1

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE” A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

Catedra ştiinţe penitenciare, drept penal şi criminologie

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 343.9(043.2)

Gladchi Gheorghe

Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative

Specialitatea: 12.00.08 Drept penal

(Drept penal; criminologie)

Teză de doctor habilitat în drept

Autorul______________

CHIŞINĂU 2005

C U P R I N S INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I. PROBLEME DE METODOLOGIE ŞI DE ISTORIE ALE VICTIMOLOGIEI ŞTIINŢIFICE 15 § 1. Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne 15 §2. Definiţia victimologiei: opinii si controverse 24 §3. Originea ideilor victimologice 27 §4. Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice 37

§5. Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi perspective 46

§6. Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice 50

CAPITOLUL II. PROBLEME TEORETICE PRIVIND VICTIMA INFRACŢIUNII 64 § 1. Conceptul de victimă a infracţiunii 64

§ 2. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor 75 § 3. Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale 86

§ 4. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene 97

CAPITOLUL III. PROBLEME VICTIMOLOGICE ALE MECANISMULUI

COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL 105 § 1. Mecanismul comportamentului infracţional 105 §2. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional 113 §3. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal 120

§ 4. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală 130

§ 5. Raportul “infractor - victimă” 140

§ 6. Împotrivirea victimei atentatului criminal 145 § 7. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova 150

CAPITOLUL IV. PROBLEME DE PREVENIRE VICTIMOLOGICĂ A INFRACŢIUNILOR 159

§ 1. Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi 159

§ 2. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor 166 § 3. Prevenirea victimologică generală şi individuală 173

§ 4. Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor 179

CAPITOLUL V. PROBLEME PRIVIND PROTECŢIA, REINTEGRAREA SOCIALĂ ŞI REPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR 189

§ 1. Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor 189

§ 2. Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective 195

§ 3. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova 209

§ 4. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune 215

ÎNCHEIERE 230

REFERINŢE 253

BIBLIOGRAFIE 266

ANEXE 298

ADNOTARE 349

CUVINTELE-CHEIE 353

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Criminalitatea în

Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot mai periculoasă. Sporeşte,

în special, numărul infracţiunilor violente şi contra patrimoniului şi nu prea există motivaţii serioase

pentru a spera în evoluţia pozitivă a acestei dinamici. Astfel, comparativ cu anul 1987, cînd începe

saltul criminalităţii în ţara noastră, pînă în prezent numărul total de infracţiuni înregistrate anual a

sporit de circa 3 ori, inclusiv al omorurilor – de 2 ori, al jafurilor – de 2,4 ori, al furturilor – de 3 ori,

iar al tîlhăriilor – de 5,6 ori. Anual, la 100 mii de locuitori se săvîrşesc 6-7 violuri, 10-12 omoruri,

12-15 vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, 30 de tîlhării, 90 de jafuri şi

circa 580 de furturi. Devine tot mai evidentă tendinţa infracţionalismului de a se manifesta prin cele

mai periculoase forme ale sale – profesionalizarea, organizarea, recidiva. Aceste schimbări de ordin

cantitativ şi calitativ, remarcate în evoluţia criminalităţii, se răsfrîng deosebit de negativ asupra

eficacităţii descoperirii şi cercetării faptelor penale comise.

În scopul realizării unei lupte eficiente împotriva criminalităţii şi ameliorării situaţiei

victimologice complicate din ţară, sunt necesare studii aprofundate şi multilaterale ale cauzelor şi

condiţiilor comiterii infracţiunilor şi perfectarea sistemului de prevenire şi combatere a acestora.

Dar, înainte de a începe selectarea măsurilor eficiente de luptă împotriva criminalităţii, este necesar

de a cunoaşte „mecanismul” delictelor, adică forţele motrice obiective şi subiective, care se află în

baza apariţiei şi evoluării faptelor ilicite. În lipsa unor astfel de cunoştinţe, nu poate fi vorba despre

o activitate serioasă, fundamentată ştiinţific de contracarare a infracţiunilor, de dezrădăcinare a

manifestărilor antisociale. Mecanismul cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în societatea noastră este

studiat însă, în deosebi, prin prisma delincventului, structurii social-psihologice, diferitelor

trăsături ale personalităţii şi comportamentului acestuia. Totodată, nu se ţine cont sau puţin se ţine

cont de următoarea circumstanţă importantă în organizarea prevenirii şi combaterii criminalităţii:

delincventul, chiar dacă este principal, nu este unicul personaj activ al „dramei” criminale.

Infracţiunea, în majoritatea cazurilor, reprezintă prin sine un sistem, fiind un produs al interacţiunii

delincventului cu mediul, şi anume cu o situaţie concretă de viaţă. În măsura în care la crearea şi

dezvoltarea situaţiei participă şi alte persoane este important de a cunoaşte trăsăturile obiective şi

subiective ale acestora. Un interes vădit îl reprezintă acele persoane care devin ţintă a atentatului

criminal – victimele. Mecanismul faptei infracţionale poate fi relevat doar printr-o analiză

multilaterală a tuturor elementelor sale atît din partea infractorului, cît şi din partea victimei.

Aşadar, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, este important a utiliza

posibilităţi noi, determinate de cercetarea nu numai a personalităţii şi comportamentului

infractorului, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a calităţilor acesteia, a comportamentului

victimei în situaţia preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, precum şi a relaţiilor ei cu

criminalul. Relevarea determinantelor victimogene şi elaborarea măsurilor de prevenire, orientate

asupra victimelor infracţiunilor, reprezintă, în opinia noastră, acel potenţial de rezervă ce ar

îmbunătăţi calitativ lupta împotriva criminalităţii. În acelaşi timp, lupta împotriva criminalităţii nu

poate fi destul de eficientă fără a lua în consideraţie toate consecinţele sociale ale fenomenului

infracţional, inclusiv toate victimele, indiferent dacă ele au contribuit sau n-au contribuit la

comiterea faptelor prejudiciabile. În baza datelor generalizate despre victimele infracţiunilor poate

fi relevată imaginea reală a criminalităţii şi consecinţele sociale ale acesteia, fapt ce va determina o

reacţie socială adecvată împotriva viciului dat. Anume această circumstanţă a iniţiat cercetările

noastre, realizate în cadrul unei orientări ştiinţifice relativ noi din criminologie, denumite

victimologie.

Cunoaşterea factorilor ce determină săvîrşirea infracţiunilor este importantă nu numai pentru

asigurarea eficienţei prevenirii acestora, ci şi pentru soluţionarea corectă a individualizării

răspunderii şi pedepsei penale. Cercetarea complexă, multilaterală a personalităţii criminalului şi a

victimei lui, a relaţiilor dintre aceştia, permite stabilirea circumstanţelor care au determinat

comiterea infracţiunii, aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei în actul

infracţional şi, în baza acesteia, a trage concluzia justă despre răspunderea vinovatului. De aceea,

sunt actuale şi foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului „infractor - victimă”,

fundamentarea, dezvoltarea şi realizarea în practică a orientării victimologice în prevenirea şi

combaterea infracţiunilor. Prevenirea şi combaterea infracţionalismului prin măsuri şi metode

victimologice contribuie la realizarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova privind

respectarea şi ocrotirea persoanei de către stat (art. 16, pct. 1), garantarea de către stat a dreptului

fiecărui om la viaţă, integritate fizică şi psihică (art. 24, pct.1), ocrotirea de către stat a vieţii intime,

familiale şi private (art. 28), dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46), dreptul la

asistenţă şi protecţie socială (art. 47), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 53).

Actualitatea temei de cercetare mai este determinată de necesitatea abordării problematicii

privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor în contextul noilor tendinţe ale politicii

penale internaţionale şi experienţei pozitive ce există în alte ţări. Investigarea acestor probleme este

deosebit de importantă pentru ţara noastră unde pînă în prezent n-a fost adoptată o lege privind

despăgubirea victimelor infracţiunilor, sistemul de justiţie se orientează, în exclusivitate, spre

reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele

părţii vătămate, iar legislaţia naţională penală şi procesual-penală acordă încă atenţie insuficientă

interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional.

Interesul faţă de victimă, ideile victimologice au o istorie îndelungată. Apariţia victimologiei

ştiinţifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului german Hans von

Hentig „Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă”. La baza orientării victimologice

în criminologie stau, de asemenea, lucrările ştiinţifice ale lui Benjamin Mendelsohn (1947, 1956),

Fredrick Wertham (1949) şi Henri Ellenberger (1954). Din această perioadă, problema victimei a

devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalităţii infracţiunii concrete şi

criminalităţii în ansamblu.

La dezvoltarea şi afirmarea victimologiei şi-au adus contribuţia Rudolf Gasser (1965),

Ezzat Abdal Fattah (1967,1971), Marvin Wolfgang (1967, 1982), Willem H. Nagel (1963), Hans

Joachim Schneider (1979, 1990), Emilio Viano (1975, 1995), Lev Frank (1972, 1977), David

Rivman (1971, 1975, 2002), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1988),

Veniamin Polubinskii (1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1988), Vladimir Kudreavţev (1960,

1998), Nineli Kuzneţova (1967, 1969, 1994), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978),

Rodica Mihaela Stănoiu (1989, 1997), T.Bogdan (1983, 1988), Gheroghe Nistoreanu (1995), Iancu

Tănăsescu (1997), Ioan Al.Iacobuţă (2002) etc.

Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice în

domeniul victimologiei. Astfel, au fost întreprinse cercetări ale victimizării criminale în familie

(Grigore Moşac, Gheorghe Gladchi), a fost realizat primul studiu victimologic complex al

infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova de către autorul prezentei

lucrări, sunt abordate unele probleme privind protecţia victimei, repararea prejudiciului cauzat prin

infracţiune şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor (Leonid Cuşnir, Iurie

Dimitrov, Evghenii Martîncik, Igor Dolea, Valeriu Ţurcan, Gheorghe Gladchi), sunt elucidate

parţial anumite aspecte ce ţin de rolul victimei în mecanismul infracţiunii (Valeriu Bujor, Mihai

Bîrgău, Gheorghe Baciu, Ion Moroşan), unele aspecte teoretice ale victimologiei sunt reflectate în

manuale şi materiale didactice (Gheorghe Gladchi, Valeriu Bujor, Igor Ciobanu, Svetlana Rusnac).

Cercetarea victimologiei criminologice sub toate aspectele sale este prima investigaţie de

acest gen realizată în Republica Moldova. Suntem de părerea că acest studiu va fi un punct de reper

pentru începutul unor investigaţii victimologice sistematice în ţara noastră, care vor condiţiona

apariţia elaborărilor teoretice, metodologice şi metodice respective, vor contribui la formarea

bazelor de date statistice şi empirice despre trăsăturile victimelor şi relaţiile lor cu infractorii, la

elaborarea bazei juridice privind perfectarea întregului sistem de protecţie a victimelor

infracţiunilor, la desăvîrşirea sistemului de prevenire şi combatere a criminalităţii.

Obiectul cercetării îl constituie sistemul problemelor teoretice, metodologice şi aplicative

ale victimologiei criminologice naţionale, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile

democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept: obiectul, noţiunea, izvoarele,

sistemul, categoriile, principiile, metodele victimologiei criminologice; aspectele teoretice,

metodologice, sistemice, juridice ale victimei infracţiunii, victimizării şi victimităţii, prevenirii

victimologice a infracţiunilor şi protecţiei victimelor; importanţa acestor baze ştiinţifice pentru

elaborarea şi realizarea în ştiinţă, practică şi activitatea didactică universitară a concepţiei teoretice

privind protecţia victimelor şi prevenirea victimizării.

Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice,

metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei naţionale de

prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor, realizarea eficientă a acesteia la

nivel ştiinţific, didactic şi aplicativ.

Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:

1) determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului ştiinţific, sistemului,

principiilor, izvoarelor şi particularităţilor formării victimologiei criminologice naţionale;

2) elaborarea metodologiei cercetării victimologice;

3) analiza şi precizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare şi

situaţie victimogenă; stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor victimelor şi

situaţiilor victimogene;

4) investigarea conceptului de mecanism al comportamentului infracţional şi al rolului

situaţiei în mecanismul infracţiunii;

5) generalizarea şi analiza cercetărilor victimologice ale mecanismului infracţiunii prin

prisma personalităţii şi comportamentului victimei, raportului „infractor-victimă”, împotrivirii

victimei atentatului criminal, tipurilor de situaţii victimogene caracteristice anumitor categorii de

infracţiuni; stabilirea legităţilor şi particularităţilor victimologice ale mecanismului infracţiunii şi

perfectarea metodicii de investigare;

6) realizarea unui studiu complex asupra aspectelor victimologice din legislaţia penală în

vigoare şi stabilirea utilităţii semnelor ce caracterizează victima din normele penale la calificarea

corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei, precum şi elaborarea propunerilor de lege

ferenda; investigarea conceptului de „vinovăţie” a victimei şi aprecierea juridico-penală şi

criminologică a acesteia;

7) relevarea particularităţilor victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în

Republica Moldova;

8) determinarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor,

formelor şi particularităţilor de realizare a prevenirii victimologice; analiza asigurării

organizaţionale, informaţionale şi tactico-metodologice a prevenirii victimologice a infracţiunilor;

9) stabilirea locului, importanţei şi conţinutului activităţii organelor afacerilor interne de

prevenire victimologică a infracţiunilor; determinarea particularităţilor organizării şi realizării

prevenirii victimologice a infracţiunilor în subdiviziunile de bază ale poliţiei; analiza rolului

instruirii victimologice în procesul de formare a specialiştilor pentru sistemul M.A.I al Republicii

Moldova;

10) identificarea avantajelor şi dezavantajelor aplicării justiţiei restaurative şi medierii

pentru facilitarea concilierilor, acordarea de compensaţii victimelor şi resocializarea atît a

infractorilor, cît şi a persoanelor vătămate;

11) cercetarea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa

activă din Codul penal al Republicii Moldova, ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei

restaurative;

12) analiza dezvoltării legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi elaborarea

propunerilor privind sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin

infracţiune.

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Suportul metodologic al lucrării îl constituie

tezele fundamentale ale filozofiei, teoriei generale a statului şi dreptului, criminologiei,

victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, psihologiei, sociologiei,

precum şi ale altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul

complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor şi tehnicilor

utilizate: metode generale (sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea); metode

şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea, interviul, cercetarea pe documente, sondajul

sociologic, metoda biografică, monografică, metoda aprecierilor date de experţi, content-analiza);

juridice (formal juridică, juridică comparată); statistice (gruparea şi centralizarea statistică, analiza

statistică), matematice, cartografice şi procedee grafice (diagrame, grafice, scheme, fonul calitativ).

Drept bază teoretică a investigaţiei sunt lucrările savanţilor care au abordat problematica

victimologică de pe poziţiile criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal,

criminalisticii, sociologiei şi psihologiei: Hans von Hentig, Benjamin Mendelsohn, Fredrick

Wertham, Henri Ellenberger, Ezzat Abdal Fattah, Willem H. Nagel, Hans Joachim Schneider, Lev

Frank, David Rivman, Veniamin Polubinskii, Valerii Vandîşev, Vasimea Minskaia, Viola

Rîbaliskaia, Nineli Kuzneţova, Vladimir Kudreavţev, M.Strogovici, Evghenii Ţentrov, Costică

Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Iancu Tănăsescu, Bruno

Holist, Olexandr Djuja, Leonid Bagrii-Şahmatov etc.

În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională – Constituţia Republicii

Moldova, Codul penal al Republicii Moldova, Codul de procedură penală al Republicii Moldova,

Codul civil al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie şi alte acte

normative, precum şi Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Au fost

supuse unui studiu comparat legi ce reglementează statutul penal, procesual-penal şi protecţia

victimei în alte ţări (România, Rusia, Ucraina, Polonia, Franţa, Olanda, Germania), acte normative

internaţionale şi europene, relevante temei tezei date.

Metodica cercetării cuprinde utilizarea unui volum substanţial de material empiric, date

factologice colectate de către autor de sine stătător sau din alte surse. În baza chestionarelor

elaborate de autor, prin prisma aspectului victimologic au fost studiate 753 de dosare penale ce

conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală, inclusiv

332 de dosare – infracţiuni de omor intenţionat, 240 de dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată

gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale – infracţiuni de

viol, soluţionate de instanţele de judecată din Republica Moldova în perioada 1989-2003. Dosarele

penale au fost cercetate în arhivele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Curţii de Apel

a Republicii Moldova, Judecătoriei municipale Bălţi, judecătoriilor sectoarelor Botanica, Buiucani,

Centru, Ciocana, Rîşcani ale mun. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni, Edineţ, Ocniţa,

Donduşeni, Drochia, Floreşti, Călăraşi, Orhei, Nisporeni, Străşeni, Ialoveni, Hînceşti, Ştefan Vodă,

Comrat. Totodată au fost realizate două studii sociologice: în aprilie-mai 2003 - un sondaj

sociologic de victimizare, reprezentativ pentru ţară, fiind chestionate 966 de persoane în 82 de oraşe

şi sate din toate raioanele Republicii Moldova şi în martie 2004 - un sondaj sociologic desfăşurat

printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău, fiind chestionaţi 692 de elevi din 12 instituţii

şcolare. Cel de-al doilea studiu sociologic a relevat atît elevii victimizaţi, cît şi persoanele care au

comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit („self-report-surveys”). Au fost utilizate,

de asemenea, materiale factologice, rezultate ale studiilor victimologice, date ale sondajelor

sociologice privind problema cercetată etc., ce se conţin într-un şir de lucrări ştiinţifice din

domeniul criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, sociologiei,

psihologiei, medicinii legale, elaborate de savanţii ruşi, români, moldoveni, ucraineni şi occidentali,

precum şi generalizări ale activităţii de prevenire desfăşurată de diferite subdiviziuni ale M.A.I. al

Republicii Moldova; date ale statisticii penale oficiale despre starea criminalităţii în ţară pentru

perioada 1980 – 2004; statistici demografice, economice, sociale; surse enciclopedice, publicistice.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: este prima cercetare complexă a problemelor

teoretice, metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, în baza căreia sunt

relevate legităţi, formulate concluzii, propuneri şi recomandări ce asigură elaborarea reuşită şi

realizarea eficientă a concepţiei teoretice de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor

infracţiunilor. Aşadar, sunt create posibilităţi noi pentru aplicarea şi folosirea reală a datelor

ştiinţifice în scopul activizării, desăvîrşirii şi modernizării luptei împotriva criminalităţii în

condiţiile perioadei de tranziţie.

În baza cercetării ştiinţifice realizate, a fost elaborată, în general, concepţia teoretică despre

prevenirea victimizării şi protecţia victimelor infracţiunilor, fiind formulate un şir de idei originale

şi concluzii care reflectă noutatea ştiinţifică a lucrării:

- sunt analizate, desăvîrşite şi precizate definiţia, obiectul de studiu, statutul ştiinţific şi

sistemul victimologiei ştiinţifice;

- a fost îmbogăţit sistemul viziunilor ştiinţifice asupra izvoarelor, apariţiei şi evoluţiei

victimologiei; s-au stabilit particularităţile dezvoltării victimologiei în lume, inclusiv ale şcolii ruse

şi importanţa acestora pentru cercetările ştiinţifice ale victimei infracţiunii, realizate în Republica

Moldova; este analizată starea cercetărilor victimologice în ţara noastră, fiind definite noţiunea şi

obiectul victimologiei criminologice naţionale, stabilite priorităţile şi perspectivele acesteia;

- a fost elaborată, pentru prima dată, metodologia şi metodica cercetării victimologice, fiind

definite, examinate şi puse în circulaţie conceptele de metodologie a victimologiei criminologice,

metodică a cercetării victimologice şi de structură a cercetării teoretico-aplicative în victimologie;

- este desăvîrşit în continuare şi concretizat sistemul viziunilor ştiinţifice asupra conceptului

de victimă a infracţiunii în sens victimologic, a noţiunilor de victimitate, victimizare, situaţie

victimogenă, precum şi asupra bazelor metodologice ale clasificării şi tipologiei victimelor şi

situaţiilor victimogene;

- a fost dezvoltat sistemul viziunilor teoretice asupra noţiunii, structurii, conţinutului şi

tipurilor mecanismului comportamentului infracţional;

- în baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor contra

vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, au fost stabilite legităţi şi

particularităţi ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei,

relaţiilor dintre infractor şi victimă, împotrivirii victimei atentatului criminal şi a situaţiilor

victimogene. Au fost elaborate tipologii ale situaţiilor victimogene, inclusiv pentru anumite

categorii de infracţiuni;

- fiind realizat un studiu complex al semnelor ce caracterizează victima infracţiunii din

normele Codului penal al Republicii Moldova, a fost determinată importanţa acestora pentru

stabilirea gradului de pericol social atît al infractorului, cît şi a infracţiunii comise de acesta, pentru

clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii, calificarea corectă a faptei comise şi

individualizarea pedepsei;

- a fost examinată „vinovăţia” victimei ca problemă a victimologiei criminologice, fiind

precizată definiţia conceptului de „vinovăţie” a victimei, stabilite deosebirile dintre conceptul

victimologic de vinovăţie şi noţiunea de vinovăţie în dreptul penal, determinate formele de

manifestare a „vinovăţiei” victimei şi importanţa acestora în clarificarea mecanismului infracţiunii

şi la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului;

- a fost investigată, pentru prima dată, situaţia victimologică (nivelul, structura, tendinţele),

relevate zonele ce se deosebesc după nivelul victimizării şi determinată „cifra neagră” a

criminalităţii în Republica Moldova, fiind elaborată şi aprobată metodica cercetării respective;

- este dezvoltat în continuare sistemul cunoştinţelor teoretice despre locul, rolul, structura,

conţinutul, obiectul, subiecţii, metodele, formele de realizare, sistemul, asigurarea organizaţională,

informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor;

- pentru prima dată a fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a

infracţiunilor de către organele afacerilor interne, fiind determinate scopul, obiectul, metodele,

trăsăturile specifice, sistemul, nivelurile de realizare a acesteia; particularităţile, conţinutul şi

obiectivele activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor de către subdiviziunile de bază ale

poliţiei; măsurile privind organizarea şi asigurarea informaţională a tipului dat de prevenire a

infracţiunilor în cadrul M.A.I.;

- a fost realizat un studiu comparat, complex al bazelor teoretice, juridice şi aplicative ale

domeniului de protecţie şi ajutorare a victimelor infracţiunilor, fiind stabilite strategiile de

dezvoltare a domeniului dat în ţara noastră, elaborat proiectul Legii Republicii Moldova privind

protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării, precum şi fiind formulate un şir de alte

propuneri de lege ferenda privind compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei în urma

infracţiunii, restituirea de către vinovat a daunei pricinuite, inclusiv prin împăcare şi repararea

benevolă de către făptuitor a prejudiciului cauzat persoanei vătămate, privind medierea etc.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării

rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale victimologiei

criminologice şi elaborarea concepţiei de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor

infracţiunilor; definirea noţiunii de victimologie criminologică, analiza şi concretizarea elementelor

componente ale obiectului şi sistemului acestei discipline, precizarea statutului ştiinţific al

victimologiei;. clasificarea şi analiza izvoarelor victimologiei, realizarea unui studiu sistematizat al

procesului de dezvoltare a gîndirii victimologice într-o ramură ştiinţifică importantă a

criminologiei, determinarea problemelor şi perspectivelor victimologiei criminologice naţionale;

elaborarea, pentru prima dată, a metodologiei cercetării victimologice, fiind elucidate structura

studiului teoretico-aplicativ în victimologie, programul, metodele şi tehnicile de cercetare,

organizarea şi legătura investigaţiei cu activitatea practică; examinarea şi concretizarea noţiunilor

de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare, situaţie victimogenă, „vinovăţie” a victimei;

relevarea, pentru prima dată, a unor legităţi şi particularităţi ale victimizării, stabilirea zonelor ce

diferă după nivelul victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova;

cercetarea rolului victimei în mecanismul infracţiunii, fiind generalizate şi analizate rezultatele unor

studii concrete realizate de autor, ce poate deschide noi perspective asupra etiologiei unor astfel de

infracţiuni cum sunt infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunile privind viaţa

sexuală; elaborarea unor clasificări şi tipologii ale victimelor, situaţiilor victimogene caracteristice

anumitor genuri de infracţiuni; examinarea bazelor teoretice ale prevenirii victimologice a

infracţiunilor, dezvoltarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor,

formelor, nivelurilor, proprietăţilor şi etapelor de realizare a acesteia; elaborarea concepţiei teoretice

de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne; investigarea

concepţiei justiţiei restaurative, particularităţilor procedurii şi perspectivelor medierii, instituţiilor

împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii

Moldova ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative; analiza legislaţiei în domeniul

protecţiei victimelor şi instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune; cercetarea

logicii interne şi premiselor obiective ale dezvoltării victimologiei ca disciplină universitară de sine

stătătoare ce are o importanţă principială pentru pregătirea profesională a funcţionarilor organelor

de drept.

Valoarea practică a lucrării constă în consolidarea bazei teoretice a elaborării şi adoptării

documentelor de directivă în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, care constituie, în

ansamblu, o parte indispensabilă a politicii penale; asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea

cu succes în continuare a studiilor ştiinţifice teoretico-aplicative privind problematica victimei

infracţiunii; formularea concluziilor, propunerilor şi recomandărilor de lege ferenda, ce iau în

vedere importanţa trăsăturilor victimei infracţiunii, în special a personalităţii şi comportamentului

acesteia la calificarea faptei, stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie a făptuitorului şi

individualizarea pedepsei; elaborarea unor politici de prevenire şi combatere a infracţiunilor contra

vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, fundamentate pe datele

victimologiei; crearea premiselor teoretice pentru optimizarea organizării şi sporirea eficienţei

activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor; elaborarea

indicatorilor victimologici ai statisticii penale; determinarea victimizării latente, „cifrei negre” şi

imaginii reale a criminalităţii din ţară; formularea concluziilor şi propunerilor privind perfectarea

legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei victimei şi reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune,

precum şi desăvîrşirea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa

activă din Codul penal al Republicii Moldova; crearea condiţiilor necesare pentru instruirea

victimologică a colaboratorilor organelor de drept atît în sistemul de învăţămînt mediu de

specialitate şi universitar, cît şi în cadrul pregătirii profesionale; propagarea dreptului şi educaţia

juridică a populaţiei, precum şi în ridicarea culturii juridice a funcţionarilor organelor afacerilor

interne.

Aprobarea rezultatelor lucrării s-a realizat sub diferite forme, şi anume: prin predarea

cursului de victimologie criminală, elaborat de autor, masteranzilor şi a compartimentului respectiv

din cadrul cursului de criminologie, studenţilor de la Facultatea de drept a Academiei „Ştefan cel

Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, precum şi studenţilor de la Departamentul Drept, ULIM

(1994-1998) şi Facultatea de drept a USM (1998-2002); prin elaborarea programelor analitice ale

cursurilor de victimologie criminală, criminologie, drept penal şi implementarea acestora în

procesul de instruire la facultăţile de drept ale instituţiilor menţionate; prin publicarea manualului

„Criminologie generală”, capitolul IX al căruia este dedicat problemelor victimei infracţiunii, a unui

şir de lucrări metodico-didactice (programe ale cursurilor speciale, materiale metodice etc); prin

publicarea a trei elaborări metodice pentru activitatea practică a organelor afacerilor interne asupra

aspectelor ce ţin de victima infracţiunii şi victimizare; prin propunerile făcute la proiectele Codului

penal al Republicii Moldova, Codului de procedură penală al Republicii Moldova, Legii Republicii

Moldova cu privire la poliţie, Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

„Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16

din 31.05.2004, proiectul Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei. În baza

cercetării realizate, autorul a elaborat şi prezentat pentru implementare compartimente ale

Programului de stat de combatere a criminalităţii şi corupţiei pentru anii 2003-2005, ale Planului de

acţiuni întru eficientizarea interacţiunii şi colaborării organelor de drept şi de control în combaterea

criminalităţii şi corupţiei, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.898 din 3 august 2004, precum şi

proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea

victimizării.

Rezultatele şi concluziile cuprinse în lucrare au fost expuse în peste douăzeci şi cinci de

referate şi comunicări ştiinţifice prezentate de către autor la conferinţe ştiinţifico-practice

internaţionale şi naţionale, seminare teoretice, „mese rotunde” etc., inclusiv în cadrul forurilor

ştiinţifice internaţionale „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare” (Chişinău,

2002); „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea procesului

de instruire profesională” (Chişinău, 2002); „Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de

drept” (Bălţi, 2003); „Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective” (Chişinău, 2003);

„Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности

и предупреждению правонарушений несовершеннолетних” (Oreol, Rusia, 2003);

„Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de

combatere” (Chişinău, 2003); „Наука в системе образования МВД государств-участников СНГ:

проблематика, перспективы, внедрение в практику” (Ialta, Ucraina, 26-28 aprilie 2003);

„Violenţa în societatea de tranziţie” (Chişinău, 2003); „Edificarea statului de drept” (Chişinău,

2003); Conferinţa a XI-a internaţională a conducătorilor instituţiilor de învăţământ superior de

poliţie (miliţie) din ţările Europei Centrale şi de Est „Activitatea poliţiei în condiţiile integrării

europene” (Chişinău, 2003); 22-me Conference de recherches criminologique, Comité Europeen

pour les problemes criminels „Opinions, attitudes et reprezentations à l’égard de la criminalité et

de son contrôle” (Strasbourg, 24-26 novembre, 2003); „Probleme de prevenire şi combatere a

delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale” (Chişinău, 2004);

„Criminalistica la începutul mileniului trei: constatări, tendinţe, perspective” (Chişinău, 2004) ;

„European Police Model” (Sofia, Bulgaria, 30.09-01.10.2004).

Principalele teze teoretice, concluzii şi recomandări ale cercetării şi-au găsit reflectare în 76

de publicaţii, volumul total al cărora constituie peste 100 coli de tipar, inclusiv 3 monografii – 2000,

2003 şi 2004, manualul de Criminologie generală, 72 de articole, referate şi comunicări ştiinţifice.

De fapt, toate lucrările au fost discutate în măsura elaborării acestora la şedinţele catedrelor de drept

penal şi criminologie ULIM (1994-1998), USM (1998-2002) şi Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al Republicii Moldova (2002-prezent), fiind expediate pentru recenzare în alte instituţii

universitare, instituţii de cercetări ştiinţifice şi în organele de drept de diferit nivel.

Structura şi volumul lucrării au fost determinate de obiectul, scopul, sarcinile, concepţia

acesteia şi ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifico-practică utilizate. Teza are

următoarea structură: introducere, cinci capitole divizate în douăzeci şi cinci de paragrafe,

încheiere, volumul total al cărora este de 252 de pagini, referinţe, bibliografie, anexe, adnotare şi

cuvintele-cheie în limbile română, engleză şi rusă. Bibliografia include 695 de izvoare. Anexele

cuprind proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea

victimizării, 4 chestionare, 12 diagrame, 3 hărţi, 9 tabele şi 4 scheme. Toate elementele structurii

sunt indisolubil legate între ele şi corespund coerenţei logice a conţinutului lucrării.

CAPITOLUL I. PROBLEME DE METODOLOGIE ŞI DE ISTORIE ALE VICTIMOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

§1. Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne

Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” şi grecescul

“logos” – tradus prin “cuvânt, idee, ştiinţă”. Victimă este persoana care suferă de pe urma unei

întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.), pe cînd în antichitate acest termen semnifica

persoana sacrificată zeilor [1, p. 1160]. În acest sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate

victimele, inclusiv victimele accidentelor, ale sistemului politic, violenţei etc.

În realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al

acesteia continuă pînă în prezent. Unii specialişti din domeniul respectiv susţin că victimologia este

o ramură a criminologiei, alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima

infracţiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există şi opinii

potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă, iar studiul

victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date. Menţionăm că,

actualmente, într-un şir de state occidentale, victimologia este considerată drept o ştiinţă socială

complexă, dispersată din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca disciplină importantă de sine

stătătoare [2, p. 114].

Considerăm că deosebirile esenţiale privind definirea statutului ştiinţific al victimologiei nu

sunt întâmplătoare. Ele s-au conturat încă în etapa de apariţie a victimologiei ca ştiinţă, în care unul

dintre fondatorii acesteia – Benjamin Mendelsohn (1900 - 1998) – punea problema creării unei noi

ştiinţe autonome – victimologia, pe cînd cercetătorul Hans von Hentig (1888 - 1974), în genere, nu

utiliza acest termen, privind a priori disciplina dată numai ca o ramură în cadrul criminologiei.

Persistarea abordărilor menţionate pe parcursul a mai bine de jumătate de secol mărturiseşte

că, deşi savanţii recunosc unanim drept funcţii prioritare ale victimologiei cercetarea victimei şi

elaborarea măsurilor de securitate a acesteia, totuşi, opiniile privind determinarea obiectului de

studiu al victimologiei şi, prin urmare, al sferelor de aplicare practică a disciplinei date diferă.

În diverse perioade de dezvoltare a victimologiei ştiinţifice, aceste divergenţe au fost expuse

în numeroasele lucrări ale cercetătorilor din diferite state.

Sunt răspândite trei viziuni principale referitoare la locul pe care îl ocupă victimologia în

cadrul sistemului ştiinţelor moderne.

1. Victimologia este o ramură a criminologiei sau o teorie criminologică particulară şi, prin

urmare, se dezvoltă în cadrul acesteia.

2. Victimologia este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii, auxiliară dreptului

penal, dreptului procesual penal, criminalisticii, existând şi funcţionînd paralel cu criminologia.

3. Victimologia este o teorie generală, o ştiinţă despre victimă, obiectul de studiu al căreia

este victima de orice natură, atât criminală, cît şi noncriminală. Aşadar, victimologia este o ştiinţă

autonomă, apartenenţa la ştiinţele juridice a căreia poate fi recunoscută doar parţial. De fapt, aceasta

este o ştiinţă despre securitatea vieţii umane.

Analiza literaturii de specialitate ne permite, totuşi, să constatăm că practica ştiinţifică

recunoaşte victimologia din acea direcţie de cercetare, care cuprinde problemele legate de studierea

victimei infracţiunii [3, p. 102]. Astfel, potrivit opiniei lui Lev Frank, victimologia face referire nu

la victimă în general (de exemplu: victimele accidentelor, exploatării, alcoolismului, genocidului

etc.) şi nici la persoanele vătămate în urma oricăror încălcări ale normelor de drept (drept

administrativ, drept civil, drept al muncii), ci la victima infracţiunii. Victimologia oferă prioritate

anume aspectului criminal al acesteia, cu toate că şi alte laturi ale disciplinei date nu trebuie

subestimate [4, p. 4]. Chiar şi adepţii victimologiei ca ştiinţă complexă, autonomă despre victimă

recunosc că cercetările victimologice moderne sunt concentrate totuşi asupra studierii victimei

infracţiunii [5, p. 23]. Bineînţeles că, în opinia acestora, studiul victimei infracţiunii este o ramură a

sistemului victimologiei ca ştiinţă complexă şi autonomă despre victimă în genere. Prin urmare, toţi

specialiştii în domeniu, indiferent de viziunile diferite pe care le au asupra statutului ştiinţei date,

unanim afirmă că prin victimologie se are în vedere, în primul rând, studiul victimei infracţiunii.

Cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii, în opinia noastră, s-a conturat deja ca ramură a

sistemului criminologiei, dar aceasta nu înseamnă că alte viziuni privind statutul victimologiei nu au

dreptul la existenţă. De asemenea, menţionăm că apariţia victimologiei drept orientare ştiinţifică a

fost determinată de necesitatea clarificării rolului personalităţii şi comportamentului victimei

infracţiunii în geneza atentatului antisocial, explicaţiei mai complete şi precise a cauzelor

infracţiunii, a condiţiilor care au contribuit la comiterea şi tăinuirea acesteia, precum şi căutării

noilor posibilităţi de prevenire a criminalităţii. Din cele expuse mai sus rezultă că victimologia

trebuie să cerceteze victima infracţiunii din prisma criminologiei. Dacă criminologia examinează

mecanismul comiterii infracţiunii şi cauzele ei “sub aspectul infractorului”, atunci victimologia

cercetează aceleaşi subiecte, dar “sub aspectul victimei”. Din punctul de vedere al criminologiei,

personalitatea şi comportamentul victimei este un element al situaţiei criminogene. Aşadar, obiectul

victimologiei este cuprins, absorbit de obiectul de studiu al criminologiei. De aceea, recunoscând

importanţa şi actualitatea cercetărilor victimologice (în primul rând pentru criminologie!),

considerăm că nu există suficiente temeiuri pentru a diviza criminologia în două discipline

ştiinţifice de sine stătătoare.

După părerea noastră, victima infracţiunii, asemeni criminalităţii, infracţiunii (crimei),

cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, personalităţii infractorului şi reacţiei sociale împotriva

criminalităţii, este o parte componentă a obiectului de studiu al criminologiei. Elementele

menţionate sunt indispensabil legate între ele, asigurând realizarea scopului particular şi general al

criminologiei ştiinţifice. Scopul final al cercetării criminalităţii şi a diverselor forme de manifestare

a acesteia, a personalităţii infractorului, a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi infracţiunilor,

precum şi a victimei infracţiunii este elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi

combatere a infracţionalismului [6, p. 15].

Din acest punct de vedere, este actuală opinia potrivit căreia triada “crimă – criminal -

criminalitate” trebuie completată cu încă un element important – victima infracţiunii [7, p. 6]. În

lipsa acestui element, o parte considerabilă a infracţiunilor (şi infractori, şi criminalitatea în

ansamblu) nu poate fi studiată aprofundat şi cunoscută integral pentru a putea soluţiona problemele

practice din domeniul prevenirii, descoperirii şi cercetării infracţiunilor, individualizării răspunderii

penale, precum şi statisticii judiciare.

Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte a savanţilor occidentali

cum sunt Hans von Hentig, Henri Ellenberger, Marvin Wolfgang, Jean Pinatel, Ernst Seelig,

Willem Nagel, von Hans Joachim Schneider etc., precum şi de cei mai notorii specialişti ruşi: Frank

L.V., Rivman D.V., Daghel P.S., Vandîşev V.V., Konovalov V.P. şi români: Rodica Mihaela

Stănoiu, Aurel Dincu, Ion Oancea, Ion Gheorghiu-Brădet, Gheorghe Nistoreanu.

Elucidarea problemelor victimologice în cuprinsul manualelor şi cursurilor universitare de

criminologie mărturiseşte, de asemenea, că acestea vor rămâne o componentă a problematicii

criminologiei şi vor impulsiona explorări de valoare din partea savanţilor criminologi. Astfel,

manualul Курс советской криминoлогии (Curs de criminologie sovietică) conţine un paragraf cu

denumirea aspecte victimologice ale criminalităţii [8, p. 152-168]. Victima este considerată element

al situaţiei, având un rol important în mecanismul comportamentului infracţional. Aspectul

victimologic al mecanismului infracţiunii concrete este examinat şi în manualele “Криминология”

(Criminologie) sub redacţia lui Korobeinicov B.V., Kuzneţova N.F. şi Minicovskii Gh.M. [9, p. 10-

112], “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Karpeţ I.I. şi Ăminov V.E. [10],

“Криминология” (Criminologie) sub redacţia Kuzneţova N.F. şi Mincovskii Gh.M. [11, p. 131-

134], “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Kudreavţev V.N. şi Ăminov V.E. [12, p. 35-

38].

Într-un şir de manuale ruseşti sunt analizate aspectele victimologice atît ale cauzalităţii

criminalităţii, cît şi ale prevenirii infracţiunilor. De exemplu, manualul sub redacţia Azaliei Dolgova

include temele “Bazele prevenirii victimologice” (în capitolul “Prevenirea criminalităţii”) şi

“Orientarea victimologică în domeniul cercetării cauzelor criminalităţii” (în capitolul “Orientarea

sociologică în criminologie”) [13, p. 374-382, 418-420]. Manualul “Криминология”

(Criminologie) editat în Sanct-Peterburg (1999) cuprinde un paragraf intitulat “Victimologia” [14,

p. 47-52], iar materialul didactic “Криминология. Введение в учебный курс” (Introducere în

criminologie) autor Gorşencov G.N. (1995) conţine un capitol dedicat orientării victimologice în

criminologie [15, p. 128-149].

Majoritatea manualelor şi cursurilor universitare de criminologie, editate în diferitele ţări ale

lumii includ şi aspecte victimologice ale criminalităţii. De exemplu, manualul autorului german

Schneider Hans von Joachim "Criminologie“ (1987) conţine compartimentul „Victima infracţiunii”

în capitolul V “Cauzele sociale ale criminalităţii şi controlul asupra ei” [16, p. 346-375]. Astfel de

aspecte victimologice cum sunt validitatea statisticilor în lumina sondajelor asupra victimizării,

imigranţii ca victime ale crimelor, factorii demografici şi victimizarea, victimizarea şi frica de crimă

sunt dezvăluite în manualul cercetătorului elveţian Martin Killias “Precis de criminologie” [17, p.

155-197, 248-252, 400-403]. Compartimente dedicate problematicii victimologice cuprind şi

manualele japoneze de criminologie [18, p. 45-69].

Problematica victimologică este bine elucidată într-un capitol aparte din unele manuale

româneşti. Astfel, manualul Criminologia generală românească (autor Ion Gheorghiu-Brădet, 1993)

cuprinde titlul IV “Criminalitatea şi victimologia sa” [19, p. 153-166], „Manualul de criminologie”

al lui Iancu Tănăsescu (1997) conţine un capitol dedicat victimei infracţiunii [20, p. 201-220]. Cel

de-al doilea manual de criminologie elaborat de Iancu Tănăsescu (în coautorat) conţine, de

asemenea, un compartiment intitulat “Victimologia” constituit din cinci capitole: victimologia ca

ştiinţă; interacţiunea victimologiei cu ştiinţele sociale; metode şi tehnici de cercetare în

victimologie; agresorul, victima şi pedeapsa; clasificarea victimală [21, p. 127-128]. Manualul

“Criminologie” (2002) de Ioan Al. Iacobuţă include capitolul XIV denumit “Elemente de

victimologie” în care sunt dezvăluite noţiunea de victimologie, factorii de risc victimal, principalele

tipologii victimale, victimizarea femeii, copilului, persoanelor în vîrstă, studiul victimei după datele

oferite de practica judiciară etc [22, p. 279-320].

Potrivit altor opinii, victimologia, apărută ca ramură ştiinţifică a criminologiei, trebuie să se

transforme treptat într-o ştiinţă interdisciplinară autonomă, auxiliară criminologiei, criminalisticii,

dreptului penal şi dreptului procesual-penal. De exemplu, încă în 1966 Lev Frank, considerat pe

bună dreptate unul dintre creatorii victimologiei sovietice, vorbea despre necesitatea depăşirii

victimologiei sovietice a statutului de anexă a criminologiei, dezvoltându-şi şi aprofundîndu-şi în

permanenţă conţinutul [23, p. 157]. Ulterior autorul precizează că drept condiţie necesară pentru

relevarea victimologiei într-o ştiinţă autonomă interdisciplinară serveşte existenţa unui complex de

probleme de sine stătătoare care pot fi soluţionate doar aplicînd realizările diferitor ştiinţe şi, în

acelaşi timp, nici una dintre ştiinţele existente nu poate soluţiona independent problemele în

ansamblu. Astfel, analiza mai minuţioasă a obiectului general, particular şi a problemelor principale

ale dreptului procesual penal, dreptului penal, criminologiei şi criminalisticii, în contextul

problematicii victimei infracţiunii (tabelul 1, anexe), permite a stabili interdependenţa şi

interacţiunea anumitor elemente ale obiectului particular şi problemele ce necesită soluţionare. De

exemplu, trăsăturile şi starea psihică a persoanei vătămate trebuie studiate şi luate în consideraţie la

cercetarea criminalistică şi psihologică a mecanismelor infracţiunii atât în contextul teoriei

probaţiunii, cît şi a teoriei calificării infracţiunilor. Problema vinovăţiei victimei este legată de

aprecierea depoziţiilor acesteia, de volumul drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate în procesul

penal. Utilizarea datelor despre victima infracţiunii în scopul prevenirii este indisolubilă cu

problema folosirii datelor respective la desăvârşirea tacticii cercetării. Interacţiunea acestor şi a

multor alte probleme privind victima infracţiunii nu poate fi studiată în cadrul disciplinelor

menţionate, fiindcă aceasta le-ar extinde neîntemeiat obiectul de cercetare. Nici victimologia nu

poate fi transformată într-o ştiinţă care ar studia totul despre victimă, dublând în anumite domenii

disciplinele respective. Obiectul, problematica, categoriile principale ale victimologiei trebuie

cristalizate în procesul activităţii teoretice şi practice, astfel, fundamentându-se istoric şi obiectiv, să

reflecte un anumit specific [4, p. 73-74; 7, p. 8-12].

Într-adevăr, victimologia poate şi trebuie să-şi aducă contribuţia directă anume la soluţionarea

problemelor de interacţiune a domeniilor dreptului penal, criminologiei, dreptului procesual penal şi

criminalisticii. Considerăm însă că problematica dată poate fi abordată de victimologie şi ca o

ramură ştiinţifică a criminologiei.

Iurie Antonean la fel opta pentru constituirea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă

în strânsă legătură cu dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia, criminalistica şi

psihologia judiciară [24, p. 64]. O viziune similară are şi savantul rus Sidorov B.V., care consideră

victimologia criminală o ştiinţă juridică interdisciplinară cu caracter aplicativ [25, p. 19]. Mihailov

A. vine şi el să susţină că, în esenţă, victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin independentă

[26, p. 312].

După părerea cercetătorului rus Veniamin Polubinski, victimologia criminală este o ramură

ştiinţifică complexă, interdisciplinară, care examinează problema victimei infracţiunii, în primul

rând, de pe poziţia dreptului penal, dreptului procesual penal şi a criminologiei. Totodată, în cadrul

victimologiei criminale sunt folosite pe larg realizările altor ştiinţe: sociologie, psihologie,

pedagogie etc [27, p. 37].

Aşadar, autorii, opiniile cărora au fost descrise mai sus, sunt de acord că victimologia este o

ştiinţă interdiciplinară care nu face parte din sistemul criminologiei. Potrivit acestui mod de

abordare, victimologia trebuie să devină un furnizor de date despre victimă pentru toate ştiinţele

ciclului criminal, inclusiv şi pentru criminologie.

Cercetătorul Kvaşis V.E. se împotriveşte întemeiat definirii victimologiei ca ştiinţă

interdisciplinară [28, p. 16-18]. Valerii Vandîşev, de asemenea, nu este de acord cu încercările unor

autori de a crea o metaştiinţă despre victima infracţiunii din următoarele considerente: în primul

rând, obiectele de cercetare ale dreptului penal şi procesului penal sunt autonome, fiecare dintre ele

fiind unitară după natură şi esenţă, astfel fiind indivizibile. Formarea victimologiei n-a schimbat

modurile noastre de reprezentare a obiectelor de cercetare ale acestor ştiinţe. De aceea, dreptul

asupra soluţionării oricăror probleme juridico-penale şi procesual-penale care apar în timpul

studiului unor sau altor obiecte, inclusiv şi al victimei infracţiunii, trebuie lăsat ştiinţelor tradiţionale

examinate. În al doilea rând, cercetarea de victimologi de pe poziţia dreptului penal şi procesului

penal a persoanei vătămate va duce doar la dublarea studiilor teoretice în detrimentul problematicii

proprii acestora. În al treilea rând, rezultatele cercetărilor victimologice, indiscutabil, au o

importanţă deosebită pentru soluţionarea problemelor de drept penal şi procesual penal, aflate în

limitele obiectelor supuse acestor investigaţii. Dar problemele respective trebuie studiate de

specialiştii ştiinţelor examinate, fiind utilizate realizările victimologiei obţinute de sine stătător.

Aceste studii sunt realizate în cadrul aşa-numitului aspect victimologic al cercetărilor dreptului

penal şi a justiţiei penale. Potrivit celor menţionate, Valerii Vandîşev ajunge la concluzia că

cercetarea victimei de pe poziţia dreptului penal şi a procesului penal nu este nici obiect al

victimologiei, nici o sarcină a ei [29, p. 115-116].

În urma acumulării materialului factologic şi a rezultatelor interpretării teoretice a acestuia, nu

este exclusă, în opinia noastră, perspectiva dezvoltării victimologiei ca ştiinţă autonomă care ar

sintetiza cunoştinţele despre victime de orice gen. Sistemul victimologiei ar include, în acest sens,

un şir de ramuri ştiinţifice cum sunt [30, p. 10]: 1) victimologia criminală, problematica abordată

constituind, totodată, un element important al obiectului criminologiei; 2) victimologia traumatică

care cercetează victimele traumatismului necriminal; 3) victimologia domestică şi a petrecerii

timpului liber (o gamă largă de probleme privind securitatea în timpul utilizării tehnicii de uz

casnic, securitatea pe apă, securitatea la trafic, determinate şi de victime potenţiale etc.); 4)

victimologia psihiatrică (probleme privind victimele cu devieri ale psihicului)[31, p. 116; 32, p.

120]; 5) victimologia catastrofelor, calamităţilor ecologice şi naturale; 6) victimologia securităţii

tehnice (cercetează consecinţele comportamentului victimal referitor la încălcarea regulilor de

securitate a muncii, de siguranţă faţă de incendii etc.); 7) programe şi măsuri de siguranţă a

victimelor, organizarea sistemului de prevenire victimologică.

Aceste orientări ale cercetărilor victimologice nu sunt încă clar delimitate între ele. De

exemplu, victimele traumatismului non-criminal (obiect de studiu al victimologiei traumatice) pot

deveni în rezultatul încălcării regulilor tehnicii securităţii sau ale circulaţiei rutiere, a regulilor de

mânuire a tehnicii de uz casnic etc. Din orientările menţionate s-a conturat deja ca ramură ştiinţifică

în sistemul criminologiei – victimologia criminală. În perspectivă urmează a fi formulate şi celelalte

teorii victimologice particulare.

Desigur, lista componentelor victimologiei mai poate fi completată. În prezent este imposibil

de a prevedea dezvoltarea de mai departe a victimologiei ştiinţifice şi dacă vor fi sau nu solicitate

toate ramurile acesteia. În etapa actuală, putem afirma că orientările noncriminale ale victimologiei

au fost reliefate, iar în dependenţă de profunzimea şi rezultatele cercetărilor respective va fi

determinat statutul ei în cadrul sistemului ştiinţelor.

Adepţii victimologiei ca ştiinţă autonomă şi complexă depreciază dezvoltarea acesteia în

cadrul criminologiei [5, p. 23]. În primul rînd, victimologia, după părerea lor, are un rol negativ şi

chiar dăunează atunci cînd se dezvoltă în cadrul disciplinei orientate împotriva infractorului, care,

sub masca victimologiei, ar solicita o politică penală represivă. În al doilea rînd, cînd victimologia

recomandă potenţialelor victime ale infracţiunilor cum ar putea să se apere de infractor (avînd prin

aceasta în vedere posibilitatea de a influenţa asupra stării criminalităţii) coboară pînă la nivelul

iluziilor.

Totuşi, trebuie să recunoaştem că actualmente victimologia, în special cea criminologică,

deoarece alte orientări deocamdată n-au fost conturate pe deplin, este o ramură ştiinţifică relativ

nouă ce se dezvoltă în cadrul sistemului criminologiei. Suntem de acord cu profesorul rus David

Rivman, care afirmă că victimologia criminologică va rămîne în componenţa criminologiei chiar şi

în cazul în care vor progresa cercetările asupra victimelor de origine necriminală şi, posibil, vor fi

conturate într-o disciplină ştiinţifică autonomă [30, p. 17].

În ceea ce priveşte obiectul de studiu al victimologiei, trebuie să subliniem că, derivînd din

domeniul criminologiei, aceasta s-a conturat treptat, evoluând de-a lungul anilor o dată cu

dezvoltarea teoriei noii discipline şi a aplicării ei în practică. Este recunoscut şi faptul că,

deocamdată, în mediul specialiştilor nu s-a cristalizat încă o opinie univocă privind definirea

obiectului de cercetare al victimologiei criminologice.

Astfel, unii autori consideră că în calitate de obiect al criminologiei sunt acele victime care,

prin activitatea lor, au contribuit la producerea faptei infracţionale în cadrul fenomenului

criminalităţii [33, p. 7]. Potrivit altor cercetători, deşi victimologia criminologică acordă prioritate

studierii victimelor “vinovate” de comiterea infracţiunii, totuşi în centrul studiului victimologiei se

află toate victimele, indiferent de rolul jucat în săvârşirea infracţiunilor [34, p. 17; 4, p. 6].

Victimologia, în opinia noastră, se bazează pe ideea că o dată cu studierea infractorului şi

criminalităţii trebuie studiate (la acelaşi nivel) respectiv şi două aspecte:

1) victimele, adică toate persoanele cărora le-a fost cauzat prin infracţiune un anumit

prejudiciu, indiferent de rolul acestora în mecanismul actului;

2) victima drept factor posibil care a influenţat asupra evoluţiei evenimentelor în timpul

comiterii infracţiunii.

Primul aspect are o deosebită importanţă la determinarea consecinţelor reale ale criminalităţii,

descoperirea unor legităţi ale acesteia, stabilirea comunităţilor umane şi a spaţiilor cu coeficientul

victimizării sporit sau, dimpotrivă, redus faţă de nivelul mediu. Aceasta, la rîndul său, permite a

determina “concentrările” respective de victime şi, astfel, a organiza prevenirea şi educaţia juridică

de proporţii, orientate atît asupra victimelor recidive şi potenţiale, cît şi asupra posibililor infractori.

Cel de-al doilea aspect de studiu joacă un rol important în activităţile profilactice, la descoperirea

infracţiunilor, precum şi la individualizarea pedepsei inculpatului. Din cele menţionate, Lev Frank

deduce că obiectul specific al victimologiei reprezintă, în primul rînd, victimele infracţiunilor ca un

ansamblu determinat de persoane şi procesul de transformare a acestora în victime ale actelor

criminale; în al doilea rînd, capacitatea individuală a unor persoane de a deveni victime ori

incapacitatea de a evita atentatul infracţional, de a se opune acestuia cînd obiectiv este posibil.

Aceste două aspecte ale cercetării persoanelor vătămate au fost denumite “victimizare” şi, respectiv,

“victimitate” [4, p. 7-8].

O altă problemă metodologică importantă este stabilirea componentelor care formează

obiectul de cercetare al victimologiei criminologice. Autorii Serghei Ostroumov şi Lev Frank

consideră că obiectul victimologiei criminale cuprinde: personalitatea şi comportamentul victimelor

actelor infracţionale; rolul acestora în geneza infracţiunii; raportul dintre victimă şi infractor avînd

importanţă criminologică şi criminalistică; căile şi modalităţile de despăgubire şi atenuare a

prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Potrivit acestor cercetători, din componenţa obiectului

specific fac parte de asemenea victimizarea şi victimitatea [35, p. 75]. O viziune aproape similară

aparţine criminologului rus Konovalov V. P., potrivit căruia obiectul de studiu al victimologiei

include “victima infracţiunii”, “victimizarea”, “victimitatea”, şi “raportul infractor-victimă”.

Totodată sunt utilizate astfel de noţiuni cum sunt: factorii victimogeni, comportamentul victimei

care contribuie la victimizare, împotrivirea acesteia atentatului infracţional etc [36, p. 6].

Obiectul de cercetare al victimologiei criminologice, în viziunea noastră, pe lîngă

componentele menţionate, include de asemenea prevenirea victimologică.

O descriere mai amplă a componentelor obiectului victimologiei propune Veniamin

Polubinski [27, p. 37]. Împărtăşim opinia autorului, potrivit căreia obiectul de studiu al

victimologiei reprezintă: a) victimitatea ca fenomen specific obiectiv bio-psiho-social (care poate fi

individuală, generică, de grup şi masivă); b) caracteristicile cantitative şi calitative ale persoanelor,

cărora, prin infracţiune, le-a fost cauzat un prejudiciu fizic, moral sau material; c) situaţia

victimogenă, adică circumstanţele şi condiţiile care generează o posibilitate mai favorabilă pentru

cauzarea prejudiciului victimei potenţiale; d) natura şi legităţile relaţiilor dintre victimă şi infractor

atît în situaţia precriminală, cît şi în momentul incidentului şi după consumarea acestuia; e) formele

şi metodele de apărare a posibilelor victime împotriva atentatelor infracţionale; f) măsuri de

prevenire orientate la reducerea victimităţii individuale, generice şi de grup; g) ordinea despăgubirii

prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune.

Victimologia criminologică se dezvoltă activ, acumulînd un volum considerabil de date despre

victimele şi situaţiile diferitor infracţiuni. În măsura în care, prin cercetarea acestora, se stabileşte

un specific victimologic determinat de trăsăturile personalităţii şi situaţiei, în cadrul victimologiei

criminologice se conturează noi orientări ştiinţifice. Unele din ele sunt numai în proces de

constituire, iar altele pot fi atribuite teoriilor victimologice particulare. În etapa actuală, din

componenţa victimologiei criminologice fac parte: 1) victimologia criminalităţii violente (în cadrul

acesteia – victimologia infracţiunilor ce atentează la inviolabilitatea sexuală); victimologia

infracţiunilor militare; victimologia terorismului, luării de ostatici, răpirii persoanelor; 2)

victimologia criminalităţii de cupiditate; victimologia criminalităţii de cupiditate prin violenţă; 3)

victimologia criminalităţii economice (în cadrul acesteia – victimologia infracţiunilor comise în

domeniul creditar – bancar); victimologia penitenciară, victimologia criminalităţii minorilor; 4)

victimologia infracţiunilor contra justiţiei; victimologia infracţiunilor comise imprudent etc [37, p.

11].

Aşadar, criminologia, în procesul dezvoltării sale, pătrunde tot mai profund în esenţa

fenomenelor studiate, fapt ce determină apariţia noilor domenii de cercetare. Astfel, mai întîi apare

victimologia, care se conturează ca o ramură ştiinţifică nouă a criminologiei, apoi, în rezultatul

aprofundării proceselor de diferenţiere în cadrul orientării date i-au naştere noi direcţii de cercetare.

Victimologia criminologică este deci un subsistem al sistemului criminologiei. Disciplina dată se va

dezvolta şi în continuare în cadrul acesteia ca orientare ştiinţifică de sine stătătoare. Situaţia este una

obiectivă şi credem că nu poate fi schimbată, influenţată de o decizie voluntară, chiar dacă este

argumentată ştiinţific.

Atît timp cît victimologia va avea în calitate de obiect al său nu numai victimele infracţiunilor,

ci şi tot ce este legat de ele, astfel fiind numai criminologică, ea nu va abandona această ştiinţă.

Recunoaşterea victimologiei drept ştiinţă interdisciplinară, auxiliară dreptului penal, procesului

penal şi criminalisticii nu va schimba în nici un caz caracterul ei criminologic. Victimologia

complexă “globală” nu “va atrage de partea sa” victimologia victimei infracţiunii din cadrul

criminologiei, deoarece obiectul acesteia este o parte componentă a obiectului criminologiei şi

întregul ei cerc de interese este concentrat asupra criminalităţii.

§2 Definiţia victimologiei: opinii si controverse

Victimologia reprezintă ştiinţa personalităţii şi a comportamentului victimei raportată la

conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Victimologia

relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în care victima percepe, înţelege,

acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi

efectelor fenomenului victimal. De asemenea, menţionăm că victimologia trebuie să reprezinte un

sistem de concepte, principii, reguli, constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să

decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii

agresivităţii.

Expunerea exactă a aspectelor de cercetare menţionate reprezintă forme specifice de definire a

victimologiei. Definirea victimologiei preocupă savanţii criminologi şi victimologi din întreaga

lume. Variatele definiţii se explică prin dorinţa de originalitate a multor autori şi prin diversitatea

viziunilor savanţilor asupra statutului ştiinţific al victimologiei. Definiţiile privind victimologia se

deosebesc după gradul de generalizare, după conţinutul obiectului şi domeniul de cercetare al

acestei ştiinţe.

De fapt definiţiile victimologiei pot fi divizate în două grupuri mari:

1) definiţiile victimologiei ca ramură a criminologiei

2) definiţiile victimologiei ca ştiinţă autonomă despre toate victimele, atît de geneză

infracţională cît şi noninfracţională, adică în sens larg.

Din grupul de definiţii ale victimologiei ca ramură a criminologiei relevăm unele definiţii

generale (victimologia este ştiinţa despre victimă), care nu concretizează domeniul de cercetare al

acesteia, punînd accentul pe definirea conceptului de victimă. De exemplu: victimologia este ştiinţa

care studiază victima, adică persoana care contrar voinţei sale a suferit un prejudiciu moral, fizic

sau material, prejudiciu cauzat în urma unei infracţiuni [38, p. 46].

În literatura de specialitate sunt şi opinii privind victimologia ca ştiinţa despre consecinţele

criminalităţii. Potrivit acestor definiţii victima devine o noţiune mecanică, statică şi nicidecum un

element, uneori activ, al mecanismului actului infracţional. De exemplu, criminologul român Ion

Gheorghiu-Brădet [19, p. 154-155] afirmă că victimologia este o parte a criminologiei generale şi

speciale care constă dintr-o totalitate de idei, concepţii, explicaţii criminologice, teoretice şi

metodologice despre realitatea socio-umană a victimizării societăţii, populaţiei şi indivizilor prin

producerea faptelor fenomenului criminalităţii. Prin victimologia criminalităţii înţelegem acea parte

a domeniului criminalităţii, care cuprinde consecinţele de orice natură produse de criminalitate şi

suportate de societate, populaţie şi de victimele infracţiunilor care aparţin fenomenului

criminalităţii.

În alte surse victimologia este definită ca un curent în criminologie care îşi propune pentru

studiere rolul victimei în geneza infracţiunii şi limitele în care activitatea acesteia a contribuit la

producerea faptului infracţional [39, p. 285].

Deci, conform definiţiei date, victimologia este o ştiinţă preocupată numai de problematica

privind contribuţia persoanei vătămate, prin comportamentul său, la comiterea actului infracţional,

adică de victimele care prin comportamentul uşuratic, neatent, riscant, imoral sau ilegal au favorizat

crearea situaţiei criminogene.

Sunt cunoscute definiţii care reduc şi mai mult obiectul de cercetare al victimologiei. De

exemplu: victimologia este ştiinţa despre persoana vătămată înzestrată cu capacitatea individuală de

a deveni victimă a violenţei criminale [40, p. 53; 12, p. 442].

În acest caz, victimologia studiază doar acele persoane vătămate, care prin anumite trăsături

individuale şi forme de comportament au contribuit la transformarea lor în victime. Totodată,

menţionăm că potrivit acestei definiţii, victimologia cercetează nu toate victimele infracţiunilor care

au favorizat victimizarea, ci numai persoanele vătămate în urma infracţiunilor violente.

Alţi autori acordă atenţie deosebită personalităţii victimei, aceasta fiind în centrul cercetărilor

criminologice. De exemplu, E. Abdal Fattah [34, p. 93] defineşte victimologia drept o ramură a

criminologiei care se ocupă nemijlocit de victima infracţiunii şi care conţine ansamblul

cunoştinţelor biologice, psihologice şi sociale referitoare la victimă. Autorul propune o noţiune

largă a victimei: persoanele fizice şi juridice, animalele, societatea în genere, cărora, în urma

încălcărilor de drept, li se cauzează prejudicii.

În unele cazuri victimologia este tratată ca o ştiinţă despre toate victimele infracţiunilor,

accentul fiind pus pe rolul victimei în geneza actului infracţional. Astfel, Endre Karoly [34, p. 83]

defineşte victimologia drept o direcţie în criminologie care studiază nemijlocit persoana victimizată

de atentatul criminal, examinează relaţiile dintre infractor şi victimă. O altă definiţie în acest sens

ar fi: victimologia este una dintre ramurile importante ale criminologiei care studiază personalitatea

victimei, relaţiile acesteia cu infractorul, particularităţile comportamentului persoanei vătămate în

situaţia incriminată făptuitorului. Un loc important în cadrul cercetărilor victimologice este acordat

rolului victimei în geneza infracţiunii, relaţiilor acesteia cu infractorul [41, p. 274].

Potrivit acestei definiţii, victimologia este ştiinţa despre toate victimele infracţiunilor şi nu

doar despre acele care prin comportamentul negativ au contribuit la producerea faptei penale.

Victimologia ştiinţifică, acordînd o importanţă deosebită rolului persoanei vătămate, în etiologia

infracţiunii nu se limitează doar la aspectul dat. Pentru cercetarea victimologică prezintă interes şi

victimele care au avut un comportament neutru şi chiar pozitiv în timpul comiterii infracţiunii.

Totodată, menţionăm că ambele definiţii nici nu amintesc de problematica prevenirii victimologice

care este, în opinia noastră, o sferă de cercetare a victimologiei nu mai puţin importantă decît rolul

persoanei vătămate în geneza infracţiunii. Un şir de autori privesc victimologia din prisma

victimizării persoanelor, adică cauzalitatea, particularităţile, consecinţele acesteia. Astfel,

criminologul american Marvin Wolfgang [42, p. 99-121] defineşte victimologia drept cercetare

ştiinţifică a victimelor infracţiunilor, proceselor, etiologiei şi consecinţelor victimizării (adică ale

transformării persoanei în victimă a infracţiunii).

Toate definiţiile analizate mai sus au un caracter tradiţional criminologic şi tind să răspundă la

întrebările: care este rolul victimei la producerea faptei penale sau care sunt cauzele şi condiţiile

victimizării în general. Aceste definiţii nu reflectă cel de-al doilea element esenţial al studiului

criminologic (victimologic) – reacţia socială faţă de criminalitate.

Considerăm mai reuşite şi mai complete acele definiţii care tratează victimologia ca o ştiinţă

despre etiologia victimizării, rolul victimei în geneza infracţiunii, prevenirea victimizării,

tratamentul, resocializarea victimei, protecţia juridică, acordarea de ajutor acestora etc. În această

ordine de idei, cercetătorul rus Valerii Vandîşev [43, p. 4] menţionează că victimologia studiază

trăsăturile social-psihologice ale personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul acesteia în

diferite situaţii criminologice, caracterul relaţiilor dintre persoana vătămată şi infractor etc.

Cercetarea factorilor sus menţionaţi nu este un scop în sine, ci presupune utilizarea lor în elaborarea

măsurilor educativ-profilactice de influenţă asupra persoanelor vătămate. O astfel de abordare

prevede încadrarea organică a măsurilor de influenţă asupra victimei infracţiunii în sistemul general

de prevenire a faptelor penale.

Unii autori atribuie definiţiei victimologiei o accepţiune mult mai largă extinzînd obiectul ei

de cercetare. Definiţiilor propuse de aceştia le este caracteristică tratarea victimologiei ca ştiinţă de

sine stătătoare, complexă şi o extindere a noţiunii de victimă. Astfel, un grup de autori [44, p. 43]

definesc victimologia drept ştiinţă ce studiază victima, adică persoana care, contrar voinţei sale, a

suferit un prejudiciu moral, fizic sau material, condiţiile care au înlesnit transformarea ei în victimă,

precum şi propunerea unor soluţii pentru înlăturarea acestor condiţii.

Alţi cercetători susţin că victimologia reprezintă un ansamblu (complex) de cercetări ale

acelor procese sociale, cu ajutorul cărora anumiţi indivizi şi grupuri sociale întregi sunt supuse unor

astfel de torturări (chinuiri), încît aceasta generează probleme sociale [16, p. 347].

Considerăm mai reuşită definiţia victimologiei, în sens larg, propusă de cercetătorii germani

Th. Feltes, F. Hofmann, H. Janssen, H.-J. Kerner şi D. Kettelhöhn, în care sunt concretizate un şir

de repere ştiinţifice ale studiului dat. Astfel, victimologia este ştiinţa despre victimă (noţiunea de

victimă include: victimele accidentelor, victimele sistemului politic, victimele violenţei),

transformarea persoanei în victimă şi reacţia socială faţă de victima infracţiunii, orientată spre

realizarea analizei ştiinţifice, descrierea şi interpretarea modelului de comportament al victimei,

stabilirea legăturilor cauzale şi asociative, precum şi a interconexiunilor probabile [5, p. 23-24].

Potrivit definiţiei, printre obiectele victimologiei ştiinţifice este şi reacţia socială faţă de victima

infracţiunii, adică prevenirea victimizării, tratamentul şi resocializarea victimelor, protecţia juridică

a acestora etc.

În acelaşi timp, definiţia, în opinia noastră, nu cuprinde un astfel de domeniu important al

victimologiei cum este elaborarea măsurilor de reducere a victimizării noninfracţionale, precum şi

cercetarea problemelor privind protecţia şi acordarea ajutorului victimelor de geneză necriminală.

Completarea definiţiei date cu aspectele menţionate ar îmbunătăţi-o în mod esenţial, transformînd-

o, după părerea noastră, în una dintre cele mai reuşite definiţii ale victimologiei în sens larg.

§3. Originea ideilor victimologice

Incontestabil, ideile victimologice au luat naştere cu veacuri în urmă. De la apariţia lor în

istoria omenirii atît în normele de drept, cît şi în cele mai diverse izvoare scrise, fie ele cu caracter

religios sau laic, ştiinţific sau literar-artistic, cu autori cunoscuţi sau creaţii populare, peste tot vom

găsi mărturii concludente ale acestui fapt.

Fără a pretinde o prezentare sistematică a dezvoltării aspectului victimologic al legislaţiei din

cele mai vechi timpuri şi până în prezent, vom stărui doar că aspectul dat a început să se cristalizeze

o dată cu problema infracţiunii şi a infractorului. Este vorba, în special, de asemenea fenomene

tipice precum răzbunarea de sînge, autoapărarea şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

În epoca prestatală, fiecare membru al unei comunităţi era ocrotit de atentatul din partea

străinilor. Această grijă faţă de semeni şi-a găsit expresia "juridică" iniţială în obiceiul răzbunării de

sânge. Insulta sau pagubele cauzate unuia din membrii tribului de către un străin erau considerate de

ceilalţi drept o atingere adusă fiecăruia în parte şi întregii comunităţi. Astfel, vendeta devenea cauza

comună a întregii familii, ginţi sau trib. Din aceste perioade preistorice îşi au originea noţiunile de

"duşman de moarte", "răzbunare de sânge pentru omorul unei rude".

Menţionăm că în perioada dată victimei i se atribuia un rol important în stabilirea făptuitorului

crimei. În acest scop, era "interogată" chiar şi victima moartă. De exemplu, obiceiul triburilor sud-

australiene cerea ca ruda celui omorât să doarmă prima noapte după omor cu capul pe cadavru

pentru a afla în vis cine este vinovatul crimei [27, p. 41]. Obiceiul "interogării morţilor" persista şi

la popoarele Noii Anglii (America), fiind organizat în baza unor reguli stricte de ritual. Vrăjitorul

chema cu voce răspicată sufletul celui omorât, pentru ca acesta să numească vinovatul. Obiceiuri

analogice putem găsi şi la triburile germanice (Europa).

Ulterior, în societăţile gentilice, dezmăţul răzbunării de sânge a fost limitat de legea talionului

(ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), principiu consacrat de legiuirile vechi (de exemplu, codul lui

Hammurabbi, legea celor XII table), constînd în faptul de a cauza vinovatului un rău identic sau

similar celui pe care l-a produs victimei. În raport cu perioada anterioară (răzbunarea nelimitată),

acest principiu a reprezentat un progres, menţinînd răzbunarea victimei în anumite limite [39, p.

207, 271]. O dată cu apariţia statului şi dreptului, legea talionului s-a afirmat drept una dintre cele

mai timpurii instituţii ale dreptului penal, constituind, concomitent, o măsură represivă, dar şi un

mijloc de limitare a linşării [45, p. 535-536].

Totodată menţionăm că pentru perioada descompunerii comunei primitive este caracteristică

şi compoziţia – un mijloc de aplanare a conflictelor, care consta dintr-o înţelegere mai întîi

facultativă, apoi obligatorie, dintre făptuitor şi victimă, pentru a evita consecinţele aplicării legii

talionului (răzbunării) [39, p. 70]. De regulă, compoziţia implica plata unei despăgubiri ca mijloc şi

condiţie de evitare a răzbunării. O dată cu întărirea puterii statului, plata despăgubirii sau amenzii se

făcea acestuia.

Merită a fi remarcat faptul că deja cele mai străvechi izvoare juridice scrise, cunoscute ştiinţei

contemporane, conţin norme care luau în consideraţie comportamentul nu tocmai fără cusur al

victimei. Astfel, art. 206 al codului lui Hammurabi (1792-1750 î. Hr.), unul dintre cei mai celebri

regi ai Babilonului antic, prevedea că "dacă o persoană loveşte într-o încăierare o altă persoană,

cauzându-i o leziune corporală şi va dovedi că n-a făcut-o intenţionat, nu va fi pedepsită, dar va fi

obligată să plătească cheltuielile medicale" [46, p. 98]. Evident, în cazul dat legiuitorul reieşea din

logica că o încăierare este imposibilă în situaţia când victima este absolut nevinovată.

Momente relevante vizavi de figura victimei infracţiunii sunt stipulate în "Legile Manu" (se

consideră că au fost adoptate nu mai tîrziu de secolul XIII î. Hr. şi mai devreme de sec. II d. Hr.)

[47]. De exemplu, victimele actelor de înşelăciune şi escrocherie erau protejate prin prevederea

expresă a legii, conform căreia "tot ceea ce a fost săvârşit prin înşelăciune trebuie anulat" [47, pct.

165]. În plus, "tot ce a fost dat în urma aplicării forţei, ce a fost luat prin violenţă, precum şi ceea ce

a fost impus prin forţă să se scrie – toate lucrurile, săvârşite prin constrângere, Manu le-a declarat

nule" [47, pct. 168].

Totodată, "Legile lui Manu" legiferau starea de afect, de legitimă apărare, insistau asupra

luării în calcul a circumstanţelor agravante şi circumstanţelor în măsură să reducă substanţial sau

chiar să excludă răspunderea pentru dauna cauzată agresorului. Or, legiuitorul antic îşi dădea deja

bine seama că "pedeapsa nejustificată dăunează onoarea şi ştirbeşte slava…" celui împuternicit să

aplice sancţiunea [47, pct. 127]. În virtutea acestui principiu, "cel care a omorât apărându-se pe sine

însuşi, protejând darurile jertfite, apărând o femeie şi un brahman, conform legii el nu comite un

păcat" [47, pct. 349]. Sau "cel care va dezonora o tânără împotriva voinţei ei, acesta va fi imediat

supus pedepsei corporale, dar persoana care a dezonorat-o cu consimţământul ei nu este pasibil de

pedeapsă" [47, pct. 364].

Interes deosebit prezenta figura victimei, determinarea rolului ei în geneza infracţiunii şi

stabilirea vinovăţiei atentatorului în normele dreptului roman. În faimoasa "Lege a celor XII table"

(adoptată în anul 449 î. Hr.) observăm că legiuitorul antic a prevăzut dreptul victimei de a decide

mărimea pedepsei pentru cel ce i-a adus atingere. "Dacă cineva rupe altuia vreun membru al

corpului şi nu s-a împăcat cu victima – se stipulează în pct. 8 al tablei a VII-a – să fie supus la

pedeapsa talionului" [46, p. 221].

Din "Digestele lui Iustinian" (anii 527-565 d. Hr.) [48] aflăm că "violenţa şi fărădelegea

trebuie să fie contracarate, or dreptul stabileşte: dacă cineva întreprinde ceva întru apărarea corpului

său, se consideră că acesta a procedat legitim…". De asemenea "Digestele" fac o deosebire clară

dintre "infracţiunile comise intenţionat" şi "infracţiunile comise din neştiinţă", precum şi "din

legitimă apărare", stabilind un grad diferit de responsabilitate pentru asemenea infracţiuni. "Dacă

cineva va omorî din frică de moarte un tâlhar – se susţine în "Digeste" – indiscutabil, acesta nu va fi

tras la răspundere". Totodată, dacă acesta "a avut posibilitatea să reţină hoţul, dar a preferat să-l

omoare, atunci sunt toate motivele de a trata această faptă ca fărădelege". Ne vom limita doar la

aceste exemple, nu fără a sublinia că, din punctul de vedere al ideilor victimologice emanate,

"Digestele" pot fi citate în continuu.

Problematica victimei, în special sub aspectul prevenirii infracţiunilor şi al necesităţii reparării

prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin fapta penală, a fost abordată şi în lucrările marilor

gînditori antici. Astfel, Democrit (c. 470 sau 460 î.e.n. – a decedat la adînci bătrîneţe) a dezvoltat

ideile privind influenţa asupra criminalităţii cu ajutorul educaţiei, fiind totodată întemeitorul

prevenirii victimologice a infracţiunilor. El menţiona că educaţia corectă poate asigura securitatea

atît a persoanei, cît şi a averii acesteia faţă de atentatele criminale [49, p. 368]. Alt filosof antic,

Platon (c. 427 – 347 î.e.n.), pleda pentru compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune

[13, p. 7].

Căderea Imperiului Roman (anul 476 d. Hr.) a însemnat sfârşitul perioadei antice şi începutul

istoriei evului mediu. În statele Europei Occidentale a început să se afirme treptat (sec. V – Х)

orânduirea feudală, un rol deosebit revenindu-i bisericii catolice. Cultura antică, politica,

jurisprudenţa, etica şi artele plastice erau ignorate cu aroganţă, fiind tratate de biserică ca

"înţelepciune idolatorică", inutilă şi chiar dăunătoare din punctul de vedere al învăţăturii lui Hristos.

În calitate de unic izvor al adevărului erau proclamate dogmele Sfintei Scripturi ("supuşenia robilor

faţă de stăpâni", "originea divină a puterii", "neopunerea răului prin violenţă" etc.), precum şi

interpretările voluntariste şi scolastice ale textelor evanghelice de către capii bisericii ("teoria

dreptului moral", "teoria celor două paloşe", "teoria soarelui şi lunii" etc.) [50]. De aceea nu este

surprinzător faptul că în asemenea coordonate de valori persoana victimei infracţiunii nu putea să

fie decât la periferia periferiilor preocupărilor jurisprudenţei timpului.

În epoca Renaşterii (sec. ХVII - ХVIII), pe măsură ce focul rugurilor inchiziţiei începea să se

stingă, justiţia, trecând din mâinile bisericii în competenţa statului, ideile victimologice prindeau

teren în tratatele juridice. Din acest punct de vedere s-a evidenţiat renumita lucrare a juristului

iluminist italian Cesare Beccaria (1738-1794), întitulată "Despre delicte şi pedepse" (1764) [51, p.

240]. Supunând normele dreptului penal unei analize critice şi potrivit practicii judiciare

contemporane lui, Beccaria a înaintat şi argumentat ideea prezumţiei nevinovăţiei, a dreptului la

legitima apărare, inclusiv la portarmă, insistă asupra principiului corespunderii pedepsei infracţiunii

comise şi a egalităţii tuturor indivizilor în faţa legii şi se pronunţă categoric împotriva torturii,

pledînd pentru reducerea la minimum a pedepsei capitale.

O abordare victimologică, în expresia cercetătorului Lev Franc, tipică dialecticii raportului

"infractor-victimă", deducem din reflecţiile lui Beccaria privind infanticidul [4, p. 13]. Infracţiunile

de acest gen, susţine Beccaria, "sunt o consecinţă inevitabilă a dilemei cu care s-a ciocnit femeia

care a devenit victima propriei slăbiciuni sau a violenţei. Ea trebuia să aleagă între oprobriu şi

moartea unei fiinţe incapabile să conştientizeze propria nenorocire". În continuare el opinează că cel

mai bun remediu împotriva pruncuciderii ar fi legile care "cu adevărat ar proteja pe cel slab de

tiranie". Şi asta pentru că "nici o pedeapsă – în convingerea ilustrului jurist – nu poate fi

recunoscută justă (sau, ceea ce este acelaşi lucru, necesară), până când legea n-a aplicat cele mai

eficiente, în condiţiile ţării date, măsuri de prevenire a acesteia" [51, p. 195].

Referindu-se la dreptul potenţialelor victime, la autoapărare şi la aplicarea armei în acest scop,

Beccaria răspunde oponenţilor că "este falsă noţiunea despre utilitate atunci când oamenilor li se ia

focul, deoarece el este cauza incendiilor, iar apa – pentru că în ea oamenii se îneacă… Legile care

interzic portul de arme îi dezarmează doar pe acei care nu sunt predispuşi a comite infracţiuni".

Importanţa pe care Beccaria o atribuia securităţii persoanei decurgea logic din raţionamentul lui de

principiu, potrivit căruia "cauza infracţionalismului rezidă în condiţiile sociale – sărăcia oamenilor

şi conflictul dintre interesele lor, generate de patimile omeneşti" [51, p. 226-229]. Vom menţiona,

de asemenea, importanţa deosebită, atribuită de Beccaria, problemei preîntâmpinării infracţiunilor.

El pornea de la convingerea că "este mai bine să previi infracţiunile, decât să pedepseşti pentru ele"

[51, p. 230]. În acest scop, el opta insistent pentru răspândirea învăţământului şi educarea

respectului faţă de lege. Chiar şi lucrarea lui, "modestă după volum şi scrisă într-o limbă care nu

ceda deloc celor mai bune mostre ale prozei europene a secolului ХVIII, laconică şi sugestivă, era

destinată voit să influenţeze maximal şi raţiunea, şi emoţiile cititorului" [52]. Este ştiut şi

recunoscut faptul că în scurt timp după apariţia lucrării a lui Cesare Beccaria "Despre delicte şi

pedepse", ea a obţinut o popularitate enormă, a fost tradusă în mai bine de 25 de limbi şi a contribuit

decisiv la formarea şi răspândirea noilor viziuni asupra legislaţiei penale, a funcţiilor şi caracterului

justiţiei.

Jeremy Bentham, alt reprezentant al şcolii clasice de drept penal şi criminologie a încercat să

introducă compensarea daunei pricinuite victimei în scopul pedepsirii şi înfricoşării infractorului.

În mod paradoxal, după Cesare Beccaria şi Jeremy Bentham, în literatura juridică problemele

ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei infracţiunii din nou sunt neglijate şi rămân în

umbră, fapt ce se referă atît la lucrările reprezentanţilor şcolii clasice a dreptului penal, cât şi a şcolii

antropologice şi sociologice.

Astfel, începînd cu mijlocul sec. al XVIII-lea, în centrul atenţiei criminologiei se afla

comportamentul criminal, iar de la sfîrşitul sec. al XIX-lea – problematica personalităţii

infractorului. Reprezentanţii şcolii clasice şi pozitiviste examinau astfel de componente ale

infracţiunii cum sunt „infractorul” şi „victima” ca noţiuni mecanice, statice.

Totuşi în unele lucrări ale pozitiviştilor dreptului sunt parţial dezvăluite şi aspectele

victimologice. Astfel, Rafaele Garofalo acordă o atenţie deosebită obligativităţii compensării

prejudiciului cauzat prin infracţiune, ca una dintre măsurile eficiente de influenţă asupra

criminalităţii. În acest context, criminologul italian afirma: „Potrivit teoriei şcolii noastre, în cazul

multor infracţiuni, în special a infracţiunilor uşoare contra personalităţii, ar fi util de înlocuit cîteva

zile de închisoare sau arest printr-o măsură mai eficientă – satisfacţia victimei. Compensarea

prejudiciului ar putea deveni un echivalent adevărat al pedepsei” [53, p. 524]. În centrul atenţiei

criminologului Sarah Marjore Fray (1894-1958) erau puse problemele împăcării infractorului cu

victima sa în scopul restabilirii păcii şi ordinii sociale [16, p. 347].

La răscrucea sec. XIX – XX, tema personalităţii şi rolului victimei îşi găsesc reflectare în

lucrările unui şir de jurişti, criminologi şi psihologi, acestea constituind, după expresia plastică a

victimologului canadian Ezzat Abdal Fattah, "preistoria" victimologiei moderne [54, p. 113-124].

Anume Fattah a atras atenţia specialiştilor asupra lucrării clasicului dreptului A. Feuerbach

"Expunere documentară a crimelor renumite", ieşită de sub tipar încă în 1864, în care autorul afirma

că victima poate fi cauza actului criminal. Astfel, referindu-se la un caz de patricid, Feuerbach

reproşează victimei că aceasta însăşi a fost cauza celor ce s-au întâmplat cu ea şi, din punct de

vedere moral, ei îi revine o mare parte din răspunderea pentru omor. Concomitent, Fattah remarcă şi

lucrarea cercetătorului englez F.T. Djess "Omorul şi motivele lui", în care acesta din urmă

formulează concluzia "se pare că există o categorie de oameni care se oferă pentru a fi omorâţi".

Adică este vorba de persoanele predispuse să devină victime ale omorului, persoane care, prin

comportamentul lor, provoacă acţiuni îndreptate împotriva lor [54].

Curentul interacţionist de abordare a cauzalităţii criminalităţii a pus baza desfăşurării unui şir

de cercetări criminologice, inclusiv a studiului despre victima infracţiunii – victimologia. Chiar din

prima jumătate a sec. XX, interacţioniştii au revizuit viziunile asupra cauzelor şi condiţiilor

criminalităţii. Atenţie deosebită i-a fost acordată rolului victimei în procesul criminalizării

persoanei. Cercetări fragmentare a rolului victimei în geneza infracţiunii au fost întreprinse de mulţi

savanţi. În manualul său de criminologie E. Sutherland consacră un capitol întreg analizării victimei

infracţiunii. Datele statistice studiate de autor relevă faptul că cea mai mare probabilitate de a

deveni victimă a omorului o posedă persoanele în vîrsta de 25 – 30 ani, indiferent de sex şi rasă. Cu

toate acestea, probabilitatea de a deveni victimă a infracţiunii la reprezentanţii rasei africane în

S.U.A. este de 100 de ori mai mare, comparativ cu reprezentanţii altor rase [55, p. 63-64].

Printre lucrările juridice de până la constituirea victimologiei într-o disciplină ştiinţifică

distinctă, un deosebit interes reprezentă şi studiul complex al savantului german Georg Kleinfeller

"Cu privire la provocarea infractorului de către victimă" [56, p. 193-253], publicat încă în 1917.

Această monografie, "descoperită" şi lansată pentru prima dată în circuitul ştiinţific despre victima

infracţiunii de către Lev Frank, conţine deja majoritatea elementelor caracteristice cercetărilor

victimologice contemporane. Astfel, Kleinfeller a cercetat problema dată nu numai pentru

infracţiunile de omor, dar şi pentru infracţiunile de cauzare a vătămărilor corporale, insultă,

escrocherie, infracţiuni sexuale etc. Compartimente aparte sunt consacrate situaţiilor când acţiunile

instigatoare, comportamentul provocator al victimei atenuează vinovăţia făptuitorului sau exclud

complet caracterul penal al faptei [34, p. 16].

Aşadar, în perioada de pînă la apariţia victimologiei ştiinţifice, izvoarele dreptului, inclusiv

cele menţionate, abordau insuficient problematica victimei infracţiunii, constituind, din acest punct

de vedere, doar nişte "insuliţe victimologice răzleţe" în oceanul de opere juridice dedicate

infracţiunii, infractorului şi criminalităţii în ansamblu. De aceea avea perfectă dreptate Lev Frank

cînd afirma că "uneori rămâi uimit de faptul că cele mai remarcabile minţi în domeniul dreptului şi

criminologiei n-au relevat problema victimei de care şi teoria şi practica se ciocneau tot atât de

frecvent ca şi cu problema infracţiunii şi a infractorului" [4, p. 16]. Totuşi, menţionăm că în

majoritatea sistemelor legislative era prevăzut dreptul la legitima apărare, ceea ce a servit ca suport

juridic pentru potenţiala victimă.

Alături de izvoarele dreptului, o sursă deosebit de importantă care a alimentat şi continuă să

alimenteze ideile victimologiei contemporane o constituie literatura artistică. Tematica

victimologică este evidenţiată atît în operele lui Homer (sec. VIII î. Hr.), cît şi în ale celor mai

contemporani autori; la fel începînd cu Biblia şi mitologia greacă – şi terminînd cu cele mai

contemporane scenarii cinematografice. Or, în adevăratele opere artistice infracţiunile sunt

examinate şi analizate prin pătrunderea în esenţa relaţiilor dintre infractor şi victimă, fără a scăpa

din vedere rolul persoanei vătămate în geneza actului infracţional. Menţionăm că problema victimei

"nu este pur şi simplu o temă literară uzuală, ci o problemă socială deosebită care ţine de căile şi

mijloacele de protejare a unor membri ai societăţii de prejudiciile care le pot fi cauzate" [57].

Majoritatea specialiştilor consacraţi atrag atenţia la emanaţia ideilor victimologice a mitului

antic „Orest” [58, p. 150-151]. Renumitul orator şi om politic atenian Demostene (384 - 322 î. Hr.),

făcând referinţă la faptul că Orest, care a recunoscut că şi-a omorât propria mamă, totuşi a fost

achitat de judecata zeilor, formulînd concluzia că "uneori omorul poate fi justificat". Or, in viziunea

lui, ne confruntăm cu situaţia, când anume vinovăţia victimei impune atenuarea sau chiar

excluderea răspunderii celui care a atentat. Pe de altă parte, în mitul menţionat este evidentă şi

dinamica stărilor "infractor – victimă", "victimă – infractor", adică situaţia în care una şi aceeaşi

persoană se află concomitent în ambele stări. Condiţiile omorului, descrise în mit, au luat naştere în

baza celor mai apropiate relaţii de rudenie: tatăl o sacrifică zeilor pe fiica sa, soţia îşi omoară soţul,

feciorul îşi omoară mama care i-a dat viaţă. Toate aceste împrejurări, menţionează pe bună dreptate

cercetătorul Lev Frank, constituie în mod special obiectul de studiu al disciplinei Victimologia [34,

p. 9].

Eroul celebrei tragedii "Oedip rege" care aparţine poetului antic grec Sofocle (496-405 î. Hr.),

regele favilor Oedip, în virtutea unor circumstanţe de care el nu a avut cum să ştie, s-a întâmplat să-l

omoare pe tatăl lui şi să se căsătorească cu propria mamă [58, p. 137-140]. Ulterior, când a aflat

acest adevăr, el singur şi-a luat vederea. Evident, Oedip reprezintă un exemplu clasic al tipului de

victimă nevinovată. Or, aşa cum susţine în această ordine de idei David Rivman, Oedip reprezintă

tipul de victimă "vinovată într-un mod cu totul diferit" [30, p. 19]. Din antichitate şi până în prezent,

despre acest tip de victime se spune că suferă de "complexul lui Oedip" sau "vinovăţia lui Oedip".

O situaţie victimogenă de referinţă este reflectată în celebrul mit biblic despre fraţii Cain şi

Abel [59]. Abel îşi dădea seama de obida şi furia fratelui, dar în virtutea unei anumite stări

psihologice, cauzate de sentimentul de vinovăţie faţă de Cain, nu se opune circumstanţelor, se lasă

ademenit cu smerenie de dînsul în câmp, unde şi piere de mâna acestuia. Aşadar, vorbind în termeni

victimologici, mitul îl prezintă pe Abel în calitate de victimă cu simţul unei oarecare vinovăţii, de

aceea el nu găseşte în sine puterea de a se opune agresorului. Prin urmare, fără a-şi da seama, el a

adoptat un comportament obiectiv provocator. Asemenea stare anterioară atentatului este definită ca

"sindromul lui Abel", stare caracteristică cu preponderenţă victimelor latente.

O situaţie similară mitului despre Cain şi Abel o regăsim în balada "Mioriţa" – o capodoperă

absolută, graţie conţinutului ei sintetizator al mitologiei populare moldoveneşti. Detaliat este

reflectată în baladă victima provocatoare, căreia îi este specifică această calitate prin însăşi felul ei

de a fi. Doi dintre cei trei ciobănei, "cel ungurean şi cu cel vrâncean, mări se vorbiră şi se sfătuiră l-

a apus de soare, ca să mi-l omoare pe cel moldovean" pe motiv că acesta este " mai ortoman şi are

oi mai multe, mândre şi cornute şi cai mai învăţaţi, şi câni mai bărbaţi!…" [60, p. 23-52]. Iar faptul

că "cel moldovean", fiind preîntâmpinat de "mioriţa laie" despre ceea ce uneltesc, "baciul ungurean

şi cu cel vrâncean" totuşi acceptă cu smerenie destinul, fără nici o încercare de a se opune crimei

preconizate, nu este altceva decât un exemplu de comportament al victimei dominate de "sindromul

lui Abel".

Un alt mit biblic, mitul despre Samson şi Dalila, ne oferă învăţăminte clare referitoare la ceea

ce poate duce supraestimarea forţelor proprii, bravada şi comportamentul necritică [59]. Astfel,

după ce prin comportamentul său provocator el a întărâtat împotriva lui filistinii, Samson a avut

tupeul să destăinuie amantei sale Dalila, filistină şi ea, secretul puterii lui, căzând în cele din urmă

pradă uşoară duşmanilor. Tocmai din această cauză tipul de comportament victimogen caracteristic

lui Samson a căpătat denumirea de "complexul lui Samson".

Începând cu Epoca Renaşterii, tema victimei "vinovate" sau "nevinovate" este pretutindeni

prezentă în operele literare. Unul dintre cei mai de vază autori, în contextul enunţat, este considerat

prodigiosul scriitor englez Daniel Defoe (1661-1731). În nemuritoarele lui romane "Robinson

Crusoe", "Moll Flanders", "Colonelul Djek" etc., Defoe se prezintă ca un adevărat sociolog al

infracţiunii. Aplicând procedeele specifice literaturii artistice, el cercetează multitudinea de cauze şi

condiţii în care se comit infracţiunile, evidenţiind, totodată, rolul victimei în iniţierea şi comiterea

faptei penale.

Un şir de observaţii asupra personalităţii victimei, a comportamentului ei în diferite situaţii

preinfracţionale, a relaţiilor dintre infractor şi victimă sunt reflectate în renumita nuvelă a

scriitorului german Leonhard Franc (1882-1961) “Cauza”, publicată în anul 1915. Este recunoscută

influenţa indiscutabilă asupra afirmării ideilor victimologice a nuvelei scriitorului austriac Franz

Werfel (1890-1945): “Nu asasinul, ci victima este vinovată” (1920). Nuvela dată este o istorioară

despre un tânăr care şi-a omorât tatăl. Motivul omorului – comportamentul sistematic agresiv al

tatălui. În finalul lucrării autorul pune în gura eroului principal următoarea declaraţie: "Eu sunt

asasinul, iar el e victima, noi ambii suntem vinovaţi, dar el este puţin mai mult vinovat decât mine"

[34, p. 13].

Scriitorul englez Thomas de Quincey, în povestirea sa "Omorul privit ca artă" vine să

argumenteze ideea că unele persoane au anumite calităţi care, spre deosebire de alţi oameni, le fac

mult mai predispuse spre rolul de victimă şi chiar contribuie la apariţia în mintea infractorului a

intenţiei de a le lipsi de viaţă. Astfel, despre unul dintre personajele nuvelei autorul spune că "din

toate punctele de vedere acesta era un obiect bun pentru omor… El avea bani, dar nu avea nici cea

mai mică posibilitate de a opune rezistenţă" [61, p. 6-7].

Privit prin prismă victimologică, romanul “Tragedia americană” (1925), această operă de

căpătâi a celebrului scriitor american Theodore Dreiser (1871-1945) este o prezentare complexă a

aspectului victimologic al relaţiilor interpersonale (raportul infractor – victimă), deformate de

realităţile cotidiene ale societăţii capitaliste de la începutul sec. XX [62].

Printre izvoarele ideilor ştiinţei victimologice contemporane din literatura universală, un loc

aparte îi revine operei literare a genialului scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881).

În special vom evidenţia celebrele romane "Crimă şi pedeapsă" (1866) şi "Fraţii Caramazov" (1879-

1880). Anume aceste lucrări se disting printr-o analiză social-psihologică profundă şi multilaterală a

diferitor tipuri de victime, prin minuţiozitatea şi forţa de pătrundere în esenţa lucrurilor, atunci când

este vorba de caracteristica comportamentului şi calităţilor personale ale victimelor, a raporturilor

ce se stabilesc şi evoluează între victimă şi infractor, a factorilor social-psihologici şi moral-

filozofici care au generat şi determinat dezvoltarea situaţiilor criminogene şi victimologice.

Un şir de idei victimologice care ţin de rolul victimei în săvârşirea crimei sunt emanate de

moştenirea literară a marelui scriitor rus Anton Pavlovici Cehov. În nuvela "Omorul" avem

dezvăluit mecanismul săvârşirii infracţiunii prin interacţiunea infractorului, victimei şi terţelor

persoane într-o situaţie concretă, rezultantă preistoriei relaţiilor dintre personajele centrale ale

tragediei [63]. Totodată, în povestirea "Drama la vânătoare", autorul ne prezintă trei tipuri de

victime, diferite după statutul lor social şi trăsăturile psihologice, mentalitate şi caracter etc., dar

care fiecare în felul său a contribuit la faptul că au devenit victime ale unui şi acelaşi infractor [64].

Un izvor preţios al ideilor victimologice îl constituie folclorul – creaţia colectivă, anonimă,

orală şi scrisă, care însoţeşte omenirea de-a lungul întregii sale existenţe, reflectând veridic cele mai

sacre gânduri, sentimente şi aspiraţii umane. Din cele mai străvechi timpuri, ochiului ager al raţiunii

colective nu i-a scăpat faptul că există o categorie de persoane care mai frecvent decât altele se

pomenesc în diferite "istorii", iar suferinţele şi prejudiciile aduse lor sunt rezultatul unor acţiuni

proprii nechibzuite. Anume din acele timpuri ne-au rămas ca moştenire asemenea expresii cum ar fi

“om nenorocit” sau “cu ghinion”. De-a lungul anilor, indivizii de acest gen au devenit eroii

numeroaselor proverbe, zicale, mituri, alegorii sau istorioare – care mai triste, care mai hazlii.

În proverbele şi zicătorile moldoveneşti, de exemplu, sunt reflectate cele mai diverse aspecte

ale vieţii familiale şi sociale, inclusiv cu prestanţă victimologică distinctă. Astfel, atunci când

cineva devine victima propriei nechibzuinţe se spune "dă Doamne moldoveanului mintea cea de pe

urmă!". Uneori, cu titlu de consolare, în adresa acestora se mai zice că "tot păţitul e priceput".

Despre persoanele care, indiferent de eforturile depuse şi circumstanţe concrete, de regulă, tot

păgubaşe rămân, se spune că "la cel sărac nici boii nu trag!" Despre cei care din cauza lăcomiei

proprii riscă să devină victime ale actelor de înşelăciune şi escrocherie se spune că "cine vrea să

câştige mult, adesea pierde şi puţinul ce l-a avut". Persoanele uşuratice sunt avertizate că "după râs

vine plâns", cele imprudente - "când te plimbi cu lupul, trebuie să ai ciomag bun", iar firilor ce au

un comportament provocator – "nu căuta pe dracul, că-l găseşti pe tatu-său". Înţelepciunea populară

îndeamnă pe fiecare la chibzuinţă şi socoteală în conduită – "de şapte ori măsoară şi o dată taie",

deoarece "ceea ce semeni, aceea şi culegi" sau "cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi". Exprimând

experienţa acumulată de veacuri, o zicală veche, de altfel comună practic tuturor popoarelor lumii

[65, p. 55], vine să povăţuiască astfel "de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi" şi anume "paza

bună trece primejdia rea".

Alt izvor important al ideilor victimologice îl reprezintă cercetările în domeniul asigurării [4,

p. 26-27]. Societăţile de asigurare sunt cointeresate în stabilirea anumitor legităţi cît priveşte

transformarea în victimă a clienţilor care au suferit în urma unor sau altor evenimente: accidente,

furturi, jafuri etc., faţă de care ei s-au asigurat. În acest context importanţă capătă problema

vinovăţiei victimei în cazurile cînd a avut de suferit clientul.

