fi judecat,

batjocorit, întins pe lemn, mort şi aşezat în mormânt cu trupul ca un Dumnezeu ce este, după

cum frumos afirmă rugăciunea liturgică rostită de preot în faţa sfintei Mese după Vohodul

Mare, când aşează Sfintele pe Sfânta Masă.

Care este temeiul pentru care noi săvârşim această Sfântă Taină şi credem în efectele

ei ? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Nicolae Cabasile, atunci când spune: este că Însuşi Domnul

a spus: Acesta este Trupul Meu... Aceste este Sângele Meu... (Mt. 27,1-24). Apoi El Însuşi a

poruncit Sfinţilor Apostoli, iar prin ei, Bisericii întregi, să săvârşesască această Taină,

zicând: Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea. Şi nu le-ar fi poruncit acest lucru dacă nu

le-ar fi dat şi puterea de a-l face98. Din citirea Sfintei Scripturi, a mărturiei Sfinţilor Apostoli

şi a Sfinţilor Părinţi, a tradiţiei canonice a Bisericii, precum şi a documentelor păstrate din

epoca apostolică şi postapostolică, Biserica încă de la începuturi a săvârşit Sfânta Euharistie.

96 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 43.97 Ibidem, p. 44.98 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 64.

46


În cartea Faptele Apostolilor citim că toţi creştinii stăruiau în frângerea pâinii, în ascultarea

cuvântului, adică în ascultarea, spunem noi astăzi, a predicii sau a omiliei pe care Sfinţii

Apostoli şi apoi preoţii şi episcopii cetăţilor rânduiţi de aceştia o săvârşeau, şi mai stăruiau în

rugăciuni. Acea „frângere a pâinii”, acel gest sumar de la începutul creştinismului nu era

altceva decât săvârşirea Euharistiei. Pentru creştinii din acele timpuri săvârşirea Liturghiei

cuprindea acest rit, dar ei, spre deosebire de noi, îl trăiau cu o intensitate duhovnicească

maximă.

Nicolae Cabasila mai sus afirma că Domnul Hristos a dat şi puterea ca Apostolii şi

urmaşii lor să săvârşească această Taină. La fel ca el şi noi ne putem întreba, ce este această

putere ? Această putere e Sfântul Duh, puterea care a înarmat de sus pe Apostoli, precum le

făgăduise Domnul ... Prefacerea Darurilor este lucrarea acelei pogorâri a Duhului Sfânt.

Căci Mângâietorul nu S-a pogorât o dată, pentru ca după aceea să ne părăsească, ci este şi

va fi cu noi până la sfârşit, deoarece Mântuitorul L-a trimis ca să rămână cu noi în veci99.

Vorbind despre acţiunea Duhului Sfânt şi a Fiului în cadrul rugăciunii euharistice, acelaşi

autor afirmă: Mângâietorul stă însă de faţă în chip nevăzut, pentru că El nu S-a întrupat, pe

când Mântuitorul Se vede şi poate fi pipăit, în înfricoşătoarele şi Sfintele Taine, ca Unul

Care a luat firea noastră şi o poartă în veci100. Aceasta înseamnă aşadar că Domnul Hristos

este Arhiereul, Preotul prin excelenţă al jertfei noastre. El prin Duhul Sfânt săvârşeşte Tainele

prin intermediul preoţilor, care sunt instrumentele văzute ale preoţiei Sale nevăzute în

Biserică. Astfel, toate „actele sacramentale se săvârşesc de către Biserică şi în Biserică, ea

fiind adunarea poporului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Tainele sunt date şi actele

sacramentale se săvârşesc în adunarea bisericească prin rugăciunea poporului lui

Dumnezeu, care îi înclude atât pe laici cât şi ierarhia. Fiecare laic celebrează Liturghia, dar

neapărat împreună cu întregul popor al lui Dumnezeu şi laolaltă cu întâistătătorii lor101.

Euharistia ca Taină a Bisericii, ce se săvârşeşte în Biserică, este Taina iubirii, care arată la

modul plenar iubirea lui Dumnezeu fără margini pentru natura întreagă în general şi pentru

om în special. „Dumnezeu-Omul Hrisos Cel Mort şi Înviat”, după expresia Părintelui Iustin

Popovici, ni Se dăruieşte, învăţându-ne iubirea, şi ne cheamă la participarea la jertfa Sa prin

Dumnezeiasca Euharistie. Aşteaptă şi se bucură când vede pe poporul Său, pe care El Însuşi

cu scump Sângele Său l-a restaurat, celebrând împreună în dragoste frăţească în Biserica Sa,

căci El, Domnul Hristos ni Se dăruieşte nu în mod simplu, ci cu sângele Lui cel vărsat pe

99 Ibidem, p. 64.100 Ibidem, p. 65.101 Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt, vol. I, trad de Elena Dorevici, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 75.

47


Golgota pentru noi, cu sângele care păstrează în el dispoziţia în care S-a predat pe cruce

Tatălui pentru noi. Căci dăruindu-Se atunci pentru noi, a făcut ca să ne dăruim şi noi

împreună cu El Tatălui, dar noi încă nu ne-am deschis ca să-L primim102, după cum frumos

afirmă Părintele Stăniloae în meditaţia sa. Cu fiecare Dumnezeiască Liturghie, Domnul

Hristos Se Întrupează pentru noi, pătimeşte, moare şi înviază, înălţându-se la cer de-a dreapta

Tatălui, pentru mântuirea noastră. Dar noi încă ezităm, noi încă nu ieşim în întâmpinarea

Mirelui, cerându-i să intre sub acoperişul sufletului nostru, ba mai mul,t noi îl tot îndepărtăm

prin faptele ruşinoase pe care le facem.

Când stă la uşa inimilor noastre şi bate, ca să-i deschidem, noi râdem de El ca de un

smintit şi din nou Domnul Hristos Se reîntoarce şi aşteaptă să-i deschidem, ca Dumnezeu să

poată intra în sufletele noastre şi astfel să-Şi facă biserică sau locaş veşnic de sălăşluire a Sa

în inimile noastre. Părintele Dumitru Stăniloae a înţeles acest lucru şi afirmă: astfel, persoana

umană are datoria de a face şi din casa sa un locaş al lui Dumnezeu, prin care să înainteze

spre unirea cu Hrisos, într-o slujire sau într-o liturghie care să-l aducă cât mai aproape de

El103. Creştinul, văzând iubirea lui Dumnezeu pentru om, trebuie să-şi deschidă sufletul şi

inima şi să-L primească pe Hristos Domnul în sine, pentru ca astfel casa şi întreaga lui viaţă

să fie transfigurată de prezenţa Mântuitorului Hristos.

Odată cu Întruparea Domnului Hristos, lumea nu mai e aceeaşi. Noi într-adevăr nu

cunoaştem lumea de până la Hristos. Iar când ne gândim că lumea noastră este înfricoşătoare,

că oamenii petrec în singurătate şi că întreaga omenire e singuratică în acest univers imens,

trebuie să ne amintim că oamenii au trăit milenii întregi într-o lume în care încă nu păşise

Domnul prin Întruparea Sa. Au fost aşadar în istoria omenirii timpuri în care eram într-atât de

orfani, încât nici nu ne putem imagina. Dar azi trăim într-o lume de după Întrupare, într-o

lume în care sângele Domnului Hristos brăzdează, udă şi vivifică pământul. Trăim aşadar

într-o lume înrudită cu Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său. Dumnezeu aşadar a devenit

Unul dintre noi, iar noi în Hristos şi Duhul Sfânt am devenit copii ai lui Dumnezeu, toţi

suntem fiii şi fiice ai lui Dumnezeu. Dumnezeu, în urma Întrupării Fiului Său, ne-a devenit

tată în mod direct şi deplin al cuvântului, întrucât prin asumarea firii umane în Ipostasul Său

cel veşnic, noi oamenii am devenit fraţi şi surori ai Domnului Hristos. Într-un cuvânt suntem

ai lui Dumnezeu. Aşadar, ceea ce se petrece între om şi Dumnezeu în urma Întrupării este de

nedescris. Părintele Stăniloae surprinde acest lucru atunci când zice: relaţia de eu-Tu între

mine şi Dumnezeu, care poate fi totodată sau poate deveni imediat şi relaţie de Eu-tu între

102 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 41.103 Ibidem, p. 43.

48


Dumnezeu şi mine, legătura dintre mine şi Dumnezeu este atât de intimă, că ea se poate numi

şi o „perihoreză” între mine şi El, o înterioritate reciprocă, un du-te vino între Dumnezeu şi

mine, fiecare fiind în acelaşi timp dătător şi primitor de iubire, desigur, Dumnezeu fiind

primul izvor al acestui schimb reciproc104.

Relaţia dintre om şi Dumnezeu este atât de strânsă încât dacă omul ar conştientiza

acest fapt, toţi ne-am întoarce spre Dumnezeu şi nu L-am mai alunga din inimile noastre. Dar

această unire se realizează în Biserică şi printr-o legătură directă cu o persoană şi această

Persoană este Însuşi Domnul Hristos în Euharistie, căci prezenţa cu Trupul şi cu Sângele Său

sub chipul pâinii şi vinului e o prezenţă în care Hristos e de fapt modul cel mai accentuat ca

Persoană, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, pentru că ne dă nu numai o lucrare prin

trupul Său, ci însuşi Trupul Său jertfit şi înviat, pentru că aşa e cerut acum105. Împărtăşirea

noastră cu Hristos Cel mort şi Înviat nu este aşadar o împărtăşire cu o nălucă, ci împărtăşirea

cu o Persoană într-o permanentă stare de jertfă pentru noi înaintea Părintelui Ceresc, prin care

noi intrăm la Tatăl şi dobândim mântuirea. Oferirea Domnului Hristos întreg şi plenar prin

pâine şi vin transformate prin acţiunea Duhului Sfânt arată actul suprem al iubirii divine faţă

de om.

Rugăciunea hristologică cuprinde un pronunţat caracter mulţumitor pentru toate

binefacerile pe care Domnul Hristos le-a arătat faţă de noi, în ambele versiuni ale rugăciunii.

Noi creştinii, şi în esenţă sacerdotul, face acest lucru nu fiindcă aşa este rânduiala, ci pentru

că, în esenţă, Însuşi Domnul la Cina cea de Taină S-ar rugat, a frânt şi a mulţumit Părintelui

Ceresc pentru toate. Din această rugăciune rostită de preot înaintea prestolului observăm un

fapt simplu, şi anume că noi nu săvârşim nimic străin de ce a lăsat Domnul Hristos, ba mai

mult, cu gura noastră păcătoasă, în rugăciunile particulare, cântecele de stea, colindele şi

cântările bisericeşti, sau în rugăciunile cultului divin-public folosim expresii şi rostiri pe care

Domnul Hristos Însuşi le-a folosit şi pe care le aflăm în Sfânta Scriptură. Şi Sfântul Nicolae

Cabasila, referindu-se la această rugăciune de mulţumire tâlcuieşte astfel: preotul aduce

mulţumire lui Dumnezeu, slăvindu-L, lăudându-L cu îngerii, mărturisind darurile tuturor

bunătăţilor pe care ni le-a dat nouă de la începutul veacului, amintind în cele din urmă

despre însăşi negrăita şi cea mai presus de cuvânt iconomie a Mântuitorului Hristos106.

Sfânta Liturghie este un urcuş de la Proscomidie până la Împărtăşanie, este un itinerariu pe

care îl facem împreună cu Hristos de fiecare dată când participăm şi celebrăm împreună în

dragoste frăţească Taina lui Dumnezeu, a Logosului lui Dumnezeu. Prin rugăciunea 104 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 154.105 Ibidem, p. 175.106 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 63.

49


hristologică noi pătrundem mai adânc în taina ce s-a lucrat cu noi odată cu venirea Fiului lui

Dumnzeu în lume, tot înaintând până la unirea deplină, desăvârşită cu Dumnezeu în Împărăţia

Sa.

3. Anamneza

A doua parte aşadar a Anaforalei este anamneza, adică aducerea aminte de toate actele

mântuitoare pe care Domnul Hristos le-a săvârşit odată cu venirea Sa în lume, pentru noi

oamenii şi pentru a noastră mântuire, fiindcă întruparea Cuvântului, adică coborârea Sa în

mijlocul făpturii zidite de El şi asumarea integrală a condiţiei umane constituie momentul

central al istoriei107. Întruparea Fiului lui Dumnezeu va avea ca scop acest proces de stăvilire

107 Natalia Manoilescu-Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 7.

50


a acţiunii de risipire şi distrugere în neant a creaţiei. Domnul Hristos va aduna în Sine prin

Întrupare toate formele de existenţă, făcând astfel posibilă această transfigurare a întregii

creaţii. Toată epoca Vechiului Testament, epoca omenirii aşadar anterioară Întrupării Fiului

lui Dumnezeu este marcată de sentimentul tragic al distanţei existente între om şi Dumnezeu.

Dealtminteri, era marcată şi de o dorinţă, de o aspiraţie puternică de a anula această prăpastie

ce despărţea făptura umană de Ziditorul său. Prin păcatul săvârşit de Adam şi Eva în rai prin

călcarea poruncii date de Dumnezeu, se produce o ruptură între om şi Dumnezeu şi această

ruptură nu putea fi refăcută de nimeni de pe pământ, decât de Acela prin care toate s-au făcut,

de Cel care este cauza primă prin care toate au fost aduse de la nefiinţă la fiinţare, adică de

Domnul Hristos. În această stare de iubire jertfelnică a Fiului găsim două perioade: în prima

perioadă, Dumnezeu coboară în lume spre a o sfinţi, în a doua El Se înalţă la cer, de unde,

până la sfârşitul veacurilor, nu va înceta să-i atragă spre Sine pe toţi cei ce vieţuiesc în

trup108. În urma tâlcuirii făcută la Anamneză de către Părintele Stăniloae tragem câteva

concluzii:

3.1. Intrarea în Împărăţia Preasfintei Treimi prin împărtăşirea continuă cu

Hristos în stare de jertfă

Concepţia de împărtăşire continuă cu Sfintele Taine, ce apare şi în tâlcuirea Părintelui

Stăniloae, este proprie Tradiţiei şi concepţiei ortodoxe cu privire la mântuirea personală sau

subiectivă. Nu are rost doar o împărtăşire sporadică cu Hristos şi nu se vor cunoaşte nici

roadele unei împărtăşiri singulare izolate în timp sub forma primirii Euharistiei o singură dată

în viaţă, sau a primirii dezlegării de păcate o singură dată, prin această crezând că eşti

eliberat. Tot ce Hristos Domnul a adus în lume şi El Însuşi a lucrat, a făcut pentru mântuirea

noastră, şi noi creştinii ne împărtăşim de roadele acestei lucrări. Iar rodul prin excelenţă a

lucrării soteriologice săvârşite de Hristos Domnul pe pământ este înfierea nostră prin jertfa

Lui, ca fii şi fiice a lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae cu privire la această înfiere afirmă:

prin aceasta Fiul cel Întrupat ne comunică prin starea Sa de jertfă iubirea Sa faţă de Tatăl,

ca să ne-o învăţăm şi noi. Dar la împărtăşire se ajunge prin aducerea darurilor noastre lui

Dumnezeu pentru a fi prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, aflate pe jertfelnicul ceresc,

pentru a se împărtăşi şi credincioşii de ele109.

108 Ibidem, p. 11.109 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 416.

51


Altfel spus, împărtăşirea de Hristos sub forma pâinii şi a vinului are două direcţii:

prima direcţie ar fi că prin primirea Dumnezeieştii Euharistii creştinii se fac părtaşi la jertfa

Domnului Hristos; a doua direcţie este că această împărtăşire cu Hristos jertfit pentru viaţa şi

mântuirea lumii le va induce şi creştinilor acea stare de jertfire a lor odată cu Hristos. Aşadar,

prin Dumnezeieasca Euharistie primită îl avem pe Hristos jertfit în noi pe de o parte, iar pe de

alta suntem noi înşine împreună cu El jertfitori. De aceea este Dumnezeiasca Euharistie foc

ce arde pe cei necredincioşi, după cum citim în canonul de împărtăşanie. Mulţi dispreţuiesc

azi adunarea euharistică sau nu dau nicio importanţă Euharistiei, fără să ştie că a dispreţui

adunarea euharistică înseamnă a dispreţui însăşi Biserica lui Dumnezeu, după cum spune

Ioannis Zizioulas110. Euharistia se săvârşeşte în Biserică şi adunarea poporului lui Dumnezeu

prin răspunsul pe care-l aduce face să coboare Duhul Sfânt care sfinţeşte darurile de pâine şi

vin pe care creştinii le-au adus şi le-au pus în faţa prestolului. De la începutul Sfintei

Liturghii creştinii se roagă cu Doamne miluieşte ca răspuns la cererile rostite de preot, prin

aceasta ei arătând deopotrivă atât mila lui Dumnezeu peste ei şi familiile lor, cât şi peste

ceilalţi. Dar această invocare reprezintă şi dovada iubirii, milei şi compasiunii creştinilor între

ei şi faţă de aproapele lor.

Numai cel care are milă faţă de aproapele său şi inima lui este străpunsă de iubirea lui

Dumnzeu se poate ruga ca peste duşman, vecin şi peste toată creaţia Dumnezeu să-Şi pogoare

mila. În acest sens, pe parcursul întregii Sfinte Liturghii, creştinii cer ca mila lui Dumnezeu

să se pogoare peste ei şi peste alţii, dar mai presus de orice, ei arată prin aceasta dragostea şi

mila faţă de alţii. Şi acest gest de rugăciune pentru alţii îl fac creştinii care sunt cuprinşi de

focul dragostei lui Dumnezeu, pregătindu-se astfel să intre în Împărăţia iubirii veşnice a

Sfintei Treimi. Dar există un moment în care creştinii oferă cu intensitate maximă această

mila a lor lui Dumnezeu. Acest moment este clipa când se află în faţa Dumnezeieştii

Euharistii, iar Părintele Dumitru Stăniloae a cuprins acest tablou atunci când spune: această

milă a lor faţă de alţii o oferă credincioşii lui Dumnezeu cu şi mai multă putere în preajma

prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului spre împărtăşirea lor, ca supremă

dovadă şi urmare a milei lui Dumnezeu faţă de ei111.

Pentru noi creştinii este esenţial că ne putem jertfi în iubire faţă de aproapele nostru

sau putem să-L lăudăm pe Dumnezeu în acest fel numai din puterea ce izvorăşte din jertfa

Domnului Hristos. Hristos Domnul jertfit imprimă caracterul de jertfă tuturor făpturilor şi în

special omului, dându-i în acelaşi timp şi puterea de a se jertfi. Prin jertfă, Fiul lui Dumnezeu 110 Ioannis Zizioulas, Mitropoilit al Pergamului, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. de Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati şi Geanina Chiriac, Edit. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 51. 111 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 419.

52


îşi revarsă dragostea peste creştini, deoarece ştim că Tatăl ca principiu necreat şi nepurces

este izvorul suprem al dragostei. Şi această dragoste se revarsă peste noi prin jertfa Fiului lui

Dumnezeu venit în lume şi făcut om pentru izbăvirea noastră, căci dragostea Tatălui se

revarsă peste noi prin harul lui Hristos, ca să ne facă şi pe noi una în dragoste. În Hristos ne

uneşte Duhul Sfânt112. Odată cu căderea în păcat a omului prin neascultare, harul lui

Dumnezeu nu mai este cu omul. În noi, Dumnezeu umplea totul, prezenţa Sa era o prezenţă

de lumină şi lumina aceasta dădea viaţă tuturor vietăţilor şi naturii întregi. Când protopărinţii

noştri au păcătuit ieşind din ascultarrea lui Dumnezeu, un întuneric prin pierderea harului s-a

abătut asupra întregii creaţii şi în special asupra omului.

Odată cu venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, legătura dintre om şi Dumnzeu este

restabilită, fiindcă numai prin ceea ce Fiul a făcut a fost cu putinţă din nou împărtăşirea

harului şi prin intermediul acestui har ce se răspândeşte peste noi din Trupul Domnului,

dragostea lui Dumnezeu-Tatăl se revarsă în lume. Prin această revărsare a dragostei lui

Dumnezeu în lume, prin Întruparea şi Învierea Logosului divin se arată că lumea întreagă şi

omul în special sunt chemaţi la un alt destin: prin învierea lui Hristos s-a arătat anticipat că

lumea aceasta şi istoria ei nu e închisă în ea însăşi, ci e o pregătire pentru viaţa de veci,

copleşită duhovniceşte. S-a arătat că stăpânirea liberă a materiei nu se arată numai în nişte

fapte minunate, excepţionale113.

Împărtăşirea repetată de Hristos se face în primul rând prin cooperarea noastră

personală cu harul divin izvorât din Trupul Lui, şi această împărtăşire de har nu se poate face

decât numai în Biserică, prin Tainele ei şi în special prin Euharistie. Sfântul Ciprian vorbea

de faptul că acolo unde se săvârşeşte Euharistia este şi Biserica, iar tradiţia canonică confirmă

acest fapt. Credinţa şi faptele noastre se vădesc prin apropierea noastră de Hristos şi

împărtăşirea continuă cu El sub diferite forme. Doar atunci când vom adopta poziţia

fecioarelor înţelepte, care-l aşteptau pe Mire în miez de noapte, ne vom putea şi noi bucura

deplin de roadele mântuirii obiective aduse de Hristos. Abia atunci când în bucurie şi iubire

deplină transfiguratoare prin acţiunea Tatălui, Domnul Hristos va lua chip în noi (Gal. 4,19),

după cum afirmă Apostolul.

3.2. Cele două părţi ale anamnezei

112 Ibidem, p. 424.113 Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, p. 106.

53


Înainte de epicleză, prin care preotul cere ca Duhul Sfânt să se pogoare peste darurile

de pâine şi vin, transformându-le în Trupul şi Sângele lui Hristos, preotul în rugăcine

aminteşte de cele săvârşite pentru noi pe pământ de Dumnezeu. În tâlcuirea sa Părintele

Stăniloae afirmă că, în termen strict, Anafora înseamnă doar partea Liturghiei care începe cu

exclamaţia preotului: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate şi se

sfârşeşte cu cuvintele: Iarăşi aducem Ţie această slujbă cuvântătoare. În prima parte a

Anaforalei preotul arată în forma de laudă (a cânta) că, deşi Dumnezeu e mai presus decât

tot gândul şi cuvântul nostru, El a făcut din iubirea faţă de noi pogorământul prin care ne-a

adus din nefiinţă la fiinţă şi căzând noi, iarăşi ne-a ridicat şi nu S-a mai îndepărtat de noi, ci

ne-a suit prin Fiul Său Cel Unul-Născut şi prin Duhul Sfânt la cer şi ne-a dăruit Împărăţia

viitoare114. Aşadar, prima parte a Anaforalei o încheie preotul precizând cu voce tare:

cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind. În tâlcuirea Părintelui

Stăniloae, acum urmează a doua parte a Anaforlei, care se încheie cu cuvintele: Luaţi,

mâncaţi, acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta toţi, aceasta este Sângele Meu... Sunt

cuvintele, zice Părintele Stăniloae, cu care Hristos a oferit pâinea şi vinul, prefăcute în

Trupul şi Sângele Său, ucenicilor. Prin ele este asigurat atât preotul, cât şi comunitatea

liturgică, că la Cina ce a de Taină a avut loc de fapt o prefacere, şi deci puterea lui Hristos

va realiza şi acum această prefacere115. Creştiniii sunt conştienţi că Domnul Hristos va

preface din nou, prin Duhul Sfânt, Darurile de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Său, ca la

Cina cea de Taină şi ei se vor putea împărtăşi deplin cu El aşa cum au făcut Apostolii atunci,

de aceea ei pecetluiesc acest lucru cu Aminul comun pe care toţi într-un glas şi cuget îl

rostesc.

În faţa acestor clipe înălţătoare de duhovnicie şi care culminează cu epicleza şi

împărtăşirea cu Dumnezeiasca Euharistie, omul se simte nu ca un simplu obiect sau lucru ce-l

muţi dintr-un loc în altul, ci ca subiect care-l primeşte în trupul să sângele său pe Subiectul

suprem, adică pe Domnul Hristos: mă simt cuprins de înţelegerea Lui, dar nu ca obiect, ci ca

subiect de către un subiect suprem. Mă simt cuprins de un Subiect înzestrat cu voinţă şi

conştiinţă, însă ca unul ce sunt menţinut de asemenea ca subiect înzestrat cu voinţă şi cu

conştiinţă. Am conştiinţa Lui în faptul cuprinderii mele de către El116. Mărturisind în acelaşi

câmp de subiect-Subiect, Părintele Stăniloae continuă: mă simt cuprins de un Subiect care nu

numai că a binevoit să mă cugete, ci şi să mă aducă din nefiinţă la fiinţă şi voieşte să mă ţină

în comuniune intimă cu El, dăruindu-mi sau comunicându-mi tot ce are El. Deci mă simt 114 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 428.115Ibidem, p. 450.116 Prof. Dr. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 431.

54


cuprins de un Subiect plin de iubire faţă de mine sau faţă de noi toţi117. Marea taină ce s-a

lucrat cu noi oamenii nu este atât faptul că Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, că a

creat lumea pentru noi oamenii şi apoi ne-a plăsmuit cu mâna Sa pe noi, ci marea taină ce se

lucrează cu noi oamenii este că Dumnezeu, prin venirea Sa în lume, doreşte să ne ţină pe noi

în comuniune intimă de iubire cu El şi să ne dăruiască tot ce are El mai bun. Este important să

conştientizăm că nu putem exista prin noi înşine, ci numai de la El ne vine nouă existenţa şi

numai prin El putem dăinui.

Dealtminteri, numai prin starea Sa de jertfă continuă, prin ipostaza de Miel junghiat

adus pentru noi în faţa Tatălui, eu ca om pot să-mi lucrez mântuirea. Părintele Boris

Bobrinskoy afirmă: în esenţa sa, jertfa este legată nu de păcat şi de rău, ci de iubire, jertfa

este autodescoperirea şi autorealizarea iubirii. Nu există iubire fără jertfă, căci iubirea e

jertfa de a te dărui altuia, de a-ţi pune viaţa pentru altul, de a împlini ascultarea altuia.

Dacă în lumea aceasta jertfa e legată cu adevărat şi inevitabil de suferinţă, aceasta nu

pentru esenţa jertfei, ci pentru esenţa lumii acesteia, care întru cel rău zace, care a căzut din

iubire, din esenţa ei118. Aşadar lumea, în urma greşelii protopărinţilor noştri, a căzut din

starea de iubire şi de har în care se afla odată cu crearea ei de către Dumnezeu. Dealtminteri,

a căzut şi din esenţa ei, din Adevăr, care este Dumnezeu, şi numai Domnul Hristos prin jertfa

Sa a mai putut salva această cădere. De aceea: Euharistia Îl revelează pe Hristos-Adevărul ca

„vizită” şi „chivot” (In. 1,14) al lui Dumnezeu în istorie şi creaţie, pentru ca Dumnezeu să

poată fi „contemplat” în slava Adevărului Său şi „participat” în comuniunea Sa de viaţă. De

aceea, Biserica n-are altă realitate sau experienţă a Adevărului în calitatea lui de comuniune

atât de perfectă ca Euharistia119.

Din citatul dat din Mitropolitul Zizioulas, Domnul Hristos este şi călăuza noastră din

această lume spre Împărăţia plină de iubirea Tatălui, dar şi calea, mijlocul prin intermediul

căruia noi putem trece. Dealtminteri, dacă citim cu atenţie Scriptura, vom sesiza faptul că

Domnul Hristos Se revelează ca Adevăr nu într-o comunitate, în mijlocul a ceva, ci ca o

comunitate, ca ceva împlinit sau de care celelalte componente depind.

Acesta-i mesajul corect pe care Apostolul Pavel ni-l transmite atunci când aseamănă

Biserica cu Trupul lui Hristos, definind-o ca Trup mistic al Domnului Hristos, unde El este

trupul, bustul care menţine în viaţă toate celelalte elemente.

Imaginea aceasta ne-o transmite Euharistia şi o trăim şi experiem noi înşine atunci

când ne cuminecăm. Domnul Hristos este Trupul care, odată primit de noi în trupurile noastre 117 Ibidem.118 Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, p. 259.119 Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, trad. de Pr. Dr. Aurel Nae, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 118.

55


ne vivifică, ne leagă cu El printr-o legătură ontologică, imprimându-ne tot ce are El, adică

iubirea lui Dumnezeu, harul divin şi starea de jertfă. Aceasta este cu putinţă de fiecare dată ca

anamneză şi atunci când noi cu cuget curat ne împărtăşim cu El: toată anamneza faptelor lui

Dumnezeu pentru noi e unită cu mulţumirea, dar mai ales anamneza jertfei lui Hristos. Dar

şi mulţumirea ce I-o aducem prin jertfirea trupului Său pentru noi şi a trupurilor noastre ce

se vor uni cu trupul Lui jertfit, face cu putinţă Taina Euharistiei, taina unirii noastre cu Tatăl

prin jertfa trupului Fiului Său unit cu trupurile noastre, ridicate prin aceasta şi ele la starea

de jertfă120. Din ceea ce teologia învaţă noi ştim că Dumnezeu este apofatic, adică negrăit,

totuşi Dumnezeu intră în legătură cu noi oamenii prin Fiul Său, care Se Întrupează din

Fecioara Maria şi în acelaşi timp se jertfeşte, iar prin Duhul Său, Dumnezeu Tatăl ni se face

simţit, ne luminează lăuntric şi ne sfinţeşte întărindu-ne spre cele bune: adâncul nostru e

descuiat şi luminat din nou de adâncul dumnezeiesc ce pătrunde în el, prelungind totodată la

infinit taina lui121.

Preotul zice cu voce tare: Cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi

grăind. După ce preotul ia steluţa de pe disc şi face cu ea semnul crucii peste daruri, o sărută

şi o pune pe Sfântul Antimis, în partea de sus. După acest moment zice Părintele Stăniloae: în

pâine e prefigurat acum şi mai deplin Fiul lui Dumnezeu, Cel Întrupat şi Jertfit, deci Cel

vrednic de toată lauda... El ne vine aproape, în mod nemijlocit. Se înlătură distanţa dintre

Agneţul de pe altarul văzut şi Mielul de pe altarul ceresc122.

Încet, încet, înaintăm spre marea taină a pogorârii Duhului Sfânt peste Cinstitele

Daruri şi prefacerea acestora în Trupul şi Sângele euharistic al Domnului Hristos. La această

taină, la care şi îngerii lui Dumnezeu sunt prezenţi, se minunează şi ei de ceea ce le este dat

să vadă şi laudă pentru aceasta pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul pentru iubirea

jertfelnică ce a arătat-o faţă de noi prin venirea în lume şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care

sfinţeşte şi transfigurează prin lucrarea Sa toată viaţa noastră. Despre Întruparea lui Hristos

Sfântul Ioan Damaschin zice: aşadar S-a Întrupat Fiul şi Cuvântul lui Dumenzeu pentru ca

prin El şi întru El să ne înnoiască în noi „după chipul şi asemănarea Sa”, să ne înveţe pe noi

petrecerea cea virtuoasă, făcând-o uşoară şi apropiată şi nouă prin El, iar prin împărtăşirea

vieţii Lui să elibereze din stricăciune firea omenească cea stricată, făcându-Se pentru noi

început al învierii noastre, şi din tirania diavolului să ne izbăvească, chemându-ne pe noi la

cunoaşterea lui Dumnezeu123. Dumnezeu, după cuvântul scripturistic, în ziua cea de pe urmă

ne-a grăit prin Fiul, dar noi nu răspundem de multe ori acestei grăiri atât de minunate. De ce 120 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 433.121 Ibidem, p. 435.122 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 435-436.

56


oare ? Un singur lucru mai rămâne şi este destul de straniu şi straşnic în acelaşi timp, şi

anume faptul că omul nu a învăţat să se întâlnească până la capăt cu Dumnezeu, cu aproapele

şi cu sine însuşi. El tot evită, se fâstâceşte, într-un cuvânt omul nu ştie să se întâlnească. De

ce ? Pentru că ne este frică de întâlnire, pentru că a te întâlni înseamnă cel puţin în raport cu

Dumnezeu, o întâlnire pentru totdeauna. În lumea noastră, întâlnirea deplină cu Dumnezeu se

realizează în Euharistie, dar ne este frică de această etapă a întâlnirii prin împărtăşire cu

Mirele Hristos.

Părintele Stăniloae tâlcuieşte mai departe şi afirmă următoarele: credincioşii nu mai

zic însă „de mărirea Lui”, ci „de mărirea Ta”, pentru că Hristos Dumnezeu a intrat în

dialog nemijlocit cu oamenii, asumând natura lor. Fiul lui Dumnezeu, Cel venit aproape de

ei prin întrupare, e plin totuşi de aceeaşi mărire dumnezeiască124. Probabil că ne este frică de

clipa întâlnirii fiindcă ea presupune obligaţii şi responsabilităţi din partea noastră. Despre

această întâlnire Antonie Bloom scrie: întâlnirea cu Dumnezeu înseamnă mereu un început

de viaţă nouă. Însă o nouă viaţă care nu înseamnă neapărat una mai atractivă, mai uşoară,

ci nouă în sensul că nu se aseamănă prin nimic cu cea anterioară, e o viaţă în care

stăpâneşte dreptatea lui Dumnezeu şi nu cea omenească, adevărurile lui Dumnezeu şi nu

adevărurile omeneşti, măsurile lui Dumnezeu şi nu cele omeneşti125.

Puternica întâlnire dintre om şi Dumnezeu se face, după cum am mai spus, în

Euharistie. Acolo se observă dispoziţia penitenţială a omului, precum şi înfăptuirea binelui şi

transfigurarea lui de Hristos. Întâlnirea cu Dumnezeu îţi marchează viaţa şi de fiecare dată

când pe Dumnezeu în Duhul Sfânt nu-L simţi în inima ta, te tângui, te jeleşti şi lacrimi amare

îţi brăzdează obrazul. În acest sens, mărturia Sfântului Siluan Athonitul, un sfânt

contemporan nouă, este elocventă, atunci când afirmă că cercetarea harului îţi dă o stare de

nedescris, ca apoi acele părăsiri să te împingă în iadul suferinţei, în nelinişti şi în ofuri adânci.

Astfel: împărtăşirea de Hristos Cel euharistic în cadrul Dumnezeieştii Liturghii şi

permanentizarea prezenţei Sale înlăuntrul nostru prin împărtăşirea duhovnicească din El

prin ascultarea cuvântului, împlinirea poruncilor şi rugăciune, reprezintă împlinirea

finalităţii duhovniceşti a existenţei umane126. În demersul său de tâlcuire a Anaforalei

bizantine, Părintele Stăniloae, tâlcuind expresia rostită cu voce tare de preot: Cântarea de

123 Sf. Ioan Damaschin, Despre Sfânta Treime. Despre cântarea Trisaghionului, trad. de Parascheva Grigoriu, Edit. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 135. 124 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 436.125 Antonie Bloom, Mitropolitul Surajului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, trad. de Mihai Costiş, Edit. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 19.126 Pr. Dr. Mircea Oros, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, părtăşie reală de Hristos Mântuitorul, Edit. Studia, Cluj-Napoca, 2009, p. 124.

57


biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind afirmă: „cântarea aceasta se numeşte

„cântarea de biruinţă” pentru că ea laudă biruinţa prin jertfă a Fiului lui Dumnezeu

împotriva diavolului şi luarea în stăpânire a celor ce au fost eliberaţi de sub acela. Aceasta

este cea mai mare biruinţă a Domnului Hristos127.

Prin răspunsul sub formă de cântare a poporului lui Dumnezeu, ce constituie sinaxa

euharistică, răsună lauda întregii făpturi văzute, a oamenilor în special şi a naturii întregi,

fiindcă noi nu putem percepe această laudă, dar cu siguranţă întreaga natură, când se

săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, tremură înălţând imn de slavă Părintelui ceresc. Desigur,

împreună cu creaţia văzută, ce are ca centru proistosul, şi zidirea nevăzută aduce lui

Dumnezeu slavă şi cinste. Într-un cuvânt, toţi şi toate laudă pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce

ridică păcatele lumii, ca pe adevăratul Împărat al lumii. Cântarea tuturor în Biserică e întărită

de a tuturor, fiindcă aici este prezent Însuşi Hristos în chip nevăzut, sub forma pâinii şi a

vinului şi El ţine toate şi dă viaţă tuturora.

3.3. Domnul Hristos ni se oferă cu Trupul şi cu Sângele Său trecute prin

Jertfă şi Înviere

Împărtăşirea noastră de Hristos este împărtăşire cu Trupul şi Sângele Său, care au

suferit moarte şi în acelaşi timp au biruit moartea, devenind astfel izvoare de viaţă şi

biruitoare ale morţii. Cu privire la aceste cuvinte Părintele Stăniloae afirmă: e împlinirea a

ceea ce s-a prevăzut la intrarea Domnului în Ierusalim. Vine ca un biruitor al morţii în

umanitatea Sa, prin moartea suportată, ca s-o biruiască şi în noi. De aceea, îngerii cântă

cântare de biruinţă şi credincioşii li se asociază. Această biruinţă a morţii prin înviere I-a

dat lui Hristos putinţa să ni Se dea acum şi nouă spre înviere, sub chipul pâinii şi a vinului

ce se preface128. Domnul Iisus merge la moarte din iubire, dar această iubire cu care Domnul

ne-a iubit ne arată că nu se opreşte undeva, ci rămâne permanent şi neîncetat în iubirea Sa,

127 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 437.128 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 439.

58


căci din iubire, Fiul cel Unul Născut, iar nu făcut, deci Cel ce nu moare, cum nu moare nici

Tatăl, şi e Unul Născut, iar nu făcut dintre cele ce se fac şi se desfac, umple de viaţa

nesupusă facerii şi desfacerii pe toţi cei ce cred în El şi se unesc cu El. Iar viaţa aceasta ne-o

dă nouă prin faptul că după ce a împlinit toată rânduiala cea pentru noi, în noaptea în care

S-a dat pe Sine Însuşi pentru viaţa lumii, dar nu ca să rămână în moarte, căci era şi

Dumnezeu, a inaugurat Euharistia, în care ne dă Trupul Său şi Sângele Său, cele umplute de

nemurirea dumnezeirii, sub chipul pâinii şi a vinului129. Hristos Domnul, inaugurând la Cina

cea de Taină Dumnezeiasca Euharistie, ne dă prin ea Trupul şi Sângele Său biruitoare ale

morţii, nu atinse de păcat, ci biruitoare şi nesupuse stricăciunii.

Dealtminteri, prin Euharistie, ce Domnul Hristos ne-a lăsat-o înainte de patima Sa, se

mărturiseşte biruinţa pe care Domnul a purtat-o asupra morţii şi de asemenea este mărturia şi

puterea iubirii cu care Domnul S-a dus la moarte pentru noi oamenii. Dragostea faţă de lume

Îl aduce pe Domnul până la moarte, dar această iubire nu-L lasă în moarte pe Cel ce a

acceptat moartea din iubire, pentru că dragostea e mai tare ca moartea, ca urâtul, ca

duşmania, ca despărţirea. Ea biruie moartea odată pentru totdeauna. Sfântul Ioan Damaschin

zice: aşadar Domnul moare primind în locul nostru moartea, aducându-Se pe Sine Însuşi în

locul nostru jertfă Tatălui, căci noi am păcătuit faţă de Tatăl şi Acesta trebuia să-L

primească pe El în locul nostru, preţ de răscumpărare, ca astfel să ne elibereze pe noi de

condamnare... Căci după cum întunericul dispare când vine lumina, tot astfel stricăciunea

este alungată la apropierea vieţii, atunci toţi capătă viaţă, iar cel care a introdus

stricăciunea în viaţă este omorât130. Iar cel care a introdus stricăciunea în creaţie prin ispitirea

protopărinţilor noştri a fost diavolul. Toate actele liturgice au o încărcată semnificaţie

soteriologică. Anamneza arată actele mântuitoare săvârşite de Hristos-Domnul. Mărturisind

despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ar fi greşit să înţelegem că, din iubire pentru

om, Dumnezeu-Tatăl a făcut din Fiul Său o victimă a istoriei. Nicidecum ! Tot din iubire

pentru om, Însuşi Fiul S-a oferit pe Sine drept victimă a istoriei131, după cum afirmă şi

Mitropolitul Bartolomeu Anania.

Nicidecum Domnul Hristos nu este o victimă a istoriei, ci dimpotrivă, noi oamenii am

fost propria noastră victimă, căzuţi sub propriul egoism, atunci când am păcătuit. Venirea în

lume a Fiului lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru noi oamenii un moment de ruşine şi de

129 Ibidem, p. 441.130 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 175.131 Batolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, ed. a II-a, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 201.

59


dorinţă de apropiere faţă de Dumnezeu, iar nu de respingere, delăsare şi nepăsare. Episodul

din grădina Ghetsimani, când Domnul se roagă fierbinte Tatălui, rostind apoi şi expresia: Dar

nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu (Mt. 26,39) arată modul în care Domnul Hristos îşi

pune propria Sa voire în acord cu voia Tatălui Său. Dar oare aici se opreşte totul ? Răspunsul

este nu, fiindcă prin aceasta nu se vădeşte nimic altceva decât iubirea comună şi vie a Tatălui

şi a Fiului, în Duhul Sfânt pentru lumea pe care din iubire o făcuseră, şi în care l-a pus pe om

ca împărat peste întreaga făptură.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare anamneza este mai dezvoltată după cum afirmă

şi Părintele Stăniloae în tâlcuirea sa, vorbindu-ne în special despre natura omului creat de

Dumnezeu, despre căderea lui, grija pe care Dumnezeu o are pentru om şi despre toate faptele

iconomiei lui Dumnezeu132. Într-adevăr, această rugăciune din versiunea vasiliană este mai

lungă şi mai detaliată, bine fundamentată scripturistic şi expusă într-un conţinut dogmatic. Ne

putem imagina în vechime, când această rugăciune era rostită cu voce tare ce impact

duhovnicesc avea asupra ascultătorilor. Acelaşi efect l-ar avea şi azi, dacă rugăciunile

Anaforalei s-ar citi cu voce tare. În această rugăciune nu se spune doar că Dumnezeu ne-a

adus din nefiinţă la fiinţă, ci se mai arată că a zidit pe om prin actul creator al luării de ţărână,

cinstindu-l pe acesta cu chipul Său. Se descrie apoi grija lui Dumnezeu faţă de om, prin

trimiterea în lume a Fiului Său. Apoi avem aici nu numai învăţătura despre Dumnezeu Cel în

Treime, ci şi o învăţătură esenţială pentru om şi una foarte amănunţită despre întruparea şi

opera mântuitoare a lui Hristos. Şi aproape orice cuvânt din expunerea rugăciunii se poate

identifica în Noul Testament133. Rugăciunea se încheie cu afirmarea că Euharistia nu este o

facere a creştinilor din vechime, ci că Domnul a instituit cu Sfintele Sale mâini Euharistia.

După acestea, preotul zice cu glas mare arătând spre Disc: Luaţi, mâncaţi, aceste este Trupul

Meu... şi arătând spre Potir zice: Beţi dintru aceste toţi, acesta este Sângele Meu... Aceste

cuvinte au fost rostie de Însuşi Domnul Hristos la Cina cea de Taină, când arătarea,

mulţumirea, binecuvântarea se referea încă la pâine. Principiul „A nu este B” îşi pierde aici

valabilitatea. Aici e valabil principiul „A=B”. Pâinea adusă ca dar lui Dumnezeu de către

Hristos e Trupul Lui jertfit, căci El Se identifică cu ea. O transfigurează şi o preface prin

Trupul Său. Pentru că aşa cum jertfa de noi înşine nu e despărţită de cea a lui Hristos, aşa

nu e chipul văzut al pâinii de Trupul Lui134.

Desigur trebuie să acceptăm faptul că misterul ce are loc în cadrul Sfintei Liturghii, de

prefacere a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, este de nepătruns cu mintea 132 Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritulitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 443.133 Pr. Prof. D. Stăniloe, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 444.134 Ibidem, p. 445-446.

60


umană în înţelesul şi modul făptuirii lui. Părintele Stăniloae continuă tâlcuirea şi zice:

misterul prefacerii se întemeiază pe o legătură deosebită între trup şi pâine şi pe una

profundă şi tainică între Cuvântul dumnezeiesc şi trupul omenesc însufleţit al Lui, în care se

preface pâinea. Dar se întemeiază şi pe faptul că pâinea este prin aceasta darul cel mai

propriu ce-l putem aduce lui Dumnezeu, având în ea concentrată o lucrare a noastră, dar

mai ales reprezentând trupul nostru sau viaţa noastră pământească135.

Domnul a ales pâinea şi vinul ca fiind elementele cele mai curate pe care pământul le

dă, ba mai mult, ele reprezintă jertfa omului depusă pentru ca ele să ajungă materie de hrană.