Aşadar, în calitate de izvoare ale victimologiei ştiinţifice pot fi considerate viziunile juridice

asupra victimei, operele literare unde victima era studiată prin mijloace artistice ca problemă social-

psihologică, practica judiciară şi necesităţile specifice ale societăţilor de asigurare care au stimulat

cercetarea amplificată a personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor.

§4. Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice

Chiar dacă obiectul victimologiei este la fel de vechi ca şi omenirea însăşi, studiile ştiinţifice

cu privire la victima infracţiunii se afirmă ca un complement esenţial al cercetărilor criminologice

abia după cel de-al Doilea Război Mondial. “Născută” pentru a acoperi o lacună teoretică

importantă, victimologia în scurt timp a dobândit o recunoştinţă generală atât în mediile ştiinţifice,

cât şi în rândul juriştilor practicieni din diferite state, precum şi pe plan internaţional.

Evident, constituirea victimologiei criminale într-o disciplină aparte nu este ceva de genul

hazardului. Cumularea de-a lungul secolelor a observaţiilor, faptelor şi studiilor ce ţin de fenomenul

infracţional, inevitabil trebuia să-şi găsească expresie într-o “descoperire” a rolului victimei şi

abordării ştiinţifice a acesteia. De asemenea, dezvoltarea ştiinţei despre victima infracţiunii a fost

stimulată în mod firesc de diferenţierea studiilor în cadrul criminologiei. În mod logic, odată cu

“descoperirea” victimei, a început să acţioneze şi “legea cristalizării” cunoştinţelor, găsindu-şi

expresie în faptul că victimologia a început să se îmbogăţească cu noi sisteme de noţiuni şi fapte.

Studiile asupra victimelor, mai ales asupra victimelor genocidului, au fost impulsionate şi de ororile

comise de Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial. În cele din urmă, dezvoltarea

victimologiei a fost stimulată de scopuri utilitare – mai ales, în legătură cu activitatea companiilor

de asigurări, când gradul de vinovăţie al victimei devine un factor decisiv pentru stabilirea

compensaţiei şi în scopuri politice – atunci când protecţia victimei, fie că este un individ aparte, fie

că este un grup social, o minoritate naţională etc., devine un instrument al politicii [4, p. 28-29].

Sub aspect geografic, victimologia a apărut iniţial în Europa. În scurt timp această disciplină a

"emigrat" în Statele Unite şi Canada. În majoritatea cazurilor aceasta s-a datorat faptului că

fondatorii victimologiei s-au văzut forţaţi să emigraze din cauza situaţiei politice opresive din ţările

lor de origine.

Afirmarea victimologiei în calitate de disciplină ştiinţifică, inclusiv a victimologiei

criminologice, este indisolubil legată de numele cetăţeanului român, evreu de origine, Benjamin

Mendelsohn (1900-1998), născut la Bucureşti la 23 aprilie 1900. Supranumit de specialiştii în

domeniu “părinte al victimologiei”, Benjamin Mendelsohn a fost primul care, încă în anul 1937, a

început evaluarea ştiinţifică a victimei [66, p. 877-891]. Fiind atent la versiunile acuzaţilor pe care îi

apăra în procese în calitatea lui de avocat pe dosare penale, Benjamin Mendelsohn a ajuns la ferma

convingere că victima poate juca un rol considerabil în derularea actului criminal. În fond, este

vorba de lansarea ideii potrivit căreia, în multe cazuri, victima constituie o componentă

provocatoare în survenirea actului criminal [67].

Anume lui Benjamin Mendelsohn îi aparţine meritul de a introduce în circuitul ştiinţific

noţiunea de "victimologie – ştiinţă despre victimă”. Astfel, la 29 martie 1947, în cadrul unei

conferinţe organizate la Bucureşti de Societatea Română de Psihiatrie, referindu-se în alocuţiunea

sa la “ştiinţa despre victimă”, Mendelsohn a definit-o drept "victimologie". Este adevărat, însă, că

acest termen a devenit cunoscut publicului larg doar în 1956, odată cu apariţia lui într-o publicaţie

sub denumirea de "Une Nouvelle branche de la Science Bio-Psiho-Sociale: La victimologie",

publicată în limba franceză în "Revue Internaţionale de Criminologie et Police Technique" [68, p.

95-109].

În perioada de referinţă, Mendelsohn aborda victimologia prin prisma rolului ei deosebit de

important în combaterea criminalităţii (în sensul "restrâns al termenului"), în special din punctul de

vedere al valorificării în practică a rezultatelor constatării, evidenţierii şi clasificării ştiinţifice a

victimelor după gradul lor de contribuţie (vinovăţie) la apariţia infracţiunilor. În acest context, vom

menţiona că tot lui Mendelsohn îi aparţine meritul privind înarmarea victimologiei cu asemenea

termeni: "cuplu infracţional", "indiciul de victimitate", "candidat în victimă", "victimă

provocatoare", "victimă benevolă", "victimă agresor" etc.

Mendelsohn insista că în calitate de obiect de studiu al victimologiei trebuie să fie nu numai

victima infracţiunii, dar şi victima care a devenit astfel graţie comportamentului ei propriu, fără

intervenţia exterioară a "partenerului" din "cuplul infracţional" (spre exemplu, victima

accidentelor). În această ordine de idei, Mendelsohn evidenţia cinci categorii de victime după

gradul de vinovăţie a acestora [68, p. 102]. Această clasificare a victimelor îşi păstrează valoarea şi

pentru victimologia contemporană.

Inacceptînd regimul comunist, Mendelsohn a părăsit România, emigrând în Israel. Aici el îşi

concentrează eforturile asupra teoriei victimei “în sensul larg al termenului”. Această schimbare a

interesului faţă de obiectul de studiu îşi are explicaţia în faptul că Mendelsohn, fiind evreu de

origine, a avut de suferit şi a văzut suferind consecinţele nefaste ale regimului nazist. În asemenea

circumstanţe el încetează de a mai fi pasionat de ideea fundamentării gradului de vinovăţie a

victimei.

Profund impresionat de cele trăite, el publică în anii 1965 şi 1969 ai secolului trecut câteva

articole în care abordează raportul dintre genocidul regimului nazist şi victimologie [69, p. 23-41;

70, p. 57-83]. În 1982 el recapitulează şi precizează poziţia sa asupra acestui subiect, insistând că

genocidul este o crimă excepţională care are următoarele caracteristici: un număr foarte mare de

victime; suferinţa extremă cauzată tuturor aspectelor vieţii (fizice, morale, sociale etc.) [71].

Admiţînd o adevărată revoluţie în reflecţiile sale asupra victimei, în cel de-al doilea articol

privind genocidul (1969), Benjamin Mendelsohn prezenta deja victimologia în sensul larg al

termenului, care includea următoarele categorii mari de victime: 1) victimele accidentelor de

muncă; 2) victimele accidentelor rutiere; 3) copiii care au început prin a fi victime în familiile lor şi

care au sfârşit prin a fi delicvenţi; 4) victimele naziştilor şi toate victimele genocidului în general; 5)

alte categorii de victime, cum ar fi victimele şantajului etc [70, p. 67].

Prin urmare, Mendelsohn şi-a schimbat totalmente punctul său de vedere. În viziunea sa,

victimologia reprezintă "o victimologie generală" care include studiul tuturor tipurilor de victime.

Această poziţie a sa Mendelsohn a expus-o în detalii în monografia "Victimologia generală", editată

în 1975 [72]. Dezvoltând concepţia lui despre victimologie, el face legătura dintre aceasta cu

victimologia "clinică" sau "practică", în orbita căreia ar trebui incluse nu numai victimele

infracţiunilor, dar şi victimele cataclismelor naturii, ale genocidului, conflictelor etnice, precum şi

cele de război.

Un alt savant care a activat aproximativ în acelaşi timp şi a pledat pentru dezvoltarea

victimologiei ca ştiinţă a fost Fredrick Wertham [73, p. 8-15]. Anume în anul 1949, independent de

Benjamin Mendelsohn, psihiatrul american Fredrick Wertham în cartea lui “The Show of

Violence”, consacrată problemelor violenţei, vorbeşte despre necesitatea creării ştiinţei

“victimologia”, lansând astfel şi el termenul de victimologie. Or, susţine Wertham, este "imposibil

să înţelegi psihologia asasinului, fără a înţelege sociologia victimei" [4, p. 34].

Totuşi, alături de Benjamin Mendelsohn, germanul Hans von Hentig (1888-1974) de

asemenea este considerat părinte al victimologiei. Chiar dacă personal n-a utilizat nici o dată

termenul "victimologie", ideile enunţate de Hans von Hentig cu privire la victima infracţiunii au

impulsionat în mod decisiv constituirea victimologiei ca disciplină inalienabilă cadrului

criminologiei.

Primele publicaţii ale lui Hentig vizavi de subiectul enunţat ţin de anul 1941. Salvându-se de

calvarul fascist, Hans von Hentig a emigrat în SUA, unde a şi publicat celebrul articol "Observaţii

asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă" [74, p. 303-309]. În această lucrare el expune

concepţia lui novatorie privind caracterul de subiect activ al victimei în procesul criminalizării,

opunând abordării mecanice şi statice a noţiunilor "victima" şi "infractor" o concepţie dinamică a

infracţionalismului şi comportamentului infracţional.

Prezentând rezultatele cercetării unui număr considerabil de dosare penale, Hentig demonstra

cu lux de amănunte că în foarte multe situaţii victima fie se lasă ademenită, fie contribuie, fie

provoacă infracţiunea. Adică victima constituie un factor cauzal al infracţiunii. "Raporturile dintre

infractor şi victimă, - scria von Hentig, - corespund, probabil, relaţiilor dintre animalele de pradă şi

cele erbivore. Deosebirea dintre relaţiile între animalele de pradă şi erbivore din lumea animală şi

raporturile între infractor şi victimă, constă în aceea că animalele de pradă sunt nevoite singure să-

şi dobândească prada, în timp ce victima infracţiunii în multe cazuri, după cât se pare, singură

induce în ispită infractorul… Dacă considerăm că sunt infractori înnăscuţi, atunci sunt şi victime

înnăscute" [30, p. 24].

Peste şapte ani, în 1948, sub condeiul său apare renumita lucrare "Criminalul şi victima sa.

Cercetări socio-biologice asupra criminalităţii" [75]. În această lucrare Hentig examinează diferite

situaţii şi raporturi tipice referitoare la personalitatea şi comportamentul victimei, diferite tipuri de

victime, insistând asupra interacţiunii şi schimbului de elemente de cauză şi efect între infractor şi

victimă, cu efecte victimizante asupra oricăruia dintre cei doi parteneri ai cuplului infracţional.

Hentig evidenţiază şi cercetează trei categorii de noţiuni, şi anume: atentator - victimă; victima

latentă (potenţială, ascunsă); raporturile specifice dintre atentator şi victimă. Concomitent el mai

examinează predispoziţia victimogenă a unor asemenea grupuri sociale cum ar fi bătrânii, femeile,

emigranţii, minorităţile naţionale, precum şi a persoanelor cu deficienţă mintală, semialienate.

În istoria afirmării victimologiei criminale în calitate de disciplină ştiinţifică, un loc cu totul

deosebit îi revine unei alte lucrări a criminologului german Hans von Hentig "Infracţiunea", editată

în 1962 şi care constă din cinci volume [76]. Ultimul volum, întitulat "Victima ca element al lumii

înconjurătoare" este apreciat de specialişti în unanimitate drept o veritabilă enciclopedie a

victimologiei criminale. Lucrarea începe cu expunerea bazelor juridice, a datelor statistice iniţiale,

determinarea problematicii care încă nu şi-a găsit reflectarea cuvenită în teorie. Printre altele,

autorul remarcă faptul că dezbaterea judiciară recunoaşte, de regulă, norma stabilită de lege:

"vinovăţia" victimei reduce vina infractorului. Dar, afirmă Hentig, faptul că până la comiterea

infracţiunii victima singură s-a expus pericolului, că în timpul furtului de buzunar ea n-a dat dovadă

de vigilenţă, că în cazul escrocheriei ea a fost imprudentă, iar în cazul risipei – nerodă, în nici un

caz nu influenţează asupra vinovăţiei infractorului. Adică vinovăţia acestuia în urma

circumstanţelor indicate nu devine mai mare sau mai mică [34, p. 89].

Hentig dezvoltă ideile expuse în lucrările lui anterioare analizând diferite situaţii şi relaţii

tipice ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei (victime izolate, relaţii de rudenie,

profesia etc.). În calitate de victime potenţiale sunt evidenţiate persoanele care în opinia

infractorului nu prezintă nici un interes pentru societate – (persoane la adînci bătrîneţe, de altă

confesiune). Un compartiment special este consacrat rezistenţei reduse a victimei în virtutea unor

anumite circumstanţe cum ar fi vârsta, şomajul, alcoolismul. În grupuri aparte Hentig evidenţiază

victimele "protejate" (persoanele înstărite, capabile să-şi asigure securitatea personală, persoanele

cu reputaţia de "erou naţional" etc.) şi victimele "dezarmate" (adică persoane cu conştiinţa

încărcată, care au comis infracţiuni şi din această cauză nu au posibilitatea să se opună extorcării şi

şantajului) victimele "imaginare", victimele cu o ereditate agravată, victimele predispuse să devină

infractori etc.

Lucrările lui Hans von Hentig sunt considerate de specialişti drept lucrări care au pus bazele

victimologiei criminale, unei victimologii în sensul restrâns al termenului. Şi aceasta pentru că Hans

von Hentig, spre deosebire de Benjamin Mendelsohn, a dat dovadă de consecutivitate, fiind profund

ataşat studierii rolului deosebit al victimei infracţiunii în sistemul justiţiei penale. Vin să confirme

acest fapt cercetările criminologului din Ţările de Jos Willem Nagel, psihologului elveţian Henri

Ellenberger, criminologului american Marvin Wolfgang etc., care abordează victima şi problemele

ei strict într-un cadru criminologic.

Spre exemplu, Henri Ellenberger în 1954 a încercat să analizeze caracterul relaţiilor dintre

infractor şi victima sa. Astfel, în lucrarea sa "Relaţiile psihologice dintre infractor şi victimă" (1954)

el aprofundează şi explică în detalii noţiunile propuse de Hans von Hentig, în special categoria de

“infractor-victimă” [77]. El menţiona: “persoana devine succesiv ori infractor ori victimă… Dacă

vom analiza viaţa unor infractori înrăiţi vom observa că în copilărie aceştia au fost supuşi în

exclusivitate batjocurilor, escrocheriei, exploatării şi în sfîrşit lăsaţi în voia soartei” [78, p. 261-

280]. Ellenberger abordează problema izolării sociale ca factor potenţial al victimizării, deoarece

izolarea, în opinia cercetătorului, determină persoana de a aprecia inadecvat diferitele situaţii şi de a

avea un comportament imprudent. Ucigaşii-recidivişti îşi caută victimele sale printre persoanele

izolate social, fiindcă victimizarea acestora necesită eforturi reduse şi, totodată, este mult mai mic

pericolul de a fi reţinuţi [79, p. 80-93]. Astfel el insistă asupra situaţiilor, când subiectul, în funcţie

de circumstanţe, poate deveni: 1) sau infractor, sau victimă; 2) consecutiv, infractor, iar apoi

victimă; 3) simultan şi infractor, şi victimă.

Uneori, doar pura întâmplare decide cine va deveni infractor şi cine – victimă. Totodată,

cercetând problema victimei latente, Ellenberger remarcă factorii victimogeni în funcţie de vârsta,

profesia, statutului social al persoanelor concrete. Asemeni lui Hentig el îşi exprimă ataşamentul

vizavi de ideea privind existenţa aşa numitei “victime înnăscute”, adică a persoanelor din firea lor

predispuse de a deveni victime, dezvoltă viziunile privind stările patologice generatoare de situaţii

victimogene [80, p. 112].

După cum am mai menţionat, lucrările lui B. Mendelsohn, Hans von Hentig, F. Wertham şi

H. Ellenberger au pus temelia ştiinţifică a victimologiei criminologice. Sub influenţa ideilor lansate

de "părinţii" victimologiei s-a produs o adevărată erupţie a studiilor privind diverse aspecte ale

ştiinţei despre victimă.

Dacă e să ne referim pe scurt la conţinutul lucrărilor victimologice din perioada de referinţă

(anii 1940-1950), vom remarca faptul că uneori acestea lasă impresia, precum că, probabil, victima

însăşi este responsabilă de săvârşirea actului criminal. Şi asta pentru că iniţial, victimologia era

totalmente şi exclusiv orientată spre studierea contribuţiei victimei la actul criminal şi a raportului

infractor-victimă. Chestiunea la care se căuta răspunsul era de ce unele persoane sunt mai

susceptibile decât altele de a deveni victime.

Mai târziu, începând cu anii 60, în cercetările victimologice s-a produs o deplasare a

priorităţilor. Generic această deplasare poate fi formulată ca o trecere de la studierea rolului

victimei în victimizarea ei la impactul crimei asupra victimei. Concomitent, începând cu anii 60 ai

secolului trecut victimologia capătă o puternică răspândire în întreaga lume.

Tot de această perioadă ţine şi diferenţierea tematicii studiilor victimologice în trei direcţii

principale. Prima direcţie vizează chestiunile conceptuale cu privire la obiectul victimologiei,

noţiunile ei de bază (tipologia victimelor, victimitate, victimizare etc.), interacţiunea victimologiei

cu alte discipline ştiinţifice, rolul victimei în practica judiciară etc. Direcţia a doua ţine de studierea

concretă a victimelor, relaţiilor lor cu atentatorul în cadrul diferitelor infracţiuni contra persoanei şi

patrimoniului. A treia direcţie cuprinde numeroasele studii consacrate problemei compensării

prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune.

Printre cei mai distinşi promotori ai disciplinei victimologiei criminale (prima direcţie) din

perioada de referinţă, îl vom menţiona în mod deosebit pe savantul elveţian Rudolf Gasser,

profesorul canadian Ezzat A.Fattah, victimologul nipon Koichi Miyazawa, savantul german Hans-

Joachim Schneider, criminologul Jan J.M. van Dijk, americanii Stephen Schafer, Gerd Kirchhoff,

Robert Elias, croatul Paul Separovici, argentinianul Elias Neuman, israelianul Israel Drapkin,

savantul polonez Bruno Holyst, cercetătorii bulgari C. Cocev şi B. Stancov etc.

În lucrarea sa "Victimologia. Reflecţii critice despre o noţiune criminologică nouă" R. Gasser

expune detaliat istoria dezvoltării victimologiei şi încearcă să formuleze anumite raţionamente de

ordin teoretic [81, p. 4]. Asemenea lui Hentig şi Ellenberger şi opus lui Mendelsohn, care insista

asupra dezvoltării victimologiei ca o ştiinţă aparte, R. Gasser se pronunţă pentru dezvoltarea

victimologiei în cadrul criminologiei. Cercetând victima, la nivel sociologic, psihologic şi biologic

el evidenţiază diferite tipuri ale acesteia. Concomitent el mai studiază asemenea victime cum ar fi:

recidiviştii şi aşa numitele pseudo victime. Atenţie deosebită R. Gasser acordă măsurilor de

prevenire, de protecţie a victimelor faţă de atentatori. Aceste măsuri el le diferenţiază în funcţie de

faptul la care nivel (sociologic, psihologic, biologic) ele sunt efectuate sau promovate [34, p. 89].

În primul său studiu “Victimologia – ce este şi care este viitorul ei?" profesorul canadian

Ezzat A. Fattah definind victimologia, menţionează că această disciplină reprezentă o ramură a

criminologiei, fiind preocupată nemijlocit de victima infracţiunii şi care cumulează totalitatea

cunoştinţelor biologice, psihologice şi sociologice despre victimă. Concomitent, tratând noţiunea de

victimă, Fattah susţine ideea validităţii acesteia nu numai în cazul persoanelor fizice, dar şi juridice,

animalelor, precum şi a societăţii în ansamblu – în situaţiile când instituţiilor acesteia li s-a cauzat

prejudicii prin fraudă. În plan teoretic Fattah prevede dezvoltarea studiilor victimologice pe trei

direcţii principale: problema obiectului victimologiei; elaborarea clasificării şi tipologiei victimelor;

elaborarea teoriei victimologice, capabile să explice de ce unele persoane mai repede sau mai

frecvent ca altele devin victime ale delictelor penale [54]. Ulterior, în lucrarea sa de doctorat “Este

oare victima vinovată?" (1971), profesorul Ezzat A. Fattah, formulează o serie de concluzii

relevante privind buna înţelegere a fenomenului criminalităţii pornind de la analiza personalităţii,

comportamentului, mediului înconjurător şi chiar a anumitor caracteristici înnăscute ale victimei

[82, p. 32].

În 1974, la Tokio a văzut lumina tiparului culegerea de studii “Infracţiunea şi victima:

victimologia în Japonia", în care sunt examinate diverse probleme ce ţin de vinovăţia victimei,

victimele omorurilor săvârşite de rude, victimele infracţiunilor sexuale etc [18, p. 65]. Un deosebit

interes prezintă meditaţiile asupra victimităţii generale, dependente de caracteristica socială, rolul şi

sexul victimei şi victimităţii speciale, dependente de proprietăţile şi atribuţiile personalităţii,

meditaţii care se conţin în lucrarea directorului Institutului de victimologie Koichi Miyazawa

"Starea actuală şi viitorul cercetărilor victimologice în Japonia" şi care prefaţează culegerea indicată

anterior.

În U.R.S.S. primele publicaţii ce abordau probleme de victimologie apar la sfârşitul anilor 60

ai secolului trecut, lucrările savanţilor ruşi fiind dedicate sociologiei şi psihologiei victimei, rolului

ei în etiologia actului infracţional, "vinovăţiei victimei", necesităţii studierii personalităţii şi

comportamentului victimei în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor, protecţiei şi

reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune etc. Pot fi menţionaţi următorii

cercetători: Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971, 1975), Vasimea Minskaia (1971,

1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1983, 1988), Veniamin Polubinski (1977, 1979), Evghenii Ţentrov

(1971, 1982), Vladimir Kudreavţev (1960), Nineli Kuzneţova (1967, 1969), Vladimir Konovalov

(1982), Valerii Vandîşev (1978, 1989), Skripkin V.G. (1984), Lukicev O.V. (1997), Gorşenkov

A,G. (1999), Şafikov Iu. S. (1999), Gluhova A.A. (1999), Nadtoka S.V. (1999),Ghintovt E.A.

(2000), Usmanov D.R. (2000), Fiodorov A.V. (2000) etc. Problematica victimologică este elucidată

şi în lucrările elaborate de Arefiev A.Iu., Gorşenkov G.N., Dieacenko A.P., Kvaşis V.E.,

Sorokoteaghina D.A., Zabreanski Gh.I., Smoleac L.I., unele aspecte victimologice fiind cercetate în

cadrul altor teme de către un şir de criminologi şi criminalişti ruşi cum sunt: Antonean Iu.M.,

Bîşevschi Iu.V., Goreainov C.C., Konev P.S., Krasikov A.N., Kuzneţova N.N., Pobegailo E.F.,

Starcov O.V., Şestacov D.A. etc.

Un rol deosebit în promovarea disciplinei victimologia în spaţiul ştiinţific post-sovietic

revine, de asemenea, lucrărilor realizate de juriştii şi criminologii ucraineni Bagrii-Şahmatov L.V.

(1995), Djuja O.M. (1994), Tuleakov V.A. (2000), Guliman B.L. (1994), Hristenko V.E. (2001)

[83; 84; 85; 86; 87].

După cum am mai subliniat anterior, începând cu anii 60 victimologia a căpătat o largă

răspândire în lume. În SUA, Canada, Marea Britanie, Japonia, Franţa activează multiple centre

ştiinţifice, sunt editate numeroase reviste de specialitate, funcţionează multiple centre de asistenţă a

victimelor, în mod regulat apar emisiuni radio şi televizate ce ţin de domeniul victimologiei. În

multe ţări au fost elaborate şi adoptate la nivel legislativ programe de protecţie a victimelor, precum

şi a martorilor în procesele penale, activează eficient asociaţii obşteşti ale victimelor anumitor

categorii de infracţiuni (viol, escrocherii), ale părinţilor, copiii cărora au suferit în urma

infracţiunilor.

Cercetările victimologice care au luat amploare în ţările occidentale în a doua jumătate a

secolului al XX-lea au influenţat adoptarea în unele state a actelor legislative orientate spre

protejarea victimelor infracţiunilor. Astfel, în Noua Zeelandă în 1963 a fost adoptată, pentru prima

dată în lume, legea privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune. Apoi astfel

de acte normative au fost adoptate în Anglia, unele state ale SUA, provincii ale Canadei şi în

Australia [6, p. 252-253].

Această “expansiune” internaţională a victimologiei s-a produs nu fără aportul pionierilor

victimologiei şi a celor mai devotaţi adepţi ai acestei discipline care din 1973, odată în trei ani, îşi

dau întâlnire pentru a lua în dezbatere cele mai actuale probleme de specialitate. În 1973 la

Ierusalim, având în calitate de organizator pe victimologul Israel Drapkin, a avut loc primul

simpozion internaţional care a luat în dezbatere problematica victimologică. Raportorii au pus în

discuţie noţiunile cheie ale disciplinei - “victimologie”, “victima infracţiunii”, “raportul dintre

infractor şi victimă”. La simpozionul dat au fost abordate şi aspecte ce ţin de atitudinea societăţii

civile faţă de victimele infracţiunilor [16, p. 348].

Cel de-al doilea simpozion internaţional, organizat de către profesorul Stephen Schafer, şi-a

desfăşurat lucrările la Boston în 1976. În centrul atenţiei au fost problemele legate de realizarea

cercetărilor victimologice comparate, precum şi privind necesitatea elaborării măsurilor de

prevenire orientate spre victima infracţiunii, rolul persoanei vătămate în procesul penal [16].

Al treilea simpozion internaţional a avut loc în oraşul german Münster în 1979. Participanţii

la simpozion au abordat o gamă largă de probleme imanente aspectelor teoretic şi metodologic

privind chestionarea sociologică a victimelor. Atenţie sporită le-a fost acordată problemelor

victimizării în ţările în curs de dezvoltare [77].

În cadrul acestui simpozion, la iniţiativa lui Hans-Joachim Schneider, a fost fondată

Societatea Internaţională de Victimologie (SMV). Societatea este o organizaţie cu scop lucrativ,

având statut de asociaţie consultativă pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei.

Societatea întruneşte în rândul ei profesori, avocaţi, lucrători sociali, studenţi etc., cu alte cuvinte pe

toţi cei, care au un interes pentru victime. Ea a jucat un rol important în perfectarea Declaraţiei

principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere, adoptată

de Asambleea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985.

În anul 1980, la Washington, a fost convocat Congresul Internaţional al victimologilor care,

paralel cu alte probleme, a examinat violenţa în familie şi atitudinea faţă de victime. În anul 1982, la

Tokio, s-a desfăşurat cel de-al IV-lea Simpozion Internaţional asupra problemelor victimologiei la

care au fost expuse îndoieli referitoare la accentuarea exagerată a drepturilor persoanei vătămate,

ceea ce poate leza drepturile procesual-penale ale învinuitului. Au fost prezentate şi primele

rezultate ale aplicării Legii privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor infracţiunilor de

violenţă. La cel de-al V-lea Simpozion Internaţional care s-a desfăşurat la Zagreb, în anul 1985, au

fost examinate problemele victimizării oamenilor, inclusiv a persoanelor străine şi turiştilor, precum

şi statutului juridic al persoanelor vătămate în dreptul penal şi procesul penal [6, p. 253].

În august 1994, Societatea Australiană de Victimologie a organizat lucrările celui de al VIII-

lea Simpozion Internaţional de victimologie. În centrul dezbaterilor au fost problemele ce ţin de

politica de stat şi practica victimologică, legătura dintre victimologie şi criminologie, chestiuni

referitoare la metodologia protecţiei victimei şi reparării prejudiciilor aduse prin infracţiune.

Numeroşi raportori, precum John Dussich, Yoshiko Fujiwara şi Asami Sagisaka (Japonia), Suzanne

E. Hatty, Nanette J. Davis şi Stuart Burke (Australia), Xin Ren (China), Vesna Nikolici Ristanovici

(Serbia) etc. au stăruit asupra problemelor ce ţin de victimizarea femeilor, traficul ilegal de femei şi

victimizarea în urma violenţei familiale [88].

La 24-29 august anul 1997 în oraşul Amsterdam, sub egida ONU şi Consiliului Europei, s-a

desfăşurat cel de-al IX-lea Simpozion internaţional al victimologilor la care au participat peste 700

de delegaţi din 56 de state ale lumii. Pentru prima dată la acest forum au participat reprezentanţi ai

Rusiei, Ucrainei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi ai altor ţări din CSI. Problematica principală a

simpozionului – protecţia juridică şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor;

desăvîrşirea activităţii de prevenire a victimizării; activitatea poliţiei şi organelor judecătoreşti

privind asigurarea securităţii şi apărarea drepturilor şi intereselor victimelor şi martorilor

infracţiunilor; sporirea eficacităţii instituţiilor de compensare a prejudiciului; cooperarea

internaţională şi integrarea forţelor organizaţiilor naţionale de acordare a ajutorului victimelor

infracţiunilor; perfectarea metodicilor cercetărilor ştiinţifice, predarea şi studierea victimologiei ca

disciplină ştiinţifică autonomă şi complexă [2, p. 114].

Cel de-al X-lea Simpozion Internaţional de victimologie a avut loc la Monreal, la 6 august

2000 şi a înregistrat 1200 de participanţi din Europa, Asia, America de Nord şi Sud, Africa şi

Australia. Prezidat de profesorul Jan van Dijk, preşedinte al Societăţii, dna Marie-Marthe

Cousineau, preşedinte al Comitetului ştiinţific şi Hans-Joachim Shneider, cofondatorul Societăţii,

Simpozionul a luat în dezbatere tot spectrul de probleme ce ţine de contracararea tuturor formelor

de violenţă la scară mondială [89].

Al XI-lea Simpozion Internaţional de victimologie, organizat de Societatea Mondială de

victimologie a avut loc la Stellenbosch, Africa de Sud, la 13 – 18 iulie 2003, derulînd cu genericul

„Noi orizonturi pentru victimologie”. Au fost puse în discuţie următoarele probleme: victimele

torturilor, justiţia de restabilire, violenţa faţă de femei şi copii, victimele corupţiei, copiii – victime,

victimele terorismului, victimele transnaţionale, victimele abuzului de putere, traficul de femei şi de

copii.

În încheierea acestui scurt istoric al apariţiei, dezvoltării şi afirmării victimologiei ţinem să

subliniem rolul cu totul deosebit pentru destinele acestei discipline care revine Congresului al VII al

ONU “Cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor” din 1985. Aşa cum am

menţionat mai sus, graţie Societăţii Internaţionale de Victimologie, Congresul a adoptat “Declaraţia

privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere”, document de o

valoare specială pentru dezvoltarea în continuare a bazelor teoretice ale victimologiei, precum şi a

cadrului legislativ vizavi de protecţia victimelor [90]

§5. Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi perspective

Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice

victimologice. Remarcăm însă faptul că astăzi ne găsim în pragul amplificării activităţilor ştiinţifice

privind problematica victimei infracţiunii.

Printre primii cercetători moldoveni care a abordat unele aspecte victimologice ale

criminalităţii este Grigore Moşac, preocupîndu-se de problematica infracţiunilor comise în familie.

În cadrul studiului realizat, autorul a relevat şi descris principalele tipuri de situaţii în care se comit

infracţiuni de omor în familie, a analizat rolul comportamentului persoanei vătămate şi al relaţiilor

de conflict intrafamiliale în mecanismul infracţiunilor violente [91, p. 55-82].

Ulterior, din anul 1996 pînă în prezent, problemele victimologice sunt cercetate şi de autorul

acestei lucrări, care a realizat primul studiu victimologic complex al infracţiunilor grave de violenţă

contra persoanei în Republica Moldova, fiind studiate 680 de dosare penale ce conţineau infracţiuni

grave contra persoanei, inclusiv 313 dosare – infracţiuni de omor intenţionat, 210 dosare –

infracţiuni de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale şi 157 de dosare penale –

infracţiuni de viol, au fost relevate şi analizate situaţiile victimogene tipice în care au fost săvîrşite

aceste infracţiuni; trăsăturile bio-psiho-sociale ale victimelor; caracterul şi tipul relaţiilor acestora

cu infractorii; rolul comportamentului victimelor în mecanismul infracţiunilor violente; modalităţi

de opunere a rezistenţei de către victime; au fost elaborate tipologii ale victimelor, măsuri de

prevenire cu caracter victimologic şi recomandări corespunzătoare în vederea perfectării legislaţiei

penale în vigoare [92, p. 2-6]. A fost întreprinsă prima încercare de a cerceta victimele omorului la

comandă şi elaborată tipologia acestora [93, p. 14-17]. Au fost studiate, de asemenea, aspecte

victimologice ale furtului [94, p. 155-167].

În anul 1999, autorul acestor rînduri a susţinut teza de doctor în drept “Cercetarea

victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova

(aspecte criminologice şi juridico-penale)”, a publicat peste 70 de lucrări ce vizează diferitele

aspecte ale victimologiei, inclusiv monografiile “Determinantele victimologice şi mecanismul

infracţiunilor de mare violenţă” (2000), „Victimologia şi prevenitrea infracţiunilor” (2004) şi

capitolul IX, întitulat “Probleme privind victima infracţiunii”, în manualul Criminologie generală

(2001), care cuprinde istoria şi izvoarele victimologiei, ideile fundamentale ale acesteia, noţiunile şi

conceptele principale, statutul ştiinţific, perspectivele dezvoltării teoretice şi aplicării practice a

rezultatelor etc.

Într-un şir de articole ştiinţifice ale autorilor autohtoni – Leonid Cuşnir [95], Iurie Dimitrov

[96], Evghenii Martîncik [97; 98], Igor Dolea [99; 100], Valeriu Ţurcan [101] sunt abordate

probleme de protecţie juridică a victimelor infracţiunilor prin prisma actelor normative

internaţionale şi naţionale, precum şi a experienţei acumulate în acest domeniu de alte state.

Factorul “victimă” ca element esenţial al mecanismului infracţiunii este elucidat parţial în

studiul monografic “Aspecte criminologice privind infracţiunile săvîrşite cu violenţă” (2003), autori

Valeriu Bujor şi Octavian Pop [102], precum şi în cîteva articole şi comunicări la conferinţe

ştiinţifice – Valeriu Nour [103], Mihai Bîrgău [104], Gheorghe Baciu, S. Ungureanu şi A. Susanu

[105; 106], Ion Moroşan [107] etc. În lucrarea ştiinţifico-populară “Cum să eviţi crimele şi

criminalii” (2002), autorii Octavian Bejan, Valeriu Ţurcan şi Igor Ursan oferă sfaturi utile

cetăţenilor: ce să faci dacă ai devenit victima unei infracţiuni, cum să eviţi furturile din apartament,

cum să eviţi a cădea victima unui viol, cum să eviţi furturile de buzunare, ce să faci dacă eşti

victima violenţei în familie, ce să faci cînd eşti agresat, cum să eviţi furtul autoturismului propriu,

ce să faci dacă eşti ameninţat de infractori [108].

Unele aspecte victimologice sunt reflectate şi în diferite materiale didactice. De exemplu,

lucrarea “Elemente de criminologie” (1997) conţine secţiunea Victimologie în care autorii acesteia

Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie şi Sergiu Casian, foarte succint, cinci pagini, au dat

definiţia victimologiei, victimei, victimităţii, victimizării şi au descris rolul victimei în mecanismul

actului infracţional [44]. În acest context, poate fi menţionată şi lucrarea “Victimologie. Note de

curs” – 46 pagini, (2002), autori Valeriu Bujor şi Daniela Manole-Ţăranu în care sunt formulate

obiectivele cursului, sunt propuse planul tematic, programa analitică, tematica seminarelor şi

subiectele pentru evaluare. Lucrarea dată conţine 8 teme: obiectul şi istoricul victimologiei, noţiuni

şi concepte ale victimologiei, victima şi actul infracţional, victimele violului şi comportamentul lor

preinfracţional, aspecte privind tipologia în victimologie, particularităţi specifice ale diferitelor

categorii de victime, cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă în descoperirea

infractorilor, aspecte psihosociale privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării [38]. Altă

lucrare didactică, ce reflectă şi unele aspecte victimologice, este “Psihologia dreptului” (2000),

autor Svetlana Rusnac. În capitolul 2.6, întitulat Psihologia victimei şi a martorului, sunt descrise

particularităţile psihologice ale victimei, cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor, aspecte

psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia împotriva victimizării etc [109].

Pentru ţara noastră, care a rămas într-o parte de la mişcarea internaţională a protecţiei

drepturilor victimelor infracţiunilor, prezintă o deosebită importanţă referatele, materialele şi

hotărîrile întrunirilor internaţionale ale victimologilor. În cadrul acestei mişcări într-un şir de state

(Marea Britanie, Australia, S.U.A., Japonia, India, Germania, Franţa, Austria etc.) au fost demult

adoptate legi speciale privind protecţia juridică şi ajutorul social al victimelor infracţiunilor, a fost

creat un sistem eficient de susţinere din partea statului şi organizaţiilor obşteşti, sunt stabilite

regulile de reparare a pagubei prin compensarea statală, activează servicii locale şi naţionale

specializate, instituţii de cercetări ştiinţifice; metodele de lucru cu victimele au fost demult incluse

în programele de instruire a colaboratorilor de poliţie şi ale altor organe de menţinere a ordinei de

drept; sunt realizate diverse programe speciale de asigurare a securităţii victimelor şi martorilor

infracţiunilor; victimologia ca disciplină socială complexă este scoasă în afara criminologiei, fiind

amplu studiată şi predată ca disciplină ştiinţifică importantă, autonomă şi complexă.

Victimologia naţională, în opinia noastră, este o orientare ştiinţifică a criminologiei, adică este

ştiinţa despre victimele infracţiunilor, procesele, etiologia şi consecinţele victimizării (transformării

persoanei în victimă a infracţiunii). Obiect de studiu al disciplinei date sunt persoanele cărora prin

infracţiune le-a fost cauzată o daună fizică, morală sau materială; comportamentul acestora ce se

află într-o anumită legătură cu infracţiunea comisă (inclusiv şi comportamentul postinfracţional);

relaţiile dintre infractor şi victimă pînă la comiterea infracţiunii; situaţiile în care le-a fost cauzat

prejudiciul; formele şi metodele de apărare a posibilelor victime împotriva atentatelor criminale;

modul şi posibilităţile reparării prejudiciului.

Victimologia încearcă să răspundă la următoarele întrebări: 1) de ce unele persoane, mai

repede sau mai frecvent decît altele, devin victime ale infracţiunilor (probabil sunt necesare studii

ale vulnerabilităţii la nivel psihologic); 2) care este rolul victimei în mecanismul infracţiunii; 3) care

este importanţa criminologică a relaţiilor dintre infractor şi victima sa; 4) în ce măsură pericolul

social al infractorului este determinat de gradul de vulnerabilitate al victimei.

În contextul celor menţionate pot fi formulate următoarele probleme de cercetare ale

victimologiei în ţara noastră: 1) studiul caracteristicilor moral-psihologice şi sociale ale victimelor

infracţiunilor, pentru a putea da răspuns la întrebarea: în virtutea căror calităţi emotive, volitive,

morale sau a cărui statut social, persoana a devenit victimă; 2) cercetarea raportului dintre infractor

şi victimă, pentru a răspunde la întrebarea: în ce măsură aceste relaţii sunt importante pentru crearea

premiselor infracţiunii, cum influenţează ele asupra mobilului infractorului; 3) analiza şi aprecierea

rolului comportamentului victimelor în mecanismul criminologic al infracţiunilor; 4) relevarea şi

pronosticarea situaţiilor victimogene tipice anumitor categorii de infracţiuni; 5) studierea

comportamentului postcriminal al victimei pentru a răspunde la întrebarea: ce întreprinde persoana

vătămată pentru a-şi restabili drepturile sale, apelează la ajutorul organelor de poliţie, judecătoreşti,

împiedică sau contribuie la stabilirea adevărului de către acestea; 6) cercetarea vinovăţiei victimei şi

a influenţei acesteia asupra diferenţierii răspunderii penale şi individualizării pedepsei persoanelor

vinovate; 7) elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică; 8) determinarea şi

realizarea căilor, posibilităţilor, modalităţilor de compensare a prejudiciului cauzat prin infracţiune

şi, în primul rînd, reabilitarea fizică a persoanei vătămate; 9) desăvîrşirea legislaţiei naţionale în

baza principiilor Convenţiei Europene privind compensarea pagubei victimelor infracţiunilor de

violenţă, a Declaraţiei O.N.U. privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului

de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 29 noiembrie 1985 şi altor acte juridice

internaţionale ce vizează problema respectivă.

Precizăm că, în etapa actuală de dezvoltare, problematica aplicativă a victimologiei din ţara

noastră cuprinde: orientarea victimologică a prevenirii infracţiunilor, aspectul victimologic al

propagandei dreptului şi educaţiei juridice a populaţiei, aspectul victimologic al consecinţelor

sociale ale criminalităţii, inclusiv al “preţului social” al acesteia şi problema formării indicatorilor

victimologici ai statisticii judiciare. Funcţiile aplicative ale victimologiei naţionale pot fi

materializate cu succes, de asemenea, în domeniul descoperirii şi cercetării infracţiunilor, la

soluţionarea problemei reparării prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune, la determinarea

“cifrei negre” a criminalităţii etc.

În scopul intensificării procesului de soluţionare a problemelor de protecţie a victimelor

infracţiunilor este necesară elaborarea şi adoptarea unei legi speciale privind protecţia victimelor

infracţiunilor şi prevenirea victimizării, precum şi crearea Societăţii Naţionale de Victimologie, ce

ar putea coordona activitatea ştiinţifică şi practică în domeniul protecţiei victimelor, inclusiv a

prevenirii victimologice şi ar asigura colaborarea victimologilor noştri cu Societatea Internaţională

de Victimologie, cu societăţile de victimologie din statele lumii şi cu alte structuri internaţionale şi

regionale specializate în problemele respective.

§6. Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice

Metodologia este o parte a logicii care studiază metodele din diferitele domenii de

cunoaştere. Studiul nu constă în inventarea unei metode de cercetare, ci exclusiv în descrierea celor

practicate în realitate [110, p. 211]. Metodologie este denumit sistemul de principii al cercetării

ştiinţifice. Anume metodologia stabileşte în ce măsură faptele acumulate pot deveni un temei real şi

sigur al cunoaşterii obiective.

Orice sistem teoretic de cunoaştere este important doar atunci cînd acesta nu numai descrie şi

explică obiectul său de studiu, dar, în acelaşi timp, este un instrument de căutare a noilor

cunoştinţe. Teoria formulează principiile şi legităţile ce reflectă realitatea obiectivă în domeniul

cercetat, ea este totodată şi o metodă de pătrundere în sferele necunoscute ale realităţii în baza

cunoştinţelor dobîndite deja şi verificate în practică. Deci metodologia este o funcţie indispensabilă

a teoriei. Sociologul rus Kuprian A.P. distinge trei funcţii metodologice principale ale teoriei:

orientativă, predictivă, clasificatoare [111, p. 12]. Prima funcţie orientează eforturile cercetătorului

spre selectarea datelor, cea de-a doua se bazează pe stabilirea legăturilor cauzale într-un anumit

domeniu special, iar cea de-a treia funcţie ajută la sistematizarea faptelor prin relevarea trăsăturilor

şi legăturilor esenţiale ale acestora.

Din metodologia generală a cunoaşterii şi acţiunii umane s-au desprins, pe măsura dezvoltării

diverselor ramuri ale ştiinţei, metodologii particulare (speciale) [112]. Metodologia cercetării

victimologice, ca şi a oricărui alt domeniu de cunoaştere, este determinată de obiectul de studiu şi

sarcinile ce urmează a fi realizate de către cercetător. Obiectul de studiu al victimologiei

criminologice, în opinia noastră, include personalitatea şi comportamentul victimei infracţiunii,

victimizarea şi victimitatea. Astfel, metodologia victimologiei criminologice este teoria ştiinţifică

despre metoda cunoaşterii personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii, victimizării şi

victimităţii; este sistemul de principii istorico-filozofice şi socio-filozofice care explică căile şi

argumentează modalităţile de amplificare, creare şi aplicare a cunoştinţelor victimologice.

Principiile metodologice ale cercetării victimologice sunt nişte obiective iniţiale întemeiate

ştiinţific şi aprobate social ce au importanţă universală în elaborarea teoriei victimologice,

organizarea şi reglarea activităţii de cercetare. Aceste principii sunt divizate convenţional în

generale şi speciale ce corespund diferenţierii şi specializării interne a metodologiei ştiinţei [113, p.

113]. Principiile ştiinţifice generale ale cercetării sunt: abordarea sistemică, unitatea dintre teorie şi

practică, determinismul, unitatea dintre teorie şi empiric, eficacitate şi umanism. Menţionăm că

principiile filozofice, de asemenea, fac parte din categoria principiilor ştiinţifice generale ale

cercetării victimologice.

Principiile speciale determină specificul activităţii de cercetare şi cunoaştere socială. În

activitatea de cercetare este necesar a te călăuzi de următoarele teze: 1) recurgerea la obiectul de

studiu în scopul concretizării cunoaşterii, stabilirii adevărului; 2) compararea rezultatelor obţinute

anterior în ştiinţă; 3) dezmembrarea acţiunilor de cunoaştere în proceduri mai simple în scopul

verificări acestora prin metode aprobate; 4) reducerea la minimum a elementelor neclare din

procesul de cunoaştere; 5) delimitarea cunoştinţelor stabilite prin studiu de cele ipotetice

(presupuse); 6) potrivirea fiecărui element al cercetării (etapă, procedură) cu scopurile şi sarcinile

acesteia; 7) înţelegerea şi sistematizarea experienţei propriei activităţi şi experienţei metodologice a

ştiinţei (compararea, generalizarea, selectarea celui mai bun); 8) analiza literaturii filozofice şi

metodologice în care sunt elucidate rezultatele principale ale cercetărilor asupra problemei date.

Principiile menţionate reprezintă premisele metodologice ale studiului victimologic.

Concretizarea acestora este o cerinţă principală pentru orice cercetare ştiinţifică. Prin prisma

principiilor metodologice este realizată analiza teoretică a metodelor şi tehnicilor de investigare a

victimizării şi victimităţii, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care să

permită îndeplinirea scopurilor şi sarcinilor victimologiei criminologice.

Întru realizarea diferitelor cercetări victimologice este necesar, în primul rînd, a crea un

model al fenomenelor şi interdependenţelor ce urmează a fi studiate, apoi a elabora programul, iar

în baza acestuia – a stabili ipotezele de lucru, metodele, tehnicile şi formele organizaţionale ale

cercetării. Noţiunile, expresiile victimologiei criminologice şi problemele (sarcinile) principale ale

acesteia reprezintă, prin esenţa lor, acel instrument cu ajutorul căruia pot fi create modele

victimologice ale fenomenului criminalităţii în ansamblu, a tipurilor infracţionale şi a anumitor

infracţiuni. Astfel de noţiuni şi expresii ca: victimitatea, victimizarea, relaţiile dintre victimă şi

infractor, opunerea de rezistenţă de către victimă atentatelor criminale, factorii victimogeni şi

situaţiile victimogene, prevenirea victimologică, “vinovăţia victimei”, repararea pagubei cauzate

prin infracţiune dau posibilitate a descrie şi explica aspectul victimologic de studiu al criminalităţii

şi al anumitor tipuri de infracţiuni. Bineînţeles, nu toate categoriile, noţiunile şi problemele

enumerate sunt necesare pentru orice cercetare victimologică. Totuşi, în mare parte, elementele

menţionate precum şi altele ce urmează a fi elaborate dau posibilitate cercetătorilor a utiliza acelaşi

limbaj victimologic. Modelul este creat printr-o anumită îmbinare a elementelor în aşa mod, încît

acesta concomitent să fie util pentru cercetarea concretă şi, totodată, să cuprindă un număr minimal

de componente ce ar permite studierea fenomenelor cu caracter victimologic la diferite niveluri:

general, de grup, individual [4, p. 137]. De exemplu, victimizarea, ca proces de transformare a

persoanei în victimă a infracţiunii , victimitatea, potenţialul opunerii de rezistenţă îşi menţin

importanţa, ca mijloc de cunoaştere, pentru toate cele trei niveluri menţionate. Aceste probleme

sunt şi trebuie soluţionate în baza dosarului penal concret a grupurilor de persoane vătămate

predispuse de a deveni victime faţă de anumite infracţiuni (victime ale vătămărilor corporale,

victime ale violurilor, victime ale escrocheriilor) şi la nivel general, cînd sunt studiate victimele în

limitele spaţiilor urbane, raioanale sau republicii. La acelaşi tip de elemente ale modelelor

victimologice se referă gradul, caracterul contribuţiei unei sau altei victime la săvîrşirea

infracţiunilor şi “vinovăţia persoanei vătămate”. Sunt importante, în acest context, studiile a două

categorii de victime: care au contribuit şi care n-au contribuit la comiterea infracţiunii, pentru toate

trei niveluri menţionate. Rezultatele unor astfel de cercetări pot esenţial ajuta realizării diferenţiate

a prevenirii victimizării şi deci a criminalităţii.

Spre deosebire de metodologie, metodele şi tehnicile cercetării victimologice reprezintă un

sistem de reguli, formulate relativ precis, de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiei.

Principiilor metodologice le revine însă un rol important la alegerea corectă a mijloacelor de

cercetare a problemelor înaintate. Nivelul ştiinţific al ansamblului de metode şi tehnici este

determinat de metodologia cercetării, scopurile şi sarcinile acesteia. Alegerea corectă a metodelor şi

tehnicilor cercetării contribuie la soluţionarea justă a problemelor metodologice. Drept urmare,

metodele şi tehnicile asigură integrarea într-un sistem a concepţiei (modelului) cercetării,

premiselor metodologice şi organizării studiului victimologic (fig.1, anexe).

Aşadar, metodele şi tehnicile de cercetare reprezintă nivelul cel mai înalt de concretizare a

metodologiei, care, în continuare, va fi realizată prin procedurile şi operaţiile respective ale

studiului victimologic.

Etimologic, metoda, ca termen, derivă de la grecescul “meta” - spre şi “odos” - cale (a te

întreba asupra “metodei” este a te întreba asupra “căii” urmate de o cercetare) şi este definită ca un

ansamblu de procedee ce conduc spiritul spre un mod determinat de a proceda [110, p. 210; 114, p.

495; 115, p. 178]. Metoda este considerată modul principal de colectare, prelucrare şi analiză a

datelor. Metodele aplicate în victimologie variază sub aspectul gradului lor de generalitate de la un

aspect foarte vast la unul foarte îngust :

- metode ştiinţifice generale (sistemică, istorică, modelarea, metoda matematică etc.);

- metode ale ştiinţelor concrete (metoda sociologică, statistică, psihologică, juridică etc.);

- tehnici de colectare a datelor (chestionarul, interviul, testele, scala de atitudini, tehnici de

colectare a datelor din documente etc.);

- tehnici de prelucrare a datelor (calcule statistice, stabilirea şirurilor numerice, legăturilor

corelative, comparaţii, întocmirea graficelor, diagramelor etc.).

Conceptul de tehnică este definit drept modul practic, procedural, în care se utilizează o

metodă de cercetare sau alta [116, p. 69] ori ca ansamblu de procedee speciale care asigură

utilizarea eficientă a unei sau altei metode de cercetare [117, p. 31]. Tehnica este o metodă în

acţiune. Aceasta explică de ce în multe cazuri aceeaşi denumire este folosită atît ca metodă, cît şi ca

tehnică de realizare a acesteia.

Pentru abordarea obiectului său de studiu, victimologia, la fel ca şi criminologia, utilizează un

şir de metode de cercetare proprii altor ştiinţe. Astfel, pentru realizarea cercetărilor victimologice

sunt aplicate metode şi tehnici sociologice (sondajul, interviul, aprecierea experţilor, observaţia,

experimentul, analiza dosarelor penale, a proceselor verbale şi a altor acte etc.); psihologice (testul,

chestionarea, interviul, metoda sociometrică etc.); statistice (observaţia statistică, centralizarea şi

gruparea statistică, analiza statistică.), psihiatrice, biologice, antropologice, juridice etc, datele

obţinute fiind integrate şi corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie victimologiei

ştiinţifice. Această integrare şi corelare devine posibilă numai în măsura în care pe plan

metodologic se realizează o conlucrare interdisciplinară efectivă care să conducă la sintetizarea

tuturor datelor obţinute. În acest context, Albert Brimo afirma că „dacă există metode comune în

ansamblul ştiinţelor sociale, nimeni nu poate nega faptul că fiecare ştiinţă socială utilizează în mod

specific aceste metode, conform propriului său obiect” [118, p. 75].

Din grupul metodelor şi tehnicilor speciale de cercetare a personalităţii şi comportamentului

victimei infracţiunii pot fi menţionate: analiza statisticii urmăririi penale şi a statisticii judiciare, a

practicii urmăririi penale şi judiciare, studierea materialelor expertizelor judiciar-psihologice şi

psihiatrice, a statisticii speciale despre victimele infracţiunilor, cercetările social-psihologice şi

psihologic-judiciare ale situaţiilor de conflict (psihologia conflictului) etc [41, p. 271-272]. Toate

metodele şi tehnicile de cercetare utilizate în victimologia criminologică sunt orientate nu numai

spre elaborarea profundă a bazelor teoretice ale acestei discipline ştiinţifice, dar şi spre aplicarea

practică mai eficientă a acestora în activitatea organelor şi organizaţiilor ce realizează prevenirea şi

combaterea criminalităţii.

Un rol deosebit în realizarea cercetărilor victimologice revine metodelor şi tehnicilor

sociologice, adică mijloacelor de studiere a manifestărilor concrete ale fenomenelor sociale pentru

anumite intervale de timp şi spaţiu [13, p. 50]. Sunt utilizate de regulă sondajul şi interviul, metoda

documentară, observarea, experimentul, content-analiza şi aprecierea experţilor.

Frecvent sunt întîlnite sondajele de victimizare ce constau în chestionarea unui grup aleatoriu

constituit dacă a fost victima uneia sau mai multor infracţiuni, dacă au reclamat aceste fapte sau nu,

de ce s-au abţinut. Un alt tip de sondaj util pentru cercetarea victimologică este sondajul de opinie

asupra sentimentelor de insecuritate [119, p. 80]. În funcţie de starea şi dinamica fenomenului

infracţional, opinia publică manifestă anumite atitudini reactive printre care, în primul rînd, teama

de a nu deveni victimă. Deşi este un sondaj compozit, întrucît el relevă atît teama emoţională, cît şi

preocuparea intelectuală faţă de acest fenomen, sondajul de opinie asupra sentimentelor de

insecuritate este un istrument de lucru util din care pot rezulta aspecte de interes pentru cercetarea

victimologică.

Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se

obţine “cifra neagră” a criminalităţii. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care

victimologii apelează des, întrucît ea poate fi utilizată în cele mai diferite scopuri, pe eşantioane

mari cu o structură eterogenă, dispersate teritorial.

Chestionarele utilizate în scopul cercetării victimizării (inclusiv a celei latente) a cetăţenilor

conţin, de obicei, următoarele întrebări:

1. Aţi devenit dumneavoastră victimă a vreunei infracţiuni pe parcursul anului 2002?

a) da ; b) nu; c) nu-mi amintesc;

2.-12. Dacă da, atunci indicaţi ce fel de infracţiune şi cum aţi procedat?

Infracţiunea

Am declarat poliţiei, altor organe de menţinere a ordinii de drept

Am comunicat organizaţiilor nonguvernamentale, mass-mediei, organelor de control

Am povestit rudelor, cunoscuţilor, dar oficial nu am comunicat nimănui

În genere, nu am povestit nimic nimănui

2.Cauzarea leziunilor corporale 1 2 3 4 3.Bătaia sistematică, tortura 1 2 3 4 4.Violul 1 2 3 4 5.Furtul 1 2 3 4 6.Jaful 1 2 3 4 7.Tîlhătria 1 2 3 4 8.Huliganismul 1 2 3 4 9.Escrocheria 1 2 3 4 10.Înşelarea clienţilor 1 2 3 4 11.Traficul de fiinţe umane 1 2 3 4 12.Mituirea 1 2 3 4

13. În cazul în care dumneavoastră n-aţi comunicat organelor de menţinere a ordinii de drept

despre infracţiune, de ce aţi procedat astfel?…..................................................

14. În cazul în care dumneavoastră aţi comunicat organelor de drept despre infracţiune, care a

fost reacţia acestora?

a) – Infracţiunea a fost descoperită şi vinovatul pedepsit;

b) – Infracţiunea n-a fost descoperită;

c) – Declaraţia mea n-a fost primită;

d) – N-am fost informat(ă) despre rezultatele examinării declaraţiei mele;

e) –Altceva (indicaţi)… ………………….......................................................................

Analiza răspunsurilor la aceste şi alte întrebări oferă o informaţie interesantă despre “cifra

neagră” a criminalităţii şi cauzele ei [6, p. 160-161]. Sondajul sociologic permite a compara

numărul total (real) de victime ale diferitelor infracţiuni şi numărul persoanelor care s-au adresat

organelor de drept. Uneori respondentul este întrebat dacă numai el sau şi membrii familiei lui au

devenit victime ale infracţiunilor pe parcursul anului trecut. În aceste cazuri este calculat şi

coeficientul victimităţii familiilor în baza datelor sondajului.

Studiile sociologice de victimizare au drept obiective:

— stabilirea dimensiunilor, structurii şi evoluţiei criminalităţii reale prin cercetarea

intensităţii victimizării, locului şi timpului comiterii infracţiunilor, relaţiilor dintre infractor şi

victimă;

— analiza prejudiciului cauzat în urma victimizării prin determinarea gradului vătămărilor

corporale şi a tulburărilor psihice, volumului prejudiciului material, sentimentului de insecuritate şi

frică faţă de infracţiuni;

— relevarea riscului de victimizare prin stabilirea deosebirilor de comportament ale

victimelor şi persoanelor care nu sunt victime, determinarea gradului de vulnerabilitate al unui

anumit individ sau a unei comunităţi umane faţă de infracţiuni;

— aprecierea metodelor şi eficienţa activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept prin

analiza calităţii soluţionării de către organele abilitate a cazurilor penale reclamate de cetăţeni şi a

motivelor nereclamării faptelor infracţionale, prin cercetarea interacţiunii dintre organele de drept

şi populaţie privind contracararea criminalităţii.

Datele statisticii penale oficiale şi studiile de victimizare se completează reciproc. În unele

ţări se consideră că nivelul criminalităţii poate fi estimat obiectiv prin numărul total al victimelor

infracţiunilor. În acest scop, sunt realizate de două ori pe an sondaje sociologice pentru relevarea

persoanelor victimizate în urma infracţiunilor [120, p. 18]. În S.U.A. sondajele de victimizare se

desfăşoară din anul 1972 [87, p. 147].

Datele obţinute prin sondajele de victimizare pot fi completate de interviuri, adică de

convorbirile cu persoanele vătămate în urma infracţiunilor, cu părinţii acestora sau cu funcţionarii

organelor de ocrotire a ordinii de drept, precum şi cu alte persoane. În scopul realizării cu succes a

interviului este necesar a stabili contactul psihologic cu persoana vătămată. Prin interviu poate fi

obţinută o informaţie mai completă şi obiectivă despre detaliile esenţiale, intime ale infracţiunii

comise, despre relaţiile precriminale din timpul incidentului şi postcriminale dintre victimă şi

infractor, despre educaţia şi condiţiile de viaţă ale intervievatului. Se poate stabili, deasemenea,

dacă persoana vătămată a mai fost vreodată victimă a infracţiunii, cine este vinovat de victimizare,

care este gradul prejudiciului cauzat. Totodată, interviul este util pentru a releva atitudinea victimei

faţă de normele morale, juridice, alegerea variantei de comportare în situaţia concretă, care sunt

relaţiile acesteia cu un şir de persoane etc.

La realizarea cercetărilor victimologice este frecvent utilizată metoda observării, atunci cînd

cercetătorul însuşi percepe şi descrie anumite fapte şi evenimente. Metoda dată poate fi divizată,

după unii autori, în trei tipuri [87, p. 148], primele două sunt orientate spre determinarea

agresivităţii generale a victimei:

— observarea asupra persoanei în situaţiile, în care comportamentul acesteia poate cauza un

prejudiciu real alteia. Observatorul nu se implică în comportamentul firesc al persoanei supuse

observaţiei. De exemplu, observarea realizată în stradă, vizionarea videomaterialelor filmate cu o

cameră de luat vederi ascunsă etc.;

— observarea în situaţiile în care subiectul supus observării nu poate produce nimănui daună

(în timpul interogatoriului sau a altor acţiuni de urmărire penală, la desfăşurarea experimentului

etc.);

— observarea asupra victimei în perioada postcriminală.

Observarea poate fi realizată atît în baza anumitor scheme standarde care sunt elaborate de

către cercetător şi stabilesc clar ce urmează a fi supus observării, cît şi în lipsa unor astfel de

scheme. Metoda respectivă are prioritate faţă de altele fiindcă oferă posibilitatea de a obţine

informaţii relativ veridice. Această veridicitate este asigurată de faptul că persoana ori nu cunoaşte

în genere despre observare, ori nu-şi dă seama de scopul acesteia.

Prin observare asupra victimei, după ce a fost comisă infracţiunea, poate fi stabilită

manifestarea anumitor tulburări psihice ale persoanei sau ale sănătaţii somatice a acesteia.

Persoanele stresate, de regulă, sunt caracterizate prin activitate redusă sau dimpotrivă, prin activitate

excesivă şi incapacitatea de a se odihni, consumarea frecventă a drogurilor sau a băuturilor

alcoolice, incapacitatea de a se concentra asupra problemei, insomnie; comportament agresiv sau

grosolan, izolare, întoarcerea permanentă la unele şi aceleaşi lucruri, oboseală, dureri de cap,

încordare a muşchilor, bătăi frecvente ale inimii, greaţă, lipsa poftei de mîncare etc.

Cu ajutorul observării pot fi relevate victimele violenţei. Persoanele date sunt recunoscute

după următoarele caracteristici: 1) revenirea permanentă la durerea suportată; 2) senzaţia durerii şi

oboselii; 3) frecvenţa coşmarurilor; 4) lipsa interesului pentru viaţă, oboseală permanentă, probleme

la serviciu privind neîndeplinirea atribuţiilor zilnice; 5) depistarea unor schimbări în regimul

obişnuit de alimentare – persoana mănîncă prea mult sau, dimpotrivă, prea puţin; 6) pierderea

interesului sexual; 7) irascibilitate din cauza unor lucruri neimportante, nestatornicie, dispoziţie

proastă; 8) frică, nervozitate; 9) sentimentul vinovăţiei; 10) evitarea situaţiilor şi discuţiilor ce-i

amintesc despre durerea suportată; 11) abuzul de alcool sau droguri.

În victimologie, metoda observării este deosebit de importantă în procesul aplicării măsurilor

de prevenire a victimizării şi protecţia juridică a persoanelor vătămate, pentru stabilirea eficacităţii

acestora, precum şi cercetarii victimităţii individuale şi de grup.

O altă metodă importantă a studiului victimologic este cercetarea pe documente, ce priveşte

modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice.

Prioritatea metodei respective constă în faptul că datele n-au fost colectate de către un cercetător

concret. Totodată, este problematică uneori aplicarea metodei documentare, fiindcă informaţia

respectivă a fost colectată în alt scop decît cel urmărit de cercetarea ştiinţifică.

Orice document (scris, iconografic, fotografic, cinematografic, oficial sau privat, public sau

secret etc.) care poate furniza anumite date legate de problemele cercetării poate constitui sursă de

documentare pentru victimologi. În acest caz sunt importante dosarele privind cauzele penale,

procesele verbale şi alte acte procesuale ale organelor de urmărire penală, materialele organelor de

asigurare şi protecţie, a instituţiilor penitenciare, organizaţiilor obşteşti, comisiilor pentru minori. În

funcţie de scopurile şi sarcinile cercetărilor victimologice concrete pot fi studiate, de asemenea,

documentele personale (scrisori, jurnale, însemnări, biografii), mijloacele de comunicare în masă

(presa, radioul, televiziunea).

Date importante cu privire la faptele penale pot fi obţinute prin examinarea diferitelor

statistici demografice, economice, sanitare etc. Atare date pot servi drept material de bază (la

construirea eşantioanelor etc.) în cazul în care nu sunt utilizate şi alte surse, pot completa datele

obţinute prin cercetările de teren sau pot servi la analiza comparativă a acestora [121, p. 85].

Importanţă deosebită pentru cercetarea victimologică prezintă dosarele penale. Din cuprinsul

acestora pot fi culese infomaţii cu privire la împrejurările comiterii cauzei, la trăsăturile

personalităţii victimelor, contribuţia acestora la comiterea infracţiunilor, prejudiciul cauzat etc. Din

păcate, trebuie spus că dosarele penale sunt încă destul de sărace în date victimologice

(particularităţile şi caracteristicile victimei, relaţiile ei cu infractorul, comportamentul, vinovăţia,

opunerea de rezistenţă de către persoana vătămată etc.) [122, p. 139].

De regulă, sunt studiate dosarele penale, sentinţele asupra cărora au rămas definitive. În

funcţie de scopul cercetării ştiinţifice, pot fi supuse analizei şi procesele penale suspendate sau

încetate (de exemplu, cercetarea aspectelor victimologice ale omorului la comandă) [123, p. 91].

Studiul dosarelor penale este realizat, de obicei, fiind utilizate chestionare care includ următoarele

compartimente: 1) infracţiunea comisă ― caracterul , calificarea, circumstanţele săvîrşirii, motivul,

metoda, mijloacele, timpul, locul, consecinţele; 2) trăsăturile personalităţii victimei ― sexul, vîrsta,

etnia, starea civilă, studiile, genul de activitate, locul de naştere, domiciliul, starea sănătăţii,

caracteristica de la serviciu sau de la locul de trai, caracteristica moral-psihologică, antecedentele

penale, starea de ebrietate etc.; 3) raportul “victimă – infractor” ― cine este victima pentru infractor

(soţ/soţie, concubin(ă), vecin(ă), persoană necunoscută etc.), caracterul relaţiilor preinfracţionale şi

din timpul incidentului dintre victimă şi infractor; 4) contribuţia victimei la comiterea infracţiunii

― cum a contribuit victima la săvîrşirea faptei penale împotriva ei, caracteristica comportamentului

victimei; 5) împotrivirea victimei ― s-a opus sau nu persoana vătămată, dacă da atunci cum s-a

împotrivit şi dacă nu, de ce n-a opus rezistenţă atentatului infracţional; 6) infractorul ― trăsăturile

demografice, sociale, moral-psihologice, starea sănătăţii, ebrietatea, antecedentele penale etc.

În cadrul cercetărilor victimologice sunt frecvent utilizate metode şi tehnici psihologice:

chestionarul, interviul, observarea, testul, experimentul, metode sociometrice, scala de atitudini etc.

Cu ajutorul acestor metode şi tehnici sunt analizaţi factorii de formare a personalităţii victimei, sunt

puse în evidenţă trăsăturile moral-psihologice ale persoanei vătămate care determină

vulnerabilitatea acesteia faţă de anumite tipuri de infracţiuni, este cercetat comportamentul victimei

pînă la săvîrşirea infracţiunii, în momentul incidentului şi după comiterea faptei penale. Sunt

elaborate măsuri şi modalităţi de prevenire victimologică, reabilitare şi resocializare a persoanelor

care au suferit în urma atentatelor infracţionale.

Examenul psihologic al victimei are următoarele obiective: a releva sistemul de valori,

nivelul intelectului, autoaprecierea, agresivitatea, reacţiile emotive şi gradul de schimbare a

acestora, stereotipurile de reacţionare în diferite situaţii şi capacitatea de a-şi schimba modul

obişnuit de luare şi realizare a deciziilor etc. În acest scop, este utilizată metoda chestionării prin

care persoanele sunt anchetate privitor la agresivitatea personală, la agresivitatea altora precum şi

despre alte trăsături. Majoritatea chestionarelor sunt destinate aprecierii agresiunii în situaţii

concrete. De exemplu, chestionarele pentru relevarea agresivităţii sexuale, agresivităţii domestice

etc. Sunt elaborate special scale personale, destinate măsurării nivelului permanent de agresivitate.

Există un şir de metode psihodiagnostice cu ajutorul cărora pot fi stabilite inclusiv şi particularităţile

personale ale victimelor: teste de personalitate, teste cu expresii umoristice destinate studierii

motivaţiei persoanei, metodici privind diagnosticarea orientărilor valorice, chestionare de

autoapreciere a stării emotive, chestionare de apreciere a modalităţilor de comportament în situaţia

de conflict, metodica de diagnosticare-expres a adaptării în condiţii extremale, scala analizei –

expres a stării de stres etc.

Trăsăturile psihologice ale victimelor infracţiunilor sunt cercetate, de asemenea, cu ajutorul

testelor proiective, care sunt construite în aşa mod, încît incită subiectul ca prin intermediul

răspunsurilor la diferite probe la care este supus să-şi proiecteze personalitatea [121, p. 95]. Ele sunt

utilizate pentru a “dezvălui eforturile latente, imaginile şi sentimentele pe care subiectul este

incapabil sau foarte puţin dispus să le exprime” [124, p. 427]. Testul proiectiv este bazat pe

studierea reacţiilor subiectului la prezentarea anumitor imagini şi obiecte.

Particularitatea metodei date constă în faptul că nu îi este dezvăluit subiectului adevăratul

motiv al studiului, adică ce anume îl interesează pe cercetător. Prin testele proiective, cercetătorul

stabileşte indirect agresivitatea subiectului. Deoarece subiectul nu cunoaşte adevăratele sarcini ale

cercetării, se reduce brusc posibilitatea acestuia de a camufla sau denatura datele despre

agresivitatea sa ori alte trăsături ce sunt studiate.

Este deosebit de important, în opinia noastră, a se ţine cont la elaborarea şi realizarea studiului

că ansamblul trăsăturilor ce caracterizează victima contribuie la victimizarea acesteia doar

interacţionînd cu alt ansamblu de trăsături caracteristice personalităţii infractorului, în prezenţa

anumitor circumstanţe obiective. Trăsăturile victimei sunt numai nişte condiţii necesare ale

realizării legăturii cauzale, în care drept cauză sunt acţiunile infractorului.

Sunt deosebit de utile pentru cercetarea victimologică şi metodele de modelare, ce permit

obţinerea informaţiei nu nemijlocit de la subiectul investigat, ci de la modelul acestuia. Realizările

în domeniul matematicii, ciberneticii şi sinergeticii permit elaborarea modelelor ce descriu

activitatea psihică a omului. Metoda dată este o abstractizare de la indivizii concreţi, stabilind

legităţile generale ale comportamentului uman.

Sunt frecvent aplicate modelele ce descriu relaţiile “victimă-infractor”. Cu ajutorul acestor

modele pot fi relevate şi analizate formele principale ale relaţiilor dintre victimă şi infractor,

evoluţia acestora, cauzele comportamentului fiecărei părţi [87, p. 157-160].

Altă metodă, utilizată în cadrul cercetării victimologice, este metoda tipologică (din grecescul

“tipos” – tip, formă, model şi “logos” – cuvînt, noţiune, raţionament). Aceasta constă în relevarea

asemănărilor şi deosebirilor, în totalitatea fenomenelor sociale studiate, căutarea modalităţilor

sigure de identificare a acestora, stabilirea combinaţiilor statornice a trăsăturilor caracteristice

fenomenelor sociale în sistemul variabilelor, gruparea lor cu ajutorul unui model generalizat şi

idealizat [125, p. 410]. Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie

a mai multor trăsături caracteristice fenomenului studiat.

În victimologia criminologică metoda tipologică serveşte în principal: la descrierea tipurilor

generale de victime ale infracţiunilor, la descrierea unor tipuri particulare de victime (de exemplu,

caracteristice anumitor categorii de infracţiuni) şi, în sfîrşit, la stabilirea unor tipologii de situaţii

victimogene.

Pentru realizarea prevenirii victimologice individuale sunt mai importante tipurile particulare

de victime caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. Tipurile respective reprezintă îmbinări

de trăsături specifice personalităţii şi comportamentului victimei. Un exemplu de stabilire a

tipurilor particulare de victime este cel realizat de autor pentru infracţiunile de omor comis cu

intenţie [126, p. 32], inclusiv şi pentru omorul la comandă [123, p. 96-97].

În rezultatul studiilor victimologice complexe sunt stabilite tipologii ale situaţiilor

victimogene caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. Tipologii de situaţii victimogene

pentru infracţiunile de omor, vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale şi viol au fost

stabilite de autor în rezultatul sistematizării şi generalizării unui bogat material factologic recoltat

din dosarele penale respective [127; 128; 129].

Condiţie obligatorie pentru realizarea oricărui studiu victimologic este elaborarea

programului acestuia, adică a unui document ce conţine premisele metodologice şi procedurale ale

cercetării ştiinţifice. În programul cercetării victimologice sunt elucidate premisele metodologice,

sarcinile principale ale studiului, metodele şi tehnicile de colectare şi prelucrare a informaţiei.

În programul cercetării victimologice se realizează legătura dintre metodele generale şi

metodele specifice ale studiului victimologic; teoria victimologică generală şi fenomenele,

procesele victimologice studiate; elementele structurale ale programului; grupele de cercetare şi

anumiţi executori; cercetători şi practicieni care implimentează recomandările victimologilor. În

program este reflectată organizarea structurată a cunoştinţelor victimologice şi deprinderilor

respective, necesare pentru realizarea cercetării ştiinţifice, este conturat, de asemenea, mecanismul

concluziilor teoretice ale studiului şi elaborării recomandărilor practice. Dacă victimologul,

începînd cercetarea ştiinţifică, are un program bine elaborat, atunci acţiunile sale şi controlul asupra

acestor acţiuni vor fi logice şi succesive.

Orice program reflectă o anumită succesivitate, nişte etape (faze) ale cercetării. Fiecare etapă

repezintă o parte componentă relativ autonomă a procesului cognitiv, are sarcini specifice,

soluţionarea cărora contribuie la realizarea scopului general al studiului [113, p. 195]. Principiul

etapizării stricte al desfăşurării studiului ştiinţific determină exigenţe speciale faţă de conţinutul

programului.

Programul cercetării victimologice este constituit din două compartimente (părţi):

metodologic şi procedural. Compartimentul metodologic începe cu descrierea situaţiei-problemă şi

determinarea obiectului de cercetare. Apoi, sunt formulate scopul şi sarcinile studiului. Menţionăm

că elaborarea unui sistem de sarcini principale şi secundare asigură caracterul complex al cercetării,

îmbinarea aspectelor teoretice şi aplicative ale acesteia. În scopul utilizării unui limbaj ştiinţific

unic, în program sunt stabilite noţiunile principale, fiind precizat conţinutul teoretic şi interpretarea

empirică a acestora. Această etapă de cercetare este imposibilă fără o analiză sistemică prealabilă a

obiectului studiului victimologic (divizarea lui imaginară în elemente componente şi stabilirea

legităţilor interacţiunii dintre ele). Un rol deosebit în elaborarea programului îi revine formulării

ipotezelor ce concretizează scopul cercetării şi reprezintă în sine instrumentul metodologic

principal al ei. Pe lîngă formularea ipotezelor, programul cercetării victimologice stabileşte

mijloacele de confirmare şi verificare a acestora.

Compartimentul procedural al programului cercetării victimologice include metodele şi

tehnicile de cercetare, descrierea procedeelor de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiei

victimologice.

Specific pentru cercetările victimologice este faptul că o bună parte din concluzii sunt bazate

pe datele obţinute în rezultatul studiilor de eşantion, necesitînd respectarea strictă a exigenţelor

reprezentativităţii. De asemenea, în program este stabilit volumul şi caracterul eşantionului.

Raportul dintre eşantionul utilizat, ce reprezintă un model original al obiectului şi însăşi obiectul

cercetării (totalitatea generală) este determinat în program cu ajutorul metodelor statistico-

experimentale şi statistico-matematice.

În funcţie de specificul obiectului, precum şi de caracterul informaţiei posedate despre

obiectul studiat, sunt selectate metodele de colectare a datelor victimologice ― observarea,

sondajul sociologic, interviul, metoda documentară, testările psihologice etc. şi în baza acestora

este elaborat instrumentariul cercetării (chestionare sociologice, tehnică documentară, fişe de

observare, teste psihologice etc.). În program sunt indicate, de asemenea, metodele de prelucrare şi

analiză a informaţiei recoltate.

Cercetările victimologice sub conducerea şi cu participarea nemijlocită a autorului se

desfăşoară în ţara noastră din anul 1996. Organizarea acestor cercetări ştiinţifice este caracterizată

de următoarele particularităţi: 1) participarea studenţilor de la facultăţile de drept în procesul de

recoltare şi prelucrare primară a materialului empiric; 2) colaborarea şi interacţiunea cu savanţii şi

practicienii privind realizarea programelor de cercetare la diferite etape; 3) aprobarea periodică a

noţiunilor teoretice elaborate sau precizate.

În scopul desfăşurării cercetărilor victimologice, autorul acestor rînduri a organizat pe lîngă

Catedra drept penal şi criminologie a Departamentului Drept, ULIM (1996-1998) şi Catedra drept

penal şi criminologie a facultăţii de drept, USM (1998-2002) cercuri ştiinţifice studenţeşti. Membrii

cercului, în conformitate cu planurile individuale, cercetau anumite aspecte ale problematicii

victimologice prevăzute de un program general, elaborat din timp. Astfel, investigaţiile separate

erau completate reciproc, iar rezultatele - generalizate şi sistematizate. În circumstanţele date,

practic a fost creat un laborator original de cercetări ştiinţifice cu un efectiv variabil, fără state de

personal, finanţare etc.

Cercetările realizate de către studenţi au fost materializate parţial într-un şir de teze anuale şi

teze de licenţă elaborate sub conducerea autorului, în dările de seamă privind activitatea în timpul

practicii de stat şi în referate prezentate la şedinţele cercului şi conferinţe ştiinţifice. Totodată,

menţionăm că stabilirea absolută a unor anumite termene privind realizarea lucrării (tezei de

licenţă), aprobarea serioasă a acesteia (recenzia, avizul conducătorului, susţinerea tezei în faţa

Comisiei pentru susţinerea examenelor de stat şi a tezelor de licenţă etc.) mobilizau tinerii

cercetători la o muncă calitativă. Datele recoltate de către studenţi i-au ajutat autorului la realizarea

unor programe de cercetare victimologică.

Pe parcursul perioadei menţionate au fost studiate victimele omorurilor, vătămărilor

intenţionate grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, violurilor şi huliganismului prin prisma

personalităţii şi comportamentului acestora, precum şi a relaţiilor cu infractorul. Atenţie deosebită a

fost acordată cercetării situaţiilor concrete de viaţă ce anticipează comiterea infracţiunii. În acest

scop au fost studiate nu numai dosarele penale, dar şi datele statisticii criminale, materialele

birourilor de expertiză medico-legală, dosarele avocaţilor, informaţia victimologică din mijloacele

mass-media, iar în unele cazuri şi sursele respective ale organizaţiilor neguvernamentale.

Din anul 2002 problematica victimologică devine una din temele principale ale Centrului de

cercetări ştiinţifice al Academiei “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, la realizarea

căreia participă şi cursanţii facultăţii de drept. Sunt cercetate victimizarea şi “cifra neagră” a

criminalităţii, victimele latente, aspecte victimologice ale infracţiunilor contra patrimoniului,

precum şi particularităţile activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor desfăşurate de către

organele afacerilor interne.

Un aspect deosebit de important şi în acelaşi timp problematic de realizat al cercetării

victimologice este legătura acesteia cu activitatea practică. “Aplicarea rezultatelor cercetării în

practica socială reprezintă etapa finală şi, de regulă, cea mai complicată a procesului de cercetare”

[130, p. 520]. În scopul asigurării aplicării practice a concluziilor teoretice ale victimologiei sunt

necesare, în opinia noastră, anumite condiţii, premise:

1) convingerea practicienilor (funcţionarilor organelor de drept) în posibilitatea şi necesitatea

realizării cunoştinţelor victimologice în condiţiile concrete de activitate ale acestora. De regulă,

dacă o astfel de convingere cu privire la cunoştinţele teoretice lipseşte, iar prin urmare, lipseşte şi

voinţa necesară de a acţiona, a materializa cunoştinţele, atunci teoria nu va fi aplicată în practică

[131, p. 30];

2) prezenţa cunoştinţelor tehnice, aplicative, a unui instrumentariu necesar pentru realizarea

recomandărilor victimologice;

3) capacitatea victimologiei de a transforma realitatea, dacă recomandările victimologilor vor

fi implementate în viaţă. Precizăm că este vorba despre teoria şi practica luptei împotriva

criminalităţii, despre criminologie ca ştiinţă, despre cercetarea şi prevenirea infracţiunilor şi, nu în

ultimul rînd, despre comportamentul oamenilor ― atît ca victime potenţiale, cît şi ca eventuali

infractori;

4) capacitatea victimologiei de a transforma datele empirice şi faptele ştiinţifice obţinute într-

o informaţie socială utilă pentru luarea deciziilor administrative şi judiciare.

Considerăm că respectarea condiţiilor (premiselor) menţionate în timpul elaborării şi desfăşurării

cercetării victimologice, va permite realizarea legăturii dintre teoria şi activitatea ştiinţifică de

cercetare în domeniul victimologiei ― pe de o parte şi activitatea practică în domeniul prevenirii şi

combaterii criminalităţii ― pe de altă parte.

CAPITOLUL II. PROBLEME TEORETICE PRIVIND VICTIMA

INFRACŢIUNII

§ 1.Conceptul de victimă a infracţiunii

Etimologia cuvîntului “victimă” în limbile europene nu este încă clarificată definitiv de către

lingvişti. Se presupune că în Europa acest termen pentru prima dată purta un caracter ritual.

Termenul francez „victime”, precum şi cel englez „victim” au provenit de la latinescul „victima”,

ceea ce iniţial semnifica o fiinţă vie, sacrificată lui Dumnezeu. Alte limbi ale popoarelor europene

conţineau echivalente proprii ale latinescului „victima”. De exemplu, în germană acesta era cuvîntul

„Opfer”, în poloneză – „ofiara” etc [54, p. 113-115]. Menţionăm că Dicţionarul explicativ al limbii

române conţine şi următoarea semnificaţie a cuvîntului victimă : (în antichitate) Animal sau om care

era sacrificat unui zeu [1, p. 1160].

Considerăm că nu au destulă dreptate acei autori care reduc noţiunea de „victimă” la omul sau

animalul ce se aduce ca dar divinităţii. Istoricienii, arheologii şi lingviştii au dovedit că în calitate de

jertfe zeilor, deopotrivă cu vietăţile, erau aduse cereale, podoabe din metale şi pietre scumpe, lemn,

vase şi alte obiecte materiale. Chiar şi Biblia afirmă acest fapt. De exemplu: „Acum cînd amîndoi

sunt mari, s-au gîndit să aducă lui Dumnezeu jertfe de mulţumire. Abel a adus un miel din turma lui

de oi, iar fratele lui mai mare Cain oferă lui Dumnezeu ceva din roadele pămîntului” [132, p. 14] ori

„Moise a vorbit întregii adunări a copiilor lui Israel, şi a zis: „... Fiecare să aducă prinos Domnului

ce-l lasă inima; aur, argint şi aramă; pînză vopsită în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subţire şi

păr de capră, piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcîm, untdelemn

pentru sfeşnic, mirodenii, pietre de onix şi alte pietre preţioase” [132, p. 98]. De aceea, în opinia

noastră, ar fi mai corect a defini noţiunea iniţială (rituală) de victimă ca orice dar adus divinităţii.

Ulterior, termenul ritual „victima” capătă în toate limbile o interpretare mai largă după

importanţă şi mai profundă după sens, despre care ne putem uşor convinge luînd cunoştinţă de

importanţa semantică a cuvîntului dat în limba română. Dicţionarele explicative ale limbii române

conţin două cuvinte: „jertfă” din slavă „žrǔtyva” şi „victimă” din franceză „victime” şi latină

„victima” care, fiind recunoscute drept sinonime [133, p. 535], diferă totuşi într-o anumită măsură

după sensurile atribuite acestora. Astfel, termenul „jertfa” are drept sensuri : 1. ( în unele ritualuri

religioase) Ceea ce se aduce ca dar divinităţii (mai ales vietăţi sacrificate pe altar). 2. (Fig.)

Sacrificiu, jertfire; victimă. Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat, a muri. Iar cuvîntul „victimă”

este interpretat în felul următor: „ 1. Persoană care suferă din punct de vedere fizic sau moral din

cauza greşelilor sale sau ale altora. Persoană care suferă de pe urma unei întîmplări nenorocite. 2.

(Dr.) Persoană care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieţii ori sănătăţii sale ca urmare a unei

fapte ilicite săvîrşită de altcineva” [1, p. 547, 1160; 134, p. 543, 1226]. Dicţionarul limbii ruse sub

redacţia lui Uşacov D.N., precum şi dicţionarul elaborat de Ojegov S.I. propun o interpretare vastă

(amplă) a cuvîntului rusesc „jertfa”, adică victimă, care cuprinde toate sensurile atribuite în limba

română celor două termene („jertfă” şi „victimă”) [135, p. 192; 136, p. 187].

Aşadar, importanţa semantică a cuvîntului „victimă” („jertfă”) este destul de extinsă.

Noţiunea dată cuprinde nu numai vietăţile. Analiza interpretărilor propuse de lingvişti ale cuvîntului

„victimă” („jertfă”) demonstrează că pot fi şi victime neînsufleţite, şi nu numai în noţiunea

religioasă sau rituală. De asemenea, în viaţa de toate zilele avem exemple de răspîndire a noţiunii de

„victimă” asupra obiectelor neînsufleţite. De exemplu: „Am jertfit automobilul propriu pentru a

evita victime omeneşti”.

Prin urmare, noţiunea de „victimă” în accepţiune largă cuprinde orice formă a materiei:

tehnică, biologică sau socială, stării normale ori funcţionării căreia i s-a cauzat un anumit

prejudiciu. Este evident însă că de nivelul organizării materiei – victime depinde forma

prejudiciului care poate fi cauzat acesteia. Victimei neînsufleţite i se poate pricinui numai un

prejudiciu mecanic, unei victime însufleţite, care nu se caracterizează printr-un nivel superior de

organizare, – numai un prejudiciu fizic. Omului i se poate cauza un prejudiciu fizic, moral şi

material.

Important pentru subiectul analizat este nu atît valoarea semantică a cuvîntului „victimă”

(„jertfă”), cît conţinutul social al acestei noţiuni, rolul şi locul victimei în sistemul relaţiilor sociale.

Potrivit acestor viziuni, victima fără emoţii şi alte perceperi psihice a daunei nu este victimă, ci un

animal, un peşte, o pasăre rănită sau răpusă, un obiect stricat sau distrus. Numai o fiinţă dezvoltată,

înzestrată cu raţiune, sentimente, emoţii este în stare a percepe ca personal nu numai prejudiciul

cauzat deja, dar şi cel posibil, de a-i da o apreciere cuvenită daunei şi, în funcţie de aceasta, de a-şi

schimba comportamentul.

De aceea, împărtăşim opinia cercetătorului rus Veniamin Polubinski potrivit căreia obiectul

de studiu principal şi prioritar al ştiinţei despre victimă atît sub aspect teoretic, cît şi practic, este

omul [27, p. 11]. În contextul celor menţionate pînă acum, „victimă” este omul care suferă din

cauza: a) acţiunilor ilegale ale altor persoane; b) comportamentului său; c) concursului de

circumstanţe negative; d) unei întîmplări nenorocite. Astfel, victimă într-un sens restrîns trebuie

considerat omul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu fizic, moral sau material în urma acţiunilor altor

persoane, comportamentului său, evenimentelor ori întîmplărilor nenorocite. Totodată, este necesar

a ţine cont că unele şi aceleaşi acţiuni ilicite, evenimente, în funcţie de anumite condiţii, loc şi timp,

pot cauza un prejudiciu atît unei persoane concrete, cît şi concomitent unui grup de persoane, de

asemenea, unei persoane fizice şi unei persoane juridice.

În literatura de specialitate sunt un şir de definiţii ale noţiunii de victimă care scot în evidenţă

victimele accidentelor rutiere, ale răzbunării, ale infracţiunilor, victimele eventuale, latente,

potenţiale etc. Există, de asemenea, noţiunile de victimă religioasă, politică, ideologică, economică,

victimă a înşelăciunii, şantajului etc. şi aceasta e departe de a fi lista completă a definiţiilor

concrete, particulare ale noţiunii de victimă.

Nu putem afirma că definiţiile existente ale noţiunii de victimă sunt imperfecte. Diversitatea

acestora se explică prin complexitatea fenomenului victimă, multitudinea componentelor care îl

formează. În fiecare caz concret de definiţie, în calitate de trăsături principale, de regulă, se i-a un

anumit component, frecvent nefiind luat în consideraţie întregul ansamblu de semne caracteristice.

Anume aceasta şi generează contradicţiile principale în interpretarea diferitelor noţiuni de victimă,

care, la rîndul lor, creează anumite complicaţii la înţelegerea esenţei conceptului dat.

Drept bază a conceptului de victimă a infracţiunii pot fi luate definiţiile legale de victimă şi

parte vătămată, prevăzute de articolele 58 şi 59 ale Codului de procedură penală al Republicii

Moldova în vigoare din 12 iunie 2003. Conceptul legal de victimă este definit în art. 58 C.P.P., al.

(1) şi (2): „Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost

aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată

imediat în modul stabilit, să fie soluţionată de organul de urmărire penală, iar după aceasta să fie

informată despre rezultatele soluţionării”. Aceeaşi lege în art. 59, al. (1) şi (2) defineşte partea

vătămată care, „Este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu

moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei.

Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală, imediat

după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale”.

Reglementarea dată este un progres faţă de C.P.P. din 24 martie 1961, care definea numai

partea vătămată şi fără condiţia necesară – acordul victimei. Prin intermediul unei asemenea

reglementări, statul a admis participarea în proces a unui cerc mai larg de persoane ce-au avut de

suferit în urma infracţiunii. Astfel, vor putea fi realizate amplu măsurile de prevenire a victimizării

persoanelor juridice, elaborate de criminologie, care tratează victima şi ca persoană juridică.

Din momentul săvîrşirii infracţiunii şi victimizării persoanei pînă la declararea acesteia din

urmă ca parte vătămată întotdeauna este o perioadă mai mare sau mai mică de timp, în care

persoana ce a avut de suferit nu putea întreprinde nimic, adică nu erau stipulate drepturile

procesuale. În prezent, victima dispune de unele drepturi procesuale ( de exemplu, dreptul ca

cererea ei să fie înregistrată; să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte

vătămată etc.) , ceea ce-i permite să participe mai activ în cadrul soluţionării cauzei sale.

Persoana este recunoscută ca victimă prin efectul legii şi nu este necesară emiterea unei

ordonanţe sau altă formalitate, faptul dat permite încadrarea rapidă a victimei în soluţionarea cererii

sale. Statutul de victimă este o etapă ce poate începe pînă la intentarea procesului, adică este o etapă

preprocesuală. Dacă victima este persoană fizică, ea poate decide participarea în proces în calitate

de victimă cu un cerc restrîns de drepturi şi obligaţii (art.58 C.P.P.) sau să accepte a fi recunoscută

în calitate de parte vătămată cu mai multe drepturi şi obligaţii (art.60 C.P.P.). Nu este clară logica

legiuitorului în faptul stabilirii obligaţiilor victimei, din natura cărora rezultă că victima ar trebui să

participe pe parcursul întregului proces (de exemplu, să se prezinte la citarea organului de urmărire

penală, să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără

permisiunea preşedintelui şedinţei), deoarece, practic în toate cazurile în care victima va renunţa să

fie recunoscută ca parte vătămată, ea va dori să evite toate obligaţiile şi incomodităţile participării la

proces, care, deseori, sunt numeroase şi nedorite. Nu este binevenit ca persoana ce a suferit careva

prejudicii morale, fizice sau materiale să fie obligată la efectuarea unor acţiuni sau inacţiuni datorită

acestui fapt.

Conform noţiunii legale de victimă, persoana juridică ca şi persoana fizică, poate dispune de

această calitate şi poate participa în proces, posibilitate neexistentă pînă la adoptarea actualului Cod

de procedură penală. Asemenea reglementare apropie noţiunea legală de victimă de noţiunea dată

de criminologie.

Totodată, nu este clar de ce Codul de procedură penală în vigoare recunoaşte persoana

juridică ca victimă şi n-o recunoaşte în calitate de parte vătămată. Potrivit art. 21, al. (2) al C.P. al

R. Moldova, persoana juridică care desfăşoară activitatea de întreprinzător este pasibilă de

răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală şi, în acelaşi timp, dacă persoanei

juridice i-au fost cauzate daune, ea nu poate fi parte vătămată conform C.P.P. al R. Moldova.

Menţionăm că problema privind recunoaşterea persoanei juridice drept parte vătămată, în

literatura de specialitate este soluţionată în mod diferit, fiind în prezent discutabilă. O parte a

procesualiştilor consideră că persoana juridică (organizaţia, instituţia, întreprinderea) poate fi numai

în calitate de parte civilă în procesul penal şi nicidecum ca parte vătămată [137, p. 126]. Viziunea

dată este reflectată şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 61). Alţi cercetători

nu împărtăşesc acest punct de vedere. De exemplu, profesorul rus Strogovici M.S. afirmă că parte

vătămată a infracţiunii poate fi atît persoana fizică, cît şi persoana juridică. Autorul demonstrează că

persoanei juridice deopotrivă cu dauna materială (pierderea valorilor materiale, daună financiară,

deteriorarea mărfurilor etc.) i se poate cauza şi o daună morală (fiind răspîndite informaţii

calomnioase privind încălcări ale legalităţii în instituţia dată, despre comiterea infracţiunilor în

cadrul acesteia etc.) [138, p. 253-254].

Legislaţia multor ţări tratează noţiunea de parte vătămată mai larg, comparativ cu definiţia

acesteia în art. 59 C.P.P. al Republicii Moldova. De exemplu, conform art. 40 al Codului de

procedură penală al Poloniei, pus în vigoare în 1969, parte vătămată este recunoscută persoana

fizică sau juridică, interesele vitale sau patrimoniale ale căreia au fost încălcate ori puse în pericol

prin infracţiune. Parte vătămată pot fi , de asemenea, organizaţiile de stat sau obşteşti, chiar dacă nu

dispun de capacitate juridică [27, p. 53]. Codul de procedură penală al R. Moldova include ambele

viziuni discutate în doctrină. Pe de o parte, defineşte conceptul de victimă care poate fi atît persoana

fizică, cît şi cea juridică, iar pe de altă parte, recunoaşte în calitate de parte vătămată doar persoana

fizică. Persoana juridică în procesul penal poate fi numai ca parte civilă şi nicidecum parte

vătămată. Legislatorul moldovean parcă vrea să „împace” aceste două viziuni, neluînd o atitudine

clară faţă de una dintre ele. Considerăm o astfel de poziţie insuficient argumentată. O dată ce s-a

făcut primul pas, fiind recunoscută persoana juridică drept victimă, trebuia făcut şi cel de-al doilea

pas – recunoaşterea acesteia ca parte vătămată.

Dacă în dreptul procesual-penal este utilizată, de regulă, noţiunea de parte vătămată, apoi în

criminologie – conceptul de victimă a infracţiunii. Noţiunea procesual-penală de parte vătămată

reprezintă (în mod obligatoriu) unitatea criteriilor obiectiv (persoana fizică căreia i s-a cauzat prin

infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material) şi subiectiv (recunoscută în această calitate

conform legii). Conceptul de victimă a infracţiunii în criminologie se bazează numai pe criteriul

obiectiv, ce reflectă evenimentul real - cauzarea prejudiciului prin infracţiune. Dacă persoana care,

nemijlocit, a suferit în urma infracţiunii (adică victima reală) nu este recunoscută ca parte vătămată,

oricum ea este victimă. Ordonanţa organului de urmărire penală, fiind un act formal, nu poate

„anula” faptul pricinuirii daunei. În acest context, Lev Franc afirma că conceptul victimologic de

victimă nu trebuie legat de recunoaşterea procesuală a persoanei în calitatea dată [4, p. 40-41].

Chiar dacă noţiunea criminologică de victimă şi procesual-penală de parte vătămată coincid

sau aproape coincid după conţinut, ele diferă după funcţii. De aceea, este iraţional a unifica

noţiunile date, precum şi a le examina sub aspectul concurenţei. Criminologia trebuie să utilizeze

noţiuni şi concepte proprii cu privire la fenomenul victimă.

Victimologia criminologică cercetează diferite probleme determinate de cauzarea

prejudiciului prin infracţiune. Evident că, în primul rînd, se orientează spre trăsăturile personalităţii

şi comportamentul victimei ca factori ai determinării criminogeno-victimologice. Anume de aceea,

printre noţiunile şi conceptele victimologiei o importanţă deosebită o au: „victima infracţiunii”,

„victimitate”, „victimizare”, „situaţie victimogenă”, „situaţie victimologică”. Prin aceste noţiuni şi

concepte poate fi înţeles obiectul şi domeniul de studiu al victimologiei, fiind conturată, în mare

parte, problematica ştiinţei date [30, p. 35].

Definiţiile criminologice (victimologice) de victimă a infracţiunii, de regulă, au un conţinut

mai larg comparativ cu conceptul procesual-penal de parte vătămată. Definirea criminologică, în

sens mai larg, a victimei este determinată de însuşi specificul abordării criminologice (cercetarea

criminalităţii reale) şi de scopul ştiinţei respective (elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire

adecvate situaţiei reale). Iată de ce pentru investigaţiile victimologice sunt acceptabile (în funcţie de

sarcinile trasate) atît părţile vătămate în sensul limitat procesual-penal (ele reprezintă totalitatea

exactă, autentică şi accesibilă pentru cercetare), victimele latente, relevate în consecinţa chestionării

sociologice a populaţiei, precum şi alte categorii de victime, dacă există criterii autentice pentru

identificarea lor într-o astfel de calitate. Dar în toate cazurile, este necesar a stabili dacă obiectul

cercetării victimologice sunt victime ale infracţiunii şi dacă poate fi urmărit, în baza acestui obiect,

procesul transformării directe sau indirecte a persoanei în victimă, adică victimizarea [4, p. 85-86].

Astfel, savantul rus Polubinski V.I. afirmă just că victima infracţiunii (sens victimologic) este

o noţiune mai largă decît conceptul de parte vătămată. Victimă a infracţiunii poate fi orice om care a

suportat o daună morală, fizică ori materială ca rezultat al acţiunii ilegale, indiferent de faptul dacă a

fost sau nu a fost recunoscut în ordinea stabilită de lege ca parte vătămată a acestei infracţiuni. Cu

alte cuvinte, victima este o noţiune victimologică, iar persoana vătămată – o noţiune procesual-

penală (sau procesual-civilă, în funcţie de consecinţele juridice ale daunei) [27, p. 50; 139, p. 146].

Conceptul criminologic de victimă a infracţiunii are un conţinut mai larg decît noţiunea

procesual-penală de victimă. Definiţiile criminologice de victimă cuprind, de obicei, persoanele

care au suferit direct sau indirect în urma infracţiunilor, iar prin noţiunea procesual-penală de

victimă sunt recunoscute în calitatea dată persoanele cărora direct le-a fost cauzată prin infracţiune

o daună morală, fizică sau materială. Menţionăm, de asemenea, că în sens procesual-penal, persoana

devine victimă din momentul în care organul de urmărire penală este informat despre cauzarea

prejudiciului prin infracţiune (persoana s-a adresat cu cerere). Prin urmare, victimele latente nu sunt

victime în sens procesual-penal, în schimb au calitatea dată din punctul de vedere al victimologiei

criminologice.

Unii autori propun definiţii victimologice de victimă a infracţiunii mai limitate chiar decît

noţiunea legală de parte vătămată. Astfel, Viola Ia. Rîbalskaia consideră că victimă este persoana

fizică, căreia i s-a pricinuit, în urma atentatului criminal, o daună fizică, morală sau materială,

recunoscută prin sentinţa de condamnare rămasă definitivă [140, p. 122]. În acest caz, în afara

cercetărilor victimologice se află victimele decedate în urma infracţiunii, victimele latente, părţile

vătămate ce au fost, astfel, recunoscute prin ordonanţa dată de ofiţerul de urmărire penală, dar n-au

fost confirmate prin sentinţa judiciară în legătură cu clasarea cauzei (de exemplu, dacă învinuitul a

dispărut, sustrăgîndu-se de la urmărire sau judecată sau cînd din alte motive nu s-a putut stabili

unde se află el), precum şi alte categorii de victime.

Criminologul german Güntber Kaiser consideră, în general, că din punct de vedere ştiinţific

este puţin productiv a defini o noţiune specială de victimă a infracţiunii, deoarece şi infracţiunile

economice, şi criminalitatea funcţionarilor publici („guleraşelor albe”) se caracterizează printr-o

„victimitate foarte trecătoare” [16, p.351]. Opiniei date poate fi opus următorul argument:

posibilitatea de a deveni victime în cadrul infracţiunilor economice şi delictelor menţionate nu este

deloc „trecătoare”, adevărul este că în cazurile respective victima rămîne, practic, neobservată sub

aspect social, pe cînd ea trebuie să fie bine văzută în calitate de premisă a prevenirii şi combaterii

criminalităţii. Aceasta este deosebit de caracteristic infracţiunilor comise de întreprinderile

naţionale şi transnaţionale, precum şi delictelor care se săvîrşesc împotriva acestor întreprinderi

(organizaţii). Este necesar de a face ca victimele infracţiunilor economice, inclusiv covictimele,

adică furnizorii şi clienţii acelei firme care, nemijlocit, s-a pomenit victimă, să devină mai vizibile

în societate. Aceasta îi va impune pe infractorii economici şi hoţii de magazine să nu mai mizeze pe

procedeele lor de neutralizare psihologică a infracţiunilor (depersonalizarea victimelor, strămutarea

vinovăţiei asupra victimei etc.).

Criminologii Richard Quinney (1972) şi Lech Falandysz (1979) insistă asupra elaborării unui

astfel de concept de victimă care ar avea legătură cu conflictul social şi ar fi orientat spre lupta de

clasă [16, p. 353]. Orice acţiuni în decursul sau rezultatul cărora cineva devine victimă urmează,

consideră ei, a fi calificate drept infracţionale. Victima infracţiunii este un produs social, creat de

către deţinătorii puterii de stat în scopul asupririi acelora care nu au forţe şi puterea de stat, precum

şi acelora care s-au pomenit într-o situaţie nefavorabilă. „Pălăvrăgeala despre victimizare” este o

armă a clasei dominante, utilizată de dînsa pentru a-şi justifica şi menţine existenţa. Conceptul de

victimă este un mecanism de protecţie a clasei dominante a capitaliştilor, victime „veritabile” fiind

victimele despotismului poliţienesc, ale războiului, sistemului de pedepse penale, acţiunilor violente

ale statului şi „asupririi”.

Această noţiune de victimă, elaborată în baza teoriei marxiste şi luptei de clasă, este, în opinia

noastră, inactuală şi nu ţine cont de realităţile sociale ale societăţii occidentale pluraliste. Astfel de

noţiuni cum sunt „dominaţie”, „clasă dominantă” nu mai sunt caracteristice pentru societatea dată.

În prezent, existenţa societăţii occidentale pluraliste este determinată nu atît de relaţiile capitaliste,

cît de noile particularităţi ale acesteia: economia de piaţă poartă un caracter social, sunt multe

grupuri care într-o măsură mai mare ori mai mică „dirijează”, iar „dominarea” este divizată sau

controlată reciproc de către grupurile sociale, schimbîndu-se unul pe altul în rolul de „dominant”. În

principiu, astăzi putem vorbi doar despre nişte compromise permanente, care, bineînţeles, necesită

de la toate grupurile sociale o foarte mare toleranţă.

În literatura de specialitate se conturează două viziuni cu privire la definirea conceptului de

victimă prin prisma victimologiei ştiinţifice. Unii autori consideră că victimă în sens victimologic

poate fi atît persoana fizică, cît şi cea juridică, iar alţii – doar persoana fizică.

Astfel, potrivit primei opinii, victima, în sens victimologic, este omul sau o anumită

comunitate umană în orice formă de integrare, cărora direct sau indirect li s-a cauzat o daună prin

infracţiune [4, p. 85; 36, p. 6; 141, p. 41]. În baza noţiunii date se află următoarea idee: relaţiile

sociale reprezintă prin sine ansamblul relaţiilor materiale şi ideologice ce se stabilesc între oameni –

membri ai societăţii. Relaţiile dintre organizaţiile de stat şi obşteşti, cu toate că există în realitate,

sunt doar o formă specifică a relaţiilor dintre oameni în societate [142, p. 133].

Articolul 1 al „Declaraţiei principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii

şi abuzului de putere”, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985, desemnează în

calitate de victime persoanele cărora individual sau colectiv le-a fost cauzat un prejudiciu, inclusiv

vătămări corporale sau o daună morală, suferinţe emoţionale, o pagubă materială sau limitarea

esenţială a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii ori inacţiunii prin care au fost încălcate

legile naţionale în vigoare.

Articolul 2 al prezentei declaraţii stipulează că persoana poate fi considerată victimă,

indiferent de faptul dacă a fost stabilit, reţinut, supus justiţiei făptuitorul, precum şi indiferent de

relaţia de rudenie dintre victimă şi infractor [90].

După părerea unor autori, victime ale infracţiunii sunt nu numai persoanele fizice sau juridice,

dar chiar şi societatea, statul, precum şi ordinea mondială în întregime. În contextul acestor idei,

menţionăm definiţia propusă de Schneider H. J. care consideră că victimă poate fi o oarecare

persoană, organizaţie, societate, stat ori orînduirea internaţională. Victime ale infracţiunii pot deveni

şi membrii familiei celui omorît sau persoanele cărora, în timpul participării la curmarea infracţiunii

ori acordării de ajutor poliţiei, prin infracţiune, li s-a cauzat o pagubă. Bineînţeles că însuşi

infractorul poate deveni victimă, dar poate să se întîmple ca victima să fie nematerială, abstractă

(societatea, în special economia, sau statul) [16, p. 350].

Juristul polonez Tuhan Mirza-Baranowske împărtăşeşte punctul de vederre al criminologului

american Edwin Sutherland, potrivit căruia societatea întotdeauna este victimă a infracţiunii.

Societatea în urma infracţiunilor suportă o daună directă ( în cazul trădării de patrie, sustragerii sau

deteriorării bunurilor proprietarului etc.) ori indirectă ( de exemplu, la întreţinerea organelor

administrative). În opinia acestor autori, victimă a infracţiunii poate fi, de asemenea , un grup social

din cauza apartenenţei la o anumită rasă, din cauza convingerilor religioase etc [143, p. 68-76].

E. Abdal Fattah susţine poziţia acelor cercetători care consideră că societatea şi anume instituţiile ei

pot fi victime ale infracţiunilor [54, p. 117].

Pronunţîndu-se asupra formelor prejudiciului cauzat prin infracţiune, specialistul rus în

domeniul dreptului procesual-penal Strogovici M.S. afirma: „ În sens larg, fiecare infracţiune

cauzează o daună societăţii ... şi aceasta, în primul rînd, fiind o daună morală” [138, p. 257].

Viziunea dată este împărtăşită şi de profesorul Dagheli P.S. [144, p. 18-19].

Definiţiile criminologice de victimă a infracţiunii, care au un sens larg, prezintă un interes

ştiinţific deosebit. Noţiunea lărgită de victimă nu exclude, dar presupune o selecţie specială a

subiectelor pentru fiecare cercetare victimologică concretă. Aceste noţiuni extind limitele şi

diversifică domeniul de cercetare al victimologiei criminale. Majoritatea definiţiilor respective sunt

formulate în baza concepţiei principale a victimologiei criminale: infracţiuni fără victime nu există,

cum nu există infracţiuni fără infractor (în sens juridico-penal).

Cea de-a doua viziune din literatura de specialitate, potrivit căreia numai persoana fizică poate

fi victimă a infracţiunii, cuprinde, de asemenea, mai multe definiţii. De exemplu, victimă a

infracţiunii este persoana fizică, omul căruia nemijlocit prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu

fizic, moral sau material [44, p. 44; 145, p. 16]. Deci victime sunt numai persoanele fizice care

suferă direct (nemijlocit) în urma infracţiunilor. Alţi autori definesc victima drept orice persoană

umană care suferă, direct sau indirect, consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau

inacţiuni criminale [20, p. 193].

Sunt cercetători care, deşi acceptă, în principiu, definiţia menţionată, consideră totuşi să se

facă o serie de precizări în acest sens. Astfel, în opinia lor, dacă este clar că nu pot fi considerate

drept victime obiectele distruse de răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora, în

ceea ce priveşte persoana victimizată (victima propriu-zisă), trebuie să o diferenţiem de alte cazuri

de persoane care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acţiuni infracţionale sau de altă natură.

Victima este persoana care, „fără să-şi fi asumat riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertvă în

urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale” [109, p. 213; 146, p. 17-30; 147, p. 93; 148, p. 69; 149, p.

85]. De aceea, potrivit acestor autori , nu pot fi considerate victime cazuri precum: a) poliţişti care,

în îndeplinirea misiunilor, sunt răniţi sau îşi pierd viaţa; b) luptători în confruntări militare; c)

iniţiatorul acţiunii criminale care îşi pierde viaţa; d) infractorul ce-şi pierde viaţa în cazul legitimei

apărări.

Aşadar, definiţiile criminologice menţionate, precum şi multe alte definiţii de victimă a

infracţiunii, propuse în literatura de specialitate, reprezintă diverse abordări ale problemei

respective. Astfel, victima e tratată sau numai ca persoană fizică, sau este evidenţiat aspectul ei

juridic, sau momentul psihologic etc. Totuşi în baza analizei diverselor definiţii de victimă a

infracţiunii pot fi deduse următoarele trăsături caracteristice conceptului respectiv: 1) victimă a

infracţiunii poate fi atît persoana fizică, cît şi cea juridică ( după unii autori – numai persoana

fizică); 2) victimă poate fi persoana căreia, direct sau indirect, i s-a cauzat o daună prin infracţiune

(după unii autori – persoana fizică căreia direct i-a fost pricinuită o daună); 3) victimele pot fi

relevate sau latente; 4) victimele pot fi materiale sau nemateriale (abstracte); 5) victimă este

persoana căreia i-a fost pricinuit sau a fost pusă în pericol de a i se cauza un prejudiciu prin

infracţiune.

O problemă discutată de specialiştii preocupaţi de tematica victimologică constă în lipsa unei

opinii unice privind atribuirea la categoria victimelor a persoanelor juridice, grupurilor sociale

(familiei, grupurilor etnice, rasiale, teritoriale etc.) cărora le-au fost cauzate daune prin infracţiuni.

Codul penal al Republici Moldova include concomitent cu infracţiunile contra persoanei şi

alte categorii de infracţiuni cum ar fi, de exemplu, infracţiuni contra securităţii de stat care atentează

asupra securităţii externe şi interne a statului, orînduirii constituţionale, suveranităţii, independenţei

şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova şi infracţiuni contra autorităţilor publice care

atentează asupra activităţii instituţiilor de stat şi obşteşti, organizaţiilor şi întreprinderilor,

infracţiuni economice care atentează asupra sferei activităţii economice, infracţiuni contra justiţiei

ce atentează respectiv asupra intereselor justiţiei etc. Astfel, legea recunoaşte că obiectiv prin

infracţiunile date sunt aduse daune statului în întregime, instituţiilor de stat şi obşteşti, organizaţiilor

şi întreprinderilor, adică acestea pot fi victime ale infracţiunilor.

Fiind analizate articolele din partea specială a C.P. al R.M., ne convingem uşor că

componenţele de infracţiuni, în care omul este în calitate de victimă a faptei ilicite, constituie mai

puţin de jumătate din toate normele. În majoritatea normelor penale speciale, obiect al infracţiunilor

nu este inviolabilitatea morală şi fizică sau interesele patrimoniale ale omului, persoanei fizice. Dar

aceasta nu înseamnă că infracţiunile respective n-au victime.

Potrivit victimologiei criminologice, infracţiuni fără victime nu există, după cum nu există

infracţiuni şi fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. Prin urmare, trebuie să

recunoaştem că, în anumite cazuri, victimă a infracţiunilor pot fi societatea, grupurile sociale,

instituţiile de stat şi obşteşti, organizaţiile, întreprinderile (care au statut de persoană juridică,

precum şi lipsite de capacitate juridică). În acest context, nu putem fi de acord cu unii autori care

consideră că o parte considerabilă a infracţiunilor sunt fără victime, de exemplu, infracţiunile contra

securităţii publice şi a ordinii publice [150, p. 18].

Concluzia dată ar intra parcă în contradicţie cu viziunea răspîndită în literatura de specialitate,

precum că, din punctul de vedere al victimologiei criminologice, poate fi considerată victimă doar

persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral, fizic ori material. În realitate

nu există nici o contradicţie, dacă ţinem cont de următoarea circumstanţă. În cazurile cînd prin

infracţiune i se cauzează o daună unei persoane fizice, consecinţele acesteia sunt suportate de un

individ concret. Atunci cînd prejudiciul e cauzat unui organism social (societăţii, grupului social,

organizaţiei etc.), consecinţele acestuia nu sunt suportate direct de nimeni, adică nu suferă indivizi

concreţi. Dauna s-ar „repartiza” la toţi oamenii care formează în ansamblu acest organism social,

deoarece nu există, în general, societatea, grupul social, organizaţia, organismul social abstract fără

un conţinut social, adică fără membrii acestui organism care activează într-un anumit mod. Deci nu

există întreprinderi, organizaţii, societate fără un „conţinut uman”.

Astfel, juristul rus Ghenadie Novoselov afirmă: „... în toate cazurile în care legea penală

prevede consecinţe prejudiciabile pentru om, cetăţean, consumator etc., se are în vedere cauzarea

unei daune indivizilor concreţi. Soluţia nu poate fi alta şi în cazul infracţiunilor drept trăsătură

obligatorie a cărora este cauzarea de prejudicii societăţii sau anumitor organizaţii. Particularitatea

acestei categorii de infracţiuni constă în producerea prejudiciului sau crearea pericolului de cauzare

a acestuia unei totalităţi de persoane fizice, cercul cărora nu întotdeauna este posibil de a fi stabilit

pentru fiecare caz concret atît în activitatea de aplicare a normelor de drept, cît şi în cea de elaborare

a acestora. Dar aceasta nu înseamnă că în cazurile menţionate nimeni nu suferă sau nu poate să

sufere” [151, p. 59]. În sfîrşit, ar fi o greşeală dacă am considera că pot fi făcute unele excepţii

privind înţelegerea prejudiciului infracţional şi pentru a treia categorie de fapte, răspunderea pentru

care survine în legătură cu cauzarea unei daune reale sau potenţiale statului. Producerea unei daune

statului înseamnă nu altceva decît cauzarea de prejudicii acelor oameni, intereselor cărora el trebuie

să servească, precum şi acelora prin care se realizează funcţiile statului, adică reprezentanţilor lui.

În acest context, este necesar a preciza că nu poate fi declarată, în principiu, infracţiune acea faptă

ce nu are capacitate de a cauza sau de a crea primejdia producerii de prejudicii oamenilor.

Aşadar, nu societatea, nu o anumită organizaţie suportă o daună nemijlocit prin infracţiune,

dar persoanele care le constituie. Totodată, societatea, fiind o totalitate a indivizilor, exprimă

ansamblul legăturilor şi relaţiilor în care se află indivizii unii faţă de alţii. Prin urmare, prin dauna

produsă nemijlocit indivizilor, prejudiciul este suportat mijlocit şi de aceste legături, relaţii, adică de

societate ca ansamblu de indivizi organizaţi într-un anumit mod.

În baza celor menţionate putem afirma că victima infracţiunii poate fi nemijlocită (persoana

fizică) şi mijlocită (diferitele formaţiuni sociale). Victimologia criminologică cercetează

predominant victimele nemijlocite, trăsăturile şi calităţile acestora, precum şi rolul lor în geneza

infracţiunii.

Într-adevăr, stabilind şi estimînd trăsăturile şi calităţile personalităţii victimei ca persoană

fizică, relaţiile acesteia cu infractorul, rolul comportamentului victimei directe în apariţia şi

dezvoltarea faptei ilicite, abordăm, de fapt, o materie concretă, fenomene, influenţînd asupra cărora,

putem schimba structura şi dinamica criminalităţii. Rolul victimei în mecanismul infracţiunii poate

fi activ şi pasiv, conştientizat şi neconştientizat , hotărîtor şi auxiliar, limitat nemijlocit la situaţia de

producere a daunei sau un element important de formare a infractorului în calitatea dată etc [4, p.

81-84]. Astfel, victima infracţiunii poate fi activă şi pasivă, poate conştientiza esenţa şi consecinţele

comportamentului său ori poate să nu le cunoască, poate să se afle în relaţii apropiate cu

victimizatorul sau în genere să nu-l cunoască, poate fi capabilă sau incapabilă de a opune rezistenţă

etc.

Aşadar, precizăm că drept obiectiv al studiului victimologic sunt victimele infracţiunilor ca

persoane fizice concrete sau totalităţile de indivizi care au ori nu au statut de persoană juridică.

Chiar şi în cazurile cînd acţiunile criminale sunt orientate asupra unei anumite comunităţi umane,

sunt cauzate prejudicii nemijlocit indivizilor care constituie grupul dat. În acest sens, comunitatea

umană, ce urmează a fi studiată ca victimă, este în realitate o totalitate de persoane fizice – victime.

§ 2. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor

Fără îndoială, în societate există persoane, şi numărul acestora este destul de mare, cărora prin

infracţiuni li se cauzează prejudicii. Prin urmare, informaţia despre aceşti oameni, prelucrată în

modul respectiv, va permite relevarea anumitor trăsături ale victimelor, caracteristice pentru unele

sau alte grupuri, categorii. Aceasta este însă insuficient, deoarece e mult mai importantă, în opinia

noastră, existenţa unui ansamblu de trăsături care ar permite de a vorbi despre victime tipice, despre

persoanele vătămate ca purtătoare ale unor calităţi nu atît de neutrale în mecanismul infracţiunii. De

aceea, a şi apărut victimologia ca ramură a criminologiei pentru a sintetiza şi sistematiza datele

variate şi disparate despre victimă într-un tot indivizibil, în scopul înţelegerii mai aprofundate şi

multilaterale a cauzelor şi condiţiilor comiterii infracţiunilor. Sistematizarea dată, la rîndul ei, va

permite a generaliza datele obţinute şi a stabili ce este tipic atît pentru situaţiile în care e cauzată

dauna, cît şi nemijlocit pentru personalitatea victimelor. Soluţionarea tehnologică a acestei

probleme este determinată de utilizarea diferitelor clasificări ale victimelor, care iau în calcul

trăsăturile subiective şi obiective ale acestora.

Elaborarea conceptului victimologic de victimă a infracţiunii reprezintă o premisă pentru

clasificarea şi tipizarea victimelor în calitate de subiecţi nu numai ai raporturilor juridice, dar şi a

altor relaţii sociale. Problemele clasificării şi elaborării tipologiilor victimelor sunt deosebit de

complicate. Încercările respective se lovesc de dificultăţi ce pot fi sistematizate astfel: 1) marea

diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a categoriilor de victime; 2) apartenenţa victimelor,

chiar dacă cu ponderi diferite, la toate categoriile de variabile: vîrstă, sex, pregătire socio-

profesională, pregătire culturală, rol status-social, rol status-economic etc; 3) diferenţe mari

interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi rolul jucat în

comiterea infracţiunii [148, p. 72].

O clasificare sau o tipologie victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument

deosebit de util pentru prevenirea victimologică individuală şi, bineînţeles, din perspectiva dată,

obţinerea, analiza şi utilizarea informaţiei victimologice devin deosebit de valoroase. Cu toate

problemele pe care le ridică victima, numeroşi autori au încercat să realizeze diverse clasificări în

funcţie de o serie de criterii şi variabile. Clasificarea victimelor trebuie efectuată în baza anumitor

temeiuri şi în corespundere cu diferite probleme ce stau în faţa investigaţiilor victimologice.

Ca premisă a diferitelor clasificări ale victimelor infracţiunilor poate fi teoria rolurilor, ceea ce

se explică, în opinia noastră, prin importanţa rolului victimei în mecanismul infracţiunii, determinat

în mare parte de statutul, atitudinea şi comportamentul acesteia. Este necesar a menţiona, de

asemenea, care sunt aşteptările persoanei vătămate, condiţionate de rolul victimei, în cazul în care

dînsa înţelege rolul. Trebuie de ţinut cont de faptul că rolul victimei poate fi modificat atît sub

aspect procesual, cît şi de facto. În procesul penal, unei şi aceleiaşi persoane i se poate schimba

rolul de parte vătămată în rolul de învinuit, martor sau viceversa. Rolul de parte vătămată, acordat

conform prevederilor legii, nu întotdeauna corespunde realităţii. Potrivit „scenariului” procesului

penal, partea vătămată este partea ofensată, persoana care a suferit în urma infracţiunii, iar

infractorul – persoana care a cauzat un rău, vinovată de comiterea faptei. Victimologia

criminologică examinează şi cercetează aprofundat procesul victimizării, inclusiv şi cazurile în care

executarea de facto a rolurilor menţionate nu corespunde scenariului standard.

Teoria rolurilor este cheia înţelegerii multor probleme soluţionate în victimologie. Îndeosebi,

complicată este transformarea persoanei umane în victimă, trecerea acesteia de la un rol la altul [4,

p. 4]. În acest context, este importantă problema inversării stărilor „infractor - victimă” şi „victimă

- infractor”. De asemenea, s-a dovedit a fi complicată tranziţia din victimă potenţială în victimă

reală, din victimă latentă în victimă legală, din rolul auxiliar în rolul central, din rolul episodic în

rolul stabil etc. Chiar şi în cadrul relativ restrîns al justiţiei penale, victima infracţiunii poate avea

mai multe roluri: parte vătămată, martor, sursă de informaţii (mijloc) pentru dobîndirea probelor,

uneori învinuit, parte civilă. Situaţia procesuală multilaterală a persoanei vătămate reflectă

multitudinea rolurilor pe care le poate avea victima infracţiunii şi într-o accepţiune mai largă, şi la

alte niveluri superioare.

În literatura sovietică de specialitate, prima încercare de clasificare a victimelor a fost

întreprinsă de Lev Frank [34, p. 41]. Deoarece victima infracţiunii poate constitui obiectul de studiu

al diferitelor discipline ale ciclului penal, anume în baza acestui temei – consideră autorul - poate fi

efectuată o clasificare primară a acestora. Astfel, despre victimă se poate vorbi ca despre un obiect

de cercetare a: 1) dreptului procesual-penal, unde victima figurează ca participant al procesului

penal; 2) dreptului penal, unde victima figurează ca circumstanţă care se atribuie la semnele

obiective ale componenţei de infracţiune; 3) criminologiei, unde victima figurează în contextul

motivului de săvîrşire a infracţiunii; 4) criminalisticii, unde victima figurează în legătură cu

procedeele tactice; 5) medicinii legale, unde victima este obiect al expertizei medico-legale; 6)

statisticii judiciare, adică evidenţa numărului de victime ale infracţiunilor; 7) psihologia judiciară,

care apreciază starea psihologică a victimelor; 8) psihiatria judiciară [34, p. 42-43].

Importanţa clasificării menţionate pentru victimologie constă în următoarele: permite, în

primul rînd, de a scoate la iveală ceea ce rămîne necercetat de către aceste discipline şi, în al doilea

rînd, permite acumularea şi integrarea datelor dispersate despre victimă, care se conţin în diverse

discipline.

Este deosebit de importantă clasificarea victimelor în funcţie de caracterul infracţiunilor care

au cauzat prejudiciu. La baza acestei clasificări s-ar putea pune, în primul rînd, componenţele de

infracţiune care-s unite printr-un obiect unic, comun: victimele infracţiunilor sexuale; victimele

infracţiunilor contra proprietăţii; victimele accidentelor rutiere etc.

Nu mai puţin importantă este cercetarea personalităţii şi a comportamentului victimei

anumitor infracţiuni ca: omor intenţionat, escrocherie, leziuni corporale grave, viol, furt etc.

Menţionăm că în ultimii ani sunt productive studiile victimelor infracţiunilor violente [91; 122; 152;

153; 154; 155].

La baza clasificării pot fi puse şi unele trăsături ale laturii subiective a componenţei de

infracţiune. Astfel, deosebim victime după forma vinovăţiei (persoane vătămate ale infracţiunilor

comise din imprudenţă) sau motivul infracţiunii (persoane vătămate ale omorului din gelozie,

răzbunare, interese materiale etc.).

Pot avea importanţă şi cercetările victimologice ale victimelor clasificate în baza trăsăturilor

altor elemente ale componenţei de infracţiune. De exemplu, victime ale infracţiunilor de furt,

săvîrşite în piaţă, la gară (latura obiectivă); victime ale infracţiunilor comise de către minori,

recidivişti (subiectul infracţiunii).

Un interes sporit pentru cercetările victimologice prezintă acele infracţiuni, la comiterea

cărora are importanţă interacţiunea dintre infractor şi victimă. De aceea, este necesară o clasificare

specială a victimelor în funcţie de relaţiile acestora cu infractorul. Clasificarea dată are importanţă

hotărîtoare pentru investigaţiile victimologice şi se bazează pe diverse legături sociale: rudenia,

concubinajul, vecinătatea, relaţiile de serviciu, precum şi relaţiile de prietenie, amoroase, ostile,

lipsa oricăror legături, pur şi simplu cunoscuţi. În baza caracterului raporturilor dintre victimă şi

infractor, cercetătorul ucrainean Tuleacov B.A. propune următoarea clasificare: 1) victime

întîmplătoare; 2) nedeterminate din timp; 3) predeterminate [156].

Aceste legături sociale (dintre victimă şi infractor) determină atît esenţa conflictelor care au

generat infracţiunea, cît şi dinamica evoluării situaţiei criminologice [30, p. 48]. Drept exemplu

poare servi criminalitatea domestică, în cadrul căreia se manifestă clar relaţiile stabile dintre

infractor şi victimă. Fără a lua în consideraţie relaţiile date, este imposibil a realiza prevenirea

eficientă a omorurilor intenţionate, a vătămărilor corporale şi a altor infracţiuni din sfera relaţiilor

familiale şi de rudenie. Într-o măsură considerabilă, caracterul relaţiilor menţionate determină

stabilitatea contactelor dintre victimă şi infractor şi, prin urmare, realizarea măsurilor de prevenire

bazate pe izolarea persoanelor antrenate în conflict. În acest context, criminologul german H. von

Henting afirma că, frecvent, infractorul şi victima se potrivesc unul altuia după cum lacătul şi cheia

[75, p. 413].

Relaţiile dintre infractor şi victimă, de regulă, sunt analizate detaliat în procesul descoperirii

multor infracţiuni, în special a acelora în care infractorul nu este identificat. De exemplu, în timpul

descoperirii omorurilor – aceasta este o regulă indiscutabilă. H. von Henting acordă atenţie

rezervelor victimologice ale activităţii de descoperire a infracţiunilor, menţionînd că în majoritatea

infracţiunilor făptuitorul este ascuns, iar victima, vie sau moartă, e prezentă. Studierea fundamentală

a relaţiilor dintre infractor şi victimă va permite o abordare nouă a problemei privind descoperirea

infracţiunii [75, p. 413-414].

Astfel, clasificarea victimelor în baza relaţiilor acestora cu infractorul, deseori, are importanţă

hotărîtoare şi la descoperirea infracţiunilor, căci stabilirea infractorului decurge în lanţ: victimă –

bănuit – învinuit. În această situaţie, victimologia poate servi ca un sprijin bun pentru criminalistică.

În scopul prevenirii anumitor categorii de infracţiuni, sunt importante clasificările victimelor

după o serie de particularităţi demografice şi sociale ale personalităţii lor: vîrsta, sexul, starea civilă,

etnia, studiile, profesia, genul de activitate, funcţia etc. În cadrul acestor clasificări trebuie

evidenţiate victimele care, în virtutea profesiei sau a genului de activitate, devin obstacole în calea

infractorilor. La această categorie de victime se referă colaboratorii organelor de drept, paznicii,

funcţionarii organelor de revizie şi control, casierii, businessmenii, taximetriştii, jurnaliştii [6, p.

265]. Cercetarea victimologică a activităţii acestor persoane este utilă pentru elaborarea în bază

ştiinţifică a măsurilor tactice, psihologice şi tehnice de asigurare a securităţii acestora. Menţionăm,

de asemenea, că în clasificările social-demografice este utilă evidenţierea şi analiza profundă a unor

astfel de categorii vulnerabile, cum sunt minorii (copiii mici, adolescenţii), persoanele de vîrstă

înaintată, femeile.

În funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială, cercetătorul american Karmen A.

distinge: 1) copii dispăruţi; 2) copii maltrataţi fizic sau sexual; 3) persoane în vîrstă; 4) femei

maltratate; 5) victime ale atacului sexual; 6) victime ale accidentelor rutiere [148, p. 72; 157, p. 8-

9].

La clasificarea victimelor sunt importante, de asemenea, particularităţile moral-psihologice

ale personalităţii acestora. Credulitatea exagerată, agresivitatea, desfrîul sexual, predispunerea de a

consuma alcool, lăcomia, despotismul în raport cu apropiaţii, subalternii şi alte trăsături negative ale

personalităţii victimei îi determină, într-o măsură oarecare, comportamentul, contribuind uneori la

crearea situaţiei victimogene. Pe de altă parte, atare trăsături de caracter ca: spiritul de prevedere,

cumpătarea, stabilitatea morală, pregătirea fizică, dimpotrivă, pot curma săvîrşirea infracţiunii şi

chiar preveni atentatul la etapa pregătirii.

Importanţa victimologică a clasificării respective sporeşte atunci cînd anumite calităţi morale

sau psihologice ale personalităţii victimei au determinat modul şi forma comiterii infracţiunii ori au

fost un pretext nemijlocit al atentatului criminal. Infractorii iau în consideraţie ce reprezintă prin

sine victima selectată şi determină calităţile acesteia care pot fi utilizate [158, p. 95]. De exemplu,

desfrîul ori lipsa de experienţă a victimei sunt luate în consideraţie de către infractor la determinarea

formei, locului şi timpului săvîrşirii infracţiunii sexuale; lăcomia şi înflăcărarea persoanei vătămate

sunt încadrate în însăşi tehnica comiterii escrocheriei. Astfel, Minskaia V.S. consideră că

subaprecierea calităţilor personalităţii nu contribuie la înlăturarea cauzelor şi condiţiilor săvîrşirii

infracţiunilor şi la desăvîrşirea eticii sociale. Această circumstanţă nu trebuie scăpată din vedere la

soluţionarea dosarelor penale [159, p. 84].

Este necesar a supune unui studiu victimologic special victimele „atipice”: victimele

imaginare, adică care simulează, persoanele vătămate benevol (de exemplu, raportul sexual cu o

persoană care nu a împlinit şaisprezece ani sau efectuarea ilegală a avortului) şi alte victime din

această categorie [4, p. 88].

Trăsăturile personalităţii victimei se manifestă, de regulă, prin comportamentul ei.

Clasificările persoanelor vătămate după comportamentul acestora în situaţia preinfracţională sau în

timpul incidentului sunt importante pentru relevarea acelor cetăţeni, care au şanse reale de a deveni

victime ale infracţiunilor. În procesul prevenirii individuale este luat în consideraţie atît

comportamentul deja demonstrat (în cazul prevenirii victimizării recidive), cît şi evaluarea posibilă

a comportamentului victimal în viitor (în cazul prevenirii victimizării primare).

Persoanele care riscă de a se pomeni victime ale infracţiunilor se comportă în mod diferit:

agresiv sau altfel provoacă infractorul; pasiv, cedînd violenţei; manifestă neînţelegere absolută a

vicleşugurilor infractorilor sau imprudenţă elementară. Comportamentul acestora poate fi legal ori,

dimpotrivă, ilegal şi chiar infracţional, iar contribuţia în mecanismul infracţiunii poate fi atît

minimală, cît şi, în anumite circumstanţe, hotărîtoare.

Profesorul rus David Rivman propune următoarea clasificare a victimelor după

comportamentul acestora în mecanismul infracţiunii:

1) victime agresive, comportamentul cărora se manifestă prin atac asupra victimizatorului

sau asupra altor persoane (violatorii agresivi) sau prin alte forme ale agresiunii: insultă, calomnie,

batjocură etc. (provocatorii agresivi);

2) victime active, comportamentul cărora nu se manifestă prin atac sau imbold sub forma

contactului de conflict, dar cauzarea de prejudicii acestora se realizează prin contribuţia activă a

viitoarelor victime: instigatori conştienţi, imprudenţi, persoane care primesc pagube intenţionat şi

din imprudenţă;

3) victime cu iniţiativă, comportamentul cărora este pozitiv, dar care poate fi periculos pentru

ele înseşi: persoane cu iniţiativă după funcţia deţinută (exercitată), după statutul social, în virtutea

trăsăturilor personale;

4) victime pasive, care nu opun rezistenţă agresorului din diferite motive: obiectiv nu sunt

capabile de a se opune (permanent sau temporar), obiectiv sunt în stare de a opune rezistenţă;

5) victime necritice, pentru care este caracteristic imprudenţa, impreviziunea, incapacitatea de

a aprecia adecvat situaţiile de viaţă: persoane care au, de regulă, nivelul redus de studii, intelect

redus, vîrstă minoră, vîrstă înaintată, persoane bolnave, inclusiv psihic bolnave, necritice fără a se

caracteriza prin particularităţi conturate evident;

6) victime neutre, comportamentul cărora n-a provocat acţiuni criminale şi nici n-a contribuit

la derularea lor, în măsura în care aceasta ar fi depins de victimă [160, p. 10].

De aceeaşi părere este şi Ezzat A. Fattah, distingînd un comportament de nonparticipare,

latent, provocator, participant şi fals al victimei [77]. Juristul rus Plehan Dagheli distinge două

categorii de victime după comportamentul preinfracţional al acestora: provocatoare şi aşa-numitele

„victime pure, care au căzut sub mînă” [161, p. 10-11].

Potrivit cercetătorului ucrainean Hristenco V.E., comportamentul victimei în etapa

preinfracţională diferă după gradul de conştientizare [87, p. 132-138]. Astfel, victima poate să nu

dea atenţie unor detalii ale situaţiei create sau, dimpotrivă, poate să le acorde o atenţie sporită

acestora.

De asemenea, autorul ucrainean propune clasificări ale comportamentului victimei în timpul

comiterii infracţiunii şi în perioada postinfracţională. După gradul de intensitate al activităţii

victimei în momentul incidentului, Hristenco V.E. distinge cinci forme ale comportamentului

acesteia: 1) lipseşte apărarea; 2) apărare pasivă; 3) apărare activă, optimală; 4) apărare agresivă; 5)

apărare autoagresivă, adică victima îşi îndreaptă agresiunea împotriva sa. Comportamentul

postinfracţional al victimei violului faţă de violator poate fi: 1) aspiraţia de a obţine cu orice preţ

pedepsirea infractorului; 2) sub influenţa unei posibile reacţii sociale negative, victima tinde să

ascundă faptul comiterii infracţiunii, deoarece, în opinia ei, examinarea judiciară ulterioară,

divulgarea pot să-i pricinuiască o daună mai mare decît însăşi infracţiunea.

Multe clasificări iau în atenţie criteriul privind gradul de implicare şi responsabilitate al

victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelsohn (1956) diferenţiază următoarele categorii:

1) complet inocent; 2) avînd o vinovăţie minoră; 3) la fel de vinovat ca şi infractorul; 4) mai vinovat

decît infractorul; 5) cel mai vinovat, responsabilitate totală în comiterea infracţiunii; 6) simulant sau

confabulator [148, p. 72]. Această clasificare foloseşte practic o scală gradată referitoare la

răspunderea ce revine celor doi „parteneri” ai cuplului penal privind comiterea infracţiunii. La o

extremitate a ei se află nevinovăţia, iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei. Clasificări

analogice au fost propuse, de asemenea, de Fattah (1967), Lamborn (1968), Sheley (1979) etc [148,

p. 72-73].

În anul 1971, criminologul Ezzat A. Fattah, în teza sa de doctorat „Este oare vinovată

victima?”, propune următoarea clasificare a victimelor: 1) criminalul-victimă – subiectul poate

deveni criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe (de exemplu, aşa-numita „inversare a

rolurilor”, cînd o persoană poate fi succesiv criminal, apoi victimă sau invers; un copil maltratat

deseori devine ulterior delicvent); 2) victima latentă – persoanele care inconştient dau dovadă de a

deveni victime şi, graţie acestui fapt, exercită asupra criminalului o atracţie asemănătoare celei care

o exercită mielul asupra lupului; 3) relaţia specifică dintre criminal şi victimă ─ raport de

reciprocitate ce există, în majoritatea cazurilor, între infractor şi victimă [162].

Ceva mai tîrziu decît colegii săi, cunoscutul victimolog Sparks (1981) a elaborat următoarea

clasificare a victimelor: 1) provocarea (precipitarea); 2) facilitatea – victima este pasivă, dar

neglijenţa sau trufia ei o fac să devină pradă uşoară a infractorilor (de exemplu, turiştii); 3)

vulnerabilitatea – femeile, copiii, bătrînii; 4) ocaziile (oportunităţile) – ocazia este privită ca o

condiţie logică, necesară actului infracţional; 5) farmecul, atracţia – dacă hoţul are de ales între un

automobil Jaguar şi un Ford, primul îl va atrage mai mult; 6) impunitatea – unele victime sunt

selectate, fiindcă au acces limitat la justiţie şi deci pot fi agresate fără ca agresorul să se teamă de

pedeapsă (de exemplu, traficul de femei sau de imigranţi ilegali, „peştii” şi prostituatele etc.) [162].

Aşadar, pentru clasificarea victimelor infracţiunilor, sunt utilizate variate criterii (trăsături,

indicatori, caracteristici ale fenomenului victimizării) care, în ansamblu, constituie baza sistemului

unic de clasificare a acestora (fig. 2, anexe).

Această etapă a cercetării ştiinţifice permite relevarea destul de profundă a cauzelor şi

condiţiilor transformării unor anumite persoane în victime ale infracţiunilor. Dar pentru stabilirea

mai completă a legităţilor generale ale victimizării şi victimităţii, precum şi în scopul organizării

unei preveniri eficiente a criminalităţii, clasificarea propusă prin schemă urmează a fi completată şi

aprofundată.

Acumularea, sistematizarea şi clasificarea informaţiei victimologice extind domeniul de

cercetare, oferă noi posibilităţi investigaţiilor criminologice şi necesită, totodată, perfectarea

sistemului de clasificare a victimelor. În baza variatelor clasificări diferenţiate, de regulă, după un

singur indicator, se purcede frecvent la elaborarea de tipologii ale victimelor, adică stabilirea

victimelor tipice caracterizate de o serie de indici.

Clasificarea şi tipizarea sunt metode ale cercetării ştiinţifice care diferă una de alta. Prin

clasificare subînţelegem „repartizarea fixată, de regulă, bine stabilită, a totalităţii statistice în

anumite clase, grupuri, categorii” [163, p. 67]. Spre deosebire de clasificare ca grupare stabilă a

caracteristicilor (victimelor), metoda tipizării nu presupune o diferenţiere dură a acestora. Tipologia

nu se caracterizează prin separare bruscă a unei grupe faţă de alta.

Clasificarea şi tipizarea sunt metode de cercetare relativ de sine stătătoare şi, totodată,

interdependente una faţă de alta. De exemplu, clasificarea după comportamentul victimal şi

tipologia victimelor (în măsura dezvoltării ulterioare a acesteia) trebuie să constituie un sistem unic,

deoarece sunt interdependente, interconexiunea dintre ele fiind complicată. Pe de o parte,

clasificarea după comportamentul victimal are la bază tipuri generale de victime şi, în aşa mod, într-

o anumită măsură „începe” de la tipologie, care şi singură se află la o etapă iniţială de formare. Pe

de altă parte, clasificarea respectivă, fiind completată cu caracteristici socio-psihologici, creează

premise pentru elaborarea subtipurilor concrete de victime şi, ulterior, a tipologiei în întregime [30,

p. 58].

Una dintre primele tipologii ale victimelor infracţiunilor aparţine lui Hans von Henting care,

utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali, conturează treisprezece categorii de

victime: 1) victime nevîrstnice; 2) femei ca victimă; 3) vîrstnici; 4) consumatori de alcool şi de

stupefiante; 5) imigranţi; 6) minorităţi etnice; 7) indivizi normali, dar cu o inteligenţă redusă; 8)

indivizi (temporar) deprimaţi; 9) indivizi achizitivi; 10) indivizi destrăbălaţi şi desfrînaţi; 11)

indivizi singuratici şi cu „inima zdrobită”; 12) chinuitori; 13) indivizi „blocaţi” şi cei „nesupuşi”

[164, p. 41-45].

La rîndul său, Stephen Schafer, în celebra lucrare „Victima şi criminalul ei” (1968),

abordează critic clasificarea elaborată de Henting, menţionînd că aceasta nu cuprinde caracteristicile

victimelor, ci se referă, mai degrabă, la tipurile de situaţii psihosociale [162]. Folosind drept criterii

de bază gradul de participare şi de răspundere a victimei, autorul diferenţiază următoarele şapte

tipuri de victime: 1) victime care, anterior faptului infracţional, nu au avut nici o legătură cu

făptaşul; 2) victime provocatoare; 3) victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului; 4)

victime slabe sub aspect biologic; 5) victime slabe sub aspect social; 6) victime autovictimizante; 7)

victime politice [165, p. 77-78].

Cercetătorul rus David Rivman, completînd clasificarea victimelor după comportament cu

date referitoare la caracteristica socio-psihologică a fiecărui grup diferenţiat prin clasificarea dată, a

elaborat tipologia socio-psihologică a victimelor, constituită din şase tipuri şi 23 de subtipuri ale

acestora: 1) victime agresive (subtipuri: violent-agresive, provocatoare-agresive, cupidant-agresive,

sexual-agresive, victimă-huligan, răzbunătoare-negative, scandaliste, victime-despoţi domestici,

persoană psihic bolnavă sau suferă de patologii ale sistemului nervos); 2) victime active (subtipuri:

instigator conştient, instigator din imprudenţă, persoană care conştient îşi provoacă dauna, persoană

care singură din imprudenţă îşi cauzează dauna); 3) victime cu iniţiativă (subtipuri: cu iniţiativă în

virtutea funcţiei, cu iniţiativă datorită statutului social, cu iniţiativă în virtutea trăsăturilor

personale); 4) victime pasive (subtipuri: obiectiv incapabile de a opune rezistenţă, obiectiv capabile

de a opune rezistenţă); 5) victime necritice (subtipuri: cu nivel redus de studii şi intelectual,

minorul, persoane de vîrstă înaintată, bolnavii psihici, victime necritice fără trăsături „formalizate”

evident); 6) victime neutre [30, p. 62-72].

Fiind analizate minuţios trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate ale omorului

intenţionat, comis fără circumstanţe agravante, am reuşit să sintetizăm două tipuri principale de

victime ale acestei infracţiuni:

Tipul 1 – bărbaţii de 19-29 de ani sau 30-39 de ani, mai rar 40-49 de ani, care au studii medii

generale ori medii incomplete. Cea mai mare parte dintre ei nu lucrează, iar cei care lucrează sunt

ocupaţi cu munca fizică necalificată sau de calificare medie. Majoritatea sunt prieteni, cunoscuţi

apropiaţi ori cunoscuţi întîmplători cu victimizatorul.

Tipul 2 – femeile de 30-39 de ani sau 40-49 de ani, care au studii medii incomplete ori medii

generale. Majoritatea lor nu lucrează sau sunt ocupate cu munca fizică necalificată, mai rar cu

munca intelectuală ce nu necesită studii medii speciale şi superioare (cantargiu, socotitor, controlor

etc.). De regulă, acestea-s soţiile, concubinele, mai rar mamele şi fiicele victimizatorului [126, p.

32].

În scopul elaborării măsurilor speciale şi individuale de prevenire victimologică, o importanţă

mult mai mare au tipologiile victimelor, caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. Tipurile

respective reprezintă îmbinări ale trăsăturilor specifice ale personalităţii şi comportamentului

victimei [36, p. 32-33; 166, p. 57-58; 167, p. 54-58; 168, p. 247-249].

Îmbinînd trăsăturile personalităţii victimei cu particularităţile comportamentului acesteia în

momentul incidentului şi caracterul relaţiilor reciproce cu criminalul, am elaborat o tipologie

detaliată a persoanelor vătămate ale infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei.

1. Persoanele cu o victimitate sporită, determinată de trăsăturile negative ale personalităţii şi

comportarea lor imorală sau ilicită. Comportamentul ilicit ori imoral al acestor victime provoacă

viitorul criminal la săvîrşirea crimei. Acest comportament provocaţional joacă un rol esenţial în

complexul de determinante ale infracţiunilor grave contra vieţii şi sănătăţii persoanei. De regulă,

relaţiile între potenţiala victimă şi viitorul criminal sunt tensionate pînă la comiterea infracţiunii.

2. Persoanele din mediul marginal se caracterizează prin stereotipuri de comportare

asemănătoare cu ale infractorului. Specific pentru reprezentanţii acestui mediu este comportamentul

negativ asocial sau antisocial, lipsa dorinţei „de a scoate vorbele din bordei”. Un rol victimogen

deosebit îl au cearta, bătaia, răfuiala.

3. Persoanele, victimitatea cărora este determinată de comportamentul neatent, uşuratic sau

riscant. În rezultatul unor astfel de comportamente apar situaţii victimogene (criminogene).

4. Persoanele care, fără a apela la ajutorul organelor oficiale, încearcă singure de a influenţa

asupra viitorului infractor, de a curma comportamentul lui antisocial. În consecinţă, între potenţiala

victimă şi infractor apar relaţii ostile care sunt soluţionate prin actul criminal violent.

5. Persoanele, comportamentul cărora în raport cu infracţiunea săvîrşită a fost neutru, adică n-

a contribuit şi nici n-a frînat comiterea ei. În asemenea cazuri, victimele, de obicei, nu erau

cunoscute cu infractorul, iar atentatul asupra lor este comis mai ales din motive huliganice.

6. Persoanele, victimitatea cărora este determinată de statutul social, profesional sau de

îndeplinirea de către ele a îndatoririlor de serviciu ori obşteşti [122, p. 138].

În cadrul unui studiu criminologic a infracţiunilor de omor la comandă, realizat de autor, a

fost elaborată o tipologie a victimelor acestei infracţiuni, caracteristică condiţiilor actuale din

Republica Moldova [123, p. 97]. Fiind luate drept bază trăsăturile caracteristice persoanelor

vătămate, cauzele posibile ale comiterii infracţiunii date, precum şi alte circumstanţe importante ale

acestor cazuri penale, au fost desprinse şapte tipuri de victime:

1. Persoanele, victimitatea cărora este determinată de rolul important în businessul

actual. Ele ocupă posturi mari în structuri private puternice, au studii superioare şi o bogată

experienţă de muncă, inclusiv de dirijare în structurile statale. Cauzele probabile ale atentării la

viaţa acestora pot fi: concurenţa aspră între structurile comerciale şi împărţirea sferelor de influenţă,

nerespectarea acordurilor şi obligaţiunilor contractuale de către grupurile comerciale, tăinuirea

venitului de către parteneri etc. (trei victime).

2. Persoanele cu antecedente penale, inclusiv autorităţile criminale incluse în business,

precum şi persoanele care n-au fost condamnate, însă au legături de afaceri cu lumea interlopă.

Indivizii respectivi au un statut social inferior, studii medii sau medii incomplete, practică un

business neperspectiv, posedă sume mari de bani. Victimitatea acestora este generată de lupta

pentru influenţă în mediul criminal, pentru dreptul controlului vistieriei, supunerea unui control al

activităţii antreprenorilor, efectuarea maşinaţiilor de diferit gen etc. (Fiecare a treia sau a patra

victimă).

3. Persoanele ocupate cu businessul mic şi mediu, ce au firme particulare sau sunt

angajate în structurile private, de regulă, au studii superioare. Victimitatea lor este cauzată de

conflictele legate de neachitarea în termen a datoriilor băneşti. Victimele, de regulă, au fost în rolul

de creditori (trei victime).

4. Persoanele, victimitatea cărora este determinată de profesia lor, executarea anumitor

funcţii de serviciu şi obşteşti (trei victime).

5. Persoanele, victimitatea cărora este cauzată de relaţiile ostile îndelungate din sfera

familială (trei victime).

6. Persoanele cu victimitatea sporită, generată de comportament uşuratic, imoral şi de

relaţii intime dezordonate (două victime).

7. Cetăţenii, victimitatea cărora este determinată de circumstanţe externe şi nu de

anumite calităţi ale personalităţii. Acestea sunt persoanele care au fost omorîte din greşeală, fiind

confundate cu cele care urmau a fi sacrificate (două victime).

Sistemele de clasificări şi tipologii, elaborate de diferiţi autori, conţin multe elemente comune,

care se modifică şi apoi se grupează în variate combinaţii. Acestea, la rîndul lor, sunt în serviciul

necesităţilor practice ale cercetărilor victimologice. Clasificările şi tipologiile reuşite sunt în măsură

să genereze noţiuni noi care ulterior pot îmbrăca haina unor teorii victimologice de perspectivă.

Din punctul de vedere al eficienţei aplicării practice ale rezultatelor cercetărilor victimologice

şi avînd în vedere cele menţionate mai sus, se impune imperios necesitatea unui efort sporit al

specialiştilor în scopul elaborării şi reglementării unui sistem unic al actualelor clasificări şi

tipologii ale victimelor infracţiunilor. Evident, aşa ceva va fi posibil doar dacă se va ajunge la o

înţelegere comună asupra totalităţii indicilor prin care s-ar putea dezvălui cele mai importante

calităţi ale celor mai distincte tipuri de victime: care favorizează sau împiedică comiterea

infracţiunii.

§ 3. Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale

O condiţie importantă pentru dezvoltarea reuşită şi perfectarea orientării victimologice a

prevenirii este analiza multilaterală, aprofundată, precum şi precizarea conţinutului noţiunilor-cheie

ale victimologiei criminologice – victimitate şi victimizare. Una şi aceeaşi noţiune este definită în

mod diferit de către autori. Este problematică şi delimitarea conţinutului acestor concepte, unii

cercetători operînd numai cu noţiunea de victimitate, iar alţii doar cu noţiunea de victimizare. De

aceea, luînd cunoştinţă de literatura victimologică, urmează, în primul rînd, a clarifica ce conţinut

atribuie noţiunilor utilizate un autor sau altul. În caz contrar, din cauza deosebirilor ce ţin de

conţinutul noţiunilor pot să apară divergenţe principiale asupra înţelegerii textului.

Termenii de victimitate şi victimizare au fost introduşi în victimologia sovietică de către

cercetătorul tadjik Lev Frank, care mai întîi a aprobat noţiunea de victimitate. „Dacă ştiinţele

criminale, în particular criminologia, cercetează criminalitatea, atunci victimologia e chemată să

studieze şi altă parte a aceluiaşi fenomen, care vom denumi-o convenţional victimitate” [34, p. 19].

Potrivit autorului, conceptul de victimitate, ca şi conceptul de criminalitate, poate avea un

sens dublu: un anumit fenomen şi mod de acţiune a unei persoane concrete, adică comportamentul

uman după natura sa poate fi atît infracţional, cît şi victimal: neprevăzător, riscant, uşuratic,

desfrînat, provocator şi deci periculos pentru sine însuşi. Victimitatea unei anumite persoane este

„predispoziţia”, mai exact capacitatea acesteia de a deveni în anumite circumstanţe victimă a

infracţiunii, realizată prin actul criminal sau incapacitatea de a evita primejdia acolo, unde aceasta

poate fi prevenită [34, p. 22].

Dacă acceptăm definiţia dată, ar trebui, în primul rînd, să recunoaştem că fără infracţiune, nu

există nici victimitate. Victimitatea la nivel individual este deci procesul de transformare în victimă

a unei persoane predispuse sau înzestrate cu capacitatea respectivă, adică victimitatea este o

predispoziţie realizată. Menţionăm însă că omul poate avea trăsături şi calităţi, un comportament

negativ, care evident indică asupra victimităţii lui, dar aceasta nu neapărat va stîrni o reacţie ilegală

din partea altuia şi el nu va deveni victimă a infracţiunii. În al doilea rînd, „incapacitatea de a evita

primejdia”, de regulă, nu caracterizează comportamentul victimal al persoanei, fiindcă

„incapacitatea” nu presupune un comportament în genere, semnificînd mai exact neputinţă,

slăbiciune etc., ce caracterizează numai victimele pasive.

Un interes deosebit, scrie în continuare Lev Frank, prezintă studiul victimităţii ca fenomen

social de masă, adică datele despre numărul de victime ale infracţiunilor, structura şi procentul

victimelor în grupurile sociale respective. Toate acestea se conţin în noţiunea de victimitate ca

derivată a fenomenului infracţional. Astfel, victimitatea este un fenomen dependent-funcţional de

criminalitate. În acelaşi timp, victimităţii îi sunt caracteristici indicatori cantitativi şi calitativi,

specifici despre victimele infracţiunilor dintr-o anumită localitate, perioadă de timp, de o anumită

profesie etc. Cercetarea specială a acestor date completează esenţial imaginea generală a

criminalităţii, contribuie la o înţelegere aprofundată şi multilaterală a esenţei fenomenului social dat

şi, prin urmare, la o elaborare mai eficientă a măsurilor de luptă împotriva infracţiunilor [34, p. 25,

28]. Interpretarea dată a noţiunii de victimitate este susţinută şi de alţi autori care afirmă: în

criminologie, victimitatea este examinată ca trăsătură a unei anumite persoane care a suferit în urma

infracţiunii sau ca trăsătură a fenomenului de masă – derivat din criminalitate ori dintr-un tip

infracţional (ultima este denumită şi victimizare) [150, p. 17].

Aşadar, potrivit acestei opinii ştiinţifice, victimitatea unei anumite persoane constă în

realizarea predispoziţiei acesteia de a deveni victimă, iar victimitatea ca fenomen social de masă

(victimizarea) reprezintă totalitatea victimelor infracţiunilor (atît persoanele victimale, cît şi

nonvictimale) – numărul, structura acestora (aspectul statistic). În ambele cazuri prin victimitate se

subînţelege victime reale. La nivelul individual, victimitatea cuprinde doar victimele reale care au

contribuit (au uşurat, au provocat) comiterea actului infracţional împotriva lor, iar la nivel de

fenomen social - toate victimele reale ale infracţiunilor (atît persoanele vătămate care au contribuit,

cît şi cele care nu au contribuit la comiterea infracţiunii împotriva lor).

Într-o lucrare ulterioară, scrisă în coautorat cu profesorul moscovit Seghei Ostroumov, Lev

Frank şi-a schimbat opinia definind conceptul de victimitate astfel: „Îmbinarea factorilor obiectivi şi

subiectivi şi interacţiunea lor influenţează asupra „capacităţii” unei sau altei persoane de a deveni

victimă a infracţiunii. Anume această capacitate sporită a individului de a deveni „ţintă” a

atentatelor criminale, în virtutea unui şir de calităţi spirituale şi fizice, în anumite circumstanţe

obiective, se numeşte victimitate. Victimitatea nu se manifestă întotdeauna la fel, pentru una şi

aceeaşi persoană în circumstanţe diferite sau pentru diferite persoane în circumstanţe similare” [35,

p. 75]. Autorul precizează că victimitatea nu este o însuşire fatală a anumitor persoane. Poate deveni

victimă a infracţiunii şi o persoană „nonvictimală”, deoarece victimizarea nu este determinată

numai de factorii personali, dar şi de circumstanţele exterioare în care a nimerit persoana vătămată

[4, p. 109].

Totodată, Lev Frank introduce în limbajul ştiinţific victimologic un termen nou „victimizare”

şi propune o delimitare clară dintre noţiunea dată şi conceptul de victimitate. Astfel, victimitatea

este capacitatea sporită a persoanei, în virtutea rolului social sau a unui şir de calităţi spirituale şi

fizice de a deveni victimă în anumite circumstanţe obiective. Victimizarea este un proces de

transformare a unei astfel de persoane într-o victimă reală, rezultatul total, final al acestui proces [4,

p. 8]. Deci prin victimitate se subînţeleg doar victimele potenţiale, adică persoanele cu capacitate

sporită de a deveni victime, determinată de ansamblul calităţilor personale ale acestora ce

interacţionează cu factorii exteriori în anumite situaţii. Victimizarea cuprinde victimele reale: atît

procesul de transformare a persoanei în victimă (realizarea victimităţii), cît şi rezultatul final al

acestui proces (numărul total de victime).

Această viziune asupra definirii conceptelor de victimitate şi victimizare este acceptată de mai

mulţi cercetători. De exemplu, Iliina L. V. defineşte victimitatea ca o însuşire deosebită a persoanei

vătămate prin infracţiune, ce constă în predispoziţia, capacitatea acesteea de a deveni, în anumite

circumstanţe, victimă a infracţiunii. După părerea autorului, obiectul de studiu al victimologiei

criminale include, în primul rînd, cercetarea persoanelor care au suferit în urma infracţiunilor,

trăsăturile persoanelor şi comportamentul acestora, care se află într-o anumită legătură cu

infracţiunea comisă, relaţiile persoanei vătămate cu învinuitul, precum şi studiul situaţiilor

criminologice, mecanismul comportamentului victimei [169, p. 119].

În principiu, este de acord cu definiţia victimităţii, propusă de Lev Frank, şi juristul rus

Leonid Serdiuc [170, p. 152]. Prin victimitate, cercetătorul subînţelege predispoziţia persoanei de a

deveni victimă a infracţiunii, adică victimele potenţiale, deoarece comportamentul victimal

întotdeauna este premergător actului infracţional. Acest comportament poate fi provocator, agresiv

etc. Potrivit autorului, victimitatea nu este „o capacitate” aşa cum o defineşte Lev Frank, ci o

predispoziţie a persoanei, exprimată prin comportament care este determinat de varietatea

caracterului, temperamentului, calităţilor etice ale victimei potenţiale, de cultura acesteia. Anume

„predispoziţia” determină cu exactitate conceptul de victimitate. Predispoziţia include în sine orice

comportament al viitoarei victime (active sau pasive), care a provocat infractorul.

O opinie similară cu cea a lui Lev Frank, privind problema vizată, are şi Konovalov V.P. care

defineşte victimitatea ca o capacitate sporită a persoanei de a deveni victimă a infracţiunii în

anumite circumstanţe obiective, în virtutea rolului social sau a unui şir de calităţi spirituale şi fizice

ale acesteia [171, p. 25]. Autorul distinge victimitate determinată de rolul social al persoanei şi

victimitate personală ca o calitate psihologică a unei anumite persoane. Spre deosebire de Lev

Frank, care afirmă că victimitatea poate fi doar potenţială, Konovalov V.P. consideră că ambele

tipuri de victimitate există sub două forme: potenţială şi realizată [36, p. 8].

Unii autori definesc victimitatea sau vulnerabilitatea victimală ca fiind determinată doar de

anumite calităţi personale biofizice, psihice ori sociale. Astfel, Viola Rîbalskaia defineşte

victimitatea ca o caracteristică personală ce prezintă „capacitatea” sporită, predispoziţia cunoscută a

persoanei de a deveni victimă a atentatului criminal [172, p. 32]. Ea deosebeşte: a) victimitatea ca

un ansamblu de trăsături social-psihologice ale personalităţii, determinată de particularităţile

socializării ultimei; b) victimitatea profesională sau determinată de rolul social al persoanei; c)

victimitatea etativă ca particularitate biofizică a personalităţii; d) "victimitatea patologică" ca

urmare a stării patologice a persoanei [173, p. 68-69]. În definiţia respectivă nu se indică asupra

comportamentului victimei, prin care ea a provocat sau a uşurat săvîrşirea faptei social periculoase,

acesta fiind un element important de legătură între persoana vătămată şi infracţiune.

În acest context, criminologul german Hans Joachim von Schneider menţionează: „Nu există

„victime înnăscute” sau „victime de la natură”, dar trăsăturile fizice, psihice şi sociale dobîndite de

om (de exemplu, anumite deficienţe fizice sau alte deficienţe, incapacitatea de autoapărare sau

pregătire insuficientă de autoapărare, atracţie deosebită exterioară, psihică şi material-financiară)

pot să-l facă predispus de a fi transformat în victimă a infracţiunii. Dacă persoana conştientizează

victimogenitatea sa sporită (victimitatea sa), ea poate însuşi un anumit comportament ce i-ar

permite să se opună şi să depăşească primejdia” [16, p. 357].

Mendelsohn B. propune conceptul de "potenţial de receptivitate victimală", care înseamnă

gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiţionat de o mulţime de factori,

precum: vîrsta, sexul, aspectul bio-constituţional, pregătirea socio-culturală, Q.I., caracteristici

psiho-comportamentale. De exemplu, neglijenţa, superficialitatea, exagerarea eului etc. pot corela

cu valori crescute ale nivelului vulnerabilităţii victimale [148, p. 70]. În această definiţie autorul

enumeră factorii personali care determină gradul de vulnerabilitate victimală a persoanelor,

evidenţiind, în mod special, spre deosebire de noţiunile menţionate, caracteristicile lor psiho-

comportamentale. Menţionăm, de asemenea, că respectivul concept defineşte victimitatea ca

fenomen potenţial. Nicolae Mitrofan consideră că gradul de vulnerabilitate victimală poate fi

precizat prin intermediul a două categorii de factori: a) personali; b) situaţionali [148, p. 71].

Aşadar, noţiunile analizate definesc victimitatea ca o însuşire, predispoziţie (capacitate), de regulă,

potenţială, determinată numai de anumite particularităţi personale ale indivizilor sau numai de

factori situaţionali externi.

În literatura de specialitate este utilizat şi termenul de vulnerabilitate victimală care, în opinia

noastră, are aceeaşi semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de victimitate. Gradul de vulnerabilitate a

unui individ este gradul de predispoziţie a acestuia de a deveni victimă a infracţiunii. De aceea, nu

putem fi de acord cu următoarea definiţie de vulnerabilitate victimală: „Gradul de predispoziţie a

persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală” [38, p. 16]. O dată ce persoana

este predispusă de a deveni victimă, ea se caracterizează deja prin vulnerabilitate victimală sau

victimitate.

Este necesar să analizăm şi conţinutul conceptului de victimizare care, de regulă, este definit

drept proces de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii [42, p. 99]. O definire mai reuşită

a acestei noţiuni este propusă de Lev Frank: „Victimizarea este procesul de transformare a

persoanei în victimă a infracţiunii şi rezultatul acestui proces atît la nivel individual, cît şi de masă”

[4, p. 109]. Aşadar, victimizarea este, în primul rînd, procesul de transformare a unei persoane în

victimă a infracţiunii; în al doilea rînd, victimizarea este rezultatul total al infracţiunilor comise. Cea

de-a doua semnificaţie a conceptului este utilizată mai ales în cadrul cercetărilor victimologice cu

caracter statistic.

Victimizarea în general cuprinde toate victimele infracţiunilor, înregistrate şi latente,

indiferent de gradul victimităţii acestora, contribuţiei sau chiar vinovăţiei directe a persoanelor

vătămate [4, p. 109].

Victimizarea se caracterizează prin indicatori cantitativi şi calitativi ai totalităţii membrilor

societăţii sau familiilor care au avut de suferit în urma infracţiunilor, criminalităţii în ansamblu. Ea

poate fi calculată în mărimi absolute şi relative din numărul de victime ale criminalităţii sau

anumitor categorii de infracţiuni şi din numărul de victime după prejudiciul cauzat. Prin urmare,

imaginea generală a victimizării este de fapt imaginea generală victimologică a criminalităţii,

caracterizată prin prisma datelor despre persoanele vătămate, timpul, locul, modul de victimizare a

acestora.

Influenţînd asupra factorilor victimizării, societatea o poate diminua, influenţînd, astfel, şi

asupra reducerii criminalităţii [120, p. 183]. Menţionăm, de asemenea, că periodic (în anii 1989,

1992, 1996) se desfăşoară studii internaţionale asupra victimizării criminale, care oferă posibilitatea

de a compara datele statistice oficiale despre nivelul criminalităţii cu nivelul victimizării şi de a

stabili tendinţa temporară [174, p. 204].

Victimizarea se caracterizează printr-o structură care are importanţă relativ de sine stătătoare

pentru cunoaşterea realităţii sociale. Victimizarea este, în acelaşi timp, şi o substructură a

criminalităţii, fără de care caracterizarea acestui fenomen social nu ar fi deplină.

Deoarece conceptul de victimizare este indisolubil legat de cauzarea de prejudicii victimelor

infracţiunilor, este delimitată victimizarea primară şi secundară. Unii autori au introdus şi

categoriile de victimizare terţiară şi cuaternară (cvadritară) [5, p. 26-28].

- Victimizarea primară constă în cauzarea unei daune materiale, fizice şi psihice în mod direct

victimei, precum şi cauzarea de daune şi membrilor familiei, prietenilor şi anturajului social al

acesteia.

- Victimizarea secundară constă în cauzarea indirectă de prejudicii victimei infracţiunii,

determinată de atitudinea faţă de dînsa a persoanelor din anturajul social apropiat, a organelor de

control social, a avocatului (de exemplu, care în instanţa judiciară este în calitate de apărător al

infractorului), precum şi de atitudinea medicilor faţă de victima aflată în spital. Problema dată este

insuficient studiată empiric. Totuşi în unele ţări, în primul rînd anglofone, sunt publicate un şir de

lucrări despre atitudinea şi reacţia societăţii, a organelor de justiţie faţă de persoanele care au

devenit victime ale violului şi violenţei în familie.

- Victimizarea terţiară este procesul în decursul căruia cercetătorii ştiinţifici şi persoanele cu

funcţii de răspundere, depăşind atribuţiile şi sarcinile trasate în faţa lor, utilizează victima

infracţiunii în scop personal (carieră, politica penală realizată la etapa dată), nefiind luat în atenţie

prejudiciul pricinuit victimei concrete a infracţiunii sau grupului de persoane devenite victime.

Practic nu este studiat domeniul victimizării terţiare, tipurile acesteia, dimensiunile prejudiciului

cauzat victimei infracţiunii.

- Victimizarea cuaternară (cvadritară) constă în cauzarea de prejudicii victimelor

infracţiunilor prin calomnierea conştientă a acestora de către funcţionarii organelor de drept sau alte

persoane (de exemplu, reproşul adus victimelor violului precum că învinuirea acestora este falsă,

după cum sunt mincinoase şi afirmaţiile lor despre opunerea de rezistenţă infractorului).

Dezvoltînd ideea despre victimele directe şi indirecte, despre diferitele grupuri de victime ale

criminalităţii, Lev Frank propune delimitarea victimizării după nivelurile acesteia [4, p. 110-111].

Primul nivel sau „victimizarea primară” constă din datele despre victimele directe ale infracţiunilor.

Acestea sunt persoanele vătămate care figurează în dosarul penal sau victimele relevate în rezultatul

sondajelor sociologice (victimele latente cărora nemijlocit le-a fost cauzată o daună prin

infracţiune). Al doilea nivel sau „victimizarea secundară” se conturează cu ajutorul datelor despre

membrii familiilor victimelor care, de facto, de asemenea, au suferit în urma infracţiunii comise

asupra unui membru al familiei. De exemplu, furtul banilor din buzunarul unui membru al familiei

victimizează întreaga familie. Mai mult decît atît, uneori membrii familiei se simt într-o măsură mai

mare victime decît însăşi persoana vătămată în urma infracţiunii (în cazurile comiterii infracţiunilor

sexuale împotriva copiilor şi minorilor). Al treilea nivel sau „victimizarea terţiară” constă din

victimele infracţiunilor ce nu au fost supuse unui impact direct, adică actul infracţional nu este

orientat asupra unei persoane sau familii concrete. Acest nivel apare ca urmare a infracţiunilor

îndreptate contra colectivelor întreprinderilor şi organizaţiilor.

Poate fi relevat şi al patrulea nivel al victimizării, cînd victimă devine populaţia unui raion sau

regiune, adică o mulţime de persoane în acelaşi timp (de exemplu, în cazul poluării criminale a

mediului înconjurător; nerespectării măsurilor de prevenire sau combatere a bolilor epidemice; a

producerii, transportării, păstrării sau comercializării produselor periculoase pentru viaţa sau

sănătatea consumatorilor etc.). Este necesar a distinge al cincilea nivel de victimizare, determinat de

săvîrşirea infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunilor de război (genocidul,

ecocidul, planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului etc.). Pentru acoperirea

necesităţilor actuale ale luptei împotriva criminalităţii au importanţă, în special, primele două

niveluri şi, într-o măsură nu prea mică, al treilea nivel de victimizare.

Nivelul victimizării este o caracteristică cantitativă a acesteia exprimată prin valori absolute,

cote-părţi sau coeficienţi. Nivelul victimizării poate fi calculat statistic (de exemplu, un anumit

număr de victime, un anumit procent de persoane vătămate, un anumit coeficient al victimizării),

dar poate fi determinat şi în dinamică, dezvoltare, schimbare, adică poate fi estimat pentru anumite

areale (ţară, raion, oraş, microraion, stradă etc.) în intervale de timp (an, lună, săptămînă, parcursul

zilei etc.). Frecvent, nivelul victimizării este determinat prin cota-parte a persoanelor care au suferit

în urma infracţiunilor în decursul unei perioade concrete de timp, din numărul total al persoanelor

care aparţin la un anumit grup social:

unde,

Ni – nivelul victimizării grupului social;

i – (de exemplu, funcţionarilor organelor afacerilor interne);

Wi – numărul reprezentanţilor unui anumit grup social care au suferit în urma infracţiunilor

(de exemplu, în decursul unui an);

Ui – numărul de persoane care aparţin la grupul social (i).

Nivelul victimizării poate fi exprimat şi prin numărul de persoane vătămate care revin la

1000, 10000 şi 100000 de persoane din grupul social studiat, denumit coeficient al victimizării.

Coeficientul victimizării reprezintă numărul de victime de pe un anumit teritoriu, existente la un

moment dat, raportat la numărul de populaţie de pe teritoriul respectiv şi calculat pentru 100, 1000,

10000 sau 100000 de locuitori de pe acest teritoriu [44, p. 45].

EPVK V ×=

00100×=

i

ii U

WN

unde, Kv - coeficientul victimizării; V – numărul de victime; P – numărul populaţiei; E –

unitatea de măsură (100, 1000, 10000, 100000).

Nivelul victimizării poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare

categorie a populaţiei (minori, femei, bătrîni, orăşeni, turişti, şomeri, imigranţi etc.).

Structura victimizării se exprimă prin caracteristici calitative ale totalităţii de victime ale

infracţiunilor. Caracteristicile date pot fi determinate de indicatori diferiţi, ce scot la iveală anumite

aspecte ale victimizării, de exemplu, care categorii de infracţiuni au cauzat prejudiciul, care

categorii de cetăţeni au devenit victime, în virtutea căror circumstanţe a devenit posibilă pricinuirea

de prejudicii etc.

Toţi indicii stării (nivelului) şi structurii victimizării pot fi din timp analizaţi şi clasificaţi nu

numai în scopuri ştiinţifice, dar şi pentru organizarea eficientă a luptei împotriva criminalităţii.

Datele despre victimizarea criminală ar putea servi, în opinia noastră, şi drept bază pentru definirea

şi precizarea conceptului de victimitate, iar apoi şi a coeficientului acesteia.

În literatura de specialitate există şi alte definiţii ale noţiunii de victimitate care merită a fi

analizate. Astfel, juristul rus Veniamin Polubinski nu este întrutotul de acord cu definiţia

victimităţii criminale, propusă de Lev Frank şi Serghei Ostroumov (1975), din următoarele

considerente: în primul rînd, potrivit autorului, predispoziţia persoanei de a deveni victimă nu este

determinată de interacţiunea factorilor personali şi exteriori, ci doar de particularităţile biofizice,

psihice şi sociale ale unor indivizi; în al doilea rînd, victimitatea nu este numai potenţială, ci poate fi

atît potenţială, cît şi realizată.

Totuşi Veniamin Polubinski nu este categoric privitor la natura predispoziţiei unei anumite

persoane de a deveni victimă, recunoscînd parţial că capacitatea dată este determinată, pînă la urmă,

de interacţiunea factorilor personali şi exteriori, care în anumite situaţii duce la victimizarea

individului. Astfel, cercetătorul afirmă că la definirea victimităţii unei persoane concrete trebuie

luată în calcul nu orice capacitate sporită a acesteia de a deveni victimă a infracţiunii, dar numai

acea predispoziţie, determinată de anumite particularităţi ale personalităţii şi comportamentului

victimei sau de relaţiile ei specifice cu infractorul [27, p. 33]. Deci autorul, acordînd importanţă

deosebită comportamentului şi relaţiilor persoanei vătămate cu infractorul în determinarea

predispoziţiei individului de a deveni victimă, recunoaşte, de fapt, că această capacitate este un

produs al interacţiunii particularităţilor personale cu factorii exteriori. În alt context cercetătorul

menţionează: „Bineînţeles, posibilitatea de a deveni victimă a infracţiunii sporeşte sau se reduce nu

numai în funcţie de existenţa sau lipsa anumitor calităţi personale ale individului şi

comportamentului victimal periculos ori impecabil al acestuia, dar şi de timpul, locul şi situaţia în

care el s-a pomenit de fapt, de un şir de alte condiţii ce formează în ansamblu situaţia victimogenă”

[27, p. 33].

Suntem de acord cu Veniamin Polubinski care susţine că victimitatea poate fi atît potenţială,

cît şi realizată. Prin victimitate realizată subînţelegem procesul de transformare a persoanelor

predispuse în victime ale infracţiunilor şi rezultatul acestui proces. În această ordine de idei,

savantul rus scrie: „Dacă nu există fapta ilicită, pretext pentru care ar fi servit calităţile personale ale

victimei, comportamentul inadecvat al acesteia sau relaţiile specifice cu infractorul, nu este relevată

nici victimitatea individuală a persoanei, cu toate că potenţial, posibil, ea există” [27, p. 34].

Potrivit autorului conceptul de victimitate nu are un singur sens şi include în sine cel puţin

patru noţiuni ce diferă după conţinut: victimitatea individuală, victimitatea specifică, victimitatea de

grup şi victimitatea de masă [27, p. 34-36].

Potrivit altor autori, victimitatea este însuşirea anumitei persoane, rol social sau situaţii

sociale, ce provoacă ori uşurează comportamentul infracţional. Prin urmare, victimitatea poate fi:

personală, determinată de rolul social sau situativă. Victimitatea este condiţionată de

particularităţile personale: statutul juridic al persoanei cu funcţii de răspundere, specificul funcţiilor

de serviciu, asigurarea materială şi gradul de securitate ale acesteia, gradul de conflict al situaţiei,

particularităţile locului şi timpului în care evoluează situaţia dată [175, p. 392]. Victimitatea este, în

opinia noastră, o calitate a unei anumite persoane sau grup de persoane (comunitate umană),

determinată de particularităţile bio-psiho-sociale, comportament sau relaţii specifice ale acestora cu

infractorul şi nicidecum o caracteristică (însuşire) a situaţiei. Într-adevăr, victimitatea se realizează

în anumite situaţii care provoacă sau uşurează comiterea actului infracţional. Situaţiile date se

numesc însă victimogene, dar nu putem să spunem că ele se caracterizează prin vulnerabilitate

victimală sau victimitate. Considerăm că nu este corect atunci cînd spunem că victimitatea poate fi

condiţionată de situaţie, deoarece numai interacţiunea calităţilor personale ale individului cu

circumstanţele externe (situaţia) determină capacitatea sporită a acesteia de a deveni „ţintă”

atentatelor infracţionale. Totodată, suntem de acord cu noţiunea de victimitate a rolului, acesta fiind

o caracteristică socială a persoanei, care îi determină capacitatea sporită a acesteia de a deveni

victimă a infracţiunii.

Juristul rus Serghei Inşacov, dezvoltînd această definiţie, precizează că una dintre

semnificaţiile termenului „victimitate” este totalitatea consecinţelor negative ale criminalităţii

(victimitatea fiind, astfel, o reflectare a fenomenului infracţional). Prin urmare, elaborările

victimologilor au scos în evidenţă un obiect şi un scop nou al influenţei anticriminale: obiectul –

victimitatea, iar scopul – reducerea numărului de victime, a consecinţelor negative ale infracţiunilor

[176, p. 60]. Aşadar, prin victimitate se subînţeleg atît persoanele predispuse de a deveni victime,

cetăţenii nonvictimali care au nimerit în situaţii victimogene, cît şi numărul total de victime ale

infracţiunilor (aspectul statistic). Conceptul dat absoarbe şi conţinutul noţiunii de victimizare,

analizate mai sus.

Victimizarea este definită de autor prin prisma gradului de realizare a victimităţii: „procesul

de sporire a victimităţii este denumit victimizare, iar de reducere a acesteia – devictimizare” [176, p.

60]. Victimizarea este deci sporirea numărului de victime ale infracţiunilor, iar devictimizarea –

reducerea numărului acestora. Victimizarea, conform viziunii date, este doar un aspect al realizării

victimităţii (sporirea numărului de victime).

Profesorul David Rivman consideră că victimitatea nu trebuie definită drept capacitate sporită

a persoanei de a fi transformată în victimă. Potrivit autorului, orice om este o victimă potenţială,

victimitatea fiind o capacitate obiectivă a individului determinată de existenţa fenomenului

infracţional în societate. „Chiar şi victimitatea individuală sporită nu este dobîndită de subiect de la

zero. Baza acesteia nu este lipsa absolută a victimităţii, ci o victimitate individuală potenţială

„normală”, „medie” de care individul nu se poate izbăvi din prima pînă în ultima zi de viaţă. Orice

individ este o victimă potenţială, deoarece aflîndu-se într-o anumită situaţie de viaţă, fiind inclus

într-o multitudine de variate relaţii sociale, poate deveni victimă a infracţiunii. El nu dobîndeşte

victimitatea, ci, dimpotrivă, nu poate fi potenţial nonvictimal. Dar aceasta, bineînţeles, nu înseamnă

că individul este sortit de a deveni inevitabil victimă, este predestinat de a fi victimizat” [177, p.

263]. Societatea va lichida victimitatea numai atunci cînd va soluţiona cu succes problema

criminalităţii [145, p. 21]. Desigur sunt persoane cu victimitatea sporită. Victimitatea individuală

este determinată de componenta personală (trăsăturile subiective) şi situaţională (circumstanţele

externe), caracteristica calitativă a primei componente aflîndu-se într-o dependenţă sistemică faţă de

a doua. În opinia cercetătorului, victimitatea cuprinde atît starea potenţială a acesteia, cît şi procesul

de transformare a persoanelor în victime ale infracţiunilor şi rezultatul acestui proces. Victime

potenţiale sunt toţi membrii societăţii, iar victime reale sunt persoanele care au devenit victime ale

infracţiunilor. Noţiunea de victimitate realizată propusă de David Rivman, este similară după

conţinut cu definiţia conceptului de victimizare, după Lev Frank.

David Rivman distinge două tipuri de victimitate: individuală şi de masă [145, p. 22-23].

Victimitatea individuală este starea de vulnerabilitate a unei anumite persoane, determinată de

existenţa criminalităţii, care se manifestă prin capacitatea obiectivă caracteristică persoanei (dar nu

fatală) de a deveni victimă a infracţiunii. Această vulnerabilitate poate fi realizată sau poate rămîne

potenţială în funcţie de predispoziţiile obiective şi subiective. Victimitatea de masă este un

fenomen social cu o structură complicată, ce reflectă într-un anumit sens structura criminalităţii.

Victimitatea de masă include victimitatea potenţială şi realizată generală, de grup şi specifică. Dacă

victimitatea individuală poate fi realizată, dar poate şi să rămînă ca o predispoziţie nerealizată,

atunci victimitatea de masă întotdeauna este în acelaşi timp şi potenţială şi realizată, deoarece

predispoziţiile victimale ale maselor de oameni, cu toate că pentru majoritatea dintre ei rămîn

nerealizate, se realizează totuşi în mod firesc pentru o anumită parte din indivizi.

Analizînd şi estimînd un şir de viziuni din literatura de specialitate privind definirea

conceptelor de victimitate şi victimizare (tabelul 2, anexe), considerăm că noţiunile date pot fi

formulate în baza următoarelor idei esenţiale: 1) victimitatea este predispoziţia, „capacitatea

sporită” a unor indivizi de a deveni victime a infracţiunilor; 2) predispoziţia, „capacitatea sporită” a

persoanei de a deveni victimă a infracţiunii este determinată de ansamblul trăsăturilor personale, ce

interacţionează cu factorii exteriori într-o anumită situaţie; 3) pot fi persoane victimale (au

„capacitatea sporită” de a deveni victime ale infracţiunilor) şi nonvictimale. Victime ale

infracţiunilor pot deveni atît persoanele victimale, cît şi nonvictimale, adică victime reale devin şi

victimele potenţiale, şi indivizii care nu sunt în calitatea dată; 4) victimitatea nu are un caracter

fatal; 5) victimitatea poate fi realizată prin actul infracţional sau poate rămîne drept un potenţial,

adică nerealizată; 6) victimitatea este şi un rezultat al procesului de transformare a persoanelor

victimale în victime ale infracţiunilor (aspectul statistic). Prin urmare, putem stabili nivelul şi

structura victimităţii realizate; 7) victimizarea este procesul transformării unei oarecare persoane în

victimă a infracţiunii (indiferent dacă persoana este victimală (predispusă) sau nonvictimală (nu este

predispusă); 8) victimizarea este rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime (atît

persoanele victimale, cît şi nonvictimale, cărora le-au fost cauzate prejudicii prin infracţiune); 9)

victimizarea include în sine şi noţiunea de victimitate realizată.

Cu toate că opiniile autorilor asupra problemei vizate sunt controversate şi chiar diferă

esenţial, majoritatea lor recunosc că unele persoane se caracterizează printr-o vulnerabilitate

victimală sporită faţă de anumite categorii de infracţiuni, care poate fi potenţială sau realizată.

Cercetarea teoretică a problemei respective este o premisă pentru realizarea practică a următoarelor

obiective: a) reducerea victimizării în societate, iar prin intermediul acesteia reducerea

criminalităţii; b) reducerea victimităţii potenţiale personale, caracteristică anumitor cetăţeni; c)

prevenirea victimizării repetate.

§ 4. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene

O importanţă primordială la cercetarea particularităţilor situaţiilor criminogene, a legităţilor

sistemului „personalitatea infractorului - situaţie” revine abordării victimologice, una din sarcinile

principale ale căreia este studierea personalităţii şi comportamentului victimei, a rolului ei în

crearea situaţiei criminogene (victimogene) şi geneza infracţiunii.

Situaţia concretă de viaţă include în sine circumstanţe care contribuie sau împiedică atingerea

rezultatului criminal. De aceea, cercetarea profundă, multilaterală a rolului situaţiei este importantă

la elaborarea unor metodologii efective de relevare şi înlăturare a factorilor criminogeni

(victimogeni).

Conceptul de situaţie victimogenă este definit în literatura criminologică atît într-un sens mai

restrîns, cît şi mai larg. De exemplu, Lev Frank propune următoarea definiţie de situaţie

victimogenă: „Victimogenă este acea situaţie, cînd apar circumstanţe, condiţii, care creează

primejdia de-a pricinui persoanei o daună morală, fizică sau materială. Însă este esenţial faptul că

circumstanţele, condiţiile apar într-o anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul

victimei” [34, p. 10].

O definiţie asemănătoare este înaintată de Veniamin Polubinschii: „Situaţia victimogenă este

o situaţie concretă de viaţă, care se formează în legătură cu calităţile personalităţii sau

comportamentul potenţialei victime, cînd apare posibilitatea de a-i pricinui ei o daună” [61, p. 24-

25]. Alţi autori definesc situaţia în sens larg, utilizînd termenul de situaţie victimologică. Astfel,

Valerii Vandîşev consideră că situaţia victimologică este ansamblul circumstanţelor obiective şi

subiective, care au determinat formarea trăsăturilorlor personalităţii, datorită cărora ea a devenit

victimă, precum şi crearea situaţiei concrete, care contribuie la săvîrşirea infracţiunii [43, p. 5-6].

Din primele două definiţii ale noţiunii date pot fi evidenţiate următoarele semne caracteristice

ale situaţiei victimogene: 1) Situaţia victimogenă este o situaţie concretă de viaţă; 2) Situaţia

victimogenă apare într-o măsură mai mare sau mai mică datorită personalităţii şi comportamentului

victimei; 3) Situaţia victimogenă creează primejdia pricinuirii unei anumite daune potenţialei

victime.

În principiu, suntem de acord cu definiţiile conceptului de situaţie victimogenă din literatura

de specialitate. Totodată considerăm necesar a preciza că esenţa oricărei situaţii victimogene este

producerea victimizării persoanelor. Situaţii victimogene sunt, deci, nu numai situaţiile care apar

datorită personalităţii şi comportamentului victimei. Situaţiile victimogene, în opinia noastră, pot fi

atît reale, cît şi potenţiale. Menţionăm, de asemenea, că victimologia acordă o atenţie sporită

situaţiilor determinate de personalitatea şi comportamentul victimei. Prin urmare, prin situaţie

victimogenă înţelegem ansamblul circumstanţelor obiective şi subiective care detremină sau pot

determina victimizarea persoanei.

Orice situaţie victimogenă are un conţinut obiectiv şi o însemnătate subiectivă. Aceste două

aspecte pot să difere mult între ele, însă este important faptul că atît viitorul infractor, cît şi victima

potenţială procedează în conformitate cu reprezentările proprii despre situaţie, adică cu

însemnătatea ei subiectivă. Situaţia victimogenă dispune şi de un anumit potenţial de împotrivire şi

opunere de rezistenţă atentatului criminal. Astfel, o însemnătate deosebită profilactică o au

situaţiile, în care victima ia măsuri pentru zădărnicirea şi curmarea faptelor prejudiciabile. Deci,

situaţia victimogenă, în opinia noastră, include următoarele elemente componente esenţiale:

particularităţile fizice, psihice şi sociale ale personalităţii, care sporesc vulnerabilitatea victimală a

ei, comportamentul victimei, raportul infractor-victimă, perceperea şi estimarea subiectivă a

situaţiei de către victimă, împotrivirea şi opunerea rezistenţei de către persoana vătămată atentatului

criminal. Orice situaţie victimogenă este rezultatul unei interacţiuni complicate a acestor elemente

esenţiale cu celelalte circumstanţe ale situaţiei preinfracţionale.

Cercetările criminologice ale situaţiilor victimogene au constatat, că impactul lor asupra

personalităţii infractorului este determinat mai ales de comportamentul victimei. Cu toate că acest

comportament este foarte divers după caracteristicile şi formele de manifestare la săvîrşirea diferitor

categorii de infracţiuni, totuşi pot fi relevate anumite asemănări ale situaţiilor victimogene după

acest indice în procesul comiterii infracţiunilor de acelaşi tip sau chiar de diferite tipuri. De

exemplu, la săvîrşirea omorurilor intenţionate şi a vătămărilor intenţionate grave a integrităţii

corporale sau a sănătăţii au fost stabilite tipuri analogice de situaţii victimogene; studierea situaţiilor

la comiterea violurilor permite elaborarea anumitor tipuri specifice acestei infracţiuni; etc.

În funcţie de însemnătatea criminologică a comportamentului persoanei vătămate şi rolul ei în

mecanismul infracţiunii, în literatura de specialitate se propun mai multe clasificări ale situaţiilor

care au favorizat pricinuirii unui anumit prejudiciu victimei. Una din cele mai simple clasificări a

fost elaborată de Sorocoteaghina D.A. care deosebeşte victime cu comportament orientat împotriva

atentatului criminal; victime cu comportament negativ, amoral, riscant, provocator şi victime cu

comportament neutral [178, p. 88-89]. O încercare de clasificare a situaţiilor respective a întreprins

Viola Rîbaliskaia, care deosebeşte: 1) situaţii cu caracter impulsiv (atac, ofensă); 2) situaţii în care

comportamentul victimei favorizează săvîrşirea infracţiunii; 3) situaţii neutre sau condiţionate de

victimitatea profesională sau de vîrsta persoanelor vătămate; 4) situaţii închise, cînd acţiunile

victimei sunt îndreptate spre cauzarea daunei propriei persoane (de exemplu: eschivarea de la

serviciul militar) [179, p. 31].

O altă clasificare este propusă de Iurii Antonean, care distinge trei tipuri de situaţii după

comportamentul victimei: 1) Situaţiile în care acţiunile victimelor poartă un caracter “provocator”,

adică include în sine pretextul săvîrşirii infracţiunii. Acesta este un comportament ilegal şi/sau

imoral; 2) Situaţiile în care acţiunile persoanei vătămate sunt imprudente (neatente) şi creează astfel

condiţii favorabile pentru săvîrşirea infracţiunii; 3) Situaţiile în care acţiunile persoanei vătămate

sunt legale, dar stîrnesc comportamentul ilegal al infractorului [24, p. 66].

Profesorul David Rivman [158, p. 28-29] a elaborat o clasificare mai detaliată a situaţiilor

după comportamentul persoanei vătămate, deosebind cinci tipuri: 1) Situaţiile cu caracter

impulsional, care obiectiv provoacă, îndeamnă infractorul la comiterea infracţiunii. În caz de

realizare ele se manifestă în calitate de pretext al săvîrşirii faptei prejudiciabile. În aceste situaţii

comportamentul victimei poate avea forme diverse: atac, ameninţare, jignire (insultă), ofensă,

umilire, provocare, instigare, rugăminte etc; 2) Situaţiile cu caracter impulsional, în care

comportamnetul persoanei vătămate este pozitiv, adică nu este provocator, dar legat de întoarcerea

asupra ei a acţiunilor de violenţă ale criminalului. De exemplu, acţiunile poliţistului, care a fost

victimizat în timpul reţinerii infractorului sau apărării unei persoane de atentatul criminal; 3)

Situaţiile în care comportamentul persoanei vătămate, cu toate că nu se manifestă ca imbold, totuşi

crează posibilitatea obiectivă de comitere a infracţiunii. De exemplu, acţiunile persoanei vătămate,

care au creat o situaţie de avariere a mijloacelor de transport; atitudinea iertătoare, care permite

infractorului de a-şi continua activitatea criminală; lipsa unui spirit critic, care favorizează săvîrşirea

escrocheriilor etc; 4) Situaţiile de tip închis, în care acţiunile persoanei vătămate sunt îndreptate la

pricinuirea unei pagube ei înseşi, fără intervenţia altei persoane. De exemplu, eschivarea de la

serviciul militar prin automutilare, deteriorarea averii proprii etc; 5) Situaţiile în care

comportamentul persoanei vătămate este absolut neutral, adică nu are nici o influenţă asupra

comportamentului infractorului şi pricinuirii daunei.

Tipurile stabilite în ultimele două clasificări au fost luate drept bază metodologică la

realizarea investigaţiilor victimologice în ţară, cu excepţia tipului de situaţii închise, care nu este

caracteristic categoriilor de infracţiuni cercetate [122, p. 37-55]. În opinia noastră, este necesară

diferenţierea mai detaliată a tipului de situaţii care provoacă comiterea infracţiunii, în mai multe

subtipuri. Aceasta se explică prin ponderea considerabilă a tipului respectiv de situaţii la săvîrşirea

infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi prin diversitatea mare a formelor de

comportament negativ al victimei, gradul de intensitate al acţiunilor ei asupra subiectului

infracţiunii, durata lor etc. În literatura criminologică se deosebesc provocarea activă şi pasivă,

previzibilă şi imprevizibilă, conştientă şi inconştientă, de lungă durată şi spontană etc.

Cercetările victimologice a infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare intenţionată a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, realizate de autor şi datele publicate în literatura de specialitate

[152, p. 52] mărturisesc că provocarea activă este constatată în peste 90 la sută din cazurile de

comportament negativ al victimelor, iar provocarea pasivă doar în circa 6-7% din cazuri. De aceea,

o însemnătate deosebită practică şi ştiinţifică are diferenţierea situaţiilor create prin provocarea

activă din partea victimei în subtipuri ce se deosebesc după gradul impactului lor asupra

personalităţii infractorului.

Aşadar, în baza ideilor metodologice menţionate şi a analizei practicii judiciare din Republica

Moldova, distingem patru tipuri generalizate de situaţii victimogene după comportamentul victimei:

1) situaţiile cu comportament provocator al victimei; 2) situaţiile în care victima are un

comportament neatent, uşuratic, riscant, neprevăzător, creînd condiţii obiective favorabile pentru

comiterea infracţiunii; 3) situaţiile, în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o

reacţie negativă, un comportament ilegal din partea infractorului; 4) situaţiile cu comportamentul

neutral al persoanei vătămate. În cadrul primului tip de situaţii am evidenţiat situaţiile create de o

provocare activă a victimei şi situaţiile apărute ca urmare a unei provocări pasive a persoanei

vătămate. În funcţie de gradul şi formele provocărilor active am diferenţiat tipul respectiv în trei

subtipuri: a) situaţii cu impact sporit; b) situaţii cu impact mai puţin sporit; c) situaţiile în care

iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei, dar ei îi revine rolul de “catalizator” [122,

p. 49-53].

Propunem în continuare o analiză mai detaliată a tipurilor şi subtipurilor de situaţii

determinate de comportamentul victimei.

TIPUL I. Situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter provocător, adică

include pretextul comiterii infracţiunii (violenţa, ameninţarea, ofensa, insulta, înjosirea, aţîţarea,

grosolănia, impertinenţa etc.). Acesta este un comportament ilegal şi/sau imoral. În cadrul tipului

respectiv deosebim situaţii determinate de provocarea activă şi pasivă a persoanei vătămate.

1. SITUAŢIILE ÎN CARE COMPORTAMENTUL VICTIMEI ESTE O PROVOCARE ACTIVĂ A

ATENTATULUI CRIMINAL ASUPRA EI. Provocare activă sunt considerate acele acţiuni ale

victimelor, care creează direct şi nemijlocit o primejdie sporită pentru viaţa ori sănătatea lor.

Procedînd astfel, persoana vătămată crede că pericolul asupra ei nu va fi realizat, deoarece cel

provocat, datorită statutului social, trăsăturilor de caracter sau puterii fizice insuficiente, nu va

răspunde cu violenţă. La săvîrşirea infracţiunilor în familie frecvent are loc aprecierea eronată a

reacţiei posibile din partea acelui membru, care a fos provocat.

Provocarea activă se deosebeşte după gradul ei. Gradul de provocare este determinat de

intensitatea impactului victimei asupra subiectului infracţiunii (comiterea loviturilor sau jignirea, cît

sunt ele de grave); de caracterul atitudinii subiective a persoanei vătămate faţă de comportarea ei

(pricinuirea intenţionată sau din imprudenţă a daunei, motivele comportării); cunoaşterea de către

victimă a particularităţilor psihice ale persoanei provocate.

În baza rezultatelor investigaţiilor victimologice a omorurilor intenţionate şi vătămărilor

intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii au fost evidenţiate trei subtipuri de situaţii

victimogene care diferă după gradul impactului produs de comportamentul provocator al victimei

asupra personalităţii infractorului: a) Situaţiile cu impact sporit; b) Situaţiile cu impact mai puţin

sporit; c) Situaţiile în care iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei, dar ea devine pe

parcurs un “catalizator” al tensionării [180, p. 151-152].

Provocarea activă este caracteristică şi infracţiunilor de viol. Ea se manifestă prin următoarele

forme de comportament al victimelor: comportarea echivocă a femeilor; tendinţa de a petrece

timpul liber în cercuri de persoane puţin cunoscute; acceptarea invitaţilor din partea persoanelor

puţin cunoscute; consumul împreună cu infractorul a băuturilor alcoolice; izolarea cu viitorul

violator în casa acestuia; invitarea viitorului infractor de către persoana vătămată la ea acasă;

comportarea imorală; starea erotică etc. Provocarea din partea femeii poate fi şi inconştientă ca

urmare a lipsei de experienţă sau credulităţi exagerate.

2. SITUAŢIILE ÎN CARE COMPORTAMENTUL VICTIMEI ESTE O PROVOCARE PASIVĂ A

ATENTATULUUI CRIMINAL ASUPRA EI. Provocarea pasivă este un rezultat al neîndeplinirii

sistematice de către individ a obligaţiunilor sale faţă de societate, colegi, familie. Aceste situaţii au

o răspîndire mult mai mică decît provocările active şi se manifestă în următoarele forme:

neintroducerea sistematică a banilor în bugetul familiei de către persoanele ce fac abuz de alcool, nu

se ocupă de educaţia copiilor, nu acordă ajutor părinţilor bătrîni etc. La comiterea violurilor

comportamentul pasiv al persoanei vătămate se manifestă în cazurile, cînd ea nu se împotriveşte

intenţiilor intime ale subiectului infracţiunii: îmbrăţişărilor, sărutărilor şi mîngîierilor, ce uşurează

apropierea sexuală faţă de ea.

TIPUL II. Situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter neatent, uşuratic,

riscant, neprevăzător, creînd condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii. Deci,

în asemenea situaţii comportamentul persoanei vătămate nu este provocator, însă datorită

caracteristicilor menţionate, crează circumstanţe favorabile pentru realizarea actului criminal.

“Victimele n-au prevăzut, – scrie polonezul Holyst B., - că cunoştinţele întîmplătoare în

restaurante; consumul de alcool cu persoane întîmplătoare, care au deseori o atitudine duşmănoasă

faţă de ele; întreţinerea legăturilor cu un mediu periculos; sinceritatea cu diferite persoane despre

sumele mari de bani pe care ele le posedă – toate acestea pot duce la consecinţe tragice” [181, p.

747].

Astfel de situaţii sunt frecvente, de asemenea, şi la cauzarea vătămărilor intenţionate grave a

integrităţii corporale sau a sănătăţii: “La 12 septembrie 1994, în jurul orei 1900, cetăţeanul G. a venit

la părinţii săi de unde prin telefon cu soţia sa a iniţiat o ceartă. Tatăl lui G. a cerut ca acesta să

înceteze cearta şi a încercat să-i ia cu forţa receptorul. În rezultat G. a luat de alături pe rînd două

borcane de trei litri şi le-a spart de capul tatălui său pricinuindu-i leziuni corporale grave” [182].

Deseori aşa situaţii victimogene pot să apară cînd victimele se află singure în locuri izolate,

noaptea în stradă, parc, etc. În circumstanţele de izolare, riscul victimizării este mult mai sporit

pentru minori, bătrîni, femei. De exemplu: “La 25 februarie 1996, în jurul orei 1300, minorul M. se

da cu sania în parc. Fiind singur, a fost atacat de trei necunoscuţi, care din motive huliganice l-au

bătut, cauzîndu-i vătămări corporale grave” [183].