Aşadar în pâine se întâlneşte darul lui Dumnezeu făcut omului cu darul nostru al păcătoşilor,

îndreptat spre Dumnezeu. Privind Dumnezeiasca Liturghie ne putem întreba, ţinând cont de

tainele şi minunile ce se săvârşesc acolo: cine poate oare pe deplin să priceapă marea

binefacere dată nouă de Domnul Hristos în Taina Euharistiei ? Nimeni nu poate pricepe cu

adevărat ce se petrece acolo, nici măcar mintea îngerească, fiindcă ce se petrece acolo este

necuprins şi infinit, asemenea ca Însuşi Dumnezeu. În cuvintele Luaţi, mâncaţi... şi Beţi

dintru aceste toţi... e un ocean de iubire al dumnezeirii pentru neamul omenesc. Are la ce să

se gândească fiecare, cugetând adânc şi nepătimaş la destinul pe care Dumnezeu l-a hărăzit

neamului omenesc, adâncindu-se în Sine Însuşi136, zice Ioan de Kronştadt.

Fiind în faţa acestui episod ne putem întreba: noi, ca fiinţe mărunte, păcătoase, pentru

care Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit, aducându-Se pe Sine Însuşi jertfă curată Tatălui, ce-i

aducem noi lui Dumnezeu, în semn de recunoştinţă pentru iubirea Lui pentru noi ? Oare îi

hrănim noi pe săraci ? Oare îi îmbrăcăm noi pe cei goi şi lipsiţi ? Îi cercetăm oare pe cei

închişi în temniţă ? La aceste întrebări Dumnezeiasca Euharistie ne poate ruşina sau restabili

ca fii ai lui Dumnezeu în Domnul nostru Iisus Hristos. Prin mulţumire şi binecuvântare, zice

Părintele Stăniloae, a fost pusă pâinea de Hristos în strânsă legătură cu Dumnezeu Tatăl,

deci s-a umplut de Duhul Dumnezeiesc, care e şi Duhul care iradiază din Hristos. Sfinţirea

duce aceasta şi mai departe137. Păcatul separă şi ne aducem aminte de referatul scripturistic

care mărturiseşte separarea dintre Dumnezeu şi omul creat prin aceea că păcatul, odată

săvârşit, aduce ruşinea în locul plăcerii. Adam şi Eva în clipa ispitirii şi a colucrării cu ispita

au uitat de Dumnezeu, dar în clipa imediat următoare, Dumnezeu i-a chemat, iar ei s-au

ascuns. Păcatul odată săvârşit demască, aduce la lumină întunericul din om, în schimb iubirea

este cea care adună, care transfigurează fiinţele care se lasă pătrunse de aceasta. Ba mai mult,

135 Ibidem, p. 447.136 Ioan de Kronştadt, Liturghia-cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserica şi Cultul divin ortodox, ediţia a II-a, trad. de Boris Buzilă, Edis. Deisis, Sibiu, 2002, p. 178.137 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 446.

61


iubirea are funcţie de identificare, te aşează în lumină şi scoate la suprafaţă tot ce ai tu ca om

mai bun în tine fără să distrugă, să anihileze sau să contopească. Aceasta este iubirea

jertfitoare a lui Hristos Domnul.

3.4. Relaţia specială dintre pâine şi trupul nostru

Raţiunea pâinii, spune Părintele Stăniloae, se asimilează în mod natural cu raţiunea

trupului. Dar întrucât sufletul se manifestă prin trup, sau întrucât în raţiunea sufletului e

implicată raţiunea trupului, în însăşi raţiunea existenţei pământeşti a sufletului şi deci a

subiectului uman e implicată raţiunea pâinii138. Odată cu Învierea Sa din morţi, Domnul

Hristos cu trupul Său străveziu poate intra şi în acelaşi timp se poate arăta prin toate, fără ca

acestea să dispară sau să-şi schimbe natura lor. Aceasta arată calitatea şi puterea trupului

înviat şi pătruns de lumina dumnezeirii. În acest sens ne aducem aminte de episodul

scripturistic când Domnul Hristos intră prin uşile încuiate la Apostolii Săi, pentru a-i asigura

că este El, Hristosul despre care Scripturile Vechiului Testament au proorocit. Ne putem

întreba, ce înseamnă această relaţie şi implicare a pâinii în subiectul uman ? Părintele

Stăniloae răspunde: dar implicarea pâinii în subiectul uman exteriorizat prin trup înseamnă

în ultimă instanţă implicarea ei în legătura dintre subiectul uman şi Cuvântul dumnezeiesc.

Subiectul uman e chipul Logosului ca subiect. Dar în acest chip, aflat virtual în Logos, e

implicată virtual pâinea139. Din meditaţiile Sfinţilor Părinţi şi din referatul biblic aflăm că

omul este chipul lui Dumnezeu. Acest lucru implică pentru om clipa de mântuire pe care

Domnul Hristos a adus-o, prin Întruparea Sa. Este de ştiut faptul că numai dacă omul este

chipul Logosului dumnezeiesc, El se poate face om, poate să ia trup şi astfel, atunci când

flămânzeşte are nevoie de pâine pentru hrană, de aceea Cuvântul Întrupat poate asimila în

Sine raţiunea pâinii, dar ca raţiune legată sau corelată cu trupul pe care l-a asumat, deci o

poate absorbi în trupul Său, ducând la actualizare această corelare140.

Fizica cuantică dă într-adevăr gândirii Sfinţilor Părinţi o oarecare dreptate, atunci

când afirmă că omul este creat din particule de lumină, adică din fotoni. Şi atunci înţelegem

cum această transfigurare şi transparenţă a trupului şi în ultimă instanţă a întregii materii este

posibilă. Dar această transparenţă a trupului şi a materiei nu este totuşi dată de elemente

138 Ibidem, p. 448.139 Pr. Prof. D . stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Litughia Ortodoxă, p. 448.140 Ibidem,

62


fizice, pentru că acestea sunt componentele sale fireşti, ci este dată, spunem noi creştinii, de

prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, Care ni-L face pe Hristos viu în noi. Este aşadar rezultatul

unei sensibilităţi şi adevărată delicateţe. Dar această delicateţe se datoreşte morţii oricărui fel

de egoism, se datoreşte jertfirii reciproce a fiecăruia pentru altul şi a tuturor lui Hristos, din

puterea jertfei inepuizabile ca om, prin trupul Lui. Numai jertfa subţiază trupurile prin

subiectele lor ca substraturi spirituale extrem de sensibilizate şi le face transparente141. Toate

binefacerile pe care omul le-a primit poartă însemnele Crucii, pentru că strălucirea şi slava

Împărăţiei lui Dumnezeu poartă semnul Crucii şi se identifică cu Crucea. Pe cruce Domnul

Hristos a pironit păcatul şi prin braţele Sale deschise cuprinde în jertfa Sa sângeroasă toate

subiectele, înfăţişându-le Părintelui Ceresc. De aici, din această jertfă, noi oamenii şi

universul întreg purtăm în noi însemnele Domnului Hristos, după cum o mărturiseşte şi

Apostolul Pavel. Din învăţătura ortodoxă reţinem faptul că Domnul Hristos este împlinirea

Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, pentru că prin ea, Dumnezeu, în zilele de apoi, când

El a crezut de cuviinţă, L-a trimis pe Fiul Său în maximă apropiere de om, prin Întrupare. În

acest sens, teologul rus Vladimir Lossky afirmă: Întruparea Cuvântului pare a fi pusă aici în

raport direct cu sfârşitul ultim propus creaturilor, adică unirea cu Dumnezeu. Dacă această

unire este realizată în Persoana divină a Fiului, Dumnezeu făcut om, trebuie ca aceasta să

se realizeze în fiecare persoană omenească, trebuie ca fiecare dintre noi, la rândul său, să

devină dumnezeu prin har, sau participant la natura divină, după expresia Sfântului Petru (II

Ptr. 1,4)142. Rostul Întrupării, putem spune, este unul simplu, cuprins în formula ca

Dumnezeu să devină totul în toate. Răscumpărarea pe care Fiul lui Dumnezeu a adus-o nouă

oamenilor nu cuprinde doar jertfa lui Hristos, ci cuprinde toate actele de iconomie ale

Domnului Hristos. Nu putem să reducem mântuirea, răscumpărarea, doar la stadiul de jertfă,

fără a vedea biruinţa Vieţii asupra morţii, ce culminează cu lumina Învierii şi se desăvârşeşte

la Pogorârea Duhului Sfânt. Noi ne împărtăşim cu Hristos în stare de jertfă, dar în

împărtăşirea noastră este cuprinsă atât biruinţa asupra morţii şi ieşirea din mormânt biruitor,

cât şi Înălţarea Sa la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui. Dealtminteri, prin Înălţarea la cer,

Domnul în trupul Său ne-a inclus şi pe noi, înălţându-ne înaintea Tatălui.

Trupul Domnului, pe care Apostolii Îl mănâncă la Cina cea de Taină, este impregnat

de Duhul Sfânt: Trupul Domnului pe care-L mănâncă ucenicii şi pe care Îl mâncăm şi noi

este atât de copleşit de Duhul Sfânt, atât de transfigurat de starea de jertfă, că mâncarea Lui

e ca o sorbire duhovnicească, datorită Duhului din El. Totuşi, trupul îşi păstrează structura 141 Ibidem, p. 449.142 Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trad. de Anca Manolache, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 97.

63


lui de simţuri143. Prin Euharistie noi Îl mâncăm şi bem pe Însuşi Dumnezeu. Ce mare taină

poate fi aceasta şi ce lucruri minunate se lucrează cu noi ! Pe Dumnezeu Fiul Îl primim ca

hrană, ca arvună spre viaţa veşnică, ne transfigurează prin transparenţa Trupului Său cel de

viaţă dătător, dar în acelaşi timp, noi ne păstrăm întreaga conştiinţă despre noi înşine. Nu ne

sunt prin Euharistie anulate simţurile, nici înlocuite cu ceva magic, ci transformarea pe care

Domnul o produce în noi prin primirea Împărtăşaniei se face dependent de trăsăturile şi

caracteristicile fiecărei persoane umane în parte şi prin conlucrarea noastră liberă, conştientă

şi iubitoare cu Dumnezeu. Vorbind despre înnoirea fiinţei noastre, Nicolae Cabasile afirmă:

iar când e nevoie de înnoirea fiinţei noastre, Domnul ne împrumută din Însăşi fiinţa Sa, din

trupul Său, şi pune la loc ceea ce s-a stricat în noi, luând din al Său144. În sfinţirea noastră,

Domnul Hristos, prin împărtăşirea cu El euharistic, ne împrumută dumnezeirea. Mântuirea

noastră nu se putea face de la distanţă şi nu era proprie unui Dumnezeu mărturisit de Biserica

Ortodoxă. Dumnezeu când ne-a creat nu a făcut-o dependent de El, ci din iubirea Lui a adus

totul la existenţă. Din iubire ne-a impregnat chipul Său, ca să fie într-o apropiere cât mai

mare de noi, iar prin Întrupare această desăvârşire a atins apogeul maxim. Pentru Dumnezeu

o mântuire de la distanţă nu era greu de făcut, dar iubirea nu se poate trăi de la distanţă, ci

doar în apropierea maximă faţă de cel pe care-l iubeşti. De aceea Fiul lui Dumnezeu a

acceptat să Se facă om din iubire, pentru a fi în cel mai apropiat grad cu putinţă faţă de cel ce

era subiectul iubirii Sale, adică omul, deoarece legătura cu Hristos e adevărata noastră

viaţă, căci ajungem să fim mădulare şi fii ai Lui, împărtăşindu-ne din Trupul, din Sângele şi

din Duhul Lui. Ea ne leagă viaţa de Dumnezeu mai strâns decât ar reuşi doar strădaniile

noastre145. Legătura ce se stabileşte între noi şi Dumnezeu prin primirea Dumnezeieştii

Euharistii este mai puternică decât legătura dintre copii şi părinţi, deoarece copiii doar provin

din părinţi, dar nu se hrănesc cu ei spre creştere, ci doar sunt asistaţi de aceştia, ca dezvoltarea

şi împlinirea lor să fie desăvârşită. În schimb, noi provenim de la Dumnezeu ca urmare a

actului creator din iubire, suntem tot timpul sub pronia Lui pe de o parte, iar pe de altă parte,

pentru ca noi să creştem, să ne dezvoltăm şi să umblăm în legea Lui, ne hrănim cu Trupul şi

cu Sângele Hristosului Său. Condiţia esenţială pentru unirea deplină cu el nu este doar o

supraveghere atentă din partea Sa, ci darea ca hrană a Sa în virtutea primirii de către om a

întregii puteri pentru a-şi putea lucra propria mântuire.

Protestanţii văd o deosebire sau o opoziţie între iertarea păcatelor şi curăţirea omului,

143 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortdoxă, p. 450.144 Sf. Nicolae Cabasile, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 148.145 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 145.

64


socotind că numai prima ne vine cât suntem pe pământ. Dar dacă analizăm atent Sfânta

Scriptură şi scrierile Părinţilor răsăriteni, vedem că acestea două sunt îmbinate. Acest lucru îl

găsim întâlnit în Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare: Sfântul Vasile cel Mare le uneşte în

Anaforaua Liturghiei sale pe acestea două, spunând în partea a doua a ei că Hristos S-a

făcut „de o formă cu trupul smereniei noastre, ca să ne facem şi noi de o formă cu chipul

slavei Lui”, iar la sfârşit spunând că Hristos dă Trupul şi Sângele Său ucenicilor spre

iertarea păcatelor146. Din punctul de vedere al unei soteriologii sănătoase şi bine ancorate în

Tradiţia canonică a Bisericii nu există nicio deosebire între iertarea păcatelor şi curăţirea

omului sau viaţa cea nouă. Nu există, din simplul fapt că iertarea păcatelor este prima

condiţie a curăţirii omului în vederea dobândirii vieţii celei noi, iar viaţa cea nouă se

datorează acestei etape de iertare a păcatelor. Dar în jertfa lui Hristos aceastea două se

întrepătrund, iertarea şi curăţirea spre viaţa cea nouă sunt acte, dacă vreţi, concomitente,

complementare. Hristos, aducându-Se ca jertfă Tatălui pentru iertarea greşelilor omului, a

adus şi curăţirea vieţii, de aceea se face o împărtăşire continuă cu Sfintele Taine în virtutea

păstrării şi înaintării în viaţa cea nouă pe care Domnul Hristos o impregnează tuturor

sufletelor. O viaţă curăţită nu se poate păstra decât prin împărtăşirea continuă cu Dumnezeu,

iar intrarea în Împărăţia Sfintei Treimi nu se face decât în măsura curăţirii noastre, iertarea

păcatelor nefiind suficientă. Euharistia, ca împărtăşire reală de Hristos are acest dublu rol, de

a ierta păcatele şi a ajuta omul în înaintarea lui într-o viaţă tot mai curată, de unire cu

Dumnezeu-Sfânta Treime, dar: Jertfa lui Hristos şi jertfa sau dăruirea noastră din puterea

ei, comunicată nouă cu deosebire în Sfânta Liturghie, întreţine pacea şi comuniunea între

oameni şi între ei şi Dumnezeu. Dar jertfa Lui n-ar avea puterea să ne cucerească, dacă ea

n-ar fi fost urmată de învierea Lui. Deci şi puterea ei ce ni se comunică în Sfânta Liturghie e

o putere eficientă, întrucât e datorată învierii Lui. Hristos cu care ne împărtăşim la Sfânta

Liturghie e Hristos cel jertfit şi înviat147. Astfel spus noi primim Euharistia, unde Hristos este

în stare de jertfă în toată slava Învierii Sale, fiindcă nu putem disocia în El starea de jertfă de

starea de înviere. Toate faptele mari şi mântuitoare rămân în Persoana Domnului Hristos, de

importanţă majoră pentru toate persoanele umane. Trebuie să înţelegem că dacă Hristos n-ar

fi înviat nu ne puteam împărtăşi de un trup rămas mort acolo, într-un mormânt rece şi

întunecos. Dealtminteri, Domnul Hristos a păstrat în trupul Său înviat starea de jertfă, care,

odată impregnată tuturor persoanelor umane, produce în ele puterea unei vieţi de jertfă şi de

dăruire totală. De aceea spune Părintele Stăniloae: împărtăşindu-ne de trupul şi de sângele 146 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 455.147 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 376.

65


Lui jertfite şi curate, ne împărtăşim şi de puterea pentru o viaţă pământească în curăţie, dar

şi de arvuna învierii şi a vieţii de veci, tocmai prin faptul că ne ridicăm viaţa pământească la

starea de jertfire şi de dăruire, străbătută de puterea jertfei lui Hristos148.

Din citatul dat din Părintele Stăniloae înţelegem aşadar mai bine că împărtăşirea se

face spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci după cum şi zicem în rugăciunea de la

Împărtăşanie. Odată ce duhul de jertfă al Domnului Hristos a pătruns în simţirile noastre, noi

ieşim din egoismul răului şi a păcatului odată cu căinţa noastră sinceră pentru păcatele

săvârşite. Căinţa pentru păcatele noastre ne deschide uşa spre viaţa veşnică, viaţă care

înseamnă o comuniune de iubire curată în maxima apropiere a Sfintei Treimi, înseamnă

depăşirea lipsurilor spirituale ce caracterizează moartea. Intrarea în această viaţă de

comuniune veşnică în iubire înseamnă jertfirea, aşadar, a propriei vanităţi şi al propriului

egocentrism întunecat. Dar ce este această jertfire ? Tot Părintele Stăniloae dă răspunsul:

jertfirea este expresia capacităţii de înduioşare a unei persoane în relaţia cu alta, şi jertfa lui

Hristos urmăreşte refacerea umanităţii noastre prin impresionarea noastră de către iubirea

lui Dumnezeu faţă de noi, care merge până la jertfă. Fiul lui Dumnezeu Se imprimă în noi în

starea Sa de jertfă tocmai pentru a ne face să trăim jertfa Lui pentru noi, sau simţirea Lui

capabilă de jertfă pentru noi, şi să răspundem şi noi cu jertfa noastră149. Oare cu ce jertfă am

putea răspunde noi jertfei lui Dumnezeu pentru noi ? Cel mai bun răspuns ar fi renunţarea la

mândria noastră, la ego-ul nostru care ne face trufaşi şi să ne lăsăm pătrunşi de iubirea

jertfelnică a Sa pentru noi. Jertfa lui Hristos pentru noi are urmări transformatoare în sufletele

noastre în clipa în care noi, străpunşi de Duhul Lui, murim faţă de aceste forme ale

egoismului de care noi dăm dovadă. În virtutea acestui fapt a devenit Euharistia un

instrument al evlaviei, un element de asceză, un ajutor în lupta împotriva demonilor150.

Numai dacă iubim pe Dumenzeu atât de mult putem să omorâm egoismul nostru, cu o dăruire

totală a vieţii noastre în mâinile Sale, iar ca rezultat omul primeşte viaţa Lui în propriul trup

şi astfel se umple în constituţia sa duală de slava lui Hristos.

În spiritualitatea ortodoxă se vorbeşte de viaţa în Hristos în opoziţie cu afirmaţia

romano-catolică, care vorbeşte despre urmarea lui Hristos. Gânditorul occidental Toma de

Kempis, în lucrarea „Urmarea lui Hristos”, a arătat că noi urmăm pe Hristos în faptele pentru

mântuire. Dar nu este suficient să urmăm pe Domnul, fiindcă nu suntem nişte copilaşi care-şi

urmează mama sau tatăl la magazin sau la piaţă, ci suntem nişte fiinţe care au nevoie de viaţă,

148 Ibidem. 149 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 455.150 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de Ierom. Vasile Bârzu, Edit. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 204.

66


de hrană pentru a supravieţui. Această hrană este viaţa noastră în Hristos prin Tainele

Bisericii şi în special prin Euharistie. Viaţa în Hristos nu înseamnă nimic altceva decât faptul

că suntem impregnaţi de jertfa Sa şi suntem prin aceasta şi noi capabili să ne jertfim. La Cina

cea de Taină Apostolii l-au primit pe Domnul Hristos în chip euharistic sub chipul pâinii şi a

vinului, Care le-a curăţit toate simţurile lor trupeşti şi sufleteşti, dar în acelaşi timp le-a

întipărit şi starea de jertfă a sufletului Lui, care a fost plin de Duhul Sfânt. Ceea ce s-a

întâmplat atunci cu Apostolii se va întâmpla şi acum cu noi, în această Sfântă Liturghie,

împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Domnului. Aducându-ne aminte de porunca

mântuitoare a lui Hristos ca să facem aceasta şi noi întru pomenirea Lui, mâncând pâinea

aceasta şi bând paharul acesta, vom vesti în fiinţa noastră însăşi moartea şi Învierea Lui, ca

o vie aducere aminte151, spune Părintele Stăniloae. În Sfânta Liturghie şi noi, mai ales în clipa

Împărtăşirii, ne bucurăm de aceleaşi daruri dumenzeieşti ca atunci Apostolii, în sensul că

Logosul divin va face acest lucru fiindcă El nu a fost viu numai atunci, ci este şi acum şi va fi

până la sfârşitul veacurilor. Gânditorul rus Vladimir Lossky afirmă: numai Dumnezeu poate

da oamenilor putinţa îndumnezeirii, slobozindu-i în acelaşi timp din moarte şi din robia

păcatului. Ceea ce omul trebuia să atingă ridicându-se către Dumnezeu realizează

Dumnezeu coborând spre om152. Taina ce s-a lucrat cu noi este taina tainelor, pentru că nicio

minte nu poate şi nu are capacitatea să o înţeleagă şi implicit să o explice.

3.5. Actul oferirii Darurilor euharistice

După cum afirmă şi Părintele Stăniloae, primul lucru pe care noi creştinii îl facem este

să oferim lui Dumnezeu darurile de pâine şi vin, după modelul săvârşit de Sfinţii Apostoli

acum două milenii la Cina cea de Taină. Cuvintele de oferire a darurilor noastre lui

Dumnezeu sunt cuprinse în următoarea formulă rostită de preot: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie

Îţi aducem de toate şi pentru toate, la care poporul lui Dumnezeu răspunde: Pe Tine Te

lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim... Tâlcuind această oferire a noastră,

Părintele Stăniloae zice: Iar prin această dăruire Îi dăm în mod concentrat toate cele ce

susţin viaţa noastră, ne dăruim pe noi înşine Lui. Darul de Sine a Lui va veni ca răspuns la

151 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 457.152 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Edit. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 122.