În procesele penale intentate pe viol sunt constatate foarte multe situaţii cînd femeile şi fetele

minore aflîndu-se, de regulă, singure noaptea în stradă, cîmp, parc sau în timpul zilei în locuri

izolate sunt violate. De exemplu: “La 10 noiembrie 1996, noaptea tîrziu, patru fete se întorceau

acasă pe jos de la o nuntă din satul vecin, r-nul Nisporeni. Au fost ajunse din urmă de un

autoturism, în care se afla cetăţeanul M. cu prietenii săi. Cetăţeanul M. a ieşit din maşină şi a strigat

fetele, ele au început să fugă, dar una din ele, minora C. în vîrstă de 13 ani a fost prinsă. M. a dus

fata în cîmp şi a violat-o, apoi şi-a satisfăcut pofta sexuală în forme perverse. Prietenii lui M. n-au

participat la viol”[184].

Deseori, fetele de vîrsta minoră sunt atrase prin vicleşug în locuri relativ izolate şi violate, de

obicei, în grup: “La 23 martie 1997, în jurul orelor 1900 minora A. în vîrstă de 16 ani a făcut

cunoştinţă în stradă cu şase tineri. S-au plimbat împreună vre-o două ore şi în jurul orei 2130 viitorii

infractori i-au propus fetei să intre în pădurea din apropiere pentru a se încălzi la rug. În pădure A.

fiind ameninţată a fost violată de cei şase indivizi. În rezultat minorei i-au cauzat leziuni corporale

uşoare” [185].

TIPUL III. Situaţiile în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o reacţie

negativă, un compartiment ilegal din partea infractorului. De exemplu, critica justă la adresa

unei persoane care are un comportament neadecvat în locurile publice, generează din partea acesteia

o violenţă îndreptată asupra subiectului care a făcut observaţia. De asemenea, în calitate de astfel de

situaţii sunt acţiunile poliţiştilor sau a cetăţenilor care au fost victimizaţi în procesul reţinerii

infractorului sau luînd apărarea altor persoane.

TIPUL IV. Situaţiile în care comportamentul victimei este absolut neutral, adică n-are

nici o influenţă asupra comportamentului infractorului şi comiterii daunei. Cercetările victimologice

realizate de autor au stabilit, că în situaţiile care precedă săvîrşirea omorurilor intenţionate şi

vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, comportamentul absolut

neutral al victimelor are o răspîndire mult mai mică decît acele forme de comportament care

contribuie la producerea atentatului criminal. Situaţiile de comitere a violurilor se caracterizează

printr-o frecvenţă mai sporită a comportamentului neutral al persoanei vătămate, decît situaţiile

comiterii omorurilor şi vătămărilor intenţionate grave sau a sănătăţii.

În realitate, situaţiile victimogene pot avea trăsăturile caracteristice atît unui singur tip, cît şi

mai multor tipuri evidenţiate în clasificarea dată. Aprecierea criminologică generală a acestora se

reduce totuşi la anumite tipuri de situaţii după criteriul preponderenţei celor mai importante

momente ale mecanismului criminologic al infracţiunii.

Estimarea complexă a rolului victimei în cadrul situaţiei necesită şi cercetarea circumstanţelor

interioare (subiective), care stau la baza comportamentului ei. Deseori comportamentul victimelor

avînd aceeaşi importanţă obiectivă pentru mecanismul infracţiunii, se bazează pe atitudini psihice

diferite faţă de desfăşurarea evenimentelor. O însemnătate deosebită în acest context o are

aprecierea situaţiei de către persoana vătămată, prevederea consecinţelor şi atitudinea ei faţă de ele,

cugetările victimei asupra evitării consecinţelor etc.

Atît infractorul, cît şi victima interacţionează cu situaţia concretă de viaţă. Pentru criminal

situaţia include ansamblul tuturor circumstanţelor obiective, inclusiv persoana vătămată şi

aprecierea subiectivă a lor. Victima interacţionează de asemenea cu circumstanţele obiective,

inclusiv cu infractorul, percepute în conformitate cu experienţa ei de viaţă, cu reacţia caracteristică,

sfera emoţională etc., adică cu nivelul de organizare psihofizică a ei. Deci, atît victimizatorul, cît şi

persoana vătămată acţionează în conformitate cu aprecierea subiectivă a situaţiei, cu aşa numita

situaţie psihică.

Nimerind în anumite circumstanţe, atît infractorul, cît şi victima îşi aduc contribuţia

individuală în situaţie, schimbînd-o şi transformînd-o în alta nouă. Situaţia nouă se deosebeşte într-o

măsură mai mare sau mai mică de situaţia iniţială, iar criminalul şi persoana vătămată sunt

elementele ei esenţiale, fără de care ea n-ar fi putut exista. Aprecierea victimologică a unor astfel de

situaţii necesită studierea situaţiei psihice pentru fiecare participant, dar în primul rînd, luînd în

consideraţie viziunea victimei şi anume: raportul între situaţia psihică a victimei şi situaţia

victimogenă obiectivă; raportul între situaţia psihică a victimei şi situaţia psihică a infractorului,

raportul între situaţia psihică a victimei şi situaţia criminogenă reală, realizată în procesul

interacţiunii victimei cu infractorul. O astfel de abordare ştiinţifică oferă posibilităţi noi pentru

cercetarea profundă a mecanismelor interacţiunii şi comportării victimei în situaţii tipice şi specifice

care apar la săvîrşirea diferitor categorii de interacţiuni.

În principiu, unul şi acelaşi impact al situaţiei poate avea efecte diferite în dependenţă de

faptul cum se orientează victima în situaţia formată, cum îşi închipuie perspectiva evoluării

evenimentelor şi în sfîrşit ce reacţie este considerată favorabilă şi reală pentru ea. Dacă în baza unui

pretext neînsemnat o persoană intră în bătaie şi i se comit vătămări corporale grave, iar alta pur şi

simplu nu reacţionează la cele ce se întîmplă, atunci aceasta se explică, probabil, printr-o apreciere

diferită a situaţiei, printr-o înţelegere deosebită a ceea ce este admisibil şi inadmisibil.

Aşadar, pentru cercetarea complexă a situaţiilor victimogene este importantă nu numai analiza

conţinutului lor obiectiv – personalitatea şi comportamentul victimei, evoluarea situaţiilor în timp şi

în spaţiu, caracterul şi tipul relaţiilor dintre victimă şi infractor etc., dar şi aprecierea subiectivă de

către persoana vătămată a circumstanţelor obiective – perceperea şi estimarea situaţiei create de

către victimă, orientarea ei în situaţie, posibilităţile opunerii de rezistenţă atentatului criminal,

prevederea evoluării situaţiei şi atitudinea persoanei vătămate faţă de posibilele consecinţe.

În literatura criminologică sunt propuse diferite clasificări ale situaţiilor în funcţie de

aprecierea lor subiectivă de către victimă [158, p. 37-38].

După caracterul şi gradul de percepere de către persoana vătămată a dinamicii şi

perspectivelor evoluării situaţiilor deosebim: a) Situaţii închise, în care victima absolut nu-şi dă

seama ce daună îi poate fi pricinuită şi nici nu admite o astfel de posibilitate; b) Situaţii relativ

închise, în care persoana vătămată admite posibilitatea de a-i fi cauzate daune, dar nu atît de grave

şi de proporţii, cum i-au fost cauzate în realitate; c) Situaţii deschise, în care victima prevede

posibilitatea de a-i fi cauzate daune şi îşi dă bine seama de caracterul acestor daune; d) Situaţii

deschise, în care victima are prea mare încredere în sine, adică ea înţelege ce pericol o ameninţă,

însă consideră neîntemeiat, că poate să-l evite. Exemplu de astfel de situaţie poate servi încercarea

potenţialei victime de a dezarma infractorul, mizînd pe cunoaşterea procedeelor de luptă, dacă

supraaprecierea posibilităţilor proprii a adus cauzarea prejudiciului.

Bineînţeles, caracterul obiectiv al comportamentului victimei, aportul acesteia în mecanismul

infracţiunii concrete sunt cele mai importante şi decisive circumstanţe la aprecierea criminologică a

situaţiilor. Totuşi, caracterul subiectiv al comportamentului ei, motivele, scopurile, precum şi gradul

de previziune de către persoana vătămată a consecinţelor constituie acele circumstanţe fără de care

este imposibilă o apreciere complexă a comportamentului victimei în mecanismul apariţiei şi

dezvoltării unor anumite situaţii victimogene.

CAPITOLUL III. PROBLEME VICTIMOLOGICE ALE MECANISMULUI

COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

§ 1. Mecanismul comportamentului infracţional

Criminologia nu se limitează numai la stabilirea ansamblului de determinante criminogene,

dar scoate la iveală mecanismul interacţiunii şi impactului acestora asupra săvîrşirii crimei. Studiile

ştiinţifice ale etapelor şi elementelor mecanismului comportamentului infracţional sunt deosebit de

necesare pentru cunoaşterea aprofundată a genezei infracţiunii şi organizarea unei combateri

calificate a criminalităţii.

În literatura criminologică se propun diverse definiţii ale mecanismului comportamentului

infracţional, unele din ele fiind, în opinia noastră, prea generale. De exemplu, prin mecanismul

actului infracţional se înţelege procesul de naştere (apariţie) şi dezvoltare a unei infracţiuni concrete

[44, p. 40]. Considerăm optimală următoarea noţiune a mecanismului comportamentului

infracţional: prin mecanismul comportamentului infracţional se înţelege legătura şi interacţiunea

factorilor externi ai realităţii obiective şi factorilor interni, adică a stărilor şi proceselor psihice care

determină decizia de a săvîrşi infracţiunea, îndreaptă (dirijează) şi controlează executarea acesteia

[186, p. 30]. Aşadar, mecanismul comportamentului infracţional nu este un proces static, ci

dinamic; elementele componente ale mecanismului sunt procesele şi stările psihice care

interacţionează cu factorii mediului extern; interacţiunea factorilor interni şi externi determină

alegerea şi realizarea de către subiect a comportamentului infracţional din cîteva variante posibile

de conduită.

Numeroase studii au fost realizate în scopul elucidării structurii, conţinutului mecanismului

comportamentului infracţional. Unii autori includ în modelul comportamentului infracţional

individual atît interacţiunea dintre personalitatea infractorului şi situaţia concretă de viaţă, cît şi

procesul formării antisociabilităţii făptuitorului determinat de impactul negativ al micromediilor (în

special al familiei, şcolii, colectivului de muncă, grupului neformal) şi al societăţii în ansamblu

[187, p. 11]. Este necesar a preciza că procesul formării denaturate a personalităţii făptuitorului nu

se include în noţiunea mecanismului comportamentului infracţional, cu toate că este o verigă iniţială

a unei explicări cauzale mai desfăşurate a acestuia. Alţi autori, abordînd structura mecanismului

comportamentului infracţional (mecanismului trecerii la act), subliniază că analiza trecerii la act

cuprinde momentul impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă [119, p. 213].

Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensităţii orientării sale antisociale (diferenţa de grad),

precum şi a trăsăturilor de caracter care o susţin: egocentrismul, agresivitatea, indiferenţa afectivă şi

labilitatea. Situaţia concretă de viaţă creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la

act. Cu toate că, conform acestei viziuni, se delimitează clar mecanismul comportamentului

infracţional de procesul formării denaturate a personalităţii, autorii nu descifrează toate elementele

interne ale procesului motivaţiei, planificării şi executării infracţiunii.

Un anumit interes criminologic reprezintă modelul propus de V.V. Luneev care evidenţiază

elementele (etapele) de dezvoltare şi manifestare a motivului infracţiunii, considerate de autor drept

«pivot intern al genezei comportamentului infracţional». Autorul deosebeşte 9 etape ale

mecanismului comportamentului infracţional: 1) formarea şi actualizarea necesităţilor sau altor

determinante; 2) apariţia şi stabilirea motivului concret; 3) formarea sau stabilirea scopului; 4)

determinarea căilor, mijloacelor, modalităţilor de realizare a scopului; 5) pronosticarea acţiunilor

posibile, a urmărilor dorite şi neplăcute, inclusiv a posibilei pedepse penale; 6) luarea deciziei de a

acţiona; 7) realizarea controlului şi a corecţiei acţiunilor; 8) analiza consecinţelor survenite,

compararea rezultatelor dobîndite cu cele scontate; 9) căinţa sau elaborarea motivului de apărare

[188, p. 4]. După cum vedem, sunt elucidate toate elementele, etapele mecanismului

comportamentului infracţional. Menţionăm că formarea necesităţilor, inclusă de autor în modelul

comportamentului infracţional, se referă la procesul dezvoltării personalităţii, iar actualizarea

necesităţilor – la etapa formării motivaţiei criminogene, adică la mecanismul comportamentului

infracţional.

În baza celor menţionate, devine clar că mecanismul comportamentului infracţional include

nu numai fapta prejudiciabilă (infracţiunea), dar şi determinantele ei nemijlocite. Orice infracţiune,

este precedată, de regulă, de o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de apariţie a motivelor,

de planificare a acţiunii şi de luare a deciziei privind comiterea acesteia. Infracţiunea este precedată

de un şir de etape ale activităţii psihice a subiectului care treptat determină direcţia faptei şi

realizarea ei [189, p. 32]. Totodată, menţionăm că mecanismul comportamentului infracţional este

un proces diferenţiat şi individualizat în funcţie de trăsăturile subiective ale infracţiunii, şi are

particularităţi specifice la săvîrşirea infracţiunilor din imprudenţă şi cu intenţie, a infracţiunilor

comise cu premeditare şi în stare de afect etc. Mecanismul infracţiunii poate funcţiona în mod

desfăşurat sau concis. Cel mai complet şi amplu se manifestă la infracţiunile săvîrşite cu

premeditare. Mecanismul acestor infracţiuni include trei etape principale: 1) motivaţia infracţiunii

(apariţia motivului); 2) planificarea acţiunilor criminale; 3) executarea infracţiunii şi survenirea

consecinţelor social-periculoase [189, p. 33].

Fiecare etapă este o formaţiune complicată, care include diverse procese şi stări psihice,

impactul mediului extern, primirea deciziilor de către individ şi legăturile inverse devine, totodată

determinanta etapei următoare, ea însăşi fiind condiţionată de cea premergătoare.

Etapa apariţiei motivului infracţiunii sau motivaţiei criminogene include procesele şi stările

psihice: necesităţile, pasiunile şi emoţiile, interesele şi sistemul de valori; elementele eterogene (de

natură obiectiv-subiectivă): planurile de viaţă, situaţiile de problemă şi elementele obiective:

posibilităţile.

Necesităţile umane servesc frecvent în calitate de bază a comportamentului infracţional.

Necesităţile exprimă dependenţa individului de mediul extern, nevoia acestuia. Fiind percepută ca o

stare de insuficienţă pe care organismul caută de a o întregi (completa) [190, p. 68], necesitatea este

orientată la sporirea nivelului adaptării active a individului la condiţiile mediului înconjurător fizic

şi social. Deci necesităţile umane sunt mobilurile iniţiale care îndeamnă individul la activitate, fiind

cauze interne ale majorităţii actelor de conduită.

Necesităţile omului contemporan sunt un produs al dezvoltării lui istorice şi reprezintă un

sistem ierarhic, constituit din mai multe niveluri. Nivelul inferior este format din necesităţi

biologice elementare (organice): autoconservare, reproducere, precum şi aşa-numitele necesităţi de

evaluare (preliminare). În procesul dezvoltării sociale, nivelul biologic este asimilat de un anumit

nivel (social-psihologic). Astfel, necesitatea de autoconservare se transformă în diverse necesităţi

materiale (de hrană, îmbrăcăminte, condiţii de muncă, locative etc.); necesităţile preliminare se

transformă în necesităţi cognitive (necesitatea cunoştinţelor, studiilor, informaţiei sistematice despre

mediul înconjurător) şi necesitatea comunicării sociale. Reproducerea se manifestă, de asemenea,

prin noi forme sociale: dragostea, maternitatea, grija faţă de copii în familie etc. La un nivel social-

psihologic superior apare necesitatea de a munci, a crea, iar în baza comunicării sociale se formează

necesitatea activităţii sociale. La cel mai înalt nivel social-psihologic apar necesităţile referitoare la

concepţia despre lume şi necesităţile ideologice.

Cercetările criminologice realizate au stabilit că tipurile de necesităţi evidenţiate au o

influenţă diferită asupra motivării comportamentului infracţional. Peste 90 la sută din infracţiunile

săvîrşite cu intenţie sunt fapte de cupiditate şi de violenţă. Infracţiunile respective sunt motivate

prin necesităţile materiale, sexuale, precum şi necesitatea comunicării sociale, care, la rîndul lor, se

descompun în mai multe subtipuri [191, p. 46].

Pasiunile sunt strîns legate de necesităţi, constituind împreună baza apariţiei motivului.

Pasiunile reprezintă tendinţele puternice cu colorit emotiv al individului, care au un caracter

predominant biologic şi se supun cu greu dirijării [189, p. 56]. Această stare psihologică exprimă

necesitatea neconştientizată sau puţin conştientizată a subiectului [192, p. 52]. Pasiunea este formă

dominantă a afectivităţii; angajare puternică; orientare prin întreaga energie într-o anumită direcţie

[193, p. 510-511]. Unii autori consideră că pasiunile sunt formaţiuni similare instinctelor care sunt

clasificate în următoarele grupuri: 1) frica; 2) repulsia; 3) curiozitatea; 4) agresivitatea; 5)

autodistrugerea (nelinişte sufletească); 6) autoconfirmarea; 7) instinctul părintesc (dezmierdare); 8)

continuarea neamului; 9) instinctul de hrană; 10) instinctul de turmă; 11) instinctul dobîndirii; 12)

instinctul de creaţie [194, p. 107]. Unele formaţiuni psihice din cele enumerate pot avea un rol

important la motivarea comportamentului infracţional, mai ales în cazurile cînd ele se manifestă

printr-o intensitate sporită. De exemplu, agresivitatea considerată de mulţi psihologi drept calitate

înnăscută, precum şi autoconfirmarea care frecvent este o sursă a conflictelor interpersonale.

Uneori, unele pasiuni sunt atribuite la categoria sentimentelor (emoţiilor), de exemplu, frica,

furia, sentimentele părinteşti. Psihologii deosebesc peste o sută de tipuri de sentimente umane, circa

30 din ele pot fi motive ale acţiunilor criminale (de exemplu, revolta, îngîmfarea, ambiţia,

compătimirea, dragostea, răzbunarea, laşitatea etc.).

Elementele iniţiale ale mecanismului actului ilicit comis sub influenţa pasiunilor şi emoţiilor

(de exemplu, necesităţile), sunt aceleaşi ca şi în cazul unui comportament raţional. În schimb,

desfăşurarea ulterioară a mecanismului se modifică: emoţiile domină într-atît asupra făptuitorului,

încît procesul psihologic privind stabilirea scopului, determinarea mijloacelor, aprecierea juridică şi

morală a faptei se reduce devenind formal şi trecerea la act începe o dată cu apariţia imaginii

obiectului dorit.

Aşadar, s-a stabilit că necesităţile, pasiunile şi emoţiile determină motivaţia comportamentului

infracţional. Dar individul tinde spre satisfacerea nu numai a necesităţilor actuale, adică a nevoilor

de fiecare zi, frecvent mobilizîndu-şi eforturile la satisfacerea necesităţilor de lungă durată sau

potenţiale. De aceea, la formarea motivaţiei participă şi astfel de elemente ca planurile de viaţă,

situaţiile-problemă şi conflictele. Elementele respective sunt legate, pe de o parte, de necesităţile,

pasiunile şi emoţiile care sunt temelia lor subiectivă, iar, pe de altă parte – de particularităţile

realităţii sociale obiective care împiedică atingerea scopului de către subiect. Conţinutul subiectiv al

tuturor acestor elemente ale genezei comportamentului infracţional (necesităţile, pasiunile şi

emoţiile, planurile de viaţă, situaţiile-problemă şi conflictele) este concentrat în categoria

psihologică şi socială de interes.

Prin interes se înţelege, de regulă, conştientizarea de către individ a necesităţilor sale, precum

şi a condiţiilor şi mijloacelor generale care contribuie la satisfacerea acestora [195, p. 62]. Anume

interesele stau la baza motivaţiei activităţii şi determină atît scopul, cît şi sistemul de valori şi

orientări caracteristice unei anumite persoane ori grup de persoane [196, p. 88]. Acceptăm opinia

ştiinţifică conform căreia, interesul include nu numai conştientizarea necesităţii, dar şi a căilor mai

mult sau mai puţin îndelungate şi complicate care trebuie depăşite pînă la etapa satisfacerii ei [189,

p. 72]. Această cale este determinată de caracterul necesităţii, posibilităţile obiective şi subiective

ale persoanei, condiţiile exogene şi endogene ale conduitei şi alţi factori. Astfel, interesul este o

verigă intermediară de satisfacere a necesităţii [197, p. 67]. De exemplu, necesitatea deformată de a

domina asupra altor oameni poate genera interese carieriste la locul de lucru, interese de stăpînire în

familie, utilizarea violenţei în relaţiile cu persoanele apropiate. În general, pot fi evidenţiate

următoarele interese care motivează comportamentul infracţional: materiale (cupidante); menţinerea

şi avansarea în statut social; tendinţa de a se manifesta, a-şi dovedi existenţa (inclusiv în domeniul

sexual).

Societatea nu numai formează personalitatea, dar şi creează condiţii pentru realizarea

planurilor, necesităţilor şi intereselor ei ori împiedică realizării acestora. Prin posibilităţile

satisfacerii intereselor, necesităţilor şi pasiunilor, realizării planurilor de viaţă sau soluţionării

situaţiilor-problemă, înţelegem condiţiile fizice, social-economice, politice, morale etc., care, fiind

utilizate de subiect, îl ajută să-şi soluţioneze cu succes problemele. Aşadar, dacă necesităţile,

pasiunile şi emoţiile, interesele sunt de natură subiectivă; planurile, situaţiile-problemă sunt de

natură eterogenă (subiectiv-obiectivă), atunci posibilităţile au un caracter predominant obiectiv. La

cercetarea problematicii comportamentului infracţional este important de a se ţine cont de

posibilităţile legale şi ilegale. Atît unele, cît şi altele pot fi accesibile, parţial accesibile ori

inaccesibile pentru un anumit subiect, alte persoane sau un număr nelimitat de persoane.

Optarea subiectului pentru fapta ilicită din mai multe variante posibile de conduită, chiar şi în

cazurile cînd situaţia este conştientizată destul de adecvat, se explică printr-un şir de cauze şi, în

primul rînd, prin atitudinea morală şi juridică a personalităţii, prin sistemul ei de valori. Etapa

motivaţiei criminogene finalizează cu sistemul de valori a persoanei în baza căruia se încheie

formarea motivului comportamentului infracţional. Sistemul de valori ale subiectului este un sistem

(determinat social) de atitudini ale persoanei faţă de fenomenele şi evenimentele mediului social

care o înconjoară [198, p. 124]. În literatura de specialitate există şi alte definiţii ale sistemului de

valori: atitudinile persoanei faţă de valorile sociale şi fenomenele mediului extern; sistemul de

obiective ale personalităţii; orientările persoanei spre anumite valori sociale; formă a interacţiunii

dintre personalitate şi mediul extern [186, p. 57]. În mecanismul comportamentului infracţional,

sistemul de valori ale persoanei joacă un rol triplu: în primul rînd, sistemul respectiv poate stimula

motivele deja formate şi consolida orientarea socială sau antisocială a conduitei; în al doilea rînd,

orientările şi valorile individului pot frîna necesităţile antisociale şi bloca formarea motivului

antisocial al conduitei; în al treilea rînd, atitudinile persoanei pot deveni un motiv de sine stătător al

comportamentului, de exemplu, cauzele ideologice, politice, morale.

Etapa de planificare a faptei infracţionale concrete începe cu stabilirea de către subiect a

scopului, determinarea obiectului atentării şi mijloacelor de realizare a scopului. Urmează

deliberarea (cîntărirea unor serii de argumente “pro” şi “contra”) în baza criteriilor motivaţionale,

valorice, morale, afective şi materiale care se încheie cu luarea deciziei privind săvîrşirea

infracţiunii. Stabilirea de subiect a posibilităţilor sale, luarea deciziei privitoare la scopurile

activităţii şi mijloacele de realizare a acestora, influenţează prin legături inverse asupra altor

elemente ale mecanismului comportamentului infracţional, în special, asupra intereselor

făptuitorului. O influenţă inversă şi mai esenţială asupra laturii psihice a comportamentului este

produsă de executarea faptei infracţionale.

Etapa executării infracţiunii include: fapta infracţională concretă (acţiunea, inacţiunea),

rezultatul criminal (prejudiciul cauzat), condiţiile obiective ale mediului extern care influenţează

asupra comportamentului persoanei şi survenirii consecinţelor social-periculoase, autocontrolul care

are o influenţă inversă asupra faptei şi autoaprecierea faptei comise şi însuşi a subiectului. Toate

elementele etapei respective au un caracter atît obiectiv, cît şi subiectiv. Elementele obiective ca

fapta, rezultatul criminal sunt conştientizate şi trec prin prisma sistemului de valori şi a motivelor

conduitei subiectului. Pentru ştiinţa criminologiei la etapa executării sunt importante 3 aspecte:

realizarea motivelor (mobilurilor) infractorului, autocontrolul şi autoaprecierea, schimbările

personalităţii parvenite în rezultatul comiterii faptei.

Unii autori propun de a se distinge şi a patra etapă în cadrul mecanismului comportamentului

infracţional – etapa comportamentului postinfracţional, care include, în calitate de elemente,

componente autocontrolul şi autoaprecierea [13, p. 60]. Astfel, comportamentul postcriminal este

acea conduită a făptuitorului care urmează îndată după etapa executării, fiind legată de infracţiunea

săvîrşită. În etapa comportamentului postcriminal, infractorul analizează fapta comisă şi

consecinţele social-periculoase survenite, compară rezultatul obţinut cu cel scontat, dispune de

obiectele dobîndite pe cale criminală, tăinuieşte urmele infracţiunii, ia măsuri pentru a nu fi

demascat şi tras la răspundere penală, inclusiv legalizează veniturile criminale [13, p. 64-65].

Acesta este, în linii generale, mecanismul comportamentului criminal, caracteristic

infracţiunilor săvîrşite cu intenţie, în special a celor comise cu premeditare. În scopul unei

organizări eficiente a prevenirii, clasificării juridico-penale a infracţiunilor şi stabilirii pedepselor

adecvate, este deosebit de importantă abordarea diferenţiată a mecanismului infracţiunii săvîrşite cu

intenţie şi a infracţiunii săvîrşite din imprudenţă. Specificul genezei infracţiunilor săvîrşite cu

intenţie şi din imprudenţă este determinat, în primul rînd, de particularităţile etapei de formare a

personalităţii, de sistemul de valori şi orientări ale persoanei care stă la baza conduitei respective

[11, p. 115]. Făptuitorii infracţiunilor săvîrşite cu intenţie se caracterizează, de regulă, prin

deformarea atitudinii faţă de valorile fundamentale (de exemplu, atitudinea faţă de viaţa, sănătatea,

demnitatea şi libertatea persoanei, proprietate etc.), iar persoanele care comit infracţiuni din

imprudenţă – prin atitudine uşuratică faţă de obligaţiile şi funcţiile lor sociale, acceptînd de fapt

valorile fundamentale principale. Aşadar, inadaptarea socială este caracteristică predominant

mecanismului infracţiunilor săvîrşite cu intenţie, mai ales acelor săvîrşite cu premeditare.

Deosebirea deformărilor atitudinii persoanei în cadrul mecanismului infracţiunilor intenţionate şi

din imprudenţă nu are un caracter absolut. În unele cazuri este posibilă o îmbinare a ambelor tipuri

de deformări [199].

În baza analizei etapei motivaţiei criminogene (apariţiei motivului infracţiunii) s-a stabilit: a)

cercul motivelor de comitere a infracţiunilor din imprudenţă este mai redus comparativ cu motivaţia

caracteristică infracţiunilor intenţionate. Motivaţia infracţiunilor din imprudenţă se exprimă

predominant prin nechibzuinţă, lipsă de răspundere etc.; b) unele stări emotive pot avea rolul

mobilului atît la comiterea infracţiunilor intenţionate, cît şi a celor din imprudenţă (mînia, frica

etc.); c) uneori scopul persoanei care comite infracţiunea intenţionat sau din imprudenţă poate fi

acelaşi (a dobîndi bani sau alte valori), în schimb motivaţia şi modul acţiunilor vor fi absolut

diferite [200, p. 51-53; 201, p. 346].

Mecanismul acestor două tipuri de infracţiuni diferă şi în etapa deciziei. În mecanismul

infracţiunii săvîrşite cu intenţie, decizia este luată fiind conştientizat caracterul criminal al acţiunilor

şi consecinţelor acestora. Decizia este luată deci de subiect în condiţiile cînd acesta îşi dă seama de

caracterul social-periculos al faptei şi prevede consecinţele criminale ale ei. Totodată, menţionăm că

la comiterea infracţiunilor în stare de afect, precum şi altor fapte infracţionale sub influenţa

puternică a situaţiei, această conştientizare este restrînsă. În mecanismul infracţiunii din imprudenţă,

scopul este, de asemenea, vizat şi conştientizat. Scopului respectiv îi corespunde decizia subiectului

privind caracterul şi modul acţiunilor. În acelaşi timp, subiectul îşi dă seama că încalcă anumite

reguli stabilite, interdicţii, dar el nu identifică această încălcare cu infracţiunea (nu are de gînd să

comită o infracţiune), nu conştientizează caracterul social-periculos al consecinţelor posibile [202,

p. 191-195].

În realitate există o diversitate mare de mecanisme ale comportamentului infracţional. Putem

afirma că fiecare mecanism este tot atît de individual ca şi personalitatea infractorului. Totuşi este

posibilă o tipologie a mecanismelor comportamentului infracţional, bazată pe clasificarea

diverselor elemente ale conduitei, care sunt antrenate în procesul formării intenţiilor criminale,

luării deciziilor şi realizării acestora. În literatura de specialitate sunt evidenţiate şi descrise patru

tipuri de mecanisme care sunt frecvente în realitatea obiectivă: a) mecanismele comportamentului

infracţional, determinate de deformarea necesităţilor şi intereselor personalităţii; b) mecanismele

determinate de necorespunderea (contradicţia) dintre necesităţile, interesele subiectului şi

posibilităţile lui; c) mecanismele determinate de deformarea reprezentărilor morale şi juridice,

sistemului de valori şi obiectivelor sociale ale personalităţii; d) mecanismele determinate de

deficienţele procesului de primire a deciziei şi realizare a acesteia [8, p. 362]. Răspîndirea acestor

tipuri de mecanisme în societate este determinată atît de tipul concret de personalitate, cît şi de

condiţiile sociale, economice, cultural-psihologice, modul de viaţă a anumitor categorii de cetăţeni.

Stabilirea interdependenţelor respective va contribui la desăvîrşirea activităţii de prevenire a

infracţiunilor şi înlăturarea sau neutralizarea cauzelor care le generează.

Generalizînd rezultatele studiilor realizate privind mecanismele comportamentului

infracţional, putem rezuma:

1. Mecanismul comportamentului infracţional uneşte împreună personalitatea şi mediul

extern. De aceea, el poate fi analizat şi explicat numai în baza interacţiunii acestor fenomene.

2. După forma sa exterioară, mecanismul comportamentului infracţional nu diferă de procesul

de naştere şi dezvoltare a oricărui act licit, adică include aceleaşi procese şi stări psihice. Deosebirea

dintre ele constă doar în conţinutul social al elementelor psihologice componente.

3. Comportamentul devine antisocial şi ilicit nu într-un anumit moment al lanţului cauzal care

determină săvîrşirea infracţiunii. Frecvent, caracterul antisocial al faptei se formează treptat,

pornind cu devieri neînsemnate de la normele sociale. “Momentul critic” al evoluţiei, începînd cu

care comportamentul capătă un caracter antisocial vădit, poate fi localizat în diferite segmente ale

lanţului cauzal care formează acest comportament. Motivaţia infracţiunii are o structură foarte

complicată şi doar un anumit segment al ei poate conţine o antisociabilitate vădită. De aceea, este

foarte dificil de a stabili motivaţia criminogenă a individului. Celelalte elemente pot fi neutre sau

chiar pozitive, mascînd, în aşa fel, componentele negative din conştiinţa subiectului.

4.Tipurile de mecanisme ale comportamentului infracţional sunt răspîndite neuniform în

cadrul diferitelor grupuri social-demografice. Frecvenţa lor este determinată de tipul personalităţii,

precum şi de condiţiile sociale, economice, cultural-psihologice, modul de viaţă a diferitelor

categorii de cetăţeni.

5. Cercetările din ultimii ani au stabilit că mecanismul comportamentului infracţional trebuie

să conţină şi un astfel de element component cum este comportamentul victimei. Este important de

menţionat că acest component trebuie conceput nu ca element al situaţiei, dar ca element de sine

stătător, adică transformarea în infractor şi transformarea în victimă sunt studiate ca procese ale

interacţiunii sociale.

§ 2. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional

Motivaţia infracţiunii se realizează în procesul interacţiunii ei cu un ansamblu de circumstanţe

exterioare, adică cu o situaţie concretă de viaţă. Academicianul rus Kudreavţev V.N. defineşte

situaţia concretă de viaţă ca un anumit ansamblu de circumstanţe obiective ale vieţii persoanei care

nemijlocit influenţează asupra comportării ei în momentul dat. În sens criminologic, situaţia

concretă de viaţă este evenimentul sau starea care determină luarea deciziei de a săvîrşi fapta

prejudiciabilă şi duce la rezultatul criminal ca urmare a intenţiei. Deci situaţia întotdeauna precedă

infracţiunea, iar uneori poate şi să coincidă cu ea [203, p. 38].

Conform acestei definiţii, în afara studiului criminologic rămîn acele situaţii concrete de viaţă

care sunt neutre sau chiar îngreuiază realizarea acţiunilor infractorului. Bineînţeles că aprecierea

acestor tipuri de situaţii are importanţă mai ales juridico-penală, deoarece mărturiseşte despre

îndîrjirea, obrăznicia infractorului etc. Totodată, situaţiile respective au şi însemnătate

criminologică, fiind necesare la elaborarea unor noi măsuri de prevenire şi verificare a eficienţei

mijloacelor existente de prevenire. Astfel, Antonean Iu. M. scrie că importanţa criminologică a

situaţiei concrete de viaţă se manifestă anume prin aceea că ea, fiind o îmbinare de circumstanţe

obiective ale vieţii persoanei, influenţează asupra conduitei acesteia, contribuind ori împiedicînd

apariţia deciziei de a comite infracţiunea [24, p. 23]. Situaţia concretă de viaţă, fiind un ansamblu de

circumstanţe care influenţează asupra comportamentului persoanei în momentul dat, include atît

factori care înlesnesc, cît şi factori care împiedică săvîrşirea infracţiunii. Rolul situaţiei concrete de

viaţă la comiterea actului ilicit este determinat, în mare parte, de grupul de factori care predomină în

cadrul acestei situaţii.

În baza celor menţionate, putem afirma:

- situaţia concretă de viaţă reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii

delincventului care precedă actul infracţional;

- situaţia concretă de viaţă influenţează asupra comportării subiectului, favorizînd ori

împiedicînd luarea deciziei de a comite infracţiunea.

În literatura de specialitate se face distincţie între două elemente ale situaţiei concrete de viaţă

(preinfracţionale): evenimentul sau seria de evenimente care determină apariţia ideii infracţionale în

mintea delincventului şi circumstanţele în care fapta antisocială se pregăteşte şi se execută [204, p.

457]. Primul element poate avea o largă variabilitate în timp. El poate fi răspunsul instantaneu la o

provocare (săvîrşirea unui omor în cazul flagrantului de adulter), ori poate preceda cu mult

formarea ideii infracţionale (executarea furtului, jafului ori tîlhăriei cînd ideea faptei antisociale

survine ca rezultat al unor lipsuri materiale). Al doilea element vizează circumstanţe fără legătură

cu motivaţia infracţională, dar decisive în trecerea la act. De exemplu, prezenţa unei arme (în cazul

infracţiunilor săvîrşite cu violenţă), a unei portiere deschise (în cazul furturilor din autoturisme) etc.

favorizează realizarea proiectului infracţional [119, p. 212].

Constantin Florea propune conceptul de situaţie în care se comite nemijlocit infracţiunea,

definit ca un ansamblu de circumstanţe obiective care influenţează asupra comportamentului

subiectului înainte de săvîrşirea infracţiunii şi însoţesc întreaga desfăşurare a actului infracţional

pînă la survenirea rezultatului criminal, înlesnind sau împiedicînd acest proces [205, p. 80].

Conceptul respectiv include numai o parte din situaţia concretă de viaţă – circumstanţele exterioare

care nemijlocit precedă infracţiunea, precum şi împrejurările executării faptei ilicite. Profesorul rus

Rivman D. V. formulează conceptul de situaţie criminologică căruia îi oferă, în opinia noastră, o

accepţiune prea largă. Situaţia criminologică include trei elemente: 1) formarea orientărilor

antisociale (ori pozitive) ale personalităţii; 2) situaţia concretă de viaţă în care se formează intenţia

criminală concretă şi se creează împrejurările reale ce contribuie la săvîrşirea infracţiunii, aceasta

este etapă care nemijlocit precedă crima; 3) situaţia criminală (executarea faptei prejudiciabile).

Formarea personalităţii şi situaţia concretă de viaţă împreună alcătuiesc situaţia preinfracţională

[206, p. 42].

Situaţia concretă de viaţă include următoarele elemente componente: a) obiectul atentării

criminale, conceput în sens criminologic, adică ca element material al mediului extern (averea

proprietarului, persoana etc.) asupra căruia vor fi îndreptate nemijlocit acţiunile criminale ale

făptuitorului; b) locul infracţiunii; c) ora; d) luna; e) condiţiile climaterice; f) martorii; g)

particularităţile persoanelor (comportamentul, statutul, starea etc.) şi obiectelor care influenţează

asupra modului de acţiune a infractorului [189, p. 107-110]. Situaţia concertă de viaţă poate avea o

largă variabilitate în spaţiu şi timp. Ca şi locul săvîrşirii infracţiunii, situaţia poate cuprinde un

teritoriu vast (de exemplu, în cazul infracţiunilor împotriva păcii şi umanităţii) ori poate să se

limiteze la suprafaţa unui apartament comunal (de exemplu, în cazul huliganismului). Nu este mai

puţin variabilă nici durata situaţiei în timp, de la cîteva secunde (situaţia rutieră în cazul unui

accident) pînă la cîţiva ani (conflictele din gelozie ori răzbunare) [203, p. 38].

Orice situaţie concretă de viaţă are un conţinut obiectiv (determinat de desfăşurarea reală a

evenimentelor) şi importanţă subiectivă (în ce măsură situaţia respectivă este legată de interesele,

planurile de viaţă şi scopurile făptuitorului). Uneori, conţinutul obiectiv al situaţiei diferă mult de

importanţa ei subiectivă. Este necesar de menţionat că, în toate cazurile, individul acţionează în

conformitate cu reprezentările proprii despre situaţie, adică cu importanţa subiectivă a acesteia.

Conţinutul obiectiv al situaţiei concrete de viaţă poate include pretextul săvîrşirii infracţiunii şi

anume: umilirea, violenţa, ameninţarea, înşelăciunea, provocarea, instigarea, comportarea grosolană

etc., care influenţează asupra voinţei şi conştiinţei persoanei şi determină decizia acesteia de a

săvîrşi infracţiunea. Pretextul este, probabil, unul din elementele situaţiei, o manifestare exterioară

şi ocazională a ei [203, p. 40]. Pretextul are un rol de “catalizator”, ciocnindu-se cu calităţile

personale ale subiectului, cu conştiinţa lui (adică fenomenul cauză), determină comportamentul

uman. În lipsa unei astfel de ciocniri, cauza nu poate să se realizeze. Prin urmare, pretextul creează

condiţii necesare pentru realizarea cauzei [24, p. 22].

Situaţia concretă de viaţă joacă un rol important şi la formarea motivului infracţiunii. Motivul

precedă, de regulă, pretextul care este “imbold” extern al săvîrşirii infracţiunii. Motivul poate să se

formeze cu mult înainte de comiterea infracţiunii, dar nu se manifestă pînă nu apar condiţiile

corespunzătoare. De exemplu, aviditatea care îndeamnă subiectul de a lua mită sau de a săvîrşi alte

sustrageri poate să apară înainte ca acesta să ocupe un anumit post ce i-ar permite comiterea unor

astfel de acţiuni. Totodată, şi situaţia concretă de viaţă poate determina formarea motivului. Astfel,

uneori motivul cupidant poate fi determinat de anumite deficienţe, lacune ale activităţii organelor de

stat, organizaţiilor obşteşti, administraţiei instituţiilor şi întreprinderilor care generează situaţii

favorabile pentru săvîrşirea infracţiunilor. Situaţiile concrete de viaţă determină formarea spontană

a motivului şi în cazul infracţiunilor situative.

Situaţia concretă de viaţă poate favoriza sau împiedica săvîrşirea actului infracţional. În baza

acestui criteriu, deosebim situaţii criminogene şi necriminogene [24, p. 24-25].

Situaţiile criminogene sunt acele împrejurări care influenţează pozitiv asupra formării

intenţiei criminale, scopului infracţiunii, sunt favorabile pentru obţinerea rezultatului criminal, adică

contribuie la săvîrşirea infracţiunii. Situaţiile criminogene se împart în trei grupuri după sursa

apariţiei lor:

1) Situaţiile care apar în rezultatul acţiunilor bine gîndite ale subiectului, orientate spre

crearea celor mai favorabile condiţii pentru realizarea intenţiilor lui criminale. Totodată, aceste

situaţii pot fi create de acele acţiuni ale făptuitorului care, iniţial, au fost orientate spre comiterea

unei alte infracţiuni sau spre realizarea unui alt scop. Apariţia situaţiei criminogene poate fi

determinată, de asemenea, de comportamentul antisocial sau imoral al subiectului. Astfel, starea de

ebrietate sistematică a soţului şi scandalurile permanente, ca urmare a acesteia, creează o situaţie de

conflict în familie care poate duce la săvîrşirea infracţiunii.

2) Situaţii criminogene care apar ca urmare a deficienţelor şi lacunelor din activitatea

organelor de stat, organizaţiilor obşteşti, agenţilor economici, persoanelor cu funcţii de răspundere.

Situaţiile respective pot fi, de asemenea, determinate de comportamentul imoral, ilicit sau neatent

(nesocotit) al victimelor şi martorilor, pot să apară sub influenţa superstiţiilor, viziunilor, tradiţiilor

şi reprezentărilor primitive care domină în unele microgrupuri ori comunităţi, inclusiv etnice (de

exemplu, obiceiul răzbunării de sînge). Existenţa situaţiilor criminogene poate fi legată de o

întîmplare nefastă sau de calamităţi ale naturii.

3) Situaţiile criminogene mixte sau intermediare îmbină atît circumstanţe legate de subiect, cît

şi circumstanţe independente faţă de acesta. În fiecare situaţie concretă poate predomina unul sau alt

grup de circumstanţe. Situaţiile mixte sunt cele mai răspîndite situaţii criminogene.

Situaţiile necriminogene sunt situaţiile care nu favorizează săvîrşirea infracţiunii, împiedică

sau, în genere, exclud posibilitatea comiterii actului ilicit. Pentru subiectul care pune la cale

comiterea unei fapte prejudiciabile, existenţa unei astfel de situaţii este problematică, deoarece

conţine anumite bariere care împiedică realizarea scopului. În calitate de astfel de bariere pot fi

acţiunile altor persoane, inclusiv cu funcţii de răspundere, obstacolele fizice sau regulile speciale

care asigură paza obiectului atentării criminale. De asemenea, pot împiedica realizării scopului

necunoaşterea de către subiect a căilor de depăşire a obstacolelor, incapacitatea acestuia de a-şi

determina modul de realizare a intenţiei, precum şi lipsa unei informaţii complete despre anumite

stări şi evenimente legate de obiectul atentării criminale. La categoria situaţiilor necriminogene pot

fi atribuite, în opinia noastră, şi situaţiile neutre, adică care nu împiedică nici nu favorizează

comiterea infracţiunii.

În perioada de tranziţie, caracterul situaţiilor de comitere a multor infracţiuni a suferit

schimbări esenţiale sub influenţa, în special, a factorilor macrosociali şi ca urmare au apărut un şir

de situaţii noi. De exemplu, situaţiile săvîrşirii omorurilor la comandă, a infracţiunilor legate de

privatizare, de activitatea băncilor comerciale, “piramidelor” financiare, structurilor de pază private,

“navetiştilor”, de disensiunile şi conflictele dintre participanţii diferitelor comunităţi criminale, de

situaţiile concrete de viaţă în care se găsesc reprezentanţii păturilor sociale lumpenizate: şomerii,

refugiaţii, minorii – vagabonzi.

Rolul situaţiei în procesul săvîrşirii infracţiunii este diferit. Practica judiciară confirmă că în

realitate există o diversitate mare de raporturi care apar între orientările personalităţii infractorului şi

circumstanţele care precedă actul criminal. Punctele extreme ale acestor interdependenţe sunt

următoarele: a) impactul puternic al situaţiei concrete de viaţă cînd lipsesc orientările antisociale ale

personalităţii; b) orientările negative pronunţate în lipsa oricărui impact al situaţiei externe. Între

aceste extreme sunt un şir de cazuri de tranziţie, cînd interacţionează situaţiile mai mult sau mai

puţin tensionate cu orientările antisociale mai mult sau mai puţin pronunţate ale personalităţii [203,

p. 42-43]. Deci situaţia concretă de viaţă poate înlesni, împiedica sau poate fi neutrală în comiterea

infracţiunii.

Analiza interacţiunii dintre personalitate şi situaţie a generat două viziuni ştiinţifice în

literatura de specialitate: 1) situaţia poate fi cauză în unele cazuri, iar în altele - condiţie a

infracţiunii; 2) situaţia poate fi numai condiţie, iar în calitate de cauză a infracţiunii întotdeauna sunt

orientările antisociale ale personalităţii infractorului.

Unul din susţinătorii primei opinii, academicianul rus Kudreavţev V. N. menţionează că într-

un şir de procese penale poate fi surprinsă cauza infracţiunii anume în situaţia concretă de viaţă

[203, p. 43]. O viziune analogică are şi Constantin Florea care susţine că în lanţul cauză-efect al

procesului săvîrşirii infracţiunii, situaţia poate fi în rolul de cauză principală care determină întreaga

desfăşurare a crimei sau poate fi numai condiţie ce favorizează săvîrşirea infracţiunii [205, p. 79].

În confirmarea viziunii respective, în literatura de specialitate se menţionează că nu au

orientări antisociale persoanele care au săvîrşit infracţiunea în urma unui concurs de împrejurări

întîmplătoare, în stare de afect, provocată de acţiunile ilegale ale victimei, dacă au fost depăşite

limitele legitimei apărări, pentru prima dată din imprudenţă etc [207, p. 19]. Unii autori consideră

că, în aceste cazuri, infracţiunile se comit frecvent în rezultatul manifestării indirecte a orientărilor

antisociale, adică victima, fiind purtătorul antisociabilităţii şi influenţînd asupra subiectului care nu

are astfel de orientări, dar nu este capabil de a opune rezistenţă acestui impact, devine “coautorul”

nemijlocit şi principal al infracţiunii [206, p. 47-48].

Opinia ştiinţifică conform căreia situaţia este considerată cauză a infracţiunii, în cazurile cînd

ea are rolul decisiv în producerea ei, iar trăsăturile negative ale personalităţii infractorului – condiţii

ale săvîrşirii crimei, este criticată de adepţii viziunii opuse. De exemplu, Kuzneţova N. F. consideră

că în literatura criminologică, referitor la determinismul infracţiunilor, uneori este admisă

confundarea cauzelor şi condiţiilor. Astfel, drept cauze ale infracţiunilor în măsură egală, fără

diferenţierea lor, sunt recunoscute cauzele propriu-zise şi situaţia externă în care se comite

infracţiunea [208, p. 48]. Antonean Iu. M. susţine că dacă admitem situaţia drept cauză a săvîrşirii

infracţiunii, atunci recunoaştem că ea uneori acţionează indiferent de voinţa şi conştiinţa subiectului

şi chiar contrar voinţei lui; persoana deci, în asemenea cazuri, nu poate purta răspunderea pentru

consecinţele dăunătoare survenite [24, p. 20-21].

Aşadar, situaţia concretă de viaţă poate crea premise mai mult sau mai puţin favorabile

trecerii la act, punîndu-l, astfel, pe subiect în situaţia de a delibera şi a opta între mai multe variante

de comportament, însă rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al

orientării antisociale a personalităţii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventă a

acestei diferenţe de grad. În cazurile cînd subiectul este lipsit de posibilitatea de a delibera şi a opta

între mai multe variante de comportament, fapta comisă nu este infracţiune (legitima apărare, starea

de extremă necesitate) [119, p. 213; 209, p. 26]. Cînd infracţiunile sunt săvîrşite spontan, din culpă

ori cu praeterintenţie, ele constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial,

caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate

de legea penală [210, p. 82; 211, p. 120].

Considerăm că situaţia concretă de viaţă, indiferent de impactul produs asupra comiterii

infracţiunii, poate fi estimată doar ca o condiţie a actului ilicit. În caz contrar, într-adevăr se comite

o confundare a categoriilor de condiţie şi cauză, cînd condiţiile propriu-zise ori ansamblul de

circumstanţe (situaţia) sunt numite, în unele cazuri, condiţii, iar în altele – cauze. Orice situaţie, în

opinia noastră, oferă posibilitate subiectului de a delibera şi a opta între mai multe variante de

comportament, de aceea, decizia de a săvîrşi infracţiunea depinde de gradul de intensitate al

orientărilor antisociale ale personalităţii infractorului. Menţionăm că cele mai frecvente situaţii

demult sunt luate în consideraţie în cadrul legislaţiei penale ca circumstanţe care agravează,

atenuează sau exclud complet răspunderea penală.

Problema estimării ştiinţifice a situaţiei şi orientărilor antisociale ale personalităţii

făptuitorului, a raportului dintre ele este, în opinia noastră, deosebit de actuală. Sunt utile

clasificările situaţiilor după impactul produs, caracteristice pentru anumite categorii de infracţiuni.

Este necesar ca la elaborarea acestor clasificări să se ţină cont, în măsura posibilităţilor, şi de

particularităţile personalităţii vinovatului. Criteriile respective pot fi folosite în calitate de bază la

clasificarea infracţiunilor, infractorilor şi victimelor. Astefel, în baza comportamentului

preinfracţional al victimei, am relevat patru tipuri principale de situaţii victimogene caracteristice

omorurilor săvîrşite în circumstanţe agravante: 1) situaţiile în care comportamentul victimei are un

caracter provocator, adică include în sine pretextul comiterii omorului (51, 9 la sută din toate

victimele cercetate); 2) situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter neatent, uşuratic,

riscant, neprevăzător, creând condiţii obiective favorabile pentru comiterea omorului – s-au aflat

10,7 la sută din victime; 3) situaţiile în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o

reacţie negativă din partea infractorului care se realizează prin comiterea omorului – s-au aflat 11,9

la sută din victime; 4) situaţiile în care comportamentul victimei este absolut neutral – s-au aflat

25,5 la sută din întregul lot de victime. În lucrările publicate de autor sunt analizate şi descrise

detaliat diverse situaţii victimogene din fiecare tip relevat [180, p. 156-169]. Din tipurile evidenţiate

preponderenţa aparţine situaţiilor în care comportamentul victimei a provocat omorul. În cadrul

acestui tip au fost deosebite situaţiile victimogene în care victima a provocat activ infracţiunea

(fiecare a doua persoană vătămată) şi situaţiile în care ea a provocat pasiv omorul (2,1 la sută din

întregul lot). Situaţiile cu provocare activă din partea victimei au fost diferenţiate în trei subtipuri: a)

situaţiile cu impact sporit, în care persoana vătămată prima a aplicat sau a încercat să aplice arma

ucigătoare, prima a lovit în timpul certei ori a recurs la violenţă fizică – s-au aflat 11,1 la sută din

victime; b) situaţiile cu impact mai puţin sporit, în care victimele n-au atacat primele şi n-au recurs

la violenţă fizică, dar de asemenea au provocat omorul prin ceartă, insultă, ameninţare, încălcarea

fidelităţii conjugale, neachitarea în timp a datoriei, răspândirea vorbelor ce-l descreditează pe

infractor, înaintarea unor pretenţii patrimoniale neîntemeiate etc. – s-au aflat 29,4 la sută din

victime; c) situaţiile în care iniţiativa în timpul conflictului nu-i aparţine victimei, dar ea devine pe

parcurs un catalizator al tensionării – s-au aflat 9,4 la sută din victime.

Fiind analizat rolul comportamentului victimei în apariţia, evoluţia şi realizarea situaţiilor în

care i-au fost cauzate acesteia vătămări corporale, au fost stabilite, descrise şi apreciate cinci tipuri

de situaţii victimogene: 1) situaţiile în care victima prin comportamentul său a provocat cauzarea

vătămării corporale grave, atacându-l pe infractor (32,4 la sută din victime); 2) situaţiile în care

victima nu l-a atacat pe infractor, dar prin comportamentul ei a provocat infracţiunea (40,6 la sută);

3) situaţiile în care comportamentul victimei a fost neatent, uşuratic, riscant, creând condiţii

obiective pentru cauzarea vătămărilor corporale grave (11,7 la sută); 4) situaţiile în care

comportamentul victimei este pozitiv, dar stârneşte o reacţie negativă din partea infractorului care

se realizează prin cauzarea vătămării corporale grave (3,2 la sută); 5) situaţiile în care

comportamentul victimei a fost neutral (12,2 la sută). Specific pentru această categorie de

infracţiuni este preponderenţa evidentă a situaţiilor care au provocat activ victimizarea şi, în special,

a situaţiilor în care victima a atacat şi a utilizat violenţa fizică în raport cu viitorul criminal [180, p.

170-176].

În funcţie de comportamentul preinfracţional al victimei au fost determinate, de asemenea, trei

tipuri principale de situaţii în care se comit infracţiunile de viol: 1) situaţiile în care victimele prin

comportamentul lor au provocat violul (14,7 la sută); 2) situaţiile în care victima prin

comportamentul său n-a provocat, dar a favorizat săvârşirea infracţiunii (42,7 la sută); 3) situaţiile

în care victima a avut un comportament neutral (42,6 la sută). Tipurile au fost analizate şi descrise

prin prisma particularităţilor personalităţii şi comportamentului victimei, caracterului relaţiilor şi

gradului de cunoaştere a victimei cu infractorul, împotrivirii persoanei vătămate atentatului

criminal, locului şi timpului săvârşirii infracţiunii. Au fost analizate de asemenea particularităţile

violatorului în diferite tipuri de situaţii. Fiecare tip a fost diferenţiat în subtipuri de situaţii

victimogene. Situaţiile provocatoare au fost divizate în situaţii cu comportament provocator al

victimelor minore (14-17 ani) în care s-au aflat 15,3 la sută din persoanele vătămate de vârsta

respectivă şi situaţii cu comportamentul provocator al victimelor adulte (9,1 la sută din întregul lot).

Situaţiile în care victima prin comportamentul său a uşurat comiterea violului au fost grupate în trei

subtipuri: a) situaţiile în care victimele de vârsta de până la 14 ani prin comportamentul lor au

înlesnit săvârşirea infracţiunii (45,5 la sută din persoanele vătămate de vârsta respectivă); b)

situaţiile în care victimele de vârsta 14-17 ani au uşurat prin comportamentul lor violul (54,2 la sută

din persoanele vătămate de vârsta respectivă); c) situaţiile în care victimele adulte prin

comportamentul lor au favorizat săvârşirea infracţiunii (14 la sută din întregul lot). În cadrul

situaţiilor neutrale au fost deosebite situaţiile căutate de violator, în care s-au aflat 27,4 la sută din

toate victimele şi situaţiile victimogene care apar în mod spontan, în care s-au aflat respectiv 15 la

sută din victime. Spre deosebire de situaţiile căutate de infractori, situaţiile celui de-al doilea subtip

apar prin contribuţia indirectă a persoanei vătămate care se află în astfel de circumstanţe obiective,

care admit posibilitatea violării ei [180, p. 177-194].

Menţionăm că aceste tipologii de situaţii victimogene au fost elaborate de autor, fiind

studiate 753 dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni

privind viaţa sexuală, inclusiv 332 dosare – infracţiuni de omor, 240 dosare – infracţiuni de

vătămare intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 dosare

penale – infracţiuni de viol.

Estimarea criminologică a situaţiei concrete de viaţă şi antisociabilităţii persoanei

făptuitorului, inclusiv clasificările menţionate sunt necesare la soluţionarea în legislaţia penală a

problemelor privind deosebirea dintre infractorul ocazional şi cel recidivist, la delimitarea mai clară

a infracţiunilor săvîrşite cu premeditare de cele săvîrşite cu intenţie subită, la elaborarea teoretică a

“vinovăţiei” victimei în dreptul penal şi importanţa ei pentru răspunderea penală. Importanţa

criminologică a estimării situaţiei şi antisociabilităţii făptuitorului constă, de asemenea, în

elaborarea măsurilor eficiente de prevenire a infracţiunilor, precum şi a metodelor diferenţiate de

corijare şi reeducare a delincvenţilor.

§ 3. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal

Personalitatea şi comportamentul victimei pot juca un rol destul de esenţial în motivarea

comportamentului infracţional şi în situaţia în care acesta se realizează. Potrivit studiilor

victimologice, mecanismul infracţiunii este determinat de personalitatea şi comportamentul victimei

în fiecare al doilea sau al treilea caz de comitere a infracţiunii violente, în fiecare al treilea caz de

viol, în două cazuri din cinci - la săvîrşirea unui accident rutier penal, în opt cazuri din zece – la

comiterea escrocheriei [11, p. 131].

Apariţia victimologiei este o mărturie obiectivă a studierii personalităţii şi comportamentului

victimei infracţiunii a căror importanţă este vădită. Victima se manifestă diferit în cazul infracţiunii.

Printre victime întîlnim: agresive – care provoacă comiterea infracţiunii; pasive – care, deşi au

posibilitate, nu dau ripostă agresorului; încredinţate în puterile lor şi care dau dovadă de o

neînţelegere totală a pericolului. Sunt şi victime care, practic, nu-s capabile să se apere. Acestea,

indiferent de dorinţa lor, contribuie, într-un fel sau altul, la comiterea infracţiunii. Urmează deci ca

personalitatea şi comportamentul victimei să fie cunoscute în detaliu întru organizarea prevenirii

victimologice.

Analiza comportării victimelor din diferite categorii de infracţiuni, în situaţiile precriminale,

precum şi în momentul incidentului, demonstrează că un număr enorm de persoane vătămate se

caracterizează prin trăsături negative ca: caracterul certăreţ, amorul propriu foarte sensibil,

irascibilitatea, egoismul, aviditatea, degradarea morală, lipsa voinţei etc. Aceste trăsături ale

personalităţii contribuie la dezvoltarea viziunilor şi dorinţelor negative care, la rîndul lor, intensifică

manierele proaste, nefavorabile ale comportării persoanei, slăbesc autocontrolul şi reduc spiritul ei

autocritic. Subiecţii cu particularităţi negative ale personalităţii au o probabilitate mai mare de a

comite acţiuni imprudente sau chiar provocatoare, care, în anumite condiţii, pot să genereze

atentatul criminal asupra lor. Aşadar, pînă a se manifesta în acţiuni volitive concrete,

comportamentul persoanei vătămate este modelat în conştiinţa ei. Victima, în conformitate cu

idealurile, concepţiile, orientările şi alte calităţi ale personalităţii, estimează împrejurările, îşi

stabileşte în mod conştient scopul acţiunilor proprii, ia decizia de a-şi înfăptui intenţiile, de a se

abţine temporar sau în general, de a renunţa la realizarea lor. Acţiunile modelate în conştiinţa

potenţialei victime îi servesc drept bază pentru comportamentul negativ sau pozitiv.

Nu e necesar ca personalitatea victimei să întrunească întreaga gamă de particularităţi

negative menţionate, mai ales că pentru persoanele vătămate ale anumitor categorii de infracţiuni

sunt caracteristice trăsături negative specifice. De asemenea, este important de subliniat că

vulnerabilitatea victimală sporită poate fi determinată nu numai de particularităţi negative ale

personalităţii, dar şi de funcţiile ei sociale, statutul etc. “Uneori o anumită persoană poate dispune

de o vulnerabilitate victimală sporită fără vreun oarecare pretext din partea ei, doar datorită unui

anumit rol social, de exemplu, încasator, paznic, „drujinic” (membru al gărzii populare), ori, ca

urmare a statutului său chiar neconştientizat, în procesul de omor intenţionat a nou-născuţilor” [4, p.

22]. Juristul polonez B. Holyst consideră că uneori victime ale infracţiunilor pot deveni persoanele

care, din anumite motive, sunt “împovărătoare” pentru infractor, iar omorul este pentru ultimul un

mijloc de eschivare de la îndeplinirea obligaţiilor faţă de ele. De exemplu, în calitate de victimă pot

fi persoanele bolnave şi de vîrstă înaintată, nou-născuţii, unul din soţi, subiecţii faţă de care

infractorul este dator cu sume de bani etc [181, p. 747].

Studiind comportamentul victimei în diferite relaţii rezultă, de regulă, faptul că între

personalitatea şi comportamentul victimei există o legătură indisolubilă. Comportamentul reprezintă

ansamblul manifestărilor obiective ale individului prin care se exteriorizează viaţa psihică,

modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii.

Personalitatea, în special calităţile ei psihologice, este în acelaşi timp şi premisa, şi rezultatul

activităţii individului. Conţinutul psihologic intern al comportamentului se transformă în calităţi

stabile ale personalităţii, iar calităţile personalităţii, la rândul lor, se manifestă prin comportament.

Astfel, cercetările au demonstrat că personalitatea victimei caracterizată negativ şi comportamentul

ei imoral deseori sunt legate de cauzarea prejudiciilor intereselor acesteia: fie că a fost aleasă ca

obiect al agresiunii, fie că, în alt mod, a contribuit la derularea crimei. Reciprocitatea şi

interdependenţa personalităţii şi comportamentului negativ al victimei până la infracţiune şi

dinamica mecanismului psihologic respectiv se poate urmări în baza exemplelor de manifestare a

trăsăturilor psihologico-morale ale victimelor omorurilor, leziunilor corporale, violurilor care au

fost comise în legătură cu comportamentul victimei. Dominante după importanţă şi intensitate sunt

astfel de calităţi ale victimelor: agresivitatea, despotismul, abuzul de alcool, nesociabilitatea,

desfrîul sexual etc. Multe din aceste calităţi determină comiterea diferitelor acţiuni criminale

împotriva victimelor [212, p. 78-86].

Cercetările victimologice realizate au stabilit că comportamentul victimei în mecanismul

infracţiunii poate avea un rol diferit [4; 27; 213; 214; 215]. Comportamentul preinfracţional al

victimei poate împiedica săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutral, adică nu favorizează şi nu

împiedică comiterea crimei, poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un caracter neatent,

neprevăzător, riscant sau uşuratic şi poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul şi

scopul comiterii ei.

Sub aspect criminologic, este important a stabili locul circumstanţelor ce ţin de personalitatea

şi comportamentul victimei în cadrul interacţiunii „personalitate – situaţie - faptă”, pentru relevarea

cauzelor şi condiţiilor concrete de comitere a infracţiunii.

În literatura juridică se întîlnesc diferite opinii privitor la problema menţionată. Unii autori

consideră că personalitatea şi comportamentul negativ al victimei sunt elemente ale situaţiei [216, p.

63; 217, p. 9-26], alţii le atribuie la condiţiile ce favorizează comiterea infracţiunii [208, p. 47-50;

218, p. 7-10; 219, p. 72] sau la circumstanţele ce creează pericolul cauzării de prejudicii persoanei

[34, p. 10], ori la cauzele şi condiţiile săvîrşirii infracţiunii (de regulă, sub formă de pretext) [220, p.

6-8; 221, p. 5]. Sunt şi opinii potrivit cărora comportamentul „necorespunzător” al victimei este

atribuit circumstanţelor externe ce influenţează asupra manifestării stimulenţilor şi viziunilor

antisociale prin atentatul criminal [222, p. 13-15].

Conform unghiului de vedere al criminologiei, victima (personalitatea şi comportamentul

acesteia atît negativ, cît şi pozitiv) deopotrivă cu pretextul, cauzele şi condiţiile comiterii

infracţiunii, este un element component de sine stătător al situaţiei criminogene. De aceea, nu putem

fi de acord cu opinia potrivit căreia comportamentul ilicit al victimei este cauza săvîrşirii

infracţiunii.

Într-adevăr, cauzele şi condiţiile infracţiunii pot fi determinate atît de personalitatea

infractorului, cît şi de situaţie (în particular de personalitatea şi comportamentul victimei, pretext,

circumstanţele în care se comite infracţiunea). Dar aceasta nu înseamnă că personalitatea şi

comportamentul victimei, precum şi pretextul, timpul şi locul săvîrşirii infracţiunii sunt cauze ale

acesteia. Considerăm că „vinovăţia victimei” poate fi doar condiţie de realizare a orientării

antisociale şi deficienţelor conştiinţei juridice a individului care comite infracţiunea, adică o

circumstanţă ce favorizează săvîrşirea acesteia [6, p. 116]. Prin urmare, particularităţile personale şi

caracterul comportamentului victimei pot contribui la comiterea infracţiunii, influenţînd asupra

apariţiei şi realizării intenţiei subiectului infracţiunii, determinîndu-i orientarea şi caracterul

acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile.

Astfel, personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul

cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente

componente ale situaţiei. Alte soluţii ale acestei probleme vor determina, în opinia noastră,

subaprecierea sau chiar ignorarea personalităţii şi comportamentului victimei, negarea caracterului

de sine stătător al circumstanţelor date în componenţa infracţiunii, în obiectul probatoriului şi în

interacţiunea „personalitate – situaţie - faptă”.

Este necesar de menţionat că trăsăturile victimei se conţin în componenţele de infracţiuni nu

în toate cazurile cînd prin infracţiunea respectivă sunt cauzate prejudicii persoanei, dar numai atunci

cînd trebuie micşorat cercul persoanelor vătămate, a-l limita prin anumite condiţii (analogic

componenţelor cu subiect special al infracţiunii). În toate celelalte cazuri, despre victimă putem

judeca după caracterul prejudiciului pricinuit de infracţiunea respectivă. În această ordine de idei,

unii autori propun ca în dreptul penal să fie introdusă noţiunea „persoană vătămată specială” [144,

p. 23].

Personalitatea şi comportamentul victimei au importanţă la incriminarea faptelor şi

individualizarea pedepsei penale. Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora

sunt incluse semne ce caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia: 1)

particularităţi ale personalităţii victimei şi statutului său (femeie, bărbat, minor, funcţionar, cetăţean,

martor etc.); 2) comportamentul victimei (licit, ilicit etc.); 3) starea victimei în momentul săvîrşirii

infracţiunii (neputinţă, femeie gravidă, bolnav, stare periculoasă pentru viaţă); 4) relaţiile dintre

victimă şi infractor (rude, serviciu, dependenţă materială etc.). Astfel, în peste 50 de articole ale

Codului penal al Republicii Moldova se conţin semne ce caracterizează victima ca persoană fizică şi

socială, în 19 articole se indică asupra comportamentului licit şi ilicit al persoanei vătămate, în 11

articole este stipulată starea victimei în momentul comiterii infracţiunii şi în 20 de articole se conţin

semnele ce caracterizează relaţiile victimei cu subiectul infracţiunii (tabelul 3, anexe).

Deoarece trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală sunt numeroase şi variate, este

raţional a le clasifica. Profesorul rus Plehan Dagheli (1974) propune următoarea clasificare: 1)

trăsăturile caracteristice personalităţii victimei: a) fizice, b) sociale; 2) trăsăturile ce vizează starea

victimei; 3) trăsăturile ce caracterizează comportamentul victimei: a) legal; b) ilegal (deviant); c)

„acordul” victimei şi persoana vătămată îşi cauzează singură dauna; 4) trăsăturile ce caracterizează

relaţiile reciproce dintre victimă şi vinovat; 5) trăsăturile ce caracterizează dauna pricinuită

victimei: a) fizică; b) materială; c) morală [144, p. 20].

Trăsăturile caracteristice personalităţii victimei, stipulate în legea penală în vigoare, sunt

atît fizice (sexul – femeie, bărbat; vîrsta - copil, minor, persoana care nu a atins vîrsta de 16 ani,

bătrîn), cît şi sociale (reprezentant al autorităţii publice legale, reprezentant al unui stat străin,

cetăţean al Republicii Moldova, proprietar, angajat, inventator, autor, consumator, client,

judecător, martor, parte vătămată, expert, reprezentant al puterii sau reprezentant al organizaţiilor

obşteşti, colaborator al poliţiei, persoană oficială, prizonier de război etc.). Trăsăturile fizice ale

personalităţii victimei sunt incluse în componenţele de bază a următoarelor articole din C.P. al

Republicii Moldova: 147, 172, 173, 174, 176, 202, 206, 207, 208 etc., precum şi în componenţele

calificative ale articolelor 145(3) pct. “d”, 150(2) pct. “b”, 151(2) pct. “b”, 154(2) pct. “c”,

164(2) pct. “d” etc. Caracteristicile sociale ale personalităţii victimei sunt prevăzute în

componenţele de bază ale articolelor 135, 137, 138, 142, 176, 181, 189, 200, 213, 216, 255, 272,

289, 304, 305, 309, 311 etc. şi în componenţele calificative ale articolelor 145(3) pct. „e”, „j”,

151(2) pct. „i”, 152(2) pct. „j” C.P. al Republicii Moldova.

Este evident că trăsăturile caracteristice personalităţii victimei, introduse în componenţele

de infracţiuni, sunt indisolubil legate de caracterul obiectului asupra căruia e îndreptat atentatul

respectiv. De aceea, ele caracterizează obiectul, deoarece atentatul asupra persoanei vătămate

înzestrată cu astfel de calităţi înseamnă cauzarea daunei relaţiilor sociale corespunzătoare

apărate de dreptul penal. De aceea, trăsăturile persoanei vătămate caracterizează esenţial

caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor respective.

Semnele prevăzute de legea penală în vigoare, ce caracterizează starea victimei în

momentul comiterii infracţiunii, sunt: starea de neputinţă, starea periculoasă pentru viaţă, boala

etc. Aflarea persoanei vătămate într-o astfel de stare sau generează obligaţii specifice de a-i

acorda ei ajutor, încălcarea cărora constituie o infracţiune (art. 162; 163 C.P. al Republicii

Moldova), sau de această stare a victimei profită infractorul la săvîrşirea infracţiunii (art. 171 C.P.

al Republicii Moldova), sau starea respectivă sporeşte esenţial gradul de pericol social al infracţiunii

şi infractorului (art. 145 (2) pct.”e”, 145 (3) pct.”c”, 154 (2) pct.”b”,”f ”, art. 158 (2) etc. C.P. al

Republicii Moldova). Aşadar, cu toate că starea victimei în momentul comiterii infracţiunii

caracterizează mai întîi de toate împrejurările faptei social-periculoase, semnul indicat poate

caracteriza, de asemenea, şi obiectul infracţiunii.

Semnele ce caracterizează comportamentul victimei aparţin, de regulă, laturii obiective a

infracţiunii, deoarece ele sunt un element al situaţiei în care se comite infracţiunea. Uneori,

comportamentul persoanei vătămate, fiind element al situaţiei, poate caracteriza, totodată, şi latura

subiectivă a infracţiunii, conţinutul şi direcţia intenţiei, motivul şi scopul. De exemplu: omorul

intenţionat săvîrşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti

(art. 145 (2) pct.”d” C.P. al Republicii Moldova) în scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a

înlesni săvîrşirea ei, precum şi însoţit de viol (art. 145 (3) pct.”i” C.P. al Republicii Moldova),

omorul săvîrşit în stare de afect (art. 146 C.P. al Republicii Moldova).

Estimarea juridico-penală a comportamentului persoanei vătămate şi influenţa ei asupra

răspunderii penale este determinată, în primul rînd, de rolul comportamentului respectiv la

săvîrşirea infracţiunii şi, în al doilea rînd, de caracteristica socială, morală şi juridică a acestuia.

După cum s-a menţionat, rolul comportamentului victimei poate fi diferit în geneza

infracţiunii. Astfel, victima se poate opune actului infracţional, poate provoca, uşura comiterea

infracţiunii sau poate avea un comportament neutru.

În baza caracteristicii sociale, morale şi juridice, comportamentul persoanei vătămate poate

fi diferenţiat în: a) pozitiv, de exemplu, îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu

obşteşti, persoana care apără ordinea publică; b) neutru, adică nu merită nici apreciere pozitivă şi

nici negativă; c) imoral; d) ilegal, care încalcă ordinea de drept, dar nu are caracter infracţional; e)

infracţional. În primul caz, răspunderea penală a subiectului care a cauzat o daună persoanei

vătămate, de regulă, se intensifică, iar în ultimele trei cazuri, este atenuată pînă la refuzul total de

a recunoaşte pricinuirea daunei "persoanei vătămate". În cazurile în care comportamentul victimei

poartă caracter infracţional, atunci este abordată problema răspunderii penale a "victimei".

În contextul celor menţionate, în continuare vom analiza tipurile concrete de comportament al

victimei şi estimarea lor juridico-penală.

1. Comportamentul pozitiv al persoanei vătămate are însemnătate juridico-penală atunci cînd

infracţiunea este săvîrşită anume în legătură cu comportamentul social-util al victimei şi

comportamentul respectiv este prevăzut de legea penală. Codul penal al Republicii Moldova indică

asupra comportamentului social-util al persoanei vătămate în cazurile în care este necesară

intensificarea protecţiei juridico-penale a persoanelor care desfăşoară anumite activităţi social-utile

(articolele 287, 304, 321, 342, 348 etc.) sau atunci cînd săvîrşirea faptelor prejudiciabile, în legătură

cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti, mărturiseşte despre pericolul

social sporit al infracţiunii făptuitorului (art. 145 (2) pct. „d”, 145 (3) pct. „e”, 151 (2) pct. „c”, 152

(2) pct. „d” etc.). Într-o formă „latentă”, acest semn este stipulat şi în alte componenţe de

infracţiuni. De exemplu, în componenţele ce includ statutul social al persoanei vătămate (art. 278,

314 C.P. al Republicii Moldova).

Normele indicate apără persoanele care desfăşoară activităţi social-utile de jigniri, clevetiri,

ameninţări, violenţă şi cauzarea morţii, stabilind răspunderea penală şi intensificînd-o, dacă aceste

acţiuni au fost comise: a) în scopul de a le contracara activitatea de serviciu sau obştească ori de a-i

modifica caracterul ei în interesul răufăcătorului; b) în scop de răzbunare pentru activitatea social-

utilă, desfăşurată de ele.

Totodată, menţionăm că circumstanţa calificativă indicată nu este prevăzută de toate

componenţele infracţiunilor care pot fi săvîrşite în legătură cu îndeplinirea de către victimă a

îndatoririlor ei de serviciu sau obşteşti. De exemplu, lipseşte această circumstanţă în componenţele

de vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, viol, acţiuni violente cu

caracter sexual, constrîngerea la acţiuni cu caracter sexual, distrugerea sau deteriorarea intenţionată

a bunurilor etc. Menţionăm, de asemenea, că infracţiunea poate fi comisă nu numai nemijlocit

asupra persoanei, dar şi împotriva apropiaţilor acesteia în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de

serviciu sau obşteşti. De aceea, e raţional de modificat pct. „f”, art. 77 C.P. al Republicii Moldova

în felul următor: „săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană ori apropiaţii ei în legătură cu

îndeplinirea de către persoană a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti”.

2. Comportamentul ilegal sau imoral (deviant) al victimei. Comportamentul negativ al

victimei are importanţă juridico-penală atunci cînd se stabileşte raportul cauzal dintre acest

comportament şi acţiunile infractorului. Dar nu orice conduită negativă a persoanei vătămate,

prin care ea a favorizat săvîrşirea infracţiunii, se reflectă asupra răspunderii vinovatului.

"Legătura dintre comportamentul negativ al persoanei vătămate şi răspunderea persoanei care

a săvîrşit infracţiunea e determinată de rolul pe care comportamentul negativ îl are la

formarea atitudinii psihice a vinovatului faţă de acţiunile (inacţiunile) sale şi consecinţele lor.

Comportamentul ilegal sau imoral al victimelor reduce autocontrolul persoanei care

săvîrşeşte infracţiunea" [217, p. 19]. Deci însemnătate juridico-penală are numai acel

comportament al persoanei vătămate, prin care ea a provocat infracţiunea, adică comportamentul

care a servit drept pretext, determinînd motivele şi scopul infracţiunii. Acest comportament

provocator poate fi ilegal sau imoral. În baza celor menţionate nu împărtăşim opinia că prin

"vinovăţia persoanei vătămate" se subînţelege numai comportamentul ei illegal [223, p. 15].

În articolele 146 (omorul săvîrşit în stare de afect) şi 156 (vătămarea gravă ori medie a

integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect) ale C.P. al Republicii Moldova este prevăzută

o atenuare esenţială a răspunderii penale în virtutea comportamentului ilegal sau imoral al victimei

care a determinat starea de afect a făptuitorului. În punctul „i” al art. 76 C.P. al R.M. această

circumstanţă este recunoscută drept atenuantă. Totodată, în literatura de specialitate sunt expuse

sugestii întemeiate, precum că legislaţia penală în vigoare ia în consideraţie insuficient această

circumstanţă. De exemplu, legea nu ia în consideraţie "vinovăţia persoanei vătămate" la comiterea

infracţiunilor din imprudenţă [144, p. 11].

În acelaşi timp, caracteristicile victimologice ale infracţiunii pot mărturisi despre pericolul

social sporit al infractorului. Circumstanţele care agravează răspunderea făptuitorului sunt

prevăzute de articolul 77 punctele d, e, f, h Cod penal (săvîrşirea infracţiunii din motive de

duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă; asupra unei persoane care nu a atins

vîrsta de 14 ani, faţă de o femeie gravidă sau o persoană care se află în stare de neputinţă etc.).

Un interes deosebit, din punctul de vedere al victimologiei criminale, reprezintă şi normele

dreptului material ce cuprind cercul relaţiilor dintre infractor şi victimă, prin care se exprimă

„acordul” ultimei de a i se cauza prejudicii prin actul infracţional. Expresia „acordul ultimei de a i

se cauza prejudicii” este utilizată de noi convenţional. În lege, reglementarea dată lipseşte, dar se

subînţelege evident, de exemplu, în articolele 148 (lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei sau

eutanasia), 159 (provocarea ilegală a avortului), 174 (raportul sexual cu o persoană care nu a atins

vîrsta de 16 ani), 175 (acţiuni perverse).

Într-adevăr, fără acordul victimei de a nimici ilicit fătul uman, nu poate fi vorba de o

provocare ilegală a avortului, adică despre componenţa de infracţiune prevăzută în art. 159 C.P. al

Republicii Moldova. Acordul victimei la fel este un semn necesar al componenţelor de infracţiuni

prevăzute de articolele 174 şi 175 C.P. al Republicii Moldova (în cazul dat, victime sunt persoanele

care nu au atins vîrsta de 16 ani).

Problema privind importanţa juridico-penală a acordului victimei de a i se cauza prejudicii

rămîne a fi discutabilă. Unii autori afirmă că în anumite condiţii acordul victimei poate înlătura

caracterul prejudiciabil sau ilegal al faptei, cu toate că şi viziunile acestora diferă esenţial.

Dacă intereselor personale ale victimei ocrotite de legea penală le-au fost cauzate prejudicii

prin acţiunea (inacţiunea) ce întruneşte trăsăturile unei componenţe de infracţiune, acordul

persoanei vătămate, în opinia noastră, nu poate exclude răspunderea penală a făptuitorului.

Interesele personale sunt ocrotite de legea penală, deoarece reprezintă o valoare socială, iar

atentarea asupra acesteia reprezintă un pericol social obiectiv, adică care nu depinde de voinţa

victimei. Prin urmare, acordul victimei, în principiu, nu poate înlătura nici caracterul prejudiciabil şi

nici caracterul ilegal al faptei care întruneşte trăsăturile unei componenţe de infracţiune [144, p. 13-

14].

Viziunea dată a fost luată în consideraţie la elaborarea noului Cod penal al Republicii

Moldova, care nu conţine nici o normă ce ar exclude răspunderea penală în virtutea „acordului

victimei”. În acelaşi timp, un şir de componenţe prevăd, în calitate de semn necesar (art. 148, 159,

160, 174, 175, 201 etc. C.P. al R. M.) sau alternativ (art. 211, 212 C.P. al R.M.), „acordul”

persoanei căreia prin infracţiune i se cauzează o daună, ceea ce, bineînţeles, nu exclude în nici un

caz răspunderea penală a vinovatului. Mai mult decît atît, dacă este cauzată o daună „victimei”,

indiferent de către altă persoană sau de însăşi „persoana vătămată”, în scopul eschivării acesteia de

la îndeplinirea unor obligaţii importante faţă de stat, de exemplu, eschivarea de la serviciul militar,

atunci, drept urmare, la răspundere penală este trasă însăşi „victima” (art. 372. 353 (2) pct. „b”, „c”,

355 (2) pct. „b”, „c” al C.P. al R.M.). Bineînţeles, în aceste cazuri, subiectul poate fi numit doar

convenţional „victimă”, fiindcă în realitate el este infractor.

În toate cazurile cînd faptele penale se săvîrşesc cu acordul persoanei de a i se cauza

prejudicii, „victima” sub aspect moral, iar uneori şi juridico-penal, este un „coparticipant” original

al infracţiunii, fiind, nu de puţine ori, „instigator”, de exemplu, la provocarea ilegală a avortului sau

darea de mită unei persoane cu funcţie de răspundere.

În baza celor expuse mai sus, nu putem afirma că „acordul” victimei nu are, în genere, nici o

importanţă juridico-penală. În primul rînd, după cum s-a menţionat, stabilirea semnului dat permite

calificarea corectă a infracţiunilor. Astfel, dacă lipseşte acordul femeii gravide de a i se efectua

avortul, atunci fapta e calificată drept vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În al

doilea rînd, „acordul victimei” poate fi o condiţie necesară pentru recunoaşterea altor circumstanţe

ce înlătură răspunderea penală: riscul întemeiat, starea de extremă necesitate, eroarea de facto, cazul

fortuit. În al treilea rînd, „acordul victimei” chiar dacă nu are nici o influenţă asupra prezenţei sau

lipsei răspunderii penale, poate avea o importanţă esenţială asupra individualizării acesteia. Sub

acest aspect, „acordul victimei” poate fi examinat ca varietate a comportamentului ilicit: provocarea

infracţiunii (propunerea mitei, rugămintea de a i se efectua avortul) sau crearea condiţiilor

favorabile pentru comiterea acesteia (în cazul transmiterii unei boli venerice sau practicării ilegale a

medicinei sau a activităţii farmaceutice). În al patrulea rînd, anumite tipuri de „acord din partea

victimei” atrag răspunderea penală a acesteia, deoarece persoana respectivă nu este victimă, ci

infractor.

Un interes teoretic şi practic deosebit pentru victimologia criminologică prezintă şi acele

norme ale dreptului material care stabilesc răspunderea penală pentru fapta penală comisă în funcţie

de relaţiile dintre infractor şi victimă: raport de concubinaj sau de căsătorie (art. 167 C.P. al R.M.);

raport de căsătorie sau de rudenie (art. 145 (3) pct. „b”, 150 (2) pct. „a”, 151 (2) pct. „a”, 152 (2) p.

„c”, 154 (2) p. „a” C.P. al R.M.); relaţii de rudenie (art. 201, 202, 203, 205 C.P. al R.M.);

dependenţa materială, de serviciu sau de altă natură (art. 173, 158 (2) C.P. al R.M.); relaţii de

serviciu (art. 365-370 C.P. al R.M.) etc. În majoritatea cazurilor, prezenţa unor astfel de relaţii

generează, în primul rînd, anumite obligaţii ale vinovatului, în al doilea rînd, creează o anumită

dependenţă a victimei faţă de făptuitor. Încălcarea obligaţiilor sau folosirea dependenţei persoanei

în scopul comiterii infracţiunii este trăsătura caracteristică componenţelor respective de infracţiuni

sau, în anumite cazuri, element (circumstanţă) agravant calificat.

Analiza semnelor (trăsăturilor) ce caracterizează victima permite de a determina locul acesteia

în componenţa de infracţiune. Victima nu este un element de sine stătător al componenţei, semnele

acesteia fiind incluse de către legislator în componenţa de infracţiune pentru a caracteriza alte

elemente: obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii. În măsura în care semnele personalităţii şi

comportamentului victimei sunt legate de relaţiile sociale protejate de legea penală, ele se referă la

obiectul infracţiunii. Semnele personalităţii şi comportamentului victimei, care caracterizează

situaţia săvîrşirii infracţiunii, cauzele şi condiţiile acesteia, se referă la latura obiectivă a infracţiunii.

Este necesar a ţine cont că semnele victimei numai atunci au importanţă juridico-penală cînd au fost

reflectate (sau puteau fi reflectate) în conştiinţa vinovatului, adică cînd acestea au fost cuprinse (sau

puteau fi cuprinse) de intenţia ori imprudenţa acestuia.

Aşadar, importanţa juridico-penală a circumstanţelor ce caracterizează personalitatea şi

comportamentul victimei constă în: 1) determinarea gradului de pericol social atît al infractorului,

cît şi al infracţiunii comise de acesta; 2) clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii

(conţinutul intenţiei sau imprudenţei, orientarea intenţiei şi orientarea acţiunilor din imprudenţă,

motivul şi scopul infracţiunii etc.) şi, prin urmare, stabilirea prezenţei sau lipsei temeiului juridic al

răspunderii penale, adică a componenţei de infracţiune; 3) calificarea corectă a faptei comise. În

lipsa datelor despre victimă, frecvent este complicat a determina dacă omorul a fost comis cu

intenţie sau persoana a fost lipsită de viaţă din imprudenţă, dacă omorul a fost sau n-a fost comis în

stare de afect etc; 4) stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie al infractorului la comiterea

infracţiunii; 5) individualizarea pedepsei ţinîndu-se cont de personalitatea şi caracterul

comportamentului victimei, deoarece semnele ce caracterizează victima, stipulate în legea penală,

influenţează nu numai asupra calificării faptei, dar pot fi luate în consideraţie ca circumstanţe

atenuante (punctele „f” şi „i” art. 76 C.P. al R.M.) sau circumstanţe agravante (punctele „d”, „e”,

„f”, „h” art. 77 C.P. al R.M.). În acest context, menţionăm că Plenul Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova, acordînd atenţie greşelilor şi lacunelor din practica judiciară pe dosarele

despre omorurile intenţionate, a indicat că multe judecătorii nu clarifică datele ce se referă la

persoana vinovatului şi la persoana victimei, precum şi relaţiile dintre ei, comportarea victimei în

timpul infracţiunii. S-a subliniat că aceste date trebuie utilizate la determinarea gradului de pericol

social al inculpatului şi la stabilirea pedepsei; în unele cazuri, ele pot avea însemnătate la

descoperirea circumstanţelor infracţiunii, în special, a motivelor comiterii ei. Instanţa de judecată,

soluţionînd chestiunea despre vinovăţia persoanei pentru infracţiunea de omor, trebuie să deducă

din cumulul tuturor circumstanţelor infracţiunii comise, să ţină cont, în special, de comportamentul

precedent al vinovatului şi al victimei şi relaţiile dintre ei [224, p. 140-141].

Importanţa criminologică a circumstanţelor care caracterizează personalitatea şi

comportamentul victimei constă în: a) relevarea cauzelor şi condiţiilor comiterii unei anumite

infracţiuni; b) elaborarea măsurilor de prevenire a criminalităţii; c) desfăşurarea unei activităţi

profilactice mai eficiente şi cu scop bine determinat.

§ 4. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală

Pentru a caracteriza acţiunile victimei, care au contribuit la cauzarea de prejudicii acesteia atît

nemijlocit înainte de infracţiune, cît şi în timpul incidentului, cercetătorii au elaborat un şir de

concepţii. Potrivit acestor concepţii, victimele pot crea condiţii pentru săvîrşirea infracţiunilor sau

pot avea un comportament neatent ori provocator. Anume presupunerea precum că cuvintele sau

acţiunile victimei ar contribui într-un anumit mod la cauzarea de daune acesteia, a determinat

orientarea prioritară a cercetărilor ştiinţifice desfăşurate de către victimologii din Occident de la

începutul anilor 1940 şi pînă la sfîrşitul anilor 1960 (H. von Henting 1941, 1948; H. Ellenberger

1955; M. Wolfgang 1958; S. Schafer 1968; M. Amir 1967) [74; 75; 225; 226; 227; 228].

Problema vinovăţiei şi răspunderii victimei a fost abordată şi în literatura juridică sovietică.

Astfel, în dreptul civil problema dată a fost examinată nu o dată şi destul de detaliat. Repararea

pagubei, conform Codului civil, depinde direct de aprecierea de către instanţă a comportamentului

victimei. Persoana care a pricinuit un prejudiciu altei persoane sau proprietăţii acesteia trebuie

liberată de răspundere dacă dauna a fost produsă drept urmare a intenţiei sau neatenţiei vădite a

victimei.

În anul 1960, academicianul rus, Vladimir Kudreavţev, atrage atenţia asupra lipsei de studii

privind importanţa juridico-penală a vinovăţiei victimei, menţionînd, totodată, existenţa unei

interdependenţe între vinovăţia victimei şi răspunderea vinovatului [142, p. 224-227]. Despre

valoarea juridico-penală a vinovăţiei victimei scria şi profesorul Alexandr Saharov [229, p. 154]. În

aceeaşi perioadă de timp, cercetătorul Lev Franc a încercat să examineze vinovăţia victimei ca o

problemă victimologică, fiind studiat mecanismul “inversării vinovăţiei”, cînd starea “infractor-

victimă” se caracterizează prin schimbarea de nenumărate ori a rolulrilor în procesul comiterii

infracţiunii. Totodată autorul afirma că vinovăţia victimei în componenţa de infracţiune nu este o

trăsătură a laturii subiective dar este localizată printre semnele laturii obiective, fiind o circumstanţă

ce favorizează săvîrşirea acţiunii infracţionale [23, p. 137].

Vinovăţia victimei a fost studiată detaliat în articolul profesorului Plehan Dagheli (1967), în

care a fost concentrată atenţia asupra posibilităţii creării unei componenţe de infracţiune de sine

stătătoare atunci cînd este prezentă vinovăţia victimei. În aceste cazuri, potrivit opiniei autorului,

victima urmează a fi trasă la răspundere penală [161, p. 10]. Discuţia asupra problemei date a fost

continuată de Nineli Kuzneţova care menţiona că, deşi legislaţia penală nu cunoaşte termenul

„vinovăţia victimei”, totuşi această noţiune este utilizată în practica judiciară [230, p. 16].

„Vinovăţia victimei” în dreptul penal este o circumstanţă care atenuează răspunderea [231, p. 83].

Vinovăţia victimei este tratată de autoare sub două aspecte: a) vinovăţie juridică sau morală; b)

cauzarea de prejudicii victimei de către ea însăşi împreună cu subiectul infracţiunii.

Nineli Kuzneţova propune de a completa legislaţia penală cu o normă despre „vinovăţia”

victimei, care nu exclude vinovăţia subiectului infracţiunii, calificarea şi pedepsirea acţiunilor

ultimului trebuie să reflecte gradul real al vinovăţiei şi cauzării pagubei persoanei vătămate [230, p.

16]. Totodată, este discutabilă propunerea autoarei de a introduce în dreptul penal instituţia de

„vinovăţie mixtă” [230, p. 17], deoarece în dreptul penal vinovăţia şi răspunderea sunt personale şi

individualizate, iar victima frecvent nu este vinovată în sens juridico-penal.

Vasimea Minskaia, examinînd problema privind răspunderea victimei pentru comportamentul

său, care a contribuit la comiterea infracţiunii, propune înlocuirea termenului „vinovăţia victimei”

prin noţiunea de comportament negativ al persoanei vătămate [232, p. 15]. În opinia autoarei,

stabilirea rolului comportamentului negativ al victimei, ce interacţionează cu infractorul în situaţia

criminală, oferă posibilitatea de a determina cît a fost de liberă voinţa subiectului infracţiunii şi apoi

a soluţiona corect problema despre vinovăţia şi limitele răspunderii acestuia pentru fapta comisă

[233, p. 45].

Problema vinovăţiei victimei a căpătat o tratare minuţioasă în cercetările ştiinţifice speciale.

Se are în vedere vinovăţia în sens larg al cuvîntului atît ca o categorie juridică, cît şi ca noţiune

social-psihologică, care serveşte drept temei al răspunderii sociale a individului, grupului social,

colectivului sau persoanei juridice.

Aşadar, vinovăţia victimei este o variantă a vinovăţiei sociale (în sens larg) şi constă în

atitudinea negativă a acesteia faţă de interesele societăţii. Victimologia criminologică nu poate să

examineze problema vinovăţiei victimei numai ca o categorie a dreptului penal sau, în genere, a

dreptului. În această ordine de idei, suntem de acord cu opinia autorilor care afirmă că vinovăţia

victimei trebuie să poarte un alt caracter şi, respectiv, să fie în alt mod apreciată de către organele de

ocrotire a normelor de drept, comparativ cu vinovăţia infractorului. Vinovăţia victimei este, în mare

parte, o vinovăţie morală şi constă în „atitudinea negativă a acesteia faţă de interesele sociale” [234,

p. 141; 235, p. 8-10]. Vinovăţia în victimologie, ca o categorie socială, este exprimată deci prin

comportamentul necorespunzător al victimei infracţiunii, determinat de atitudinea negativă a

persoanei vătămate faţă de interesele societăţii, instituţiile acesteia sau faţă de cetăţeni [27, p. 74-

75]. Categoria de vinovăţie reprezintă evaluarea social-psihologică a comportamentului victimei atît

sub aspect moral, cît şi juridic.

Este necesar a delimita clar noţiunea de vinovăţie în dreptul penal şi conceptul respectiv

utilizat în cadrul cercetărilor victimologice sau în lucrările criminologice, cînd prin cuvîntul

vinovăţie se dă apreciere acţiunilor şi comportamentului victimei, dar nu infractorului. Vinovăţia

victimei reprezintă prin sine o categorie social-psihologică, care nu corespunde cu conţinutul şi

volumul vinovăţiei în drept. Legea penală defineşte vinovăţia drept atitudinea psihică a subiectului

faţă de infracţiunea comisă şi consecinţele acesteia (art. 17-18 C.P. al Republicii Moldova) şi de

aceea este un semn necesar al laturii subiective a infracţiunii. Vinovăţia reprezintă deci prin sine

atitudinea psihică concretă a subiectului faţă de comportamentul său exterior concret, dar nu starea

sau însuşirea psihicului persoanei date în genere [235, p. 9]. Dacă în cadrul procesului penal a fost

stabilită şi vinovăţia altor persoane în comiterea de fapte prejudiciabile (în afară de învinuit), atunci,

fiind prezente elementele constitutive ale componenţei de infracţiune şi alte condiţii, trebuie pusă

problema despre tragerea la răspundere penală a acestor persoane. Victimele infracţiunilor în

această privinţă nu sunt o excepţie. În ultimul caz pot fi două (sau mai multe) componenţe de sine

stătătoare cu toate consecinţele procesuale ce rezultă din situaţia dată.

Vinovăţia victimei, ca unul dintre pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparţină laturii

subiective a componenţei de infracţiune, ci îşi ocupă locul printre semnele laturii obiective a

acesteia ca şi orice alte circumstanţe ce contribuie la săvîrşirea actului. Aceasta este una din

deosebirile principale dintre definiţia juridică a vinovăţiei şi noţiunea vinovăţiei definită în

victimologia criminologică.

Suntem de acord cu juristul Veniamin Polubinski care consideră că definiţiile juridice ale

formelor vinovăţiei sunt importante şi pentru victimologia criminologică [27, p. 71]. Doar vinovăţia

victimei reprezintă prin sine atitudinea psihică a acesteia faţă de comportamentul său în situaţia

preinfracţională, în momentul incidentului şi după comiterea infracţiunii, manifestîndu-se în

exterior prin acţiunile sau inacţiunile persoanei vătămate. Individul poate să prevadă şi poate să nu

prevadă consecinţele comportamentului său sau poate să conteze pe un alt rezultat. De aceea, în

opinia noastră, atitudinea psihică a victimei faţă de comportamentul său şi consecinţele acestuia atît

în situaţia precriminală, cît şi în momentul incidentului, precum şi după consumarea infracţiunii, de

asemenea, poate fi exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă. Atitudinea psihică a victimei

faţă de infracţiunea comisă de către subiect poate fi exprimată doar prin imprudenţă.

În acest context, susţinem opinia profesorului Plehan Dagheli, potrivit căreia, în cazul

vinovăţiei victimei, acţiunile acesteia „trebuie să fie intenţionate sau imprudente” [161, p. 10].

Totodată, menţionăm că obiectul prevederii consecinţelor în cadrul vinovăţiei victimei, bineînţeles,

este altul decît în cazul comportamentului ilicit al subiectului infracţiunii, deoarece comportamentul

negativ al persoanei vătămate se manifestă, îndeosebi, nu prin încălcarea normei juridice, ci a

normei morale. De aceea, în cazul vinovăţiei victimei sub aspect victimologic poate fi vorba mai

ales despre comportamentul etico-moral negativ al acesteia şi nu despre caracterul prejudiciabil al

acţiunilor sau inacţiunilor vinovatului.

Cînd persoana vătămată încalcă norma juridică sau morală provocînd infracţiunea, aspectul

victimologic al comportamentului acesteia trece pe plan auxiliar, dominînd aspectul juridic. Aceasta

înseamnă că în astfel de cazuri vinovăţia victimei parcă absoarbe o parte din vinovăţia infractorului,

devenind o circumstanţă ce atenuează răspunderea făptuitorului (pct. „i” art. 76 C.P. al R.

Moldova). Deci reducerea gradului de vinovăţie a subiectului are loc în urma transferului unei

anumite părţi a vinovăţiei pentru infracţiunea comisă asupra persoanei vătămate [236, p. 44].

Mai mult decît atît, în unele cazuri, faţă de victima care a încălcat norma de drept penal, dacă

sunt suficiente temeiuri, poate fi chiar pornită urmărirea penală în cadrul căreia persoana vătămată a

unei infracţiuni devine subiect al altei infracţiuni.

Aşadar, la comiterea anumitor categorii de infracţiuni, studiate în mod special de

victimologie, apare situaţia în care este vinovat nu numai infractorul, dar şi victima. Bineînţeles,

acest „coautorat” în crearea condiţiilor de comitere a infracţiunii nu are nimic comun cu noţiunea

juridico-penală de participaţie. Potrivit juristului Lev Frank, în acest caz poate fi vorba, probabil,

despre o vinovăţie „mixtă” sau „covinovăţie”, dar nu în cadrul definiţiei juridico-penale, ci într-o

accepţiune mai largă a noţiunii de vinovăţie (în cadrul vinovăţiei sociale), unde, de regulă, vinovăţia

unei părţi (a infractorului) apare numai în calitate de semn al laturii subiective a infracţiunii, iar

vinovăţia celeilalte părţi (a victimei) poate fi atît juridică, cît şi morală [4, p. 117]. Indiferent care

este forma vinovăţiei victimei, morală sau juridico-penală, persoana vătămată în anumite condiţii

trebuie să poarte răspundere: morală, disciplinară, administrativă, civilă, penală. În ultimul caz,

victima se transformă în învinuit, inculpat, condamnat, adică în infractor sau mai exact în „victimă -

infractor”. Transformarea dată este posibilă numai atunci cînd comportamentul victimei conţine

elementele constitutive ale unei componenţe de infracţiuni. Prin urmare, chestiunea despre pornirea

urmăririi penale faţă de victimă trebuie soluţionată deosebit de atent, fiind luate în consideraţie

normele respective atît din partea specială, cît şi generală a Codului penal.