67


acest dar de noi înşine153. Noi la Sfânta Liturghie cântăm: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată

viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Acest imn se împlineşte acum când prin gura

proistosului noi oferim darurile de pâine şi vin ca dar lui Dumnezeu şi ca mulţumire pentru

toate ce s-au făcut pentru noi, aşteptând aşadar să se petreacă în schimb cea mai mare

minune, şi anume prefacerea prin venirea Sfântului Duh a Darurilor aduse în Trupul şi

Sângele Domnului, de care noi împărtăşindu-ne, viaţă să avem.

Prin darul de pâine şi vin noi dăm lui Dumnezeu tot ce natura a primit prin creaţie de

la El, adică tot ce-i mai bun şi mai sfânt în ea. Dealtminteri, în acest dar se vede munca,

dăruirea noastră pentru câştigarea hranei. Şi nu în ultimul rând darurile noastre reprezintă

rugăciunea cea mai curată şi mai sinceră a noastră adresată lui Dumnezeu. În acest sens,

dinamica şi ţelul rugăciunii are un vădit caracter euharistic. Hristos nu „înghite” inima,

fără ca inima să nu-L înghită în acelaşi timp pe Hristos. Cei doi, inima şi Domnul, nu pot fi

una decât în măsura în care înghiţindu-L inima pe Hristos, devine subiect după har al

lucrărilor şi energiilor dumnezeieşti ale Cuvântului Întrupat, iar Domnul înghiţind inima,

devine subiectul ultim al vieţii, al minţii şi al iubirii acesteia154. Din citatul dat reiese că

unitatea este teandrică. Astfel încât inima şi Domnul Hristos, în starea de păcat în care se află

omul, nu pot fi una în har. Abia când omul primeşte, masticând, Trupul slavei în stare de

jertfă continuă al lui Dumnezeu în veşnicie, se poate asemăna lui Dumnezeu, dar numai în

har, fiindcă fiinţa lui Dumnezeu rămâne neîmpărtăşibilă creaţiei. Dumnezeu ni Se descoperă

şi intră în legătură directă cu noi prin intermediul energiilor divine necreate, căci în esenţa

fiinţei Sale, Dumnezeu rămâne neîmpărtăşibil. Zice Părintele Stăniloae că îi dăm lui Hristos

pâinea menită să se prefacă în trupul nostru pământesc, ca să ne întoarcă pâinea prefăcută

în Trupul lui înviat. Dar din dar se face rai. Acesta este circuitul dragostei. De altfel în darul

de pâine şi vin ce le aducem... e o întărire a pornirii de a ne dărui, e prefigurată însăşi

dăruirea fiinţei noastre, dar şi voinţa Lui de a Se aduce ca om şi de a le aduce pe toate cele

create Tatălui155.

Actul de a dărui darurile noastre lui Dumnezeu este un lucru minunat, fiindcă noi le

dăruim lui Dumnezeu în calitate de daruri, care sunt tot de la El şi pe care şi noi le-am primit

în dar de la El. La întrebarea de ce săvârşim acest act de dăruire, Părintele Stăniloae

răspunde: facem aceasta nu numai împlinind porunca Lui, ci şi din porunca dată nouă de a

ne dărui împreună cu El şi din recunoştinţă pentru ceea ce ne-a dat şi ne-a promis

Dumnezeu şi din dorinţa de a ne deschide oceanului milei şi iubirii Lui, care ne oferă pentru 153 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortdoxă, p. 458.154 Dinu Cruga, Despre rugăciune, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 582.155 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 459.

68


ele şi prin ele Trupul Său frânt şi Sângele Său vărsat156. Acest instinct de a ne dărui lui

Dumnezeu şi fratelui nostru ni l-a pus Dumnezeu în noi la creaţie. Dealtminteri, şi gestul de a

dărui din ceea ce pământul ne dă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi spre sfinţirea noastră este

tot urmarea a ceea ce Dumnezeu a sădit în noi la început. În timp ce rosteşte cuvintele ale

Tale dintru ale Tale..., preotul prinde cruciş cu mâna dreaptă discul şi cu stânga potirul şi le

înalţă, făcând cruce cu ele peste Sfântul Antimis. Reflexiuni adânci îi sunt prilejuite

Părintelui Stăniloae de acest act: căci dăruindu-le pe toate şi prin ele pe noi înşine, lui

Dumnezeu, prin aceasta renunţăm la noi, adică acceptăm crucea. Iar putere pentru aceasta

luăm din puterea Celui răstignit pentru noi, reprezentat de Sfântul Antimis157.

Toate obiectele ce le folosim la slujba devin pentru om sfinţitoare şi dătătoare de viaţă

veşnică, fiindcă toate sunt penetrate de Duhul Sfânt în urma venirii în lume a Fiului lui

Dumnezeu: Iisus vine astfel să realizeze toată dreptatea, adică iconomia răscumpărării

lumii, nu cea a supravieţuirii unui singur popor. În patima şi Crucea Sa se află misterul

Fiului lui Dumnezeu Întrupat, drama fundamentală a omenirii. El a luat asupra Sa păcatele

tuturor, păcatul lumii, pe care l-a răscumpărat în trupul Său răstignit158. Dreptatea pe care

Domnul Hristos a venit s-o realizeze era starea de har din care omul a căzut, precum şi

biruirea şarpelui, adică a păcatului şi morţii prin Întruparea Sa, împlinindu-se astfel

promisiunea dată protopărinţilor prin protoevanghelie: Duşmănie voi pune între tine şi

femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa

călcâiul (Fac. 3,15). În conştiinţa poporului evreu, Dumnezeu trebuia să vină în lume pentru

eliberarea poporului evreu. În schimb, conştiinţa îi dicta lui Dumnezeu altceva, şi anume că

jertfa Fiului Său trebuia să aibă un caracter universal, fiindcă era simplu de înţeles că dacă

întregul univers cu toate persoanele umane din el a fost creat de Dumnezeu, şi întregul

univers a căzut din starea de har în urma neascultării, fapta mântuitoare a lui Hristos nu putea

fi decât cosmică. Dumnezeu nu putea să dea dovadă de egoism, ci numai de iubire, fiindcă

acest sentiment, egoismul, nu îi este propriu. În cazul de faţă singurii care n-au înţeles au fost

cei chemaţi la nuntă dintru început, adică poporul evreu. De aceea aici avea să se producă

drama umanităţii în istorie, dramă ce a constat în răstignirea Logosului dumnezeiesc. În

această stare de dăruire rolul se împarte între preot şi credincioşi, înălţarea darurilor o face

proistosul, dar confirmarea lor în faţa Treimii celei de viaţă făcătoare o face poporul lui

Dumnezeu.

Altfel spus, între popor şi proistos în săvârşirea Tainelor lui Dumnezeu este o unire şi 156 Ibidem, p. 459.157 Ibidem, p. 460.158 Ion Bria, Iisus Hristos, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 122.

69


o solidaritate neînchipuită. De aceea, cei ce cred altfel sunt pe drumul greşit şi Tradiţia

canonică a Bisericii îi vădeşte ca nestând în adevăr şi fiind răstălmăcitori ai făptuirii celei

drepte. Referindu-se la această oferire, Părintele Stăniloae remarcă: de fapt, Hristos, aducând

pâinea şi vinul Tatălui, n-a adus o pâine şi un vin simplu, ci pâinea şi vinul care prefigurau

şi erau virtual Trupul şi Sângele Său. La fel, şi preotul şi credincioşii nu aduc o pâine şi un

vin simplu, ci pe cele ce prefigurează şi sunt virtual nu numai viaţa sau trupul şi sângele lor,

ci Trupul şi Sângele lui Hristos, care au suportat crucea şi poartă urmele ei159. În clipa

oferirii darurilor lui Dumnezeu în vederea prefacerii lor, preotul are cu el comunitatea

liturgică adunată în numele lui Hristos. Creştinii participă în calitate de preoţi ai cosmosului

la aducerea ca ofrandă a darurilor prin constituirea sinaxei euharistice, iar prin răspunsul lor

contribuie la sfinţirea darurilor. Este clar că prin afirmaţia ale Tale dintru ale Tale înţelegem

că darurile oferite lui Dumnezeu fac parte din darul făcut mai întâi omului de către

Dumnezeu.

Reflexiile Părintelui Stăniloae cu privire la această cântare rostită de preot în acest

moment sunt profunde. Pentru Părintele, expresia: „de toate” înseamnă că în pâinea şi vinul,

sau în Trupul şi Sângele propriu al lui Hristos, sunt concentrate şi înălţate toate darurile lui

Dumnezeu către om şi ale omului către Dumnezeu160. Altfel spus, în aceste daruri sunt

cuprinse toate elementele naturii (apa, pământul, seva florilor, plantele, arborii şi toate

animalele) precum şi ale universului întreg (stelele, planetele, luna, aştrii, soarele şi toate

galaxiile). Prin dăruirea aşadar a tuturor celor ce avem, ne pregătim în acest mod pentru a-L

primi în noi pe Hristos întreg, sub chipul pâinii şi a vinului. Expresia „pentru toate” înseamnă

atât că se dau în locul tuturor, cât şi că se dau pentru sfinţirea sau în folosul tuturor.

Sensurile din urmă se potrivesc şi mai mult când sunt referite la Trupul şi Sângele lui

Hristos... Acest Unul, Căruia I se deschide fiinţa noastră când le predă toate lui Dumnezeu,

eliberându-se de toate, e Hristos Cel experiat în străvezimea Trupului Său, prin care se

revarsă din izvorul dumnezeiesc toate luminile, toate sensurile şi bunătăţile iubirii161. Astfel,

transfigurarea făpturilor se realizează prin Împărtăşirea cu Trupul străveziu al Domnului

Hristos. Acest fapt îl surprinde foarte bine filosoful Petre Ţuţea atunci când spune:

desăvârşirea însă şi forma se realizează în acţiune, după chipul celui ce acţionează, lucrează

potrivit naturii sale. De aceea, acţiunea însăşi e de dorit şi are natura Binelui162. Făpturile şi

omul în special vor fi modelate după chipul Celui ce modelează în funcţie de puterea de

159 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortdoxă, p. 460.160 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 461.161 Ibidem, p. 461-463.162 Petre Ţuţea, Omul. Tratat de Antropologie creştină, Edit. Timpul, Iaşi, 2008, p. 534.

70


predare a vieţii lor în mâna Logosului divin. Oferirea darurilor în schimb mai arată şi legătura

strânsă dintre ele şi viaţa celor ce le aduc.

4.Epicleza

4.1. Introducere

Dacă Anaforaua liturgică este centrul Sfintei Liturghii, epicleza, adică rugăciunea de

invocare sau chemare a Sfântului Duh asupra darurilor de pâine şi vin, pentru a fi prefăcute în

Trupul şi Sângele Domnului Hristos, constitiue şi miezul şi punctul culminant al Anaforalei.

Studiind apariţia acestei rugăciuni de invocare a Sfântului Duh peste cinstitele daruri, vom

vedea că ea este primitivă. Oricât am cauta, vom observa că nu vom găsi documente din

primii ani de viaţă ai comunităţilor creştine care să conţină în ele date cu privire la existenţa

unei asemenea rugăciuni. Dar avem mărturii scrise din secolele al II-lea şi al III-lea, care

atestă faptul că această rugăciune de invocare a venirii Duhului Sfânt peste daruri pentru a fi

transformate în Trupul şi Sângele Domnului era folosită în cultul Bisericii. Într-adevăr, aceste

referiri nu conţin textul epiclezei originare, dar cert este că practicarea ei se utiliza. Astfel,

aluzie la epicleză găsim în scrierile Sfântului Justin Martirul şi Filosoful, Sfântului Irineu de

Lyon, ale lui Origen, şi ce este mai important este că scrierea lui Ipolit Romanul (+ cca. 235)

conţine o formulă de epicleză, însă de o întindere redusă. De observat este că: din Anaforaua

71


lui Serapion de Thmuis pare a rezulta că, în Biserica primară, epicleza avea caracterul unei

epicleze sau invocări a Logosului pentru sfinţirea darurilor163.

În literatura secolului al IV-lea, a secolului de aur al Bisericii, cum mai este numit, se

vede clar caracterul acestei rugăciuni, ca epicleză a Duhului Sfânt. Acest lucru este mărturisit

de textul ambelor versiuni ale Anaforalei, atât cea hrisostomiană cât şi cea vasiliană, când

preotul zice: Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte

şi fă adică Pâinea Aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul Acesta

cinstit Sângele Hristosului Tău. Şi acum vine partea cea mai importantă: Prefăcându-le pe

ele cu Duhul Tău Cel Sfânt.

Aşadar, la Părinţii veacului al IV-lea, cu privire la epicleză exista convingerea că este

foarte veche, într-un cuvânt, a fost practicată de comunităţile euharistice dintru început. O

mărturie despre folosirea epiclezei în Liturghia Bisericii primare îl constituie însuşi faptul că

ea se găseşte în rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob şi a tuturor Liturghiilor orientale,

precum şi în cea a vechiului rit galican din Apus164. Confruntând cele două versiuni de

epicleză pe care noi azi le folosim, observăm că textul pentru invocarea Duhului Sfânt este în

cea mai mare parte diferit însă în amândouă epicleza se înfăţişează ca o reluare a firului sau

a cursului Rugăciunii Anaforalei euharistice, şi anume în continuarea ecfonisului anamnezei

(„ale Tale dintru ale Tale”)165. Dintr-o eventuală analiză comparată vom observa că textul

epiclezei este mai simplificat în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur decât cel din Liturghia

Sfântului Vasile cel Mare, dar se găsesc într-o analogie foarte apropiată în ceea ce priveşte

formulele, pentru binecuvântarea darurilor euharistice, devenind identice la formula finală:

prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt.

Pentru om prezenţa lui Hristos în Liturghie devine o realitate odată cu sfinţirea

darurilor, adică din clipa aducerii jertfei liturgice166. Aşadar, după oferirea darurilor şi, prin

ele, prin oferirea noastră ca subiect pentru sălăşluirea Trupului străveziu al lui Hristos în stare

de jertfă în trupurile noastre, are loc cea mai mare minune din univers. Declanşarea bombelor

nucleare în Japonia în al II-lea Război Mondial nu se aseamănă cu ceea ce trăim şi se petrece

sub ochii noştri în momentul epiclezei. Această clipă ori cu ce am compara-o din Univers, nu

poate fi descifrată, fiindcă nimic din ce este tehnic nu poate cuprinde ceva din transcendent.

Serafimii, Arhanghelii, Tronurile, Stăpâniile şi toate cetele îngereşti se minunează de această

163 Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 250.164 Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 251.165 Ibidem, p. 252.166 Pr. Prof. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 353.

72


clipă, slăvind pe Dumnezeu, dar probabil îşi acoperă ochii cu aripile, pentru ca vederea lor să

nu fie suprimată de acţiunea transformatoare a Duhului Sfânt în clipa pogorârii peste daruri.

În acel moment şi Universul se cutremură, dar noi, datorită „hainei de piele” şi nesubţierii

duhovniceşti, nu putem percepe marea taină a momentului prefacerii prin pogorârea Duhului

Sfânt. Ca şi rememorare a ceea ce am afirmat până acum: Liturghia este axată pe coborârea

Duhului Sfânt, pe epicleză, care asigură prezenţa evenimentului rememorat, transformând

anamneza în epifanie. De aceea singurul argument temeinic pentru existenţa lui Dumnezeu

este argumentul liturgic, adică cel al preaslăvirii rugătoare167.

4.2. Chemarea Sfântului Duh şi prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele

lui Hristos în stare de jertfă

Prin aducerea şi oferirea darurilor de pâine şi vin la Altar, creştinul se pregăteşte de

primirea lui Hristos, aşteaptă momentul prefacerii, ce se desăvârşeşte în Împărtăşirea noastră

din Potir, care înseamnă să-L chemăm pe Domnnul să se unească cu noi, nu doar sufleteşte

prin sentimentul iubirii faţă de El, ci palpabil, cu trupul nostru, prin dăruirea Sa cu Trupul şi

Sângele în stare de jertfă sub chipul pâinii şi a vinului. De aceea noi de fiecare dată când ne

împărtăşim trebuie să stăruim la Dumnezeu pentru ca Euharistia să dea roade în noi, căci dacă

nu se întâmplă cu noi această minune a schimbării dispoziţiei noastre rele, noi din nou

săvârşim faptele întunericului. Şi de fiecare dată când ne împărtăşim şi stăruim în fapte rele

noi nu facem altceva decât să-L condamnăm pe Dumnezeu din nou la a suporta chinurile,

batjocurile şi scuipările de pe drumul Golgotei. Dar înainte de a chema Duhul Sfânt peste

daruri preotul Îl cheamă pe Duhul peste sine şi peste comunitatea bisericească prezentă,

pentru a se face chemarea lui peste daruri ascultată. Nu L-am chema dacă nu ne-ar da

puterea să-L chemăm. Nu L-am ruga cum se cuvine dacă nu ne-ar da Duhul puterea să-L

rugăm. Nu am dori să-L avem dacă nu L-am avea de mai înainte168. Prima dată prin

rugăciunea preotului de invocare a Duhului Sfânt, se cere ca El să Se pogoare peste toată

167 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. de Teodor Baconsky Edit. Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 26.168 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 465.

73


adunarea euharistică. De ce oare ? Pentru simplul fapt că Duhul Sfânt, prin acţiunea Sa

asupra noastră, să ne pregătească atât sufleteşte cât şi trupeşte de a putea fi martori la lucrarea

dumnezeiască ce va urma pe masa Sfântului Altar să se petreacă. Dar în acelaţi timp

dându-ne sfinţenia necesară şi curajul pentru a-L primi pe Dumnezeu în trupurile noastre

atunci când ne vom împărtăşi, curăţindu-ne aşadar simţirile şi buzele pentru primirea

Cuminecăturii. Cu privire la această acţiune a Duhului Sfânt, Părintele Stăniloae remarcă: şi

persoana din Treime care aduce darul Ei în conştiinţa noastră şi ne îndeamnă să-i cerem

mereu mai mult, ca Cea care ne curăţeşte de griji şi ne dă elanul spre Dumnezeu, e Duhul

Sfânt. Duhul Sfânt e Persoana dumnezeiască ce ne sensibilizează169. Putem merge mai

departe în demonstraţie ori putem afirma cu Natalia Dinu Manoilescu că Întruparea Fiului

lui Dumnezeu, vestită încă de la căderea lui Adam şi pregătită pe căi tainice de-a lungul

istoriei Vechiului Testament, a avut drept scop mântuirea omului şi coborârea Sfântului Duh,

chemat să-l purifice şi să-l sfinţească170. Putem aşadar vorbi despre o pogorâre a Duhului

Sfânt în lume, despre o deşertare a Sfântului Duh asemenea Domnului Hristos, mai bine zis

despre o chenoză a Celei de a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prezenţa aceasta chenotică a

Duhului Sfânt în lume s-a manifestat încă de la facerea lumii. Întreaga creaţie a fost aşadar

adusă la fiinţare din iubirea Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Teologia noastră de şcoală

afirmă sumar această împreună-lucrare a Sfintei Treimi în actul creaţiei, în sensul că orice

demonstraţie în faţa lucrării Sfintei Treimi în lume rămâne fără un răspuns clar. Lumea a fost

adusă la fiinţă din iubire, aceeaşi lume L-a primit în sine pe Cel prin care s-a zidit şi se

desăvârşeşte, pe drumul pus la creaţie prin existenţa Celui în care această lucrare a putut fi

realizată şi se va realiza până la sfârşitul veacurilor.

Sfântul Duh Mângâietorul şi de viaţă Făcătorul a fost prezent în toate momentele

trăirii pe pământ a Domnului Hristos, El fiind totodată Cel care va continua opera de

mântuire începută de Domnul Hristos. Aşadar, pe Sfântul Duh Îl găsim încă de la naşterea lui

Iisus. Naşterea Domnului nu s-a putut săvârşi decât numai atunci când Duhul Sfânt s-a

pogorât peste Fecioara Maria. Aşadar, Întruparea se realizează prin împreuna-lucrare a Fiului

şi a Duhului. Dealtminteri, lucrarea Sfântului Duh s-a revărsat şi asupra Fecioarei Maria, la

opt zile, când aflăm de la Dreptul Simeon, care a profeţit, că Duhul Sfânt era asupra Lui (Lc.

2,25). Aducerea Domnului la Templu la 12 ani, când a dat răspunsuri de se mirau mai marii

sinagogii era tot adumbrirea Sfântului Duh. Despre minunata lucrare a Fiului şi a Duhului ne

mai aminteşte şi episodul Botezului, când Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar 169 Ibidem. 170 Natalia Dinu Manoilescu, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 58.

74


Părintele Ceresc mărturiseşte că Domnul Hristos este Fiul întru care a binevoit, iar odată cu

citirea din Templu Duhul Domnului este peste Mine (Lc. 4,18), Domnul Hristos certifică

conlucrarea Fiului şi a Duhului în actul mântuirii. Înainte de rostirea rugăciunii de invocare a

Duhului Sfânt, preotul face trei închinăciuni în faţa Cinstitelor Daruri, cu rugăciunea

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului, care nu are caracterul de închinare înaintea

Darurilor care nu au fost încă sfinţite, ci constituie o practică a zdrobirii inimii

preotului...171. După acest gest preotul, cu mâinile ridicate, rosteşte troparul ceasului al

III-lea: Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor

Tăi, pe Acela Bunule nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă celor ce ne rugăm Ţie. După

cercetările din domeniu, reiese că acest tropar a fost întrodus târziu în tipicul Dumnezeieştii

Liturghii. Unii dintre liturgişti plasează existenţa acestui tropar în momentul epiclezei de prin

sec. XV-XVI, în schimb alţi liturgişti coboară până în sec. XII-XIII. Tâlcuind acest tropar,

Părintele Stăniloae afirmă: această cerere o repetă preotul de trei ori, căci numărul trei

reprezintă infinitatea cererii şi infinitatea darului, ca un număr desăvârşit ce este, prin faptul

că reprezintă Sfânta Treime, ca fecunditate ce nu anulează unitatea172.

Nicio altă cifră din logica matematică nu dispune de această infinitate ca unu şi trei.

Cifra unu asumă în sine totul, reprezentând punctul de plecare, de adunare, de îmbogăţire şi

formare a ceea ce îi va urma. Cifra trei dimpotrivă cuprinde în sine unu şi face ca relaţia să fie

posibilă: Treimea reprezintă infinitatea aşadar a cererii şi a darului, fiindcă Tatăl este Cel care

dăruieşte, Fiul este Cel ce primeşte, dar o primire numai în Duhul. Iubirea Tatălui faţă de Fiul

se manifestă ca fiind posibilă doar în Duhul Sfânt, nu că Duhul ar trebui să fie martor, ci ca

Duhul să răspundă Tatălui cu aceeaşi iubire. Numai unde sunt trei această legătură a dragostei

poate exista, devenind astfel posibilă şi dăinuind în eternitate. Iar Cel care face posibil acest

lucru este aşadar Duhul Sfânt, căci prin Duhul Sfânt, prin Duhul Adevărului se vesteşte

făpturii Adevărul173, afirmă Pavel Florensky. Noi în teologia de şcoală învăţăm despre

relaţiile intratrinitare pe baza mărturiei Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi şi a teologilor care

au dezvoltat această abordare, dar cu adevărat nu putem cuprinde ceea ce este dincolo de

înţelegere.

Oricât am încerca noi să speculăm, mintea umană se loveşte cu adevărat de un

paravan, ce se deschide în faţa ei şi pe care omul ajutat de raţiunea sa nu poate să-l treacă.

171 Prof. Dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, trad. de Pr. Victor Manolache, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 195.172 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 466.173 Pavel Florensky, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercări de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. de Emil Iordache, Pr. Iulian Tripturu, Pr. Dimitrie Popescu, Edit. Polirom, Bucureşti, 1999, p. 96.

75


Orice încercare a noastră se izbeşte de Adevărul Treime, căci Adevărul este Sfânta Treime,

iar Treimea prin cele trei Persoane divine reprezintă Adevărul spre care fiinţa noastră se

îndreaptă şi în care îşi găseşte alinarea şi liniştirea. Prima şi singura acţiune a Adevărului,

după definiţia dată de Florensky, este aşadar această vorbire a Adevărului. Pilat însuşi se

întreabă: Ce este Adevărul ? Poate că a greşit punând astfel întrebarea, mai degrabă ar fi

sunat corect: Cine este Adevărul ? Adevărul nu este un concept, o sintagmă, ci este o acţiune,

este acţiunea mântuitoare pe care Domnul Hristos a realizat-o odată cu venirea Sa în lume. Iar

ca răspuns la a doua întrebare, afirmăm cu tărie că Adevărul este Domnul Hristos, Care prin

Trupul Său străveziu în stare de jertfă împarte celor ce voiesc să-L primească străvezimea Sa

primită de la Tatăl în Duhul Sfânt. Ne aducem aminte de episodul cu vameşul Zaheu, care se

urcă în copac pentru a-L vedea pe Iisus, despre care auzise atât de multe povestiri. Zaheu s-a

urcat să-L vadă pe Hristos, noi creştinii în schimb ne hrănim prin Dumnezeiasca Euharistie

de Cel pe care Zaheu dorea să-L vadă. Dar diferenţa dintre noi şi Zaheu este că în sufletul său

el nutrea pentru acest Hristos o dragoste, un respect, un sentiment de pietate, pe când nouă,

celor de azi, poate niciunul din acele atribute nu ne străfulgeră inima când privim Crucea şi

pe Domnul Hristos Îl vedem pe lemnul Crucii, spânzurat cu braţele întinse pentru a cuprinde

în jertfa Sa pe tot omul, pironind pe Cruce păcatul. Ne aducem aminte de parabola rostită de

Domnul Hristos cu Păstorul cel Bun. Din cuprinsul pericopei respective aflăm că adevăratul

Păstor este cel care nu fuge atunci când lupii şi răpitorii atacă oile sale. Lupii şi răpitorii azi

îmbracă diferite forme, de la atacul agresiv al sectarilor, prin prozelitismul lor, până la

acapararea omului în mrejele consumismului şi indiferenţei religioase. Adevăratul Păstor este

Domnul Hristos şi această bunătate a Lui şi starea de jertfelnicie s-a arătat deplin în jertfa de

pe Cruce, când prin braţele deschise cuprinde în sine toate oile, ţinându-le la piept şi

conducându-le spre desăvârşire. Această dispoziţie de jertfă a Păstorului-Hristos se

perpetuează în viaţa noastră prin Tainele Bisericii: tainele sunt acte sfinte, în care sub un

simbol vizibil, se împărtăşeşte un dar determinat, invizibil, al Sfântului Duh174.

Prin Taine sau prin lucrarea Bisericii Duhul Sfânt îl face prezent, viu şi lucrător în

fiecare creştin în parte, care se împărtăşeşte, pe Hristos Domnul. În acest sens, Sfântul

Serafim de Sarov afirma că „scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”. De altfel,

preotul în troparul ceasului al III-lea afirmă: pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L

înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm. Înnoirea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii este rezultatul

jertfei de pe Cruce a Domnului Hristos. Între rostirea de trei ori a troparului ceasului al III-lea

se intercalează stihurile din psalmul 50: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh

174 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Edit. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 125.

76


drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele şi nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel

Sfânt nu-L lua de la mine. Părintele Stăniloae tâlcuieşte aceste stihuri şi zice: nu putem cere

pe Duhul fără să cerem şi curăţia175.

Adevărat zice Părintele Dumitru Stăniloae prin această tâlcuire, însă marele mister şi

mirarea desăvârşită reiese din faptul că noi cerem curăţia pentru a primi pe Duhul Sfânt care

să-L facă lucrător pe Domnul în noi, dar în acelaşi timp ajutorul nostru, pentru a cere acest

lucru, vine tot de la Dumnezeu. Astfel, acest ajutor al lui Dumnezeu faţă de om se

desăvârşeşte în deschiderea inimii acestuia faţă de lucrarea dumnezeiască, această lucrare

devenind pentru om o stare de rai. În acest sens Nichifor Crainic grăia: raiul e zona spirituală

a iubirii universale. Sub această formă de perfecţiune lăuntrică a inimii, el ar fi posibil în

această lume176. Păi este posibil în această lume, prin deschiderea noastră faţă de harul

dumnezeiesc şi împreună-lucrarea cu acesta, având ca rezultat transformarea inimii noastre în

inima unui copil al cărui vis este binele şi frumosul. Caracteristica omului duhovnicesc este

vederea acestei lumi şi a persoanelor cu care intră în contact prin prisma unei vederi

duhovniceşti, asemenea unui copil. Cu privire la expresia încă, Părintele Stăniloae afirmă că

aceasta ar trebui înţeleasă cu sensul în plus în următorul înţeles; în plus îţi aducem şi darurile

acestea, care prin venirea Sfântului Duh vor fi prefăcute în jertfa cea cuvântătoare.

Cuvintele următoare: „şi Te chemăm, Te rugăm”, arată trecerea la rugăciunea de cerere a

Duhului Sfânt sau la epicleză. Darul nostru şi răspunsul lui Dumnezeu prin prefacerea lui,

sau Anaforaua şi epicleza, devin astfel strâns unite177. Părintele Stăniloae merge mai departe

cu interpretarea şi zice: astfel, cuvântul „încă” nu prea are sens. „Iarăşi aducem Ţie”

precizează ce s-a adus prin cuvintele „ale Tale dintru ale Tale”. Ele sunt daruri pentru a fi

prefăcute în jertfa cuvântătoare. Prin cuvintele: „jertfă cuvântătoare” se exprimă atât

aducerea darurilor de pâine şi vin, ca jertfa trupului nostru, cât şi a Trupului şi Sângelui

Domnului. Căci amândouă sunt trupuri cuvântătoare. Dar se exprimă şi faptul că ele sunt

însoţite de cuvintele rugăciunii178. Ba mai mult, dacă ne gândim că Sfântul Duh coboară

pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin rugăciunea preotului şi

a poporului, putem spune că expresia slujbă cuvântătoare se referă şi la rugăciunea preotului

şi a poporului.

Dacă privim textul epiclezei, putem spune că darurile se prefac abia în momentul în

care preotul rosteşte rugăciunea de invocare a Sfântului Duh şi face semnul Sfintei Cruci

175Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 466.176 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Edit. Moldova, Iaşi, 1994, p. 255.177 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 468.178 Ibidem, p. 468.

77


peste ele, dar de fapt nu este aşa, ci putem afirma că Duhul Sfânt începe să răspundă

rugăciunii preotului şi să se mişte spre darurile ce sunt puse înainte încă de la primele cuvinte

prin care e chemat. În acest sens, acelaşi ilustru teolog român afirmă: de aceea se poate

spune că darurile se află de la primele cuvinte ale chemării Duhului Sfânt, rostite de preot,

în faza de trecere de la pâine şi vin la Trupul şi Sângele Domnului, mai ales că ele

prefigurează încă de la Proscomidie Trupul jertfit şi Sângele vărsat al Domnului, aflându-se

în vecinătatea Acestuia şi sub oarecare iradiere a puterii Lui179. Astfel putem spune că ele

sunt pe de o parte daruri de pâine şi vin, iar pe de altă parte se află în faza de trecere la jertfa

cuvântătoare. Aşadar, darurile devin jertfă cuvântătoare şi fără de sânge care dau viaţă lumii

prin împărtăşirea cu ele. Odată cu terminarea rugăciunii de invocare şi cu semnul Sfintei

Cruci peste daruri în semn de pecetluire a acţiunii Sfântului Duh, are loc actul solemn de

transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului. Cu privire la acest moment,

Teodor, Episcopul de Andida zice: noi ştim şi credem că aceastea aşa se prefac cum cere

epicleza180. Ceea ce se săvârşeşte la Sfânta Masă depinde de libertatea şi credinţa noastră de a

accepta şi crede că Hristos este prezent sub chipul pâinii şi vinului cu Trupul şi Sângele Său

în stare de jertfă. Euharistia ori Cina Domnului, sau oricare dintre numiri i s-ar da, este

primirea pâinii cereşti prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, El Însuşi fiind Cel

ce a instituit această Taină. Odată cu dăruirea pâinii şi vinului, creştinii se dăruiesc şi pei ei

înşişi lui Hristos, ca pâinea şi vinul să treacă la starea de Trup şi de Sânge a Domnului

Hristos. Dealtminteri, creştinii sau comunitatea euharistică se dăruiesc, se predau lui

Dumnezeu şi prin rugăciunea în comun la fiecare adunare pentru săvârşirea Euharistiei. O

altă dăruire constă în dragostea şi spiritul nostru de jertfelnicie faţă de cei aflaţi în suferinţă,

cu care Domnul Hristos Se identifică, după propria mărturie consemnată în Scriptură.

Tâlcuind această dăruire în sens de înălţare, Părintele Stăniloae constată: în măsura în care

înălţăm toate ale noastre, ele sunt prefăcute mai sigur în Trupul şi Sângele lui Hristos Cel

deplin înălţat181. Cel ce primeşte, spunem noi, este legat de cel ce dăruieşte pe baza mărturiei

scripturistice. Aici, poporul, prin dăruirea sa totală lui Dumnezeu prin ofranda adusă la

Templu şi pusă înaintea picioarelor lui Dumnezeu arată credinţa şi dispoziţia de jertfă faţă de

Creator. Dar comunitatea primeşte înapoi acele Daruri transformate şi transfiguratoare.

Această a doua primire de către om este tot un dar al lui Dumnezeu-Treime, dar unul

desăvârşit faţă de primul. Lumea a fost creată şi dată omului ca dar şi menită la umanizarea

179 Ibidem, p. 469.180Teodor, Episcop de Andida, Comentariu Liturgic, trad. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 91,181 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 470.

78


acesteia prin acţiunea omului. Pământul i-a rodit sub pronia lui Dumnezeu omului hrană atât

carnală cât şi legumico-fructiferă. În acelaşi timp, omul aduce jertfă lui Dumnezeu din

frumosul şi curatul ce îşi are originea în teluric, primind în schimb spre împărtăşire pentru

viaţa veşnică pe Hristos sub chipul pâinii şi a vinului. Mântuirea omului nu se face abstract

de natura înconjurătoare, ci ea însăşi, prin mijloacele puse în ea la creaţie de Părintele Ceresc,

ajută omul la îndumnezeire.

Pentru a nu pierde esenţialul din vedere cu privire la jertfa, darul şi dăruirea noastră,

Părintele Stăniloae afirmă: dar poate că trebuie precizat că întâi a fost jertfa lui Hristos pe

Golgota, apoi jertfa mea prin rugăciune, cuvânt şi viaţa reprezentată de pâine şi apoi jertfa

euharistică. Toate sunt şi „jertfe cuvântătoare”, unite între ele, dar şi mai strâns ultimele

două182. Singura modalitate prin care omul ajunge la Tatăl este obligatoriu jertfa lui Hristos

pe Cruce. Ne aducem aminte de convorbirea Domnului Hristos cu Apostolii, în care El Însuşi

le confirmă că numai dacă El mai întâi merge la Tatăl, poate şi omul să-L urmeze. Condiţia

sine qua non pentru intrarea noastră în Împărăţia iubirii treimice este jertfa Domnului Hristos,

prin care i s-a deschis calea şi i s-a dat din nou omului posibilitatea trăirii în comuniune cu

Dumnezeu. Această comuniune începe din această lume, desăvârşindu-se în veşnicie. Iar

exemplele edificatoare ce pot da mărturie despre comuniunea de har cu Dumnezeu încă din

această viaţă sunt sfinţii, căci: sfântul e astfel martor al îndumnezeirii de care cei vrednici

vor avea parte deplin la Învierea dăruită lor încă de acum de Dumnezeu ca arvună, pe

măsura sporirii duhovniceşti183. Din trupul sfinţilor, care este mărturie a îndumnezeirii

omului şi a trecerii din lumea aceasta spre odihna din viaţa veşnică, scânteiază energiile

dumnezeieşti, primite de ei prin har. Dumnezeu Fiul ne cheamă pe toţi să ne împărtăşim de

sfinţenia Trupului Său, dătător de viaţă şi curăţitor de patimi, şi împlineşte această chemare

prin oferirea Sa ca hrană spirituală sub chipul pâinii şi a vinului, pentru că în fond aceasta

este adevărata mâncare şi adevărata băutură. Noi creştinii mărturisim că Dumnezeu S-a făcut

om, unind cerul şi pământul în Trupul Său pentru totdeauna, după cum frumos afirma şi

Olivier Clement184. Nu ne putem imagina adevărata dimensiune a ceea ce s-a petrecut la

Întrupare. De multe ori utilizăm anumite expresii, concepte, fără să reflectăm destul la

înţelesul acestora şi, cel mai important, ar trebui să-L rugăm pe Duhul să pună în gura noastră

cuvântul adevărului.

Pentru ca şi gura ta să poată transmite un adevăr, trebuie să fii în relaţie cu ceva care

182 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 470.183 Jean-Claude Larchet, Acesta este Trupul Meu..., trad. de Marinela Bojin, Edit. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 113.184 Olivier Clement, Cântecul lacrimilor, ed. a II-a, trad. de Ileana Brie, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 52.

79


să-ţi sensibilizeze inima, de acolo să urce la minte, pentru ca apoi să fie rostit acel adevăr.

Deopotrivă, cuvântul înalţă şi smereşte, îmbărbătează, alină, mângâie, dar în acelaşi timp,

poate să ucidă. Cuvântul dă viaţă, dar în acelaşi timp o vorbă aruncată la voia întâmplării

răneşte profund. Faţă de semenii noştri ne putem ascunde prin cuvânt, ne putem descotorosi

de anumite fapte sau vorbe pe care le-am făcut cândva. Ne aducem aminte de episodul când

Domnul Hristos, după Cina cea de Taină, îi ia cu Sine pe Apostoli şi ajunge în Ghetsimani.

Acolo Domnul se roagă intens, până la lacrimi de sânge, iar între timp ucenicii dorm. La un

moment dat, Domnul Hristos printr-un sărut este vândut şi prins, iar Apostul Petru, care de

multe ori a fost cel care a luat cuvântul, la un moment dat avea să tăgăduiască faptul de a fi

fost cu Hristos. Cu aceeaşi gură cu care l-a recunoscut pe Domnul ca fiind Hristosul, de

această dată Petru se leapădă prin jurământ. De fiecare dată când i se aduce la cunoştinţă că a

fost unul dintre ai lui Iisus, el nu recnoaşte, se apără cu atâta înflăcărare, uitând că Domnul i-a

vindecat soacra.

Acesta este doar un singur exemplu de întrebuinţare proastă a cuvântului, cu care de

altfel, te poţi justifica în faţa omului, dar în faţa lui Dumnezeu nu o poţi face şi nici nu te poţi

ascunde. Exemplul este legat tot de Petru, căruia Domnul Hristos înainte îi spusese că se va

lepăda de El de trei ori. Petru nu a crezut, fiindcă el era mic, era ţărână în faţa Creatorului şi

Mântuitorului Său. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când crede în Dumnezeu, omul nu

poate folosi cuvântul său decât cu sinceritate atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semenii

săi. Cuvântul sincer faţă de Dumnezeu e cuvântul ca rugăciune. Prin cuvântul rugăciune

omul recunoaşte pe Dumnezeu ca atotputernic, ca Cel de la Care are toate, pe Care trebuie

să-L laude şi Căruia trebuie să-i mulţumească în mod sincer185. Un om al lui Dumnezeu nu

grăieşte cu limba sa ce nu ştie, ci se limitează în primul rând la a-L lăuda pe Dumnezeu.

Sublimitatea rugăciunii este că îl face pe om să se dăruiască lui Dumnezeu total, fără

ocolişuri şi ascunzişuri. În acest sens, ne aducem aminte de sutaşul roman care vine înaintea

lui Iisus, cerându-I să-i vindece sluga, şi acesta începe să-i spună tot ce are pe suflet, că el se

află sub stăpânire şi la rândul său are pe alţii în stăpânire, şi că dacă îi spune unuia să se ducă,

acesta ca şi slujitor o face. Exemplul sutaşului constă în faptul că omul, atunci când se

apropie sincer de Hristos şi se lasă străpuns de El, mărturiseşte tot ce are negru pe suflet,

cerând iertarea. Faţă de aproapele nostru ne putem ascunde, putem cultiva minciuna, faţă de

Dumnezeu omul nu poate face acest lucru, decât dacă nu mai crede că El există. Dar prin

aceasta, omul nedăruindu-se, nu se realizează pe sine cu adevărat. Când Îl recunoaşte pe

Dumnezeu ca existent, Îl simte ca partenerul absolut în cuvântul său. Lui Dumnezeu trebuie

185 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 473.

80


să I se predea în mod sincer prin cuvânt şi fapte, răspunzând chemării Lui186.

Prin aceasta, după cum înţelegea şi părintele Stăniloae, omul este un cuvântător, făcut

fiind după chipul Cuvântătorului Suprem, atunci când spune: omul e creat cuvânt cuvântător

după chipul Cuvântului cuvântător suprem, şi e ţinut ca atare în legătură cu acel Cuvânt. El

poate minţi pe Dumnezeu, când credinţa lui a slăbit, dar trebuie să-I răspundă Lui direct, fie

altora care-i vorbesc, mânaţi şi ei de Dumnezeu187. Această creaţie a omului după chipul lui

Dumnezeu presupune toate facultăţile mentale şi spirituale. Omul fiind creat ca fiinţă

cuvântătoare de către Dumnezeu, înseamnă că el nu poate fi menţinut în această stare decât

de Dumnezeu. În peregrinarea lui pe pământ, omul caută prin diverse chipuri să se

regăsească, să se readune, să se restabilească, dar aceasta este posibil cu adevărat doar atunci

când are loc în sufletul uman întâlnirea cu Dumnezeu-Cuvântul sau cu Cuvântul cuvântător

Suprem. Iar marea întâlnire dintre omul creat cuvânt cuvântător şi Dumnezeul cel cuvântător

are loc atunci când omul mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului Hristos, adică prin

Euharistie: prin Taina Sfintei Euharistii, sfânta noastră Biserică devine mamă născătoare de

Dumenzeu. Sfântul Duh Mângâietorul coboară asupra ei şi a Cinstitelor Daruri, iar

Cuvântul lui Dumnezeu se plăsmuieşte în acest mod tainic şi se naşte Cel fără de timp şi Se

oferă jertfit pe Sfânta Masă pentru viaţa şi mântuirea lumii188.

Odată cu primirea Dumnezeieştii Euharistii în urma prefacerii pe Sfânta Masă, cu

toată dăruirea din partea omului, acesta se restaurează în funcţia sa de cuvânt cuvântător,

deoarece avea dreptate cineva când spunea că noi oamenii suntm o idee a lui Dumnezeu. Însă

eu aş spune că noi oamenii suntem un cuvânt al lui Dumnezeu cel cuvântător şi prin

Euharistie în noi se produce această transformare ce ne dă puterea de a mărturisi, de a

cuvânta pe Dumnezeu ca nişte fiinţe cuvântătoare ce suntem. Cu privire la posibilitatea ca

Fiul lui Dumnezeu Cuvântul cuvântător să fie model în aceasta omului, Părintele Stăniloae

zice: răspunsul la această întrebare îl avem în faptul că în Dumnezeu sunt trei Persoane. În

Dumnezeu e un Tată al Cuvântului şi un Fiu născut Cuvânt cuvântător, care răspunde

Tatălui, dar şi are de la Tatăl subzistenţa Sa ca atare. Nu Tatăl e trimis de Fiul să Se facă

om. Ca fiinţe cuvântătoare ce suntem, care cerem orice de la Tatăl şi împlinim cu

răspundere ceea ce ne cere Tatăl, suntem făcuţi propriu-zis asemenea Fiului şi Cuvântului

lui Dumnezeu189. Aşadar răspunsul l-am găsit, deoarece Fiul fiind după chipul Tatălui, noi

186 Ibidem, p. 474.187 Ibidem.188 Protpresbiter Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, trad. de Pr. Victor Manolache, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 353.189 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 474.

81


oameni sunt făcuţi după cum ştim după chipul lui Dumnezeu-Tatăl, adică al Fiului. De aici

aflăm mai limpede de ce Fiul Se face om şi nu Părintele Ceresc, fiincă nu Tatăl vine să Se

jertfească Fiului, ci Fiul Se face om ca să Se jertfească Tatălui190. Fără Întruparea Fiului lui

Dumnezeu şi restabilirea în Sine ca om a acestui chip de lut ca şi cuvânt cuvântător, noi

oamenii am fi fost orfani, neajutoraţi în lumea întunericului. Noi ne menţinem aşadar şi ne

restabilim ca şi cuvinte cuvântătoare, cum am spus mai sus, numai în măsura în care păstrăm

nealterată legătura cu Fiul lui Dumnezeu. Modelul şi ajutorul nostru în a răspunde cu iubire

Tatălui este Fiul, Care prin jertfa Sa arată potenţa maximă de iubire a Sa faţă de Tatăl. În

acelaşi timp, Cel Care ne ajută să păstrăm legătura cu Tatăl este tot Fiul prin Sfântul Duh,

fiindcă El se arată ca model al ascultării de netăgăduit faţă de Tatăl. Noi putem să îi vorbim

în rugăciune sincer Tatălui sau putem apela la El, dar numai ajutaţi de Fiul.