Deci în anumite situaţii, persoana devine purtătoare concomitent a două roluri sociale contrar

opuse: infractor şi victimă. Acest fapt şi prezintă un interes deosebit pentru victimologie. Sarcina

ştiinţei date constă în elaborarea mijloacelor de stabilire a conţinutului real al diferitelor forme,

tipuri, categorii de vinovăţie a victimei şi a raportului acesteia cu vinovăţia persoanei care a comis

infracţiunea în cadrul răspunderii sociale unice a fiecărui cetăţean faţă de societate, concetăţeni şi

faţă de sine însăşi.

Unii jurişti consideră că noţiunea de „vinovăţie a victimei” nu este utilă pentru teoria şi

practica dreptului penal [237, p. 14]. Totodată, menţionăm că pct. „i” al art. 76 C.P. al Republicii

Moldova prevede, în calitate de circumstanţă atenuantă, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei,

dacă ele au provocat infracţiunea, iar în aliniatul întîi al art. 394 C.P.P. al Republicii Moldova este

stipulat că partea descriptivă a sentinţei trebuie să conţină indicaţii asupra circumstanţelor care

atenuează sau agravează răspunderea, adică inclusiv şi asupra vinovăţiei victimei.

Noţiunii de vinovăţie a victimei i se conferă o accepţiune mult mai largă în victimologia

criminologică comparativ cu dreptul penal. Astfel, dacă dreptul ia în consideraţie vinovăţia victimei

numai în cazul cînd comportamentul negativ al acesteia a contribuit la producerea rezultatului

ilegal, atunci victimologia trebuie să cerceteze vinovăţia victimei şi în acele cazuri cînd lipseşte

rezultatul infracţional. Un exemplu semnificativ de atare situaţie este cauzarea de daune victimei în

starea de legitimă apărare. Anume datorită vinovăţiei sale, victimei i se cauzează prejudicii,

acţiunile victimizatorului însă, cu toate că formal conţin semnele unei fapte prevăzute de legea

penală, nu constituie o infracţiune. Pentru cercetările victimologice, comportamentul victimei şi în

astfel de situaţii prezintă interes pentru explicarea legăturii cauzale dintre acţiunile sau inacţiunile

victimei şi fapta (reacţia) victimizatorului.

Conform dreptului penal, dacă lipseşte fapta infracţională, atunci nu poate fi vorba despre

vinovăţie în acţiunile sau inacţiunile persoanei. Vinovăţia în dreptul penal este limitată doar la acele

fapte prejudiciabile, care sunt recunoscute de lege drept infracţiuni. Deci nu este vinovăţie în

acţiunile sau inacţiunile persoanei, care, deşi formal conţin semnele unei fapte prevăzute de legea

penală, nu constituie o infracţiune, deoarece a fost săvîrşită în stare de legitimă apărare, extremă

necesitate, fiind reţinut infractorul ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei

constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile sau în cazul riscului întemeiat pentru

realizarea scopurilor socialmente utile (art. 36-40 C.P. al R.M.).

Aşadar, în victimologia criminologică, vinovăţia victimei este o noţiune etico-morală şi

juridico-criminologică, care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei vătămate

pentru comportamentul său imoral sau ilicit. Vinovăţia victimei reprezintă atitudinea negativă a

victimei faţă de valorile sociale, care se exprimă prin comiterea de către persoana vătămată a

faptelor ilicite sau imorale, ce pot duce la încălcarea funcţionării normale a acestor valori,

contribuind, în aşa mod, la săvîrşirea atentatului infracţional asupra sferei de interese a victimei.

Criminologul polonez Holyst B. precizează că despre vinovăţie în victimologie poate fi vorba doar

în acele cazuri, cînd comportamentul victimei infracţiunii s-a caracterizat prin astfel de elemente

care au contribuit la apariţia intenţiei criminale şi realizarea acesteia [181, p. 747].

Menţionăm că, spre deosebire de vinovăţia în dreptul penal, care reprezintă atitudinea psihică

a subiectului infracţiunii faţă de acţiunile (inacţiunile) sale şi consecinţele acestora, vinovăţia

victimei este o categorie obiectivă, fiind aprecierea negativă a comportamentului persoanei date de

către societate [8, p. 176].

Victimologia studiază vinovăţia victimei sub următoarele aspecte: drept semn al laturii

obiective a infracţiunii, pretext al săvîrşirii infracţiunii, circumstanţă ce influenţează asupra

vinovăţiei şi răspunderii subiectului infracţiunii, adică drept una dintre verigile legăturilor cauzale

care au determinat comiterea faptei penale. Problema vinovăţiei victimei, în sens victimologic, are

importanţă nu numai pentru formarea convingerii intime a judecăţii şi la individualizarea pedepsei

în cazuri concrete, dar şi pentru întreprinderea măsurilor cu caracter profilactic. Categoria vinovăţiei

victimei ne oferă posibilitatea de a determina, în majoritatea cazurilor, „defectele preinfracţionale”

ale raportului „infractor - victimă” şi permite a concretiza conţinutul specific al orientării

victimologice în prevenirea criminalităţii.

S-a menţionat nu o dată că există persoane care parcă ar fi predispuse de a deveni victime ale

unei anumite categorii de infracţiuni. Prin prisma problemei abordate privind vinovăţia victimei, o

astfel de predispoziţie poate fi vinovată şi nevinovată [27, p. 75]. Prin predispoziţie vinovată

subînţelegem comportamentul neadecvat al victimei potenţiale, care se manifestă ca unul din

factorii ce determină apariţia şi dezvoltarea actului. De exemplu, individul lacom, care caută

posibilitatea de a obţine cinci lei în schimb la un leu, de acum, în virtutea acestei trăsături şi a altora

de acest fel, este predispus de a deveni victimă a escrocheriei. Acest individ nu poate să-şi

manifeste trăsăturile menţionate altfel, decît printr-un comportament negativ.

Prin predispoziţie nevinovată se caracterizează persoanele, victimitatea sporită a cărora este

determinată nu de comportamentul necorespunzător, ci de trăsăturile personalităţii acestora (sociale,

biofizice, psihologice, demografice etc). De exemplu, femeile tinere, în virtutea „statutului fizic”,

sunt mai predispuse de a deveni victime ale violatorilor decît femeile de vîrstă înaintată; împotriva

membrilor gărzilor populare, în virtutea statutului lor social, mai frecvent decît împotriva altor

cetăţeni care nu participă la menţinerea ordinii publice, este îndreptată agresiunea infractorilor etc.

Atît predispoziţia vinovată, cît şi cea nevinovată poate fi individuală şi de grup. Astfel, printr-

o predispoziţie vinovată de grup se caracterizează păturile sociale marginalizate (prostituatele,

cerşetorii, vagabonzii, recidiviştii, alcoolicii, beţivanii, persoanele destrăbălate etc.). Predispoziţia

nevinovată de grup este caracteristică anumitor categorii de persoane în virtutea statutului lor de

serviciu, social, profesional, material etc., de exemplu, funcţionarii organelor afacerilor interne,

vînzătorii, paznicii, taximetriştii, casierii, expeditorii, businessmenii etc.

Analiza practicii judiciare mărturiseşte că comportamentul vinovat al victimei frecvent este o

manifestare a predispoziţiei individuale a persoanei, predispoziţia de grup rar se realizează prin

comportamentul negativ al victimei şi, de regulă, nu contribuie la comiterea infracţiunii.

Vinovăţia victimei se manifestă prin comportamentul provocator sau neatent (imprudent) al

acesteia [11, p. 131]. Victimele, într-un şir de cazuri, pot crea deci condiţii favorabile pentru

săvîrşirea infracţiunii, demonstrînd un comportament neatent (neprevăzător) sau provocator [238, p.

231]. Frecvent, concepţiile privind comportamentul neatent sau provocator al victimei sunt

confundate. Menţionăm însă că între comportamentul care atrage infractorul (persoana dominată de

motivaţia criminogenă) şi instigarea, în alte situaţii, a cetăţeanului care respectă normele de drept la

acţiuni de răspuns (provocare) există, în opinia noastră, o deosebire esenţială. De exemplu, părtaşii

atitudinii îngăduitoare faţă de femeile maltratate, care pînă la urmă îşi omoară tiranii, argumentează

punctul lor de vedere în felul următor: indivizii omorîţi în realitate au fost nişte contravenienţi care

şi-au provocat soţiile, de regulă, persoane cinstite, ca acestea să aplice forţa fizică în scop de

autoapărare [239, p. 53]. Juristul rus, Veniamin Polubinski, precizează că vinovăţia victimei se

manifestă atît prin comportamentul provocator sau neatent, cît şi prin starea de neputinţă a acesteia

[27, p. 76].

Comportamentul provocator al victimei este caracteristic, îndeosebi, infracţiunilor violente

contra persoanei. Aceste acţiuni (inacţiuni) ale persoanei vătămate se manifestă prin insultă,

violenţă, ameninţare, batjocură etc., fiind orientate asupra victimizatorului sau anturajului apropiat

al acestuia. Potrivit studiilor realizate de autor, 51,9 la sută din victimele omorului intenţionat şi 73

la sută din victimele vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii au provocat

actul infracţional împotriva lor [240, p. 77, 103]. Un astfel de comportament al victimei frecvent

este constatat şi la comiterea infracţiunii de viol. Provocarea violului se întîmplă atunci cînd

persoana vătămată, prin comportamentul ei imoral, creează o situaţie sexuală tensionată (prin

acţiuni, limbaj, priviri etc.). Comportamentul provocator al victimei este acela care, în anumite

condiţii, conţine elemente ce excită sexual potenţialul victimizator [240, p. 128].

Prin provocare din partea victimei se înţelege forma extremă de contribuire a persoanei

vătămate la comiterea infracţiunii. În victimologia occidentală se foloseşte, în acest, sens noţiunea

de „victim precipitation”, lansată în circuitul ştiinţific de către Wolfgang M., subliniind rolul

deosebit al victimei în procesul de victimizare a acesteia (de la latinescul „precipitatus” – căzut în

jos, poate însemna anumite procese de victimizare a persoanei) cînd individul, conştient sau

inconştient, face totul pentru a se transforma cît mai repede, mai vehement în victimă a infracţiunii.

Acelaşi sens îl are şi termenul de „victime catalyseuse”, propus de Fattah.

Esenţa „provocării” ca şi a „vinovăţiei” în victimologia criminologică se deosebeşte prin

conţinutul şi volumul său de noţiunile respective în ştiinţa dreptului penal şi practica judiciară. În

practica judiciară, problema privind estimarea provocării se rezumă numai la analiza elementelor în

comportamentul victimei care merită pedepsirea morală şi socială.

Deci noţiunii de provocare i se conferă în victimologie o accepţiune mai largă, fiind exprimată

prin faptul „chemării” anumitor fenomene şi prin deşteptarea la acţiuni concrete [175, p. 392].

Provocarea este un astfel de comportament neadecvat al victimei, care generează reacţia de răspuns

a subiectului ce se manifestă prin acţiuni ilicite. Comportamentul provocator întotdeauna se află în

legătură cauzală cu fapta ilegală a infractorului. Pentru victimologie nu are importanţă dacă victima

a prevăzut sau nu consecinţele comportamentului său negativ, dacă îşi dădea seama care pot fi

urmările acţiunilor sale, dacă aştepta reacţia de răspuns a victimizatorului sau nu. Principala sarcină

a victimologului, în acest caz, este de a releva toate legăturile cauzale dintre comportamentul

victimei care conţine elemente de provocare în sensul larg al noţiunii date şi fapta ilicită a

victimizatorului, iar în baza acestora, a elabora măsuri de prevenire şi protecţie a victimei potenţiale

împotriva agresiunii criminale.

Comportamentul provocator al victimei poate fi pasiv sau activ, continuu sau întîmplător.

Menţionăm că, atît o formă, cît şi alta a comportamentului necorespunzător al victimei poate fi

conştientă şi inconştientă, adică persoana vătămată nu-şi dă seama de caracterul provocator al

comportamentului său şi despre reacţia posibilă faţă de acesta.

Codul penal al Republicii Moldova prevede comportamentul provocator al victimei (acţiunile

imorale sau ilicite) în calitate de circumstanţă atenuantă (art. 75, pсt. „i”) de care se ţine cont la

individualizarea pedepsei făptuitorului, precum şi ca element necesar al componenţelor de

infracţiune „privilegiate” sau cu circumstanţe atenuante (art. 146, Omorul săvîrşit în stare de afect şi

art. 156, Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect).

Considerăm că comportamentul provocator al victimei, în geneza actului infracţional, nu

poate fi caracterizat pozitiv. Acţiunile legale ale victimei care au stîrnit o reacţie ilegală din partea

infractorului nu pot fi apreciate, în opinia noastră, drept vinovate nici sub aspect juridic şi nici

moral.

O altă formă a comportamentului vinovat al victimei se exprimă prin nerespectarea de către

persoana vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii. Acest tip de comportament

poate fi generat de diverse cauze: nepăsare elementară, sineîncredere exagerată, nepriceperea

urmărilor finale ale comportamentului său, naivitatea etc. Aşadar, victima, prin comportamentul său

uşuratic, neatent, imprudent, neprevăzător, creează condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii.

Comportamentul neatent al victimei poate fi întîmplător, cînd persoana vătămată o singură dată,

involuntar, creează o situaţie periculoasă pentru viaţa, sănătatea, patrimoniul acesteia etc. Vinovăţia

din neatenţie poate fi şi permanentă, cînd victima creează în repetate rînduri situaţii periculoase

pentru sine însăşi. De exemplu, şoferul care conduce maşina, cu o viteză extrem de mărită.

Starea de neputinţă vinovată a victimei este starea creată conştient sau inconştient de însăşi

persoana vătămată, de regulă, consumînd băuturi alcoolice, droguri sau alte mijloace. Starea dată se

caracterizează prin lipsa reacţiei normale psihice şi fizice a individului faţă de evenimentele externe

şi pierderea completă sau parţială a controlului asupra comportamentului său. Starea de neputinţă a

persoanei, produse în urma îmbolnăvirii acesteia, mutilării sau determinată de alte cauze

independente de voinţa victimei, nu poate fi apreciată drept vinovată [27, p. 77].

Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracţiunea, mărturisesc despre

reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al

comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reţinerea infractorului, unele cazuri de

extremă necesitate). În asemenea cazuri, vinovăţia victimei absoarbe parcă o parte din vinovăţia

subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă care atenuează răspunderea penală a făptuitorului.

Menţionăm că, conform regulii stabilite de legea penală, numai vinovăţia victimei care a provocat

infracţiunea diminuează vinovăţia infractorului. Alte forme de vinovăţie a victimei nu sunt

considerate de Codul penal al Republicii Moldova drept circumstanţe atenuante.

La săvîrşirea infracţiunii, în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor ei de

serviciu sau obşteşti, dimpotrivă, în toate cazurile cînd această circumstanţă agravantă nu este

prevăzută în componenţa de infracţiune respectivă ca element calificativ, este luată în consideraţie

la individualizarea pedepsei şi atrage o răspundere sporită a infractorului. În sfîrşit, în cazurile cînd

victima a încălcat normele dreptului penal, în baza temeiurilor suficiente poate fi pornit procesul

penal în care partea vătămată a unei infracţiuni devine subiect al altei infracţiuni săvîrşite din

vinovăţia ei (fig. 3, anexe).

Aşadar, unii cercetători încearcă să stabilească care este contribuţia comportamentului neatent

sau provocator al victimei în comiterea unor astfel de infracţiuni, cum ar fi: omorurile, violurile,

jafurile, tîlhăriile, furturile mijloacelor de transport etc. Totodată, alţi autori resping asemenea

încercări, considerîndu-le că stimulează tendinţa negativă de a învinui victimele în nenorocirile

proprii şi reprezintă prin sine, de fapt, căutarea unui ţap ispăşitor, cînd persoanele sunt trase la

răspundere pentru apariţia situaţiilor care, în realitate, n-au fost determinate de victime. În aşa mod,

învinuirea victimelor absolvă de răspundere infractorii şi justifică condiţiile sociale ce generează

criminalitatea. Astfel, stabilirea vinovăţiei în cuvintele şi acţiunile femeilor maltratate şi victimelor

violurilor abate atenţia de la discriminarea sexuală, care s-a înrădăcinat în cultura societăţii şi în

sistemul de drept [239; 241]. Asemenea învinuiri aduse proprietarilor neglijenţi de autovehicule

liberează producătorii de răspundere pentru furnizarea automobilelor care uşor pot fi furate,

deoarece securitatea mijloacelor de transport nu este prioritatea principală a conducătorilor

companiilor de automobile [242; 243; 244].

În realitate, încercarea de a determina gradul de răspundere a victimei relevă o multitudine de

probleme teoretice. Criticii afirmă că argumentele în susţinerea principiului vinovăţiei victimei pur

şi simplu repetă justificările aduse infractorilor şi reprezintă prin sine o greşeală logică, generînd un

cerc vicios, în care contravenientului i se atribuie doar acţiunile de răspuns, iar comportamentul

victimei este considerat drept o condiţie necesară şi suficientă a săvîrşirii infracţiunii [245; 246;

247].

În timp ce specialiştii discută asupra acestor modele teoretice, chestiunea privind

determinarea gradului de răspundere îşi păstrează importanţa practică pentru sistemul de drept penal

şi, de regulă, apare la toate etapele procesului penal. Totuşi problema vinovăţiei victimei nu trebuie

supraapreciată în cadrul teoriei şi practicii combaterii criminalităţii. Supraestimarea acestei

probleme poate duce la denaturarea perspectivei investigaţiilor victimologice şi aplicării lor corecte

în practică. Ar fi necesar de deplasat centrul de greutate de pe vinovăţia victimei asupra problemei

împotrivirii acesteia şi acţiunilor de curmare a atentatelor criminale, inclusiv, asupra autoapărării,

autoajutorului şi autocontrolului, deoarece pentru majoritatea victimelor, incapacitatea de a se apăra

de agresiune este o nenorocire, dar nu o vinovăţie a acestora [4, p. 120].

Cercetarea victimologică a vinovăţiei victimei reprezintă cheia de soluţionare a problemei

cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional individual.

Astfel, s-a stabilit că, cu cît este mai evident (provocator) rolul victimei la săvîrşirea infracţiunii

concrete, cu atît mai multă atenţie trebuie acordată aprecierii personalităţii subiectului infracţiunii

(în dreptul penal, după cum s-a menţionat, aceasta poate contribui la aplicarea unei pedepse mai

blînde, iar uneori chiar la liberarea de pedeapsa penală). Totodată, abordarea problemei cu privire la

vinovăţia victimei în aspect criminologic este deosebit de importantă nu numai la analiza

mecanismului actului infracţional, la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului,

dar şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică.

§ 5. Raportul “infractor - victimă”

Pentru activitatea practică de combatere a criminalităţii o importanţă deosebită o are analiza şi

cunoaşterea relaţiilor dintre infractor şi victimă pînă la infracţiune, din momentul incidentului,

precum şi după comiterea faptei penale. Aceasta permite stabilirea unei imagini reale asupra

fenomenului, locului şi rolului victimei în mecanismul actului, fundamentarea unor recomandări de

prevenire, autoprotecţie şi resocializare a persoanelor vătămate, precum şi la o rapidă şi corectă

aplicare a legii în cazul comiterii infracţiunii.

Astfel, în victimologia criminologică, raportul “infractor - victimă” este un concept de bază,

bine elaborat la nivelurile teoretic şi empiric, care are valoare deosebită, mai ales din punct de

vedere al genezei comportamentului infracţional.

Apariţia multor situaţii victimogene, evoluţia lor în timp, diversele “întorsături” ale

comportării infractorilor şi persoanelor vătămate, frecvent sunt determinate de conţinutul

raporturilor dintre criminal şi victimă. În acest context, psihologul rus Bueva L.P. sublinia că

raportul este una dintre formele necesare ale interconexiunilor generale ale tuturor obiectelor,

fenomenelor, proceselor naturii, precum şi în societate şi raţiune. În cadrul acestor raporturi, în

primul rînd, fiecare individ aparte este purtătorul relaţiilor sociale tipice în totalitatea lor

(economice, social-politice, juridice, morale, estetice etc.) numai în acea măsură, în care acestea

sunt asimilate de individ, iar aceasta determină, la rîndul său, corelaţiile necesare dintre trăsăturile

sociale tipice ale omului, valorile sociale, individualitatea lui, precum şi nivelul de dezvoltare al

relaţiilor date. În al doilea rînd, esenţa umană se formează la fiecare individ în felul său pe parcursul

întregii vieţi. Acest proces depinde de circumstanţele sociale, de educaţie şi instruire şi nu în

ultimul rînd de activitatea şi alegerea personală. În al treilea rînd, analizînd totalitatea raporturilor

sociale în care se manifestă esenţa umană, trebuie a lua în consideraţie aspectul lor obiectiv şi cel

subiectiv [248, p. 139-140].

Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizator şi posibila victimă, care generează

infracţiunea, sunt nişte legături specifice şi apar în baza multiplelor raporturi sociale. Aceste

legături pot fi de serviciu şi de vecinătate, de rudenie şi familiale. Ele iau naştere în baza

concubinajului, convieţuirii conjugale, cunoştinţelor întîmplătoare etc. În procesul acestor legături

între oameni se formează relaţii de afacere şi colegiale; de prietenie şi dragoste; de duşmănie,

tensionate şi neutrale. Toate se bazează pe anumite procese psihice ale indivizilor: simpatie şi

antipatie, impuls emoţional şi pasivitate, frică şi indiferenţă etc. Trebuie de menţionat însă că

conţinutul, caracterul sau intensitatea relaţiilor dintre subiecţi nu duc inevitabil la un conflict care

generează infracţiunea. Numai calităţile subiective individuale ale infractorului şi victimei,

reflectate în relaţiile lor, pot duce într-o anumită situaţie concretă de viaţă la comiterea infracţiunii,

deoarece orice situaţie de conflict îl obligă pe subiect să primească o anumită decizie şi să-şi aleagă

varianta comportării.

Prin urmare, menţionăm că în victimologia criminală aspectul obiectiv al relaţiilor sociale îl

reprezintă situaţia în care oamenii sunt uniţi în mod obiectiv de locul, timpul, situaţia concretă.

Asemenea relaţii obiective apar între oameni la serviciu, la locul de trai, între pasagerii unui mijloc

de transport public etc. În astfel de condiţii, raportul obiectiv dintre diferite persoane necunoscute

poate să-i transforme în victime comune, reale sau potenţiale, iar în altele, să determine

comportamentul lor, reacţia şi acţiunile comune.

Aspectul subiectiv al raportului „infractor - victimă” presupune cazuri în care infractorul şi

victima se cunosc reciproc. În cadrul cercetării contingentului de victime poate fi utilizată

următoarea scală a relaţiilor interpersonale (cine era victima pentru infractor): soţ, soţie, concubin,

concubină, alţi membri ai familiei (mama, tata, fiul, fiica, fratele, sora), alte rude, vecin(ă)

cunoscut(ă) apropiat(ă), prieten(ă), coleg, simplă cunoştinţă, persoană puţin cunoscută sau

cunoştinţă întîmplătoare, persoană necunoscută [240, p. 203, 212]. Aceste tipuri de raporturi nu pot

fi examinate separat de caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre victimă şi infractor. De exemplu,

relaţiile pot fi bune, neutrale, ostile, duşmănoase. Pentru o analiză mai amplă a relaţiilor sociale şi

legăturilor dintre victimă şi victimizator este necesar a utiliza date despre vîrstă şi alte caracteristici

social–demografice ale acestora, date despre caracterul atentatelor comise etc.

Lev Frank susţine că raportul „infractor - victimă”, din punct de vedere al victimologiei,

trebuie examinat nu numai ca relaţie, dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-un anumit spaţiu

şi timp, conţinutul principal al căruia îl constituie comportamentul victimei, interacţiunea ei cu

infractorul pînă la comiterea, în momentul şi, uneori, după săvîrşirea infracţiunii. Factorul

«victimă» în aceste împrejurări poate fi concomitent victimogen şi criminogen [4, p. 7]. Prin

urmare, este important a analiza raportul “infractor - victimă” în contextul situaţiei concrete de

viaţă. În acest scop poate fi utilizat termenul “relaţie - situaţie”.

Relaţiile dintre infractor şi victimă îl determină uneori pe criminal să aleagă metoda de

comitere a infracţiunii, precum şi să-şi selecteze victima. Raporturile reciproce existente determină

şi caracterul reacţiei faţă de comportamentul participanţilor unei sau altei situaţii. Astfel, relaţiile

familiale foarte frecvent determină o reacţie pasivă a persoanei vătămate faţă de comportamentul

infracţional care-i pricinuieşte o daună. În alte cazuri însă anume contactul permanent (stabil) dintre

persoana vătămată şi infractor poate duce la o aşa desfăşurare a evenimentelor, cînd victima iniţială

ia măsuri “preventive” faţă de cauzarea prejudiciului, transformîndu-se ea singură în criminal. De

exemplu, soţul pe parcursul unei perioade îndelungate de timp îşi bătea joc de soţie, ameninţînd-o şi

lovind-o. În timpul unui episod următor cu ameninţări din partea lui, ea, temîndu-se de bătaie, îl

omoară. Această situaţie a evoluat într-un mod tragic, deoarece femeia–infractor (tot ea victimă la

etapa iniţială), în baza experienţei relaţiilor ei cu persoana vătămată, a prezis posibila comportare a

acesteia şi a reacţionat corespunzător.

Deci, reieşind din cele sus-menţionate, putem vorbi de cazul particular al raportului „infractor

- victimă”, care îl constituie fenomenele în care, de fapt, rolul victimei şi cel al infractorului se

schimbă reciproc sau se suprapun. Astfel, în literatura de specialitate, pentru desemnarea

fenomenului dat, sunt utilizate două noţiuni: „inversiunea vinovăţiei” (Frank L. V.) şi „inversiunea

rolurilor” (Rivman D.V.) [43, p. 6]. Cercetătorul Lev Frank a propus spre utilizare termenul

„inversiunea vinovăţiei” în cazul schimbului rolurilor dintre victimă şi infractor, cînd are loc

cauzarea reciprocă a daunei (din latinescul inwersio înseamnă schimbare, transformare). Totodată,

dauna cauzată ambelor părţi antrenate în conflict poate fi aceeaşi după volumul şi caracterul său sau

poate avea un caracter diferit [170. p. 154].

Alţi autori ca Valerii Vandîşev, David Rivman consideră utilizarea termenului „inversiunea

rolurilor” şi nu a vinovăţiei, care, în opinia noastră, este un termen mai adecvat, deoarece fiecare

subiect este vinovat doar pentru ceea ce a săvîrşit, iar vinovăţia, ca atitudine psihică a persoanei faţă

de fapta sa, nu poate fi transmisă de la o persoană la alta. În aceste cazuri, are loc transformarea

criminalului potenţial în victima infracţiunii şi invers, eventuala victimă poate deveni infractor.

Aşadar, spre exemplu, persoana care cauzează leziuni corporale poate fi ofensată (dauna morală),

iar celei care ofensează îi pot fi pricinuite leziuni corporale.

Prin urmare, raportul „infractor - victimă” poate fi privit ca o astfel de stare, cînd într-o

singură persoană se îmbină infractorul şi victima, concomitent sau în mod alternant (conceptul

introdus de Hentig şi dezvoltat, mai apoi, de Ellenberger). Schimbarea rolurilor unei şi aceiaşi

persoane în mecanismul actului decurge nu numai sub forma “infractor, apoi victimă”, “victimă,

apoi infractor” dar şi după un cerc închis: “atentator, victimă, atentator” şi “victimă, atentator,

victimă”. Această categorie necesită un studiu mai amplu atît în baza datelor statistice generale, cît

şi în baza metodei biografice de cercetare şi acumulare a unui material bogat victimologic [4, p.

104].

Criminalul şi victima sa produc o influenţă reciprocă unul asupra altuia. Formele şi gradul

impactului reciproc sunt diverse şi se realizează nu numai în momentul incidentului, dar şi în

situaţia preinfracţională. Cîteodată, anume relaţiile reciproce anormale, care s-au format în etapele

iniţiale (îndepărtate) ale situaţiei preinfracţionale, generează actul agresiunii criminale chiar şi în

cazurile unei comportări impecabile a victimei, nemijlocit, înainte de săvîrşirea infracţiunii sau în

momentul incidentului.

Situaţiile victimogene în care comportamentul persoanei vătămate, relaţiile reciproce dintre

infractor şi victimă contribuie la săvîrşirea infracţiunii pot avea o durată de timp foarte diferită.

Unele situaţii pot fi create doar cu cîteva minute sau chiar secunde pînă la comiterea infracţiunii,

altele pot să se prelungească pînă la cîţiva ani, transformîndu-se dinamic în baza tensionării treptate

a relaţiilor reciproce dintre subiecţi. O importanţă victimologică deosebită are nu atît durata

dezvoltării situaţiei în timp, cît caracterul şi evoluţia raporturilor reciproce dintre viitorul criminal şi

posibila victimă în situaţiile preinfracţionale. Prin prisma acestor caracteristici putem evidenţia

următoarele tipuri de situaţii victimogene: situaţiile relativ îndelungate, dezvoltarea cărora decurge

în baza tensionării treptate a relaţiilor reciproce dintre subiecţi; situaţiile tărăgănate, care se bazează

pe nişte relaţii ostile ce se agravează periodic; situaţiile ce apar cu cîteva minute sau chiar secunde

înainte de comiterea infracţiunii, în baza acutizării imprevizibile a legăturilor dintre subiecţi, care se

caracterizau anterior pozitiv ori aveau un caracter neutral etc.

Aşadar, infractorul şi victima lui influenţează unul asupra altuia. Formele şi gradul acestor

impacte reciproce sunt diverse şi se realizează, după cum s-a menţionat, atît în momentul

incidentului, cît şi în situaţia preinfracţională. În funcţie de gradul acestei interacţiuni, mecanismul

ei şi alţi factori, în literatura de specialitate se deosebesc trei categorii de relaţii între infractor şi

victima lui: întîmplătoare, nedeterminate şi predeterminate [27, p. 32-38].

Raporturile întîmplătoare apar indiferent de voinţa sau iniţiativa unuia dintre participanţii

dramei criminale. În cadrul acestor relaţii, comportamentul victimei are un rol absolut neutral în

geneza infracţiunii, iar în acţiunile victimizatorului lipseşte intenţia directă de obţinere a rezultatului

ilegal. Această categorie de relaţii frecvent stă la baza infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă.

Subiecţii acestor relaţii pot fi atît persoanele necunoscute, cît şi rudele, prietenii, cunoscuţii etc.

Raporturile nedeterminate sunt acele relaţii dintre infractor şi victimă care se formează la

iniţiativa victimizatorului, rolul persoanei vătămate fiind pasiv în geneza crimei. Aceste raporturi

apar în procesul selectării victimei de către infractor şi au o durată relativ scurtă. Selectarea victimei

de către infractor în cadrul relaţiilor nedeterminate este, de regulă, determinată de anumiţi factori şi

premise. Factorii care favorizează selectarea de către infractori a anumitor subiecţi în calitate de

victime pot fi: calităţile individuale ale personalităţii victimei, statutul social şi comportamentul

acesteia. Selectarea victimei este determinată şi de anumite premise ale relaţiilor reciproce dintre

victimizator şi persoana vătămată. Premisele victimogene sunt circumstanţele care înlesnesc

realizarea intenţiei criminale a infractorului, adică condiţiile care reduc împotrivirea victimei

potenţiale, limitează perceperea critică de către persoana vătămată a situaţiei create, slăbesc

precauţia ei etc. O premisă importantă a apariţiei situaţiilor bazate pe relaţiile nedeterminate dintre

infractor şi victimă este starea de ebrietate a persoanei vătămate, care uşurează realizarea intenţiei

criminale a victimizatorului. Alcoolul reduce vigilenţa şi opunerea victimei potenţiale, slăbeşte

perceperea critică a situaţiei şi controlul asupra comportării proprii, declanşează impulsiunile

iraţionale care îl determină pe individ la comportări provocătoare. Cercetările victimologice

realizate în Republica Moldova au constatat că majoritatea victimelor infracţiunilor de vătămare

intenţionată gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii (51,8 la sută) erau în stare de ebrietate, iar

30,6 la sută din întregul lot studiat, a consumat băuturi spirtoase împreună cu viitorul infractor.

Starea de beţie este caracteristică atît bărbaţilor (53,3%) cît şi femeilor-victime (47,4%). Bărbaţii

mai frecvent decît femeile au consumat alcool împreună cu victimizatorul. Astfel fiecare al treilea

bărbat şi fiecare a patra femeie victimizată a consumat băuturi spirtoase împreună cu infractorul

[240, p. 102].

Dacă în cadrul raporturilor nedeterminate, potenţialul infractor în funcţie de orientările sale

antisociale, de regulă îşi alege cea mai potrivită victimă în viziunea lui, atunci în cadrul relaţiilor

predeterminate, personalitatea şi comportamentul victimei determină, în mare parte, săvîrşirea

infracţiunii. Criminalul n-are o astfel de necesitate, reacţia lui agresivă fiind orientată împotriva

unui individ concret. În situaţia cu relaţii reciproce predeterminate, deseori victima este stabilită cu

mult înaintea comiterii actului criminal. Aşa se întîmplă în cazurile în care pretextul infracţiunii este

cearta, duşmănia, gelozia, dragostea etc. Relaţiile reciproce predeterminate se caracterizează printr-

o desfăşurare relativ îndelungată din momentul apariţiei intenţiei infracţiunii pînă la realizarea ei.

Ele apar, de obicei, în baza unor raporturi stabile dintre potenţialul infractor şi viitoarea victimă:

familiale, de rudenie, amoroase etc.

Investigaţiile victimologice realizate demonstrează că majoritatea infracţiunilor grave contra

persoanei se săvîrşesc în cadrul unor relaţii predeterminate între infractor şi victimă. De exemplu,

aproape 80 la sută din victimele omorurilor săvîrşite cu intenţie, care au fost studiate se cunoşteau

foarte bine cu infractorii, 16 la sută din persoanele vătămate s-au cunoscut întîmplător şi doar 5 la

sută erau persoane necunoscute. În numărul total de victime domină persoanele care se aflau în

relaţii familiale sau de rudenie cu infractorul, constituind circa 40 la sută. Analiza victimelor

vătămărilor intenţionate grave indică că 36 la sută din persoanele vătămate constituie soţiile/soţii,

11 la sută - rudele, 13 la sută - prietenii, 8 la sută - vecinii, 9 la sută - colegii, 3 la sută - cunoscuţii şi

doar 20 la sută - necunoscuţii. Conform datelor investigaţiei violurilor în Republica Moldova,

efectuată de autor, 5 la sută din victime au fost violate de tată, 3 la sută – de rudele apropiate, 5 la

sută – de prieteni, 12 la sută – de vecini, 15 la sută – de cunoscuţi, 34 la sută – de persoane puţin

cunoscute şi 26 la sută – de necunoscuţi [249, p. 10-11].

Aşadar, raportul „infractor - victimă” poate deveni din instrument al cunoaşterii mijloc de

prognozare a criminalităţii prin structurarea comportamentului atît a victimelor potenţiale, cît şi a

infractorului, fapt ce ar permite prevenirea şi combaterea infracţiunilor.

§ 6. Împotrivirea victimei atentatului criminal

Chiar dacă apărarea ordinii de drept va fi efectuată de către stat la cel mai înalt nivel, totuşi

este imposibil de a asigura securitatea fiecărui cetăţean. În acest context apare problema împotrivirii

victimei atentatului criminal şi influenţa acesteia asupra victimizării persoanelor.

Să examinăm cîteva date. Conform cercetării efectuate de Lev Frank [4, p. 121], doar 24,4 la

sută din victime au opus rezistenţă în timpul atentatului criminal. Respectiv ¾ din victime au fost

pasive în faţa infractorului (infractorilor). Potrivit altui studiu, în cazul omorului intenţionat,

majoritatea victimelor şi anume 56,6 la sută din întregul lot studiat nu s-au împotrivit şi au opus

rezistenţă doar 38,7 la sută [122, p. 90]. Deci şi în cazul omorului făptuitorii n-au întîmpinat

rezistenţă din partea victimelor, ceea ce le-a uşurat, bineînţeles, obţinerea rezultatului criminal. În

lotul victimelor care nu s-au opus ucigaşilor, preponderenţa aparţine persoanelor care obiectiv nu s-

au putut apăra. Totodată, menţionăm că o bună parte din victime nu şi-au realizat capacităţile de

împotrivire atentatelor criminale din motive subiective. Astfel, o parte însemnată din victime

(17,9%) n-au folosit posibilităţile lor de a se împotrivi ucigaşilor în momentul comiterii infracţiunii

de omor. Cauzele unei astfel de conduite sunt diferite, însă domină manifestarea trăsăturilor

individuale ale persoanelor victimizate: frica, starea de nehotărîre, incapacitatea de a se orienta în

situaţie şi de a prevedea evoluarea evenimentelor.

În consecinţă, pentru elaborarea măsurilor eficiente de asigurare a securităţii personale este

deosebit de important a stabili potenţialul de împotrivire şi opunere de rezistenţă a victimei

atentatelor criminale. Investigaţia efectuată a relevat că majoritatea victimelor vătămate grav, ca şi

victimele omorurilor intenţionate, nu s-au opus actului violent, iar 41,9 la sută au opus rezistenţă.

Cu toate că o parte considerabilă din victime s-au împotrivit atentatului violent, de regulă, opunerea

de rezistenţă a fost ineficientă şi n-a contribuit la reducerea victimizării lor. Aceasta se explică prin

faptul că majoritatea şi anume 59,1 la sută din persoanele vătămate, care s-au opus atentatelor

criminale îndreptate asupra lor, erau în stare de ebrietate, iar 85 la sută din ele au provocat singure

comiterea infracţiunii, inclusiv 60,2 la sută au atacat primele [122, p. 121].

Deci după cum vedem, procentul persoanelor ce-au opus rezistenţă diferă în funcţie de felul

infracţiunii. În acest mod, 70 la sută din furturile din apartament au loc în timp de zi, în majoritatea

cazurilor, din motivul lipsei atenţiei elementare din partea victimelor, iar în cazurile de escrocherie,

practic, împotrivirea lipseşte, în aceste cazuri lăcomia, credibilitatea reduc la zero capacitatea

persoanei de a opune rezistenţă. În cazurile de viol, dimpotrivă, victimele activ opun rezistenţă, dar

la acest gen de infracţiune vom reveni în capitolul următor sau cu un alt exemplu. În cazul violenţei

săvîrşite în familie, soţiile se împotrivesc mai puţin decît concubinele, iar în cazul huliganismului,

potenţialul de împotrivire este proporţional cu gradul de cultură a persoanei. În toate cazurile de

huliganism, cel mai mult opun rezistenţă persoanele de vîrstă înaintată.

Împotrivirea şi opunerea de rezistenţă de către victimă atentatului criminal este nemijlocit

legată de felul cum ea percepe şi estimează situaţia creată. Atunci cînd situaţia creată îl determină

pe individ de a hotărî dacă este posibilă şi poate fi opusă rezistenţa, victima în unele cazuri se opune

foarte activ, iar în alte cazuri nu se opune atentatului. Aceasta se explică prin manifestarea

diferitelor trăsături ale personalităţii: aptitudinea de a estima situaţia, spiritul de previziune, curajul,

frica etc. De aceea, nu poate fi apreciat în mod categoric ca obiectiv-raţional acel comportament al

persoanei vătămate, prin care ea opune rezistenţă şi neraţional, atunci cînd victima nu se

împotriveşte atentatului criminal.

Împotrivirea victimei duce la scăderea victimizării numai în cazurile cînd, de rînd cu

pregătirea fizică individuală de a opune rezistenţă, se manifestă şi capacitatea ei de a estima obiectiv

situaţia şi de a prevedea evoluarea de mai departe a evenimentelor. Persoana atacată nu trebuie să se

simtă psihologic ca victimă în situaţia victimogenă, deoarece atît dramatizarea situaţiei, cît şi poziţia

pasivă, fricoasă a victimei sunt deosebit de periculoase pentru ea. Uneori, o persoană puternică fizic

fără împotrivire, din frică cedează portmoneul cu bani jefuitorului, contribuind, astfel, la săvîrşirea

infracţiunii. Deosebit de frecvent, opunerea rezistenţei de către victimă nu este adecvată. Aceasta se

întîmplă în cazurile cînd persoana vătămată nu se orientează corect în situaţie şi acceptă un

comportament iraţional. De exemplu, cînd victima cu bună ştiinţă, fiind predestinată înfrîngerii,

opune rezistenţă unui grup de infractori. Cercetările victimologice efectuate de autor au relevat

destul de frecvent acest fenomen la săvîrşirea violurilor. Astfel, unele femei, după ce, într-o măsură

mai mare sau mai mică, au contribuit la formarea situaţiei victimogene, se opun la etapa trecerii

violatorului la act, intensificîndu-l şi sporindu-i pericolul social al acestuia.

În cadrul omorurilor intenţionate cercetate, de asemenea, are loc, de cele mai multe ori, o

împotrivire neadecvată a victimei infracţiunilor violente îndreptate asupra ei. De aceea, în

majoritatea cazurilor, încercările de împotrivire a victimelor n-au contribuit la reducerea

victimizării, dar, dimpotrivă, la sporirea ei. Astfel, 82 la sută din victimele care au opus rezistenţă

atentatului violent îndreptat asupra lor erau în stare de ebrietate, iar 90 la sută din acestea au

provocat singure comiterea crimei [126, p. 30-31].

Împotrivirea victimelor în procesul violului este un fenomen psiho-fizic deosebit de complicat

şi foarte răspândit în cadrul acestei categorii de infracţiuni. Rezultatele investigaţiei realizate de

autor au constatat că 63 la sută din toate victimele violurilor studiate au opus rezistenţă infractorilor.

Fiecare a treia persoană vătămată nu s-a împotrivit din cauza vârstei minore, deficienţelor fizice,

tulburărilor sufleteşti, constrângerii psihice din partea violatorului, stării de spaimă apărute brusc

etc.

Caracterul complicat al acestui fenomen se explică prin particularităţile psihologice specifice

ale raporturilor dintre bărbat şi femeie. Se consideră că orice încercare a bărbatului de a intra în

raport sexual cu o femeie adultă, sănătoasă psihic şi în stare trează nu se realizează fără împotrivirea

din partea celei din urmă. De aceea, pentru calificarea acţiunilor subiectului este important de a fi

stabilit faptul cît de reală a fost împotrivirea părţii vătămate [250, p. 18-19]. Opunerea de rezistenţă

poate să fie de intensitate mică sau să lipsească atunci când victima îşi dă seama de inutilitatea sau

pericolul împotrivirii (de exemplu, când cerinţa de a intra în raport sexual este expusă într-un loc

pustiu, noaptea târziu, de un grup de persoane necunoscute). În acest caz este suficient ca victima să

demonstreze prin comportamentul său că refuză categoric intrarea în raport sexual. Faptul simulării

opunerii de rezistenţă este determinat nu de intensitatea rezistenţei, ci de conţinutul subiectiv al

comportamentului victimei. De aceea, chiar şi rezistenţa simulată poate fi intensivă [251, p. 632].

Cercetarea acestui fenomen are importanţă nu numai juridico-penală sau procesual-penală, dar

şi criminologică. În opinia noastră, sarcina principală a studiului criminologic este de a stabili

potenţialul opunerii de rezistenţă de către victimă atentatului criminal, adică în ce măsură poate

acest fenomen curma săvîrşirea infracţiunii şi reduce victimizarea femeilor faţă de viol.

În baza investigării împotrivirii victimelor infracţiunilor de viol s-a stabilit:

1. Peste 63 la sută din victimele cercetate s-au opus violatorilor. Fenomenul împotrivirii este

mai răspîndit la săvîrşirea violurilor decît la comiterea omorurilor intenţionate, în procesul cărora

numai 46 la sută din victime au opus rezistenţă [126, p. 29].

2. Majoritatea victimelor care nu s-au împotrivit violului, practic n-au putut s-o facă din

cauza vîrstei minore, a deficienţelor fizice, tulburărilor sufleteşti, ebrietăţii grave, constrîngerii

psihice din partea violatorului, stării de spaimă apărute brusc, din frică faţă de propria viaţă etc.

Deci, investigaţia realizată nu confirmă concluzia făcută de unii cercetători, care susţin că victima

infracţiunilor contra moralităţii cedează acţiunilor infractorului fără o opunere ori autoapărare

serioasă [252].

3. Se împotrivesc mai frecvent victimele care prin comportamentul lor preinfracţională au

provocat ori au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, conştient sau

inconştient la săvîrşirea crimei. De aceea este important de a orienta prevenirea victimologică mai

ales asupra comportamentului preinfracţional al persoanei vătămate.

4. În procesul violurilor provocate de comportamentul imoral al persoanei vătămate,

opunerea de rezistenţă de către victimă poate fi apreciată, în opinia noastră, ca iraţională şi are, deci,

o însemnătate redusă pentru prevenirea victimologică a acestor infracţiuni.

5. Majoritatea covîrşitoare a victimelor violurilor au opus rezistenţă neadecvată atentatelor

criminale şi anume: 41 la sută din persoanele vătămate care s-au împotrivit, au opus rezistenţă

grupurilor de violatori din doi, trei, patru şi mai mulţi indivizi; 23 la sută - erau în stare de ebrietate

alcoolică; 14 la sută nu au atins vîrsta de 14 ani; 5 la sută aveau defecte fizice, anomalii psihice sau

alte boli serioase.

6. Au fost relevate şapte tipuri principale de opunere a rezistenţei de către femei atentatelor

criminale şi a fost determinată răspîndirea fiecărui tip la săvîrşirea acestei infracţiuni. Mai mult de

jumătate din comportamentele de împotrivire ale victimelor sunt tipurile ce se caracterizează printr-

un grad de intensitate fizică medie, fiecare a treia persoană vătămată a opus rezistenţă fizică foarte

activă şi numai 10 la sută s-au împotrivit prin modalităţi ce se caracterizează printr-o intensitate

fizică redusă (tabelul 4, anexe).

7. Conform analizei efectuate, patru tipuri de împotrivire violului din cele şapte relevate au

fost estimate ca relativ utile, iar trei tipuri – iraţionale (figura 4, anexe).

8. O parte considerabilă, circa 42 la sută din victimele care au opus rezistenţă violului, au

utilizat în acest scop forme de împotrivire iraţională. Acestea-s victimele care se pierd cu firea,

plîng sau se opun neîncrezut, aplică în mod tăcut, incomplet şi haotic forţa fizică, precum şi acele

persoane vătămate care opun o rezistenţă fizică, prea vădită, lovindu-l cu pumnii, palmele,

muşcîndu-l sau zgîrîindu-l pe infractor şi totodată contribuind la înrăirea lui.

9. Cu toate că fenomenul rezistenţei este deosebit de răspîndit la săvîrşirea violurilor, în

majoritatea cazurilor are loc o împotrivire iraţională, neadecvată şi ineficientă sau puţin eficientă a

victimelor, care stîrneşte, de regulă, la violator manifestarea unei violenţe maximale, cruzime şi

cinism deosebit faţă de femeie şi sporeşte deci, pericolul social al infracţiunii.

10. În cazurile cînd potenţialul violator caută cu orice preţ, utilizînd forţa fizică şi

ameninţările, se să izoleze cu viitoarea victimă, ea este obligată să opună rezistenţă intensă şi

hotărîtă anume la etapa preinfracţională.

11. Importanţa victimologică a împotrivirii violului sporeşte, în opinia noastră, mai ales

atunci cînd situaţia preinfracţională coincide cu situaţia criminală, în majoritatea cazurilor, însă

aceste situaţii nu coincid şi deci, măsurile de prevenire trebuie orientate asupra comportamentului

preinfracţional al victimei evitînd astfel săvîrşirea infracţiunii şi necesitatea opunerii de rezistenţă

violatorului.

În cazul cînd o dată cu pregătirea individuală de a opune rezistenţă infractorului, persoana

analizează obiectiv situaţia, prevede dinamica dezvoltării acesteia, împotrivirea propriu-zisă

minimalizează probabilitatea victimizării, iar în cazul în care nu se vor manifesta aceste capacităţi

ale persoanei, probabilitatea victimizării va spori în special cînd apărarea victimei va fi neadecvată.

În acest context, apare problema referitor la rolul factorului de frică faţă de infractor şi

criminalitate în general, care persistă, practic, la fiecare persoană cînd survine un asemenea pericol.

Frica faţă de criminalitate nu este bazată pe cunoaşterea adevărului despre infracţiuni. Pe de o parte,

fenomenul criminalităţii este prea dramatizat, iar pericolul - exagerat. Pe de altă parte, acest pericol

este subestimat.

Practica ne demonstrează că, dacă stării de frică îi este opozabilă o precauţie raţională, o

previziune, iar, în unele cazuri, şi o hotărîre fermă de a se apăra, atunci riscul victimizării este

minim. În asemenea condiţii, autoapărarea şi opunerea de rezistenţă atentatelor criminale la nivel

individual vor servi drept supliment la măsurile practice de siguranţă, realizate de organele de stat la

nivel naţional.

Menţionăm că problema autoapărării este importantă, dar nu şi primordială în prevenirea

victimizării persoanei. Profesorul canadian Ezzat A. Fattah susţine că trebuie de schimbat direcţia

măsurilor preventive în aşa mod, ca măsurile de prevenire a criminalităţii să fie îndreptate nu spre

infractor, dar spre potenţiala victimă [82, p. 97]. Cu alte cuvinte, pentru a preveni o infracţiune

trebuie de împotrivit acestui atentat criminal, adică numai victima poate şi trebuie să prevină

infracţiunea. Suntem de părerea că, în acest caz, opunerii de rezistenţă îi este acordat un rol exagerat

în prevenirea criminalităţii. Susţinem că victimologia trebuie să trateze problema opunerii de

rezistenţă pe baza îmbinării balansate a măsurilor de asigurare a securităţii sociale cu caracter statal

cu măsuri de autoapărare individuală a persoanelor, dar cu prevalarea totuşi a măsurilor statale la

nivel naţional.

§ 7. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova

Realizarea cu succes a sarcinilor privind desăvîrşirea luptei împotriva criminalităţii este

determinată, în mare parte, de autenticitatea datelor despre starea, dinamica şi structura

criminalităţii, care stau la baza concluziilor criminologice. În prezent, aceşti indici importanţi ai

fenomenului infracţional sunt stabiliţi în rezultatul analizei statisticii penale – principala sursă şi

material factologic pentru cercetarea criminalităţii şi studiile criminologice. Totodată, menţionăm că

statistica penală nu conţine date despre criminalitatea reală, deoarece în afara limitelor ei rămîne

informaţia despre „cifra neagră” sau partea latentă a acestui fenomen social.

Criminalitatea latentă, rămasă în afara reacţiei oficiale a societăţii, se dezvoltă ca un proces

spontan şi deosebit de periculos. Existenţa „cifrei negre” a criminalităţii generează un şir de

consecinţe negative: este denaturată imaginea despre starea, dinamica şi structura reală a

criminalităţii, despre volumul şi caracterul prejudiciilor cauzate cetăţenilor, organizaţiilor şi

societăţii în ansamblu; nu este posibilă crearea unei închipuiri clare în societate atît despre numărul

persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cît şi despre „preţul” real al criminalităţii; este împiedicată

relevarea circumstanţelor care favorizează comiterea infracţiunilor; nu este respectat principiul

inevitabilităţii pedepsei, ceea ce creează cetăţenilor cu comportament instabil şi infractorilor opinia

că nu vor fi pedepsiţi pentru infracţiunile comise; generează la cetăţeni îndoieli privind eficienţa

activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept, duce la aprecierea incorectă şi neîncrederea în

posibilităţile acestora de a identifica şi pedepsi infractorii; este limitată posibilitatea de pronosticare

a criminalităţii şi elaborării măsurilor eficiente de prevenire şi combatere a acesteia [253, p. 210].

Aprecierile date de experţi privind raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente sunt cele

mai diverse şi constituie 1 : 3, 1 : 5 sau chiar 1 : 10. Cea mai populară este compararea criminalităţii

reale cu un aisberg din care doar 1/8 se află la suprafaţă. Savanţii din S.U.A. presupun că dacă cifra

oficială a criminalităţii în ţara lor este egală cu 13-15 milioane anual, atunci „cifra neagră” a

acesteia constituie 30 milioane şi mai mult [12, p. 58].

În contextul problemelor menţionate, este deosebit de importantă şi actuală stabilirea, cel

puţin cu aproximaţie, a dimensiunilor „cifrei negre” a criminalităţii. Criminalitatea latentă poate fi

relevată prin realizarea sondajelor reprezentative ale populaţiei, ca urmare fiind cercetate victimele

presupuse ale infracţiunilor. Metoda dată permite stabilirea aproximativă a raportului dintre

infracţiunile înregistrate şi latente. În acest scop, în aprilie – mai 2003 a fost realizat un sondaj

sociologic, reprezentativ fiind chestionate 966 de persoane. Aria investigaţiei cuprinde 82 de oraşe

şi sate din toate raioanele ţării. Structura socială, etnică, de studii, pe vîrste şi sexe a lotului cercetat

corespunde, în general, structurii populaţiei ţării noastre. Astfel, mărimea şi conţinutul eşantionului

alcătuit pentru investigaţie constituie un temei de obiectivitate şi deci de credibilitate a constatărilor

făcute pe parcursul derulării acestui studiu.

Potrivit sondajului, fiecare a şasea persoană din cele 966 chestionate a devenit victimă a

infracţiunii în decursul anului 2002, circa şapte la sută din respondenţi nu-şi amintesc dacă au fost

victimizaţi sau nu, iar 4 la sută n-au răspuns la întrebarea dată. (fig.5, anexe). Practic, fiecare al

doilea din cei victimizaţi (45 la sută) nu a declarat poliţiei sau altor organe de ocrotire a normelor de

drept despre fapta penală comisă împotriva sa. Majoritatea dintre victimele latente (51 la sută) au

preferat să ţină în taină întîmplarea, fiecare a treia dintre ele a povestit doar rudelor apropiate şi

numai 14 la sută au comunicat organizaţiilor nonguvernamentale.

În baza celor constatate, putem menţiona că anual în ţara noastră o parte considerabilă a

populaţiei este victimizată ca urmare a săvîrşirii infracţiunilor. Cota-parte a victimelor poate

constitui, potrivit datelor sondajului, cel puţin 17 la sută din numărul total al populaţiei ţării avînd

vîrsta răspunderii penale (anume această categorie a populaţiei a fost chestionată). Dacă este luat în

consideraţie şi procentul respondenţilor care nu au dat răspuns ori nu-şi amintesc dacă au devenit

victime ale infracţiunilor, atunci cota-parte a cetăţenilor victimizaţi va spori anual pînă la 27 – 28 la

sută.

Cercetarea sociologică a victimizării ne permite să stabilim aproximativ „cifra neagră” a

criminalităţii în ţara noastră. Deoarece fiecare a doua victimă, potrivit datelor sondajului, nu a

declarat organelor de ocrotire a normelor de drept despre infracţiunea comisă împotriva sa, putem

presupune că cel puţin fiecare a doua faptă penală nu este înregistrată în statistica judiciară penală

(criminală). Aşadar, dacă în anul 2002 în Republica Moldova au fost înregistrate 36302 infracţiuni,

atunci, cel puţin, acelaşi număr de fapte penale nu a fost inclus în statistica criminală. Menţionăm că

aceste infracţiuni care din anumite motive n-au fost aduse la cunoştinţa organelor de drept sau

acestea nu dispun de nici o informaţie despre ele constituie doar o parte din „cifra neagră” a

criminalităţii, numită criminalitatea necunoscută sau criminalitatea latentă naturală, adică care

există obiectiv [6, p. 157].

Numai 50 la sută din cei 512 respondenţi care au comunicat organelor de drept despre

infracţiunile săvîrşite au răspuns că fapta antisocială a fost descoperită, adică a fost înaintată

învinuirea pentru comiterea acesteia sau că vinovatul a fost pedepsit, fiecare a treia persoană

chestionată a relatat că infracţiunea n-a fost descoperită, adică n-a fost identificată persoana care

trebuie pusă sub învinuire, iar fiecare al cincilea respondent n-a fost informat despre rezultatele

examinării declaraţiei sale. (fig. 6, anexe). Deci fiecare a doua infracţiune despre care cetăţenii au

comunicat organelor de urmărire penală rămîne nedescoperită. Atragem atenţia că, potrivit statisticii

oficiale penale, acest indicator (infracţiunile nedescoperite) este de două ori mai redus, constituind

în anul 2002–25,8 %.

Deoarece circa 19 la sută din respondenţii care au declarat organelor de ocrotire a normelor de

drept despre infracţiune n-au fost informaţi despre rezultatele examinării cererii depuse, putem

presupune că unele persoane cu funcţii de răspundere din organele date, posedînd informaţia cu

privire la infracţiunea comisă, din anumite motive, contrar legii, nu o înregistrează. Astfel,

totalitatea infracţiunilor care, deşi au fost sesizate organelor de urmărire penală sau sunt cunoscute

acestora, n-au fost înregistrate şi deci n-au fost reflectate în dările de seamă statistice ca urmare a

acţiunilor ilegale ale organelor respective formează criminalitatea ascunsă sau tăinuită

(criminalitatea latentă artificială) [6, p. 157]. În acest context, este actuală pentru ţara noastră

problema desăvîrşirii sistemului de primire, înregistrare, evidenţă şi soluţionare a cererilor şi

declaraţiilor despre infracţiuni.

Aşadar, potrivit analizei datelor cercetării sociologice realizate, putem deduce, cu unele

rezerve, că criminalitatea latentă naturală în Republica Moldova constituie aproximativ 40 – 50 la

sută, iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al infracţiunilor

comise de facto anual. „Cifra neagră” a criminalităţii constituie, în opinia noastră, circa 2/3 din

criminalitatea reală. Raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente este 1:2, adică din trei

infracţiuni comise în realitate se înregistrează numai una. Dacă cifra oficială a criminalităţii în ţara

noastră pentru anul 2002 este de 36302, atunci „cifra neagră” a acesteia constituie 72604 şi mai

mult. Astfel, în anul 2002 dimensiunile criminalităţii reale în ţară au depăşit cifra de 109 mii de

infracţiuni, coeficientul acesteia constituind peste 3 mii de infracţiuni la 100 mii de locuitori.

Cei mai mulţi (28 la sută) dintre respondenţii care au devenit victime ale infracţiunilor în anul

2002 au avut de suferit de pe urma furturilor, circa 14 la sută – în rezultatul infracţiunilor de jaf sau

tîlhărie, fiecărui al optulea i s-au produs leziuni corporale, fiecare al zecelea a fost victimizat prin

mituire şi opt la sută – prin acte de huliganism. Conform datelor cercetării realizate, cele mai

frecvente fapte penale, comise anual în ţara noastră, sunt furtul, jaful şi tîlhăria, vătămarea

intenţionată a integrităţii corporale, infracţiunile legate de mită şi huliganismul. Menţionăm, de

asemenea, că 4 la sută din respondenţii victimizaţi au recunoscut că în decursul anului 2002 au avut

de suferit de pe urma traficului de fiinţe umane. (fig. 7, anexe).

Totodată, în baza cercetării ştiinţifice realizate, a fost stabilită „cifra neagră” pentru anumite

tipuri de infracţiuni. Astfel, mai puţin latente sunt furturile despre care n-au declarat organelor de

drept fiecare al cincilea respondent şi infracţiunile de vătămare intenţionată a integrităţii corporale

sau a sănătăţii, despre care n-au comunicat organelor respective 36 la sută din persoanele

victimizate. Alte infracţiuni care frecvent victimizează cetăţenii noştri se caracterizează printr-un

grad sporit de latenţă. De exemplu, fiecare a doua infracţiune de bătaie sistematică, tortură sau jaf

nu este declarată poliţiei sau altor organe de drept. Printr-un grad şi mai înalt de latenţă se

caracterizează violul, traficul de fiinţe umane, huliganismul, escrocheria şi tîlhăria, despre

comiterea cărora n-au comunicat organelor de urmărire penală 53 – 60 la sută din respondenţii

victimizaţi. Potrivit sondajului, cele mai ascunse (peste 70 la sută) pentru organele de ocrotire a

normelor de drept sunt infracţiunile legate de mită şi înşelare a clienţilor. Uneori, infracţiunile

caracterizate printr-o latenţă mai sporită în realitate sunt comise mai multe decît unele infracţiuni cu

gradul de latenţă mai redus, în schimb sunt înregistrate de către organele de drept mai puţine decît

ultimele. Astfel, potrivit sondajului, din 30 de infracţiuni de jaf victimele au declarat organelor de

urmărire penală despre 15 cazuri, din 33 de acte de huliganism au fost declarate doar 14 cazuri, iar

din 41 de infracţiuni de mită persoanele vătămate au comunicat organelor respective numai 12 fapte

penale. (fig. 8, anexe).

Potrivit sondajului, în ţara noastră mai frecvent sunt victimizaţi bărbaţii, cota-parte a acestora

constituind 52,8 la sută din respondenţii care au recunoscut că au devenit victime ale infracţiunilor

pe parcursul anului 2002. Dacă în mediul rural, în perioada dată, au suferit în urma infracţiunilor

mai mult bărbaţii decît femeile, apoi în oraşe, dimpotrivă, mai frecvent au fost victimizate femeile

decît bărbaţii. Coeficientul victimizării populaţiei urbane (18,3 la sută) este mai înalt decît

coeficientul victimizării populaţiei rurale (15,9 la sută). În Republica Moldova cele mai victimizate grupe de vîrste sunt 16 – 29 de ani (19 la sută) şi

persoanele de vîrstă înaintată (60 de ani şi peste), coeficientul de victimizare al cărora fiind de 17,4

la sută (tabelul 5, anexe). Structura de vîrste a victimelor diferă în funcţie de tipul localităţii. Astfel,

în mediul rural al ţării noastre prin cea mai sporită vulnerabilitate victimală se caracterizează

bătrînii (20,3 la sută) şi cetăţenii de vîrsta medie (30 – 45 de ani), coeficientul de victimizare al

cărora constituie 18 la sută. În localităţile urbane prin cea mai înaltă vulnerabilitate faţă de

infracţiuni se caracterizează persoanele de vîrsta 16 – 29 de ani (19 la sută) şi 46- 59 de ani (13,8 la

sută).

Analizînd structura pe studii a respondenţilor care, conform sondajului, au devenit victime ale

infracţiunilor în anul 2002, am constatat că printr-o vulnerabilitate victimală sporită se

caracterizează persoanele cu studii primare (20 la sută) şi medii incomplete (19,8 la sută). Un

coeficient înalt al corelării dintre victimizare şi nivelul redus de studii al cetăţenilor a fost atît în

mediul rural, cît şi în cel urban (tabelul 6, anexe). La sate sunt victimizate mai frecvent persoanele

cu studii primare (20 la sută) şi studii medii (18,1 la sută), iar în oraşe - persoane cu studii medii

incomplete (41,2 la sută), studii primare (fiecare al patrulea din respondenţii grupului respectiv) şi

studii medii de specialitate (19 la sută).

Analiza statutului social al respondenţilor, cărora li s-au produs prejudicii prin infracţiune în

decursul anului 2002, relevă anumite particularităţi ale victimizării diferitelor grupuri sociale în ţara

noastră. Printr-un grad sporit al victimizării se caracterizează şomerii (36,4 la sută), studenţii (21,9

la sută) şi gospodinele casnice (fiecare a cincea din grupul social respectiv). Gradul mediu al

victimizării este tipic muncitorilor din întreprinderi şi organizaţii (19,1 la sută), invalizilor (18.2 la

sută), ţăranilor (17,3 la sută) şi printr-o vulnerabilitate victimală redusă cuprinsă între 13,7 la sută şi

14,1 la sută se caracterizează pensionarii, funcţionarii de stat şi intelectualii. Aşadar, în funcţie de

sporirea nivelului de studii şi gradului de calificare a activităţii de muncă a persoanelor, are loc, de

regulă, reducerea posibilităţilor de victimizare a acestora.

Victimizarea criminală a respondenţilor diferă şi în funcţie de originea etnică a acestora.

Astfel, printr-un grad mai sporit al victimizării se caracterizează bulgarii (37,5 la sută), moldovenii

(16,8 la sută) şi ruşii (16,6 la sută), iar printr-o victimitate mai redusă – ucrainenii (9,1 la sută).

Aceste date nu permit a afirma despre impactul victimogen al aşa-numitului conflict de cultură.

Conform criminologului nord-american Thorsten Sellin, autor al teoriei: „Conflictului de cultură”,

astfel de conflicte care generează frecvent comportamentul criminal apar fie prin introducerea unor

valori, norme şi obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social

inevitabile în interiorul sistemului [119, p. 145] . Totodată, menţionăm că alte studii realizate de

autor au stabilit impactul victimogen al acestui factor la comiterea infracţiunilor violente contra

persoanei [126, p. 31]. În scopul organizării şi realizării eficiente a prevenirii şi combaterii

criminalităţii, este deosebit de importantă cercetarea diferenţiată pentru anumite spaţii geografice

(judeţ, raion, microraion, cartier, stradă, intersecţie de drumuri etc. ) în orice perioade de timp a

proceselor victimogene, a nivelului structurii şi tendinţelor victimizării [254, p. 401]. Fiind calculat

procentul respondenţilor care au devenit victime în decursul anului 2002, pentru fiecare judeţ,

precum şi pentru municipiul Chişinău şi Bălţi (din numărul persoanelor chestionate în fiecare

unitate teritorial-administrativă) au fost relevate zone ce diferă după nivelul victimizării populaţiei

(fig. 9, anexe). Printr-un nivel redus al victimizării (sub 15 la sută) se caracterizează judeţele Edineţ,

Chişinău, Lăpuşna şi Găgăuzia. Zona cu nivelul mediu de victimizare (15 – 17 la sută) include

judeţele Soroca, Bălţi (fără municipiul Bălţi), Tighina şi Cahul; zona cu nivelul înalt al victimizării

(17 – 20 la sută) include numai municipiul Chişinău, iar zona cu coeficientul foarte înalt al

victimizării (peste 20 la sută) cuprinde judeţele Ungheni, Orhei, Taraclia şi municipiul Bălţi.

Pentru stabilirea particularităţilor teritoriale ale criminalităţii reale din Republica Moldova şi

relevarea tendinţelor acesteia a fost comparată raionarea ţării după nivelul victimizării populaţiei cu

raionările după nivelul criminalităţii, adică numărul de infracţiuni înregistrate la 10000 de locuitori

(fig. 10, anexe) şi după nivelul criminalităţii grave, adică numărul infracţiunilor grave înregistrate la

10000 de locuitori (fig. 11, anexe). Menţionăm că raionarea ţării după nivelul criminalităţii grave,

comparativ cu raionarea după nivelul criminalităţii în ansamblu, reflectă într-o măsură mai mare

situaţia criminogenă reală. Nivelul criminalităţii în general este un indicator uşor de manipulat,

uneori poate creşte vertiginos din contul infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave. Nivelul

criminalităţii grave constă din infracţiuni cu gradul prejudiciabil sporit, ce nu pot fi ascunse de

înregistrare [255, p. 26-27].

Analizînd nivelul victimizării şi coeficienţii criminalităţii sub aspect teritorial, constatăm că

indicatorii victimizării nu corespund întrutotul acestor coeficienţi (tabelul 7, anexe). Anume această

necorespundere acordă, în opinia noastră, statisticii victimizării o valoare deosebită, de sine

stătătoare. Totodată, analiza criminalităţii atît prin prisma coeficienţilor statistici, cît şi a nivelului

victimizării, creează o închipuire mai amplă şi plină de conţinut despre fenomenul infracţional din

ţară.

Generalizarea datelor din tabelul nr. 7 (anexe) permite totuşi a releva următoarele zone

criminogene – victimogene pe teritoriul ţării noastre:

I. Zona criminogenă - victimogenă cu nivel redus, situată în partea de nord a Republicii

Moldova, cuprinde judeţele Edineţ, Soroca şi Bălţi (fără municipiul Bălţi). Se caracterizează prin

valori reduse ale nivelului victimizării (sub 16 la sută) şi ale coeficienţilor criminalităţii (respectiv

sub 70 de infracţiuni la 10000 de locuitori şi 10 – 15 infracţiuni grave la 10000 de locuitori).

II. Zona criminogenă – victimogenă cu nivel mediu, situată în partea centrală a ţării, include

judeţele Lăpuşna, Chişinău şi Tighina. Nivelul victimizării este cuprins între 10 la sută şi 16 la sută,

coeficientul criminalităţii variază între 70 şi 100 de infracţiuni la 10000 de locuitori, iar coeficientul

criminalităţii grave constituie 15 – 18 infracţiuni / 10000 de locuitori.

III. Zona criminogenă – victimogenă cu nivel înalt şi deosebit de înalt cuprinde judeţele

Cahul şi Taraclia din partea de sud a Republicii Moldova, precum şi municipiile Bălţi şi Chişinău.

Nivelul victimizării (cu excepţia judeţului Cahul) este sporit (mun. Chişinău) şi deosebit de sporit

(mun. Bălţi, jud. Taraclia). Coeficientul criminalităţii înregistrează valori maximale (peste 100 de

infracţiuni / 10000 de locuitori) în judeţul Taraclia, mun. Bălţi şi Chişinău, în judeţul Cahul acest

indicator fiind de 87,6 de infracţiuni / 10000 de locuitori. Coeficientul criminalităţii grave este înalt

în judeţele Cahul şi Taraclia (18 – 20 de infracţiuni/ 10000 de locuitori) şi foarte înalt în municipiul

Bălţi (24 de infracţiuni / 10000 de locuitori) şi municipiul Chişinău (52 de infracţiuni / 10000 de

locuitori).

Din cauza decalajului mare dintre valorile celor trei indicatori, judeţele Orhei, Ungheni şi

UTA Găgăuzia nu pot fi atribuite nici la o zonă criminogenă – victimogenă din cele relevate. Astfel,

în judeţele Orhei şi Ungheni, potrivit datelor sondajului, a fost înregistrat un nivel deosebit de înalt

al victimizării, în schimb nivelul criminalităţii în ansamblu este mediu, iar coeficientul criminalităţii

grave este chiar redus. În UTA Găgăuzia, dimpotrivă, se înregistrează un nivel înalt al criminalităţii

în ansamblu şi criminalităţii grave, în acelaşi timp nivelul victimizării fiind redus. Pentru stabilirea

situaţiei criminogene – victimogene reale din aceste unităţi teritorial-administrative sunt necesare

studii suplimentare.

Aşadar, raionarea criminalităţii are drept scop de a ajuta organele de drept, în special poliţia,

de a-şi utiliza raţional şi eficient forţele şi mijloacele în cadrul sectorului deservit; a elabora măsuri

concrete de prevenire pentru diverse raioane (zone) criminogene – victimogene; a formula

propuneri cu privire la proiectarea mediului care ar contribui la reducerea victimogenităţii acestuia.

Criminalitatea latentă poate fi stabilită atât prin sondajele de victimizare, cât şi cu ajutorul

studiilor sociologice ce relevă persoanele care au comis vreodată delicte (infracţiuni) şi ce fel de

fapte ilegale au săvârşit („self-report-surveys”). În acest scop, în martie anul 2004 a fost desfăşurat

un sondaj reprezentativ printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău. Au fost chestionaţi

692 de elevi din 12 instituţii şcolare (liceele: „Mircea Eliade”, „Liviu Deleanu”, „Gheorghe

Asachi”, „Mihai Viteazul”, „Titu Maiorescu”, „Alexandru Puşkin”, Gimnaziul nr. 44 (Otovaska),

Gimnaziul nr. 66 (or. Sângera), şcolile medii nr. 35 (sect. Ciocana), nr. 3 (sect. Botanica), nr. 45 şi

nr. 76 (com. Ciorescu).

Sondajul a stabilit că o parte considerabilă din elevii claselor a VIII-XII-a destul de frecvent

comit abateri care pot fi calificate drept ilegale. Majoritatea elevilor, de regulă, săvârşesc delicte

uşoare. Astfel, fiecare al patrulea respondent a recunoscut că a comis fapte ilegale (fig. 12, anexe).

Practic, fiecare respondent, începând cu primii ani de şcoală, a încălcat diferite indicaţii şi reguli.

Unii comit aceste încălcări permanent, alţii – uneori. Peste 50 la sută din respondenţi au lipsit de la

lecţii fără motive întemeiate, tot atâţia au cumpărat şi au consumat bere, vin, lichior şi alte băuturi

alcoolice, 28,3 la sută au condus autovehiculul fără autorizaţie sau permis de conducere, fiecare al

cincilea a sustras obiecte neimportante (cu o valoare mai mică de 18 lei) , 18,8 la sută au cauzat

prejudicii bunurilor publice sau private care nu le-a aparţinut, iar 18,5 la sută au întreţinut relaţii

sexuale cu persoane de sex opus (tabelul 8, anexe).

Respondenţii au fost întrebaţi, de asemenea, dacă au comis fapte penale. S-a constatat că o

parte substanţială din elevii chestionaţi destul de frecvent săvârşesc infracţiuni uşoare şi mai puţin

grave. Fiecare al cincilea respondent a recunoscut că a comis maltratări intenţionate sau alte acte de

violenţă în şcoală (liceu), faţă de rude ori vecini, 13,1 la sută au săvârşit furturi în proporţii mici, 12

la sută – acte de huliganism, iar 4,2 la sută din elevii chestionaţi au comis pungăşii. Pe baza

sondajului s-a constatat că elevii claselor a VIII-XII-a din municipiul Chişinău săvârşesc şi

infracţiuni mai grave. Astfel, 8,5 la sută din respondenţi au recunoscut că au comis escrocherii, 3,8

la sută – furturi în proporţii mari, 2,6 la sută – jafuri şi 1,3 la sută – violuri. Este îngrijorător faptul

că 3,5 la sută din respondenţi consumă droguri, iar 1,3 la sută – participă la desfacerea ilegală a

substanţelor narcotice (tabelul 9, anexe). Aşa dar, potrivit sondajului realizat, minorii săvârşesc mult

mai multe infracţiuni decât numărul acestora incluse în statistica oficială. Putem deduce că o parte

enormă din numărul faptelor penale, comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele de

urmărire penală şi constituie aşa-numita „cifra neagră” a criminalităţii.

Despre dimensiunile criminalităţii latente putem judeca şi în baza datelor sondajului care

descriu gradul de criminalizare a mediilor în care se află minorii. Astfel, peste 50 la sută din

respondenţi au afirmat că în anturajul (mediul) în care se află au fost comise fapte ilegale (fig. 13,

anexe). Deci majoritatea elevilor chestionaţi au fost singuri făptuitori ai infracţiunilor, au devenit

victime sau au fost martori ai actelor criminale. Potrivit respondenţilor, cea mai mare parte din

infracţiuni s-au comis nu o singură dată, dar de mai multe ori, în anturajul (mediul) acestora.

Fiecare al doilea elev chestionat a relatat că în mediile în care se află se comit maltratări

intenţionate sau alte acte de violenţă, în special în şcoală sau liceu (30 la sută din toţi respondenţii),

36 la sută au menţionat furturile în proporţii mici, fiecare al treilea respondent a afirmat că se

săvârşesc pungăşii, 27 la sută – acte de huliganism, fiecare al cincilea – tâlhării, 15 la sută – furturi

în proporţii mari, 9 la sută – desfaceri ilegale de droguri şi 8,2 la sută – violuri. Sondajul a constatat

că consumul de droguri este destul de răspândit printre minori. Circa 17 la sută din respondenţi au

confirmat că fenomenul dat persistă în mediile în care se află ei.

Potrivit sondajului, fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a infracţiunii (figura 14,

anexe). Menţionăm că gradul de victimizare a minorilor (30,3 la sută) este mult mai sporit decât

gradul de victimizare a populaţiei adulte (18,1 la sută) din municipiul Chişinău [256]. Mai frecvent

minorii devin victime ale furtului (41,6 la sută), escrocheriei (14,1 la sută), şantajului (12,2 la sută),

actelor de huliganism (9,1 la sută), jafurilor (6,6 la sută), maltratărilor intenţionate sau altor acte de

violenţă (5,5 la sută), tâlhăriilor (3,6 la sută) şi infracţiunilor sexuale (3,4 la sută) (figura 15, anexe).

De regulă, minorii sunt victimizaţi în transport (27,1 la sută), fiecare al patrulea – în locuri publice,

fiecare al cincilea – în cartier, 15,2 la sută – în şcoală şi 4,3 la sută – în familie (figura 16, anexe).

Minorii care au devenit victime ale infracţiunilor au apelat, în primul rând, la părinţi (40,3 la

sută), în al doilea rând, la prieteni (16,5 la sută) şi, în al treilea rând, la poliţie (13,6 la sută) (figura

17, anexe). Elevii fiind întrebaţi de care instituţii, grupuri sociale sau organizaţii obşteşti au fost

protejaţi în cazul când au fost victimizaţi, au numit, în primul rând, familia (circa 40 la sută), în al

doilea rând, prietenii (24,2 la sută) şi, în al treilea rând, rudele (11,5 la sută) (figura 18, anexe).

Dacă circa 40 la sută din minorii victimizaţi au apelat după ajutor la părinţi şi tot atâţia s-au simţit

protejaţi din partea acestora, atunci gradul protecţiei din partea prietenilor şi rudelor sporeşte

comparativ cu frecvenţa adresărilor faţă de dânşii, respectiv, de la 16,5 la 24,2 la sută şi de la 6,1 la

11,5 la sută. Totodată, procentul respondenţilor-victime care s-au simţit în siguranţă, fiind protejaţi

de poliţie şi de comisia pentru protecţia drepturilor copilului, s-a redus de două ori comparativ cu

procentul acelor elevi chestionaţi, care s-au adresat după ajutor la instituţiile date. Minorii

victimizaţi rar se adresează după ajutor la profesori (2,2la sută), foarte puţini din ei se simt în

siguranţă, fiind protejaţi de şcoală (1,5%), şi, dimpotrivă, este mai mare numărul acelor

respondenţi-victime care s-au simţit în siguranţă fiind protejaţi de autorităţi criminale (2,5 la sută).

Este o problemă deosebit de serioasă pentru societatea noastră atunci când, în situaţii dificile,

minorii sunt mai bine protejaţi de autorităţi criminale decât de instituţii statale (şcoală, comisia

pentru protecţia dreptului copilului, alte instituţii ale statului) sau organizaţii nonguvernamentale

(figura 18, anexe). Această tendinţă poate intensifica criminalizarea minorilor, în special a acelora

care, iniţial, au fost victimizaţi.

Cercetările ştiinţifice realizate reprezintă, totodată, prima încercare de a stabili (cu

aproximaţie) dimensiunile reale ale criminalităţii în ţara noastră, informaţiei respective revenindu-i

un rol deosebit de important în planificarea activităţii poliţiei şi elaborarea politicii penale.

Considerăm că numai cercetarea aprofundată şi multilaterală continuă a mecanismului criminalităţii

latente va oferi date mai exacte despre starea, dinamica şi structura reală a criminalităţii din

Republica Moldova şi elaborarea unor măsuri adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen

antisocial. Asemenea cercetări ale victimelor infracţiunilor ar putea oferi opiniei publice o imagine

mai veridică a eforturilor depuse de poliţie în lupta împotriva criminalităţii. Menţionăm, de

asemenea, că, în etapa actuală, organele de ocrotire a normelor de drept deţin monopolul asupra

datelor despre criminalitate, dar aceasta înseamnă că ele pot denatura informaţia statistică în

interesele lor. De aceea, dacă populaţia ţării noastre va avea acces şi la alte surse de informaţie,

atunci probabilitatea unei atare falsificări va fi redusă.

CAPITOLUL IV. PROBLEME DE PREVENIRE VICTIMOLOGICĂ A

INFRACŢIUNILOR

§ 1. Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi

Pentru asigurarea unei activităţi eficiente de prevenire a criminalităţii este necesară

desăvîrşirea permanentă a sistemului existent de măsuri respective. În acest scop, este important, în

opinia noastră, ca la elaborarea măsurilor de prevenire, paralel cu particularităţile individuale ale

infractorului, să se acorde o atenţie cuvenită şi situaţiei concrete de viaţă în care a fost săvîrşită

infracţiunea. Merită atenţie, în special, cunoaşterea personalităţii şi comportamentului victimei, care

sunt elemente componente ale situaţiei. Aceasta se explică prin faptul că, într-un şir de cazuri, mai

ales la săvîrşirea unor astfel de infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave contra

persoanei, cum sunt omorurile intenţionate, vătămările intenţionate grave a integrităţii corporale sau

a sănătăţii şi violurile, acţiunile infractorilor sunt determinate frecvent, într-o anumită măsură, de

comportamentul şi calităţile individuale ale persoanelor vătămate. “Pentru înţelegerea mai profundă

a mecanismului infracţiunii sunt insuficiente doar cunoaşterea şi studierea infractorului. Multe

infracţiuni ne demonstrează contribuţia considerabilă pe care o are persoana vătămată în ceea ce s-a

petrecut cu ea, că infracţiunea se prezintă ca un rezultat al acţiunilor unei perechi formate din

infractor şi victimă” [158, p. 8]. Practica combaterii criminalităţii confirmă încă un adevăr şi anume

că infracţiunea putea să nu fie săvîrşită, iar cea începută să se termine fără rezultat, dacă victima

probabilă ar fi opus o rezistenţă cuvenită potenţialului infractor.

Totodată, menţionăm că procesul de victimizare nu este determinat doar de factorii personali,

ci şi de cei exteriori în raport cu victima, iar comportamentul persoanei vătămate este un produs al

interacţiunii complicate dintre personalitatea ei şi ansamblul circumstanţelor obiective în care a

nimerit. Potrivit cercetătorului Lev Frank, situaţia obiectivă prin intermediul factorilor ei – atît

criminogeni, cît şi victimogeni – influenţează asupra potenţialului infractor şi a eventualei victime,

asupra comportamentului lor şi a luării deciziei. De faptul cît de adecvat a fost comportamentul lor

într-o anumită situaţie depinde mult. Însă cel care atentează şi persoana vătămată nu acţionează

deja, de regulă, în corespundere cu “protosituaţia” reală, ci cu situaţia psihică. De aceea, estimarea

victimologică a situaţiei de către cercetători presupune studierea situaţiei psihice a fiecărei părţi,

luînd în consideraţie, în primul rînd, punctul de vedere al victimei şi anume: raportul situaţiei

psihice a persoanei vătămate cu situaţia victimogenă obiectivă; raportul situaţiei psihice a persoanei

vătămate cu situaţia criminogenă reală, creată şi realizată în procesul interacţiunii victimei cu

infractorul [4, p. 102-103]. În opinia noastră, o astfel de abordare oferă posibilităţi pentru un studiu

mai aprofundat al mecanismelor interacţiunii şi conduitei victimei în situaţiile tipice care apar la

săvîrşirea anumitor categorii de infracţiuni. De aici – încă un pas spre elaborarea formelor concrete

de aplicare practică a cercetărilor victimologice teoretice şi empirice pentru prevenirea

infracţiunilor. După cum am mai menţionat relevarea situaţiilor victimogene, tipice anumitor

categorii de infracţiuni, şi descrierea lor ştiinţifică şi ştiinţifico-populară este deosebit de necesară

pentru instruirea victimologică şi educarea juridică a cetăţenilor. Rezultatele studiilor respective

sunt importante la elaborarea diferitelor variante de strategii şi tactici pentru persoanele care, în

virtutea unor factori obiectivi sau subiectivi, pot nimeri în situaţii victimogene. Un interes vădit

pentru prevenirea infracţiunilor prezintă şi pronosticarea situaţiilor victimogene, precum şi

schimbarea evoluării lor în direcţia dorită, restructurînd atît comportamentul eventualei victime, cît

şi al victimizatorului ei probabil. Aşadar, cercetarea criminologică a personalităţii victimei, a

comportamentului ei şi a particularităţilor situaţiilor victimogene, tipice anumitor categorii de

infracţiuni, precum şi utilizarea datelor respective la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire,

orientate asupra unor grupuri ori persoane concrete, care se evidenţiază printr-o vulnerabilitate

victimală sporită, reprezintă un potenţial de rezervă al activităţii de prevenire a criminalităţii.

Cele menţionate schimbă în mod radical viziunea asupra sistemului existent de măsuri de

prevenire a criminalităţii, asupra rolului şi locului în acest sistem al victimologiei şi direcţiei

victimologice a prevenirii. Este foarte posibil ca insuccesele noastre în domeniul prevenirii

criminalităţii să fie determinate de faptul că de-a lungul secolelor toată atenţia era concentrată

asupra delictului sau asupra infractorului, iar victimei nu i se acorda atenţia pe care o merită [54].

Această obiecţie, expusă de A. Fattah încă în 1967, este şi astăzi deosebit de actuală pentru ţara

noastră, unde, pînă în prezent, nu există o evidenţă completă a victimelor şi, prin urmare, nu sunt

studiate particularităţile lor personale, uneori fiind organizate măsuri de prevenire victimologică. În

general, victima este considerată, de regulă, o sursă de date despre infractor şi infracţiune ori parte a

relaţiilor procesual-penale.

În literatura de specialitate, prevenirea criminalităţii este considerată drept un sistem social,

un proces integru, care include prevenirea socială generală şi special-criminologică [257, p. 66-72].

La nivel social general, prevenirea victimologică a infracţiunilor se realizează prin măsuri cu

caracter economic, politic, ideologic, organizaţional, juridic, care nu sunt orientate nemijlocit asupra

prevenirii şi combaterii criminalităţii. Aceste măsuri asigură însă, în mod obiectiv, crearea

condiţiilor ce reduc riscul săvîrşirii infracţiunilor şi înlătură factorii criminogeni şi victimogeni.

Prevenirea special-criminologică a infracţiunilor cuprinde măsurile ce sunt îndreptate

nemijlocit spre soluţionarea problemelor profilactice. Aceste măsuri privesc nu numai infractorii şi

persoanele capabile de a săvîrşi infracţiuni, dar şi victimele (reale sau potenţiale), precum şi

situaţiile în care ultimele apar şi acţionează în această calitate. Elaborarea şi realizarea măsurilor

orientate asupra victimelor este condiţionată de apariţia şi dezvoltarea prevenirii victimologice a

infracţiunilor, care spre deosebire de cea criminologică tradiţională este preponderent îndreptată

asupra prevenirii comportamentului victimilogic, şi nu criminal.

În centrul atenţiei victimologiei se află întotdeauna persoana care a suferit în urma

infracţiunii, indiferent de faptul dacă ea a fost sau nu recunoscută, astfel, formal. Victima este

cercetată în contextul adevăratului ei rol în mecanismul infracţiunii şi nu sub aspect procesual-

juridic. În realitate, în unele cazuri persoana devine victimă fără vreo contribuţie din partea ei, iar în

alte cazuri, dimpotrivă, devine victimă provocînd activ infracţiunea. Între aceste extreme sunt

posibile diferite situaţii victimogene, care diferă după impactul lor asupra personalităţii

infractorului. De aceea, sporirea eficacităţii procesului de prevenire a criminalităţii poate fi

asigurată atunci cînd se iau în consideraţie toţi factorii victimogeni (personali şi exteriori), precum

şi îmbinările lor tipice, caracteristice unor sau altor categorii de infracţiuni. Astfel, victimologia

devine un factor deosebit de important al organizării practice a prevenirii şi combaterii

criminalităţii, precum şi al consolidării întregii ordini de drept, deoarece este chemată să elaboreze

măsuri de protecţie pentru cetăţeni, ce ar permite evitarea situaţiilor în care este posibilă

victimizarea lor.

S-a stabilit că riscul transformării persoanelor în victime ale infracţiunilor este diferit, adică

unele grupuri de populaţie sau anumite persoane, comparativ cu altele, devin mai frecvent victime

ale ucigaşilor, violatorilor, hoţilor, jefuitorilor, escrocilor. Aşa, de exemplu, printr-o vulnerabilitate

sporită faţă de atentatele violente se caracterizează femeile, copiii, oamenii de vîrstă înaintată,

persoanele cu deficienţe fizice sau mintale. Persoane vătămate ale escrocheriilor devin indivizii

lacomi şi creduli, iar victime ale infracţiunilor violente de acaparare – persoanele care se află în

stare de ebrietate. Unii cetăţeni pot deveni victime doar în virtutea statutului şi rolului lor social. De

exemplu, încasatorii, casierii, businessmenii, taximetriştii, colaboratorii organelor de drept,

inspectorii fiscali etc. Victimitatea poate fi determinată atît de comportamentul negativ al persoanei

vătămate (ilegal, imoral, riscant, nesocotit, neprevăzător), cît şi de statutul sau rolul social al

victimei ori de particularităţile psihofizice ale personalităţii ei (copiii, bătrînii, oamenii bolnavi).

Menţionăm, de asemenea, că nu numai persoanele care se caracterizează printr-o

vulnerabilitate victimală sporită, dar şi ceilalţi cetăţeni pot deveni victime ale infracţiunilor. Deci

obiectul prevenirii victimologice este atît victimitatea (reală şi potenţială), cît şi victimizarea, adică

procesul de transformare a persoanelor în victime şi rezultatul acestui proces. În realitate, aceste

procese se manifestă în felul următor: situaţiile victimogene obiective, situaţiile victimogene care

apar, evoluează şi se realizează în urma interacţiunii circumstanţelor obiective şi subiective;

victimele reale înregistrate şi latente; grupuri de risc şi persoanele concrete care se caracterizează

printr-o vulnerabilitate sporită faţă de anumite categorii de infracţiuni. Prin urmare, în raport cu

obiectele respective, este necesară elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică, o

atenţie deosebită fiind acordată grupurilor de populaţie care se caracterizează printr-o

vulnerabilitate victimală sporită. Aşadar, devine evidentă necesitatea elaborării şi realizării unor

măsuri profilactice în raport cu victimele potenţiale. Este vorba despre aspectul victimologic al

prevenirii infracţiunilor sau despre prevenirea victimologică [258, p. 52]. Această prevenire trebuie

să includă elaborarea măsurilor orientate spre relevarea potenţialelor persoane vătămate şi evitarea

sau înlăturarea comportamentului neatent, uşuratic sau provocator.

În literatura de specialitate, prevenirea victimologică e definită în mod diferit, însă esenţa

tuturor noţiunilor existente este aceeaşi şi anume: dacă direcţia tradiţională a activităţii de prevenire

este orientată spre infractor, atunci direcţia victimologică – spre victimă. Conţinutul unor noţiuni, în

viziunea noastră, are un caracter prea general. Astfel, prevenirea victimologică e definită de unii

autori ca o totalitate de măsuri statale şi obşteşti, orientate spre prevenirea criminalităţii prin

reducerea riscului populaţiei şi al anumitor cetăţeni de a deveni victime ale atentatelor criminale

[259, p. 268]. Alte definiţii au un conţinut mult mai detaliat, specificînd obiectivele principale ale

acestei activităţi. De exemplu, prevenirea victimologică este una dintre direcţiile prevenirii

criminalităţii, care nu e realizată pe deplin în societatea noastră. Aceasta este o activitate specifică a

instituţiilor sociale, orientată spre relevarea, înlăturarea sau neutralizarea factorilor, circumstanţelor,

situaţiilor care formează comportamentul victimal, determinînd săvîrşirea infracţiunilor, relevarea

grupurilor de risc şi a persoanelor concrete ce se caracterizează printr-o victimitate sporită şi

influenţa asupra acestora în scopul restabilirii ori activizării aptitudinilor lor de autoprotecţie,

precum şi elaborarea sau desăvîrşirea mijloacelor speciale existente de protecţie a cetăţenilor

împotriva infracţiunilor şi victimizării ulterioare [13, p. 377-378]. Conform acestei noţiuni, în afara

sferei de activitate vizînd prevenirea victimologică rămîn circumstanţele sau situaţiile victimogene

în care comportamentul victimei n-a fost victimal, adică n-a fost ilegal, imoral sau neatent. În opinia

noastră, conceptul propus poate fi acceptat doar cu condiţia ca prima direcţie a activităţii de

prevenire victimologică să fie modificată în felul următor: relevarea, înlăturarea sau neutralizarea

factorilor, a situaţiilor victimogene, în special a situaţiilor create de comportamentul victimal al

persoanei vătămate (ilegal, imoral sau neatent).

Specificul prevenirii victimologice, în viziunea profesorului David Rivman, este determinat

de obiectul propriu (victimele reale şi potenţiale), metodele specifice (preponderenţa aparţine

metodelor de convingere), utilizarea largă a ajutorului din partea populaţiei, pregătirea

colaboratorilor serviciului profilactic în problematica victimologică, baza informaţională care

include evidenţa victimelor infracţiunilor etc [260, p. 69]. În opinia lui Konovalov V.P. şi Frank

L.V, trăsătura specifică a prevenirii victimologice este orientarea acesteia spre reducerea victimităţii

potenţiale a cetăţenilor prin realizarea unor măsuri de prevenire generală, diferenţiate pe categorii şi

grupuri de populaţie, spre reducerea victimităţii potenţiale a persoanelor concrete prin realizarea

faţă de ele a măsurilor speciale de prevenire şi spre prevenirea “recidivei” victimizării cetăţenilor

vătămaţi în urma infracţiunilor [261, p. 15]. Rîbaliscaia V.Ia. consideră că specificul prevenirii

victimologice constă, de asemenea, în dominarea măsurilor care nu sunt nemijlocit reglementate

juridic. Aceasta face deosebit de importantă problema respectării demnităţii personale a cetăţenilor

şi inadmisbilă pătrunderea în sfera intimă a acestora fără acordul lor [173, p. 71]. Prevenirea

victimologică este, după părerea noastră, o parte componentă, un subsistem al întregului proces de

prevenire a infracţiunilor. Ca şi prevenirea tradiţională a comportamentului infracţional, prevenirea

victimologică are o structură complicată, este realizată de diferiţi subiecţi, la diferite niveluri, fiind

utilizate variate forme, metode şi măsuri în raport cu diverse obiecte, în diferite etape de

manifestare a comportamentului victimal şi a trăsăturilor respective ale personalităţii.

În calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice se află aceleaşi organe ale statului,

organizaţii obşteşti şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţeni care realizează

prevenirea tradiţională. Bineînţeles că pentru realizarea nemijlocită a prevenirii victimologice

trebuie create organe specializate, subdiviziuni, grupe, organizaţii obşteşti şi private ce ar asigura

desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte evitarea de către cetăţeni a riscului

victimal şi a victimizării, precum şi recidivei victimizării lor, iar ca obiect de bază a cercetărilor

victimologice, după părerea lui Ciornîh N.S., apare securitatea individuală şi cea de grup. Categoriei

factorilor de care depinde nivelul securităţii îi sunt atribuiţi factori informaţionali, organizaţionali,

psihologici, psihofiziologici, estetici, ideologici, materiali [262, p. 24].

Direcţiile principale ale activităţii subiecţilor prevenirii victimologice sunt următoarele:

1) instruirea şi educarea victimologică a cetăţenilor (elaborarea algoritmelor comportamentului

optim în situaţiile victimogene şi antrenamentele speciale); 2) ridicarea gradului de protecţie a

persoanelor cu funcţii de răspundere, care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită

în legătură cu îndeplinirea de către ele a îndatoririlor de serviciu; 3) reducerea maximă a situaţiilor

victimogene; evitarea, neutralizarea şi înlăturarea lor; informarea cetăţenilor despre situaţiile

victimogene tipice, pentru a le evita în măsura posibilităţilor; 4) protecţia, resocializarea şi

reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor.

Prevenirea victimilogică, ca parte componentă a sistemului prevenirii criminologice, se

realizează la aceleaşi niveluri ca şi cea din urmă, iar trăsăturile ce permit evidenţierea tipurilor

acesteia sunt:

1) tipurile obiectelor de influenţă profilactică: populaţia, anumite grupuri, persoanele concrete;

2) caracterul măsurilor de influenţă profilactică destinată grupei sau persoanei concrete;

3) elemente tactico-metodice de reacţionare operativă la situaţiile capabile să producă daune

persoanelor fizice.

Prevenirea victimologică specială include trei elemente principale (figura 19, anexe) :

1. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea cauzelor şi condiţiilor săvîrşirii

infracţiunilor, dacă acestea sunt legate de personalitatea sau comportamentul victimelor, precum şi

înlăturarea circumstanţelor date.

2. Prevenirea victimilogică individuală, ce cuprinde: a) identificarea persoanelor care, după

comportamentul sau trăsăturile lor, au probabilitatea sporită de a deveni victime ale infracţiunilor;

b) organizarea măsurilor instructiv-educative privind asigurarea securităţii acestor persoane.

3. Prevenirea victimologică urgentă cuprinde prevenirea infracţiunilor premeditate inclusiv în

etapa pregătirii acestora fiind utilizat potenţialul de apărare al victimei, precum şi a posibilităţilor

tactice care apar în procesul organizării activităţii profilactice orientate asupra victimei [158, p.

133].

În cadrul prevenirii victimologice generale a infracţiunilor, includerea elementului

victimologic, în mare parte, este legat de latura tactică a situaţiei (cazului), întrucît relevarea

cauzelor şi condiţiilor ce contribuie la săvîrşirea infracţiunilor întotdeauna cuprindea personalitatea

şi comportamentul victimelor, iar reprezentarea completă despre semnificaţia acestui fapt, cu regret,

lipsea. În tactica profilactică generală, acestui component criminologic negativ nu i-a fost acordat

atenţie suficientă. A găsi locul rezervelor prevenirii generale, prin includerea în aceasta a aspectului

victimologic, înseamnă a rezolva mai multe probleme existente.

Alta e situaţia în ceea ce priveşte prevenirea victimologică individuală. Acest tip de prevenire

victimologică n-a existat ca component autonom, clar determinat al activităţii profilactice. Prin

urmare, organizarea prevenirii victimologice individuale ar cere eforturi semnificative cu caracter

organizaţional şi tactico-metodic.

Prevenirea şi reprimarea infracţiunilor concrete, care, într-o anumită măsură, erau legate şi

mai înainte de persoana şi comportamentul victimei, datorită includerii vaste a posibilităţilor

victimologice trebuie într-un anumit fel să se reorienteze, în plan tactico-metodic, asupra lucrului

„pornind de la victimă”.

În colaborare cu structurile statale, o activitate deosebit de fructuoasă privind inadmisibilitatea

victimizării repetate a cetăţenilor, însuşirea de către ei a regulilor de conduită care le vor permite să

evite atentatele criminale, este desfăşurată de organizaţiile nonguvernamentale. De exemplu, în

Germania, o astfel de activitate este realizată de Uniunea Obştească “Cercul alb”, la crearea căreia

şi-a dat contribuţia profesorul Hans Joachim Schneider; în SUA – Asociaţia Naţională pentru

Acordarea de Ajutor Victimelor, Comitetul “Femeile în lupta cu primejdia violului”; în Rusia –

Asociaţia de Susţinere a Victimelor Infracţiunilor. În multe ţări au fost înfiinţate societăţi

victimologice, care au adus un aport important la desăvîrşirea practicii de combatere a criminalităţii.