4.3. Arhieria veşnică a Domnului Hristos

Mărturisim că una din cele trei demnităţi ale Domnului Hristos este cea de Arhiereu.

Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei slujiri a Lui, fiind lucrarea

prin care l-a împăcat pe om cu Dumnezeu. Ea cuprinde toate suferinţele îndurate de El, de la

Întrupare până la moarte, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Epistola către Evrei

a Sfântului Apostol Pavel are ca temă centrală Arhieria veşnică a Domnului Hristos. Din cele

ce Fiul Omului a săvârşit pentru lume în timpul vieţii Sale pământeşti reiese că în Domnul,

darul, jertfa şi jertfitorul se adună, fără a se confunda. Darul cel mai de preţ, sublimul pe care

omul aşadar l-a primit din partea Tatălui a fost trimiterea Fiului Său în lume. În consecinţă,

prin dar, primitorul este legat de dăruitor. Dar această dragoste a Tatălui manifestată în

trimiterea Fiului îşi găseşte împlinirea prin dragostea cu care Fiul răspunde Tatălui. Darul

făcut se transformă în jerfă prin amploarea evenimentului şi a faptei de restaurare pe care

Hristos o realizează. Cel ce aduce darul de jertfă pentru mântuirea „greşalelor poporului”,

pironindu-le, este tot Hristos. Domnul asumă în ipostasul Său cel veşnic întreaga făptură

umană deodată şi fără a mai fi nevoie de o recapitulare la un anumit interval de timp, luând-o

în Sine, în Sfânta Treime. Numai dupe ce Hristos îşi săvârşeşte lucrarea de Arhiereu, surpând

distanţa dintre om şi Dumnezeu, în urma jertfei Sale, intră din nou în Sfânta Treime. Astfel,

prin unirea cu Hristos, odată cu restaurarea naturii umane în ipostasul Lui omul va înainta tot

190 Ibidem, p. 475.

82


mai mult spre Dumnezeu, dar nu va deveni ceea ce e Dumnezeu191.

Pentru om, Domnul toate le face noi. Urcuşul nostru spre Dumnezeu, nesfârşita

epectază de care vorbeau Părinţii Bisericii, se realizează în măsura curăţirii inimii noastre. În

timp ce noi Îl lăsăm pe Domnul să-şi facă lucrarea Sa în inimile noastre, noi devenim mai

copleşiţi de Dumnezeu. Pe măsură ce inima noastră se goleşte de egoism, de răutate, de idolii

făuriţi de noi, ea se umple tot mai mult de Dumnezeu dar în egală măsură inima simte că

liniştea adevărată nu este la acel nivel, ci caută tot mai mult, îl roagă pe Dumnezeu mai

fierbinte, se desăvârşeşte tot mai mult. Mărturia Părinţilor, a celor ce au experiat aceste

simţăminte, este elocventă. În Dumnezeu nu este timp pentru şedere sau popasuri. În urcuşul

duhovnicesc orice şedere este un regres, iar odihna în Dumnezeu, de care vorbea Sfântul

Maxim nu reprezintă o finalitate, un punct de încoronare, ci umplerea întregii noastre

constituţii duale de harul divin. Noi ajungem, prin harul lui Dumnezeu în urma colaborării

noastre libere cu el, la asemănarea cu Dumnezeu, dar nu la identitate. Ajungem la ceea ce noi

numim calitatea de Dumnezeu prin har şi nu la calitatea de Dumnezeu prin natură, fiinţial.

Creatura oricât ar dori, nu poate pătrunde fiinţa divină, ba mai mult, aceasta când se

manifestă în toată slava Sa, aruncă creatura la pământ. Acest lucru l-au experimentat înşişi

Apostolii la Schimbarea la Faţă a Domnului, iar troparul ne spune că Dumnezeu a arătat doar

pe cât li se putea Apostolilor slava Sa divină, şi cu toate acestea, deznodământul a fost unul

dramatic.

Datorită acestei demnităţi arhiereşti ce persistă în veci în Persoana Domnului Hristos,

El nu poate rămâne pasiv faţă de actul prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Lui...

El în orice caz vorbeşte şi acum, aducându-Se jertfă cuvântătoare şi în acest sens, sau

arătând că voieşte ca pâinea şi vinul să se prefacă în Trupul şi Sângele Său jertfit, care

redau starea Lui de jertfă cuvântătoare, însoţită de voia Lui manifestată192. În Sfânta Treime

totul se face în comun. Când rosteşte rugăciunea de despărţire, Hristos Domnul le spune

Apostolilor că va trimite peste ei un alt Mângâietor. În Romani 8,15 Apostolul Pavel ne

spune că am primit Duhul înfierii care se roagă împreună cu noi Tatălui, iar pe de altă parte

Duhul vine ca răspuns la rugăciunea noastră. Dacă Duhul se roagă pentru noi Părintelui

Ceresc, cu atât mai mult o face Domnul Hristos, care Şi-a dat viaţa pentru lume. În acest sens,

Părintele Stăniloae îşi continuă tâlcuirea şi zice: nu s-ar ruga preotul şi comunitatea pentru

prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Lui cu eficienţă, fără ca rugăciunea lor să

fie întărita de manifestarea voii Lui, de a se înfăptui această prefacere, manifestare care este

191 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Otodoxe, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 430.192 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 476.

83


şi ea un cuvânt. Rugăciunea preotului o vedem în epicleză. Dar ea nu e despărţită de

cuvântul Arhiereului cel mare, Hristos193.

Din explicaţia anterioară dată de Părintele Stăniloae deducem faptul că orice gest

liturgic al nostru este cuprins în voia şi în lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos.

Centralitatea slujirilor Sale este ocupată aşadar de demintatea arhierească prin care Însuşi

Hristos este Cel ce săvârşeşte lucrarea Bisericii. Preotul este organul văzut al preoţiei

nevăzute a Domnului Hristos prin care El jertfeşte şi Se jertfeşte pentru noi în veci. Această

prezenţă reală a Domnului în actele liturgice constituie marea Taină a prezenţei Domnului

Hristos în lume. Despre această Taină a lui Hristos Părintele Profesor Ioan Bizău afirmă:

Taina lui Hristos nu poate fi primită şi înţeleasă deplin decât prin/în taina Altarului,

exprimată în citirea/ascultarea Evangheliei şi în săvârşirea/primirea Euharistiei...

Euharistia este cea mai autentică înţelegere sau exegeză a Cuvântului Evangheliei tocmai

pentru că ea reprezintă cea mai puternică mărturie a faptului că taina Logosului Întrupat stă

la temelia vieţii şi mântuirii noastre194. Euharistia este punctul de pornire şi în acelaşi timp

momentul de sfârşit al îndumnezeirii noastre. Cu Euharistia, omul se îmbracă în Dumnezeu,

curăţit fiind de patimi şi în acelaşi timp îl ia pe Hristos ca şi călăuză şi ajutor în suişul său

spre Împărăţie. Astfel, vocaţia fiecărui creştin ca mădular al lui Hristos şi ca templu al

Duhului Sfânt (1 Cor. 12,27) se împlineşte şi în acelaşi timp se afirmă prin asumarea

Cuvântului viu al lui Hristos ca nişte fiinţe cuvântătoare ce suntem şi prin împărtăşirea cu

Trupul şi Sângele Său.

Ambele moduri de primire şi participare la viaţa Cuvântului lui Dumnezeu sunt

accesibile nouă, ar spune Părintele Ioan Bizău, prin participarea la viaţa şi mijlocirea

dumnezeiescului Altar. Ne putem întreba de ce de la Altar ? Fiindcă de acolo pleacă spre noi

Duhul Sfânt care ne face vrednici prin acţiunea Lui să primim în noi pe Logosul divin, de

acolo prin Împărtăşanie primim puterea de a urca spre Dumnezeu. Toate le săvârşeşte

Domnul Hristos în Biserică prin Arhieria Lui cea veşnică în Duhul Sfânt, iar Biserica al cărei

Cap şi Întemeietor este Domnul Hristos prin Sângele Său scurs nu se dovedeşte nici prin

Scriptură, nici prin Tradiţie, nici prin fapte, ci prin ea aduce mărturie Duhul Sfânt, Care

trăieşte întru ea şi Care este mărturisit în Scripturi195. Despre demintatea arhierească a

Domnului Hristos vorbesc atât Sfânta Scriptură cât şi Sfinţii Părinţi. Epistola către Evrei a

Sfântului Apostol Pavel aduce în sensul acesta o mărturisire elocventă, fiindcă această

193 Ibidem, p. 476.194 Pr. Ioan Bizău, Liturghie şi Teologie, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 155.195 Alexis Homiakov, Biserica este Una, trad. de Elena Dorevici şi Lucia Mureşan, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 25.

84


arhierie a Sa rămâne în veci: dar Iisus are o preoţie netrecătoare, prin aceea că El rămâne în

veac. De aceea şi poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce prin El se apropie de

Dumnezeu, fiind El pururea viu ca să mijlocească pentru ei (Evr. 7,24-25). Preoţia

netrecătoare a Domnului Hristos se datorează faptului că acest Arhiereu veşnic mijloceşte

pentru noi în ceruri. Apostolul Pavel în aceeaşi epistolă merge mai departe şi zice: dar lucrul

cel mai de seamă-n cele spuse este acela că noi un astfel de Arhiereu avem, Care a şezut de-

a dreapta tronului Slavei în ceruri, slujitor al altarului şi al cortului celui adevărat, pe care

nu un om l-a ridicat, ci Dumnezeu (Evr. 8,1-2). Arhieria lui Hristos este lucrătoare în lume

datorită faptului că El în ceruri nu este undeva departe de Tatăl, ci se află de-a dreapta Slavei

Sale, fiind în acelaşi timp El Însuşi Slava divină, fiindcă toate câte are Tatăl i-a dat şi Fiului

să aibă. Lauda, mulţumirea şi binecuvântarea Fiului la Cina cea de Taină este şi azi actuală şi

este de o potrivă esenţială pentru prefacerea darurilor aduse de noi în Trupul şi Sângele Său.

La Dumnezeiasca Liturghie azi rugăciunea poporului se cântă în această vreme ca o laudă şi

binecuvântare a lui Dumnezeu, ca o mulţumire adusă Lui, aşa cum a făcut Domnul la Cina

cea de Taină şi cum într-un anumit fel o face şi acum, nelipsind din rugăciunea poporului196.

Dacă la Cina cea de Taină Domnul a lăudat, a mulţumit şi a binecuvântat, acelaşi

lucru îl face şi acum şi îl va face până la sfârşitul veacurilor, împreună cu noi şi pentru noi.

Ceea ce acum preotul mulţumeşte şi binecuvântează, nu o face el întâi, ci are ca model pe

Arhiereul cel veşnic, care El Însuşi le-a adus prima dată Tatălui ca om la Cina cea de Taină.

După cum menţionează şi Părintele Stăniloae, dacă Domnul Hristos este Arhiereu veşnic şi a

adus această mulţumire, laudă şi binecuvântare Tatălui, atunci azi, în Dumnezeiasca

Liturghie, Domnul continuă să facă acest lucru, dar luând cu Sine în această lucrare pe preot

şi întreaga comunitate adunată în numele Lui. Astfel, prin rostirea de către preot a acestor

cuvinte de laudă, mulţumire, binecuvântare, ele se fac pentru el şi comunitate rugăciune,

deoarece ştim că rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se

înfăptuieşte de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune

neîncetată trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune străbate omul, ca un scafandru,

în adâncimile nesfârşite ale lui Dumnezeu, Care, ca Persoană iubitoare, rămâne totuşi

distinct de cel ce se roagă şi îl menţine şi pe acesta distinct197. Odată cu demersul nostru de a

ne ruga lui Dumnezeu, El vine în întâmpinarea noastră, întărindu-ne în acest efort prin

lucrarea Sa asupra noastră. Rugăciunea este calea experienţei nemijlocite a omului cu

Dumnezeu, în urma căreia omul pătrunde pe măsura intensităţii trăirii sale în Dumnezeu. Ne

196 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 476.197 Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 110.

85


putem întreba alături de Părintele Stăniloae, că oare de câte ori nu simţim lipsa de putere, de

înţelegere şi de a exprima tainele lui Dumnezeu prin cuvintele noastre ? Dar zice acelaşi

Părinte: în cuvintele rostite de preot, la Sfânta Liturghie, Hristos Însuşi este Cel ce deschide

prin ele orizonturile de taină şi Îşi aduce în ele puterea Sa dumnezeiască198.

Din aceste cuvinte frumoase rostite de Părintele Stăniloae, înţelegem de ce

Dumnezeiasca Liturghie este cea mai puternică rugăciune a Bisericii. Aceasta nu numai

pentru faptul că ea reprezintă o rememorare a actelor mântuitoare săvârşite de Hristos

Domnul, ci, prin răspunsurile noastre, ale comunităţii, Domnul Însuşi este prezent în

rugăciunea noastră. Putem spune, după cum şi Părintele Stăniloae afirmă, că Hristos Domnul

din iubire pentru noi Îşi uneşte cererea Sa cu rugăciunea preotului şi a întregii comunităţi

pentru ca Duhul lui Dumnezeu să coboare peste Darurile de pâine şi vin: astfel, Hristos Se

pune la dispoziţia preotului şi a comunităţii ca să fie prezentat Tatălui ca jertfă pentru ei şi

cu ei. Totuşi, Hristos nu Se uneşte până la confuzie cu preotul şi comunitatea în rugăciune,

deci în jertfa Sa. Căci în acest caz nu s-ar mai şti cine pentru cine a adus jertfa199. Domnul

Hristos prin Întruparea Sa a luat asupră-Şi păcatul omului restaurându-l pe acesta prin

asumarea în Ipostasul Său cel veşnic a firii umane. Această asumare în El nu înseamnă o

anihilare sau nivelare a persoanei umane sau a libertăţii ei de manifestare personală. Căci

odată făcând aceasta, Dumnezeu ar fi anulat putinţa persoanei de a intra în legătură directă cu

El. Starea firească a făpturii umane în manifestarea personalităţii ei se observă cel mai bine în

rugăciune, când omul se face subiect pentru primirea Subiectului Suprem. Dar odată cu

primirea nu se produce o dispariţie a persoanei, ci o transformare a sa în constituţia sa.

În tâlcuirea sa, Părintele Stăniloae aminteşte şi de Anaforaua lui Serapion de Thmuis,

a cărui rugăciune de epicleză este adresată Fiului. Această rugăciune nu trebuie să ne mire,

fiindcă creştinii încă aveau bine impregnate în memorie evenimentele descrise în Evanghelie

la Cina cea de Taină şi rugau astfel pe Fiul să transforme darurile lor de pâine şi vin în Trupul

şi Sângele Său. Această credinţă, după cum afirmă în studiul său şi Părintele Stăniloae o

găsim şi la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, cât şi la Sfântul Irineu. Desigur că ei

practicând această rugăciune de epicleză nu greşeau cu nimic, fiindcă Logosul lui Dumnezeu

Însuşi Se dă ca hrană pentru viaţa lumii. Ceea ce s-a întâmplat putem deduce din istoria

bisericească şi din dezbaterile teologice pe care Părintele Stăniloae le surprinde în tâlcuirea

sa. Astfel observăm, zice dânsul, că în şcoala alexandrină s-a pus accentul pe rolul

Cuvântului în Euharistie, până la Chiril al Alexandriei inclusiv, pentru că această şcoală a

198 Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 478.199 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 478.

86


făcut şi din aceasta un mijloc de apărare a dumnezeirii Cuvântului, câtă vreme şcoala

antiohiană vedea pe omul Hristos adus ca jertfă întrucâtva despărţit de Cuvântul, fiind făcut

jertfit prin Duhul200. Vedem cum Biserica din acele timpuri, prin intermediul cultului, a

păstrat şi propovăduit lumii credinţa primită de la înaintaşii ei. Dacă în şcoala alexandrină s-a

pus aşadar accentul pe rolul Cuvântului în Euharistie până la Sfântul Chiril, asta nu înseamnă

că Duhul Sfânt era exclus şi lucrarea Sa de transformare a Darurilor era contestată sau

nerecunoscută. Acest lucru îl ştim că se schimbă odată cu clarificarea dogmatică de la sinodul

II Ecumenic cu privire la deofiinţimea Duhului cu Tatăul şi cu Fiul, producându-se aşadar

această îmbinare a rugăciunilor adresate Fiului şi Duhului Sfânt în Euharistie după cum reiese

din textul Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Hrisostom, pe care astăzi

le utilizăm în cultul ortodox.

Referindu-se la momentul epiclezei Părintele Stăniloae afirmă: tocmai pentru că este

o supremă întâlnire a slujirii cuvântătoare a omului cu slujirea cuvântătoare a Cuvântului

prin Duhul, rugăciunea epiclezei are suprema ei eficienţă. Prefacerea se face cu voia

Tatălui, prin Cuvântul şi prin Duhul201. Împreună cu comunitatea euharistică, Hristos cere

prin preot prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Său prin Duhul Sfânt. De multe ori noi ne

arătăm iubirea de urmaşi printr-un lucru făcut de noi, sau alţii în semn de iubire ne lasă chipul

într-un obiect, în schimb Domnul Hristos se arată deplin şi actualizat El Însuşi în pâinea şi

vinul care sunt transformate în Trupul şi Sângele Domnului, de aceea noi cerem în rugăciune

prin preot să vină peste noi toţi Duhul Sfânt şi astfel Hristos, prin Euharistie, să ia chip în noi

(Gal. 4,19). Astfel, se arată că Euharistia e centrul şi izvorul vieţii spirituale în Hristos. Aici

unirea cu Hristos e întreagă şi deplină. Este transfigurat şi hristificat întreg omul, în toate

dimensiunile lui, cu toate simţurile şi funcţiile lui psihosomatice unite cu Hristos printr-o

unire profundă202. Într-adevăr această hristificare şi transfigurare a omului se realizează în

măsura în care primim cu credinţă Împărtăşania, fiindcă condiţia pentru a „vedea” Trupul lui

Hristos în darurile de pâine şi vin şi pentru ca ele să ne fie accesibile cu adevărat este curăţia.

Dar pentru a ne curăţa, şi mai presus de orice, pentru a putea „vedea” în Daruri Trupul şi

Sângele Domnului, avem nevoie de credinţă.

Prin Întrupare Fiul a coborât la noi, iar prin jertfă Fiul urcă la Tatăl, dar de această

dată împreună cu noi. Dar El ia cu Sine şi darurile noastre de pâine şi le duce înaintea Tatălui

pentru ca apoi să ni le întoarcă şi astfel, primindu-le sub chipul pâinii şi vinului care sunt

200 Ibidem, p. 479.201 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 480.202 Panayotis Hellas, Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2009, p. 143.

87


Trupul şi Sângele Său, să urcăm şi noi împreună cu El la Tatăl. Prin acest dar făcut nouă de

Fiul vedem o nouă coborâre a Sa la noi, însemnând o renunţare la Sine din iubire pentru noi,

căci: stând într-o continuare a stării de jertfă pentru noi la dreapta Tatălui, coboară în

Liturghie la noi în stare de jertfă întrucât la cererea noastră şi a Lui, Tatăl preface prin

Duhul, pentru noi, pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său jertfit pentru a ne urca şi pe noi,

cei ce ne împărtăşim de El, acolo unde este El. E un act de iubire înnoit faţă de noi, dar şi

faţă de Tatăl împreună cu noi, făcut pentru noi203. Dacă stăm puţin să cugetăm aflăm că pe

Domnul Hristos dragostea faţă de Tatăl şi ascultarea Lui faţă de El, precum şi iubirea faţă de

noi Îl fac să coboare la noi. Tot ceea ce Domnul Hristos face pentru noi face din dragoste

nefăţarnică, fiindcă El este plin de iubire asemenea Părintelui Ceresc, al cărui chip este.

Reflexiile Părintelui Stăniloae sunt profunde atunci când zice: deci în Trupul şi Sângele Lui

jertfit suntem încoroporaţi anume şi noi, reprezentaţi prin darurile aduse de noi şi prefăcute

prin Duhul cerut de la Tatăl de El şi de noi. El S-a lăsat pus în această stare de jertfă în mod

special de noi, dar la rândul Lui ne-a luat cu Sine sau ne-a ridicat în starea Lui de jertfă în

mod special pe noi204. Odată noi aduşi ca jertfă de Hristos, ne-am scufundat prin ceea ce s-a

petrecut cu darurile noastre în Hristos, pentru ca apoi să ne scufundăm cu Domnul Hristos în

Tatăl şi astfel să fim pătrunşi de slava dumnezeiască pentru a fi eliberaţi de răul egoismului

ce domneşte în noi. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că raţiunea care locuieşte întru tine este

suficientă să te apere de cele vătămătoare205. Aşa este, dar Hristos Domnul nu ne-a lăsat de

izbelişte, ci ne-a luat cu Sine în Trupul Său jertfit oferindu-ne Tatălui. Ba mai mult, acelaşi

Dumnezeu iubitor ne-a lăsat cărbunele care odată atingându-se de buzele noastre să ne cureţe

de patimi şi să ne limpezească mintea după cum ne rugăm în canonul Sfintei Euharistii spre a

făptui cele bune şi folositoare atât trupului cât şi sufletului nostru.

În epicleza Sfântului Vasile cel Mare nu se spune: Şi fă adică pâinea aceasta cinstit

Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, ci:

Să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi să le

binecuvinteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să le arate: pâinea aceasta însuşi cinstit Trupul

Domnului nostru Iisus Hristos, iar ceea ce este în potirul acesta însuşi cinstitul Sânge al

Domnului Iisus Hristos, care s-a vărsat pentur viaţa lumii. Părintele Stăniloae tâlcuieşte

sfinţirea şi arătarea ce apar în textul epiclezei din versiunea Anaforalei vasiliene astfel:

sfinţirea înseamnă primirea lor de către Tatăl, ca jertfă. Tot ce se jertfeşte lui Dumnezeu se

203 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 484.204 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortdoxă, p. 486.205 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în P.S.B., Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 123.

88


sfinţeşte. Aceasta pune capăt multelor discuţii despre momentul în care devine Hristos jertfă

în Euharistie. Răspunsul este: momentul prefacerii... Iar arătarea nu înseamnă numai un

fenomen subiectiv, deşi este şi aceasta206.