Una din principalele idei victimologice privind prevenirea criminalităţii este unirea tuturor forţelor

societăţii în scopul combaterii infracţiunilor. Ca rezultat al materializării acestei idei, într-un şir de

ţări au fost create asociaţii ale vecinilor, părinţilor, fraţilor mai mari [263, p. 185-186]. În

Danemarca, Franţa, Olanda, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Germania au fost înfiinţate

consilii obşteşti de prevenire a infracţiunilor. Aceste consilii acordă ajutor material şi pedagogic

familiilor incomplete, familiilor de narcomani şi alcoolici, contribuie la organizarea petrecerii

timpului liber al minorilor, consultă administraţia cadrelor didactice şi învăţătorii privind

posibilităţile prevenirii în şcoală, precum şi măsurile de protecţie a victimelor potenţiale. În Austria,

Belgia, Irlanda, Italia şi Elveţia funcţionează comisii speciale de coordonare a măsurilor poliţieneşti

şi administrative orientate spre prevenirea infracţiunilor. În statele Europei Occidentale au fost

create structuri ştiinţifice care efectuează investigaţii criminologice, inclusiv victimologice,

organizează schimb de experienţă, au fondat organe speciale editoriale [263, p. 217-218].

Susţinerea de către stat a prevenirii victimologice include, pe de o parte, informarea specială a

cetăţenilor, iar pe de altă parte – finanţarea programelor speciale care acordă o protecţie

suplimentară cetăţenilor împotriva criminalităţii. Deosebit de eficientă sub acest aspect a fost

compania de propagandă, realizată în ţările europene, avînd genericul “Uşa sigură”, la care au

participat atît structurile statale, cît şi organizaţiile obşteşti [263, p. 216].

În ţările unde se realizează asemenea proiecte, cetăţenii au devenit mai siguri de organele de

poliţie şi alte organe ale justiţiei penale, numărul victimelor ce solicită ajutor acestor organe fiind în

creştere.

§ 2. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor

Prevenirea victimologică, în calitate de activitate practică, trebuie organizată în modul

cuvenit şi asigurată informaţional, ceea ce necesită rezolvarea unui şir de probleme:

1) pregătirea specialiştilor în domeniul prevenirii victimologice. Pentru soluţionarea acestui

neajuns este necesară crearea unor instituţii speciale de învăţământ, e de dorit pe baza Ministerului

Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei;

2) selectarea profesională pentru angajarea în serviciul organelor afacerilor interne,

respectînd trăsăturile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta adecvat în

diferite circumstanţe. Acest moment pare a fi departe de prevenirea victimologică, dar are o

importanţă enormă, fiindcă un poliţist neatent, neechilibrat este o potenţială victimă a infractorului;

3) organizarea unui serviciu psihopedagogic unic în cadrul comisariatelor de poliţie. În

general, pot fi evidenţiate două direcţii ale lucrului consultativ: a) consultaţii cu privire la

mijloacele tehnice de pază a patrimoniului; b) consultaţii cu privire la modalitatea de

comportament, dacă este o situaţie victimogenă. Ţinînd cont de faptul că în timpul acestei activităţi

se întîlnesc frecvent situaţii în care este foarte greu de stabilit contactul cu victima, specialiştii

psihologi ar putea să ajute grupul operativ la lucrul cu aceste persoane şi să organizeze o studiere

cuvenită a victimelor;

4) organizarea evidenţei profilactice a persoanelor care au devenit victime sau real pot fi

victimizate. Acest sistem al evidenţei profilactice, reprezentînd doar interes operativ, nu ţine

seamă de calităţile victimologice ale persoanei şi, respectiv, nu poate servi în calitate de purtător al

informaţiei obiective. Evidenţa victimologică va permite reducerea numărului persoanelor ce sunt

luate în evidenţă ca potenţiali infractori şi concentrarea atenţiei şi eforturilor asupra persoanelor ce

necesită măsuri de siguranţă personală şi a patrimoniului (pentru persoanele cu comportament

pozitiv această evidenţă trebuie să fie benevolă) [158, p. 132];

5) crearea documentelor informaţionale speciale pentru obiectele şi spaţiile cele mai

periculoase din punct de vedere victimologic. Aceste documente ar trebui să reflecte: caracteristicile

calitative şi cantitative ale infracţiunilor săvîrşite în cadrul obiectului sau al spaţiului dat; categoriile

tipice ale infractorilor şi victimelor în corelaţie cu „legăturile” acestora cu obiectul dat sau spaţiul

respectiv; caracterele tipice ale apariţiei şi desfăşurării situaţiei victimogene. Documentele

respective trebuie completate periodic cu date referitoare la infracţiunile, infractorii şi victimele

concrete. Avînd la dispoziţie asemenea informaţie, reprimarea nemijlocită a infracţiunilor poate fi

completată cu ameliorarea stabilă a situaţiei prin schimbarea cantitativă a grupurilor de persoane ce

furnizează victime ale infracţiunilor;

6) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii dintre serviciile şi direcţiile organelor

afacerilor interne şi dintre alte organe de stat şi organizaţii nonguvernamentale, ceea ce ar permite

utilizarea mijloacelor şi metodelor activităţii operative de investigaţii atît în plan informaţional, cît

şi în calitate de instrument de influenţă asupra indivizilor „supuşi” prevenirii victimologice.

Prevenirea victimologică se realizează în funcţie de necesitatea anumitor completări în

activitatea informaţional-analitică, a asigurării acumulării de informaţie victimologică operativă,

precum şi a căutării de surse informative suplimentare. Astfel, problema informaţională apare sub

două aspecte: a) cercetarea fenomenelor de masă şi asigurarea serviciului profilactic cu cunoştinţe

referitoare la diferite aspecte ale victimităţii; b) relevarea practică a obiectelor concrete ale

prevenirii victimologice nemijlocit în activitatea serviciilor organelor afacerilor interne [30, p. 249].

O activitate eficientă de prevenire a infracţiunilor trebuie să se bazeze pe informaţia

multilaterală cu caracter criminologic, care este concretizată în fiecare caz aparte pentru a

întreprinde măsuri referitoare la persoane concrete. Asemenea informaţie poate fi obţinută prin

studierea minuţioasă a fiecărei persoane care este obiect al prevenirii victimologice.

Obţinerea unor asemenea date, informaţii este posibilă doar cu condiţia organizării adecvate a

cercetării victimologice. Direcţiile prioritare ale unei asemenea organizări pot fi: 1) cercetarea

trăsăturilor personale ale victimei infracţiunii; trebuie studiate toate calităţile, dar, prioritar,

victimitatea la nivel psihologic; 2) studiul comportamentului victimelor în situaţiile tipice anumitor

categorii de infracţiuni; 3) analiza relaţiilor infractor-victimă în măsura în care ele determină

dinamica şi caracterul evenimentelor criminale, inclusiv alegerea de către infractor a victimei şi a

modalităţii de săvîrşire a infracţiunii; 4) cercetarea nemijlocită a situaţiilor în care se realizează

trăsăturile personale atît ale victimelor, cît şi ale infractorilor, adică a situaţiilor „care aşteaptă”

victima şi infractorul concret.

Aceste cercetări trebuie să cuprindă situaţiile diferitelor tipuri de infracţiuni şi să ţină cont de

dinamica acestora, analizată în ansamblu cu datele despre unele sau alte victime. Dispunînd de

asemenea informaţie, activitatea profilactică poate fi organizată mult mai eficient faţă de persoanele

ce prezintă interes din punct de vedere victimologic.

Sub aspect practic, utilizarea posibilităţilor victimologice în prevenirea infracţiunilor are loc

în funcţie de faptul cît de multilateral şi la timp sunt relevate potenţialele victime şi circumstanţele

concrete, ce pot favoriza sau determina comiterea infracţiunii.

Relevarea potenţialelor victime reprezintă prin sine o sarcină dificilă, cu atît mai mult dacă

vom ţine cont de faptul că multe persoane care au fost victimizate nu se adresează organelor

competente şi, în consecinţă, victimizarea reală este necunoscută statisticii oficiale. După cum am

menţionat, o metodă importantă ce permite stabilirea victimizării în societate sunt sondajele de

victimizare. Metoda dată a fost utilizată şi de autorul acestei monografii. Astfel, conform datelor

sondajului sociologic, realizat de Centrul de cercetări ştiinţifice al Academiei „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al Republicii Moldova, în anul 2002, circa 19 la sută din populaţia ţării a fost victimizată ca

urmare a infracţiunilor [264, p. 42-45].

Descoperirea persoanelor ce se caracterizează printr-o predispoziţie victimală sporită diferă în

funcţie de predispoziţia acestora, fiind individuală sau specifică unui grup întreg. Relativ uşoară

este relevarea persoanelor a căror victimitate este legată de profesia acestora.

Practicienilor le este necesară existenţa unei scheme cu ajutorul căreia să poată determina spre

cine trebuie orientată atenţia şi din ce cauză. În acest plan, considerăm că este mai reuşită

clasificarea victimelor după comportamentul tipic cu includerea unor elemente tipologice. Totodată,

menţionăm că activitatea de prevenire victimologică desfăşurată de organele afacerilor interne va fi

mai eficientă dacă în calitate de schemă a acţiunilor va fi utilizată clasificarea victimelor după

comportamentul tipic în ansamblu cu clasificarea situaţiilor victimogene. Clasificarea situaţiilor este

analogică clasificării victimelor după comportament, fiind o schemă care permite a releva situaţiile

şi a stabili parametrii criminologici ai împrejurărilor concrete prin prisma acţiunilor persoanelor

vătămate. În genere, aprecierea criminologică definitivă a comportamentului victimei este posibilă

numai în contextul unei situaţii concrete.

În principiu, relevarea potenţialelor victime se poate baza pe trei direcţii: a) de la situaţii cînd,

descoperindu-le şi analizîndu-le, ajungem la persoane concrete, vulnerabile în cazurile date; b) de la

infractor cînd, analizînd relaţiile acestuia şi comportamentul tipic, stabilim cercul potenţialelor

victime ale lui; c) de la victimă cînd stabilim calităţile înalte de victimizare a persoanelor concrete.

De fapt, vorbind despre descoperirea potenţialelor victime şi a situaţiilor victimogene, avem

în vedere un proces unic, deoarece, deseori, analiza victimologică concretă se realizează ţinînd cont

de ambele componente.

Ca element al aspectului organizatorico-tactic al prevenirii victimologice, situaţiile se

deosebesc după amploarea acestora, astfel, putem evidenţia micro- şi macrosituaţii. La primele se

atribuie situaţiile în plan familial, la ultimele - afluxul de turişti, transportarea copiilor în tabere de

odihnă, calamităţile naturale etc. Este evident că în funcţie de tipul situaţiei, proporţiile mobilizării

forţelor şi mijloacelor sunt diverse.

Situaţiile pot fi reale, în care momentul negativ al acestora s-a consumat sau este aproape-

aproape de a se realiza şi, totodată, situaţii potenţiale, adică periculoase în perspectivă. Intervalul de

timp necesar pentru realizarea situaţiilor este important în determinarea tacticii acţiunilor

profilactice.

În aşa mod, analizînd procesul relevării potenţialelor victime şi situaţiilor în care real poate

surveni cauzarea prejudiciului, pot fi deduse următoarele variante în scopul concretizării datelor

iniţiale pentru elaborarea schemelor tactice de organizare a prevenirii victimologice: 1) sunt

cunoscuţi potenţialul infractor şi posibila victimă/victime şi, de asemenea, situaţia de conflict în

care schimbul de roluri „infractor-victimă” şi invers este foarte puţin probabil sau imposibil; 2)

sunt cunoscuţi potenţialul infractor şi posibila victimă, dar situaţia „admite” schimbarea rolurilor.

În acest caz, este evident doar elementul agresivităţii primare a uneia din persoane; 3) este cunoscut

potenţialul infractor şi stabilită situaţia victimogenă, dar nu e determinată victima (victimele). În

cazul dat, probabil nici infractorul „nu s-a oprit” la o persoană concretă; 4) este cunoscută persoana,

comportarea sau calităţile căreia pot să condiţioneze victimizarea acesteia, sunt cunoscute şi

situaţiile în care poate fi adus un prejudiciu, dar nu este stabilit potenţialul infractor; 5) este

cunoscută doar situaţia, într-o oarecare măsură, periculoasă pentru un grup de persoane, cercul

cărora trebuie stabilit.

Utilizarea eficientă a măsurilor profilactice orientate asupra victimelor potenţiale, evidenţa

detaliată a tuturor elementelor situaţiilor victimogene necesită elaborarea unor procedee tactice şi

scheme metodologice moderne de prevenire a infracţiunilor. Realizarea în ansamblu a acestor

sarcini constituie asigurarea tactico-metodologică a prevenirii victimologice.

Schemele tactice se bazează pe următoarele metode: 1) exceptarea posibilităţii utilizării

condiţiilor ce favorizează comiterea infracţiunilor prin relevarea şi înlăturarea acestora; 2) acţiunea

asupra persoanelor ce intenţionează să comită vreo infracţiune, 3) împiedicarea realizării intenţiilor

criminale şi acţiunilor în infracţiune consumată.

Fiecare dintre aceste metode poate fi realizată şi sub aspect victimologic. Aspectul

victimologic al prevenirii infracţiunilor poate fi realizat prin acţiuni de înlăturare a situaţiilor în

stare să producă prejudicii - aceasta fiind cea mai esenţială variantă a prevenirii, cu condiţia

excluderii recidivei acestor situaţii.

Măsurile de prevenire pot fi reduse la asigurarea securităţii personale a probabilei victime,

cînd situaţia primejdioasă nu poate fi lichidată din cauza unor motive obiective. Pe de altă parte,

prevenirea infracţiunilor poate fi asigurată şi prin activarea victimei potenţiale, intensificînd

posibilităţile de autoapărare a acesteia. Aici poate fi inclusă şi înştiinţarea persoanei despre pericolul

ce o aşteaptă. Dacă este evidentă comportarea negativă a acesteia, eforturile sunt îndreptate spre

neutralizarea comportamentului, sunt consolidate, astfel, posibilităţile de apărare ale potenţialei

victime şi, prin urmare, scade victimitatea personală.

Măsurile întreprinse într-un caz sau altul, utilizarea posibilităţilor profilactice în contracararea

infracţiunilor concrete se realizează în funcţie de numeroase împrejurări: a) tipul de infracţiune, prin

intermediul căreia se cauzează prejudiciul, caracterul prejudiciului cauzat; b) capacitatea obiectivă a

potenţialei victime de a opune rezistenţă, dorinţa acesteia de a se apăra; c) locul şi timpul posibilei

infracţiuni; d) comportamentul aşteptat de la victimă (pozitiv, negativ); e) posibilităţile formale de

izolare a participanţilor conflictului; f) dotarea organelor de stat (în special, organele de poliţie) cu

mijloace şi posibilităţi suficiente pentru reprimarea la timp a evoluţiei evenimentelor criminale.

Raportul dintre diferitele măsuri de prevenire cu caracter victimologic este determinat atît de

posibilitatea survenirii daunei, cît şi de posibilităţile victimei potenţiale de a se împotrivi

infractorului. Prin urmare, este evident că accentul activităţii de prevenire victimologică este pus pe

măsurile de protecţie, întreprinse de organele de poliţie, îndeosebi a copiilor, persoanelor de vîrstă

înaintată, indivizilor cu deficienţe fizice. Analogic se organizează şi lucrul de combatere a

infracţiunilor săvîrşite în grup. Cu alte cuvinte, în aceste cazuri, măsurile de prevenire nu sunt legate

de posibilităţile victimelor, fiindcă, în primul caz, persoanele nu se pot apăra, iar în al doilea –

apărarea, deseori, este inutilă.

Dacă caracterul eventualei infracţiuni şi posibilităţile victimei potenţiale sunt de aşa natură că

ea poate opune rezistenţă cu succes, atunci accentul trebuie pus pe activarea posibilităţilor de

autoapărare, dar, desigur, în cumul cu măsurile întreprinse nemijlocit de organele poliţiei,

procuraturii şi organizaţiile obşteşti. Iar în cazurile în care creşte gradul de victimitate datorită

comportamentului negativ al victimei potenţiale, atunci pe primul plan sunt promovate măsurile

care, practic, sunt identice cu cele întreprinse faţă de infractorii potenţiali. Printre acestea figurează

şi măsurile educative şi de constrîngere. De exemplu, aplicarea măsurilor de constrîngere cu

caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea lor sub curatelă. În asemenea situaţie nu

este nimic paradoxal, deoarece în cazurile cînd comportamentul posibilei victime este periculos

pentru ea însăşi, măsurile tradiţionale şi victimologice de prevenire se realizează concomitent.

Descoperirea victimelor potenţiale şi organizarea activităţilor profilactice orientate asupra

acestora trebuie să se bazeze iniţial pe clasificările şi tipologiile persoanelor vătămate care există în

victimologia ştiinţifică, pentru a fi ulterior concretizate în practică. Bineînţeles, în organizarea

activităţilor profilactice este necesar a folosi datele obţinute nu în baza uneia singure, dar a mai

multor clasificări ale victimelor, deoarece posibilitatea şi necesitatea unei astfel de utilizări

complexe se conţine în toate formele de prevenire victimologică: generală, individuală şi urgentă.

Din aceste considerente, suntem de părerea că clasificarea victimelor conform tipului de

infracţiune, deşi este deosebit de potrivită pentru contracararea infracţiunilor concrete şi

desfăşurarea prevenirii generale, nu este cea mai importantă clasificare pentru realizarea scopurilor

prevenirii practice a faptelor antisociale. Totuşi clasificarea dată, orientîndu-se la caracteristica

victimologico-criminologică a infracţiunii concrete, poate fi foarte utilă, fiindcă oferă informaţie

enormă şi necesară, adică ceea ce ne pot prezenta multiplele clasificări.

Clasificarea victimelor după tipul de infracţiune este comodă şi prin faptul că pot fi folosite şi

clasificări după trăsăturile psihologice, demografice, gradul de „vinovăţie” al victimei etc. În

consecinţă, sinteza datelor acestor clasificări permite stabilirea unui anumit tip de victimă, crearea

unui model generalizat al situaţiei, iar în baza acestora este posibilă elaborarea soluţiilor tactice.

Cunoscînd ce reprezintă persoana care e în pericol, suplimentar măsurilor îndreptate spre

infractor, e posibil a antrena resursele de apărare ale potenţialei victime, a o înştiinţa despre pericol,

a întreprinde alte măsuri. Dacă comportamentul posibilei victime este negativ, atunci pot fi

întreprinse măsuri cu caracter educativ, profilactic, iar uneori chiar şi măsuri de constrîngere. În

cadrul clasificării victimelor după tipul de infracţiune este necesar a utiliza, de rînd cu clasificările

menţionate, şi clasificarea după comportamentul tipic al victimelor, deoarece, în cazul organizării

măsurilor de prevenire, este nevoie de a se orienta spre manifestarea exterioară a victimei în diferite

situaţii.

Pentru prevenirea reuşită e necesar a ţine cont de comportamentul potenţialei victime în

prezent şi de comportamentul posibil sau aşteptat (în funcţie de situaţia concretă). Cercetarea

potenţialelor victime de pe poziţia comportamentului tipic ar permite intervenirea în derularea

situaţiei de conflict şi influenţa eficientă asupra persoanei supuse pericolului. Bineînţeles că aceasta

nu este de-ajuns, deoarece dacă nu vor fi depistate particularităţile psihologice ale

comportamentului, apare riscul repetării situaţiei victimogene, dar totuşi un efect particular va fi

obţinut - prevenirea infracţiunii şi victimizării concrete. Menţionăm că chiar şi la acest nivel, pe o

bază încă imperfectă, pot fi realizate diverse măsuri profilactice, deoarece frecvent este important a

interveni la timp în situaţie, a stopa derularea criminală a evenimentelor, iar în viitor, sesizînd

aspectele psihologice ale comportamentului părţilor antrenate în conflict, inclusiv al victimei reale

ori potenţiale, a stabili priorităţile acţiunilor profilactice ulterioare.

Activitatea de contracarare a unei anumite infracţiuni întotdeauna este maximal concretă. În

aceste cazuri sunt mai puţin importante măsurile profilactice generale, evidenţa formală a unor sau

altor trăsături ale victimei şi infractorului. Deoarece calităţile analogice ale personalităţii în diferite

situaţii se pot manifesta diferit, trebuie de ţinut cont de situaţia concretă şi specifică infracţiunii

concrete. Deci atunci cînd trebuie prevenită o infracţiune concretă este deosebit de importantă

evidenţa tuturor datelor, inclusiv a celor care par, la prima vedere, nu atît de necesare, luarea în

calcul a tuturor circumstanţelor cu caracter victimologic. Prin urmare, este necesară elaborarea

metodicii de prevenire a anumitor tipuri infracţionale, fiind utilizaţi factorii victimologici. Acestea

nu vor fi metodici victimologice de sine stătătoare, dar astfel de metodici, la elaborarea cărora se va

ţine cont de posibilităţile victimologice ale activităţii profilactice. Crearea metodicilor trebuie să se

bazeze pe analiza factorilor determinanţi ai mai multor infracţiuni de acelaşi tip, analiza trăsăturilor

specifice ale acestora, relevarea tuturor detaliilor situaţiilor, comportamentului infractorului,

victimei şi altor elemente ale mecanismului infracţional. Deoarece circumstanţele obiective ale

infracţiunilor de acelaşi tip diferă, metodicile respective trebuie să prevadă descrierea situaţiilor

tipice. Elaborarea metodicilor în care vor fi prevăzute variantele de acţiune a infractorului trebuie

efectuată nu numai în funcţie de tipul infracţiunii, dar şi de tipul situaţiei.

În aceeaşi măsură este necesar a prevedea şi comportamentul posibil al victimei, dacă

persoana vătămată va putea opune rezistenţă infractorului sau dacă se va orienta în situaţie. Partea

organizatorico-tactică a metodicii trebuie să includă descrierea şi enumerarea, cu indicarea

consecutivităţii, tuturor acţiunilor întreprinse de poliţie în scopul prevenirii sau contracarării

infracţiunilor, inclusiv utilizarea mijloacelor tehnice speciale din dotare. În funcţie de tipul

infracţiunii şi caracterul prejudiciului ce poate fi cauzat persoanei vătămate, sunt prevăzute măsuri

de asigurare a securităţii victimei şi de neutralizare a infractorului. Desigur, foarte detaliat trebuie

elaborate variantele de asigurare a securităţii în cazurile cînd este posibilă cauzarea prejudiciului

vieţii şi sănătăţii persoanei. În aşa fel, metodica trebuie să ţină cont atît de particularităţile tipice, cît

şi individuale ale comportamentului uman ce se caracterizează prin diversitate, prin probabilitatea

sporită de a devia de la normele sociale, cu alte cuvinte, metodicile trebuie să conţină şi planuri

alternative de acţiuni [30, p. 261].

Elaborarea unor asemenea metodici este foarte actuală pentru organizarea şi contracararea

infracţiunilor violente, sexuale, contra patrimoniului (escrocherie, furt, jaf şi tîlhărie), infracţiunilor

ce atentează la securitatea rutieră, faptelor penale săvîrşite din imprudenţă etc. Aceste metodici

trebuie să conţină recomandări de a utiliza metodele formale şi neformale de lucru, care, în măsura

necesităţii, să fie orientate atît spre potenţialul infractor, cît şi spre posibila victimă.

În general, tactica utilizării posibilităţilor victimologice în prevenirea infracţiunilor (atît la

micro - , cît şi la macronivel) se rezumă în următoarele: a) utilizarea maximal – posibilă a

capacităţii de apărare a victimelor potenţiale. Acest fapt poate fi obţinut datorită organizării lucrului

educativ: educaţia fizică şi sexuală, dezvoltarea unor calităţi ca neînfricoşarea, hotărîrea, atenţia

etc.; b) instruirea şi educaţia juridică, pentru ca persoanele să cunoască dreptul la legitima apărare,

să nu se înfricoşeze de a opune rezistenţă şi, totodată, pentru a comunica organelor de stat despre

infracţiunile săvîrşite sau în curs de pregătire; c) dezvoltarea posibilităţilor persoanei supuse

atacului de a opune rezistenţă, folosindu-se de mijloacele tehnice permise (de exemplu: sisteme de

alarmare, sprayuri lacrimogene, arme de foc etc.); d) reorientarea activităţii operative de investigaţie

spre victima infracţiunii, atît din punctul de vedere al informaţiei oferite de aceasta, cît şi din

punctul de vedere al realizării măsurilor cu caracter profilactic. Asemenea activitate „de la victimă

spre infractor” va permite, în cazul unui şir de infracţiuni, depistarea mai eficientă a faptei ce

urmează a fi săvîrşită, prevenirea acestora şi asigurarea securităţii persoanelor supuse riscului [23,

p. 151].

§ 3. Prevenirea victimologică generală şi individuală

Metodologic, prevenirea victimologică, ca şi prevenirea tradiţională a criminalităţii, poate fi

divizată în: generală şi individuală. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea factorilor

victimogeni; elaborarea şi utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea, neutralizarea şi

înlăturarea factorilor respectivi. Prevenirea victimologică individuală include identificarea

persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită şi promovarea unor

măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora; resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor

infracţiunilor în scopul reducerii victimizării lor repetate.

Eficienţa prevenirii victimologice este determinată, în mare parte, de asigurarea

informaţională a activităţii respective. În acest context, o importanţă deosebită revine evidenţei

multilaterale atît a factorilor criminologici generali, cît şi a cauzelor şi condiţiilor infracţiunilor

concrete. La adoptarea unor decizii raţionale în domeniul prevenirii victimologice sunt necesare, în

special, date despre părţile vătămate şi despre alte victime ale infracţiunilor şi, în general, date

despre consecinţele sociale ale criminalităţii şi ale anumitor categorii de infracţiuni, despre

atitudinea cetăţenilor faţă de consecinţele sociale ale criminalităţii şi ale unor infracţiuni concrete,

despre gradul de vulnerabilitate victimală a diferitelor grupuri de populaţie, despre gradul fricii şi

insecurităţii populaţiei în raport cu criminalitatea. Menţionăm că statistica penală oficială conţine

unele date din cele enumerate. Recent, în fişele de evidenţă primară şi formele statistice de dare de

seamă ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a fost

introdusă evidenţa deplină a infracţiunilor, în urma cărora au decedat victimele, a persoanelor

decedate şi rănite în urma comiterii infracţiunilor. Fişa asupra crimei demascate (forma nr. 1) a fost

completată cu un compartiment special: “Informaţia despre părţile vătămate”, care conţine următorii

indicatori: numele, prenumele, prenumele părinţilor, data naşterii, genul de activitate, starea,

cetăţenia, sexul persoanei vătămate; numărul persoanelor decedate; numărul persoanelor rănite.

În scopul efectuării unei analize complexe şi profunde a situaţiei victimologice din ţară şi a

elaborării măsurilor adecvate de prevenire, paralel cu organizarea unei evidenţe statistice respective,

este necesară şi realizarea cercetărilor ştiinţifice criminologice (victimologice) în baza unor

programe argumentate, utilizînd metodici speciale. Este important ca în cadrul acestor investigaţii

să fie utilizate pe larg cercetarea documentelor (dosarelor penale, materialelor de refuz etc.) şi

sondajele sociologice ale opiniei publice, ale persoanelor cu funcţii de răspundere, ale victimelor

infracţiunilor şi ale infractorilor.

La organizarea prevenirii victimologice trebuie de orientat măsurile spre grupurile de

persoane care au o probabilitate sporită de victimizare faţă de un anumit tip infracţional şi, totodată,

de stabilit măsurile de neutralizare a circumstanţelor în care se produce victimizarea.

În aşa mod, măsurile generale de prevenire trebuie să includă acţiuni de înlăturare a

circumstanţelor ce implică victimizarea persoanelor pe calea excluderii sau împiedicării

comportamentului periculos al potenţialelor victime. De regulă, asemenea măsuri sunt îndreptate

spre circumstanţele generale şi de amploare.

O orientare importantă a prevenirii victimologice generale este educarea moral-juridică a

cetăţenilor în baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor necesare pentru respectarea lor.

Practica judiciară mărturiseşte că comiterea unor infracţiuni a fost posibilă şi din cauza lipsei de

educaţie juridică a persoanei vătămate. Este deosebit de important să se explice populaţiei esenţa

legitimei apărări, extremei necesităţi şi însemnătatea acestora pentru prevenirea infracţiunilor.

Un alt obiectiv al prevenirii victimologice generale este pregătirea antiinfracţională a

populaţiei şi, în special, a grupurilor şi categoriilor de cetăţeni cu o vulnerabilitate victimală sporită,

pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a

situaţiilor ori a circumstanţelor în care oamenii ar putea deveni victime ale unor infracţiuni. În acest

scop, este important a utiliza date despre persoanele care au devenit victime ale infracţiunilor din

lipsă de precauţie; a utiliza activ radioul, emisiunile televizate, presa periodică, gazetele de perete,

fotomontajele cu informaţie despre metodele infractorilor care mizează pe imprudenţa şi

credulitatea exagerată a victimelor potenţiale. În timpul lecţiilor şi convorbirilor, colaboratorii

organelor de drept trebuie să acorde o atenţie cuvenită circumstanţelor cu caracter victimal, să

recomande cetăţenilor să fie mai prudenţi, mai precauţi, mai critici faţă de faptele lor şi faţă de alte

persoane. Este raţional, după părerea noastră, de a avea în comisariatele de poliţie raionale şi

municipale funcţionari specializaţi în domeniul prevenirii victimologice.

În scopul realizării prevenirii victimologice generale, este utilă, în opinia noastră, difuzarea

unor afişe, agende, foi informative ce conţin sfaturi cu privire la evitarea posibilităţilor de a deveni

victimă a unei infracţiuni. Este necesar ca această metodă eficientă să fie folosită frecvent de

organele afacerilor interne, precum şi de alte structuri statale şi nonguvernamentale specializate în

domeniul respectiv.

Realizarea eficientă a posibilităţilor prevenirii victimologice şi, în primul rînd, a măsurilor de

prevenire individuală este determinată de faptul cît de complet şi de oportun sunt descoperite

victimele potenţiale şi situaţiile victimogene concrete. Rezultatele investigaţiilor victimologice şi

analizele ştiinţifice ne permit stabilirea victimelor potenţiale şi a situaţiilor victimogene, tipice unor

categorii de infracţiuni. Totodată, menţionăm că identificarea victimelor potenţiale este o problemă

deosebit de complicată, deoarece o bună parte din persoanele care au suferit deja în urma acţiunilor

criminale nu se adresează organelor competente. De aceea, organele de poliţie trebuie să utilizeze

eficient toate posibilităţile de colectare a informaţiei victimologice. Relevarea şi estimarea

victimizării latente poate fi realizată parţial şi prin efectuarea unor sondaje sociologice.

În literatura de specialitate sunt elaborate diferite tipologii de victime ale infracţiunilor, care

sunt utile pentru elaborarea măsurilor individuale de prevenire. Un interes deosebit în acest context

prezintă tipologiile victimelor caracteristice anumitor categorii de infracţiuni, care au fost elaborate

în baza comportamentului preinfracţional şi a particularităţilor personalităţii lor [265, p. 167-176;

266, p. 19]. În scopul realizării cu succes a prevenirii victimelor potenţiale, este necesar a analiza şi

a lua în consideraţie particularităţile acestor cetăţeni, motivele şi scopul comportamentului posibil.

Pot fi relevate, relativ uşor, persoanele a căror victimitate este determinată, de exemplu, de

profesie şi de genul de activitate: casierii, încasatorii, gestionarii, colaboratorii organelor de drept,

businesmenii etc. De aceea, prevenirea victimologică a acestei categorii de cetăţeni trebuie să

includă, în mod obligatoriu, măsuri sociale de apărare a acestora şi măsuri individuale informativ-

educative şi tehnice, inclusiv protecţia personală în cazurile necesare.

Este mult mai complicată relevarea persoanelor a căror victimitate e determinată de

comportamentul lor. Este important ca identificarea victimelor potenţiale să nu fie efectuată separat

de stabilirea potenţialilor infractori. Deseori, indivizii care se caracterizează prin vulnerabilitate

victimală sporită se caracterizează şi prin orientări negative. De aceea, identificînd indivizii care pot

săvîrşi infracţiuni, este necesar de a-i estima şi sub aspectul unei posibile victimizări. Totodată,

studiind personalitatea bănuitului, a învinuitului sau a altui individ care poate săvîrşi infracţiunea şi

relevînd relaţiile acestuia cu alţi cetăţeni, putem determina cercul victimelor sale posibile.

Victimele potenţiale pot fi relevate ca rezultat al analizei şi aprecierii situaţiilor concrete

posibile. Printr-o analiză a situaţiilor concrete sau a tipurilor de situaţii putem releva atît cercul

infractorilor posibili, cît şi al victimelor potenţiale ale acestora. De asemenea, victimele potenţiale

pot fi stabilite direct, fiind estimate trăsăturile demografice, moral-psihologice şi sociale ale

persoanelor care au nimerit în cîmpul vizual al organelor de ocrotire a normelor de drept.

Pentru organizarea prevenirii victimologice este important nu numai a identifica victimele

potenţiale, dar şi a stabili care poate fi comportamentul lor posibil şi relaţiile dintre potenţialul

infractor şi persoana vătămată în situaţii diferite. Situaţiile victimogene se deosebesc după

comportamentul victimei, tipul şi caracterul relaţiilor dintre victimă şi infractor, caracterul şi gradul

de percepere de către persoana vătămată a dinamicii şi perspectivelor evoluării situaţiilor, atitudinea

victimei faţă de circumstanţele iniţiale, spaţiul ocupat, gradul de dezvoltare şi durata evoluării,

timpul realizării etc [4, p. 97-105; 158, p. 23-38; 249, p. 3-12]. Relevarea şi cercetarea situaţiilor

victimogene tipice anumitor categorii de infracţiuni permit elaborarea şi realizarea măsurilor

complexe de prevenire generală şi individuală în raport cu fiecare tip de situaţie. Important este că

la elaborarea acestor măsuri de prevenire se ţine cont de întregul ansamblu de circumstanţe care

formează tipul concret de situaţie victimogenă. Bineînţeles că una dintre măsurile preventive

principale este sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind comportamentul ce se

recomandă a fi urmat – în cazuri concret determinate – pentru a împiedica evoluţia negativă a unor

stări de lucruri şi ajungerea persoanelor în stare de victime.

În ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să

formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici [263, p. 187-188;

267, p. 21]. Astfel, strategiile evitării, după F. Furstenberg [268, p. 52-65], sunt acţiunile indivizilor

care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile

ameninţătoare. De exemplu: sunt noaptea acasă, evitarea introducerii străinilor în casă, ignorarea

pietonilor ce încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales în locurile retrase.

Tacticele de depăşire a situaţiilor de risc, arată W. Skogan şi M. Maxfield [269, p. 67], sunt

folosite pentru a minimaliza pericolul de victimizare, cînd expunerea la risc este de neevitat, de

exemplu: plimbarea în compania altora şi evitarea plimbărilor de unul singur, evitarea implicării

neînarmate în anumite situaţii periculoase.

Practica mărturiseşte că chiar cele mai simple recomandări ale victimologilor, fiind percepute

de cetăţeni, reduc posibilitatea lor de a deveni victime. Astfel, conform unui sondaj, 35% la sută din

victimele diferitelor infracţiuni consideră că dacă li s-ar fi acordat la timp ajutor victimologic, ar fi

izbutit să evite pericolul [270, p. 74]. Aşadar, estimarea reală a situaţiei victimogene de către

cetăţeni le permite nu numai să aibă un comportament corect în circumstanţele respective, ci şi,

totodată, să fie mai atenţi şi să evite crearea unor astfel de situaţii. Menţionăm, de asemenea, că este

util a informa cetăţenii despre motivele sau despre pretextul iniţierii şi evoluării conflictelor,

precum şi despre trăsăturile caracteristice persoanelor predispuse de a intra în conflict.

Prevenirea infracţiunilor prin proiectarea mediului înconjurător accentuează importanţa creării

“spaţiului de apărare” prin “îngreunarea atingerii ţintelor” (îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi

asigurare a intrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii). Acţiunile de

reducere a riscului sunt fie individuale, fie colective (în colaborare cu alte persoane) [16, p. 217-

232; 263, p. 186; 271, p. 31].

Utilizarea unor măsuri de prevenire victimologică este determinată de o mulţime de factori şi,

în special, de locul, timpul şi metoda săvîrşirii infracţiunii, de comportamentul victimei, de raportul

ei cu infractorul, de posibilitatea persoanei vătămate de a opune rezistenţă atentatului criminal, de

personalitatea şi comportamentul infractorului, de posibilităţile organelor competente de a acorda

ajutor victimelor etc. De aceea, în fiecare caz concret, totalitatea măsurilor necesare este

determinată în raport cu tipul de situaţie reală. Totodată, menţionăm că nu întotdeauna strategiile şi

tacticile elaborate pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece este dificilă

identificarea situaţiilor particulare în care acestea ar putea preveni acţiunile victimizante.

Deseori, activitatea de prevenire trebuie începută neavînd la dispoziţie datele necesare despre

personalitatea victimei, în acest caz, clasificarea după comportamentul victimelor este foarte utilă.

Desigur, estimarea comportamentului victimei nu este unica măsură, dar serveşte ca început pentru

măsurile întreprinse ulterior. Pentru elaborarea unui sistem de acţiuni profilactice asupra unui

individ este necesar de a avea cunoştinţe despre personalitatea acestuia. Asemenea cunoştinţe sunt

acumulate fiind relevate trăsăturile pozitive şi negative ale persoanei şi estimată victimitatea

generală şi particulară a acesteia, adică cum se pot manifesta negativ calităţile personale în situaţiile

victimogene.

În aşa mod, estimarea persoanei după comportamentul său, este o metodă de stabilire a

tipului psihologic al persoanei. Astfel, elaborarea planului de prevenire individuală a victimizării

poate avea următoarele etape: 1) determinarea unei anumite persoane drept obiect al prevenirii

individuale după comportamentul acesteia şi stabilirea tipului de victime la care aparţine individul

dat; 2) realizarea măsurilor primare, orientate spre neutralizarea influenţei negative externe şi a

manifestărilor negative în comportamentul persoanei; 3) studierea individului la nivel psihologic şi

stabilirea tipului psiho-social la care aparţine acesta; 4) elaborarea unei viziuni complete despre

personalitatea celui supus prevenirii şi realizarea măsurilor profilactice, ţinînd cont de trăsăturile

individuale ale persoanei.

Precum s-a menţionat, prevenirea individuală, întotdeauna, este orientată spre o persoană

concretă. Din acest motiv, clasificarea victimelor după comportament serveşte drept bază pentru

elaborarea unor scheme tactice de prevenire victimologică. În baza acestei clasificări, poate fi

exercitată activitatea de prevenire faţă de persoanele care pot deveni victime ale atentatelor

criminale.

Astfel, prevenirea victimologică individuală, în raport cu victimele agresive, are multe

tangenţe cu măsurile care se întreprind în cazul potenţialilor infractori. Acestea au drept scop

determinarea respectivului să refuze la intenţiile sau acţiunile lui agresive. În calitate de măsuri

practice pot fi aplicate atît influenţa, prin diverse moduri, asupra potenţialei victime, cît şi măsuri de

izolare şi tragere la răspundere a acesteia.

Prevenirea victimologică individuală, în raport cu victimele active, necesită acţiuni în două

direcţii: a) influenţa nemijlocită asupra victimei potenţiale; b) influenţa asupra potenţialului

infractor, evident, în cazul cînd este posibilă depistarea acestuia. Aceste direcţii sunt evidente în

cazul prevenirii unor asemenea infracţiuni ca: automutilarea, avortul criminal, eutanasia etc. În plan

tactic, destul de eficientă s-a dovedit a fi influenţa asupra potenţialelor victime active prin

avertismentul despre posibila tragere la răspundere penală atît a victimei, cît şi a pricinuitorilor de

daune.

Prevenirea victimologică individuală, în raport cu victimele cu iniţiativă, include

preponderente măsuri de instruire. Pe de o parte, este vorba de dotarea acestora cu procedeele de

autoapărare - aceasta se referă mai ales la persoanele care deţin anumite funcţii de risc victimologic

sporit (poliţiştii, paznicii, controlorii etc.). Pe de altă parte, este vorba de „înarmarea” persoanelor

respective cu arsenalul de cunoştinţe privind recunoaşterea infractorilor, pornind de la caracterul

comportamentului acestora, precum şi cultivarea la aceste persoane a prudenţei, rezonabilităţii

comportamentale, a înaltelor calităţi morale.

Prevenirea victimologică individuală, în raport cu victimele pasive, presupune două niveluri

de activitate: a) victimele pasive care obiectiv nu sunt în stare să opună rezistenţă infractorului; b)

victimele pasive care obiectiv sunt în stare să opună rezistenţă infractorului.

În cazul victimelor pasive care obiectiv nu pot opune rezistenţă (bolnavi, bătrîni etc.),

măsurile de prevenire au drept scop principal protecţia lor. În cazul victimelor pasive care obiectiv

pot opune rezistenţă, măsurile de prevenire au drept scop „trezirea lor”, formarea conştiinţei privind

necesitatea de a opune rezistenţă infractorului. Activitatea de prevenire victimologică faţă de

victimele pasive din rîndul minorilor are drept scop principal cultivarea la aceştia a capacităţilor de

conştientizare a pericolului situaţiilor în care ei s-au pomenit.

Prevenirea victimologică individuală, în raport cu victimele necritice, este orientată spre

formarea comportamentului critic corespunzător. În cazul cînd comportamentul necritic este legat

de deficienţe psihice, se impune tratamentul acestora, inclusiv în cadrul instituţiilor medicale

specializate [272, p. 144].

Specialiştii susţin că la activitatea de prevenire a victimizării pot contribui următoarele

măsuri:

1) Politica penală trebuie să fie orientată spre aplicarea unor măsuri drastice faţă de infractorii

periculoşi şi spre admiterea formelor alternative ale procesului penal pentru infracţiunile cu gradul

prejudiciabil redus, adică lărgirea măsurilor alternative privaţiunii de libertate. Ar fi binevenit ca, în

asemenea cazuri, procedura să fie intentată doar la cererea victimei şi să fie încetată la orice etapă a

procesului în baza cererii victimei/părţii vătămate în caz de împăcare a părţilor, în caz de restabilire

a intereselor legitime ori în caz de reparare a daunei morale şi materiale.

În cazurile cînd legislaţia prevede modalităţi alternative de rezolvare a conflictelor de drept

penal şi posibilităţi de aplicare a măsurilor nereprimative, trebuie ca aceste modalităţi să se axeze pe

personalitatea victimei şi să se restabilească drepturile şi interesele sale legale. În acest caz, victima

va fi sigură că infractorul nu va suporta o pedeapsă prea drastică şi că se va ţine cont de interesele

sale legitime.

2) Modaltăţile de asigurare a securităţii victimei trebuie să fie prevăzute în lege şi realizate de

facto. Aceste prevederi trebuie să fie extinse şi asupra martorilor şi persoanelor ce deţin informaţii

privitor la cauza respectivă. În prezent, măsurile de protecţie sunt doar declarative.

3) Repararea pagubei victimei, trebuie să fie printre indicii principali ai înfăptuirii justiţiei.

Actualmente, repararea daunei, practic în toate cazurile, este tărăgănată timp de luni sau chiar ani.

Ar fi de dorit ca paralel cu restituirea să fie prevăzută şi compensarea. Restituirea trebuie aplicată în

toate cazurile cînd cererea victimei este întemeiată. Compensarea trebuie acordată de către stat, cînd

nu este posibilă restituirea, acest fapt ar convinge persoanele că statul poartă răspundere în faţa

cetăţenilor săi, apără drepturile şi interesele lor.

4) Funcţionarii organelor de ocrotire a ordinii de drept, în special a poliţiei, trebuie să fie

„accesibili” populaţiei. În acest context, este important ca aceşti funcţionari să fie capabili să acorde

ajutor de diferită natură solicitanţilor.

5) Organizarea evidenţei cererilor ce parvin organelor de drept din partea cetăţenilor în aşa

mod ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele soluţionării problemelor

vizate în adresările respective.

§ 4. Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor

Organelor afacerilor interne le revine un rol deosebit în calitate de subiect al prevenirii

infracţiunilor, deoarece sarcina principală şi nemijlocită a acestora, conform Legii Republicii

Moldova „Cu privire la poliţie”, art. 2, pct. 2, este prevenirea şi curmarea atît a crimelor, cît şi a

altor infracţiuni. Vorbind metaforic, poliţia se află în primele linii ale luptei împotriva criminalităţii.

Instituţia dată, mai frecvent decît alte organe de drept, realizează funcţia de prevenire a

infracţiunilor. Menţionăm că activitatea profilactică a poliţiei se desfăşoară, de regulă, la nivel

criminologic – special şi individual.

Prevenirea criminalităţii este o problemă complicată şi complexă, soluţionarea căreia necesită

atît organizarea ştiinţifică a domeniului dat, cît şi cooperarea fructuoasă a poliţiei cu alte organe de

stat, antrenate în lupta împotriva fenomenului antisocial, şi societatea civilă. Organizarea ştiinţifică

a prevenirii infracţiunilor presupune conformarea acesteia în corespundere cu condiţiile obiective

ale dezvoltării sociale, elaborarea unor metode şi procedee eficiente de contracarare, menite să

influenţeze asupra sarcinilor ce stau în faţa organelor afacerilor interne, ca instituţie complexă care

realizează măsuri profilactice. În scopul elaborării unor măsuri de prevenire a criminalităţii cu

adevărat eficiente, este necesară cunoaşterea aprofundată şi multilaterală a mecanismului

infracţiunilor, adică a forţelor motrice de natură obiectivă şi subiectivă care contribuie la apariţia şi

dezvoltarea actelor ilicite. În lipsa unor astfel de cunoştinţe, nu poate fi vorba despre o activitate

serioasă, ştiinţific întemeiată, privind contracararea faptelor antisociale.

Aşadar, organele afacerilor interne, în conformitate cu legislaţia în vigoare, fiind obligate a

scoate la iveală şi a lichida cauzele şi condiţiile ce determină săvîrşirea infracţiunilor, trebuie să-şi

orienteze activitatea de prevenire nu numai asupra infractorilor sau potenţialilor infractori, ci şi

asupra victimelor, posibilelor victime ale infracţiunilor, utilizînd măsuri de apărare ale acestora

împotriva atentatelor criminale.

De precizat că activităţile de prevenire ale organelor afacerilor interne sunt orientate atît

asupra persoanelor care pregătesc infracţiunea sau comit infracţiuni, asupra indivizilor cu

comportament ilegal stabil, inclusiv a celor care sunt traşi la răspundere penală, cît şi asupra

persoanelor care sunt victime potenţiale ale infracţiunilor datorită comportamentului ori modului lor

de viaţă [14, p. 256]. În acest context, o importanţă deosebită pentru ţara noastră are implementarea

programelor poliţieneşti speciale de prevenire a criminalităţii, potrivit cărora, funcţionarii organelor

afacerilor interne vor prelua metodele lucrătorilor sociali – patronajul asupra victimelor

infracţiunilor, copiilor, acordarea ajutorului social şi a consultaţiilor [5, p. 221].

Importanţa prevenirii victimologice constă în orientarea practicii luptei împotriva

criminalităţii asupra rezervelor neutilizate, legate de factorul „victima infracţiunii” [4, p. 197; 30, p.

242]. Bineînţeles, infractorul potenţial a fost şi rămîne în centrul atenţiei organelor afacerilor

interne, orice exagerări fiind inadmisibile, inclusiv sub aspect victimologic. Este necesar, în opinia

noastră, a utiliza cu eficienţă maximală toate posibilităţile activităţii profilactice şi, în acest context,

realizarea măsurilor orientate asupra persoanei vătămate – devine un domeniu parţial valorificat. De

aceea, este important a menţiona că orientarea victimologică nu înlocuieşte prevenirea tradiţională,

ci doar o completează pe aceasta.

Măsurile de prevenire victimologică trebuie să vizeze persoanele care, în mod egal, pot deveni

atît infractori, cît şi victime, pentru a evita aşa-numitele „infracţiuni inversate”, în care are loc

schimbarea rolurilor „infractor – victimă”. În asemenea caz, prevenirea victimologică se

intersectează cu cea criminologică tradiţională.

Menţionăm, de asemenea, că prevenirea victimologică trebuie realizată cu stimă profundă faţă

de persoană şi respectînd normele etice [273, p. 150], deoarece activitatea dată este însoţită frecvent

de pătrunderea în viaţa intimă a oamenilor fără vreun temei juridic. De aceea, astfel de intervenţii

profilactice sunt posibile doar cu acordul benevol al potenţialelor victime sau la rugămintea

acestora.

Activitatea practică a organelor afacerilor interne în domeniul prevenirii victimologice

necesită o organizare şi asigurare informaţională la nivel înalt, determinînd soluţionarea unui şir de

probleme:

1. Instruirea poliţiştilor în domeniul prevenirii victimologice. Pentru realizarea acestei sarcini

este necesară introducerea în planurile de studii ale instituţiilor de învăţămînt din sistemul

Ministerului Afacerilor Interne, a victimologiei, în calitate de disciplină obligatorie, precum şi alte

cursuri de specializare în problema dată.

2. Selectarea profesională pentru angajarea în serviciu în organele afacerilor interne. Este

important a se ţine cont de calităţile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta

corect în situaţii periculoase, exercitîndu-şi obligaţiunile de serviciu, fiindcă un colaborator de

poliţie dezechilibrat, distrat sau neatent este o victimă potenţială a infractorului.

3. Crearea în cadrul subdiviziunilor de ordine publică a comisariatelor de poliţie a unor secţii

psihopedagogice şi de instruire, unde ar fi angajaţi ofiţeri operativi şi inspectori de sector

experimentaţi, specialişti în domeniul tehnicii de pază, psihologi şi pedagogi care vor consulta

cetăţenii atît în sfera mijloacelor tehnice de pază a patrimoniului, cît şi privitor la modalităţile de

comportament în diferite situaţii victimogene tensionate.

4. Organizarea unei evidenţe profilactice a persoanelor care au fost sau real pot deveni victime

ale infracţiunilor, dacă este evidentă vulnerabilitatea sporită a acestora. Menţionăm că sistemul

evidenţei profilactice a persoanelor, care funcţionează în prezent şi reprezintă un interes operativ

deosebit, nu ia în consideraţie trăsăturile victimologice ale acestora şi, prin urmare, nu poate servi

drept sursă obiectivă de informaţie. Totodată, cetăţenii care respectă legile, dar se caracterizează

printr-o victimitate potenţială sporită rămîn, în genere, în afara cîmpului vizual al organelor

afacerilor interne.

5. Dezvoltarea statisticii victimologice, care, practic, lipseşte actualmente în organele

afacerilor interne ale Republicii Moldova. Indicatorii statistici cu privire la persoana vătămată, care

se conţin în fişa de evidenţă primară asupra crimei demascate, forma nr.1, sunt insuficienţi pentru a

organiza prevenirea victimologică [122, p. 139]. Remarcăm, totodată, că în fişa menţionată,

compartimentul despre persoana vătămată, de regulă, nu este completat de către ofiţerul de urmărire

penală. Este importantă, de asemenea, elaborarea unor acte informaţionale speciale (fişe, dosare)

pentru cele mai victimogene obiecte şi sectoare teritoriale.

6. Organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii tuturor subdiviziunilor organelor

afacerilor interne, precum şi conlucrarea acestora cu alte organe de stat şi organizaţii

neguvernamentale în domeniul prevenirii victimologice. Aceasta va permite, mai întîi de toate,

utilizarea, pe lîngă posibilităţile publice (deschise), a măsurilor şi metodelor activităţii operativ-

investigative atît în scop informaţional, cît şi în calitate de instrument de influenţă asupra indivizilor

supuşi prevenirii.

Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică generală cuprinde educaţia

juridică a cetăţenilor, acordarea consultaţiilor populaţiei asupra problemelor de protecţie împotriva

atentatelor criminale, elaborarea recomandărilor cu privire la comportamentul optimal în situaţii

extremale, informarea cetăţenilor despre „situaţiile – capcane” victimogene, pentru ca aceştia, în

măsura posibilităţilor, să le evite.

Specificul activităţii organelor afacerilor interne privind educaţia juridică a cetăţenilor constă

în îmbinarea măsurilor cu caracter explicativ şi a celor de drept administrativ şi juridico-penale de

influenţă asupra delincvenţilor [274, p. 201]. Asemenea activitate este realizată, practic, de toate

subdiviziunile organelor afacerilor interne, îndeosebi de inspectorii de sector şi colaboratorii poliţiei

judiciare pentru minori.

În scopul realizării educaţiei juridice şi pregătirii antiinfracţionale a populaţiei, colaboratorii

organelor afacerilor interne trebuie să recurgă la diverse practici. Activitatea dată poate fi realizată

eficient prin mijloace mass-media, afişe, agende, foi informative ce ar conţine sfaturi cu privire la

evitarea situaţiilor de a deveni victimă a unei infracţiuni, de exemplu, răspîndirea în unităţile de

transport public a afişelor cu sfaturi de anticipare a situaţiilor victimogene, adresate pasagerilor; iar

pentru cetăţenii care au sosit într-un oraş necunoscut pot fi expuse recomandări de acest gen în

hoteluri, gări, aeroporturi etc. În acest scop, pot fi eficiente campaniile publicitare, organizate de

Ministerul Afacerilor Interne în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale. Astfel, deosebit de

rezultativă a fost campania publicitară „Uşa trainică”, desfăşurată într-un şir de ţări europene, la

care au participat atît instituţiile de stat, cît şi cele obşteşti [176, p. 62].

Acordarea consultaţiilor populaţiei privind protecţia împotriva atentatelor criminale, editarea

literaturii speciale asupra acestor subiecte au început să se realizeze în ţara noastră relativ nu

demult, cu toate că în alte ţări prevenirea victimologică se bucură de atenţie deosebită. Perspectivele

acestei orientări sunt determinate de extinderea relaţiilor poliţiei cu populaţia.

Este importantă activitatea poliţiei privind implicarea societăţii civile în menţinerea ordinii

publice şi la sporirea rolului organizaţiilor obşteşti în domeniul prevenirii victimologice. În acest

scop, sunt utilizate variate mijloace de realizare a sarcinii date, cel mai eficient, aprobat de practica

multianuală a organelor afacerilor interne, este activitatea acestora referitoare la stabilirea şi

consolidarea relaţiilor cu formaţiunile obşteşti. Formele şi metodele acestei activităţi sunt

determinate de caracterul organizaţiilor obşteşti, de obligaţiile funcţionale în domeniul menţinerii

ordinii de drept şi prevenirii infracţiunilor.

Potrivit acestui criteriu, toate formaţiunile obşteşti pot fi divizate în două grupuri [274, p.

201]. Din primul grup fac parte formaţiunile obşteşti, create special pentru menţinerea ordinii

publice, şi prevenirea criminalităţii, cum sunt, de exemplu, gărzile populare. Din cel de-al doilea

grup fac parte organizaţiile obşteşti pentru care menţinerea ordinii publice şi prevenirea

infracţiunilor sunt sarcini ce urmează a fi realizate în cadrul principalelor activităţi economice sau

culturale, de exemplu, comitetele cartierelor şi străzilor, consiliile veteranilor muncii şi de război,

comitetele părinţilor, asociaţiile femeilor, organizaţiile pentru protecţia copiilor etc. Fiind create

pentru soluţionarea problemelor importante ale organizării de stat şi vieţii sociale, formaţiunile

menţionate participă şi la prevenirea infracţiunilor.

Interacţiunea organelor afacerilor interne cu formaţiunile obşteşti din grupul al doilea se

realizează prin diverse forme. Pentru a fi permanentă şi fructuoasă, colaborarea dată trebuie să fie

reciproc avantajoasă. Astfel, funcţionarii de poliţie nu numai vor utiliza ajutorul organizaţiilor

obşteşti în domeniul menţinerii ordinii de drept şi prevenirii infracţiunilor, dar vor contribui

personal la soluţionarea cu succes a sarcinilor şi la realizarea scopurilor formaţiunilor, prin

acordarea consultaţiilor juridice membrilor acestora şi prin participarea nemijlocită la unele măsuri

desfăşurate de organizaţiile menţionate etc. Este necesar ca aceste activităţi să nu contravină

statutului funcţionarului de poliţie.

Este important ca în timpul organizării prevenirii generale, măsurile să vizeze grupurile de

persoane caracterizate prin vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite infracţiuni în scopul

neutralizării circumstanţelor în care poate fi realizată victimitatea acestora. Activitatea de prevenire

trebuie desfăşurată, în primul rînd, în grădiniţe de copii, şcoli şi licee. Ţinînd cont de creşterea

victimizării în rîndul copiilor, în grădiniţe este necesară organizarea măsurilor de prevenire a

violenţei contra acestora. Ar fi utilă studierea şi consolidarea unor astfel de teme: „Eu sunt singur

acasă”, „Eu sunt singur în stradă”, „Eu m-am pierdut”, convorbiri privind relaţiile dintre copii, copii

şi animale, privind modelele de comportament, posibile în diferite situaţii, formarea la copii a

încrederii faţă de persoana în uniformă de poliţist. Considerăm că poate fi preluată practica

colegilor noştri din Anglia şi Ucraina [275, p. 149] de a crea în grădiniţe cluburi în care copiii sunt

învăţaţi că niciodată cînd se află singuri acasă nu trebuie să deschidă uşa străinilor, că nu trebuie să

accepte invitaţia persoanelor străine etc. În acelaşi timp, se acordă atenţie nu numai cunoaşterii

regulilor de securitate, ci şi posibilităţii de a primi decizii şi a evita situaţii periculoase.

Sunt variate formele şi metodele de prevenire victimologică, care pot fi promovate de

colaboratorii organelor afacerilor interne în mediul şcolar: lecţii, convorbiri cu elevii şi părinţii

acestora, training-uri, victorine, olimpiade etc. În acest scop, este deosebit de importantă, în

viziunea noastră, unirea resurselor intelectuale, umane, materiale ale poliţiei, organizaţiilor obşteşti

şi şcolilor în vederea acordării ajutorului social – pedagogic, juridic şi informaţional copiilor şi

adolescenţilor. Ideea dată este materializată într-un şir de ţări prin crearea aşa-numitelor consilii de

coordonare pe lîngă şcoli, gimnazii şi licee. Din componenţa consiliilor de coordonare fac parte, de

regulă, ofiţerii poliţiei judiciare pentru minori, coordonatorul poliţiei pentru activitatea cu tineretul,

inspectorul de sector, directorul şcolii şi locţiitorul acestuia pentru studii, reprezentanţi din rîndul

elevilor, părinţilor şi organizaţiilor obşteşti. Printre problemele prioritare ce pot fi soluţionate de

aceste consilii menţionăm: organizarea interacţiunii dintre şcoală, poliţie, organizaţiile obşteşti

pentru realizarea măsurilor cu caracter profilactic şi educativ în vederea neadmiterii victimizării

copiilor şi minorilor; relevarea elevilor din grupurile de risc (cu vulnerabilitate victimală sporită) şi

acordarea ajutorului necesar acestora: social, psihologic, juridic, medical; desfăşurarea activităţilor

individuale cu copii caracterizaţi prin victimitate.

Sistemul de măsuri cu caracter victimologic poate cuprinde mijloace juridico-penale, de drept

administrativ, procesual-penale, precum şi un şir de alte măsuri de prevenire a victimizării.

În calitate de măsură juridico-penală cu caracter victimologic poate fi considerată tragerea la

răspundere penală a părţii vătămate şi recunoaşterea acesteia ca fiind vinovată de comiterea

infracţiunii. Astfel, în cazurile cînd victima a încălcat normele dreptului penal, în baza temeiurilor

suficiente poate fi pornit procesul penal în care partea vătămată a unei infracţiuni devine subiect al

altei infracţiuni săvîrşite cu vinovăţie. Măsura dată a fost aplicată faţă de 3-4 la sută din victimele

infracţiunilor (din numărul total de persoane studiate cu comportament negativ), fapt ce ne

mărturiseşte, în primul rînd, că partea vătămată a suferit datorită acţiunilor sale pasibile de pedeapsa

penală şi, în al doilea rînd, prin acţiunile date s-a stabilit că dînsa este, într-o anumită măsură,

periculoasă pentru societate.

Comportamentul victimei care a provocat comiterea infracţiunii frecvent ne demonstrează

reducerea gradului periculozităţii sociale a faptei penale şi făptuitorului, uneori chiar lipsa

pericolului social şi caracterului ilegal al comportamentului victimizatorului (legitimă apărare,

reţinerea infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea cazuri, vinovăţia victimei

parcă absoarbe o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă atenuantă a

răspunderii penale a răufăcătorului. În această ordine de idei, susţinem introducerea în Codul penal

al Republicii Moldova a articolului 76, litera „i” în calitate de circumstanţă atenuantă – acţiunile

ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea.

Posibilităţi preventive esenţiale conţin propunerile organului de urmărire penală şi hotărîrile

procurorului de a înceta urmărirea penală sau de a clasa cauza penală (articolele 285, 286, 275 CPP

al Republicii Moldova). Astfel, organele de drept au încetat urmărirea penală faţă de 3 la sută din

părţile vătămate cercetate şi au trimis materialele privind comportamentul infracţional al acestora în

organizaţiile obşteşti, la locul de muncă sau de studii. Importanţa acestor hotărîri se exprimă prin

faptul că ele servesc drept bază pentru desfăşurarea ulterioară a unor măsuri educative cu partea

vătămată în colectivele de muncă.

Importanţă victimologică au şi măsurile cu caracter juridico-administrativ, aplicate în cazurile

cînd comportamentul victimal al persoanei vătămate s-a manifestat prin încălcarea normelor

Codului cu privire la contravenţiile administrative şi în situaţiile cînd partea vătămată este liberată

de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă, dacă s-a constatat că corectarea ei este

posibilă fără a fi supusă răspunderii penale (art. 55 CP al Republicii Moldova). Valoarea preventivă

a sancţiunilor administrative se exprimă prin faptul că ele conţin o apreciere negativă a faptei ilicite

comise, determinîndu-l, în aşa fel, pe cetăţean să aibă un comportament legal în societate. Totodată,

fiind aplicate unele sancţiuni pentru anumite perioade de timp (privarea de dreptul de a conduce

mijloacele de transport, arestul administrativ), este prevenită posibilitatea manifestării trăsăturilor

victimale ale personalităţii.

Posibilităţi de prevenire victimologică au şi un şir de măsuri cu caracter procesual penal, cum

ar fi: concluziile de învinuire, semnate de procuror şi sentinţa instanţei de judecată, discursul

ofiţerului de urmărire penală asupra unui dosar penal concret în colectivele de muncă, la locul de

serviciu sau domiciliul părţii vătămate, sesizările făcute de organul de urmărire penală în cauza

penală (art. 217 CPP al Republicii Moldova) şi încheierile interlocutorii ale instanţei de judecată

(art. 218 CPP al Republicii Moldova).

Raportul organului de urmărire penală în care este consemnat rezultatul urmăririi,

rechizitoriul întocmit de procuror şi sentinţa instanţei de judecată au o influenţă profilactică şi

educativă, atunci cînd în cadrul acestora sunt reflectate obiectiv, complet şi sub toate aspectele,

datele despre partea vătămată, se conţin indicaţii exacte şi răspicate cu privire la contribuţia

comportamentului şi personalităţii victimei la comiterea infracţiunii. Elucidarea caracteristicilor

victimologice menţionate în actele procesuale permit organelor de stat a aduce la cunoştinţă

oamenilor pilde de comportament incorect al părţii vătămate şi a cere neadmiterea acestora în viitor.

Discursul ofiţerului de urmărire penală asupra dosarului penal la locul de muncă sau

domiciliul părţii vătămate este, de asemenea, o formă importantă de prevenire. Comunicarea

nemijlocită a ofiţerului de urmărire penală cu colectivul, membru al căruia este partea vătămată,

permite oamenilor a înţelege mecanismul infracţiunii nu în baza zvonurilor false şi explicaţiilor

victimei, care nu întotdeauna corespund adevărului, dar în baza circumstanţelor reale care au fost

stabilite complet şi multilateral de către organul de stat. Informaţia dată va fi utilă colectivului de

muncă, organizaţiei obşteşti pentru alegerea celor mai eficiente măsuri de influenţă asupra părţii

vătămate.

Cele mai răspîndite mijloace de reacţionare a organelor de drept faţă de cauzele şi condiţiile

stabilite ale infracţiunilor comise sunt sesizările făcute de organul de urmărire penală în cauza

penală şi încheierile interlocutorii ale instanţei de judecată. În conformitate cu articolele 216, 217 şi

218 CPP al Republicii Moldova, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, stabilind

comportamentul incorect al părţii vătămate în situaţia criminologică, aduc la cunoştinţă aceste fapte

organelor respective de stat, organizaţiei obşteşti sau persoanei cu funcţie de răspundere şi cer

luarea unor măsuri cu caracter educativ faţă de victime. Despre măsurile întreprinse pentru

înlăturarea circumstanţelor contributive la comiterea infracţiunii se comunică organului de urmărire

penală, procurorului sau instanţei de judecată în termen de cel mult o lună din ziua cînd a fost

primită sesizarea sau încheierea interlocutorie.

Analizînd practica judiciară din ţara noastră, am stabilit că atît organele de urmărire penală,

cît şi instanţele de judecată nu acordă atenţie cuvenită studierii personalităţii şi comportamentului

părţii vătămate. Astfel, fiind studiate 240 dosare penale ce conţin infracţiuni de vătămare

intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale ce

conţin infracţiuni de viol, s-a constatat că numai 21 la sută dintre ele cuprindeau caracteristici ale

persoanelor vătămate. În restul dosarelor, lacuna dată a fost parţial completată, doar în 43 la sută din

cazuri, personalitatea victimei fiind caracterizată sub un aspect sau altul în documentele procesuale.

Datorită situaţiei date, în majoritatea cazurilor, instanţa de judecată a fost lipsită de posibilitatea

realizării complete a principiului individualizării pedepsei infractorului.

În fiecare al zecelea dosar penal n-a fost în genere stabilită starea persoanei vătămate în

momentul comiterii infracţiunii. Nu se ştie dacă victima era trează sau în stare de ebrietate, cu toate

că, pentru categoria dată de dosare, stabilirea stării individului este deosebit de importantă, deoarece

determină poziţia părţii vătămate în proces, ajută la explicarea, aprecierea depoziţiilor acesteia.

Menţionăm, de asemenea, că o parte considerabilă din cauzele penale studiate nu conţineau

informaţii suficiente despre relaţiile victimei cu infractorul, comportamentul victimei, opunerea

rezistenţei de către persoana vătămată etc.

Comportamentul persoanei vătămate care a provocat infracţiunea a fost apreciat în

rechizitoriu şi în sentinţa instanţei de judecată numai în 40 la sută de cazuri din numărul total de

infracţiuni provocate.

În majoritatea cazurilor analizate, nici ofiţerul de urmărire penală, nici instanţa de judecată nu

realizează, în genere, măsuri de prevenire în baza dosarelor penale. Numai pentru un număr

neînsemnat de dosare penale au fost prezentate sesizări de către organul de urmărire penală şi

pronunţate decizii interlocutorii de către instanţele de judecată. Considerăm că aceste insuficienţe

din activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată se răsfrîng negativ asupra

eficienţei prevenirii şi combaterii criminalităţii.

O altă măsură de înlăturare a trăsăturilor victimale sunt convorbirile individuale ale

reprezentanţilor organelor de drept sau organizaţiilor obşteşti cu victimele sau potenţialele victime

ale infracţiunilor, precum şi punerea acestor persoane la evidenţă profilactică în scopul unei

supravegheri permanente asupra comportamentului acestora. Un rol important în realizarea măsurii

date de prevenire victimologică le revine şefilor de post şi poliţiştilor de sector. Sectoristul trebuie

sistematic să contacteze cu locuitorii sectorului său, să fie oaspete permanent în casele lor; să

acumuleze informaţii despre natura şi modul de viaţă al acestora, descoperind persoanele cu

vulnerabilitate victimală sporită faţă de infracţiuni; în centrul atenţiei sale trebuie să se afle familiile

delincvente, scandalagiii, bătăuşii, indivizii dependenţi de alcool. Poliţistul este obligat a informa

permanent cetăţenii despre situaţia criminogenă din sector, a pune la dispoziţia populaţiei standuri

cu fotografii privind infracţiunile comise, elaborări metodice, afişe, agende, foi informative ce ar

conţine sfaturi cu privire la evitarea situaţiilor victimogene. Studiile sociologice realizate au

constatat însă că acest domeniu important de activitate al Ministerului Afacerilor Interne nu

corespunde pe deplin aşteptărilor populaţiei. Astfel, dacă peste 70 la sută din toţi respondenţii îl

cunosc personal pe inspectorul de sector, atunci doar fiecare al treilea îi apreciază activitatea bună şi

foarte bună, 44 la sută o consideră satisfăcătoare, iar 13 la sută sunt de părere negativă. În

municipiul Chişinău, mai puţin de 50 la sută îl cunosc pe inspectorul de sector, fiecare al cincilea

apreciindu-i activitatea negativ [256].

Orientarea victimologică este caracteristică şi prevenirii infracţiunilor prin mijloace ale

investigaţiilor operative, care, avînd acelaşi obiect de cercetare ca şi prevenirea criminologică –

criminalitatea, studiază doar laturile fenomenului antisocial scoase la iveală şi fixate pe cale

investigativ-operativă. O particularitate principală a acestui tip de prevenire constă în asigurarea

informaţională specifică a mijloacelor operative de prevenire, orientate asupra persoanelor puse în

evidenţa operativă, adică bănuite întemeiat de pregătirea sau comiterea infracţiunilor [276, p. 13].

Pentru asigurarea informaţională a prevenirii prin investigaţii operative a infracţiunilor este

necesară, de asemenea, realizarea studiilor operativ-criminologice ale persoanelor victimale în

scopul unei influenţe profilactice ulterioare asupra acestora. Noţiunea dată cuprinde cetăţenii care,

în virtutea trăsăturilor personale, statutului profesional sau social, situaţiei nefavorabile,

comportamentului neglijent (uşuratic), imoral sau ilegal, sunt supuşi unui risc sporit de a deveni

victime ale infracţiunilor. Deci şi victimele potenţiale ale infracţiunilor sunt persoane care prezintă

interes pentru prevenirea operativă. Atenţia principală a secţiilor operative din sistemul organelor

afacerilor interne trebuie concentrată asupra victimelor potenţiale ale infracţiunilor premeditate

grave, deosebit de grave şi excepţional de grave comise de organizaţii criminale şi infractori

profesionişti [277, p. 45].

Este important ca serviciile de investigaţii operative să cunoască, mai întîi de toate, factorii ce

determină vulnerabilitatea potenţialelor victime ale omorurilor la comandă, racketului, „scoaterii

forţate” a datoriilor, răpirii de persoane, luării de ostatici, privării ilegale de libertate, dispariţiei fără

urmă, conflictelor din lumea interlopă, omorurilor (inclusiv a infracţiunilor sexuale) în serie,

divergenţelor de durată din familii, infracţiunilor de cupiditate prin violenţă (jaf, tîlhărie). Eforturile

ofiţerilor operativi de poliţie trebuie orientate spre depistarea acelor caracteristici ale victimelor,

„masa critică” a cărora, în anumite condiţii, ar duce inevitabil la un sfîrşit trist. Menţionăm că

studiul prin mijloace şi metode ale investigaţiilor operative ale victimelor infracţiunilor contra

patrimoniului, comise fără violenţă (de exemplu, furtul, escrocheria), se limitează la informaţii

indirecte (zvonuri), deoarece cetăţenii care devin victime ale unor astfel de infracţiuni îşi ascund

trăsăturile victimogene de vizorul organelor operative. Excepţie ar putea face victimele aşa-numitor

piramide financiare, dar, ca urmare a imperfecţiunii legislaţiei şi a unei insuficiente experienţe a

organelor afacerilor interne de combatere a unei astfel de forme a escrocheriei, victimele respective

puţin probabil că pot fi supuse studiului victimologic şi măsurilor de prevenire operative.

În condiţiile în care apar noi forme şi tendinţe ale criminalităţii, în special, profesionalizarea,

organizarea şi internaţionalizarea acesteia, iar infracţiunile cunoscute iau amploare, este deosebit de

importantă utilizarea tuturor posibilităţilor şi potenţialului nerealizat al sistemului de prevenire şi

combatere a infracţiunilor, precum şi crearea sistemelor interstatale de protecţie a valorilor sociale

împotriva atentatelor criminale. De aceea, elaborările teoretice privind victima infracţiunii,

perfectarea reglementării juridice a prevenirii infracţiunilor şi preluarea experienţei avansate din

domeniul dat trebuie să devină, în opinia noastră, un suport serios al activităţii organelor afacerilor

interne, lărgind considerabil posibilităţile acestora de prevenire şi contracarare a criminalităţii.

CAPITOLUL V. PROBLEME PRIVIND PROTECŢIA, REINTEGRAREA SOCIALĂ ŞI REPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT

VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR

§ 1. Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor

În rezultatul comiterii infracţiunilor împotriva anumitor persoane concrete, acestora li se

cauzează o daună morală, fizică sau materială. Paguba morală este, practic, o consecinţă inevitabilă

a oricărei infracţiuni, iar cauzarea prejudiciului fizic sau material depinde de caracterul faptei

penale. În toate cazurile apare însă problema necesităţii reparării prejudiciului cauzat prin

infracţiune şi protecţiei victimei în genere.

Protecţia juridică şi ajutorul acordat victimelor infracţiunilor cuprinde, în opinia noastră,

repararea prejudiciului material cauzat prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente

(infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei), compensarea daunei morale (atît prin achitări

materiale, cît şi prin alte forme de reparare a daunei), reabilitarea moral-psihologică a persoanei

vătămate, precum şi apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. Teoretic şi în baza

practicii existente în statele lumii pot fi propuse următoarele soluţii ale problemei date:

- repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, prin compensările statului;

- repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent;

- repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare, în cazurile cînd

această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor;

- repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale membrilor

comunităţii, realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri, organizaţii

obşteşti);

- reabilitarea fizică şi moral-psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care cuprinde

tratamentul rănilor, patologiilor, depresiunilor de nervi, depăşirea complexului de vinovăţie,

acordarea ajutorului psihologic, social, juridic, formarea opiniei publice în favoarea victimei,

crearea unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei;

- realizarea programelor şi măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în

perioada postinfracţională.

Repararea pagubei produse victimei prin infracţiune este o problemă internaţională,

soluţionarea căreia, în fiecare ţară concretă, caracterizează, de fapt, nivelul dezvoltării unui sau altui

sistem de drept. Repararea prejudiciului are un rol important în restabilirea echităţii sociale,

constituind baza sistemului judiciar [28, p. 174].

Comunitatea Internaţională acordă o deosebită atenţie problemelor ce vizează prevenirea

victimizării, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, statutul persoanei vătămate în sistemul

dreptului penal şi procesual-penal, reabilitarea morală şi reintegrarea socială a victimelor

infracţiunilor. În consecinţă, au fost adoptate un şir de acte normative, ce reflectă aceste prevederi.

Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 (articolul 8),

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 (articolul 9),

Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4

noiembrie 1950 şi alte acte normative internaţionale conţin dispoziţii despre dreptul fiecărui

cetăţean la „restabilirea efectivă în drepturi”. În preambulul actului final al Congresului al XI-lea al

Asociaţiei Internaţionale de drept penal, pe lîngă alte dispoziţii importante, este menţionat faptul că

compensarea efectivă, bazată pe cerinţele actuale ale solidarităţii sociale, este o sarcină importantă a

societăţii, mai cu seamă în cazurile cînd infractorul nu este cunoscut şi împotriva lui n-a fost pornit

un proces judiciar sau acesta a fost condamnat, dar nu este capabil a plăti...

Dispoziţii referitoare la repararea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune se conţin şi

în actul final al Congresului al V-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul

delincvenţilor, care şi-a desfăşurat lucrările la 1-12 septembrie 1977 în oraşul Geneva. Ulterior, au

fost adoptate Convenţia Europeană despre compensarea pagubei victimelor infracţiunilor de

violenţă (1983), care stabileşte principiile reparării pagubei victimelor infracţiunilor respective din

partea statelor şi ale colaborării internaţionale în acest domeniu a ţărilor membre ale Consiliului

Europei; recomandările Comitetului European al ONU privind problemele combaterii criminalităţii

„Despre statutul victimei infracţiunii în sistemul dreptului penal şi procesual-penal”; hotărîrile

Congresului al VII-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor

(Milano, 26 august – 6 septembrie 1985).

În soluţionarea problemelor reparării prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune, sunt

deosebit de importante şi principiale dispoziţiile Declaraţiei privind principiile justiţiei faţă de

victimele infracţiunilor şi abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29

noiembrie 1985. Declaraţia dată recomandă statelor a consolida în legislaţiile naţionale atît dreptul

victimei la despăgubire din partea persoanei vinovate, cît şi dreptul acesteia la ajutorul şi susţinerea

materială, psihologică şi socială de care are nevoie.

Declaraţia privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere,

adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985, conţine prevederi care au o

importanţă deosebită pentru soluţionarea problemelor de reparare a prejudiciului cauzat victimelor:

1) delincvenţii sau terţele părţi trebuie să acorde restituire echitabilă victimelor, membrilor

familiilor acestora ori persoanelor întreţinute, în care se va include întoarcerea bunurilor sau

achitarea în bani pentru prejudiciul sau dauna pricinuită, rambursarea cheltuielilor suportate în

rezultatul victimizării, prestarea de servicii şi restabilirea în drepturi (articolul 8);

2) e necesar ca restituirea să fie considerată de către state ca una dintre măsurile de pedeapsă,

fiind incluse în legislaţie (articolul 9);

3) dacă nu există alte posibilităţi, statul trebuie să acorde compensare financiară victimelor

cărora le-au fost cauzate vătămări corporale considerabile sau care şi-au zdruncinat sănătatea fizică

ori psihică, precum şi familiilor victimelor care au decedat sau au devenit incapabile fizic sau psihic

în rezultatul victimizării (articolul 12).

4) Trebuie create fonduri naţionale în scopul acordării de compensări victimelor (articolul 13)

etc.

La elaborarea legislaţiei naţionale în direcţia dată a chemat şi congresul al VIII-lea al ONU cu

privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor (Havana, 27 august - 7 septembrie

1990).

Prevederi vizînd restituirea, adică obligarea vinovatului de către instanţă de a repara

prejudiciul cauzat prin infracţiune, conţin practic toate legislaţiile naţionale, deşi au anumite

particularităţi în diferite ţări. Astfel, în Olanda, Danemarca, Suedia, precum şi alte ţări din Europa

de Est şi de Nord, inclusiv în Republica Moldova, restituirea se realizează atît în cadrul procesului

penal, cît şi al procesului civil. În Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda, Cipru, Turcia, Malta,

Grecia, Japonia, principala formă de reparare a prejudiciului este achitarea „dispoziţiei de

compensaţie”. Dispoziţia dată a instanţei judecătoreşti poate fi alternativă pedepsei penale sau

complimentară acesteia. De regulă, dispoziţiile de compensaţie se pronunţă asupra cauzelor ce

conţin infracţiuni violente. Condamnatul achită banii potrivit dispoziţiei de compensaţie în judecată,

iar instanţa la rîndul ei, îi transmite persoanei vătămate [30, p. 288].

În SUA au fost adoptate două legi federale cu privire la drepturile victimelor, în 1982 şi 1990.

Practic în legislaţiile tuturor statelor este prevăzut dreptul instanţei judecătoreşti de a obliga

vinovatul a repara prejudiciul cauzat victimei prin infracţiune.

Menţionăm că repararea prejudiciului numai în baza restituirii, adică de însuşi delincvent, nu

soluţionează această problemă complet. Aceasta se explică şi prin incapacitatea infractorului de a

plăti, şi prin perioada îndelungată de aflare a acestuia în instituţiile penitenciare, şi prin faptul că

frecvent vinovatul nu este identificat şi deci nu este de la cine încasa. Pentru ţara noastră este

deosebit de serioasă şi problema asigurării insuficiente cu locuri de muncă a condamnaţilor. În

aceste cazuri ar fi probabil corect ca compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune să

fie realizată de către stat. Forma dată a compensării este justificată şi prin faptul că statul, avînd

obligaţia de a apăra cetăţenii săi de infractori, în acest caz concret nu a putut asigura protecţia dată,

anume statul fiind vinovat că în societate sporeşte riscul victimizării.

Astfel, în 1963 în Noua Zeelandă a fost adoptată, pentru prima dată în lume, Legea privind

compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune. Apoi, acte normative similare au fost

adoptate în Anglia, Australia (în cinci state), Canada (în opt provincii), SUA (în douăsprezece

state), Suedia, Germania, Franţa, Olanda, Finlanda, Austria etc. Primele programe de compensare

erau finanţate din fonduri obşteşti, create special în acest scop, ulterior, într-un şir de state au

căpătat dezvoltare programe ale compensării de stat. În 1980, Japonia a adoptat Legea cu privire la

compensaţiile băneşti acordate victimelor infracţiunilor. Conform acestei legi, victimele

infracţiunilor contra vieţii sau sănătăţii ori familiile persoanelor decedate în urma infracţiunilor

respective pot primi compensaţii băneşti de la stat, dacă nu primesc compensaţii de la victimizator

sau nu beneficiază de un oarecare alt ajutor din partea statului. Acţiunile legii nu se extind asupra

acelor victime care se află în relaţie de rudenie cu infractorul, precum şi asupra persoanelor

vătămate care merită o admonestare pentru provocarea infracţiunii.

Experienţa compensării de către stat a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiunile

violente, acumulată de statele lumii începînd cu anul 1963, a spulberat îndoielile existente faţă de

această formă de reparare a daunei. Compensarea de către stat a prejudiciului nu a intensificat

nepăsarea şi neglijenţa potenţialelor victime. A fost neîntemeiată teama că compensările mari de

stat vor genera consecinţe negative. În rezultatul realizării compensărilor de stat n-au fost create

(aşa cum se presupunea) organizaţii mari birocratice. Totodată, programul de stat privind

compensarea prejudiciului n-a avut influenţă nici asupra evoluţiei criminalităţii, nici asupra

frecvenţei declaraţiilor adresate de persoanele vătămate organelor de poliţie şi nici asupra numărului

sentinţelor de condamnare pronunţate de instanţe. Numărul victimelor infracţiunilor de violenţă,

care se adresează cu rugămintea ca statul să le compenseze prejudiciul cauzat, este relativ nu prea

mare.

Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat în septembrie 1977, Rezoluţia nr. 27

despre compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin „violenţa premeditată”, iar la 24 noiembrie

1983 Consiliul Europei a adoptat Convenţia Europeană privind compensarea prejudiciului cauzat

victimelor violente, care a fost ratificată de Marea Britanie, Olanda, Suedia, etc. Conform

prevederilor convenţiei, compensarea de către stat trebuie aplicată numai în cazurile cînd repararea

prejudiciului este imposibilă din alte surse; nu este admisă o compensare dublă; infracţiunea trebuie

să fie violentă, premeditată, să cauzeze vătămări corporale serioase ori o daună sănătăţii; violenţa

poate fi fizică sau psihică; otrăvirea, violul şi incendierea sunt forme ale violenţei premeditate;

victimele accidentelor rutiere şi infracţiunilor patrimoniale nu sunt cuprinse în convenţie. În calitate

de victime ale infracţiunilor sunt considerate, potrivit convenţiei, şi persoanele care au suferit în

timpul curmării faptelor penale, acordării de ajutor poliţiei sau victimei.

Legislaţia tuturor ţărilor care realizează programe privind compensarea de către stat a

prejudiciului cauzat victimei stabileşte (cu unele nuanţe) că o condiţie obligatorie a compensaţiei

este contribuţia persoanei vătămate la cercetarea şi examinarea judiciară a cauzei penale,

comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă, precum şi comportamentul ei pozitiv.

Opunerea victimei poliţiei şi judecăţii, precum şi „vinovăţia” acesteia exprimată prin

provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensarea [16, p.366-367].

Este necesar a menţiona că apariţia programelor privind repararea prejudiciului cauzat prin

infracţiuni a semnalat, de fapt, începutul tranziţiei de la justiţia represivă spre justiţia de restabilire.

Potrivit concepţiei justiţiei de restabilire, în socializarea delincventului trebuie să participe grupurile

sociale în cadrul cărora acesta trăieşte şi acţionează. „Victima şi infractorul trebuie să se împace

prin repararea pagubei cauzate victimei” [16, p. 390].

În timpul ultimelor trei decenii ale sec. XX, faţă de victimă era o atitudine, de regulă, ca faţă

de cea de-a treia parte în proces. Cercetările victimologice naţionale şi internaţionale au scos în

evidenţă faptul că multe victime sunt nemulţumite de felul cum au fost tratate de către persoanele

oficiale ce înfăptuiesc justiţia [278, p. 88; 279, p. 50-83]. Conform datelor Sintezei internaţionale

cu privire la criminalitate (victimizare), mai mult de jumătate din toate victimele din lume sunt

nemulţumite de atitudinea poliţiei faţă de plîngerile lor [280, p. 221]. În multe cazuri, victimele sunt

traumate de sistemul justiţiei penale, ceea ce duce la aşa-numita „victimizare repetată”.

În prezent, s-a stabilit că procesul înfăptuirii justiţiei penale trebuie să fie echitabil atît pentru

învinuit/inculpat, cît şi pentru victimele infracţiunii. În acest context, apare problema coraportului

dintre drepturile învinuitului (bănuitului, inculpatului) şi cele ale părţii vătămate. De asemenea, pot

apărea disensiuni între interesele societăţii care este reprezentată prin partea acuzării şi interesele

victimei, de exemplu: în cazul în care victima nu doreşte să depună declaraţii. Drept contradicţie

este şi achitarea amenzii în folosul statului, dar nu în cel al victimei.

După cum vedem, în cadrul procesului trebuie respectate, pe de o parte, interesele societăţii,

infractorului şi victimei, iar pe de altă parte, este necesar de a asigura echitatea tuturor părţilor.

Menţionăm însă că, în urma nerespectării acestor interese, consecinţele sunt diferite. Aşa, de

exemplu, spre deosebire de încălcarea drepturilor fundamentale ale învinuitului, încălcarea

drepturilor fundamentale ale părţii vătămate nu poate implica schimbarea sentinţei de instanţele

superioare. Nerespectarea acestor drepturi nu duce la respingerea probelor ca inadmisibile sau la

emiterea unei sentinţe de achitare. Procesul penal, prin sine însuşi, nu conţine sancţiuni pentru

nerespectarea drepturilor victimei, sunt doar cîteva garanţii juridice ale acestor drepturi. În pofida

acestui fapt, în Statele Unite ale Americii a început o campanie pentru introducerea unor modificări

în Constituţia federală şi anume de a acorda victimelor dreptul să asiste şi să fie ascultate la toate

etapele procesului penal [281, p. 106]. În alte ţări, grupurile de susţinere a victimelor infracţiunilor

afirmă că drepturile constituţionale trebuie aplicate în acelaşi mod atît faţă de învinuit, cît şi faţă de

victimă, de exemplu: dreptul la viaţa intimă, familială şi privată sau dreptul la inviolabilitatea

domiciliului, trebuie să fie realizate şi referitor la victimă.

Sub alt aspect apar contradicţiile dintre stat şi interesele victimei. Participarea părţii vătămate

la examinarea cauzei întăreşte, de regulă, poziţia acuzării. Anume aşa este situaţia cînd victima

apare ca ajutor al acuzării (variantă folosită în multe ţări ale Europei Centrale şi de Est, inclusiv în

Republica Moldova). Apariţia victimei în calitate de parte independentă poate schimba balanţa

dintre interesele învinuitului şi ale acuzării în favoarea acuzării. În unele cazuri, interesele victimei

şi ale statului nu coincid şi, ca rezultat, pot apărea disensiuni serioase. Partea vătămată poate fi

contra deciziei de încetare a procesului, din cauza insuficienţei probelor sau bazîndu-se pe

principiul utilităţii urmăririi penale. În multe ţări, victimele au dreptul să „intenteze proces” în

instanţă sau să atace decizia de încetare a procesului. Asemenea instituţii permit părţii vătămate să

dispună de unele garanţii juridice contra abuzului sau corupţiei. Pe de altă parte, victima poate să fie

contra intentării dosarului penal. De obicei, în unele cazuri, procesul poate fi pornit doar la cererea

victimei sau cu acordul acesteia. În majoritatea cazurilor, ar fi binevenit faptul ca victima să dispună

de dreptul veto la intentarea procesului [280, p. 221]. Asemenea drept ar duce la întărirea poziţiei

victimei în cadrul procesului penal, dar aici apare riscul de a fi supusă constrîngerii din partea

infractorului de a se folosi de acest drept. Potrivit experienţei acumulate de unele ţări privind

examinarea dosarelor despre violenţa în familie, un astfel de risc este destul de real. Chiar

neposedînd dreptul veto, victimele/martorii actualmente sunt supuşi unei terori din partea

persoanelor învinuite. Din această cauză, unele organizaţii ale victimelor sunt categoric împotriva

introducerii unor astfel de drepturi şi insistă asupra dreptului victimelor ca acestea să nu fie

împovărate de o oarecare răspundere pentru luarea deciziilor referitoare la urmărirea penală.

Este deosebit de important şi actual pentru ţara noastră desăvîrşirea legislaţiei naţionale în

baza prevederilor Convenţiei Europene cu privire la compensarea pagubei victimelor infracţiunilor

de violenţă, Declaraţiei privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de

putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985 şi altor acte juridice

internaţionale în problema respectivă. Utilizînd practica acumulată de ţările în care demult au fost

adoptate legi speciale privind protecţia juridică şi ajutorul social al victimelor infracţiunilor, este

necesar, în opinia noastră, a elabora şi a adopta Legea cu privire la compensarea prejudiciului

cauzat victimelor infracţiunilor de violenţă. Menţionăm că actele normative în vigoare, adoptate în

ultimii ani: Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei

vătămate în acţiune criminală din 28 aprilie 1994, Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 66

„Cu privire la cotele şi modul de calculare a cheltuielilor de tratament aplicat în staţionar persoanei

vătămate în acţiune criminală din 27 ianuarie 1995, Legea Republicii Moldova privind protecţia de

stat a părţii vătămate, a martorilor şi altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 28 ianuarie 1998, vizează doar unele aspecte ale sistemului de

protecţie a victimelor infracţiunilor.

Deşi este deosebit de complicat, în condiţiile actualei Republici Moldova, totuşi este necesar,

după părerea noastră, să ne orientăm spre realizarea treptată a sistemului compensării statale a

prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune şi crearea fondului de compensaţie. Trebuie create

centre speciale care ar acorda victimelor infracţiunilor de violenţă nu numai susţinere materială, dar

şi asistenţă şi protecţie psihologică.

§ 2. Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective

Este cunoscut faptul că într-un stat de drept apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei este

domeniul prioritar de activitate. În acest context, menţionăm că modalitatea cea mai frecvent

utilizată în apărarea drepturilor şi libertăţilor este justiţia, înfăptuită de autoritatea judecătorească.

De-a lungul secolelor au existat mai multe modele ale justiţiei. La sfîrşitul anilor ’70 ai sec.

XX s-a conturat şi a început să se dezvolte o nouă tendinţă în justiţie. Tendinţa dată este denumită

în doctrină – justiţie restaurativă. Ea presupune readucerea la starea iniţială a delincventului şi

victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict. Mai întîi de toate, justiţia

restaurativă reformulează noţiunea infracţiunii: infracţiunea este o violenţă, jignire, cauzată unei

persoane, dar nu un atentat împotriva intereselor statului. Infracţiunea aduce daune unei anumite

persoane, unui grup social concret şi ca urmare apare obligaţia de a repara dauna, anume în aşa mod

este tratată noţiunea răspunderii. În consecinţă, se schimbă şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea

persoanei, dar împăcarea, repararea prejudiciului şi restabilirea relaţiilor sociale, existente pînă la

comiterea infracţiunii [282, p.73]. Restabilirea nu trebuie tratată ca o noţiune formal – juridică,

potrivit căreia pedeapsa serveşte o modalitate de restabilire a dreptului încălcat, dar trebuie tratată

ca o categorie „umană”, ca o „echitate”. Subiecţii de bază ai acestei proceduri sunt înşişi

participanţii conflictului – infractorul şi victima, deoarece principiul de bază al justiţiei restaurative

este de a împuternici părţile în scopul soluţionării conflictului.

Un moment primordial în metoda restaurativă de soluţionare a conflictelor de drept penal

constă în conţinutul răspunderii: nici tolerare sau iertare, nici răzbunare. Împăcarea are loc doar în

cazul în care infractorul recunoaşte vinovăţia sa şi este de acord să recupereze dauna. Învinuitul sau

inculpatul care şi-a recunoscut vina nu mai este subiectul pasiv, care suportă constrîngerea statală,

dar devine subiect activ al răspunderii.

Aceasta va permite, în opinia noastră, o soluţionare mult mai eficientă a conflictelor de drept

penal. Modalitatea dată, de soluţionare a conflictelor, realizează resocializarea atît a infractorului,

cît şi a persoanei vătămate. Trecerea la noua formă de justiţie va avea, de asemenea, o deosebită

importanţă şi la prevenirea infracţiunilor.

Menţionăm că actualul sistem de justiţie se orientează, în exclusivitate, spre reacţia socială

faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate,

precum şi respectarea drepturilor delincventului. În cadrul justiţiei represive (aşa este denumit acest

model), infracţiunea contra persoanei este o „infracţiune contra statului”[283, p.16]. Adică, în faptul

infracţiunii este privită relaţia dintre infractor şi sancţiunea penală, dar nicidecum relaţia dintre

infractor şi victimă, infractor şi societate. Numai statul este în drept să-i vină de hac delincventului

prin aplicarea sancţiunilor. În justiţia represivă infractorii sunt izolaţi de societate. Astfel, apare o

nouă problemă – resocializarea persoanelor care au executat pedeapsa cu închisoare, iar victimele

infracţiunilor, rareori fiind despăgubite, deseori suferă a doua oară (din cauza statului).

În viziunea noastră, legislaţia penală şi procesual-penală acordă atenţie insuficientă

interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional. Dar includerea în Codul

penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 a unor instituţii noi ca: liberarea de răspundere

penală în legătură cu căinţa activă (art. 57) şi în legătură cu împăcarea (art. 109) şi în Codul de

procedură penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003 a posibilităţii împăcării părţilor prin

mediere (art. 278 alin. 7) reprezintă un pas îndrăzneţ spre realizarea justiţiei de restabilire în

societatea noastră. Considerăm că aceste novaţii legislative pot influenţa serios în viitorul apropiat

asupra dezvoltării politicii penale.

În prezent, suntem martorii divizării opiniei ştiinţifice, cînd o parte pledează pentru protecţia

victimei în proces, iar altă parte - pentru respectarea drepturilor învinuitului, inculpatului sau

condamnatului. Deseori, propunerile unei părţi sunt în detrimentul celeilalte. Astfel, accentuarea

excesivă a drepturilor persoanei vătămate poate leza drepturile procesual-penale ale învinuitului şi

invers. Aceste îndoieli sunt frecvent expuse atît în cadrul forurilor internaţionale cu genericul

problematicii respective, cît şi în literatura de specialitate. De aceea, este important a îmbunătăţi

statutul victimei fără a-i lua sau limita drepturile procesuale ale învinuitului, care au fost dobîndite

cu mare greutate de către statul de drept.

Menţionăm, de asemenea, că victima, de regulă, participă parţial în procesul penal, fiind doar

un obiect de stabilire a adevărului. Statul însă, în virtutea monopolului asupra pedepsei penale,

lipseşte victima de posibilitatea de a primi despăgubirea direct de la victimizator. Persoana vătămată

nici nu poate să cunoască mai bine infractorul, fiindcă ritualul procesului penal stabileşte între ei o

anumită distanţă. Obţinerea înţelegerii sociale şi normalizarea relaţiilor prin luarea contactelor

personale dintre infractor şi victimă, practic, sunt imposibile. Deci justiţia penală trebuie să tindă

spre o armonie (înţelegere) socială între infractor şi victimă, elaborînd şi susţinînd, astfel, acele

norme şi valori sociale care contribuie la împăcare.

Considerăm că trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă va permite îmbunătăţirea

statutului victimei în sistemul de drept penal şi procesual-penal, nefiind afectate drepturile

procesuale ale învinuitului. Problematica justiţiei de restabilire a fost pusă în discuţie la Congresul

al X-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor (Viena, Austria,

10-17 aprilie 2000), examinîndu-se în ce măsură pot fi aplicate metodele justiţiei de restabilire la

diferite niveluri ale sistemului judiciar penal sau în afara acestuia, în faza urmăririi, în timpul

examinării în judecată şi după judecată. În baza discuţiilor, au fost elaborate un şir de concluzii

privitoare la răspunderea şi asigurarea echităţii în cadrul procesului justiţiei penale atît faţă de

delincvenţi, cît şi faţă de victime [280, p.396-397]. În acest context, ţinem să menţionăm

Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind medierea în cauzele penale

din 1999, elaborată de Comitetul de Experţi pentru organizarea medierii în cauzele penale, creat în

cadrul Comitetului European pentru problemele criminalităţii.

Ideea de bază a justiţiei de restabilire constă în compensarea prejudiciului cauzat prin

infracţiune şi, în măsura posibilităţii, readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei.

Justiţia de restabilire este o alternativă metodelor tradiţionale ale procesului penal, fiind orientată

spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în procesul de restaurare. Acest tip de justiţie

asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu victima atît în cadrul

sistemului justiţiei penale, cît şi în afara acestuia cu ajutorul compensării şi mediaţiei. Drept

prioritate a justiţiei de restabilire este aplanarea conflictului dintre victimă, delincvent şi societate,

fiind orientată mai mult spre satisfacerea necesităţilor şi atenuarea vinovăţiei, decît spre reacţia

represivă a statului. În timpul aplicării măsurilor justiţiei de restabilire, este deosebit de importantă

asigurarea raportului corespunzător dintre necesităţile şi interesele persoanei vătămate şi drepturile

delincventului. De asemenea, este important a preciza că justiţia de restabilire se bazează pe

compensarea benevolă de către delincvent a prejudiciului cauzat victimei în schimbul atenuării

vinovăţiei, inclusiv liberarea de răspundere penală sau pedeapsă a acestuia.

În acest context, menţionăm cercetările victimologilor americani, care au stabilit că victimele

preferă mai mult împăcarea şi repararea prejudiciului de către infractor, decît aplicarea unei pedepse

aspre acestuia [28, p. 218]. De aceea, încasarea în folosul persoanei vătămate, aplicată de instanţa

de judecată drept condiţie a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu

trebuie să poarte un caracter obligatoriu, ci trebuie să fie o reacţie independentă faţă de fapta

infracţională săvîrşită. Pentru victimă este mult mai important ca infractorul şi judecata să-i

recunoască demnitatea umană, decît compensarea prejudiciului material, recunoscută de instanţă şi

stat. Victimele preferă adesea repararea prejudiciului cauzat de însuşi infractor şi nu compensarea

acestuia de către stat. Victimele consideră că au dreptul la repararea prejudiciului de către

victimizator.

Totodată, repararea prejudiciului de către delincvent, fiind orientată nu numai spre

despăgubire, dar şi spre dezvoltarea unor relaţii pozitive între victimizator şi victimă, are un rol

deosebit de important în procesul de resocializare a infractorului. Repararea prejudiciului, drept act

constructiv în corijarea persoanei, sporeşte autoaprecierea infractorului, intensifică controlul

acestuia asupra conduitei sale şi contribuie la împăcarea lui cu victima.