Prezenţa lui Hristos cu Trupul străveziu în stare de jertfă în Euharistie face din aceasta

nu doar o Taină printre celelalte, după cum învăţăm noi în teologia de şcoală, ci Taina

Tainelor. Acest aspect îl tratează Karl Christian Felmy atunci când îl citează pe Părintele

Afanasiev: Ea nu este o Taină din Biserică, ci izvorul, punctul central şi scopul tuturor

Tainelor, este Taina Bisericii. Prin aceasta, ea trebuie să fie înţeleasă într-un sens eclezial,

nu individualist207. Centralitatea Tainei Euharistiei o dă Hristos Domnul Însuşi, fiindcă noi,

după cum am afirmat mai sus, nu ne împărtăşim doar dintr-o iradiere a stării de jertfă şi de

înviere, ci cu Însuşi Trupul Său în această stare de jertfă. Prin Euharistie, Domnul este în noi

printr-o continuă venire, dar în acelaşi timp rămâne deasupra noastră şi mai presus de noi.

Această deosebire de noi a Domnului şi faptul că se află deasupra noastră presupune venirea

Domnului într-un grad tot mai mare în noi pe măsura curăţirii noastre de păcate prin

participarea la viaţa de har împărtăşită de Biserică. Această venire tot mai adâncă şi mai

revelatoare a Logosului divin produce o sporire continuă a relaţiei de iubire dintre Dumnezeu

şi om. Prin această coborâre a lui Dumnezeu faţă de noi şi prin primirea Dumnezeieştii

Euharistii sângele nostru intoxicat de păcat se curăţă, oxigenându-se prin primirea Sângelui

curat şi plin de viaţă al Fiului lui Dumnezeu.

4.4. Jertfa lui Hristos este calea prin care omul se predă Tatălui

Jertfa lui Hristos devine cale de predare a omului Părintelui Ceresc odată cu părăsirea

egoismului nostru care ne face indiferenţi de multe ori şi pe mulţi dintre noi faţă de

Dumnezeu Însuşi şi faţă de aproapele nostru. Despre apropierea şi trăirea acestei jertfe de

către noi Părintele Stăniloae afirmă: prin împărtăşirea de ea ni Se dă mai deplin Fiul, cu

dragostea Lui faţă de Tatăl şi de noi, ca să putem relua la alte Liturghii la o treaptă mai

înaltă această reciprocă dăruire. El se prezintă în acel moment ca jertfa acomodată

păcatelor şi trebuinţelor ce apasă pe membrii comunităţii în acel timp208. Putem afirma pe

206 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 483.207Cf. Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 1999, p. 253, cf. Nikolai Afanasiev.208 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 487.

89


baza mărturiei tradiţiei canonice că Domnul Hristos Se aduce pe Sine jertfă în momentul

prefacerii Darurilor în Trupul şi Sângele Lui. Dealtminteri, şi Părinţii răsăriteni în

unanimitate afirmă prefacerea darurilor de pâine şi vin prin lucrarea Duhului Sfânt. Numai în

Hristos Domnul, Care Se dăruieşte pe Sine Tatălui ca om, şi cu care şi noi ne împărtăşim,

creaţia ajunge la desăvârşirea ei. Vorbind despre prefacere Părintele Stăniloae exclamă:

Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului este aşa de mare, încât după

ce Părinţii, urmând cuvintelor Domnului, au afirmat-o cu toată hotărârea, teologia de după

ei n-a mai cutezat să facă niciun efort pentru pătrunderea ei, sau când, în timpul mai nou, a

încercat să o înţeleagă, mai mult a dizolvat-o, reducând prezenţa Trupului şi Sângelui

Domnului la o prezenţă spirituală209. Gravitatea constă în această incapacitate a teologiei de a

afirma adevărul cu privire la Taina Euharistiei. Greşeala constă în faptul că ea nu a afirmat

acest adevăr pe baza mărturiei Părinţilor, argumentarea sa a fost una a priori şi nu una bazată

pe experienţa Bisericii, adică a posteriori. Prezenţa lui Dumnezeu se trăieşte, şi abia în urma

unei trăiri intense şi continue putem vorbi despre Dumnezeu. Cine vorbeşte fără să-L

cunoască pe Dumnezeu, acela se aseamănă unui „chimval răsunător” care doar scoate un

sunet, dar pe dinlăuntru este gol. Înţelegerea marii Taine a Prefacerii ar putea fi oferită şi de

aprofundarea noţiunilor de simbol şi de trăire interioară reală a acelei stări de jertfă.

Astfel, după concepţia Sfinţilor Părinţi, toate lucrurile văzute din lume sunt simboluri

ale celor nevăzute. Pâinea materială, terestră este aşadar în tâlcuirea Părinţilor simbolul pâinii

care s-a coborât din cer şi care este Domnul Hristos. Tâlcuind simbolul, Părintele Stăniloae

afirmă: dar la Sfinţii Părinţi simbolurile nu sunt despărţite de ceea ce simbolizează, ci

simbolul văzut are ca temelie susţinătoare realitatea nevăzută pe care o simbolizează. Şi

între simbolul material şi realitatea spirituală cea mai înaltă pe care o simbolizează se

intercalează un şir de trepte210. Dumnezeiasca Euharistie, prin venirea Sfâtnului Duh în

momentul rostirii rugăciunii epiclezei, nu mai este un simbol ci o realitate. În celelalte Taine

ale Bisericii Domnul Hristos Se împărtăşeşte credincioşilor în chip nevăzut, în schimb în

Dumnezeiasca Euharistie Domnul Hristos este prezent cu Trupul şi Sângele Său sub chipul

pâinii şi a vinului, pentru ca întreaga comunitate euharistică să se poată împărtăşi de El. În

trup omul îşi trăieşte toate simţurile şi prin intermediul lui îşi afirmă afinităţile, similitudinile

cu ceilalţi. Prin intermediul lui îţi poţi manifesta ca om toate trăirile, toate simţămintele faţă

de aproapele tău sau faţă de Dumnezeu. Unii oameni îşi folosesc trupul manifestându-şi prin

el egoismul, răutatea şi nepăsarea lor faţă de alţii. Pe aceştia oamenii îi percep ca

209 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 490.210 Ibidem, p. 491.

90


„respingători”. Alţii care sunt pătrunşi de iubirea lui Dumnezeu prin trupul lor dăruiesc altora

toată dragostea, toată simpatia şi tot ajutorul lor. Aceştia nu fac lucrurile acestea pentru

satisfacerea plăcerii lor trupeşti, ci se comunică celorlalţi din iubire spirituală.

Astfel, model pământesc, după cum afirmă şi Părintele Stăniloae, este mama. Această

fiinţă atât de plăpândă şi gingaşă se dăruieşte total în modul cel mai deplin omenesc copiilor

săi. În trupul ei, mama trăieşte la culme toate bucuriile şi toate suferinţele. Bucuriile copiilor

sunt simţite de ea la cotă maximă, dar şi durerile, lipsurile şi supărările copiilor sunt trăite de

ea până la uitarea de sine şi de durerile ei proprii. Cu toate acestea, după cum spune şi

Părintele Stăniloae, în tâlcuirea sa, în gradul suprem durerile noastre, slăbiciunile noastre de

pe urma păcatelor noastre le trăieşte Iisus Hristos. Dar ne şi dă toată afecţiunea Sa faţă de

Tatăl şi toată nădejdea întăritoare pornită din starea trupului Său înviat. Acestea ni le dă

prin trupul Lui211. Dacă am voi sincer şi ne-am strădui în modul cel mai înalt cu putinţă, am

putea simţi cum Domnul Hristos trăieşte în Ipostasul Său veşnic toată frământarea şi

neputinţa nostră. Curăţirea noastră vine prin primirea sub chipul pâinii şi a vinului a Trupului

şi Sângelui Său. Noi suntem atât de greoi sub păcat şi carnali, încât nu avem puterea de a

simţi spiritual prezenţa lui Hristos. Normal ar fi ca toată dragostea Domnului Hristos faţă de

Tatăl, pe care ne-a dăruit-o prin jertfa Sa şi nouă, să o simţim şi noi. Sfântul Ioan Gură de Aur

vorbind despre ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taină zice: Hristos a pus capăt celei mai

mari sărbători a Legii Vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea

înfricoşătoare, spunând: Luaţi, mâncaţi,acesta ete Trupul Meu...212.

De la această masă înfricoşătoare la care ne-a mutat şi pe noi odată cu ucenicii,

întregul trup este impregnat de prezenţa reală a Domnului Hristos. Simţirile noastre le

purifică, impregnându-le cu simţul Său duhovnicesc îndreptat spre Tatăl, inima ne-o curăţă de

invidie şi orgoliu, auzul nostru îl curăţă de dorinţa de a dispreţui şi de aplecarea spre auzirea

celor nefolositoare, văzul nostru este curăţat de egoism şi mintea de judecarea aproapelui.

Astfel, aşa stând lucrurile, prin viaţa şi faptele noastre Hristos Domnul va face parte din viaţa

noastră interioară, fiind cârmuitor, curăţitor şi ţinţă a vieţii noastre. Odată ce primim prin

curăţie Trupul şi Sângele Domnului, vedem cum Domnul Hristos devine întăritor şi

mângâietor al nostru pe de o parte, şi o dragoste între noi şi Dumnezeu, nu numai prin simţuri

şi gânduri, ci şi prin trupurile spiritualizate şi transfigurate pe de altă parte. Cu privire la acest

lucru Părintele Stăniloae afirmă: Trupul şi Sângele Lui ce ni se comunică ne umplu pe noi

prin chipul pâinii şi vinului în mod real cu toate simţirile lor, fără să înceteze să fie şi în 211 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 493.212 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia LXXXII, în P.S.B., Scrieri, partea a III-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 927.

91


afara noastră. Vin atât de intim în noi, că au loc ca o consumare a lor de către noi,

producând o înaltă viaţă spirituală213.

5. Dipticele sau mijlocirea Bisericii pentru vii şi adormiţi

Toate sunt cuprinse în Dumnezeiasca Liturghie. Când zic toate mă gândesc la întreaga

nostră viaţă, cu toate bucuriile şi suferinţele pe care le trăim în lume. Toate le face suportabile

Dumnezeiasca Liturghie, fiindcă acolo după prefacere toate le ia şi le ţine Domnul Hristos.

Dacă Liturghia, prin prezenţa Domnului în ea nu ar face acest lucru, noi am înnebuni cu totul,

fiindcă dacă noi nu ne asumăm viaţa în mod liturgic trăim în infern. Doellinger afirma într-un

loc următorul lucru: „creştinii erau înainte de orice un popor al rugăciunii”. Prin dispoziţia lor

sacerdotală, creştinii îşi afirmă caracterul de preoţie împărătească (1 Ptr. 2,9). În antichitatea

creştină participarea şi trăirea unei vieţi liturgice autentice au dat creştinilor forţa spirituală şi

psihică de a suporta cele mai aprige prigoane. În Liturghie întreaga noastră viaţă ni se

deschide ca o carte şi este cuprinsă în ea, în speţă în Trupul lui Hristos, întreaga comunitate şi

toţi cei pentru care Biserica prin vocea preotului se roagă, fie ei vii sau morţi.

Rugăciunea de mijlocire sau rugăciunea dipticelor de la Sfânta Liturghie începe

imediat după rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt şi prefacerea Darurilor în Trupul şi

Sângele Domnului Hristos, în timp ce preotul, îngenuncheat fiind în faţa Domnului, rosteşte

în taină: pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre iertarea păcatelor, spre trezirea

sufletului, spre împărtăşirea Sfântului Tău Duh, spre plinirea Împărăţiei Cerurilor, spre

îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. Această rugăciune

Părintele Stăniloae în comentariul său liturgic o tâlcuieşte astfel: din punerea în legătură a

iertării păcatelor cu trezirea sufletului se vede că nu e vorba de păcatele determinate. Ci e

213 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 494.

92


vorba de unele greşeli şi gânduri fugitive, care scapă putinţei noastre de sesizare şi de

exprimare şi de reţinere în minte în mod distinct...214. Urcuşul nostru duhovnicesc nu este

împiedicat doar de păcatele mari, strigătoare la cer, cum se numesc, ci este marcat tot timpul

de obstacole, de uitarea unor păcate la spovedanie, de săvârşirea altora mai mici. Este vorba

în urcuşul nostru spre Dumnezeu de o stare de veghe permanentă: nu este vorba de trezirea

sufletului dintr-o adormire a nepăsării, ci de o stare de veghe continuă... pentru a nu fi furaţi

de gânduri, de griji, de pofte ispititoare215. Cu privire la aceată stare de veghe Sfântul Apostol

Petru face următoarea referinţă: Fiţi treji şi privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă

răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită (1 Ptr. 5,8). În această rugăciune ce o rosteşte

preotul, se mai afirmă dorinţa de împărtăşire cu Sfântul Duh, precum şi plinirea Împărăţiei

Cerurilor, care este o Împărăţie a iubirii depline, după cum şi Domnul Cel în Treime

preaslăvit este Iubire (1 In. 4,8). La final se cere îndrăznirea către Dumnezeu. Tâlcuind ce

este această îndrăznire, Părintele Stăniloae afirmă: de îndrăznirea aceasta vorbeşte Sfântul

Apostol Pavel (Ef. 3,12) şi ea este o stare de suflet a sfinţilor, care îndrăznesc cât sunt pe

pământ să se apropie de Dumenzeu ca nişte copii de tatăl lor şi să-i ceară toate cele de

trebuinţă pentru ei şi pentru alţii, cu deplină încredere că le vor lua216. Odată uniţi cu

Dumnezeu, ne-am făcut fii după har, şi rămânând uniţi cu Dumnezeu şi prin deschiderea

inimii noastre faţă de El, Domnul Hristos vine în noi şi trăieşte în noi. Sfântul Apostol Ioan

afirmă foarte frumos: Tot cel ce rămâne întru El, nu păcătuieşte, tot cel ce păcătuieşte nu L-a

văzut şi nici nu L-a cunoscut (1 In. 3,6).

Tot cu voce înceată, preotul rosteşte că el împreună cu comunitatea aduce „slujbă

duhovnicească” sau jertfă cuvântătoare pentru toţi cei adormiţi în credinţă într-o ordine

firească, am putea spune, în funcţie de rolul lor în istoria mântuirii: strămoşi, moşi, patriarhi,

prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici, şi pentru

toţi cu sufletul curat, care au trăit în viaţă curată. Apoi cu voce tare preotul, pentru ca tot

poporul să audă şi să laude, zice: Mai ales pentru Prea Sfânta, Curata, Prea Binecuvântata,

Slăvita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, la care

poporul răspunde cu Cuvine-se cu adevărat sau cu o altă cântare, în funcţie de perioada

liturgică în care ne aflăm. Pomenirea sfinţilor ce vor urma se încheie, după cum citim, cu

cuvintele: cu ale lor sfinte rugăciuni cercetează-ne pe noi. Părintele Stăniloae afirmă faptul

că jertfa euharistică nu are menirea de a le aduce lor trezvie, iertarea păcatelor şi Împărăţia

Cerurilor, fiindcă acestea ei le au. Dar aici e vorba de altceva, şi anume că la fiecare jertfă 214 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 494.215 Ibidem, p. 495.216 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 495.

93


nouă euharistică primesc un spor de slavă, şi de aceea ni se dă şi nouă o încredere şi mai

mare în rugăciunile lor pentru noi.... Datorită jertfei lui Hristos, întărindu-şi credinţa şi

trasmiţând-o altor generaţii împreună cu înfrânările şi ostenelile pentru Hristos, au asigurat

eficienţa lucrării mântuitoare a lui Hristos prin jertfa euharistică până azi217.

Prin încrederea sfinţilor şi prin actul jertfitor al lor lucrarea mântuitoare a Domnului a

continuat în lume şi va continua până la sfârşitul veacurilor, fiindcă Duhul Sfânt este cel ce

face posibilă această lucrare. Ei au crezut în lucrarea Domnului Hristos şi n-au ezitat în a-L

mărturisi până la mucenicie, dacă a fost cazul, luând exemplul jertfei lui Hristos. În lumea de

azi singurul model demn de urmat pentru noi creştinii este modelul dat de sfinţii care au

însuşit prin faptele lor starea de jertfă a lui Hristos. Noi toţi care urmăm exemplul sfinţilor în

credinţă în viaţa de aici vom lua desăvârşirea în viaţa veşnică. Sfinţii au o lucrare comună a

lor pentru mântuirea lumii, prin rugăciunea lor din milă faţă de noi, cei de pe pământ. De

aceea este firesc ca sfinţii în Împărăţia Tatălui Ceresc să se bucure de cei ce urmează urcuşul

duhovnicesc prin jertfa lui Hristos, fiindcă aşa se apropie ei înşişi de fericirea veşnică şi

deplină a lor prin iubirea pe care o au faţă de cei de pe pământ. În virtutea acestei iubiri a

sfinţilor faţă de noi cei vii şi a rugăciunii lor comune înaintea Tronului Treimii pentru noi,

sunt numiţi de Dumnezeu în Sfânta Scriptură prieteni ai lui Dumnezeu (In. 15,14) şi casnici

ai lui Dumnezeu (Ef. 2,19). Tâlcuind mai departe această parte a Anaforalei Părintele

Stăniloae afirmă: cerul întreg se roagă pentru noi, adăugându-şi jettfa rugăciunii sale la

jertfa lui Hristos, care polarizează în jurul ei şi în ea rugăciunea lor ca un magnet spiritual...

Iar Maica Domnului e încadrată de corul tuturor sfinţilor, e în centrul lor, lângă Hristos218.

Legătura organică dintre Biserica mărturisitoare şi Biserica triumfătoare se realizează

şi se afirmă în gradul cel mai deplin cu putinţă în Dumnezeiasca Liturghie. Preotul face

pomenirea cuvioşilor, a strămoşilor şi tuturor drepţilor, iar ei în Liturghia cerească fac acelaşi

lucru, pomenindu-ne pe noi sub forma unei rugăciuni stăruitoare pentru mântuirea noastră.

Despre rugăciunea dipticelor putem spune pe baza textelor că este veche, primitivă, dovadă în

acest sens fiind documentele vechi păstrate şi în care această rugăciune a Bisericii pentru

credincioşii săi este prezentă. Părintele Petre Vintilescu, cercetând scrierile, afirmă

următoarele: rugăciunea dipticelor este primitivă sau constitutivă, am putea spune, în

Anaforaua Liturghiei creştine219.

După ce a terminat de pomenit pe sfinţi, în vederea cererii ajutorului duhovnicesc

oferit de aceştia, preotul îi pomeneşte pe cei ce au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii de 217 Ibidem, p. 496.218 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 498.219 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 272.

94


veci, ca Dumnezeu să-i pomenească şi să-i odihnească acolo unde străluceşte lumina feţei

Sale: Şi pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, şi

îi odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale. Tâlcuind

această formulă liturgică, Părintele Stăniloae afirmă: însăşi pomenirea lor de către

Dumnezeu e o odihnă a lor în atenţia sau în lumina feţei lui Hristos, Care-i scapă de chinul

întunericului sau al non-sensului unei existenţe nefericite şi golite de substanţă prin uitarea

lor de către toţi220. Biserica îi pomeneşte pe toţi cei adormiţi, prin aceasta şi Domnul Hristos

Se comunică celor nedesăvârşiţi, dar care au părăsit, cum am spus, lumea aceasta. De la bun

început trebuie să precizăm că Domnul Hristos, după cum din iubire a venit în lume, tot din

iubire se dăruieşte tuturor celor ce voiesc să-L primească. Mai departe în diptice preotul se

roagă pentru toţi episcopii ortodocşi care învaţă drept cuvântul lui Dumnezeu, pomeneşte

toată preoţimea, diaconimea şi tot cinul preoţesc şi monahicesc, fiindcă ei sunt cei care prin

lucrarea lor liturgică, ca dar al lui Dumnezeu, fac să dăinuie Biserica şi va dăinui până la

sfârşitul veacurilor. Tâlcuind aceste cereri, acelaşi teolog afirmă: din oferirea reluată a jertfei

lui Hristos Biserica ia putere să se roage pentru existenţa ei însăşi. Ea există prin jertfa lui

Hristos, care este înnoită mereu datorită existenţei preoţilor şi episcopilor. Dar există şi prin

voinţa ei de a valorifica puterea ce iradiază din jertfa mereu activă a lui Hristos. Viaţa

Bisericii... se susţine printr-un dialog al jertfei, ca formă a dragostei între Dumnezeu şi

comunitatea umană221.

În urcuşul nostru totul este jertfă, fiindcă Însuşi Domnul Hristos a impregnat făpturii

umane caracterul de jertfă. Mai departe, preotul aduce această jertfă duhovnicească pentru

întreaga lume, dealtminteri pentru întreaga Biserică, şi pentru cei ce duc o viaţă în curăţie şi

cinste. Toate rugăciunile rostite de preot pentru pomenirea celor vii şi a celor morţi au la bază

oferirea Domnului Hristos ca jertfă în Sfânta Liturghie. Mai departe, preotul rugându-se

afirmă că aduce acestă jertfă cuvântătoare şi pentru cârmuitorii ţării. Se roagă ca Dumnezeu

să le dea o cârmuire uşoară, fără evenimente care să tulbure viaţa şi liniştea unui popor,

pentru ca „întru liniştea lor” şi noi să putem trăi în pace unii cu alţii şi în acelaşi timp cu

vecinii noştri. Dar rugăciunea preotului nu se opreşte aici, el continuă să arate prin rugăciunea

ce urmează că aduce aceeaşi jertfă cuvântătoare pentru „mântuirea şi iertarea păcatelor

robilor lui Dumnezeu (N). Aici el pomeneşte pe cei vii şi continuă rugăciunea pentru

pomenirea celor adormiţi: pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor... în loc

luminat..., repetând cuvintele de la rugăciunea obişnuită pentru cei adormiţi. Aceste rugăciuni

220 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 499.221 Ibidem.

95


de pomenire se spun în şoaptă, de către preot în Altar, în timp ce la strană se cântă Axionul,

adică imnul de slavă cântat în cinstea Fecioarei Maria, căci: din Ea se întinde ca o undă, ca

un omofor, rugăciunea alăturată la rugăciunea preotului pentru cei pomeniţi222. Apoi cu

voce tare preotul pomeneşte pe Arhiereul locului, la care poporul răspunde pe toţi şi pe toate.