Concepţia justiţiei de restabilire, ca alternativă sistemului justiţiei penale, se realizează într-un

şir de ţări ale lumii: Germania, Italia, Canada, Cuba, Mexic, Noua Zeelandă, Polonia, Republica

Coreea, Regatul Unit al Marii Britanii, SUA şi Franţa. De exemplu, în SUA sunt elaborate şi se

realizează peste 300 de programe cu privire la împăcare şi mediaţie, în Canada – 26, în Europa –

peste 700. Menţionăm că victimele infracţiunilor contra patrimoniului (fără violenţă) mai uşor

acceptă colaborarea cu infractorii, decît victimele tîlhăriilor şi acele cărora le-au fost cauzate

vătămări corporale. În cazul infracţiunilor patrimoniale, este relativ mai simplu a determina volumul

prejudiciului cauzat. Aceste infracţiuni nu creează atîtea probleme dificile procesului de

compensare ca în cazul faptelor penale, care au cauzat un prejudiciu nematerial, exprimat prin

maladii şi suferinţe. De asemenea, în cazul în care este necesară stabilirea mărimii prejudiciului

fizic sau moral cauzat, este importantă luarea în consideraţie a contribuţiei victimei la victimizare.

Elementul de bază a restabilirii este medierea – o procedură special organizată. Trebuie însă

de menţionat că noţiunea „justiţia restaurativă” are un conţinut mai vast decît medierea şi nu numai

din motivul că presupune şi alte forme de interacţiune dintre infractor şi victimă. Medierea este un

proces, o modalitate de realizare a justiţiei restaurative, aceasta fiind o paradigmă a justiţiei, o

concepţie, o modalitate de rezolvare a conflictului. Medierea se atribuie formelor procedurale de

realizare a ideilor justiţiei, expuse în concepţie. Deci este vorba de introducerea medierii în procesul

penal şi nu de introducerea justiţiei restaurative, fiindcă nu vorbim de crearea unui sistem de

înfăptuire a justiţiei pe lîngă procesul penal existent, ci, dimpotrivă, concepţia restaurativă îşi

centrează atenţia asupra conţinutului şi formei procesului penal.

Din cele sus-menţionate ajungem la concluzia că procedura medierii este principial

diferenţiată de procedura penală oficială , ea se opune celei mai moderne forme a procedurii –

contradictorialităţii. Ultima este orientată spre opunere şi presupune depersonalizarea părţilor. În

cadrul procesului figurează nu personalităţi distincte, dar părţi, în timp ce medierea presupune

realizarea unui dialog constructiv între personalităţi concrete. Din acest motiv, în cadrul justiţiei

restaurative se operează cu aşa noţiuni „umane”, dar nu juridice, cum sunt: sentimente, necesităţi,

emoţii, înţelegerea etc. Fiind o condiţie obligatorie a justiţiei, orientată spre pedeapsă,

contradictorialitatea adânceşte şi mai tare conflictul dintre părţi şi nicidecum nu contribuie la căinţa

infractorului, deoarece îl constrânge la apărare prin intermediul tuturor mijloacelor. Dar nu putem

renunţa la contradictorialitate până nu renunţăm la modelul justiţiei represive, în general.

Locul medierii în cadrul procesului penal este diferit în funcţie de ţară. S-a menţionat că

medierea poate fi în adaos sau o alternativă la procesul penal [284]. De asemenea, efectele medierii

sunt diferite, în unele ţări medierea duce la suspendarea ( apoi la încetarea) procesului, în alte ţări

împăcarea serveşte ca o circumstanţă atenuantă etc. În funcţie de caracteristicile sus-menţionate şi

definirea acestui concept este diversă.

În general, se poate de spus că medierea (şi în general alternativele) a progresat datorită

„crizei” justiţiei penale clasice. După cum menţionează F. Casorla, «acum, deseori, se vorbeşte

despre existenţa crizei modelului tradiţional al justiţiei penale şi această criză este însoţită de

declinul justiţiei represive, care „oferă locul” prevenirii şi reparării daunei însoţită, de asemenea, de

pierderea încrederii în sancţiune. Obligaţia de a pedepsi se schimbă radical, dacă infractorul este

tratat doar ca persoană ce-a cauzat prejudicii» [285, p. 32]. Acest temei de apariţie şi dezvoltare a

medierii a fost observat şi de doctrinarii ruşi [286, p. 94-96].

O definiţie generală este dată în cap. I al Recomandării sus-menţionate: „...orice proces, unde

victimei şi infractorului li se oferă posibilitatea, în cazul acordului reciproc, cu ajutorul unei terţe

părţi imparţiale, să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în legătură cu comiterea

faptei”. Deci putem spune că medierea este o procedură neformală în cadrul căreia părţile, în

cazurile prevăzute de lege, pot conveni asupra împăcării cu concursul unei persoane imparţiale.

Într-un şir de state, medierea este aplicată deja la etapa urmăririi penale, permiţînd repararea

prejudiciului cauzat victimei pînă la judecată. În acest scop, lucrătorii organelor de poliţie pot

propune, în cazurile respective, aplicarea măsurilor de împăcare între victimă şi delincvent. Ei

asigură mecanismele de control privind evitarea pericolului corupţiei şi mituirii, aplică măsurile

justiţiei de restabilire, în special cînd infractorii sunt minori, prezentînd o informaţie completă

despre atare măsuri şi programe pentru victimă şi delincvent încă la etapele iniţiale ale procesului.

Măsurile justiţiei de restabilire, în opinia noastră, nu trebuie limitate doar la infracţiunile uşoare,

deoarece repararea prejudiciului şi împăcarea victimei cu delincventul sunt considerate factori

importanţi pentru restaurarea înţelegerii sociale.

În cadrul medierii, persoanele respective conlucrează pentru a soluţiona problema apărută. O

persoană neutră, denumită mediator, este prezentă pentru a ajuta victima şi infractorul să găsească

soluţia. Spre deosebire de judecător sau arbitru, mediatorul nu stabileşte reguli şi nu ia decizii,

scopul său fiind ajutarea persoanelor să găsească o soluţie reciproc avantajoasă. Rezultatul final este

soluţionarea diferendului iscat şi nicidecum dezvăluirea adevărului. Deoarece mediatorul nu are

dreptul de a impune unele hotărîri, nimic nu va fi decis dacă părţile nu consimt acest lucru. În cazul

în care persoana singură stabileşte unele obligaţii, există mai multe şanse că aceasta le va executa.

În Franţa, de exemplu, mediatorul convoacă în scris părţile cînd îi parvine cererea din partea

procurorului Republicii într-un termen foarte scurt, lucru subliniat în mod special.

Deseori, mediatorul primeşte părţile împreună. El nu apelează la regula generală de interogare

a unei singure părţi decît în cazul cînd este necesară clarificarea anumitor fapte sau, bineînţeles, în

cazul cînd una din părţi nu s-a prezentat. În majoritatea cazurilor, mediatorul începe întîlnirea

amintind părţilor finalitatea (scopurile) mediatizării, adică a găsi o soluţie prietenească (paşnică) în

conflictul opozanţilor şi precizează rolul părţilor insistînd, de regulă, asupra neutralităţii şi

independenţei sale faţă de procurorul Republicii.

Apoi el audiază victima înainte ca cel vinovat să dea explicaţii. Desfăşurarea acestei etape se

dovedeşte deseori primordială pentru ţelurile mediatizării. În fine, după atitudinea pe care o va

adopta autorul faptei ( fie o ascultare şi recunoaşterea faptului că „nu a avut dreptate”, ceea ce va

permite ulterior de a stabili un dialog între părţi; fie cu totul invers, o negare completă a faptelor şi o

inversare a responsabilităţii), victima va fi, mai mult sau mai puţin, dispusă să fie conciliantă şi de

„a ierta”.

În acest cadru, poate fi găsită eficient o soluţie paşnică şi atunci un proces-verbal de

reconciliere regularizează relaţiile dintre părţi. Din momentul în care acest angajament este

respectat, dosarul este clasat fără urmări şi nu se face nici o menţiune în cazierul judiciar.

În schimb, în ipoteza că autorul faptei contestă versiunea prezentată de victimă şi adoptă un

comportament neconstructiv, în general devine aproape imposibil de a stabili un dialog între părţi şi

este mai bine de a se trece într-un termen cît mai rapid la audieri. Se întîmplă cîteodată, din păcate,

că, în asemenea condiţii, mediatizarea ajunge la un rezultat foarte departe de finalitatea acesteia sau

la o agravare şi mai mare a relaţiilor dintre părţi.

De asemenea, dacă victima a venit la mediatizare cu scopul de a fi indemnizată „cît mai

repede şi mai bine” sau cu o anumită dorinţă de „a se răzbuna”, lucru care se întîmplă în practică

într-un anumit număr de cazuri, nici o conciliere nu poate fi realizată. Sau dacă este vorba de o

violenţă comisă de unul dintre soţi asupra altuia şi mediatorul intervine după nenumărate bătăi şi

plîngeri, conflictul are implicaţii mult mai profunde ca mediatizarea să poată reuşi.

Astfel, mediatorul, constatînd absenţa concilierii, nu are altă soluţie decît să transmită cazul

procurorului Republicii pentru ca urmăririle judiciare să fie reluate, terminîndu-se în faţa

jurisdicţiilor represive. Trebuie să subliniem, în acest context, că mediatorul va transmite

procurorului procesul-verbal al audienţei părţilor [287, p.59].

Deci putem concluziona că medierea este un proces neformal în care mediatorul vorbeşte cu

părţile pînă acestea „lasă” ostilitatea şi purced la negocieri. De fapt, medierea este un proces menit

să ajute la găsirea unui rezultat comun. În comparaţie cu procesul judiciar, medierea, deşi este

neformală, totuşi parcurge cîteva etape: 1) Declararea începerii procesului de mediere. După ce

părţile iau loc, mediatorul prezintă fiecare parte, explică scopul şi regulile acestei întruniri şi-i

cheamă la o muncă în comun spre obţinerea unei înţelegeri; 2) Declaraţiile părţilor. Fiecare parte

este invitată să-şi spună părerea asupra esenţei conflictului, cum a fost afectată de acest conflict, să

prezinte idei, propuneri de soluţionare a acestuia. În timp ce o parte vorbeşte, celorlalţi nu le este

permis s-o întrerupă; 3) Discuţia comună. La această etapă mediatorul poate propune părţilor să-şi

spună direct opiniile expuse la etapa precedentă. În această perioadă trebuie stabilite cerinţele

părţilor; 4) Discuţiile private. Considerată miezul medierii, discuţia privată este o posibilitate de a

vorbi cu mediatorul în mod confidenţial, de a propune noi idei de rezolvare a conflictului.

Mediatorul poate recurge la aceste discuţii ori de cîte ori consideră necesar; 5) Negocierile comune.

După discuţiile private, mediatorul propune părţilor să negocieze direct; 6) Încheierea. Este sfîrşitul

procesului de mediere. În cazul în care s-a ajuns la o concluzie, mediatorul scrie punctele-cheie în

acord şi propune părţilor să-l semneze sau să-l examineze împreună cu avocatul, iar dacă părţile

doresc, pot încheia un contract cu obligaţii juridice. Dacă nu s-a ajuns la o înţelegere, mediatorul

face un rezumat al rezultatelor obţinute şi informează părţile atît despre posibilitatea de a se

reîntîlni, cît şi despre posibilitatea de a apela la organele de drept competente.

Trebuie de menţionat că procedura de mai sus poartă un caracter de exemplificare, ceea ce

înseamnă că lipsa unei etape nu exclude trecerea la cealaltă etapă. Fiind o procedură neformală,

procesul medierii este lăsat la discreţia participanţilor.

Aplanarea eficientă a conflictului poate exclude necesitatea urmăririi penale, mai cu seamă în

cazul în care aplicarea reuşită a măsurilor justiţiei de restabilire confirmă presupunerea că

delincventul nu va mai comite infracţiuni. Sunt utile, din punctul nostru de vedere, ordinea medierii

şi procedura împăcării, propuse de Comisia pentru reforma dreptului statal din Canada. Astfel,

părţile procesului judiciar: judecătorul, procurorul, apărătorul, învinuitul şi victima trebuie să se

aşeze la „masa rotundă” pentru a examina, în condiţii neformale, conflictul care a determinat

infracţiunea şi să convină asupra posibilităţii de soluţionare a conflictului, obligatorie pentru

participanţii la proces [16, p. 368]. O atare procedură neformală care nu necesită cheltuieli

financiare, asemeni unui proces penal formal, şi nu finalizează cu etichetarea inculpatului prin

pronunţarea sentinţei de condamnare a acestuia, este recomandată acelor fapte infracţionale în care

vinovăţia făptuitorului nu stîrneşte nedumeriri, iar conflictul dintre infractor şi victimă nu este în

afara anturajului social apropiat al acestora [30, p. 289-290]. Aşadar, realizarea programelor justiţiei

de restabilire va contribui la reducerea substanţială a numărului de dosare şi va crea, în aşa fel,

condiţii sistemului justiţiei penale în examinarea numai a celor dosare care necesită o implicare

juridică serioasă din partea sistemului. Prin urmare, realizarea procesului judiciar penal va fi

concentrată asupra unui număr redus de dosare, astfel fiind evitate abuzurile şi erorile judiciare.

În cazul soluţionării litigiilor de către instanţa de judecată (sau o altă instanţă abilitată), cel

puţin o parte va fi nemulţumită, iar în cadrul medierii se iau în consideraţie necesităţile şi interesele

a trei participanţi: victima, infractorul şi societatea în care aceştia trăiesc. Dependenţa reciprocă este

foarte importantă, iar împăcarea victimei cu infractorul trebuie realizată în aşa mod, încît să fie

întărită legătura dintre ei [288, p. 45].

Victima. Multe victime rămîn nesigure, neştiind din ce cauză au fost alese drept „ţintă” şi

mult timp continuă să trăiască cu teama că vor fi iarăşi victimizate. Împăcarea poate fi considerată

reuşită, dacă ea nu numai că recunoaşte şi confirmă sentimentele victimei, dar îi şi oferă

posibilitatea să-şi exprime părerea şi să participe activ la soluţionarea cazului său. De felul cum

decurge procesul medierii depinde crearea unei atmosfere de înţelegere şi compătimire a victimei,

asigurîndu-i încrederea în sine, iar la încheierea acestui proces persoana să nu se mai simtă victimă

şi să creadă că onoarea şi demnitatea sa sunt inviolabile. Un moment principal este compensarea

prejudiciului cauzat prin infracţiune. Ulterior, mediatorul trebuie să supravegheze dacă sunt

îndeplinite toate condiţiile stabilite în procesul medierii.

Infractorul. În majoritatea cazurilor, pentru mediere sunt selectate, în special, faptele cu

participarea minorilor (prevăzut de legislaţiile statelor din S.U.A. şi a unor ţări din Europa), precum

şi faptele penale cu pericol social redus, indiferent de vîrsta subiectului infracţiunii (aceasta este

prevăzut şi de Codul penal al Republicii Moldova). De regulă, trebuie clarificat de la început ce

avantaje (beneficii) va avea victima, infractorul şi societatea ca urmare a împăcării respective.

Pentru procedura medierii este important acordul infractorului de a participa şi a respecta

prevederile convenţiei de reparare a prejudiciului, fiind conştient de pericolul sancţiunii cu urmări

mult mai drastice în caz de nerespectarea cerinţelor înţelegerii.

Medierea trebuie să conţină două criterii caracteristice infractorului: responsabilitatea şi

tendinţa de a se resocializa. Responsabilitatea infractorului se exprimă prin recunoaşterea benevolă

a vinei şi întreprinderea unor acţiuni pentru repararea daunei pricinuite, care poate avea loc atît prin

intermediul acordării unei sume de bani victimei, cît şi prin executarea unor lucrări ca recompensă.

În timpul împăcării trebuie de comportat cu infractorul într-un mod uman şi de abţinut de la

comentariul faptelor sale. Scopul medierii este de a recunoaşte şi a repara paguba cauzată de

infracţiune, dar nu de a condamna persoana pentru faptele sale. Acesta se va comporta într-un mod

responsabil şi conştiincios, doar dacă el va fi tratat respectiv.

Societatea. Şi victimele, şi infractorii sunt membrii societăţii: analizînd aceste trei

componente ca un tot întreg, va fi posibilă prevenirea consecinţelor negative ale criminalităţii.

Infractorii, de regulă, se simt izolaţi de societate şi inutili într-o muncă productivă. Victimele

infracţiunii, de asemenea, se pot simţi singuratice şi neajutorate în faţa dificultăţilor. Un program de

mediere ar putea ajuta la consolidarea relaţiilor dintre membrii societăţii în scopul prevenirii

creşterii nivelului criminalităţii.

În procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite legislaţia, asociaţiile obşteşti

şi/sau organizaţiile nonguvernamentale, de asemenea, se permite colaborarea cu organele de drept

etc.

Această procedură este guvernată de unele principii: 1) principiul liberului consimţământ; 2)

principiul confidenţialităţii; 3) accesul liber şi egal; 4) admisibilitatea medierii; 5) independenţa

sistemului de mediere; 6) cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa mediatorului.

Medierea nu va duce la un rezultat, dacă părţile nu doresc să participe în acest proces; condiţia

primordială pentru orice formă a sistemului medierii este participarea benevolă. În aceasta constă

diferenţa dintre sistemul justiţiei penale şi mediere: în ultimul caz, derularea procesului este în

mîinile părţilor (victima şi infractorul) care trebuie să participe benevol. Părţile, de asemenea, au

dreptul să renunţe în orice moment pînă la semnarea acordului de împăcare. Reprezentanţii

organelor justiţiei penale şi mediatorul sunt obligaţi să informeze părţile despre drepturile lor pînă la

începerea procesului medierii.

Rezultatele procesului medierii ar fi imposibile fără principiul confidenţialităţii din două

motive. În primul rînd, confidenţialitate este o condiţie pentru un dialog productiv şi rezultate

constructive. Garanţia respectării principiului dat contribuie la stabilirea unei atmosfere de siguranţă

şi la relevarea aspectelor noi ale cauzei. Informaţia suplimentară, primită în acest mod, serveşte,

deseori, drept bază pentru soluţionarea extrajudiciară a conflictului. În al doilea rînd, caracterul

confidenţial trebuie respectat pentru asigurarea intereselor părţilor. Discuţiile de orice gen din

cadrul medierii nu pot fi făcute publice, aceasta este posibil doar cu acordul părţilor. Deci se

evidenţiază „caracterul privat” al medierii, ceea ce este o deosebire de procesul penal tradiţional cu

principiul publicităţii, caracteristic acestui sistem. Informaţia este inaccesibilă atât pentru societate,

cât şi pentru organele justiţiei. Totuşi menţionăm că ar trebui să existe şi excepţii de la acest

principiu. În cazul în care în timpul medierii este relevat pericolul comiterii unei noi infracţiuni,

mediatorul trebuie să comunice informaţia necesară sau organelor de drept, sau persoanelor

împotriva cărora este îndreptat atentatul.

Accesul liber şi egal la procesul medierii presupune existenţa dreptului tuturor părţilor

(infractor şi victimă) de a participa la un proces de mediere, cînd sunt întrunite condiţiile din Codul

penal. Realizarea acestui principiu necesită cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale, precum şi

consecinţelor împăcării [289, p. 23]. În acest scop, ar fi binevenită stabilirea obligaţiei organului de

urmărire penală de a informa persoanele. Pentru a avea acces la procesul medierii este important ca

realizarea acestei instituţii să cuprindă întreg teritoriul ţării, adică să fie accesibilă şi funcţională. În

acest caz, statul trebuie să contribuie la realizarea medierii ca un serviciu real şi general accesibil.

Programele de mediere, de regulă, sunt finanţate din bugetul statului şi realizate de organizaţii

obşteşti, care îşi asumă responsabilitatea. Medierea nu este estimată ca o instituţie perfectă, ea este

tratată ca o posibilitate juridică de soluţionare a conflictului, la care e necesar de apelat.

La împăcare se poate recurge în toate fazele procesului penal. În diferite ţări aceasta are loc

diferit. Unele programe funcţionează la orice fază a procesului penal, altele atrag încetarea urmăririi

penale, altele activează din momentul arestării persoanei, un şir de programe se realizează în paralel

cu procesul oficial, iar unele fac parte din executarea sentinţei (de exemplu: sancţiune

complimentară – repararea daunei). Se menţionează că este de dorit ca medierea să fie admisă în

tot timpul procesului [284]. Trebuie de luat în consideraţie faptul că părţile (îndeosebi victima) pot

de la început să nu fie pregătite pentru a se împăca, dar, în pofida acestui fapt, este important să nu

fie amânată împăcarea.

Autonomia serviciilor de mediere în cadrul sistemului judiciar este necesară pentru asigurarea

procesului de mediere care soluţionează cauza altfel decît procesul penal. Autonomia este necesară

sistemului medierii pentru a fi elastică şi responsabilă faţă de părţi, fixarea fiind lipsită de

autonomie, mediatorul nu va putea lua careva decizii şi nu-şi va putea exercita autoritatea. Desigur,

medierea nu poate fi realizată absolut independent şi separat de sistemul justiţiei penale.

Pentru a elabora un program de mediere în Republica Moldova, sunt necesare unele acte

normative, care ar reglementa careva momente conceptuale referitor la procedura medierii, acestea

sunt: 1) participarea obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau aceasta trebuie lăsată la

discreţia părţilor; 2) influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a cauzei; 3)

executarea şi supravegherea executării acordului de împăcare.

1. Referitor la participarea mediatorului, credem că participarea acestuia este obligatorie, fapt

ce rezultă din definiţiile medierii date mai sus. Totodată, menţionăm că Codul penal al Republicii

Moldova (art. 109) foloseşte noţiunea de împăcare, iar Codul de procedură penală (art.276, alin. 5,

7) utilizează noţiunile de împăcare şi de mediere. Medierea este o metodă principală de realizare a

împăcării. Dacă părţile „se împacă” fără ajutorul unei terţe persoane, este împăcare în sensul art.

276 (5) C.P.P. al Republicii Moldova, iar dacă împăcarea părţilor are loc prin mediere, adică în

prezenţa unui mediator, atunci aceasta este „împăcare” potrivit art. 276 (7) C.P.P. Deci considerăm

că pentru mediere participarea unei persoane-mediator este obligatorie.

Menţionăm că în Franţa, spre exemplu, mediatorul este fie o persoană fizică, fost comisar,

profesor, care a urmat diferite cursuri recunoscute de către Ministerul Justiţiei, ce se desfăşoară sub

egida Şcolii Naţionale a Magistraturii şi a Curţii de Apel, şi este abilitat de către Ministerul Public

să exercite această funcţie, fie o asociaţie abilitată de către Adunarea Generală a Magistraţilor

Parchetului sau ai procuraturii care va desemna în acest scop pe unul din membrii săi.

Condiţiile de acces la funcţia de mediator în Franţa sunt definite de către Decretul nr. 2001-71

din 29 ianuarie 2001 (C.P.P., art. 15-33-30). Mediatorul este remunerat conform unor tarife.

Principalul obiectiv al acestuia este de a conduce părţile la găsirea unei soluţii paşnice. El trebuie

deci să favorizeze un dialog între părţi şi să propună soluţii concrete care îi par adaptabile la cazul

dat, în scopul de a evita să renască un conflict, aceste soluţii trebuie să ia în consideraţie interesele

fiecăruia. Mediatorul este, bineînţeles, supus unei obligaţiuni de neutralitate, de imparţialitate şi de

independenţă, pe lîngă obligaţiunea de confidenţialitate (aceasta este subînţeles în secretul

profesional), amintindu-se în acelaşi timp că el nu este nici judecător, nici arbitru, deci nu se poate

pronunţa nici asupra vinovăţiei uneia din părţi, nici asupra evaluării unui prejudiciu [287, p. 60].

2. Referitor la influenţa medierii asupra procesului oficial, aceasta se poate manifesta prin

suspendarea sau nesuspendarea procesului penal. În opinia noastră, dacă iniţierea procedurii

medierii nu va suspenda procesul oficial, atunci organele de urmărire penală şi judiciare vor rămîne

în continuare supraîncărcate cu dosare asupra numeroaselor cazuri penale, care pot fi soluţionate

prin mediere. În acest context, menţionăm unul dintre multitudinea argumentelor aduse în favoarea

medierii: medierea va permite organelor de urmărire penală şi judecătoreşti să nu fie supraîncărcate

şi să poată examina cu succes cazurile mai grave. Totodată, suspendarea procesului de urmărire

penală poate genera şi consecinţe negative, deoarece în caz de eşec nu vor mai putea fi dobîndite

unele probe. Considerăm însă că atunci cînd medierea nu va suspenda procesul penal, efectele

negative vor fi şi mai pronunţate, deoarece părţile vor fi antrenate atît în procesul de urmărire

penală sau judiciară, cît şi în procesul medierii. În cazul în care procesul penal nu este suspendat, de

regulă, părţile nu vor accepta participarea la procese suplimentare, adică la mediere. Astfel, în

viziunea noastră, o dată cu iniţierea medierii trebuie să fie suspendat procesul oficial.

Un alt aspect al influenţei medierii asupra procesului oficial constă în încetarea procesului în

legătură cu motivul împăcării părţilor, fapt pentru care ordonanţa de clasare a procesului produce

aceleaşi efecte juridice şi are aceeaşi putere ca şi orice ordonanţă de clasare. Aspectele date se

referă şi la sentinţa de încetare a procesului penal.

3. Acordul de împăcare este executat de către partea sau părţile care şi-au asumat obligaţii

prin semnarea acestuia. Mai dificilă este supravegherea executării acordului şi eschivarea de la

executarea acestuia. Luînd în consideraţie principiul participării benevole la mediere, considerăm că

supravegherea executării trebuie lăsată la discreţia părţilor, deoarece fiecare parte, fiind cointeresată

în împăcare, îşi va onora obligaţiile asumate. La această măsură pot fi atraşi reprezentanţii

organizaţiilor obşteşti, colaboratorii organelor afacerilor interne, în special, inspectorii de sector sau

funcţionarii Direcţiei principale de executare a pedepselor nonprivative de libertate. Dacă vom

atrage mediatorul la supravegherea executării, atunci va fi problematică realizarea ideii de activitate

pe baze obşteşti a acestuia. Mediatorul, fiind o persoană fizică, are un serviciu de bază în altă parte

şi supraîncărcarea acestuia ar duce la imposibilitatea exercitării sau la exercitarea

necorespunzătoare a obligaţiilor. Crearea unui serviciu de mediere, finanţat din bugetul de stat, nu

va duce la „ieftinirea justiţiei”.

Desigur, organele de urmărire penală şi judecătoreşti nu trebuie excluse de la această etapă

(supravegherea executării). Fiind abilitate cu atribuţii în domeniul înfăptuirii justiţiei, încetarea

procesului decurge în funcţie de acestea. Dacă organul competent constată că părţile s-au împăcat şi

prevederile acordului au fost îndeplinite, atunci el clasează procesul. Stabilirea împăcării şi

îndeplinirea condiţiilor acordului se face prin intermediul citării persoanelor respective şi interogării

acestora. Deci putem constata că supravegherea executării acordului de împăcare nu necesită o

reglementare strictă ca în cazul sentinţelor judiciare.

După cum am menţionat mai sus, considerăm că medierea ar trebui să suspende procesul

oficial pe un termen suficient (de ex.: 30, 40 de zile), ca părţile să reuşească să se împace şi să

execute obligaţiile asumate. După expirarea acestui termen, organul competent emite o decizie de

încetare a procesului în baza raportului mediatorului şi a documentelor prezentate de părţi care

confirmă, după caz, îndeplinirea sau neîndeplinirea angajamentelor asumate. Dacă încetarea

procesului va avea loc fără verificarea executării acordului, atunci, în cazul în care o parte nu-şi

execută obligaţiile, executarea acordului va putea fi cerută prin intermediul instanţei de judecată în

baza procedurii civile (de ex.: repararea daunei stabilite, executarea unor lucrări etc.). În consecinţă,

unele valori sociale protejate de iure de dreptul penal vor fi protejate de facto de normele dreptului

civil, iar persoana ale cărei drepturi au fost încălcate ca rezultat al infracţiunii, va trebui să-şi apere

drepturile şi pe cale civilă. Deci credem că procedura trebuie suspendată, iar dacă părţile nu s-au

împăcat şi n-au executat obligaţiile, trebuie reluată. Cu toate că unele probe nu vor mai putea fi

dobîndite, aceasta este, pînă în prezent, unica soluţie în cadrul căreia se respectă drepturile

persoanei şi principiul prezumţiei nevinovăţiei.

Un moment important referitor la mediere este participarea avocatului. Credem că fiecare

dintre părţi are dreptul de a cere asistenţa unui avocat în cadrul unei mediatizări penale, un ajutor

juridicţional (din oficiu) putîndu-i-se acorda în acest scop.

Cu toate acestea, în practică, mediatizarea se desfăşoară fără participarea unui avocat pentru

cele două părţi. De altfel, dacă acesta este prezent, va interveni mai ales înainte şi după discuţia

părţilor cu mediatorul, chiar îşi poate sfătui clientul asupra oportunităţii acceptării principiului de

mediatizare penală. În fine, dacă această măsură prezintă pentru făptuitor anumite avantaje ca ne-

înscrierea în cazierul judiciar a afacerii date, nu este acelaşi caz pentru victimă, mai ales cînd este

vorba de lovituri şi răniri sau violenţe, întreruperea din activitatea de muncă fiind de durată.

În cursul audierii, în schimb, avocatul aproape nu intervine, lăsînd cuvîntul părţilor, cu toate

acestea, el trebuie să urmărească ca mediatorul în nici un moment să nu intervină în calitate de

judecător sau arbitru.

În cadrul medierii participă mediatorul, statutul căruia nu este prevăzut de legislaţia în

vigioare, spre deosebire de victimă şi bănuit, învinuit, inculpat, statutul cărora este reglementat în

Codul de procedură penală. Este evident faptul că acest participant trebuie să întrunească unele

cerinţe: capacitate deplină de exerciţiu, autoritate în societate, cunoştinţe şi pregătire specială în

domeniu, nefiind interesat în cauza respectivă etc.; trebuie implicat, de asemenea, în supravegherea

executării acordului de împăcare.

Poate fi exercitată această atribuţie de organul de urmărire penală sau de procuror? „Direcţia

activităţii de urmărire este următoarea: de la pornirea procesului – spre înaintarea învinuirii, de la

învinuire – spre sentinţa de condamnare... Astfel, ofiţerul de urmărire penală şi procurorul îşi

centrează activitatea asupra unui singur aspect – trimiterea dosarului în judecată”. În acelaşi timp,

organul de urmărire penală conştientizează, în unele cazuri, necesitatea unei soluţii deosebite în

cauza dată, pentru care, este necesară stabilirea voinţei părţilor, petrecerea procedurii de împăcare,

controlul exercitării obligaţiilor etc. Pentru toate acestea organul de urmărire penală (şi/sau

procurorul) nu are nici timp, nici pregătire specială în domeniu. Rolul urmăririi penale constă în

iniţierea procesului de mediere.

Atribuţiile mediatorului nu pot fi exercitate de avocat, deoarece acesta trebuie să elaboreze şi

să realizeze o tactică de apărare în faza urmării penale: relevarea şi fixarea încălcărilor comise de

organele de urmărire, relevarea unor circumstanţe ce ar exclude sau ar atenua răspunderea clientului

său. În faza cercetării judecătoreşti, avocatul trebuie să elaboreze o tactică de apărare ce ar duce la

recalificarea acţiunilor inculpatului sau la emiterea unei sentinţe de achitare sau încetare a

procesului. Dar, avocatul poate participa la procesul de mediere, la încheierea acordului de

împăcare şi la consultarea persoanelor care se împacă.

Atît organele părţii acuzării (organul de urmărire penală şi procurorul), cît şi a părţii apărării

(este vorba de avocat) sunt interesate, într-un mod oarecare, de soluţionarea cauzei şi, în consecinţă,

nu pot exercita atribuţiile mediatorului. Totodată, menţionăm că este necesar ca legiuitorul să

stabilească drepturile şi obligaţiile mediatorului, cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi

procedura de desemnare a mediatorului.

Putem concluziona că procesul medierii trebuie reglementat prin lege.

Respectiva lege trebuie să reglementeze atît momentele sus-menţionate, cît şi următoarele:

obligaţiile părţi nr. 2001-71 di de mediere, documentele ce trebuie prezentate mediatorului şi de

către cine, cazurile de încetare şi suspendare a procesului de mediere, clauzele obligatorii unui

acord de împăcare, recunoaşterea consecinţelor acestuia etc. Legile care reglementează medierea

diferă de la stat la stat, deoarece diferă procedura penală şi politica penală.

Aplicarea procedurii medierii bazate pe mecanismele dreptului comun (acordul victimei şi

infractorului, medierea societăţii) poate prezenta, în general, următoarele avantaje:

• Persoana urmăreşte soluţionarea cazului său. Ambele părţi vor participa activ.

• Conflictul poate fi rezolvat repede. Părţile pot recurge la mediere în orice moment, chiar şi

pînă la pornirea procesului.

• Medierea este voluntară. Chiar dacă în unele ţări instanţa de judecată poate ordona părţilor

să recurgă la mediere, acest proces poate fi finisat în orice moment la iniţiativa părţilor sau a

mediatorului. De asemenea acordul este voluntar. Dacă părţile nu ajung la o înţelegere, au dreptul

de a apela la instanţa competentă.

• Aplicarea reuşită a acestei proceduri va duce la resocializarea eficientă atît a victimei, cît şi

a infractorului şi va contribui, astfel, la reducerea victimizării şi recidivei infracţiunilor.

• Implantarea medierii va permite utilizarea eficientă a sistemului judiciar, care îşi va

concentra eforturile şi mijloacele modeste asupra infracţiunilor serioase, contribuind, în acest mod,

la scăderea numărului de condamnaţi în instituţiile penitenciare, suprapopularea fiind micşorată

pînă la limitele normale, reducîndu-se, totodată, cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii.

Fără îndoială, careva succese sunt atinse şi continuă să fie aplicată procedura medierii. Dar

utilitatea medierii a apărut reacţionînd la infracţiunile cu pericol social redus. În Occident se evită

reacţia oficială la asemenea infracţiuni, care sunt obiectul renunţării la procesul penal pe motivul

neutilităţii urmăririi penale” [290, p.226]. În ideal, justiţia de restabilire este privită ca „alternativă”

faţă de justiţia represivă, dar, de facto, justiţia de restabilire apare în rolul de alternativă faţă de

lipsa reacţiei din partea statului [291, p. 793]. În consecinţă, ajungem la concluzia că rolul medierii

s-a întărit o dată cu aplicarea mai puţin rigidă a principiului utilităţii procesului penal, principiu ce

guvernează procedura penală în multe ţări occidentale, dar, cu unele excepţii, absent în procesul

penal al Republicii Moldova.

În literatura de specialitate au apărut unele critici referitor la aplicarea medierii [290, p. 227-

229]. Tendinţa de „acaparare” de către mediere a unor cazuri, care de-a lungul deceniilor aparţineau

metodelor tradiţionale clasice a procesului penal în toate ajunsurile şi neajunsurile sale, pare a fi

periculoasă, cel puţin dacă această tendinţă va avea un caracter de masă şi necontrolat.

Unii autori menţionează că „deşi, astăzi, această metodă (adică medierea) este limitată doar la

unele infracţiuni, este temei de a presupune că, peste o perioadă oarecare de timp, medierea „va

cuceri noi domenii” şi doar pentru motivul simplificării procesului penal” [292, p. 101]. Credem

această opinie exagerată, dar optăm totuşi pentru păstrarea echilibrului dintre metodele de

soluţionare a conflictelor de drept penal în aşa mod, încît interesele victimei să nu acopere interesele

ordinei de drept şi să nu ducă la slăbirea justiţiei penale şi la creşterea toleranţei faţă de

criminalitate, în general. Această opinie este susţinută de autor, deoarece „... sistemul menţinerii

ordinei sociale nu se poate baza exclusiv pe principiile justiţiei de restabilire” [285, p. 33].

Deşi n-au fost elaborate definitiv principiile de bază şi standardele de care ar putea să se

conducă statele, asigurînd aplicarea echitabilă şi eficientă a mediaţiei şi a altor proceduri de

împăcare şi restaurare socială, totuşi apreciem înalt posibilităţile potenţiale ale sistemului justiţiei de

restabilire şi considerăm necesară desfăşurarea acestuia în ţara noastră paralel cu procesele

tradiţionale ale justiţiei penale.

§3. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova

În Republica Moldova, problema introducerii şi funcţionării măsurilor alternative care ar

permite realizarea scopurilor justiţiei penale asupra anumitor cauze pe o altă cale decît cea

tradiţională (procesul penal – sentinţa şi pedeapsa – executarea sentinţei) este deosebit de actuală,

dar în soluţionarea acesteia suntem mult rămaşi în urmă de ţările dezvoltate ale lumii. Codul penal

aprobat prin Legea R.S.S.Moldoveneşti din 24 martie 1961, cu modificările ulterioare nu conţinea

instituţia privind împăcarea părţilor drept temei pentru liberarea de răspundere penală. Liberarea de

răspundere penală a făptuitorului, dacă partea vătămată s-a împăcat cu acesta, într-un număr mic de

cazuri, era prevăzută de Codul de procedură penală al Republicii Moldova din anul 1961 cu

modificări şi completări ulterioare. Conform art.5 pct.6 al acestui Cod, în cauzele care pot fi

intentate numai în baza plîngerii părţii vătămate, dacă dînsa s-a împăcat cu învinuitul, procesul

penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit trebuie să înceteze. Articolul 94 din acelaşi Cod preciza

că sunt intentate în baza plîngerii părţii vătămate procese privitoare la infracţiunile prevăzute de

Codul penal din anul 1961 în articolele 102 aliniatul 1 (violul fără circumstanţe agravante), 126

(cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere), 141 (încălcarea dreptului de

inventator) şi 1411 (încălcarea dreptului de autor), precum şi la furtul avutului proprietarului,

săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau

este găzduit de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu învinuitul sau inculpatul în cazurile

indicate, cu excepţia furtului săvîrşit de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este

găzduit de aceasta, procesul penal se clasează, în astfel de procese procedura fiind generală.

Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 conţine două temeiuri noi privind

liberarea de răspundere penală, apariţia cărora, după părerea noastră, poate influenţa serios în

viitorul apropiat asupra dezvoltării politicii penale. Aceste instituţii noi sunt liberarea de răspundere

penală în legătură cu căinţa activă (art.57 CP al RM) şi în legătură cu împăcarea (art.109 CP al

RM). Temeiurile date privind liberarea de răspundere penală înlocuiesc forma clasică a reacţiei

statului faţă de comportamentul infracţional (pedeapsa), fiind denumite în literatura juridică „măsuri

de compromis în lupta împotriva criminalităţii” sau „măsuri alternative” [293, p. 68; 294, p. 438].

Totodată, este important a menţiona faptul că aceste norme vor contribui şi la realizarea funcţiei de

prevenire a legii penale, fiindcă vor stimula comportamentul pozitiv al persoanei vinovate [295,

p. 11-20].

Considerăm că articolele 57 şi 109 ale Codului penal al Republicii Moldova în vigoare, cu

unele rezerve, pot fi atribuite instituţiei „mediaţie”, prevăzută în legislaţia ţărilor occidentale. Într-

adevăr, liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă poate fi comparată cu „mediaţia

complexă”, iar posibilitatea liberării de răspundere penală în legătură cu împăcarea corespunde în

întregime concepţiei „mediaţiei simple”. Menţionăm, de asemenea, că meditaţia sau medierea a

apărut în cadrul sistemului de drept anglo-saxon şi se realizează începînd cu anii 70 ai secolului al

XX-lea [296, p. 1].

„Mediaţia simplă” reprezintă măsuri de mijlocire (de mediaţie) în scopul împăcării persoanei

vătămate cu învinuitul, dacă ultimul i-a reparat acesteia prejudiciul cauzat. De fapt, anume acest

model de mediaţie a apărut în procesul penal anglo-saxon, fiind importat din procesul civil. În

prezent, cea mai elocventă întruchipare a „mediaţiei simple” este aliniatul 6 din art. 41 CPP al

Franţei, care prevede că procurorul are dreptul, „pînă la pronunţarea hotărîrii asupra acţiunii publice

şi cu acordul părţilor, de a lua decizia cu privire la mediaţie, dacă el consideră că o astfel de măsură

este capabilă să asigure repararea prejudiciului cauzat victimei, să pună capăt conflictului generat de

fapta infracţională şi să contribuie la corijarea persoanei care a comis infracţiunea. Introducerea

acestei norme prin Legea din 4 ianuarie 1993 urmărea realizarea a trei scopuri: 1) a reduce

supraîncărcarea excesivă a organelor justiţiei penale; 2) a spori rolul părţii vătămate în procesul

penal; 3) a face un pas nou în prevenirea criminalităţii şi readaptarea socială a infractorului [297,

p. 119].

О particularitate importantă a acestui sistem de mediaţie este prevederea de către acesta a

mijlocirii la împăcarea părţilor. Deci esenţa modului dat de soluţionare a conflictului de drept penal

constă în luarea măsurilor active de înlăturare a acestuia, dar nu în constatarea pasivă a prezenţei

sau absenţei împăcării. Inevitabil, apare întrebarea: cine poate fi mediator? Legislatorul oferă

dreptul de a alege, de aceea, în practica judiciară franceză sunt diverse variante de răspuns, pe lîngă

toate celelalte, fiind luate în consideraţie şi particularităţile locale [297, p. 120]. În general, pot fi

evidenţiate două variante: 1) în rolul de mediator este însuşi procurorul; 2) procurorul recurge la

ajutorul unei anumite organizaţii obşteşti, specializate în readaptarea infractorilor sau acordarea de

ajutor victimelor, care depun eforturi la împăcarea părţilor. Menţionăm că, în ţările occidentale,

pentru aplanarea conflictelor juridico-penale, rolul organizaţiilor nonguvernamentale în procesul de

mediaţie este deosebit de mare. Este important, de asemenea, că ambele variante ale "mediaţiei

simple" pot fi aplicate numai pînă în momentul stopării urmăririi penale. Aşadar, pînă a lua această

decizie-cheie, procurorul este în drept să recurgă la mediaţie, succesul sau insuccesul căreia va

determina mersul de mai departe a dosarului penal.

Cea de-a doua formă a mediaţiei - "mediaţia complexă" - există într-un şir de ţări (mai ales a

sistemului continental de drept) şi diferă de "mediaţia simplă" prin faptul că cerinţele care pot fi

înaintate faţă de învinuit nu se limitează doar la repararea de către acesta a prejudiciului cauzat

victimei. "Mediaţia complexă" îmbină, în mare parte, concepţiile tranzacţia şi mediaţia simplă.

Sub aspect istoric, ar fi corect ca "mediaţia complexă” să fie considerată drept model german

al "măsurilor alternative" (chiar dacă termenul dat nu este cunoscut legislaţiei acestei ţări). О dată

cu adoptarea Legii din 2 martie 1974, articolul 153 a CPP al Republicii Federative Germane oferă

procurorului dreptul de a nu porni procesul penal, dacă învinuitul, în termenul stabilit, va îndeplini

obligaţiile puse în faţă (va atenua dauna, îndeplinind о anumită muncă, va vărsa о sumă de bani în

venitul instituţiei social utile sau în vistieria statului etc.) [298, p. 13].

Potrivit modelului belgian al "mediaţiei complexe", încetarea procesului penal este

determinată de îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii: compensarea prejudiciului, urmarea

tratamentului, executarea muncii în folosul comunităţii sau audierea unui curs de pregătire

profesională în volum de 120 de ore [299, p.442].

"Mediaţia complexă" sub o formă sau alta există şi în alte ţări occidentale, precum Austria,

Portugalia etc. În general, această "măsură alternativă" este, probabil, cea mai flexibilă şi deci cea

mai răspîndită, care permite a soluţiona conflictul dintre învinuit şi societate (de exemplu, munca în

folosul societăţii, în Belgia), dintre învinuit şi stat (vărsarea unei sume de bani în vistieria statului,

în Germania), dintre învinuit şi victimă (repararea prejudiciului acesteia există, de regulă, peste tot),

iar, în unele cazuri, dintre învinuit şi el însuşi (tratamentul sau instruirea profesională, în Belgia).

Suntem de acord cu opinia expusă în literatura juridică [300, p. 81], potrivit căreia, extinderea

obligaţiilor puse pe seama învinuitului, în calitate de condiţii pentru încetarea procesului penal

duce, inevitabil, la contopirea acestora cu sistemul tradiţional de pedepse. Astfel, nu este destul de

clar prin ce se deosebeşte, de exemplu, munca în folosul comunităţii, exercitată în Belgia la

propunerea procuraturii, de munca în folosul comunităţii, prevăzută în calitate de pedeapsă de

Codul penal belgian şi exercitată conform sentinţei judecăţii. Cu atît mai mult că, chiar în calitate

de pedeapsă, măsura dată în toate ţările Europei Occidentale presupune acordul condamnatului şi

dacă acesta refuză, ea trebuie înlocuită prin altă măsură de pedeapsă. Prin urmare, instituţia

"mediaţiei complexe" sau va cere stabilirea unor limite clare ale cercului de obligaţii, cu

îndeplinirea cărora persoana este liberată de răspundere penală, sau va determina mutarea centrului

de greutate al procesului penal de la sentinţa judiciară la decizia organelor de urmărire penală în

fazele prejudiciare ale procesului, aceasta însemnînd revizuirea aproape a tuturor postulatelor

clasice ale dreptului penal material şi procesual.

Instituţia "mediaţiei complexe" din legea penală a Republicii Moldova în vigoare este cea mai

moderată variantă dintre cele existente. În primul rînd, această variantă puţin se aseamănă cu un

acord între stat şi infractorul presupus, deoarece, potrivit legii, ultimul trebuie să întreprindă măsuri

ce ar mărturisi autodenunţarea de bună voie a acestuia, dar nu la propunerea organelor de stat. În al

doilea rînd, cercul de acţiuni ale persoanei, care pot servi drept temei pentru încetarea procesului

penal, este relativ mic şi nu se intersectează cu categoriile pedepselor prevăzute de legea penală.

Aceste acţiuni ale persoanei pot fi divizate în acţiuni care asiguгă realizarea cu succes a procesului

penal (s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea infracţiunii) şi acţiuni care

înlătură consecinţele negative ale infracţiunii ( a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau,

în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune). Deci printre cerinţele înaintate faţă de

persoana vinovată nu există nimic comun cu o pedeapsă penală şi acest fapt deosebeşte "căinţa

activă" din legislaţia naţională de "mediaţia complexă" din legislaţia ţărilor occidentale.

Liberarea de răspundere penală în legătură cu împăcarea, prevăzută de articolul 109 Cod

penal al Republicii Moldova, poate fi, în principiu, considerată întemeiat drept varietate a instituţiei

"mediaţie simplă". Norma dată de drept penal material, comparativ cu art. 5 pct. 6 din legislaţia

procesual-penală precedentă, lărgeşte substanţial cercul infracţiunilor asupra cărora poate fi aplicată

împăcarea. Acestea sunt infracţiunile uşoare şi mai puţin grave prevăzute la capitolele II – VI,

precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală şi nu doar acele fapte penale ce se conţin în

cauzele care pot fi intentate numai în baza plîngerii părţii vătămate. Considerăm că, în perspectivă,

o dată cu aprobarea reuşită a acestei instituţii în practica judiciară din ţara noastră, împăcarea va

putea fi aplicată şi asupra infracţiunilor mai grave. De exemplu, în Belgia mediaţia poate fi aplicată

asupra proceselor penale constituite din infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa

maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 20 de ani inclusiv [301, p. 152].

Totodată, menţionăm că art. 109 CP al Republicii Moldova nu precizează împăcarea

persoanei vinovate anume cu victima (partea vătămată), nestipulînd condiţia de bază a împăcării şi,

prin urmare, a liberării de răspundere penală - repararea prejudiciului cauzat victimei prin

infracţiune. Credem că aceste lacune din Codul penal vor fi depăşite.

Este evident faptul că atît liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă, cît şi

împăcarea sunt două forme ale uneia şi aceleiaşi instituţii de drept penal - liberarea de răspundere

penală. Legea penală atribuie neargumentat normele date la instituţii diferite. Astfel, căinţa activă

este considerată drept temei al liberării de răspundere penală, iar împăcarea ca şi amnistia, graţierea

este o cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. Potrivit articolului 53 al

Codului penal, persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate

fi liberată de răspundere penală de instanţa de judecată, inclusiv şi în cazul căinţei active. Deci

numai instanţa are dreptul să înceteze procesul penal în legătură cu căinţa activă a persoanei

vinovate, împăcarea însă produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale pînă la

retragerea completului de judecată pentru deliberare (art. 109 (2) CP). Aşadar, în cazul împăcării,

spre deosebire de căinţa activă, au dreptul să înceteze procesul penal nu numai instanţa de judecată

(art. 332 (1) C.P.P.), ci şi procurorul prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de

urmărire penală (art. 285 alin. (1) pct. 1) şi alin. (4) C.P.P. al Republicii Moldova). Astfel, cauzele

în care părţile s-au împăcat pot fi clasate atît în faza urmăririi penale, cît şi în şedinţa de judecată.

Aşadar, legea penală, în opinia noastră, trebuie să prevadă atît liberarea de răspundere penală

în legătură cu căinţa activă, cît şi împăcarea cu persoana vătămată în calitate de forme ale instituţiei

liberării de răspundere penală, avînd drept a libera persoana vinovată de răspundere penală în

temeiurile menţionate nu numai instanţa de judecată, după cum este stipulat în articolul 53 CP, ci şi

procurorul din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală. Astfel, dacă procesul penal a

fost pornit, atunci, în baza căinţei active sau împăcării, el poate fi încetat în momentul efectuării

urmăririi penale sau a examinării cauzei în instanţă. Este important de menţionat că "măsurile

alternative" de soluţionare a conflictelor de drept penal (dacă noi le admitem) sunt mult mai

eficiente anume în fazele i sţiale de mişcare a dosarului, deoarece ele trebuie să înlocuiască nu

numai pedeapsa, ci şi o cît mai considerabilă parte a procesului penal.

Codul penal al Republicii Moldova, stipulînd că persoana vinovată poate fi liberată de

instanţa de judecată în cazul căinţei active a acesteia (articolele 53 şi 57) şi că împăcarea produce

efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale pînă la retragerea completului de judecată

pentru deliberare (art. 109), determină, în opinia noastră, instituţia procesuală de încetare a

procesului penal (articolele 285 şi 332 C.P.P.) în calitate de modalitate a realizării articolelor 57 şi

109 din prezentul Cod, fiind lăsată în afara atenţiei altă instituţie procesuală – circumstanţele care

exclud urmărirea penală (art. 275 C.P.P.). Considerăm că această lacună din Codul penal urmează a

fi înlăturată. Dacă, de exemplu, persoana care pentru prima dată a săvîrşit o infracţiune uşoară sau

mai puţin gravă s-a autodenunţat de bună voie şi a reparat prejudiciul cauzat, atunci are rost oare de

a porni procesul penal, ca apoi (numai de instanţă în şedinţa de judecată, prin sentinţă motivată) să

fie clasat în baza art. 57 CP al Republicii Moldova? Aceeaşi întrebare poate fi pusă şi în cazul cînd

în procesul luării deciziei de a intenta dosarul penal (aceasta durează, de regulă, o anumită perioadă

de timp) devine clar că persoana vătămată s-a împăcat cu delincventul şi prejudiciul cauzat prin

infracţiune este reparat. Prin urmare, este necesar ca Codul de procedură penală să ofere dreptul

organelor competente nu numai a înceta procesul penal, dar şi a nu-l porni, dacă există temeiurile

prevăzute de art. 57 şi 109 CP. Menţionăm că, în cadrul sistemului de drept continental (Germania,

Franţa, Belgia etc.), decizia despre aplicarea mediaţiei poate fi luată numai pînă la pornirea oficială

a urmăririi penale şi nu mai tîrziu.

Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală, fiecare participant al triadei clasice

"victima - persoana care a comis fapta infracţională - statul" urmăreşte realizarea scopului său.

Persoana vătămată îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat, făptuitorul evită răspunderea

penală şi povara procesului penal, statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru cercetare,

examinare judiciară, executarea sentinţei etc. De aceea, cu cît mai tîrziu este luată decizia cu privire

la liberarea de răspundere penală, cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor.

Totodată, menţionăm că legea procesual-penală a Republicii Moldova, stipulînd în art. 278 al.

7 posibilitatea împăcării părţilor prin mediere, nu prevede procedura acesteia, adică nu stabileşte

subiecţii şi nu descrie modalitatea mijlocirii. Conform legislaţiei şi practicii judiciare a unor ţări

europene, în calitate de subiecţi pot fi ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul sau unele

organizaţii de stat ori nonguvernamentale.

Potrivit Codului de procedură penală al ţării noastre, organele de ocrotire a normelor de drept,

în principiu, nu sunt obligate a întreprinde anumite măsuri pentru împăcarea persoanei vătămate cu

învinuitul, ci trebuie să înregistreze doar faptul unei astfel de împăcări. Considerăm raţional a

completa Codul de procedură penală cu o normă care ar obliga judecătorul, procurorul, ofiţerul de

urmărire penală să invite partea vătămată şi persoana care a comis fapta infracţională pentru a li se

explica drepturile la împăcare, iar ultimului - separat, condiţiile unei astfel de împăcări (atenuarea

daunei). Este posibil chiar a li se stabili un anumit termen, la expirarea căruia părţile sunt din nou

chemate pentru a verifica dacă a fost obţinută împăcarea sau nu. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci

procesul penal va fi clasat, iar dacă negativ - procedura continuă în mod obişnuit. Considerăm că

normele procesuale propuse ar permite realizarea mai completă a potenţialului celor prevăzute de

art. 109 al Codului penal al Republicii Moldova.

§ 4. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune

Aceastã instituţie a dreptului îşi are originile sale în antichitate. Iniţial, instituţia dată era

utilizată în acelaşi mod atît în cadrul procedurii penale, cît şi în cadrul procedurii civile. Existau

careva deosebiri în ceea ce priveşte aplicarea acesteia, dar nu erau esenţiale, comparativ cu cele

actuale, care duc la diferenţierea ramurilor dreptului. În Legile celor XII table erau prevăzute

repararea pagubei materiale şi sancţiuni pecuniare pentru vătămare. În dreptul roman şi în alte

sisteme de drept din antichitate era stabilit principiul conform căruia: cauzarea unui anumit

prejudiciu sau vătămarea persoanei duce la compensarea sub formă de plată a sumelor băneşti sau a

produselor naturale (transmiterea vitelor), fiind posibile doar cu acordul victimei, familiei acesteia

sau a comunităţii.

Toate teoriile şi practica stabilirii compensării pentru dauna cauzată, orientate, în acelaşi timp,

şi spre pedepsirea infractorului, erau strîns legate de noţiunea complexă de pedepsire ce presupune

atît compensarea, cît şi pedepsirea persoanei vinovate. Pînă în I jum. a sec. XX, dezvoltarea

dreptului penal era orientată spre formarea „peinliches Recht” (dreptul exclusiv al statului de a

stabili pedeapsa). Această noţiune, utilizată în jurisprudenţa Evului mediu, era strîns legată de

tendinţa statului de a avea monopolul exclusiv referitor la înfăptuirea politicii penale. Faptul dat se

află în dependenţă directă faţă de problema atenţiei insuficiente acordate victimei infracţiunii din

punct de vedere al statutului său şi a drepturilor acordate în cadrul procesului penal. Principalul

statut al victimei (părţii vătămate) constă în participarea acesteia ca mijloc de probă (declaraţiile

părţii vătămate).

La finele sec. XX, în multe sisteme de drept ideea de reparare a daunei este un principiu de

bază al legislaţiei penale. În şirul obligaţiilor la care este supus infractorul întîietatea o deţine

repararea pagubei. Dar această formă de constrîngere nu este utilizată des de către instanţa de

judecată, comparativ cu alte sancţiuni şi măsuri penale, cum ar fi amenda ce se încasează în folosul

statului.

Dacă victima este cointeresată în repararea daunei, Codul de procedură penală (Titlul VII,

cap. I) oferă asemenea posibilitate: acţiunea civilă poate fi înaintată şi examinată în cadrul

procesului penal.

În urma săvîrşirii infracţiunii, toată atenţia societăţii este orientată spre infractor sau spre

depistarea acestuia, iar victima rămîne, deseori, în afara atenţiei noastre. Persoana ce a cauzat

prejudiciu este respinsă de societate, iar faţă de victimă apar sentimente de milă, suspicii sau

răutate.

Dauna pricinuită victimei poate fi primară şi secundară [16, p. 362]. Dauna primară este

cauzată nemijlocit prin infracţiune, iar cea secundară se manifestă prin victimizarea repetată, care

apare în rezultatul reacţiei neformale la prima victimizare. Prin noţiunea de reacţie neformală

trebuie de înţeles comportamentul persoanelor din anturajul victimei, familiei sale, prietenilor săi şi

, de asemenea, comportarea reprezentanţilor oficiali în procesul controlului criminalităţii, adică a

poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor [16, p. 362].

În ultimul deceniu al sec. XX, victima era tratată doar ca un subiect al părţii acuzării în

procesul penal. Conform unor cercetări, mai mult de jumătate din numărul de victime din lume nu

sunt satisfăcute de atitudinea poliţiei faţă de plîngerile lor [302, p. 281].

În prezent, este unanim recunoscut faptul că înfăptuirea justiţiei penale trebuie să fie

echitabilă nu numai faţă de infractor, dar şi faţă de victimele infracţiunii. Un argument lucid al

acestei tendinţe este adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei cu privire la

principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. În multe

ţări au fost elaborate acte normative în scopul asigurării depline a intereselor victimelor.

Declaraţia sus-numită acordă o atenţie sporită sistemului de măsuri şi mijloace pentru

apărarea victimelor, stabileşte accesul victimei la justiţie, procedura de judecare a cauzei,

comportamentul echitabil faţă de victimă, prevede restituirea, compensarea, de asemenea este dată

definiţia noţiunii de victimă a infracţiunii.

Scopul Declaraţiei este stabilit în pct.3 al Rezoluţiei 40/34 a Adunării Generale a ONU şi

constă în asistenţa acordată statelor şi comunităţii internaţionale pentru asigurarea echităţii şi

acordarea ajutorului victimelor infracţiunii. Pentru realizarea acestui scop, Rezoluţia respectivă

conţine două blocuri de propuneri şi recomandări. Primul bloc cuprinde prevederi referitor la:

măsuri de ordin social, inclusiv asistenţă psihologică, măsuri concrete de prevenire a criminalităţii

în scopul reducerii victimizării şi acordarea ajutorului victimelor aflate într-o situaţie deplorabilă;

măsuri menite a realiza mijloacele de depistare, urmărire, judecare şi pedepsire a infractorilor;

măsuri capabile a asigura participarea societăţii la prevenirea criminalităţii; măsuri de asistenţă

juridică penală internaţională în scopul depistării şi urmăririi penale, extrădării şi confiscării

patrimoniului pentru a asigura o potenţială restituţie victimei. Al doilea bloc conţine recomandări

care pot fi realizate doar la nivel internaţional, presupunînd: organizarea în comun a unor cercetări

practice în vederea reducerii victimizării, schimbul de informaţii referitor la măsurile întreprinse în

acest domeniu, elaborarea măsurilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei juridice eficiente etc [97,

p. 18].

Este cunoscut faptul că sistemele de drept a ţărilor sunt diverse, motiv pentru care este necesar

a elaborara unele propuneri de implementare a acestor prevederi. După părerea noastră, aceste

propuneri trebuie să se refere la problemele ce apar la crearea programelor de ajutor victimelor, în

special, la: 1) procedura (etapele) elaborării programelor de ajutor victimelor la nivel naţional

(planificarea, estimarea mijloacelor băneşti şi posibilităţilor, modalităţile de implementare a

programului, tipurile de asistenţă acordată victimelor etc.); 2) standardele serviciilor acordate

(elaborarea programelor pentru diverse tipuri de servicii acordate pe plan local şi naţional, serviciile

avocaţilor, susţinerea în procesul penal şi civil, ajutorul acordat în cazul unei crize de ordin

psihic/psihologic etc.); 3) caracteristicile traumelor apărute în procesul victimizării (natura şi

consecinţele traumelor fizice, psihologice, financiare, esenţa şi consecinţele victimizării repetate în

timpul colaborării cu organele justiţiei penale şi în societate); 4) participarea victimei la înfăptuirea

justiţiei (comportamentul respectiv faţă de victimă, apărarea onoarei şi demnităţii, implicarea

acesteia în procesul stabilirii pedepsei, participarea victimei la rezolvarea conflictului pe cale

neformală (alternativă) – medierea, împăcarea etc); 5) restituţia şi compensarea daunei pricinuite

(compensarea de către stat, restituţia de către infractor şi/sau comunitate, sursele de finanţare etc.).

Totodată, menţionăm că lipsesc prevederi atît pe plan naţional, cît şi internaţional referitor la

funcţionarii care, în virtutea atribuţiilor lor, conlucrează cu victimele infracţiunilor. În opinia

noastră, este necesar a elucida următoarele momente: 1) interconexiunea dintre activitatea organelor

de drept şi sistemul de asistenţă a victimelor (nivelul implicării organelor de drept în acordarea

ajutorului victimei, colaborarea cu serviciile implicate nemijlocit în această activitate, răspunderea

persoanelor care primele contactează cu victima etc.); 2) activitatea procuraturii la asistenţa

victimelor (elaborarea unor strategii, supravegherea restituţiei şi compensării etc.); 3) rolul

instanţelor de judecată (recomandări tipice pentru judecători, îndrumare referitor la comunicarea cu

victima etc.); 4) rolul funcţionarilor instituţiilor de executare a sentinţelor în procesul asistenţei

victimelor (elaborarea şi realizarea dialogului victimă - infractor, implicarea victimei în procesul

corectării (reeducării) infractorului); 5) asigurarea drepturilor victimei la nivel politic şi juridic.

Este firesc faptul că soluţiile şi metodele de realizare a problemelor sus-menţionate se vor

diferenţia de la stat la stat datorită sistemului de drept, culturii generale şi juridice şi specificului

naţional. Important este faptul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale infractorului şi

victimei, precum şi respectarea intereselor societăţii. Prevederile legislaţiei procesual-penale trebuie

să reglementeze nu numai relaţiile dintre stat şi infractor, dar şi dintre infractor şi victimă, precum şi

dintre stat şi victimă [280, p. 217]. În prezent, sistemul justiţiei penale trebuie să asigure echilibrul

intereselor legale a trei părţi – societatea (comunitatea), infractorul şi victima. Soluţia cea mai

potrivită în acest sens este, după cum s-a menţionat, justiţia de restabilire, care este capabilă să

realizeze echilibrul intereselor părţilor sus-nominalizate.

Pot apărea divergenţe între interesele societăţii care susţine învinuirea şi interesele persoanei

ce i s-a provocat o daună, de exemplu: în cazul în care victima refuză să depună declaraţii dintr-un

motiv oarecare (în unele legislaţii partea vătămată are acest drept). Ca un conflict al intereselor

poate fi interpretată şi încasarea amenzii de la infractor în contul statului, în loc de restituirea

prejudiciului cauzat. Participarea părţii vătămate în procesul penal întăreşte, de regulă, poziţia

acuzării. Au loc asemenea cazuri cînd victima acţionează în calitate de ajutor al acuzatorului de stat

sau cînd prezintă instanţei de judecată o înştiinţare despre consecinţele infracţiunii comise contra ei.

În acest context, menţionăm Codul de procedură penală al Republicii Moldova, în care sunt

definite noţiunile, drepturile şi obligaţiile victimei şi părţii vătămate, în Capitolul I (Titlul III),

întitulat “Partea acuzării”, victima/partea vătămată fiind recunoscută în calitate de participant al

procesului din partea acuzării. Apariţia victimei în calitate de participant la proces poate schimba

corelaţia dintre drepturile infractorului şi interesele societăţii în favoarea celei din urmă. În unele

cazuri, interesele victimei şi statului pot fi contrar opuse, de exemplu: partea vătămată poate fi

contra deciziei procurorului de a înceta urmărirea penală pe motivul lipsei probelor sau în baza altui

temei legal. Astfel, victima poate realiza dreptul de a iniţia un proces penal sau de a-l menţine în

cazul în care procurorul renunţă la învinuire. În ţara noasră, în asemenea cazuri, partea vătămată

poate înainta plîngere judecătorului de instrucţie (art. 313 C.P.P. al Republicii Moldova). Un astfel

de mecanism de atacare a deciziilor (ordonanţelor, încheierilor) organului de urmărire penală

permite corectarea situaţiei cînd părţii vătămate/ victimei i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile.

De asemenea, partea vătămată/victima poate fi contra deciziei organului competent de a porni

procesul penal. În majoritatea ţărilor există cazuri în care procesul penal poate fi pornit doar la

cererea victimei (în acest sens, vezi art. 276 Codul de procedură penală al Republicii Moldova.)

şi/sau cu acordul în scris al acesteia. Adepţii procedurii care mai mult apără interesele victimei

susţin opinia conform căreia partea vătămată ar trebui să deţină dreptul “de veto” asupra urmăririi

penale, adică, în cazul cînd a fost intentat dosar penal din oficiu, vitima, dacă nu doreşte acest lucru,

cere încetarea urmăririi penale. Acordarea unui asemenea drept ar duce, inevitabil, la mărirea

controlului de către victimă asupra decurgerii urmăririi penale. Un neajuns ar fi riscul la care pot fi

supuse victimele din partea infractorilor în scopul constrîngerii de a realiza acest drept, adică a

înceta urmărirea şi acest risc este real. Chiar şi neavînd acest drept, deseori, victimele sunt

ameninţate, motiv pentru care organizaţiile ce acordă ajutor victimelor sunt împotriva introducerii

unui asemenea drept şi insistă asupra dreptului victimei de a nu purta răspundere pentru luarea

deciziilor legate de urmărirea penală.

În acest context, menţionăm că există diferite păreri referitor la corelarea drepturilor părţii

vătămate şi a infractorului. Conform unei opinii, respectarea drepturilor părţii vătămate implică

restrîngerei drepturilor şi libertăţilor infractorului, iar potrivit altei opinii, nu există contradicţii între

interesele victimei şi infractorului. În Declaraţia respectivă a O.N.U. se menţionează că participarea

părţii vătămate în proces este garantată în măsura în care nu limitează drepturile infractorului, dar

nu sunt clar delimitate cazurile cînd interesele victimei restrîng realizarea drepturilor de către

infractor. Să analizăm acest fapt mai detaliat.

Cu toate că volumul de drepturi ale infractorului este diferit, putem afirma totuşi că sunt un

şir de garanţii “universale”, adică întîlnite în majoritatea legislaţiilor naţionale, printre care: a)

dreptul de a nu fi supus arestului, reţinerii, percheziţiei sau confiscării în mod arbitrar; b) dreptul de

fi informat despre învinuirea ce i se înaintează; c) dreptul la avocat; d) prezumţia nevinovăţiei; e)

dreptul la un proces echitabil; f) dreptul la depunerea mărturiilor; g) dreptul de a ataca hotărîrile

instanţei de judecată.

Aceste drepturi sunt stipulate în actele internaţionale (de exemplu: Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului), în constituţiile ţărilor şi în legile ce reglementează activitatea de urmărire

penală şi judecare a cauzei.

Elementele fundamentale ale echităţii victimelor sunt enumerate în Declaraţia cu privire la

principiile de bază ale justiţiei privind victima, printre acestea sunt: a) dreptul de a fi tratate cu stimă

şi înţelegere; b) dreptul de a apela la instituţiile respective pentru asistenţă; c) dreptul de a fi

informate despre procesul privind cauza sa; d) dreptul la avocat; e) dreptul de a asista şi participa la

procesul primirii deciziei privind cazul său; f) dreptul la compensarea prejudiciului din partea

statului sau infractorului etc.

În cadrul justiţiei penale a multor ţări aceste drepturi au început să fie realizate recent, în ceea

ce priveşte implementarea altor standarde şi norme mai este mult de făcut [303, p. 41].

Spre deosebire de încălcarea drepturilor infractorului, încălcarea drepturilor părţii

vătămate/victimei nu pune în pericol rezultatul soluţionării cazului, adică o asemenea încălcare nu

duce la inadmisibilitatea probelor şi emiterea unei sentinţe de achitare. Procedura penală nu are, ca

parte componentă a sa, un sistem de sancţiuni pentru nerespectarea drepturilor victimei şi sunt doar

unele garanţii juridice a drepturilor respective, iar în unele state, în general, lipsesc.

Dreptul la avocat a victimei apare ca o completare logică a dreptului la avocat a infractorului.

Realizarea acestui drept al părţii vătămate nu duce la diminuarea dreptului respectiv al infractorului.

Referitor la dreptul victimei de a fi tratată cu stimă şi înţelegere, presupunem că poate avea un

impact negativ neînsemnat sau nu poate avea impact asupra intereselor infractorului. Unul dintre

argumente ar fi faptul că comportamentul atent faţă de victimă ar putea influenţa asupra prezumţiei

nevinovăţiei, dar în trecut (în multe cazuri chiar şi astăzi), organele de drept priveau persoanele

bănuite, învinuite sau inculpaţii ca potenţiali infractori. Totuşi considerăm că comportarea cuvenită

cu victimele nu poate leza interesele infractorului.

Mult mai controversată este Hotărîrea Judecătoriei Supreme a SUA de a nu reexamina

(revizui) hotărîrile pe cauze de viol din motiv că apărarea n-a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta

iarăşi ar putea trauma victima. Altfel spus, riscul victimizării repetate poate determina instanţa de

judecată să limiteze posibilităţile apărării, mai ales în cazurile de viol şi în cazul victimelor minore.

În multe ţări este permisă utilizarea înregistrărilor audio-video sau a declaraţiilor anonime (cînd

există riscul de răzbunare sau în cazurile organizaţiilor criminale). Opiniile cu privire la legalitatea

acestor modalităţi sunt diverse. În acest context, menţionăm că atît Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, cît şi Codul de procedură penală al Republicii Moldova (articolele 111 (2) şi 110) admit ca

victima să fie audiată prin intermediul mijloacelor tehnice, astfel încît identitatea sa să nu fie

cunoscută celorlalţi participanţi, cu excepţia judecătorului.

Dreptul victimei la informaţie asupra cazului său apare ca un echivalent firesc al dreptului

infractorului de a cunoaşte esenţa învinuirii sale şi aduce atingere intereselor inculpatului,

învinuitului. Însă pot apărea probleme în cazurile cînd informaţia referitor la infractor este folosită

ulterior de victimă pentru învinuirea acestuia. Unele informaţii despre infractor pot leza, uneori,

dreptul la viaţa personală (privată, familială şi intimă). Ca şi în multe alte ţări, legiuitorul autohton

acordă dreptul părţii vătămate (dar nu şi victimei) de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi

penale, dar după terminarea acesteia (vezi art. 293 Cod de procedură penală al Republicii Moldova).

Un drept ce provoacă discuţii este posibilitatea victimei de a asista la toate etapele procesului

penal şi a participa la procesul luării deciziei asupra cazului său. În multe ţări, victimelor le este

permisă intentarea unei cauze penale în instanţă (acuzarea privată), dacă organul de urmărire penală

nu intentează dosar penal. Legiuitorul moldav acordă părţii vătămate/victimei dreptul de a participa

la unele acţiuni procesuale şi la cercetarea judecătorească. De asemenea, partea vătămată şi partea

civilă (dar nu şi victima) participă la dezbateri judiciare, avînd posibilitatea de a prezenta instanţei

concluzii scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză.

Nu este prevăzută acordarea dreptului victimei de a decide asupra hotărîrilor privind arestul

preventiv şi privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Un asemenea drept al victimei este opus

interesului infractorului. Un alt argument contra dreptului victimei este faptul că realizarea acestuia

ar fi împovărătoare pentru victimă şi ar putea ajunge în situaţia riscantă de a fi supusă ameninţărilor

etc. De asemenea, va fi restrîns dreptul fundamental al învinuitului/inculpatului de a nu fi supus

arestului fără motive întemeiate, iar dorinţa victimei, după cîte ştim, nu este un motiv întemeiat. Din

aceste considerente, asemenea drept al victimei nu şi-a găsit realizarea nici în legislaţia noastră, nici

pe plan internaţional.

Dreptul la restituirea pagubei nu lezează drepturile infractorului, motiv pentru care acest drept

este stipulat atît în actele de nivel internaţional, cît şi în actele normative ale ţărilor şi a fost prima

garanţie acordată victimei de către stat. Însă acordarea compensării prejudiciului de către stat nu

corespunde întru totul cu atenţia acordată, în prezent, răspunderii infractorului. Conform unor

cercetări, majoritatea victimelor preferă recuperarea daunei de către infractor. Dacă repararea

daunei este stabilită în locul privaţiunii de libertate sau amenzii, aceasta devine avantajoasă atît

pentru victimă, cît şi pentru infractor. Achitarea compensaţiei victimei reprezintă o modalitate

directă de tragere la răspundere pentru fapta penal-condamnabilă şi este în concordanţă cu interesele

financiare şi morale ale victimei.

Pentru a analiza compensarea daunei este necesar a elucida conţinutul acestei noţiuni.

Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei cu privire la victimele infracţiunilor şi abuzului de

putere concretizează modalităţile daunei şi anume: dauna morală, dauna materială, prejudiciul

cauzat sănătăţii persoanei, suferinţele emoţionale şi restrîngerea esenţială a drepturilor subiective

fundamentale (aceste drepturi sunt stipulate, de regulă, în constituţiile ţărilor). Conform art.58 Cod

de procedură penală al Republicii Moldova, drept prejudiciu pot fi considerate doar dauna morală,

fizică sau materială. Art. 219 alin. (4) al aceluiaşi Cod conţine noţiunea de suferinţe psihice

(emoţionale), dar sunt luate în consideraţie doar în cazul decesului rudelor apropiate. Spre deosebire

de celelalte daune enumerate în Declaraţie, legislaţia autohtonă nu-i va recunoaşte şi compensa

victimei doar restrîngerea esenţială a drepturilor fundamentale subiective. Menţionăm că, în

conformitate cu Codul muncii, la stabilirea valorii pagubei pricinuite trebuie luată în consideraţie

numai paguba reală directă, cînd pricinuirea pagubei este legată de îndeplinirea obligaţiilor de

muncă, iar în celelalte cazuri, conform Codului civil, la paguba reală trebuie adăugat şi venitul ratat.

În art. 219 alin. (4) C.P.P. este stipulat că volumul acestuia depinde de “suferinţele fizice ale

victimei, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în

fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate de decesul

rudelor apropiate” etc.

Suntem de părere că problematica recuperării daunelor în procesul penal trebuie să fie bazată

pe principiul “împrumutului normelor dreptului civil şi procesual-civil” de către procesul penal.

Codul de procedură penală prevede că “normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin

principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări”

(art 220 alin. 2 C.P.P.), de asemenea, este prevăzut şi faptul că “hotărîrea privind acţiunea civilă se

adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept ” (art. 220 alin. 3 Cod

de procedură penală).

Astfel, am ajuns la problema de bază a justiţiei privitor la victime: restituirea şi compensarea

daunei. De menţionat că noţiunile „restituire” şi „compensare” sunt utilizate în Declaraţia sus-

menţionată ca noţiuni distincte. Putem conchide că restituirea este acţiunea de a înapoia, a

reîntoarce la starea iniţială, iar compensarea este înlocuirea a ceva consumat sau cheltuit prin

altceva (egal în valoare, adică acţiunea de a răsplăti în mod corespunzător).

Conform Declaraţiei respective, restituirea trebuie să includă returnarea proprietăţii sau plata

pentru dauna sau paguba pricinuită, acoperirea cheltuielilor apărute în rezultatul victimizării,

acordarea unor servicii sau repunerea în drepturi. Obligaţia dată revine infractorului sau terţelor

persoane, care poartă răspundere pentru faptele acestuia, în calitate de beneficiar al obligaţiei apare

victima, familia acesteia.

Ar fi de dorit ca legiuitorul să includă restituirea în practica judiciară, adică să prevadă în

calitate de sancţiune penală principală sau complementară ceea ce lipseşte în legislaţia autohtonă,

dar menţionăm că Codul penal moldav conţine repararea pagubei ca condiţie pentru liberarea de

răspundere penală, liberarea de pedeapsa penală etc.(art. 57 alin. (3), art. 90 alin.(3) şi alin. (6) lit.

d) şi e), art. 91 alin. (1)).

Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele conţine prevederi speciale

cu referire la paguba adusă mediului ambiant şi la paguba pricinuită de către o persoană cu funcţie

de răspundere a unui organ de stat. În primul caz, este menţionat că restituirea trebuie să includă, pe

cît e posibil, restabilirea mediului ambiant şi a infrastructurii, schimbarea patrimoniului comunităţii

şi restituirea cheltuielilor legate de schimbarea locului de trai în cazurile cînd dauna respectivă

condiţionează asemenea necesitate. Referitor la persoanele cu funcţie de răspundere sau la alte

persoane ce acţionează în mod oficial sau semioficial este menţionat că obligaţia restituirii revine

statului respectiv.

În cazul cînd nu este posibilă restituirea, se recurge la compensare ca mijloc de reparare a

daunei. Cînd compensarea nu poate fi percepută în volumul deplin, statul trebuie să întreprindă

măsuri pentru acordarea compensării financiare: a) victimelor cărora în urma infracţiunilor grave le-

au fost pricinuite vătămări corporale însemnate sau simţitor s-a înrăutăţit starea sănătăţii sau psihică

a acestora; b) familiilor şi celor care erau întreţinuţi de persoanele care au decedat sau au devenit

fizic sau psihic incapabile în urma victimizării.

Repararea daunei cauzate victimei poate fi înfăptuită prin intermediul mai multor surse:

compensarea prejudiciului de către stat; repararea daunei de către infractor; plata sumei asigurate în

cazul cînd în calitate de caz asigurat este victima; pe calea ajutorului material benevol acordat de

comunitate.

Problema reparării daunei cauzate victimei prin infracţiune este una primordială în cadrul

înfăptuirii justiţiei. În această ordine de idei, subliniem faptul că Convenţia Europeană pentru

despăgubirea victimelor infracţiunilor violente din 24 noiembrie 1983 prevede responsabilitatea

statului de a repara dauna, dar numai în cazul cînd aceasta nu poate fi realizată din alte surse şi doar

pentru următoarele categorii: a) persoanelor cărora, în urma infracţiunilor intenţionate, le-au fost

cauzate daune sănătăţii sau stării fizice; b) persoanelor ce se aflau la întreţinerea victimei care a

decedat în urma unei asemenea infracţiuni.

Orice stat poate să prevadă pentru ansamblul sau pentru elementele indemnizaţiei o limită

superioară peste care şi un prag minim sub care nici o despăgubire nu va fi acordată [304]. De

exemplu: va fi restituit de către stat doar prejudiciul în valoare de la 200 pînă la 20.000 de lei, dacă

dauna e mai mică, victima nu va primi nici o compensare, iar dacă paguba e mai mare, atunci

victimei i se va restitui prejudiciul în limita plafonului maxim (în cazul nostru 20.000 de lei).

Această compensare trebuie să includă, în funcţie de caz, următoarele părţi ale prejudiciului:

pierderea venitului, cheltuieli pentru medicamente şi internarea în spital, cheltuieli pentru

înmormîntarea şi pensia alimentară pentru persoanele întreţinute de victimă.

Statul poate prevedea o perioadă de timp în care victima poate să depună o cerere de reparare

a prejudiciului, adică să-şi realizeze dreptul la compensare din partea statului (de exemplu: timp de

10 zile din momentul anunţării dreptului victimei; pînă la începerea anchetei judecătoreşti; pînă la

pronunţarea sentinţei etc.). Astfel, menţionăm că Convenţia Europeană privind repararea

prejudiciului victimelor infracţiunilor violente prevede dreptul statului de a micşora sau a refuza

repararea prejudiciului: a) în legătură cu comportamentul victimei (sau persoanei care a depus

cererea de compensare) pînă, în timpul sau după săvîrşirea infracţiunii; b) dacă victima (sau

persoana care a depus cererea) este implicată într-o activitate infracţională sau este membru al unei

organizaţii criminale; c) în cazurile cînd compensarea totală sau parţială contravine sensului

echităţii (sociale) ori contravine ordinii publice.

În legislaţia naţională privind repararea pagubei victimelor infracţiunii, putem menţiona că au

fost obţinute anumite progrese. Astfel, în Codul de procedură penală este stipulat dreptul părţii

vătămate la repararea din contul statului a prejudiciului cauzat în urma infracţiunii (art. 60 alin. 2),

prevedere neexistentă în legislaţia procesual-penală precedentă.

Cu toate că e reuşită experienţa compensării victimelor infracţiunilor de către stat, e de dorit

totuşi ca în procesul reparării daunei să fie implicată persoana vinovată, deoarece o asemenea

compensare îndreptată nu numai spre repararea daunei, dar şi spre întărirea relaţiilor sociale dintre

victimă şi infractor are un rol primordial în procesul resocializării persoanei vinovate [16, p. 365-

366]. Repararea prejudiciului acordă încredere infractorului, întăreşte controlul asupra acţiunilor

sale şi favorizează împăcarea dintre victimă şi infractor. Dovadă a celor expuse poate servi

experimentul efectuat de Centrul de restituire din statul Minnesota (S.U.A.) [305, p. 368-390].

Principiul de bază al acestui proiect a fost colaborarea dintre victimă şi infractor în vederea reparării

pagubei. Rezultatele acestui proiect au fost îmbucurătoare.

Codul penal conţine un şir de prevederi privind compensarea daunei cauzate prin infracţiune,

ce se conţin în capitolele VI Liberarea de răspundere penală, VIII Individualizarea pedepselor, IX

Liberarea de pedeapsa penală şi XI Cauzele care înlătură răspunderea penală şi consecinţele

condamnării. În art. 3 alin. (1) C.P. se stipulează că nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvărşirea

unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în

strictă conformitate cu legea. Suntem de acord cu părerea potrivit căreia această prevedere ar trebui

să aibă o continuare, în sensul că nimeni dintre persoanele recunoscute vinovate, de regulă, nu vor fi

liberate de răspundre penală sau pedeapsă penală, dacă nu vor repara integral prejudiciul cauzat

[306, p. 3]. Infractorul trebuie să suporte pedeapsa şi să repare necondiţionat prejudiciul sau numai

să repare prejudiciul.

Capitolul VI (articolele 53-60) din partea generală a Codului penal al Republicii Moldova

prevede liberarea de răspundere penală. În art. 53 sunt stabilite cazurile în care instanţa de judecată

poate libera de răspundere penală persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei

de infracţiune: a) minorilor; b) tragerii la răspundere administrativă; c) renunţarii de bună voie la

săvîrşirea infracţiunii; d) căinţei active; e) schimbării situaţiei; f) liberării condiţionate; g)

prescripţiei de tragere la răspundere penală.

În cazul liberării de răspundere penală a minorilor, instanţa de judecată poate să le aplice

acestora măsurile de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 C.P., care prevede şi

obligarea minorului să repare daunele cauzate. Deci nu putem fi de acord cu opinia potrivit căreia

în cazurile liberării de răspundere penală a minorilor nu este stipulată repararea daunei în Codul

penal al Republicii Moldova [306, p. 3-4]. Articolul 57 Cod penal prevede liberarea de răspundere

penală în legătură cu căinţa activă. Şi în acest caz, ţinem să criticăm opiniile dlui Mihai Bîtcă care

susţine că atunci cînd făptuitorul s-a autodenunţat de bună voie „judecătorul varsă o lacrimă şi îl

lasă în pace, fără a prevedea în hotărîrea adoptată ca răufăcătorul să recupereze în volum triplu

dauna adusă celui vătămat”. Menţionăm că art. 57 C.P. prevede ca condiţie obligatorie compensarea

,valorii daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a repara prejudiciul pricinuit de infracţiune.

Aceeaşi situaţie este şi în cazul liberării condiţionate de răspundere penală. Ţinem să menţionăm că

această liberare este efectuată în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, iar în art.

510 al acestui Cod este stipulat că liberarea condiţionată de răspundere penală nu poate fi aplicată

persoanelor „care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii”. Deci şi în acest caz este

prevăzută repararea pagubei. Totodată, nu este prevăzută repararea pagubei cauzate prin infracţiune

în cazurile liberării de răspundere penală cu tragerea la răspunderea administrativă, liberării în

legătură cu schimbarea situaţiei şi dacă au expirat termenele prescripţiei de tragere la răspundere

penală. Considerăm că este necesar ca, în aceste cazuri de liberare de răspundere penală, Codul

penal să prevadă repararea daunei.

Capitolul IX al Codului penal cuprinde instituţia liberării de pedeapsa penală. În acest capitol

este necesar, după opinia noastră, a introduce o prevedere conform căreia infractorul ar fi obligat să

repare dauna în toate cazurile prevăzute de art. 89, cu atît mai mult că toate persoanele liberate de

pedeapsa penală au fost recunoscute ca vinovate în săvîrşirea infracţiunii. Asemenea prevederi se

conţin în art. 90 (alin. 3, alin. 6 pct. d), e) „Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei”, art. 91 (alin.1) „Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen”, art. 93

„Liberarea de pedeapsă a minorilor” (în acest articol se face trimitere la art. 104).

Considerăm binevenit faptul că Codul penal stimulează repararea benevolă de către făptuitor a

pagubei cauzate prin includerea ca circumstanţă atenuantă: preîntîmpinarea de către vinovat a

urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvîrşite, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau

înlăturarea daunei cauzate (art. 76 litera f)). Prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile

ale infracţiunii presupune efectuarea unor acţiuni (inacţiuni) îndreptate spre evitarea prejudiciului

care aşa şi nu s-a produs. Repararea benevolă a pagubei pricinuite poate avea loc după săvîrşirea

infracţiunii şi constă în faptul că infractorul, în mod benevol, conştientizînd consecinţele

comportamentului său, restituie părţii vătămate sau persoanei juridice dauna materială cauzată [307,

p. 166-167]. Sub noţiunea de daună materială trebuie de înţeles şi cheltuielile legate de tratament,

procurarea medicamentelor necesare victimei. O dată cu repararea daunei poate fi compensat şi

prejudiciul moral. Prin noţiunea de înlăturare a daunei cauzate trebuie de înţeles acţiunile îndreptate

spre neutralizarea şi eliminarea consecinţelor negative provocate de infracţiune, de exemplu:

reparaţia unui obiect, restaurarea etc.

Referindu-ne la Codul penal în vigoare, menţionăm că în acest act normativ se conţin mult

mai multe reglementări privind repararea prejudiciului comparativ cu cel precedent (din 1961).

Considerăm oportun a stabili ca sancţiune penală repararea pagubei morale, materiale sau

fizice din motivele sus-menţionate.

Analizînd legislaţia în vigoare, stabilim că recuperarea daunei cauzate prin infracţiune este

posibilă prin următoarele metode: 1) acţiune civilă în cadrul procedurii civile, adică separat de

procesul penal; 2) acţiune civilă în cadrul procesului penal; 3) plata sumei de bani în urma

asigurării; 4) repararea benevolă a pagubei prin alte modalităţi (de exemplu: în cadrul medierii,

împăcării părţilor etc.).

Adoptînd sentinţa în fiecare cauză penală cu privire la infracţiunea prin care s-a pricinuit o

daună materială, instanţa de judecată trebuie să soluţioneze cauza civilă dacă aceasta a fost înaintată

în cadrul procesului penal. În cauzele privind infracţiunea pentru care în procesul urmăririi penale

nu a fost înaintată acţiune civilă, judecătorul explică cetăţeanului sau persoanei juridice care a

suportat paguba materială dreptul de a înainta acţiune civilă către învinuit sau către persoanele care,

conform legii, suportă pentru el răspunderea materială [308, p. 111].

Spre deosebire de anii precedenţi (pînă la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală şi

a Codului penal), cînd neexaminarea acţiunii civile în cadrul procesului penal era o excepţie, astăzi

această excepţie a devenit regulă, deoarece examinarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este

posibilă doar în cazul cînd volumul prejudiciului este incontestabil (art. 61 alin 1) în cazul în care

acţiunea civilă nu poate fi judecată de către instanţă în cadrul procesului penal, victima poate să

înainteze o acţiune civilă în ordinea procedurii civile, fapt ce duce la înrăutăţirea situaţiei părţii

vătămate însărcinînd-o cu griji suplimentare de a depăşi tot felul de bariere, inclusiv birocratice.

Chiar dacă dispune de o hotărîre pozitivă a instanţei, partea vătămată, de regulă, nu este real

despăgubită din diferite cauze, inclusiv a neglijenţei serviciului executorilor judecătoreşti [30, p.

290].

O problemă controversată este compensarea prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului moral

se determină de instanţa judecătorească în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau

fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie a autorului prejudiciului, dacă vinovăţia

este condiţie a răspunderii, şi de măsura în care această compensare aduce satisfacţie persoanei

vătămate.

La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de

judecată ia în consideraţie suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea

speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare,

suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc. Caracterul şi gravitatea suferinţelor

psihice sau fizice le apreciază instanţa de judecată, luînd în consideraţie circumstanţele în care a fost

cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate.

Trebuie de menţionat că instanţele judecătoreşti la examinarea cererii de reparare a

prejudiciului moral nu întotdeauna determină mărimea compensaţiei în baza circumstanţelor

menţionate [30, p. 290-291].

Conform art. 225 al Codului de procedură penală, la judecarea acţiunii civile în procesul

penal, instanţa de judecată poate pronunţa următoarele soluţii: 1) admiterea totală sau parţială a

acţiunii civile; 2) respingerea acţiunii civile; 3) poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmînd

ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile; 4) lasă

acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în cazul adoptării sentinţei de încetare a urmăririi

penale sau de achitare din motivul lipsei componenţei infracţiunii.

În cazul în care mărimea pagubei influenţează încadrarea acţiunilor, stabilirea pedepsei

condamnatului şi soluţionarea altor chestiuni ce urmează a fi examinate la adoptarea sentinţei,

instanţa de judecată nu poate să nu se pronunţe asupra acţiunii civile.

În această ordine de idei, menţionăm că, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, de

gradul vinovăţiei şi starea materială a condamnatului, precum şi în funcţie de comportamentul

victimei, instanţa e în drept să reducă mărimea pagubei ce urmează a fi recuperată, indicînd în

sentinţă motivele care au servit la adoptarea unei asemenea hotărîri. Nu se admite micşorarea

pagubei ce urmează a fi restituită în caz dacă ea a fost pricinuită prin infracţiunea săvîrşită din

interes material. Conform articolelor 1417, 1421 Cod civil al Republicii Moldova, instanţa poate

reduce cuantumul despăgubirii dacă victima a contribuit prin culpă gravă la producerea

prejudiciului şi dacă capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut comparativ cu capacitatea

din momentul atribuirii despăgubirii, de asemenea, instanţa este în drept să mărească volumul

despăgubirii dacă capacitatea de muncă a scăzut ulterior, comparativ cu capacitatea pe care

persoana vătămată a avut-o la momentul săvîrşirii pagubei. Însă în cazurile prejudiciului pricinuit

prin acţiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată, precum

şi în cazurile cînd persoana vătămată este minor sub 14 ani sau este lipsită de capacitatea de

exerciţiu, culpa gravă a victimei nu constituie temei de reducere a despăgubirii. De asemenea,

Codul civil conţine prevederi conform cărora instanţa de judecată poate să refuze stabilirea

obligaţiei de a repara dauna, aceste cazuri sunt următoarele: 1) dacă prejudiciul a fost cauzat la

rugămintea sau cu consimţămîntul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie

cu normele de etică şi morală (art. 1398); 2) dacă prejudiciul a fost cauzat din intenţia persoanei

vătămate (art. 1417).

Referitor la modul de reparare a prejudiciului, ţinem să atenţionăm că legislaţia civilă conţine

două proceduri puţin diferite, prima se aplică cazurilor generale, adică tuturor cazurilor cu excepţia

celor de la a doua procedură, a doua – prejudiciului, cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau

prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces.

Modalitatea şi felul despăgubirilor se stabilesc de către instanţă la cererea victimei. Ţinîndu-se

cont de circumstanţele cauzei, poate fi stipulată o altă modalitate, dar numai din motive întemeiate.

Modalităţile de reparare a prejudiciului pe calea acţiunii civile (în cadrul procesului penal sau

separat) sunt: a) punerea la dispoziţie a unui bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate; b) repararea

bunului ce a fost deteriorat; c) compensarea integrală prin echivalent bănesc sau servicii.

Conform art. 1416 Cod civil al Republicii Moldova, instanţa de judecată stabileşte cuantumul

reparaţiei prin echivalent bănesc în funcţie de întinderea prejudiciului de la data pronunţării

hotărîrii. Persoana vătămată poate cere despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul care a apărut

după pronunţarea hotărîrii. Compensarea prejudiciului prin echivalent bănesc se realizează prin

plata unei sume globale sau prin stabilirea unei redevenţe. În cazul prejudiciului cauzat prin

vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces, compensarea se

efectuează în rate lunare şi numai la cererea persoanei ce are dreptul la despăgubirile prejudiciului

cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces. Este

posibilă plata despăgubirilor în formă unică, pentru aceasta este necesar a respecta următoarele

cerinţe: 1) motive întemeiate; 2) dacă posibilităţile persoanei vinovate permit aceasta; 3) suma plăţii

unice nu trebuie să fie mai mare decît suma ratelor lunare pe 3 ani.

Dreptul la despăgubire îl are persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente

temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzată daună materială sau morală şi a

înaintat acţiune civilă. De asemenea, dreptul de a depune o cerere de chemare în judecată a

bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii civilmente responsabile sau a persoanelor responsabile

pentru comportarea acestora are şi procurorul (art.221, al. 4 Cod de procedură penală).

Beneficiarul recuperării prejudiciului este victima (partea vătămată, partea civilă), indiferent

de faptul dacă acţiunea civilă a fost intentată de reprezentanţii acesteia sau de procuror. În unele

cazuri [308, p. 113-114], beneficiar al recuperării prejudiciului poate fi : 1) posesorul

(transportatorul, depozitarul etc.) la care se aflau bunurile, materialele sustrase, nimicite sau

deteriorate. În acest caz, acţiunea civilă poate fi înaintată şi de proprietar; 2) organizaţia de

asigurare care a plătit despăgubirea pentru bunurile asigurate în limitele sumei achitate; 3)

organizaţia care a plătit buletinul de boală a victimei în urma acţiunilor criminale; 4) serviciul de

pază extradepartamental al organelor afacerilor interne, dacă încăperea din care s-a săvîrşit furtul

era păzită de acesta; 5) orice persoană care a reparat prejudiciul cauzat de o altă persoană, dacă

legea sau contractul nu prevede altfel; 6) persoanele enumerate în aliniatele 1 şi 2 din art. 1419 Cod

civil al Republicii Moldova în cazul decesului persoanei ca urmare a vătămării grave a integrităţii

corporale sau a altei vătămări a sănătăţii.

În acest sens, menţionăm şi dreptul statului de a primi despăgubire de la infractor, în cazul

cînd statul repară prejudiciul victimei (de exemplu: art. 60 alin. 1 pct. 16 Cod civil, prevede această

situaţie).

Totodată, statul poate repara prejudiciul şi prin intermediul asigurărilor. Conform legislaţiei

naţionale (Cap.XXVI al Codului civil, Legea cu privire la asigurări etc.), este permisă activitatea de

asigurare, care constă într-un sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi

patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice prin formarea de fonduri băneşti din contul primelor de

asigurare, în schimbul cărora asiguratorul îşi asumă obligaţia de a plăti suma asigurată la

producerea cazului asigurat. Asigurarea persoanelor de infracţiune, adică în cazul cînd persoana

devine victimă, corespunde legislaţiei, dar societăţile de asigurare nu oferă aşa tip de servicii, deşi

legal ele au o asemenea posibilitate. În astfel de cazuri, conform art. 1306 Cod civil, persoanele din

Republica Moldova pot încheia contract de asigurare în caz de victimizare cu societăţi înregistrate

în străinătate, dar, fiind o procedură anevoioasă, nu credem că acest fapt ar putea îmbunătăţi starea

lucrurilor cu privire la repararea prejudiciului. Astfel, folosind pîrghii legale de influenţă, statul ar

putea facilita asigurarea de infracţiuni. Menţionăm totuşi că statul asigură viaţa şi sănătatea unor

categorii de funcţionari, această prevedere este consfinţită în art. 33 al Legii cu privire la statutul

judecătorului [309], art. 21 al Legii cu privire la Curtea Constituţională [310], art. 35 al Legii cu

privire la poliţie [311], art. 16 al Legii privind Serviciul de Informaţii şi Securitate [312] etc. Ca

urmare, în cazul morţii sau vătămării sănătăţii, membrii familiei sau, respectiv, victima are dreptul

la plata unor sume băneşti, ce servesc drept compensare a prejudiciului cauzat.

ÎNCHEIERE

În rezultatul cercetării complexe a problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ale

victimologiei naţionale, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile democratizării şi renovării

sociale, edificării statului de drept, au fost obţinute rezultate ştiinţifice importante, formulate un şir

de concluzii, propuneri şi recomandări.

I. ÎN DOMENIUL TEORIEI ŞI METODOLOGIEI ŞTIINŢEI VICTIMOLOGIE CRIMINOLOGICĂ:

1. În baza analizei multilaterale a opiniilor din literatura de specialitate propunem a defini

victimologia criminologică drept o ştiinţă socio-juridică despre legităţile şi particularităţile

proceselor, etiologiei, consecinţelor şi prevenirii victimizării şi victimităţii, precum şi despre

protecţia juridică, tratamentul şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor.

2. Considerăm cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii o ramură importantă a

criminologiei naţionale. Opinia dată o argumentăm astfel: a) personalitatea şi comportamentul

victimei este un element indispensabil al mecanismului infracţiunii, de aceea studiul victimelor

oferă noi posibilităţi funcţiei explicative în criminologie; b) dacă criminologia examinează

mecanismul infracţiunii, cauzele şi condiţiile acesteia „sub aspectul infractorului”, atunci

victimologia cercetează aceleaşi subiecte, dar „sub aspectul victimei”; c) victimologia conţine date

importante pentru prevenirea criminalităţii şi îşi aduce contribuţia substanţială la elaborarea

problemelor teoretico-conceptuale ale criminologiei.

3. Obiectul victimologiei criminologice este parte componentă a obiectului criminologiei şi

include: victimizarea şi victimitatea; personalitatea şi comportamentul victimei; raportul dintre

infractor şi victimă; situaţiile victimogene (preinfracţionale şi infracţionale); comportamentul

postinfracţional al victimei; sistemul măsurilor cu caracter profilactic, în care sunt luate în

consideraţie şi sunt utilizate posibilităţile de protejare atît a victimelor potenţiale, cît şi a victimelor

reale; căile, posibilităţile, metodele de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune şi de

resocializare a victimei.

4. Victimologia criminologică este un subsistem al sistemului criminologiei. Sistemul

victimologiei este format din Partea generală şi Partea specială, ambele fiind indisolubil legate între

ele. Partea generală constă dintr-un ansamblu de idei, concepţii, explicaţii şi reguli care vizează

problemele generale şi fundamentale ale victimologiei: premisele victimologiei moderne,

victimologia şi domeniul ei de cercetare, victimizarea şi victimitatea, victimologia mecanismului

infracţiunii, reacţia socială faţă de victimizare, metodologia cercetării victimologice, prognozarea

victimologică etc. Partea specială a sistemului victimologiei criminologice cuprinde caracteristica

victimologică şi măsurile de prevenire şi de combatere a tipurilor infracţionale: victimologia

criminalităţii violente, victimologia terorismului, victimologia violenţei în familie, victimologia

traficului de fiinţe umane, victimologia corupţiei, victimologia criminalităţii economice etc.