În tâlcuirea sa Părintele Stăniloae afirmă: după Liturghierul grec, cuvintele acestea le spune

cu voce tare diaconul dinaintea uşilor împărăteşti, întregite astfel: Şi pe toţi pe care fiecare

îi are în cuget, pe toţi şi pe toate223. În acest timp, preotul în Altar cu voce înceată pomeneşte

toate categoriile de credincioşi aflaţi în diferite situaţii, încheind cu cuvintele: Şi trimite peste

noi toţi milele Tale. Aşa să fie, deoarece din mila lui Dumnezeu ni s-a dat nouă toată bucuria

duhovnicească şi putinţa de a ne mântui. Dipticele preotul le încheie cu voce tare prin

ecfonisul: Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta prea cinstitul şi de mare

cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin. Preotul se roagă ca Dumnezeu să facă ca toţi credincioşii într-un singur gând şi

cuget, cu o singură inimă şi gură să cânte şi să slăvească numele lui Dumnezeu Cel în Treime

lăudat. Deşi sunt şi ei mai multe persoane, aşa cum Dumnezeu fiind Trei Persoane, are doar

un singur nume, la fel şi creştinii trebuie să ajungă la o unitate duhovnicească în gândire, în

simţire şi făptuire, având ca model aşadar Sfânta Treime. Reflecţiile Părintelui Stăniloae sunt

adânci în acest sens: ei doresc să fie între ei o unitate care să se asemene prin iubire cu

unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti. Aşa cum Dumnezeu deşi întreit în Persoane are un

singur nume, la fel se cuvine să ajungem şi noi la o singură inimă şi la o singură gură, la o

singură simţire, exprimată în aceleaşi cuvinte de laudă. Unitatea neconfundată a Treimii e

modelul căruia trebuie să-i corespundă unitatea neconfundată a credincioşilor sau a

Bisericii în care credincioşii sunt o unitate multiplă224. Amin.

222 Ibidem, p. 500.223 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 501.224 Ibidem.

96


Concluzii

Din ceea ce am prezentat până aici putem să tragem câteva concluzii utile pentru

înţelegerea mai uşoară a ceea ce noi numim în grai bisericesc Anaforaua Liturgică. Astfel,

pentru prima parte în care am prezentat cele două Anaforale liturgice bizantine pe care noi le

folosim în cult, şi anume Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur şi Anaforaua Sfântului

Vasile cel Mare. De la bun început trebuie să precizăm faptul că aceste două formulare de

Anafora aparţin ritului de tip antiohian sau sirian, din care azi derivă Liturghiile Ortodoxe

bizantine. Liturghia uzuală şi reprezentativă a vechiului patriarhat al Antiohiei a fost

Liturghia Sfântului Iacob (cel Tânăr), episcop al Ierusalimului. Alcătuită la Ierusalim, a trecut

la Antiohia, unde a înlocuit Liturghia mai veche a acestui oraş, numită Clementină. Apoi este

de reţinut faptul că diversitatea tipurilor de Liturghii a început prin multiplicarea şi

diversificarea textelor Anaforalei, adică a rugăciunii Sfintei Jertfe. Dealtminteri, putem

afirma că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare sunt Liturghii

surori, formate aproape în acelaşi timp, deosebirea stând în partea Liturghiei de care ne-am

ocupat, numită Anafora. Textul Anaforalei fiind diferit la aceste două Liturghii în sensul că

textul Anaforalei Liturghiei vasiliene este mai lung şi cu o abordare puţin diferită faţă de

versiunea hrisostomiană. Aşadar, putem afirma că în Biserica Ortodoxă azi de rit bizantin se

oficiază o singură Liturghie, dar cu două Anaforale de schimb, ele fiind dacă vrem două

prelucrări ale uneia şi aceleiaşi Liturghii mai vechi din Antiohia, numită a Sfântului Iacob:

cea a Sfântului Vasile cel Mare reprezentând probabil varianta capadociană, iar versiunea

Sfântului Ioan Gură de Aur varianta constantinopolitană a vechii Liturghii ce se întrebuinţa

pe vremea celor doi sfinţi, adică în sec. IV-V în tot Orientul creştin225. Această variantă veche

a Liturghiei constantinopolitane este Liturghia de origine apostolică, a Sfântului Iacob.

225 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 167.

97


Anaforaua liturgică bizantină întrebuinţată de noi azi în cult este partea de slujbă din cadrul

Dumnezeieştii Liturghii introdusă prin cuvintele rostite de preot: Să stăm bine, să stăm cu

frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o aduce şi se încheie cu ecfonisul: Şi ne dă

nouă cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău,

al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Anaforaua liturgică bizantină ce poartă numele Sfântului Vasile cel Mare ete unul

dintre cele mai frumoase texte euharistice ale Răsăritului Ortodox. Putem afirma că aceasta

este un adevărat poem liturgic de o frumuseţe rară. Dealtminteri, din analiza făcută în prima

parte a lucrării asupra Anaforalei Sfântului Vasile reţinem faptul că ea este deopotrivă cel mai

profund şi amplu monument liturgic al epocii patristice, dar în acelaşi timp este cea mai bună

sinteză a teologiei şi operei acestui mare sfânt al Răsăritului creştin. Mergând mai departe cu

concluziile din ceea ce am expus, afirmăm că există patru variante ale textului original, şi

anume: egipteană, siriană, armeană şi bizantină. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare aparţine

tipului vest-sirian. Este foarte important din analiza făcută asupra Anaforalei Sfântului Vasile

cel Mare, să reţinem faptul că Sfântul nu a fost cel care a compus această Anafora, ci cel care

a îmbogăţit teologic şi biblic conţinutul vechiului formular euharistic capadocian, dând

naştere la ceea ce liturgiştii numesc arhetipul Ω . Aşadar Anaforaua poartă numele nu al celui

ce a compus-o, ci al celui ca a prelucrat-o. Mai este de reţinut faptul că textul versiunii

bizantine are cele mai multe variante păstrate în limba greacă, slavonă, siriacă, armeană,

arabă, georgiană şi română. Zona problematică pentru cercetarea liturgică rămâne textul

versiunii egiptene, la care aceasta cu timpul va trebui să răspundă.

Datorită faptului că este unul din cele mai importante şi larg răspândite texte

euharistice al Răsăritului Ortodox, ea a circulat încă din perioada imediat următoare marelui

ierarh. Această Anafora a fost principalul text euharistic folosit la Constantinopol şi în

teritoriile aflate sub influenţa marii metropole până la începutul celui de-al doilea mileniu.

Azi ea se mai utilizează doar de zece ori pe an.

Datorită acestei mari circulaţii şi a menţionării ei încă de la început în diferite

documente, cercetarea liturgică modernă a putut să se pronunţe cu exactitate asupra

„autorului”, asupra prelucrării ei de către Sfântul Vasile cel Mare de exemplu. Nu acelaşi

lucru se poate afirma cu privire la Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur. Aici paternitatea

hrisostomiană este greu de stabilit, atât cercetând sursele vechi, care pomenesc această

Anafora sau fac referire indirect la ea, ori din cauza anumitor dispute dogmatice nu este

amintită (cum a fost de pildă reproşul adus de Leonţiu împotriva lui Teodor al Mopsuestiei,

98


că nu s-a ţinut de Anaforaua Apostolilor, nici de a Sfântului Vasile)226, cât şi printr-o

încercare de comparaţie a Anaforalei hrisostomiene cu întreaga operă a Sfântului Ioan

Hrisostom. Cu toate acestea, în urma cercetărilor recente, cu toate că, de exemplu, Anaforaua

egipteană şi siro-iacobită atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur sunt producţii

pseudo-epigrafice, s-a ajuns la concluzia că paternitatea hrisostomiană a Anaforalei bizantine

este posibilă. Azi Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă textul principal al cultului

ortodox, iar cel al Sfântului Vasile cel Mare fiind cel de schimb, cu toate că la origine, după

cum am afirmat mai sus, a fost exact invers. Atât în cazul Anaforalei vasiliene, cât şi al celei

hrisostomiene, în definitiv paternitatea nu constă în compunerea acestui text euhologic, ci în

prelucrarea versiunii originale de către Sfântul Vasile cel Mare şi respectiv Sfântul Ioan

Hrisostom.

Dumnezeiasca Liturghie nu este numai izvorul şi temelia Sfintelor Taine şi ierurgii, ci

este şi cea mai importantă dintre toate slujbele cultului divin public al Bisericii Ortodoxe.

Dumnezeiasca Liturghie fiind instituită direct de către Domnul Hristos, ea este de origine

divină. Dacă Dumnezeiasca Liturghie este centrul cultului divin public, esenţa acestui cult şi

implicit miezul Sfintei Liturghii este partea din Liturghie ce poartă numele de Anafora, adică

înălţare. Anaforaua liturgică, respectiv cea vasiliană şi hrisostomiană cuprinde patru părţi:

- Marea rugăciune euharistică

- Anamneza

- Epicleza

- Dipticele sau mijlocirea Bisericii pentru cei vii şi morţi

Reflecţiile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae asupra Anaforalei sunt adânci. Acest

lucru îl desprindem şi din următorul citat: Euharistia are în ea o deschidere eshatologică şi

universală. Iar puterea transfiguratoare a lui Hristos vine din jertfa Lui. Cine se jertfeşte din

iubire copleşeşte totul prin iubire227. Numai Dumnezeu Fiul Îşi manifestă dragostea deplină

faţă de Tatăl prin dăruirea totală prin jertfa Sa Acestuia. Şi această dragoste deplină Domnul

Hristos o manifestă şi faţă de făpturi în egală măsură, ne spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Din tâlcuirea sa şi din ceea ce Sfinţii Părinţi afirmau la rândul lor, putem concluziona

următoarele:226 Cf. Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, p. 118.227 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 442.

99


- Prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului Hristos la Cina cea de

Taină şi apoi în fiecare Liturghie a fost, este şi va rămâne un mister de nepătruns.

- Între trupul nostru şi pâine există o legătură deosebită pusă de Dumnezeu.

Misterul prefacerii s-a desăvârşit prin cuvintele rostite de Domnul Hristos la Cina

cea de Taină. Aici Domnul frânge, mulţumeşte şi binecuvintează pâinea care se

preface în Trupul Său jertfit pentru viaţa lumii, căci raţiunea pâinii este să se

prefacă în Trup.

- Evenimentului ce s-a petrecut la Cina cea de Taină îi este valabil principiul A = B,

după cum pertinent demonstrează Părintele Stăniloae în tâlcuirea sa, adică după

prefacere pâinea este Însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

- Trupul străveziu al Domnului Hristos pătrunde şi Se poate arăta prin toate,

lăsându-le pe acestea în chipul lor firesc. Dar la Înviere, toţi vom fi transparenţi

din Trupul străveziu al Domnului Hristos.

- Dumenzeiasca Euharistie este copleşită de Duhul Sfânt, iar Trupul lui Hristos

transfigurat de starea de jertfă a Sa, este pentru noi ca o sorbire duhovnicească

datorită Duhului care este în El.

Tâlcuind momentul prefacerii Părintele Stăniloae afirmă: preotul cheamă pe Duhul

Sfânt pentru ca ele să fie prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, ca daruri supreme

jertfite de El Tatălui, pentru noi şi ca daruri date din nou nouă la nivelul suprem228. De aici

putem trage concluzia, după cum afirma şi Părintele Stăniloae, că noi creştinii ne împărtăşim

cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos în stare de jertfă. Dacă Duhul Sfânt este Cel care la

rugăciunea comunităţii în frunte cu sacerdotul preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui

Hristos în stare de jertfă, tot Duhul Sfânt e Persoana dumnezeiască ce ne sensibilizează şi

înflăcărează conştiinţa pentru Dumnezeu, uitând de noi înşine229. Din tâlcuirea Părintelui

Stăniloae mai putem reţine următoarele:

- Prin Împărtăşanie, Hristos Domnul ne devine interior nouă prin Trupul şi Sângele

Său pline de Duhul Sfânt, ca participant la viaţa noastră în calitate de cârmuitor şi

curăţitor al ei.

- Scopul pentru care Domnul Hristos se oferă în Liturghie jertfă Tatălui este ca şi

creştinii să ducă o viaţă după voia lui Dumnezeu.

228 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 465.229 Ibidem, p. 465.

100


- Prin Jertfa Euharistică, Domnul Hristos doreşte să fie de folos tuturor celor din

Biserica sa.

- În rugăciunile Sale de mijlocire, Biserica îi cuprinde pe toţi: pentru toţi S-a jertfit

Hristos şi-şi prezintă necontenit jertfa Sa Tatălui, din mijlocul comunităţilor

liturgice, peste toţi întinde undele milei Lui... Ea vrea ca mila lui Dumnezeu să se

întindă peste toţi, căci pentru toţi S-a adus jertfă Fiul Său230.

După cum tâlcuia şi Părintele Stăniloae, în Trupul tainic al Domnului intră şi sfinţii şi

mai ales Maica Domnului, care se roagă pentru noi cei de pe pământ, fiindcă prin aceasta ei

îşi manifestă iubirea faţă de Dumnezeu şi înaintează în desăvârşire. Iar cele mai puternice

rugăciuni pentru noi le săvârşeşte Maica Domnului.

Euharistia, spunea Părintele Stăniloae este împlinirea iconomiei mântuirii, a

iconomiei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi a unirii Sale cu noi231. Amin.

230 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 501.231 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 96.

101


Bibliografie

1. Izvoare

A

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Sfântului Sinod, Edit. Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

2. Biblia sau Sfânta Scripturã, versiunea diortosită după Septuaginta, redactată şi

adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.

3. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilia LXXXII, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în P.S.B.,

vol. 23: Scrieri, partea a III-a, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

4. Liturghier, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1995.

5. Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii la Hexaemeron, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în

P.S.B., vol. 17, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1986.

B

1. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2009.

2. Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

102


3. Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii,

trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ed. Arhiepiscopiei Olteniei, Craiova, 2005.

4. Ioan Damaschin, Sfântul, Despre Sfânta Treime. Despre cântarea

Trisaghionului, trad. de Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008.

5. Idem, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.

6. Teodor, Episcop de Andida, Comentariu Liturgic, trad. de Pr. Prof. Nicolae

Petrescu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006.

C

1. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Otodoxe, Ed.


2. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova,

1987.

3. Idem, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia,

Bucureşi, 1993.

4. Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop,

Craiova, 1999.

5. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed. a II-a, Ed.


6. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

7. Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

D

1. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Comunitate prin Iubire, în O., anul XV (1963),

nr. 1, p. 55 ???

2. Idem, Cultul Bisericii, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra

credincioşilor, în O., anul XXXIII (1981), nr. 1, p. 5-13.

3. Idem, Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor

credincioşilor, în O., anul XXXVII (1986), nr. 2, p. 14-42.

4. Idem, Teologia Euharistiei, în O., anul XXI (1969), nr. 3, p. 343-364.

103


2. Lucrări auxiliare

1. Afanasiev, Nikolai, Biserica Duhului Sfânt, vol. I, trad de Elena Dorevici, Edit.

Patmos, Cluj-Napoca, 2008.

2. Anagnostopoulos, Protopresbiter Stefanos, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, trad.

de Pr. Victor Manolache, Edit.Bizantină, Bucureşti, 2005.

3. Anania, Bartolomeu, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi

şi mireni, ed. a II-a, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2007.

4. Anghelescu, Gheorghe F./Untea, Cristian, Părintele Dumitru Stăniloae , un urmaş

vrednic al patristicii clasice, (bio-bibliografie), Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova,

2008.

5. Bielawski, Maciej, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume,

trad. şi cuvânt înainte de Ioan Ică Jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1998.

6. Bizău, Pr. Ioan, Liturghie şi Teologie, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2009.

7. Bloom, Antonie – Mitropolitul Surajului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, trad. de

Mihai Costiş, Edit. Cathisma, Bucureşti, 2007.

8. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Edit. Patmos,

Cluj-Napoca, 2002.

9. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Edit.


10. Idem, Liturgica specială, ed. a IV-a, Edit. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2008.

11. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie

creştină azi, Edit. Athena, Bucureşti, 1996.

12. Idem, Iisus Hristos, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.

13. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Edit. Paideia, Bucureşti, 1997.

14. Clement, Olivier, Cântecul lacrimilor, ed. a II-a, trad. de Ileana Brie, Edit. Patmos,

Cluj-Napoca, 2009.

15. Costa de Beauregard, Pr. Marc-Antoine/Stăniloae, Pr. Dumitru, Mica Dogmatică

vorbită. Dialoguri la Cernica, ed. a III-a, trad. de Maria-Cornelia Ică Jr., Edit. Deisis,

Sibiu, 2007.

16. Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Edit. Moldova, Iaşi, 1994.

104


17. Cruga, Dinu, Despre rugăciune, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

18. Deseille, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, trad. de Doru Mezdrin, Edit. Anastasia,

Bucureşti, 1995.

19. Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. de Teodor Baconsky, Edit.

Anastasia, Bucureşti, 2009.

20. Felmy, Karl Christian, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii

Ortodoxe. Un comentariu istoric, ed. a II-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Edit.

Deisis, Sibiu, 2008.

21. Idem, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane,

trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 1999.

22. Florensky, Pavel, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercări de teodicee ortodoxă în

douăsprezece scrisori, trad. de Emil Iordache/Pr. Iulian Tripturu/Pr. Dimitrie

Popescu, Edit. Polirom, Bucureşti, 1999.

23. Foundoulis, Pr. Dr. Ioannis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice,

vol. I, trad. de Pr. Victor Manolache, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2008.

24. Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Pentru tineri. Teologie Liturgică, Edit. Fundaţia Tradiţia

Românească, Bucureşti, 2009.

25. Hellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie

ortodoxă, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2009.

26. Homiakov, Alexis, Biserica este Una, trad. de Elena Dorevici şi Lucia Mureşan, Edit.

Patmos, Cluj-Napoca, 2008.

27. Kronştadt, Ioan de, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserica şi

Cultul divin ortodox, ed. a II-a, trad. de Boris Buzilă, Edit. Deisis, Sibiu, 2002.

28. Larchet, Jean-Cluade, Acesta este Trupul Meu..., trad. de Marinela Bojin, Edit.

Sophia, Bucureşti, 2006.

29. Lossky, Vladimir, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trad. de Anca

Manolache, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006.

30. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Edit.

Bonifaciu, Bucureşti, 1998.

31. Manoilescu-Dinu, Natalia, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Edit. Renaşterea,

Cluj-Napoca, 2005.

32. Idem, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Edit. Bizantină,

Bucureşti, 2004.

105


33. Oros, Pr. Dr. Mircea, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, părtăşie reală de Hristos

Mântuitorul, Edit. Studia, Cluj-Napoca, 2009.

34. Pruteanu, Ierom. Petru, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, Edit. Sophia,

Bucureşti, 2008.

35. Schmemann, Alexander, Euharistia, Taina Împărăţiei, trad. de Pr. Boris Rădulescu,

Edit. Bonifaciu, Bucureşti, 2003.

36. Idem, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de Ierom. Vasile Bârzu, Edit. Sophia,

Bucureşti, 2002.

37. Streza, Ciprian Ioan, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie – text – analiză

comparată – comentariu liturgic, Edit. Andreiană, Sibiu, 2009.

38. Streza, Î.P.S. Laurenţiu/Henkel, Jürgen/Anghelescu, Gheorghe F., Dumitru Stăniloae

(1903-1993), Teologie românească de Teologie europeană, Edit. Schiller, Sibiu,

2008.

39. Toma, Ştefan Lucian, Tradiţie şi actualitate la Părintele Dumitru Stăniloae, Edit.

Agnos, Sibiu, 2008.

40. Ţuţea, Petre, Omul. Tratat de Antropologie creştină, Edit. Timpul, Iaşi, 2008.

41. Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Edit. Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.

42. Zizioulas, Ioannis - Mitropolit al Pergamului, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. de

Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati şi Geanina Chiriac, Edit. Basilica, Bucureşti, 2009.

43. Idem, Fiinţa eclezială, trad. de Pr. Dr. Aurel Nae, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2007.

106


Anexe

107


Fig. 1. Moment liturgic în timpul rostirii: Cântare de biruinţă, cântând, strigând...

108


Fig. 2. Momentul Înălţării Sfintelor

Fig. 3. Invocarea Sfântului Duh

109


Fig. 4. Gestul de binecuvântare a Darurilor în urma căruia se petrece epicleza

Fig. 5. Moment liturgic după epicleză

110


Fig. 6. Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Hristos în timpul dipticelui

Declaraţie

Subsemnatul, Buş Sorin-Viorel, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a

Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specializarea Teologie Pastorală, declar pe

propria răspundere că lucrarea de licenţă cu tema Anaforaua liturgică bizantină în tâlcuirea

Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, susţinută la catedra de Teologie Liturgică, sub

îndrumarea Părintelui Ioan Bizău, îmi aparţine în întregime şi că nu am folosit alte surse

bibliografice decât cele menţionate.

Cluj-Napoca, Absolvent,

15 iunie 2009 Sorin-Viorel Buş

111


Curriculum

vitae Europass

Informaţii personale

Nume / Prenume Bu Sorin-Viorelș

Adresă(e) Loc. Valea Ierii, sat. Cerc, nr. 39, jud. Cluj

Telefon(oane) Mobil: 0747 300 335

Fax(uri)

E-mail(uri) [email protected]

Naţionalitate(-tăţi) română

Data naşterii 01.06. 2010

Sex masculin

Locul de muncă vizat / Domeniul

ocupaţional

Experienţa profesională

Perioada

Funcţia sau postul ocupat

Activităţi şi responsabilităţi principale

Numele şi adresa angajatorului

Tipul activităţii sau sectorul de activitate

Educaţie şi formare

Perioada 2001-2006 Seminarul Teologic Ortodox Cluj-Napoca2006-2010 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca2009-2010 Facultatea de Studii Europene, UBB, (în curs)

Calificarea / diploma obţinută

teolog

Disciplinele principale studiate / competenţe

profesionale dobândite

Istorice, biblice, sistematice i practiceș

112


Numele şi tipul instituţiei de învăţământ /

furnizorului de formare

Universitatea Babe -Bolyai ș

Nivelul în clasificarea naţională sau internaţională

Aptitudini şi competenţe

personale

omiletcatehet liturgist

Limba(i) maternă(e) romana

Limba(i) străină(e) cunoscută(e)

Autoevaluare Înţelegere Vorbire Scriere

Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la

conversaţie

Discurs oral Exprimare scrisă

Limba Engleză B2 B2 B2 B2

Limba Spaniolă B1 A2 A2 A2

Competenţe şi abilităţi sociale

Implicare în discu ii, țImplicare în domeniul social.

Competenţe şi aptitudini organizatorice

Leader Spirit de echipă,

Competenţe şi aptitudini tehnice

Competenţe şi aptitudini de utilizare a calculatorului

Excell, Word, Power Point,

Competenţe şi aptitudini artistice

Alte competenţe şi aptitudini

Permis(e) de conducere Cat. B

Informaţii suplimentare

Anexe

113

81388017 Temeiuri Pt Cinstirea Vietii

Documents

Transcript of 81388017 Temeiuri Pt Cinstirea Vietii