5. Izvoare ale victimologiei criminologice sunt sursele juridice, religioase, operele literare

şi cercetările desfăşurate de societăţile de asigurare, care, în ansamblu, au determinat apariţia

acesteia. Izvoarele de drept reprezintă evoluţia gîndirii juridice, a legislaţiei şi practicii judiciare cu

privire la soluţionarea conflictelor penale, ţinîndu-se cont de personalitatea şi comportamentul

victimei şi despăgubirea persoanelor vătămate prin infracţiune; izvoarele religioase cuprind

miturile, biblia şi alte lucrări de cult ce descriu diversele tipuri psihologice ale victimelor; sursele

literare studiază victima prin mijloace artistice ca problemă social-psihologică; cercetările

societăţilor de asigurare sunt orientate asupra personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor

şi contribuie la stabilirea anumitor particularităţi ale victimizării.

6. Au fost stabilite cinci perioade în dezvoltarea victimologiei ştiinţifice în funcţie de

priorităţile studiilor realizate în acest domeniu: 1) etapa de constituire a victimologiei, anii 1940-

1950, studiile fiind orientate, în exclusivitate, asupra contribuţiei victimei la comiterea actului şi

asupra raportului dintre infractor şi victimă; 2) etapa determinării bazelor teoretico-metodologice

ale victimologiei şi stabilirii priorităţilor acesteia, începutul anilor ’60 – mijlocul anilor ’70, fiind

abordate, de regulă, probleme conceptuale ale victimologiei, aspecte victimologice ale anumitor

tipuri infracţionale, protecţia victimelor şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; 3) etapa

studiilor comparate ale victimizării, măsurilor de prevenire victimologică şi statutului juridic al

victimei în dreptul penal şi procesual-penal (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’80); 4) etapa

victimologiei orientate spre protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor, desăvîrşirea activităţii

de prevenire a victimizării şi sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin

infracţiune (începutul anilor ’80 – anii ’90 ai sec. al XX-lea); 5) etapa noilor orizonturi pentru

victimologie, începutul anilor 2000: victimele torturilor, justiţia restaurativă, violenţa faţă de femei

şi copii, victimele corupţiei, copiii-victime, victimele terorismului, victimele transnaţionale,

victimele abuzului de putere, traficul de femei şi de copii.

7. Au fost formulate problemele de cercetare a victimologiei criminologice naţionale: 1)

legităţile şi particularităţile victimizării şi victimităţii în ţară; 2) rolul victimei în mecanismul

infracţiunii; 3) prevenirea victimologică; 4) victimologia tipurilor infracţionale şi victimizarea

anumitor categorii de persoane; 5) protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor.

8. Sunt definite şi puse în circulaţie noţiunile de metodologie a victimologiei criminologice

şi metodică a cercetării victimologice. Metodologia victimologiei criminologice este teoria

ştiinţifică despre metoda cunoaşterii personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii,

victimizării şi victimităţii; este sistemul de principii istorico-filozofice şi socio-filozofice care

explică căile şi argumentează modalităţile de amplificare, creare şi aplicare a cunoştinţelor

victimologice. Prin metodica cercetării victimologice înţelegem sistemul de metode şi tehnici care

asigură colectarea, prelucrarea şi analiza informaţiei despre victimizare şi victimitate,

personalitatea şi comportamentul victimelor infracţiunilor, raportul infractor - victimă, situaţiile

victimogene, măsurile de prevenire a victimizării, de protecţie şi resocializare a victimelor, de

elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii de luptă cu criminalitatea, a tratamentului şi

resocializării victimelor, de verificare şi apreciere a eficacităţii realizării propunerilor formulate

anterior.

9. Este elaborată structura cercetării teoretico-aplicative în victimologie: concepţia

(modelul) cercetării (prin prisma expresiilor, noţiunilor şi a problemelor victimologiei

criminologice); premisele metodologice (principii ştiinţifice generale, principii speciale); metodele

şi tehnicile de cercetare; programul cercetării în care sunt elucidate premisele metodologice, scopul

şi sarcinile studiului, metodele şi tehnicile de colectare şi prelucrare a informaţiei; organizarea

investigaţiei victimologice; importanţa teoretică şi legătura cu activitatea practică.

10. În baza analizei diverselor definiţii de victimă a infracţiunii, deducem următoarele

trăsături caracteristice conceptului victimologic respectiv: 1) victimă a infracţiunii poate fi atît

persoana fizică, cît şi cea juridică; 2) victimă poate fi persoana căreia, direct sau indirect, i s-a

cauzat o daună prin infracţiune; 3) victimele pot fi relevate sau latente; 4) victimele pot fi materiale

sau nemateriale, abstracte, adică societatea, orînduirea socială, grupurile sociale, instituţiile de stat

şi obşteşti etc.; 5) victimă este persoana căreia i-a fost pricinuit sau a fost pusă în pericol de a i se

cauza un prejudiciu prin infracţiune.

11. Potrivit victimologiei criminologice, infracţiuni fără victime nu există, după cum nu

există infracţiuni fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. Prin urmare, trebuie să

recunoaştem că, în anumite cazuri, victimă a infracţiunilor pot fi societatea, grupurile sociale (din

cauza apartenenţei la o anumită rasă, a convingerilor religioase etc.), instituţiile de stat şi obşteşti,

organizaţiile, întreprinderile (care au statut de persoană juridică, precum şi lipsite de capacitate

juridică).

12. Nu societatea, nu o anumită organizaţie suportă o daună nemijlocit prin infracţiune, dar

persoanele care le constituie. Prin dauna produsă nemijlocit indivizilor, prejudiciul este suportat

mijlocit şi de legăturile, relaţiile în care se află aceştia unii faţă de alţii, adică de societate ca

ansamblu de indivizi organizaţi într-un anumit mod. Putem afirma că victima infracţiunii poate fi

nemijlocită (persoana fizică) şi mijlocită (diferitele formaţiuni sociale). Deoarece victimologia

criminologică cercetează victimele nemijlocite, trăsăturile acestora, precum şi rolul lor în geneza

infracţiunii, precizăm că drept obiectiv al studiului victimologic sunt victimele infracţiunilor ca

persoane fizice concrete sau totalităţile de indivizi care au ori nu au statut de persoană juridică.

13. Noţiunea procesual-penală de parte vătămată reprezintă (în mod obligatoriu) unitatea

criteriilor obiectiv (persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau

material) şi subiectiv (recunoscută în această calitate conform legii), iar conceptul de victimă a

infracţiunii în criminologie se bazează numai pe criteriul obiectiv – cauzarea prejudiciului prin

infracţiune. Aceste noţiuni diferă şi după funcţie.

14. Conceptul criminologic de victimă a infracţiunii are un conţinut mai amplu decît

noţiunea procesual-penală de victimă: 1) definiţiile criminologice de victimă cuprind nu numai

persoanele fizice şi juridice, dar şi alte formaţiuni sociale care nu au statut de persoană juridică; 2)

în sens victimologic, victime sunt persoanele care au suferit direct sau indirect în urma

infracţiunilor, iar prin noţiunea procesual-penală de victimă sunt recunoscute în calitatea dată

persoanele cărora direct le-a fost cauzată prin infracţiune o daună morală, fizică sau materială; 3) în

sens procesual-penal, persoana devine victimă din momentul în care organul de urmărire penală este

informat despre cauzarea prejudiciului prin infracţiune (persoana s-a adresat cu cerere). Prin

urmare, victimele latente nu sunt victime în sens procesual-penal, în schimb, au calitatea dată din

punctul de vedere al victimologiei criminologice.

15. Noţiunea de parte vătămată (art. 59 Cod de procedură penală al Republicii Moldova)

trebuie să cuprindă, în opinia noastră, nu numai persoana fizică, dar şi persoana juridică.

16. Din punctul de vedere al eficienţei aplicării practice a rezultatelor cercetărilor

victimologice şi avînd în vedere că clasificările şi tipologiile reuşite sunt în măsură să genereze

noţiuni noi care ulterior pot îmbrăca haina unor teorii victimologice de perspectivă, se impune

imperios necesitatea unui efort sporit al specialiştilor în scopul elaborării şi reglementării unui

sistem unic al actualelor clasificări şi tipologii ale victimelor infracţiunilor. Un astfel de sistem ar

putea cuprinde, în opinia noastră, următoarele criterii de bază (trăsături, indicatori, caracteristici)

pentru clasificarea şi tipologia victimelor infracţiunilor: 1) trăsături ale personalităţii victimei; 2)

comportamentul victimei; 3) relaţiile victimă – infractor; 4) situaţia victimogenă; 5) starea victimei

în timpul infracţiunii; 6) capacitatea victimei de a aprecia adecvat situaţia; 7) gradul de „vinovăţie”

a victimei; 8) caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii; 9) forma şi intensitatea prejudiciului.

17. În baza rezultatelor studiilor empirice proprii au fost sintetizate două tipuri de victime

ale omorului intenţionat (bărbatul-victimă şi femeia-victimă), elaborată o tipologie a victimelor

infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei (6 tipuri) şi o tipologie a persoanelor vătămate în

urma omorului la comandă (7 tipuri).

18. Fiind analizate viziunile din literatura de specialitate asupra noţiunilor de victimitate şi

victimizare, au fost deduse şi precizate trăsăturile caracteristice ale conceptelor respective.

Victimitate este predispoziţia, „capacitatea sporită” a unor indivizi de a deveni victime a

infracţiunilor; predispoziţia, „capacitatea sporită” a persoanei de a deveni victimă a infracţiunii este

determinată de ansamblul trăsăturilor personale, ce interacţionează cu factorii exteriori într-o

anumită situaţie; pot fi persoane victimale şi nonvictimale; victimitatea nu are un caracter fatal;

victimitatea poate fi realizată prin infracţiune sau poate rămîne drept un potenţial, adică nerealizată;

victimitatea este şi rezultatul procesului de transformare a persoanelor victimale în victime ale

infracţiunilor (aspectul statistic). Termenii „vulnerabilitate victimală” şi „persoană victimală” au

aceeaşi semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de „victimitate”; nu trebuie confundate noţiunile de

victimitate şi de „potenţial de receptivitate victimală” care înseamnă gradul de vulnerabilitate sau

predispoziţie victimală a unui individ. Victimizare este procesul transformării unei oarecare

persoane (indiferent este victimală sau nonvictimală) în victimă a infracţiunii; victimizarea este

rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime; victimizarea include în sine şi

noţiunea de victimitate realizată; victimizarea este subsistem al sistemului criminalităţii şi se

caracterizează prin nivel (coeficient) şi structură.

19. Este definită şi pusă în circulaţie noţiunea de situaţie victimogenă, înţeleasă ca

ansamblu al circumstanţelor obiective şi subiective care determină sau pot determina victimizarea

persoanei. Este important faptul că circumstanţele, condiţiile apar frecvent într-o anumită legătură

cu personalitatea şi comportamentul victimei.

20. În baza studiilor teoretice şi analizei practicii judiciare din republică au fost precizate

criteriile de bază ale clasificării şi tipologiei situaţiilor victimogene: caracterul comportamentului

victimei; trăsăturile personalităţii victimei care în situaţia creată sporesc victimitatea acesteia;

perceperea de către persoana vătămată a situaţiei în care s-a pomenit; atitudinea victimei faţă de

comportamentul său şi consecinţele acestuia; atitudinea persoanei vătămate faţă de acţiunile

făptuitorului. Au fost stabilite 4 tipuri de situaţii în care se comit infracţiunile contra vieţii şi

sănătăţii persoanei.

II. ÎN DOMENIUL VICTIMOLOGIEI MECANISMULUI INFRACŢIUNII:

1. Din punctul de vedere al criminologiei, personalitatea şi comportamentul victimei au un

rol de sine stătător în mecanismul cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau

identificate cu alte elemente ale situaţiei. Particularităţile personalităţii şi caracterul

comportamentului victimei pot contribui la comiterea infracţiunii, influenţînd asupra apariţiei şi

realizării intenţiei subiectului infracţiunii, determinîndu-i orientarea şi caracterul acţiunilor acestuia

sau atrăgîndu-l într-o situaţie favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile.

2. Subliniind importanţa majoră a personalităţii victimei la crearea situaţiei victimogene,

nu admitem existenţa unor „victime înnăscute”, dar susţinem că, pe parcursul vieţii, unele persoane

pot căpăta anumite trăsături fizice, psihice şi sociale (de exemplu, deficienţe fizice sau alte

anomalii, incapacitatea sau gradul insuficient de pregătire pentru autoapărare, farmecul exteriorului,

particularităţile psihologice, situaţia materială şi financiară, rolul social al victimelor), datorită

cărora pot fi predispuse a deveni, în anumite condiţii, victime ale infracţiunilor.

3. Comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii poate avea un rol diferit: poate

împiedica săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutral, adică nu favorizează şi nu împiedică comiterea

crimei, poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un caracter neatent, neprevăzător, riscant sau

uşuratic şi poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul şi scopul comiterii ei.

4. Importanţa criminologică a circumstanţelor care caracterizează personalitatea şi

comportamentul victimei constă în: 1) relevarea cauzelor şi condiţiilor comiterii unei anumite

infracţiuni; 2) elaborarea măsurilor de prevenire a criminalităţii; 3) desfăşurarea unor activităţi

profilactice eficiente, cu scop bine determinat.

5. Analiza semnelor ce caracterizează victima din legea penală permite de a determina

locul acesteia în componenţa de infracţiune. Victima nu este un element de sine stătător al

componenţei de infracţiune, semnele acesteia fiind incluse de către legislator în componenţa de

infracţiune pentru a caracteriza alte elemente: obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii. Este necesar

a ţine cont de faptul că semnele victimei au importanţă juridico-penală numai atunci cînd sunt

reflectate (sau pot fi reflectate) în conştiinţa şi voinţa vinovatului, adică cînd acestea sunt cuprinse

(sau pot fi cuprinse) de intenţia sau imprudenţa acestuia.

6. Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora sunt incluse semne ce

caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia: în peste 50 de articole sunt stipulate

trăsăturile fizice sau sociale ale persoanei vătămate, în 19 articole se indică asupra

comportamentului licit sau ilicit, imoral al victimei, în 11 articole este stipulată starea victimei în

momentul comiterii infracţiunii şi în 20 de articole se conţin semnele ce caracterizează relaţiile

victimei cu subiectul infracţiunii. Trăsăturile victimei se conţin în componenţele de infracţiuni nu în

toate cazurile cînd prin infracţiunea respectivă sunt cauzate prejudicii persoanei, dar numai atunci

cînd trebuie micşorat cercul persoanelor vătămate, a-l limita prin anumite condiţii (analogic

componenţelor cu subiect special al infracţiunii). În toate celelalte cazuri, despre victimă putem

judeca după caracterul prejudiciului pricinuit de infracţiunea respectivă.

7. Trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală au fost clasificate în: 1) trăsături

caracteristice personalităţii victimei (fizice, sociale); 2) trăsături ce vizează starea victimei; 3)

trăsături ce caracterizează comportamentul victimei (legal, ilegal, imoral, „acordul” victimei şi

persoana vătămată îşi cauzează singură dauna); 4) trăsături ce caracterizează relaţiile reciproce

dintre victimă şi vinovat; 5)trăsături ce caracterizează dauna pricinuită victimei (fizică, materială,

morală).

8. Trăsăturile personalităţii victimei, introduse în componenţele de infracţiuni, sunt

indisolubil legate de obiectul asupra căruia e îndreptat atentatul respectiv, deoarece atentatul asupra

persoanei vătămate înzestrată cu astfel de calităţi înseamnă cauzarea daunei relaţiilor sociale

corespunzătoare apărate de dreptul penal. De aceea, trăsăturile victimei caracterizează esenţial

caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor respective. Semnele ce caracterizează

comportamentul victimei aparţin, de regulă, laturii obiective a infracţiunii, deoarece ele sunt un

element al situaţiei în care se comite infracţiunea. Uneori, comportamentul persoanei vătămate,

fiind element al situaţiei, poate caracteriza, totodată şi latura subiectivă a infracţiunii, conţinutul şi

direcţia intenţiei, motivul şi scopul.

9. Estimarea juridico-penală a comportamentului persoanei vătămate şi influenţa ei asupra

răspunderii penale este determinată, în primul rînd, de rolul comportamentului respectiv la

săvîrşirea infracţiunii şi, în al doilea rînd, de caracteristica socială, morală şi juridică a acestuia.

Comportamentul victimei poate fi pozitiv, neutru, imoral, ilegal sau infracţional. În primul caz,

răspunderea penală a subiectului, de regulă, se intensifică, iar în ultimele trei cazuri, este atenuată

pînă la refuzul total de a recunoaşte pricinuirea daunei „persoanei vătămate”. În cazurile în care

comportamentul victimei poartă caracter infracţional, este abordată problema răspunderii penale a

însăşi „persoanei vătămate”.

10. Deoarece infracţiunea poate fi comisă nu numai nemijlocit asupra persoanei, dar şi

împotriva apropiaţilor acesteia în legătură cu îndeplinirea de către ea a îndatoririlor de serviciu sau

obşteşti, propunem ca în pct. ”f” din art.77 Cod penal al Republicii Moldova, după cuvintele

„săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană”, a introduce cuvintele „ori apropiaţii ei”. A introduce

completarea respectivă şi în articolele din Partea specială, care prevăd în calitate de circumstanţă

calificativă agravantă – în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau

obşteşti (art.145 (2) pct. „d”, 145 (3) pct. „e”, 151 (2) pct. „c”, 152 (2) pct. „d” etc.).

11. Comportamentul negativ al victimei are importanţă juridico-penală numai atunci cînd

provoacă infracţiunea, adică serveşte drept pretext, determinînd motivele şi scopul infracţiunii şi

dacă se stabileşte raportul cauzal dintre acest comportament şi acţiunile infractorului.

Comportamentul provocator al victimei poate fi atît ilegal, cît şi imoral.

12. Importanţa juridico-penală a circumstanţelor ce caracterizează personalitatea şi

comportamentul victimei constă în: 1) determinarea gradului de pericol social atît al infractorului,

cît şi al infracţiunii comise de acesta; 2) clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii

(conţinutul intenţiei sau imprudenţei, orientarea intenţiei şi orientarea acţiunilor din imprudenţă,

motivul şi scopul infracţiunii etc.) şi, prin urmare, stabilirea prezenţei sau lipsei temeiului juridic al

răspunderii penale, adică a componenţei de infracţiune; 3) calificarea corectă a faptei comise; 4)

stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie al infractorului la comiterea infracţiunii; 5)

individualizarea pedepsei, ţinîndu-se cont de personalitatea şi caracterul comportamentului victimei,

deoarece semnele ce caracterizează victima, stipulate în legea penală, influenţează nu numai asupra

calificării faptei, dar pot fi luate în consideraţie ca circumstanţe atenuante (art.76, pct. „f” şi „i” Cod

penal al Republicii Moldova) sau circumstanţe agravante (art.77, pct. „d”, „e”, „f”, ”h” Cod penal al

Republicii Moldova).

13. În victimologia criminologică, „vinovăţia” victimei este o noţiune etico-morală şi

juridico-criminologică, care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei vătămate

pentru comportamentul său imoral sau ilicit. „Vinovăţia” victimei reprezintă atitudinea negativă a

acesteia faţă de valorile sociale, care se exprimă prin comiterea de către persoana vătămată a

faptelor ilicite sau imorale, ce pot duce la încălcarea funcţionării normale a valorilor date,

contribuind, în aşa mod, la săvîrşirea atentatului criminal asupra sferei de interese a victimei;

„vinovăţia” victimei este, în mare parte, o vinovăţie morală; despre vinovăţie în victimologie poate

fi vorba doar în acele cazuri, cînd comportamentul victimei infracţunii s-a caracterizat prin astfel de

elemente care au contribuit la apariţia intenţiei criminale şi realizarea acesteia.

14. Spre deosebire de vinovăţia în dreptul penal, care reprezintă atitudinea psihică a

subiectului infracţiunii faţă de fapta sa şi consecinţele acesteia, „vinovăţia” victimei este o categorie

obiectivă, fiind aprecierea negativă a comportamentului persoanei dată de către societate;

„vinovăţia” victimei, ca unul din pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparţină laturii

subiective a componenţei de infracţiune, ci îşi ocupă locul printre semnele laturii obiective a

acesteia ca şi orice alte circumstanţe ce contribuie la săvîrşirea actului.

15. „Vinovăţia” victimei se poate manifesta prin comportamentul provocator al acesteia,

prin nerespectarea de către persoana vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii

(comportamentul uşuratic, neatent, imprudent, neprevăzător ce creează condiţii favorabile pentru

comiterea infracţiunii) şi prin starea de neputinţă vinovată a victimei (creată conştient sau

inconştient de însăşi persoana vătămată, de regulă, consumînd băuturi alcoolice, droguri sau alte

mijloace).

16. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracţiunea, mărturisesc

despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la înlăturarea caracterului

penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reţinerea infractorului, unele cazuri

de extremă necesitate). În asemenea cazuri, „vinovăţia” victimei absoarbe parcă o parte din

vinovăţia subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă care atenuează răspunderea penală a

făptuitorului. Conform regulii stabilite de legea penală, numai „vinovăţia” victimei care a provocat

infracţiunea diminuează vinovăţia infractorului. Alte forme de „vinovăţie” a victimei nu sunt

considerate drept circumstanţe atenuante.

17. Cercetarea victimologică a „vinovăţiei” victimei reprezintă cheia de soluţionare a

problemei cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional

individual, fiind importantă, de asemenea, la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a

făptuitorului, precum şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică. Totodată,

problema „vinovăţiei” victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei şi practicii luptei

împotriva criminalităţii. Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspectivei

investigaţiilor victimologice şi aplicării lor incorecte în practică.

18. În baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor contra

vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală,s-a stabilit:

- necesitatea cercetării raportului „infractor-victimă” atît în etapa săvîrşirii infracţiunii, cît

şi în perioadele preinfracţională şi postinfracţională; raportul dat trebuie examinat nu numai ca

relaţie, dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-un anumit spaţiu şi timp, conţinutul principal

al căruia îl constituie comportamentul victimei şi interacţiunea acesteia cu infractorul; în cadrul

cercetării contingentului de victime poate fi luată drept bază clasificarea relaţiilor interpersonale

după criteriul cine era victima pentru infractor, care urmează a fi analizată ţinîndu-se cont de

caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre persoana vătămată şi infractor (bune, neutrale, ostile,

duşmănoase) şi utilizînd date despre vîrsta şi alte caracteristici social-demografice şi psiho-morale

ale acestora; pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei este frecvent fenomenul

„inversării rolurilor”, constatat în peste 30 la sută din cazurile penale examinate; tipurile

infracţionale cercetate se comit, de regulă, în baza unor relaţii predeterminate, deseori victima

fiind stabilită cu mult înaintea săvîrşirii actului criminal (peste 50 la sută din victimele omorului,

80 la sută din victimele infracţiunilor de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii şi 40 la sută din victimele violului se cunoşteau bine cu infractorii);

- o parte considerabilă din victimele omorului (38,7%), infracţiunilor de vătămare

intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (41,9%) şi violului (63%) s-au împotrivit

atentatului criminal, dar în majoritatea cazurilor, opunerea acestora a fost inadecvată, iraţională şi

ineficientă, contribuind nu la reducerea victimizării, ci, dimpotrivă, la intensificarea ei (împotrivirea

persoanelor în stare de ebrietate alcoolică, incapabile de a percepe şi de a se orienta corect în

situaţia creată, care singure au provocat infracţiunea etc.); împotrivirea victimei poate reduce

victimizarea numai în cazurile cînd, de rînd cu pregătirea fizică individuală de a opune rezistenţă, se

manifestă şi capacitatea acesteia de a estima obiectiv situaţia şi de a prevedea evoluţia ulterioară a

evenimentelor; victimologia trebuie să trateze problema opunerii de rezistenţă în baza îmbinării

balansate a măsurilor statale de asigurare a securităţii sociale şi a măsurilor de autoapărare a

persoanelor, cu prevalarea totuşi a măsurilor statale la nivel naţional;

- indiferent de impactul produs asupra săvîrşirii faptei infracţionale, situaţia poate fi numai

condiţie, iar drept cauză a infracţiunii sunt orientările antisociale ale personalităţii infractorului;

situaţia poate provoca, favoriza, împiedica sau poate fi neutrală faţă de atentator; în realitate există o

diversitate de raporturi care apar între orientările personalităţii infractorului şi situaţiile care precedă

actul criminal, extremităţile acestor interdependenţe fiind: 1) impactul puternic din partea situaţiei,

cînd orientările antisociale ale făptuitorului sunt minimale, 2) orientările negative pronunţate ale

infractorului şi lipsa oricărui impact din partea situaţiei; în funcţie de rolul comportamentului

victimei în mecanismul infracţiunii au fost relevate 4 tipuri principale de situaţii victimogene

caracteristice omorurilor, 5 tipuri – infracţiunilor de vătămare intenţionată a integrităţii corporale

sau a sănătăţii şi 3 tipuri de situaţii – infracţiunilor de viol. În cadrul acestor tipuri au fost distinse

mai multe subtipuri de situaţii victimogene.

19. A fost elaborată şi aprobată metodica cercetării victimizării, criminalizării latente şi

„cifrei negre” a criminalităţii. Drept componente de bază ale metodicii date sunt metodele şi

tehnicile legate de realizarea şi analiza sondajelor de victimizare şi de relevare a persoanelor care au

comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit.

20. Prin realizarea în aprilie-mai 2003 a sondajului de victimizare, reprezentativ pentru

populaţia republicii (966 de respondenţi în 82 de localităţi), s-a stabilit:

- anual în ţara noastră, o parte considerabilă a populaţiei este victimizată ca urmare a

infracţiunilor. Cota-parte a victimelor poate constitui, potrivit datelor sondajului, cel puţin 17 la sută

şi cel mult 27-28 la sută din numărul total al populaţiei ţării avînd vîrsta răspunderii penale. Mai

frecvent persoanele sunt victimizate ca urmare a infracţiunilor de furt (28%), jaf sau tîlhărie (14%),

vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii (fiecare al optulea), mită (fiecare al

zecelea), huliganism (8%);

- criminalitatea latentă naturală în Republica Moldova constituie aproximativ 40-50 la

sută, iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al infracţiunilor

comise de facto anual. „Cifra neagră” a criminalităţii constituie, în opinia noastră, circa 2/3 din

criminalitatea reală. Raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente este de 1 : 2, adică din trei

infracţiuni comise în realitate se înregistrează numai una. Mai puţin latente sunt infracţiunile de furt

şi vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Printr-un grad înalt de latenţă se

caracterizează violul, traficul de fiinţe umane, huliganismul, escrocheria, tîlhăria şi, îndeosebi, mita

şi înşelarea clienţilor;

- în ţara noastră mai frecvent sunt victimizaţi bărbaţii (52,8%). Dacă în mediul rural au

suferit în urma infracţiunilor mai mult bărbaţii decît femeile, în oraşe, dimpotrivă, mai frecvent au

fost victimizate femeile decît bărbaţii. Coeficientul victimizării populaţiei urbane (18,3%) este mai

înalt decît coeficientul victimizării populaţiei rurale (15,9%);

- cele mai victimizate grupe de vîrstă sunt de 16-29 de ani (19%) şi persoanele de vîrstă

înaintată (17,4%). Dacă la sate cei mai victimizaţi sunt bătrînii şi cetăţenii de vîrstă medie (30-45

de ani), în urbe – respectiv persoanele de 16-29 de ani şi 46-59 de ani;

- în funcţie de sporirea nivelului de studii şi gradului de calificare a persoanelor, are loc,

de regulă, reducerea posibilităţilor de victimizare a acestora. Astfel, printr-o vulnerabilitate

victimală sporită se caracterizează persoanele cu studii primare (20%) şi medii incomplete (19,8%).

În dependenţă de statutul social, cei mai victimizaţi sunt şomerii (36,4%), studenţii (21,9%) şi

gospodinele casnice (fiecare a cincea). Printr-o vulnerabilitate victimală redusă se caracterizează

pensionarii, funcţionarii de stat şi intelectualii;

- pe teritoriul republicii au fost relevate 4 zone ce se deosebesc după nivelul victimizării:

1) zona cu nivelul de victimizare redus (sub 15%) – fostele judeţe Edineţ, Chişinău, Lăpuşna şi

UTA Găgăuzia; 2) zona cu nivelul de victimizare mediu (15-17%) – fostele judeţe Soroca, Bălţi

(fără mun. Bălţi), Tighina, Cahul; 3) zona cu nivelul de victimizare înalt (17-20%) - mun. Chişinău;

4) zona cu nivelul victimizării deosebit de înalt (peste 20%) – fostele judeţe Ungheni, Orhei,

Taraclia şi mun. Bălţi.

21. În baza analizei complexe a coeficienţilor statistici (nivelul criminalităţii, nivelul

criminalităţii grave) şi coeficientului victimizării populaţiei, pe teritoriul Republicii Moldova au fost

relevate 3 zone criminogene – victimogene: 1) zona cu nivel redus, situată în partea de nord a

republicii (fostele judeţe Edineţ, Soroca şi Bălţi, fără mun. Bălţi); 2) zona cu nivel mediu, situată în

centrul ţării – fostele judeţe Lăpuşna, Chişinău şi Tighina; 3) zona cu nivel înalt şi deosebit de înalt

– fostele judeţe Cahul şi Taraclia, mun. Chişinău şi Bălţi.

22. Criminalitatea latentă poate fi determinată atît prin sondajele de victimizare, cît şi cu

ajutorul sondajelor ce relevă persoanele care au comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au

săvîrşit („self-report-surveys”). Prin realizarea unui sondaj sociologic („self-report-surveys”) în

martie 2004 printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău (692 de respondenţi din 12

instituţii şcolare) s-a stabilit:

- o parte considerabilă din elevii chestionaţi destul de frecvent comit abateri care pot fi

calificate drept ilegale (fiecare al patrulea). Majoritatea elevilor săvîrşesc, de regulă, delicte uşoare.

Practic fiecare respondent, începînd cu primii ani de şcoală, a încălcat diferite indicaţii şi reguli;

- o parte substanţială din respondenţi au comis fapte penale: fiecare al cincilea – maltratări

intenţionate sau alte acte de violenţă; 17 la sută – furturi; 12 la sută – acte de huliganism; 8,5 la sută

– escrocherii; 4,2 la sută – pungăşii; 2,6 la sută – jafuri; 1,3 la sută – violuri; 3,5 la sută – consumă

droguri, iar 1,3 la sută – participă la desfacerea ilegală a substanţelor narcotice. Putem deduce că o

parte enormă din numărul infracţiunilor comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele

de urmărire penală şi constituie „cifra neagră” a criminalităţii;

- peste 50 la sută din respondenţi au afirmat că în mediul în care se află au fost comise

fapte ilegale şi cea mai mare parte din infracţiuni s-au săvîrşit de mai multe ori. Deci majoritatea

elevilor chestionaţi au fost singuri făptuitori ai infracţiunilor, au devenit victime sau au fost martori

ai actelor criminale;

- este înalt şi nivelul de victimizare a minorilor. Fiecare al treilea elev chestionat a devenit

victimă a infracţiunii. Gradul de victimizare a minorilor (30,3%) este mult mai sporit decît gradul

de victimizare a populaţiei adulte (18,1%) din mun Chişinău. Frecvent minorii devin victime ale

furtului, escrocheriei, şantajului, huliganismului, jafurilor, actelor de violenţă, tîlhăriilor şi

infracţiunilor sexuale;

- gradul înalt de victimizare şi criminalizare latentă a elevilor, precum şi săvîrşirea

frecventă a faptelor ilegale în anturajul acestora denotă „cifra neagră” enormă a criminalităţii din

municipiu şi necesitatea unirii eforturilor organelor de drept, administraţiei publice locale,

pedagogilor, părinţilor şi societăţii civile întru realizarea măsurilor cu caracter educativ şi profilactic

în rîndul minorilor.

III. ÎN DOMENIUL PREVENIRII VICTIMOLOGICE A INFRACŢIUNILOR:

1. Cercetarea sistematică şi aprofundată a problemei victimei permite a descoperi noi

posibilităţi ale sistemului de prevenire a infracţiunilor şi a valorifica rezerve necunoscute şi

nefolosite pînă în prezent, fiind modificată atît activitatea profilactică orientată tradiţional numai

asupra infractorului, cît şi aprecierea persoanei vătămate considerată drept un element pasiv al

infracţiunii.

2. Este definită prevenirea victimologică drept un subsistem al sistemului de prevenire

criminologică ce reprezintă ansamblul activităţilor statale şi obşteşti, orientate spre prevenirea

criminalităţii prin reducerea riscului populaţiei şi al anumitor cetăţeni de a deveni victime ale

atentatelor criminale. Prevenirea victimologică constă în: 1) relevarea, înlăturarea sau neutralizarea

factorilor, circumstanţelor, situaţiilor care determină victimizarea persoanelor; 2) relevarea

grupurilor de risc şi a persoanelor concrete ce se caracterizează printr-o victimitate sporită şi

influenţa asupra acestora în scopul restabilirii ori activizării capacităţii lor de autoprotecţie; 3)

elaborarea sau desăvîrşirea mijloacelor speciale existente de protecţie a cetăţenilor împotriva

infracţiunilor şi victimizării ulterioare.

3. Obiect al prevenirii victimologice este victimitatea (reală şi potenţală) şi victimizarea

care, în realitate, se manifestă prin situaţii victimogene obiective, situaţii victimogene ce apar prin

interacţiunea circumstanţelor obiective şi subiective; victime înregistrate şi latente; grupuri de risc şi

persoane concrete, care se caracterizează prin vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite

infracţiuni.

4. Subiecţi ai prevenirii victimologice sunt organele statului, organizaţii obşteşti şi private,

persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţenii de rînd. Pentru realizarea nemijlocită a prevenirii

victimologice trebuie create organe specializate, subdiviziuni, grupe, organizaţii

nonguvernamentale ce ar asigura desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte

evitarea de către cetăţeni a riscului victimal şi victimizării, inclusiv a recidivei.

5. Specificul prevenirii victimologice este determinat de obiectul propriu (victimele reale

şi potenţiale); dominarea măsurilor care nu sunt nemijlocit reglementate juridic; utilizarea largă a

ajutorului din partea populaţiei; instruirea colaboratorilor din serviciul profilactic în domeniul

victimologiei; baza informaţională care include evidenţa victimelor infracţiunilor etc.

6. Prevenirea victimologică poate fi generală, individuală şi urgentă sau operativă: 1)

prevenirea victimologică generală cuprinde realizarea măsurilor cu caracter general în scopul

înlăturării sau neutralizării cauzelor şi condiţiilor victimizării; măsuri speciale de reducere şi

neutralizare a nivelului de victimizare a populaţiei şi educaţia juridică a acesteia sub aspect

victimologic; 2) prevenirea victimologică individuală constă în identificarea persoanelor care,

datorită particularităţilor lor, au un grad sporit de victimizare şi organizarea în privinţa acestor

persoane a educaţiei, instruirii şi asigurării securităţii necesare; 3) prevenirea victimologică urgentă

(operativă) cuprinde prevenirea infracţiunilor premeditate, inclusiv în etapa pregătirii acestora, fiind

utilizat potenţialul de apărare al victimei, precum şi posibilităţile tactice care apar în procesul

organizării activităţii profilactice orientate asupra victimei.

7. Au fost determinate elementele principale ale sistemului prevenirii victimologice a

infracţiunilor: subiecţii prevenirii date; interacţiunea dintre aceştia, precum şi interacţiunea cu

subiecţii altor sisteme; măsurile prevenirii generale, individuale şi operative realizate;

implementarea programelor profilactice complexe; asigurarea social-economică, juridică şi

materială a activităţii de prevenire.

8. A fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a infracţiunilor de către

organele afacerilor interne:

1) scopul concepţiei este de a orienta practica de prevenire a criminalităţii din subdiviziunile

M.A.I. asupra rezervelor neutilizate, legate de factorul „victima infracţiunii”;

2) prevenirea victimologică a infracţiunilor reprezintă un subsistem al sistemului de

prevenire a criminalităţii realizat de organele afacerilor interne. Precizăm că activităţile de prevenire

ale poliţiei trebuie să fie orientate atît asupra persoanelor care pregătesc infracţiunea sau comit

infracţiuni, asupra indivizilor cu comportament ilegal stabil, inclusiv asupra acelora care sunt traşi

la răspundere penală, cît şi asupra persoanelor care sunt victime potenţiale ale infracţiunilor datorită

comportamentului ori modului lor de viaţă. Deci orientarea victimologică nu înlocuieşte prevenirea

tradiţională, ci doar o completează pe aceasta;

3) au fost stabilite un şir de trăsături specifice prevenirii victimologice a infracţiunilor

realizate de către organele de interne: a) orientarea asupra victimelor reale şi potenţiale ale

infracţiunilor, precum şi asupra neutralizării situaţiilor victimogene; b) prevenirea victimologică se

desfăşoară, de regulă, prin metode de convingere; c) prevenirea victimologică trebuie realizată cu

stimă profundă faţă de persoană şi respectînd normele etice; astfel de intervenţii profilactice sunt

posibile doar cu acordul benevol al potenţialelor victime sau la rugămintea acestora; d) asigurarea

informaţională a acestei preveniri se bazează atît pe sursele de date utilizate de prevenirea

criminologică tradiţională, cît şi pe aplicarea schemelor speciale de descoperire a victimelor şi

situaţilor victimogene; e) prevenirea victimologică poate fi realizată, de asemenea, prin

implementarea posibilităţilor ajutorului acordat de către populaţie; f) sistemul de măsuri cu caracter

victimologic cuprinde mijloace juridico-penale, de drept administrativ, procesual-penale, metode

ale investigaţiilor operative, precum şi un şir de alte măsuri de prevenire a victimizării; g)

prevenirea victimologică se caracterizează prin particularităţi organizaţionale, determinate de

instruirea specială a colaboratorilor de poliţie, crearea unor evidenţe speciale ale obiectelor ce se

caracterizează prin vulnerabilitate victimologică, organizarea subdiviziunilor psiho-pedagogice în

cadrul organelor de interne;

4) propunem ca la pct. 9 din art.12 Atribuţiile poliţiei al Legii Republicii Moldova cu privire

la poliţie, propoziţiile „să înfăptuiască o muncă de profilaxie în mediul persoanelor criminogene; să

participe la educarea juridică a populaţiei” să fie înlocuite cu propoziţiile „să-şi orienteze activitatea

de prevenire atît asupra infractorilor sau potenţialilor infractori, cît şi asupra victimelor, posibilelor

victime ale infracţiunilor, utilizînd măsuri de apărare ale acestora împotriva atentatelor criminale; să

participe la educaţia juridică a cetăţenilor, să acorde consultaţii populaţiei asupra problemelor de

protecţie împotriva atentatelor criminale, să elaboreze recomandări cu privire la comportamentul

optimal în situaţii extremale, să informeze cetăţenii despre „situaţiile-capcane” victimogene”;

5) au fost determinate metodele principale şi nivelurile de realizare a prevenirii

victimologice a infracţiunilor de către organele afacerilor interne, precum şi conţinutul,

particularităţile şi obiectivele activităţilor date, desfăşurate de poliţia ordine publică, subdiviziunile

de urmărire penală şi de investigaţii operative. Este examinată şi pusă în circulaţie noţiunea de

prevenire victimologică a infracţiunilor prin mijloace ale investigaţiilor operative, care studiază

doar laturile fenomenului victimităţii (persoanele victimale) scoase la iveală şi fixate pe cale

investigativ-operativă în scopul unei influenţe profilactice ulterioare;

6) activitatea practică a organelor de interne în domeniul prevenirii victimologice a

infracţiunilor necesită soluţionarea următoarelor probleme:

a) instruirea poliţiştilor în domeniul prevenirii victimologice. Pentru realizarea acestei

sarcini este necesar: 1) stabilirea direcţiilor prioritare de instruire în domeniul victimologiei, a

cadrelor din sistemul organelor afacerilor interne; 2) organizarea şi desfăşurarea seminarelor în

vederea instruirii victimologice diferenţiate a poliţiştilor în funcţie de genul de activitate al acestora,

în special, a şefilor de post, ofiţerilor de urmărire penală şi lucrătorilor operativi; 3) introducerea

victimologiei, în calitate de disciplină obligatorie, în planurile de învăţămînt ale Colegiului,

Facultăţii de drept şi Centrului de instruire din cadrul Academiei „Ştefan cel Mare”, precum şi alte

cursuri de specializare în problema dată;

b) selectarea profesională pentru angajarea în serviciu în organele de interne, ţinîndu-se

cont de calităţile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta corect în situaţii

periculoase, exercitîndu-şi obligaţiile de serviciu, fiindcă un poliţist dezechilibrat, distrat sau

neatent este o victimă potenţială a infractorului;

c) crearea în cadrul subdiviziunilor de ordine publică a comisariatelor de poliţie a unor

secţii psiho-pedagogice şi de instruire, unde ar fi angajaţi ofiţeri operativi şi inspectori de sector

experimentaţi, specialişti în domeniul tehnicii de pază, psihologi şi pedagogi care vor consulta

cetăţenii atît în sfera mijloacelor tehnice de pază a patrimoniului, cît şi privitor la modalităţile de

comportament în diferite situaţii victimogene;

d) funcţionarii organelor de interne trebuie să fie „accesibili” populaţiei. În acest context,

este important ca orice poliţist să fie capabil să acorde ajutor de diferită natură solicitanţilor;

e) implementarea programelor poliţieneşti speciale de prevenire a criminalităţii, potrivit

cărora, funcţionarii organelor afacerilor interne vor prelua metodele lucrătorilor sociali – patronajul

asupra victimelor infracţiunilor, copiilor, acordarea ajutorului social şi a consultaţiilor;

f) organizarea unei evidenţe profilactice a persoanelor care au fost sau real pot deveni

victime ale infracţiunilor, dacă este evidentă vulnerabilitatea sporită a acestora. Sistemul evidenţei

profilactice a persoanelor care funcţionează în prezent nu ia în consideraţie trăsăturile victimologice

ale acestora şi, prin urmare, nu poate servi drept sursă obiectivă de informaţie. Totodată, cetăţenii

care respectă legile, dar se caracterizează printr-o victimitate potenţială sporită rămîn, în genere, în

afara cîmpului vizual al organelor de interne;

g) organizarea evidenţei cererilor ce parvin la organele de poliţie din partea cetăţenilor în

aşa mod ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele soluţionării

problemelor vizate în adresările respective;

h) dezvoltarea statisticii victimologice, care, practic, lipseşte actualmente în organele

afacerilor interne. În lucrare a fost elaborat sistemul necesar de indicatori statistici ce vizează

trăsăturile personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul acesteia, relaţiile dintre infractor şi

victimă, caracterul şi gradul prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Este importantă, de

asemenea, elaborarea unor acte informative speciale (fişe, dosare) pentru cele mai victimogene

obiecte şi sectoare teritoriale;

i) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii tuturor subdiviziunilor organelor de

interne, precum şi conlucrarea acestora cu alte organe de stat şi organizaţii neguvernamentale în

domeniul prevenirii victimologice.

IV. ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI, REINTEGRĂRII SOCIALE ŞI REPARĂRII PREJUDICIULUI

CAUZAT VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR:

1. Protecţia, reintegrarea socială şi repararea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune

cuprinde, în opinia noastră, accesul victimelor la justiţie şi la un tratament corect, repararea

prejudiciului material produs prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente, compensarea

daunei morale (atît prin achitări materiale, cît şi prin alte forme de reparare a daunei), reabilitarea

moral-psihologică a persoanei vătămate, precum şi apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării

repetate.

2. În baza analizei practicii de protecţie şi ajutorare a victimelor existente în statele lumii pot fi

propuse următoarele soluţii ale problemelor nominalizate: 1) îmbunătăţirea statutului juridic al

victimei în sistemul justiţiei penale, trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă şi

implementarea mecanismelor informale pentru rezolvarea conflictelor; 2) repararea prejudiciului

cauzat victimei în urma infracţiunii prin compensările statului; 3) repararea prejudiciului cauzat

victimei prin încasarea de la delincvent; 4) repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea

primei de asigurare, în cazurile cînd această persoană anterior a fost asigurată împotriva

infracţiunilor; 5) repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale

cetăţenilor, realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri, organizaţii

obşteşti); 6) reabilitarea fizică şi moral-psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care cuprinde

tratamentul rănilor, patologiilor, depresiunilor, depăşirea complexului de vinovăţie, acordarea

ajutorului psihologic, social, juridic, formarea opiniei publice în favoarea victimei, crearea unui

confort moral la nivelul micromediului social al victimei; 7) realizarea programelor şi măsurilor de

apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în perioada postinfracţională.

3. Considerăm că în procesul elaborării legislaţiei victimologice în ţara noastră este necesar: a)

adoptarea concepţiei de stat privind acordarea de ajutor victimelor infracţiunilor, care ar stabili

principiile creării sistemului statal şi nestatal de ajutorare a victimelor infracţiunilor, precum şi

particularităţile structurii, resurselor şi asigurării materiale a sistemului statal de ajutorare; b)

elaborarea, în baza prevederilor Declaraţiei ONU despre principiile de bază privind justiţia pentru

victimele crimelor şi abuzului de putere, Convenţiei Europene pentru despăgubirea victimelor

infracţiunilor violente şi a altor acte normative internaţionale, a Declaraţiei cu privire la drepturile

persoanelor vătămate în urma infracţiunilor care ar stipula principiile generale ale statutului juridic

al victimelor infracţiunilor în sistemul de drept naţional, servind, prin urmare, ca îndrumar pentru

elaborarea legislaţiei victimologice speciale.

4. Este necesar a introduce în Codul penal al Republicii Moldova drept principiu de bază al

acestuia – restituirea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune.

5. În opinia noastră, legea penală în vigoare trebuie să interzică liberarea de răspundere sau

pedeapsă penală, dacă vinovatul nu a restituit integral prejudiciul cauzat victimei prin infracţiune. În

această ordine de idei, propunem modificarea şi completarea articolelor 53 şi 89 CP al Republicii

Moldova după cum urmează: 1) la art. 53 Liberarea de răspundere penală, după cuvintele „poate fi

liberată de răspundere penală” se introduc cuvintele „ ,dacă a reparat integral prejudiciul cauzat,”;

2) art. 89 Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsa penală: alin.(1) se completează în final cu

propoziţia: „Nimeni dintre persoanele condamnate nu vor fi liberate de pedeapsa penală, dacă nu

vor repara integral prejudiciul cauzat prin infracţiune”.

6. Îmbunătăţirea statutului juridic al victimei (părţii vătămate) şi consolidarea poziţiei acesteia

în cadrul procesului penal poate fi realizată, în opinia noastră, analizînd şi perfectînd în continuare

legislaţia procesual-penală naţională prin prisma următoarelor aspecte: a acorda victimelor dreptul

să asiste şi să fie ascultate la toate etapele procesului penal; drepturile constituţionale trebuie

aplicate în acelaşi mod atît faţă de învinuit, cît şi faţă de victimă (de exemplu, dreptul la viaţa

intimă, familială şi privată sau dreptul la inviolabilitatea domiciliului); ar fi binevenit faptul ca

victima să dispună de dreptul veto asupra începerii urmăririi penale şi de dreptul de a ataca decizia

de încetare a procesului; a atrage victima în procesul de luare a deciziei şi în procedura de stabilire a

pedepsei, victima/partea vătămată trebuie să fie recunoscută de Codul de procedură penală drept

parte independentă în proces, dar nu parte a acuzării, deoarece, în unele cazuri, interesele victimei şi

statului pot fi contrare.

7. În Republica Moldova, de regulă, se aplică o singură modalitate de reparare a prejudiciului

cauzat victimei în urma infracţiunii: prin restituire, adică prin încasarea de la persoana vinovată,

inclusiv şi repararea benevolă a pagubei de către aceasta. Totodată, statul acordă compensări

familiilor unor categorii de funcţionari, în cazul morţii acestora, iar mutilările pricinuite de

infractor, ce au determinat incapacitatea temporară sau permanentă de muncă a victimei, servesc

drept temei pentru achitarea unor sume băneşti de compensare a incapacităţii temporare de muncă

sau pentru stabilirea pensiei (Legea cu privire la poliţie, art.35; Legea cu privire la statutul

judecătorului, art.33; Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.21; Legea privind Serviciul de

Informaţii şi Securitate, art.16 etc ). În prezent, statul nu participă în compensarea materială şi

nematerială a prejudiciului cauzat victimelor în urma infracţiunilor. Menţionăm, de asemenea, că

deşi asigurarea persoanelor împotriva infracţiunilor corespunde legislaţiei în vigoare, societăţile de

asigurare nu oferă astfel de servicii, avînd legal o asemenea posibilitate.

8. Conform Codului de procedură penală al Republicii Moldova, judecarea acţiunii civile în

procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de către instanţa de competenţa căreia

este cauza penală (art.225 alin.1). Numai în cazul în care pentru a stabili suma despăgubirilor

cuvenite părţii civile apare necesitatea de a amîna judecarea cauzei pentru a se administra probe

suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului

despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile (art.225 alin.3). Această excepţie,

în mare parte, s-a transformat în regulă. Totodată, menţionăm că persoana care nu a înaintat

acţiunea civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas

nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile (art.221

alin.5). Toate acestea duc la înrăutăţirea situaţiei persoanei vătămate, însărcinînd-o cu griji

suplimentare de a depăşi tot felul de bariere, inclusiv birocratice. Chiar dacă dispune de o hotărîre

pozitivă a instanţei, persoana vătămată, de regulă, nu este real despăgubită din diferite cauze,

inclusiv a neglijenţei serviciului executorilor judecătoreşti.

Aşa dar, este necesar a organiza un sistem care ar completa lacunele, neajunsurile actualului

nivel de despăgubire a victimelor infracţiunilor, bazat pe elaborarea şi implementarea mecanismelor

compensării de către stat a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune, crearea de fonduri

obşteşti, pe împăcarea victimei cu infractorul şi restituirea benevolă a pagubei cauzate de către

vinovat în schimbul atenuării vinovăţiei, liberării de răspundere, iar uneori şi de pedeapsa penală a

acestuia.

9.Actualul sistem de justiţie al Republicii Moldova se orientează, în exclusivitate, spre reacţia

socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii

vătămate, precum şi respectarea drepturilor delincventului. În viziunea noastră, legislaţia penală şi

procesual-penală naţională acordă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care

stă la baza actului infracţional. În cadrul justiţiei represive, infracţiunea contra persoanei este „o

infracţiune contra statului”, adică în faptul infracţiunii este privită relaţia dintre infractor şi

sancţiunea penală, dar nicidecum relaţia dintre infractor şi victimă, infractor şi societate. Obţinerea

înţelegerii sociale şi normalizarea relaţiilor prin luarea contactelor personale dintre infractor şi

victimă practic sunt imposibile. Deci justiţia penală trebuie, în opinia noastră, să tindă spre o

armonie socială dintre infractor şi victimă, elaborînd şi susţinînd, astfel, acele norme şi valori

sociale care contribuie la împăcare. Considerăm că trecerea de la justiţia represivă la justiţia

restaurativă va permite îmbunătăţirea statutului victimei în sistemul de drept penal şi procesual-

penal, nefiind afectate drepturile procesuale ale învinuitului.

10. Concepţia justiţiei restaurative constă în readucerea la starea iniţială a delincventului şi

victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict. În consecinţă se schimbă

şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea persoanei, dar împăcarea, repararea prejudiciului şi

restabilirea relaţiilor sociale, existente pînă la comiterea infracţiunii. Principiul de bază al justiţiei

restaurative este de a împuternici părţile (infractorul şi victima) în scopul soluţionării conflictului.

Justiţia restaurativă este o alternativă metodelor tradiţionale ale procesului penal, fiind orientată

spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în procesul de restaurare. Acest tip de justiţie

asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu victima atît în cadrul

sistemului justiţiei penale, cît şi în afara acestuia prin compensare şi mediere. Aplicarea reuşită a

măsurilor justiţiei restaurative va resocializa atît victima, cît şi infractorul şi va contribui, astfel, la

reducerea victimizării şi recidivei infracţiunilor în republică. Implementarea ideilor justiţiei

restaurative va permite, de asemenea, utilizarea mai eficientă a sistemului judiciar penal, care îşi va

concentra eforturile şi mijloacele modeste asupra infracţiunilor mai serioase, contribuind, în aşa fel,

la scăderea numărului de condamnaţi în instituţiile penitenciare, suprapopularea acestora micşorînd-

o pînă la limitele normale, reducînd, totodată, şi cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii.

11. Analizînd practica acumulată de alte state în domeniul medierii s-a stabilit: medierea este

o procedură special organizată de realizare a concepţiei justiţiei restaurative care diferă principial de

procedura penală oficială, fiind opusă celei mai moderne forme a acesteia – contradictorialităţii;

medierea este o alternativă procesului penal, o procedură neformală în cadrul căreia părţile, în

cazurile prevăzute de lege, pot conveni asupra împăcării cu concursul unei persoane imparţiale;

medierea este voluntară; medierea, deşi este neformală, totuşi parcurge cîteva etape: 1) declararea

începerii procesului de mediere, 2) declaraţiile părţilor, 3) discuţia comună, 4) discuţiile private,

5)negocierile comune, 6) încheierea; în procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite

legislaţia, asociaţiile obşteşti şi/sau organizaţiile nonguvernamentale, de asemenea, se permite

colaborarea cu organele de drept; procedura medierii se realizează în baza următoarelor principii: 1)

principiul liberului consimţămînt, 2) principiul confidenţialităţii, 3) accesul liber şi egal, 4)

admisibilitatea medierii, 5) independenţa sistemului de mediere, 6) cooperarea părţilor în conflict cu

asistenţa mediatorului; locul medierii în cadrul procesului penal diferă în funcţie de ţară; la mediere

se poate recurge în toate fazele procesului penal; efectele medierii pot fi diferite, în unele ţări

medierea reuşită duce la încetarea procesului, în alte ţări împăcarea serveşte drept circumstanţă

atenuantă etc; programele de mediere, de regulă, sunt finanţate din bugetul statului şi realizate de

organizaţii obşteşti, care îşi asumă responsabilitatea dată.

12. Pentru a elabora un program de mediere în Republica Moldova sunt necesare acte

normative, care ar reglementa procesul dat. Legea naţională despre mediere trebuie să

reglementeze, în opinia noastră, următoarele momente conceptuale privind procedura respectivă: 1)

participarea obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau aceasta trebuie lăsată la discreţia

părţilor; 2) influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a cauzei; 3)

executarea şi supravegherea executării acordului de împăcare. Este necesar, totodată, ca legiuitorul

să stabilească drepturile şi obligaţiile mediatorului, cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi

procedura de desemnare a mediatorului; obligaţiile părţilor în procesul de mediere; documentele ce

trebuie prezentate mediatorului şi de către cine; cazurile de încetare şi suspendare a procesului de

mediere; clauzele obligatorii unui acord de împăcare, recunoaşterea consecinţelor acestuia etc.

13. În opinia noastră, este important ca medierea să fie admisă la toate fazele procesului

penal, chiar şi pînă la pornirea acestuia; credem că participarea mediatorului este obligatorie,

statutul acestuia fiind reglementat de legislaţia în vigoare; atribuţiile mediatorului nu pot fi

exercitate de organul de urmărire penală, procuror sau avocat; avocatul poate participa la încheierea

acordului de împăcare şi la consultarea persoanelor care se împacă; medierea ar trebui să suspende

procesul oficial, iar dacă părţile nu s-au împăcat sau n-au executat obligaţiile prevăzute de acord,

procedura trebuie reluată – aceasta fiind, actualmente, unica soluţie în cadrul căreia se respectă

drepturile persoanei şi principiul prezumţiei nevinovăţiei, cu toate că unele probe nu vor mai putea

fi dobîndite; dacă organul competent constată că părţile s-au împăcat şi prevederile acordului au fost

îndeplinite, atunci el încetează procesul.

14. Optăm pentru menţinerea echilibrului dintre metodele tradiţionale şi alternative de

soluţionare a conflictelor de drept penal în aşa mod, încît interesele victimei să nu acopere interesele

ordinii de drept şi să nu ducă la slăbirea justiţiei penale şi la creşterea toleranţei faţă de criminalitate

în general. Precizăm că sistemul menţinerii ordinii sociale nu se poate baza exclusiv pe principiile

justiţiei restaurative.

15. Deşi n-au fost elaborate definitiv principiile de bază şi standardele de care ar putea să se

conducă statele, asigurînd aplicarea echitabilă şi eficientă a medierii şi a altor proceduri de împăcare

şi restaurare socială, totuşi apreciem înalt posibilităţile potenţiale ale sistemului justiţiei restaurative

şi considerăm necesară desfăşurarea acestuia în ţara noastră paralel cu procesele tradiţionale ale

justiţiei penale.

16. Codul penal al Republicii Moldova în vigoare conţine două temeiuri noi privind liberarea

de răspundere penală, apariţia cărora, după părerea noastră, poate influenţa serios în viitorul

apropiat asupra dezvoltării politicii penale. Aceste instituţii noi sunt liberarea de răspundere penală

în legătură cu căinţa activă (art.57 CP al RM) şi împăcarea (art.109 CP al RM).

17. Legea penală atribuie neargumentat normele date la instituţii diferite. Căinţa activă este

considerată drept temei al liberării de răspundere penală, iar împăcarea, ca şi amnistia, graţierea,

este o cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. În opinia noastră,

legea penală trebuie să prevadă atît liberarea de răspunderea penală în legătură cu căinţa activă, cît

şi împăcarea în calitate de forme ale instituţiei liberării de răspundere penală, avînd dreptul a libera

persoana vinovată de răspundere penală în temeiurile menţionate nu numai instanţa de judecată,

după cum este stipulat în art. 53 C.P., ci şi procurorul din oficiu sau la propunerea organului de

urmărire penală. Astfel, dacă procesul penal a fost pornit, atunci, în baza căinţei active sau

împăcării, el poate fi încetat în faza urmăririi penale sau a examinării cauzei în instanţă.

18. Este necesar ca Codul de procedură penală să ofere dreptul organelor competente nu

numai a înceta procesul penal, dar şi a nu porni urmărirea penală, dacă există temeiurile prevăzute

de art. 57 şi 109 Cod penal.

19. Articolul 109 CP al Republicii Moldova nu precizează cine se împacă, nestipulînd

condiţia de bază a împăcării şi, prin urmare, a liberării de răspundere penală – repararea

prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Propunem introducerea precizărilor menţionate în

norma dată. Considerăm, de asemenea, că în perspectivă, o dată cu aprobarea reuşită a acestei

instituţii în practica judiciară din ţara noastră, împăcarea va putea fi aplicată şi asupra infracţiunilor

mai grave.

20. Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală, fiecare participant al triadei

clasice „victimă – persoana vinovată - statul” urmăreşte realizarea scopului său. Persoana vătămată

îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat, făptuitorul evită răspunderea penală şi povara

procesului penal, statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru cercetare, examinare

judiciară, executarea sentinţei etc. De aceea, cu cît mai tîrziu este luată decizia cu privire la

liberarea de răspundere penală, cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor.

21. Considerăm raţional a completa Codul de procedură penală al Republicii Moldova cu o

normă care ar obliga judecătorul, procurorul, ofiţerul de urmărire penală să invite victima şi

persoana care a comis fapta infracţională pentru a li se explica drepturile la împăcare, iar ultimului

– separat, condiţiile unei astfel de împăcări (atenuarea daunei). Este posibil chiar a li se stabili un

anumit termen, la expirarea căruia părţile sunt din nou chemate pentru a verifica dacă a fost obţinută

împăcarea sau nu. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci procesul penal va fi încetat, iar dacă negativ –

procedura continuă în mod obişnuit.

22. Analiza experienţei altor state, a practicii judiciare din ţara noastră, mărturiseşte că

repararea prejudiciului numai în baza restituirii, adică de însuşi delincvent, nu soluţionează această

problemă complet, ce se explică şi prin incapacitatea infractorului de a plăti, şi prin perioada

îndelungată de aflare a acestuia în instituţiile penitenciare, şi prin faptul că frecvent vinovatul nu

este identificat şi deci nu este de la cine încasa, şi prin asigurarea insuficientă cu locuri de muncă a

condamnaţilor (o problemă deosebit de serioasă pentru republica noastră). În aceste cazuri ar fi

probabil corect ca compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune să fie realizată de

către stat. Forma dată a compensării este justificată şi prin faptul că statul, avînd obligaţia de a apăra

cetăţenii săi de infractori, în acest caz concret nu a putut asigura protecţia dată, anume statul fiind

vinovat că în societate sporeşte riscul victimizării.

23. Este important ca legislaţia victimologică naţională la compartimentul compensarea de

către stat a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune să cuprindă principiile şi condiţiile

compensării date prevăzute în Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor

violente şi în legile altor state despre compensarea prejudiciului produs victimelor prin infracţiune:

victimele infracţiunilor contra vieţii sau sănătăţii ori familiile persoanelor decedate în urma

infracţiunilor respective pot primi compensaţii băneşti de la stat; compensarea de către stat trebuie

aplicată numai în cazurile cînd repararea daunei este imposibilă din alte surse; nu este admisă o

compensare dublă; infracţiunea trebuie să fie violentă, premeditată, să cauzeze vătămări corporale

serioase ori o daună sănătăţii; violenţa poate fi fizică sau psihică, otrăvirea, violul şi incendierea

sunt forme ale violenţei premeditate; victime ale infracţiunilor sunt considerate şi persoanele care

au suferit în timpul curmării faptelor penale, acordării de ajutor poliţiei sau victimei; condiţie

obligatorie a compensaţiei este contribuţia persoanei vătămate la cercetarea şi examinarea judiciară

a cauzei penale, comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă, precum şi

comportamentul ei pozitiv; opunerea victimei poliţiei şi judecăţii, precum şi „vinovăţia” acesteia

exprimată prin provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensarea;

acţiunile legii nu se extind asupra victimelor care se află în relaţie de rudenie cu infractorul.

24. În baza cercetărilor de drept comparat, analizei legislaţiei naţionale în vigoare şi studiilor

victimologice realizate, propunem proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor

infracţiunilor şi prevenirea victimizării.

R E F E R I N Ţ E 1. Dicţionar explicativ al limbii române. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1998. 2. МУХАМЕДЬЯНОВ, Н. Международный форум виктимологов. B Государство и право, № 12, 1997, с. 114. 3. Российская криминологическая энциклопедия. Преступность и борьба с ней в понятиях и комментариях. Москва: НОРМА, 2000. 407 c. 4. ФРАНК, Л.В. Потерпевшие от преступления и проблемы советской виктимологии. Душанбе, 1977. 238 с. 5. КЕРНЕР, Х.Ю. (составитель). Криминология. Словарь– справочник. Отв. ред. перевода с немецкого на русский язык ДОЛГОВА, А.И. Москва: НОРМА, 1998. 391 c. 6. GLADCHI, Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept. Chişinău: Museum, 2001. 312 p. 7. ФРАНК, Л. В. Некоторые теоретические вопросы становления советской виктимологии. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 5-16. 8. Курс советской криминологии. Предмет. Методология. Преступность и ее причины. Преступник. Москва, 1985. 475 c. 9. Криминология. Под ред. КОРОБЕЙНИКОВА, Б.В., КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., МИНЬКОВСКОГО, Г.М. Москва: Юрид. лит., 1988. 383 c. 10. Криминология. Под ред. КАРПЕЦА, И.И., ЭМИНОВА, В.Е. Москва: Манускрипт, 1992. 132 c. 11. Криминология. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., МИНЬКОВСКОГО, Г.М. Москва: Изд-во Московского ун-та, 1994. 414 c. 12. Социальные отклонения. Под ред. КУДРЯВЦЕВА, В.Н. Москва: Юрид. лит., 1989. 203 c. 13. Криминология. Под общ. ред. ДОЛГОВОЙ, А.И. Москва: Изд. группа ИНФРА.М – НОРМА, 1997. 779 c. 14. Криминология. Под ред. БУРЛАКОВА, В.Н., САЛЬНИКОВА, В.П., СТЕПАШИНА, С.В. Санкт-Петербургский Университет МВД России, СПб., 1999. 607 c. 15. ГОРШЕНКОВ, Г.Н. Криминология. Введение в учебный курс. Сыктывкар, 1995. 236 c. 16. ШНАЙДЕР, Г. Й. Криминология. Москва: Изд. группа «Прогресс», «УНИВЕРС», 1994. 502 c. 17. KILLIAS, M. Precis de criminologie. Berne: Ed. Staempfli & Cie SA, 1991. 537 p. 18. КАНН, Уэда. Преступность и криминология в современной Японии. Москва: Прогресс, 1989. 254 c. 19. GHEORGHIU-BRĂDET, I. Criminologia generală românească. Braşov, 1993. 151 p. 20. TĂNĂSESCU, I. Manual de criminologie. Craiova: INS, 1997. 215 p. 21. TĂNĂSESCU, I., TĂNĂSESCU, C., TĂNĂSESCU, G. Criminologie. Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2003. 262 p. 22. IACOBUŢĂ, I. Al. Criminologie. Iaşi: Ed. Lumina, 2002. 217 p. 23. ФРАНК, Л.В. Об изучении личности и поведения потерпевшего (нужна ли советская виктимология?). B Вопросы уголовного права, уголовного процесса и криминологии. Душанбе, 1966, с. 131-157. 24. АНТОНЯН, Ю. М. Роль конкретной жизненной ситуации в соверешнии преступления. Учебное пособие. Москва, 1973. 72 c. 25. СИДОРОВ, Б.В. Поведение потерпевших от преступления и уголовная ответственность. Казань, 1998. 93 c. 26. МИХАЙЛОВ, А.Е. Криминoлогические проблеммы борьбы с некорыстной насильственной преступностью. Киев, 1996. 356 c.

27. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Правовые основы учения о жертве преступления. Учебное пособие. Горький, 1979. 84 с. 28. КВАШИС, В. Основы виктимологии. Москва, 1999. 231 c. 29. ВАНДЫШЕВ, В.В. Новые книги по проблемам виктимологии. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 115-117. 30. РИВМАН, Д.В. Криминальная виктимология. Санкт-Петербург: ПИТЕР, 2002. 304 с. 31. АНТОНЯН, Ю.М., ВЕРЕЩАГИН, В.А., ПОПОВ, С.А., ШОСТАКОВИЧ, Б.В. Серийные сексуальные убийства. Криминальное и патопсихологическое исследование. Москва, 1977. 183 c. 32. ПОТАПОВ, С.А. Психически аномальные жертвы насильственных преступлений. B сб. Человек против человека. Преступное насилие. СПб, 1994, с.38-43. 33. STANCIU, V.V. Les droits de la victime. Paris, 1985. 365 p. 34. ФРАНК, Л.В. Виктимология и виктимность (Об одном новом направлении в теории и практике борьбы с преступностью). Учебное пособие для студентов юридического факультета. Душанбе, 1972. 113 с. 35. ОСТРОУМОВ, С.С., ФРАНК, Л.В. О виктимологии и виктимности. B Сов. государство и право, № 4, 1976, с. 74-79. 36. КОНОВАЛОВ, В.П. Изучение потерпевших с целью совершенствования профилактики правонарушений. Москва, 1982. 184 c. 37. РИВМАН, Д.В., УСТИНОВ, В.С. Виктимология. СПб. Юридический центр Пресс, 2000. 203 c. 38. BUJOR, V., MANOLE-ŢĂRANU, D. Victimologie. Note de curs. Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2002. 48 p. 39. ANTONIU, Gh., BULAI, C., CHIRULESCU, Gh. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 192 p. 40. Криминология. Под общ. ред. ЭМИНОВА, В.Е. Москва, 1997. 158 c. 41. ВАСИЛЬЕВ, В.Л. Юридическая психология. Москва: Юридическая литература, 1991. 462 c. 42. WOLFGANG, M., RIEDEL, M. Rape, Racial Discrimination, and the Death Penalty. Hugo Adam Bedau. Chester M. Pierce (eds.). Capital Punishment in the United States. New York, 1976, p. 99-121. 43. ВАНДЫШЕВ, В.В. Виктимология: что это такое? Ленинград, 1978. 20 с. 44. BUJOR, V., BEJAN, O., ILIE, S., CASIAN, S. Elemente de criminologie. Chişinău: Ştiinţa, 1997. 60 p. 45. БРОКГАУЗ, Ф.А., ЕФРОН, И.А. Энциклопедический словарь. Tом. ХХХII. Санкт- Петербург: Издательское Дело Брокгауз-Ефрон, 1901. 367 c. 46. GUŞTIUC, A., CHIRTOACĂ, L., ROŞCA, V. Istoria universală a dreptului şi statului (perioada antică). Vol. I. USM. Chişinău: Tipografia „Elena”, 2001. 195 p. 47. Законы Ману (Древняя Индия, ~ II в. до н.э. – II в. н.э.). B Всероссийский юридический справочник. http://www.jurcenter.ru/lib/text/manu.htm. 48. Дигесты Юстиниана. http://stracker.bos.ru/lib/. 49. ЛУРЬЕ, С.Я. Демокрит. Ленинград, 1970. 87 c. 50. История политических и правовых учений. Учебник. Под ред. ЛЕЙСТА, О. Э. Москва: Юридическая литература, 1997. Cit. după: http://feelosophy.narod.ru/leist/L0.html. 51. БЕККАРИА, Ч. О преступлениях и наказаниях (Dei delitti e delle pene). Москва: «СТЕЛС», 1995. 304 c. 52. РЕШЕТНИКОВ, Ф.М. Беккариа Чезаре. B Большая российская юридическая энциклопедия. http://www.encyclopedia.ru/internet/bryue.html. 53. ФЕРРИ, Э. Уголовная социология. Москва, 1908. 598 c.

54. FATTAH, E.A. La victimologie - qu’est-elle, et quel est son avenir? Dans la Revue internationale de criminologie et de Police Technique, nr.2. Vol. XXI, 1967, p.113-124. 55. SUTHERLAND, E. Criminology. Philadelphia, 1924. 576 p. 56. KLEINFELLER, G. Die Anreizung des Taters durch den Angergriffenen. Archiv fur Strafrecht und Strafprozess, B.64, H.3-4. Berlin, 1917, p.193-253. 57. Influenţa literaturii artistice asupra formării ideilor victimologice este un moment remarcat de toţi specialiştii în domeniu. Raportul "Victima în literatura contemporană", prezentat de către savantul Laplan chiar în cadrul Primului Simpozion Internaţional de Victimologie (1973) este o confirmare cât se poate de concludentă a acestui fapt. 58. Cours de mythologie. Paris: Imprimerie de E.Martinet, 1936. 630 p. 59. Biblia. Vechiul Testament. 357 p. 60. Mioriţa (Text după Vasile Alecsandri). Chişinău: Literatura artistică, 1983. 15 p. 61. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Криминальная виктимология. Что это такое? Москва: Изд-во «Знание», 1977. 64 c. 62. ДРАЙЗЕР, Т. Американская трагедия. Москва: Художественная литература. T. I-II. 1986. 723 c. 63. CEHOV, A.P. Nuvele (1880-1890). Bucureşti: Editura pentru literatura universală, 1966. 320 p. 64. CEHOV, A.P. Drama la vînătoare. Timişoara: Editura Excelsior. Colecţie ISIS, 1993. 662 p. 65. POPOVICI, R.I. Proverbe şi zicători franceze-moldoveneşti-ruse. Chişinău: Ştiinţa, 1986. 110 p. 66. MENDELSOHN, B. Methode a utiliser par la defenseur pour les recherches concertant la personalite du criminal. Dans la Revue de Droit Penal et de Criminologie et Archives Internationales de Medicine Legale, 1937, p. 877-891. 67. WEMMERS, Jo-Anne. In memory of Benjamin Mendelsohn, Founder of Victimology. In The Victimologist. Vol. 2, Nr. 1, p. 87, - International Victimology Website, www.Victimology.nl. 68. MENDELSOHN, B. Une Nouvelle Branche de la Science Bio-Psycho-Sociale: La victimologie. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique, nr. 2, Avril-Juin. Vol.X, 1956, p. 95 – 109. 69. MENDELSOHN, B. Les infractions commises sous le regime nasi sont-elles des crimes ou sont du droit commun? Dans la Revue de Droit Internationale de Sciences Diplomatiques et Politiques, nr. 4, 1965, p. 23-41. 70. MENDELSOHN, B. Le rapport entre la victimologie et le problem du genocide (Schema d’un Code du Genocide). Etudes de Psycho-Sociologie Criminelle, nr. 16-17, 1969, p. 57-83. 71. L'histoire de la victimologie. International Victimology Website, www.Victimology.nl. 72. WEMMERS, Jo-Anne. Tribute to Benjamin Mendelsohn. In The Victimologist. International Victimology Website, 1998,www.Victimology.nl. 73. WERTHAM, F. The Show of Violence. New York, 1948. 234 p. 74. HENTIG, H. von. Remarks on the Interaction of Perpetrator and Victim. The Journal of Criminal Law and Criminology. Vol. 31, 1940/41, p. 303-389. 75. ELLENBERGER, H. Psyhological Relationships Between the Criminal and His Victim, Archives of Criminal Psyho-dynamics. Vol.2. 1955, p. 257-290. 76. HENTIG, H. von. Das Verbrechen II. Der Delinquent im Griff der Umweltkraf. Berlin-Gottingen-Heidelberg, 1962. Das Opfer als ein Element der Umwelt (fiinftes Buch), S. 356-515. 77. VAN DIJK, J. J. M. Introducing Victimology. In Carring for Crime Victims (selected proceedings of the 9th International Symposium on Victimology). New York: Criminal Justice press 1999, International Victimology Website, www.Victimology.nl. 78. ELLENBERGER, H. Psichologische Bezeihungen zwischen Verbrecher und Opfer Zeitschrift fur Psihotheropie und medizinische Psychologie 4. 1954, S. 261-280. 79. ELLENBERGER, H. Mutilations Corporelles Infligees aux Femmes: Etude Victimologique, Criminologie. Vol. 13, 1980, p. 80-93.

80. ELLENBERGER, H. Relations psyhologique entre le criminal et la victimes. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique, nr. 12,1956, p. 102-124. 81. GASSER, R. Victimologie. Chur, 1965. 432 p. 82. FATTAH, E.A. La victime est-elle coupable? Monreal : Presses de l'Universite de Monreal, 1971, p. 143-165. 83. БАГРИЙ – ШАХМАТОВ, Л.В., ТУЛЯКОВ, В.А. Проблемы развития теории виктимологии в Украине. In Criminological situation and Security in Society. Materials. Vol. II. Chişinаu, 9-11 november, 1995, c. 18-20. 84. ДЖУЖА, О.М., МОИСЕЕВ, М. Проблема потерпíлового вíд злочину. Кíев, 1994. 132 c. 85. ТУЛЯКОВ, В.А. Виктимология (социальные и криминологические проблемы). Одесса: Юридична литература, 2000. 169 c. 86. ОРЛОВ, П.И. Психодиагностика и психопрофилкатика сексуальных преступлений. Харьков, 1994. 340 c. 87. ХРИСТЕНКО, В.Е. Психология жертвы: Учебное пособие. Харьков: Консум, 2001. 327 c. 88. International Victimology: Selected Papers from the 8th International Symposium (Proceedings of a Symposium held 21-26 August 1994, Adelaide) Edited by Chris Sumner, Mark Israel, Michael O'Connell and Rick Sarre, Canberra: Australian Institute of Criminology, 1996 – International Victimology Website, www.Victimology.nl. 89. Les Actes du Xe Symposium international de victimologie. Montreal, 2000. International Victimology Website. www.Victimology.nl. 90. Declaraţia principiilor de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere (adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 40/34 la 29 noiembrie 1985). 5 p. 91. МОШАК, Г.Г. Преступление в семье: истоки и профилактика. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1989. 158 с. 92. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. Chişinău, 1999. 25 p. 93. GLADCHI, Gh. Omorul la comandă: aspecte victimologice. În Legea şi viaţa, nr. 5, 1998, p. 14-17. 94. GLADCHI, Gh. Unele aspecte privind analiza criminologică şi prevenirea furturilor în Republica Moldova. În Analele ştiinţifice ale USM. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr. 4, Chişinău, 2000, p. 155-167. 95. КУШНИР, Л. Жeртвы преступлений нуждаются в защите. B Закон и жизнь, № 9. Кишинев, 1991, c. 19-26. 96. ДИМИТРОВ, Ю.Д. Как реально гарантировать и защитить права потерпевшего. B Закон и жизнь, № 10, 1996, с.25-26. 97. МАРТЫНЧИК, Е.Г. Защита жертв преступлений: международный и национальный аспекты (сравнительно-правовое исследование). B „Ştiinţa”, nr. 10-11,1996, c. 18. 98. МАРТЫНЧИК, Е.Г. Правовая защита жертв преступлений: уголовный и уголовно-процессуальный аспекты. B Закон и жизнь, № 11. 1996, c. 8-17. 99. DOLEA, I. Probleme actuale vizînd repararea prejudiciului cauzat prin infracţiuni. În Analele ştiinşifice ale U.S.M. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr.5. Chişinău, 2000, p. 215-218. 100. DOLEA, I. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei. În Analele ştiinţifice ale U.S.M. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr.5. Chişinău, 2001, p. 295-302. 101. ŢURCAN, V. Dreptul victimei la restituirea daunei. În Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel mare” a MAI. Ed. I. Chişinău, 2000, p. 215-218. 102. BUJOR, V., POP, O. Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă. Timişoara: Ed. Mirton, 2003. 80 p. 103. NOUR, V., ODAGIU, Iu. Provocarea din partea victimei – circumstanţă atenuantă. În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. Chişinău Ed. IV. 2003, p. 223-228.

104. ЛИХОЛОБ, В., БЫРГЭУ, М. Виктимность несовершеннолетних как фактор вовлечения их в преступную деятельность. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries and Security in Society “Criminological Situation and Security in Society”. Vol. II. Chişinău, 9-11 november, 1995, p. 62-64. 105. SUSANU, A., BACIU, GH., UNGUREANU, S. Omuciderile şi agresivitatea intrafamilială. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Materials. Chişinău. 9-11 november. 1995, p. 120-122. 106. UNGUREANU, S., BACIU, GH., SUSANU, A. Agresiunea sexuală contra minorilor. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Materials. Chişinău. 9-11 november. 1995, p. 134-136. 107. MOROŞAN, I. Unele consideraţiuni cu privire la relaţiile agresor-victimă. În Conferinţa ştiinţifică internaţională din 16-17 mai 2003 „Violenţa în societatea de tranziţie”. Chişinău, 2003, p. 104-108. 108. BEJAN, O., ŢURCAN, V., URSAN, I. Cum să eviţi crimele şi criminalii. Sfaturi utile. Chişinău, 2002. 69 p. 109. RUSNAC, S. Psihologia dreptului. Chişinău: ARC, 2000. 301 p. 110. DIDAR, J. Dicţionar de filozofie. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999. 368 p. 111. КУПРИАН, А.П. Методологические проблемы социального эксперимента. Москва, 1971. 45 c. 112. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), Ed. a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p. 626, cuvîntul de metodologie are şi alte semnificaţii: totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă; metoda cea mai generală de cunoaştere. 113. Социологический словарь. Cоставители ЕЛСУКОВ, А.Н., ШУЛЬГА, К.В. Минск: «Университетское», 1991. 349 c. 114. DORON, R., PAROT, F. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Humanitas, 1999. 376 p. 115. Mic dicţionar de filozofie. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1990. 394 p. 116. TUCICOV-BOGDAN, A. Psihologie generală şi psihologie socială. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1973. p. 280. 117. ЯДОВ, В.А. Социологическое исследование: методология, программа, методы. Москва: Наука, 1987. 248 c. 118. BRIMO, A. Les méthodes des sciences sociales. Paris: Ed. Montchrestien, 1972. 326 p. 119. NISTOREANU, GH., PĂUN, C. Criminologie. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. 1995. 352 p. 120. ИНШАКОВ, С.М. Криминология. Москва: Юриспруденция, 2000. 413 c. 121. STĂNOIU, R.M. Criminologie. Bucureşti: Editura OSCAR PRINT, Seria Criminologie, 1997, 216 p. 122. GLADCHI, Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. Chişinău: Centrul de Drept, 2000. 240 p. 123. GLADCHI, Gh. Victimitatea în raport cu omorul la comandă în Republica Moldova. În Conferinţa ştiinţifico-practică republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova” (26 februarie 1999). Chişinău: Ed. ARC, 1999, p. 90-98. 124. BOUZAT, P., PINATEl, J. Traité de droit pénal et de criminologie. V. III. Paris: Dalloz, 1963. 324 p. 125. Краткий словарь по социологии. Под общ. ред. ГВИШИАНИ, Д.М., ЛАПИНА, Н.И Москва: Политиздат, 1988. 478 c. 126. GLADCHI, Gh. Interacţiunea victimă-infractor la săvârşirea omorurilor premeditate. În Legea şi viaţa, nr. 11, 1997, p. 26-32.

127. GLADCHI, Gh. Situaţiile tipice mecanismului cauzării intenţionate grave a integrităţii corporale. În Legea şi viaţa, nr. 6, 2000, p. 34-38. 128. GLADCHI, Gh. Particularităţile sistemului „infractor-situaţie victimogenă” în procesul săvârşirii infracţiunii de viol. În Probleme actuale privind infracţionalitatea. Anuar ştiinţific. Ed. I. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 117-144. 129. GLADCHI, Gh. Victimizarea şi victimitatea în timpul omorului săvârşit cu intenţie în circumstanţe agravante. În Anale ştiinţifice. Ed. I. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 57-70. 130. ФРИДРИХ, В., ХЕНИНГ, В. и др. Процесс социального исследования. Вопросы методологии, методики и организации социальных исследований. Перев. c немецкого. Москва, Прогресс, 1975. 209 c. 131. БОРЩОВ, С.Г. О некоторых аспектах связи научно-философской и практической деятельности. B Учeнные Записки ВПШ при ЦК КПСС. Bып. 5, 1976, c. 23-29. 132. Biblia copiilor, tipărită în Hong Kong, 1990. 395 p. 133. SECHE, L., SECHE, M., PREDA, I. Dicţionar de sinonime. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. 551 p. 134. BREBAN, V. Dicţionar general al limbii române. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. 1156 p. 135. Толковый словарь русского языка. Под ред. УШАКОВА, Д.Н. T.1. Москва, 1938. 805 c. 136. ОЖЕГОВ, С.И. Словарь русского языка. Москва: «Советская энциклопедия», 1968. 900 c. 137. Уголовный процесс. Москва, 1972. 444 c. 138. СТРОГОВИЧ, М.С. Курс советского уголовного процесса. T. 1. Москва: «Наука», 1968. 286 c. 139. ВАСИЛЬЕВ, В.Л. Юридическая психология. Москва: Юридическая литература, 1991. 462 c. 140. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Уголовно-правовое, уголовно-процессуальное и виктимологическое понятие потерпевшего. B Правоведение, № 3, 1976, c.36-41 141. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. О виктимологическом анализе преступности несовершеннолетних. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с.37-49. 142. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Обьективная сторона преступления. Москва, 1960. 339 c. 143. TUHAN MIRZA-BARANOWSKE, I. Z. Zagadnien w wiktimologii. Przeglad penitecyrny, nr.1, 1970, s. 68-76. 144. ДАГЕЛЬ, П.С. Потерпевший в советском уголовном праве. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с.16-37. 145. РИВМАН, Д.В. О некоторых понятиях криминальной виктимологии B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 15-24. 146. LERNER, R. Some Remarks on the Main Problems of Victimology. In Sociological Abstrcts. December 1973, supl., nr. 38, p. 17-30. 147. BOGDAN, T. şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar. Bucureşti: M.I. Serviciul editorial şi cinematografic, 1983. 281 p. 148. MITROFAN, N., ZDRENGHEA, V., BUTOI, T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., 1997. 327 p. 149. PRUNĂ, T. Psihologie judiciară. Iaşi: Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1994. 85 p. 150. Криминология. Словарь. Под общей ред. САЛЬНИКОВА, В.П.. Санкт-Петербург: Изд-во «Лань», Изд-во Санкт-Петербургского ун-та МВД России, Серия «Учебники для вузов, специальная литература», 1999. 254 с.

151. НОВОСЕЛОВ, Г.П. Учение об обьекте преступления. Методологические аспекты. Москва: НОРМА, 2001. 200 с. 152. МИНСКАЯ, В.С., ЧЕЧЕЛЬ, Г.И. Виктимологические факторы и механизм преступного поведения. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1988. 153 c. 153. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д., АБДУЛЛАЕВ, Н.А. Преступность в сфере семейно-бытовых отношений и борьба с ней. Душанбе, 1989. 89 c. 154. ARGEŞANU, I., GURUIŢĂ, I., LUNGU I., STOICA, V. Studiu criminologic privind infracţiunile de omor. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2 / 1994, p. 13-37. 155. AUGUSTIN, L. Studiu criminologic privind infracţiunile contra vieţii comise în anii 1990-1993, în judeţul Alba. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2, 1994, p. 38-46. 156. ТУЛЯКОВ, В.А. Типология и класификация жертв преступлений. B Виктимология в Украине. www.victimology.org.ua. 157. KARMEN, A. Crime victims. An Introduction to victimology. California, 1990. 176 p. 159. МИНСКАЯ, В.С. Личность потерпевшего и ее криминологическое значение. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 81-97. 160. РИВМАН, Д.В. К вопросу о социально-психологической типологии потерпевших от преступлений. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Иркутский гос.ун-т, 1998, с. 4-14. 161. ДАГЕЛЬ, П.С. «Вина потерпевшего» в уголовном праве. B Советская юстиция, № 6, 1967, с. 9-13. 162. Les premieres etudes empiruque: l'arte de blamer la victime. Dans L'histoires de la victimologie. www.word – society – victimology. 163. УРЛАНИС, Б.Ц. Общая теория статистики. Москва, 1973. 103 c. 164. BOGDAN, T., SÂNTEA, I. Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar. Bucureşti: M.I., Serv. editorial şi cinematografic, 1988. 137 p. 165. SCHAFER, S. Victimolog., Reston Publ. Comp. Reston. Virginia, 1977. 365 p. 166. МИНЬКОВСКИЙ, Г.М., ПОБЕГАЙЛО, Э.Ф. Виктимологическая профилактика и задачи уголовной политики в сфере борьбы с тяжкими насильственными преступлениями. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1988, с. 52-63. 167. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. Виктимологическая классификация потерпевших от преступлений, совершаемых в сфере семейно-брачных отношений. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Труды по правоведению. Тарту, 1987, с.54-60. 168. ФРАНК, Л.В., ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. Опыт виктимологического исследования истязания. B Актуальные вопросы теории и истории права и применения советского законодательства. Душанбе, 1975, с. 241-254. 169. ИЛЬИНА, Л.В. Уголовно-процессуальное значение виктимологии. B Правоведение, № 3, 1975, с. 117-121. 170. СЕРДЮК, Л.В. Насилие. Криминологическое и уголовно-правовое исследование. Изд-во «Юрлитинформ». Москва, 2002. 206 c. 171. КОНОВАЛОВ, В.П. Виктимность и ее профилактика. B Викмологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 25-31. 172. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Виктимологические исследования в системе криминологической разработки проблем профилактики преступлений несовершеннолетних. B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва, 1980, с. 13-18. 173. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. О виктимологическом направлении профилактики преступности несовершеннолетних. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, c. 66-71. 174. ВЕДЕРНИКОВА, О.Н. Теория и практика борьбы с преступностью в Великобритании. Москва, 2001. 344 c.

175. ХОХРЯКОВ, Г.Ф. Криминология. Учебник. Под ред. академика В.Н.КУДРЯВЦЕВА, Москва: Юристь, 2000. 315 c. 176. ИНШАКОВ, С.М. Криминология. Вопросы и ответы. Москва: Юриспруденция, 2000. 216 c. 177. Криминология XX-го века. Под ред. БУРЛАКОВА, В.Н., САЛЬНИКОВА, В.П. Санкт-Петербург: Юридический Центр-Пресс, 2000. 555 c. 178. СОРОКОТЯГИНА, Д. А. Виктимологические аспекты изучения личности потерпевшего. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, с. 88-92. 179. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Методика изучения личности потерпевшего по делам о преступлениях несовершеннолетних. Иркутск, 1975. 85 c. 180. GLADCHI, Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2004. 312 p. 181. ХОЛЫСТ, Б. Роль потерпевшего в совершении убийств. B Государство и право. № 11(225). Польша. Варшава, 1971, с. 747-754. 182. Dosarul penal nr. 94481582, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. 183. Dosarul penal nr. 96420390, soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica, municipiul Chişinău. 184. Dosarul penal nr. 96248038, soluţionat de Tribunalul Chişinău. 185. Dosarul penal nr. 97488033, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. 186. Механизм преступного поведения. Москва: «Наука», 1981. 278 c. 187. АНТОНЯН, Ю.М., БЛУВШТЕЙН, Ю.Д. Методы моделирования в изучении преступления и преступного поведения. Москва: РИО Академии МВД СССР, 1974. 87 c. 188. ЛУНEЕВ, В.В. Cистемный подход к изучению мотивации преступного поведения. B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва: Юрид.литература, 1980, c. 4-12. 189. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Генезис преступления. Опыт криминологического моделирования. Москва: Издательский дом «Форум» ИНФРА-М, 1998. 215 c. 190. ОБУХОВСКИЙ, К. Психология влечений человека. Москва, 1972. 68 c. 191. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Популярная криминология. Москва: Изд-во «Спаpк», 1998. 456 c. 192. Психология. Словарь. Москва: Изд-во политической литературы, 1990. 241 c. 193. MUREŞAN, P. Pasiune. În Dicţionar de psihologie, coordonator Şchiopu Ursula, Bucureşti: Ed. Babel, 1997, p. 510-511. 194. ХЕККХАУЗЕН, Х. Мотивация и деятельность. T. 1. Москва, 1986. 141 c. 195. ЧЕСНОКОВ, Д.И. Общественный прогресс и механизм действия социальных законов. B Вопросы философии, N9, 1966, с.14-33. 196. ШЛЯПОЧНИКОВ, А.С. Значение категории интереса в криминологии. B Государство и право, № 10, 1972, с. 85-93. 197. ХОХРЯКОВ, Г.Ф. Обьяснение в криминологии. Москва, 1979. 89 c. 198. ПАРЫГИН, Б.Д. Основы социально-психологической теории. Москва: Мысль, 1971. 279 c. 199. Privitor la infracţiunile din imprudenţă precizăm că avem în vedere motivul şi scopul comportamentului social-periculos care a dus la rezultatul criminal, dar nu motivul şi scopul infracţiunii propriu-zise. 200. ФИЛАНОВСКИЙ, И.Г. Социально-психологическое отношение субьекта к преступлению. Ленинград, 1970. 159 c. 201. Курс уголовного права. Общая часть. Учение о преступлении. Tом 1. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., ТЯЖКОВОЙ, И.М. Москва: ЗЕРЦАЛО, 1999. 577 c. 202. Уголовное право. Общая часть. Отв. ред. КОЗАЧЕНКО, И.Я., НЕЗНАМОВА, З.А. Москва: ИНФРА.М-НОРМА, 1998. 504 c.

203. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Причинность в криминологии (О структуре индивидуального преступного поведения). Москва: Юридическая литература, 1968. 129 c. 204. GASSIN, R. Criminologie. Paris: Ed. Dalloz, 1990. 534 p. 205. ФЛОРЯ, К.Н. Назначение наказания с учетом причин совершенного преступления, Кишинэу: Штиинца, 1980. 123 c. 206. РИВМАН, Д.В. Классификация криминологических ситуаций в зависимости от качеств личности и поведения потерпевшего от преступления. B Вопросы теории и практики борьбы с преступностью. Ленинград, 1972, c. 39-42. 207. ЛЕЙКИНА, Н.С. Личность преступника и уголовная ответственность. Ленинград: ЛГУ, 1968. 135 c. 208. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Проблемы криминологической детерминации. Москва, 1984. 230 c. 209. НОМОКОНОВ, В.А. Преступное поведение: детерминизм и ответственность. Владивосток, 1989. 279 c. 210. DOBRINOIU, V., CORNEA, N. Drept penal. Partea specială. Vol. I. Teorie şi practică judiciară. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 390 p. 211. BULAI, C. Drept penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1992. 480 p. 212. МИНСКАЯ, В.С. Уголовно-правовой и нравственно-психологический аспекты виктимологии. B Советское государство и право, № 7, 1985, с. 78-86. 213. НОМОКОНОВ, В.А. Потерпевший как елемент ситуации совершения преступления. B Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 160-169. 214. МИНСКАЯ, В.С. Отрицательное поведение – одна из категорий виктимологии. B Сов. гос-во и право, №7, 1980, с. 23-37. 215. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Вина потерпевшего и уголовная ответственность (по материалам уголовных дел о преступлениях несовершеннолетних). B Проблемы повышения эффективности борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1983, с. 49-59. 216. АЛИМОВ, С.Б. Ситуация и преступление. B Проблемы борьбы с преступностью. Материалы третьей научной конференции аспирантов и соискателей. Москва, 1968, c. 78-92. 217. МИНСКАЯ, В.С. Криминологическое и уголовно правовое значения поведения потерпевших. B сб. Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 16, 1972, с. 19-28. 218. ДУБРИВНЫЙ, В.А. Потерпевший на предварительном следствии. Саратов, 1966. 85 c. 219. ЧЕТВЕРИКОВ, В.С., ЧЕТВЕРИКОВ, В.В. Криминология. Учебное пособие. Москва: Новый Юрист, 1997. 144 c. 220. ДАГЕЛЬ, П.С. Уголовно правовое значение поведения потерпевшего. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с. 6-15. 221. GIURGIU, N. Elemente de criminologie. Iaşi: Chemarea, 1993. 318 p. 222. САХАРОВ, А.Б. Уголовно-правовое значение взаимосвязи «личность - ситуация». B Советское государство и право, № 11, 1971, с. 13-15. 223. КРУГЛИКОВ, Л.Л. Смягчающие и отягчающие обстоятельства в советском уголовном праве. Ярославль, 1979. 270 c. 224. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, nr.9 din 15 noiembrie 1993, „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile premeditate”. În Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993). Сборник постановлений Пленума Верховного Суда Республики Молдова (1990-1993). Ministerul Justiţiei al R.M. Chişinău, 1994, p. 140-152. 225. ELLENBERGER, H. Psyhological Relationships Between the Criminal and His Victim, Archives of Criminal Psyho-dynamics. Vol.2. 1955, p. 257-290. 226. WOLFGANG, M. Patterns in Criminal Homicide, 1958. 156 p. 227. SCHAFER, S. The Victim and His Criminal. New York: Random House, 1968. 274 p.

228. AMIR, M. Victim Precipitated Forsible Rape. Journal of Criminal Law Criminology and Police Science. Vol. 58, 1967, p. 439-502. 229. САХАРОВ, А.Б. Уголовно-правовая охрана безопасности условий труда в СССР. Москва, 1958. 83 c. 230. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Уголовное значение „вины потерпевшего». B Советская юстиция, № 17, 1967, с. 8-13 231. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Преступление и преступность. Москва, 1969. 348 c. 232. МИНСКАЯ, В.С. Ответственность потерпевшего за поведение, способствовавшее совершению преступлений. B Советская юстиция, №14, 1969, с. 15-16. 233. МИНСКАЯ, В.С. Некоторые особенности личности потерпевшего и преступника в связи с проблемой ответственности и профилактики (по материалам уголовных дел о преступлениях, спровоцированных отрицательным поведением потерпевшего). B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с. 43-49. 234. САМОЩЕНКО, И.С. Понятие правонарушения по советскому законодательству. Москва, 1966. 165 c. 235. САМОЩЕНКО, И.С. Социальная сущность вины по советскому праву. B Советская юстиция, № 5, 1976, с.8-11. 236. АФИНОГЕНОВ, Ю.А. Личность потерпевшего и цели наказания. B Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 37-56. 237. ФИЛАНОВСКИЙ, И.Г. Влияние поведения потерпевшего на отвественность субьекта преступления. B Советская юстиция, № 14, 1972, с. 10-22. 238. Криминология (Преступность. Виды преступлений. Объяснение преступного поведения. Уголовная юстиция. Проблемы контроля преступности). Под ред. ШЕЛИ, Джозефа Ф. 3-е междун. Издание. Санкт-Петербург: ПИТЕР, 2003. 860 c. 239. BROWNE, A. When Battered Women Kill. New York: Free Press, 1987. 84 p. 240. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. Chişinău, 1999. 77, 103 p. 241. BROWNMILLLER, S. Against Our Will: Men, Women, and Rape. New York: Simon & Schuster, 1975, p. 137-140. 242. KARMEN, A. Victim Facilitation. The Case of Theft. Victimology. Vol. 4, 1979, p. 361-370. 243. KARMEN, A. Auto Theft: Beyond Victim Blaming. Victimology. Vol. 5, 1980, p.161-174. 244. KARMEN, A. AutoTheft and Corporate Irresponsibility. Contemporary Crises. Vol. 5, 1981, p. 63-81. 245. FRANKLIN, C. and FRANKLIN, A. Victimology Revisited. Criminology. Vol. 14, 1976, p.125-136. 246. KARMEN, A. The Controversy Over Shared Responsability: Is Victim – Blaming Ever Justified ? 1991, p. 395-408. In To Be A Victim: Encounters With Crime And Injustice. Edited by D.Sank and D.Caplan. New Iork: Plemm Press. 247. REIFF, R. The Invisible Victim. New Iork: Basic Books, 1979, p. 106-111. 248. БУЕВА, Л.П. Общественные отношения и общение. B Методологические проблемы социальной психологии. Москва, 1975. 107 c. 249. GLADCHI, Gh. Conceptul, analiza structurii şi clasificarea situaţiilor victimogene. În Legea şi viaţa, nr. 3, 1999, p. 3-12. 250. ГЕННАДИЕВ, В.Д. Защита по делам о половых преступлениях (Методическое пособие для адвокатов). Ленинград, 1977. 176 c. 251. Курc советского уголовного права. Часть особенная. Tом 3. Под ред. БЕЛЯЕВА, Н.А. и ШАРГОРОДСКОГО, М.Д. Ленинград: Изд-во Ленинградского ун-та, 1973. 267 с. 252. КОТЛАРЖ, И. Некоторые сведения, полученные в результате исследования преступлений против нравственности. B Вестник прокуратуры, № 7-8, 1963, с. 224-256.

(Перевод с чешского, сделанный во всесоюзном институте по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности). 253. СМЕЛЗЕР, Н. Социология. Москва: Феникс, 1994. 281 c. 254. GLADCHI, Gh. Orientarea geoecologică în criminologie. În Probleme regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion Internaţional (9-10 octombrie 2002). Chişinău: Ed. ASEM, 2002, p. 401-403. 255. GLADCHI, Gh. Zonele criminogene din Republica Moldova. Prin ce se caracterizează? În Legea şi viaţa, nr. 4, 1997, p. 26-31. 256. Sondajul sociologic „Opinia publică despre situaţia criminogenă şi activitatea organelor afacerilor interne din Republica Moldova”, realizat în aprilie 2003 de C.C.Ş. al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al R. Moldova sub conducerea şi cu participarea autorului. 257. САХАРОВ, А.Б. Социальная система предупреждения преступлений. B Советское государство и право, № 11, 1972, c. 66-72. 258. РИВМАН, Д.В. Виктимологическая профилактика. B Вопросы профилактики преступлении. Ленинград, 1978, c. 56-71 259. БЛУВШТЕЙН, Ю.Д., ЗЫРИН, Н.И., РОМАНОВ, В.В. Профилактика преступлений. Минск, 1986. 142 c. 260. РИВМАН, Д.В. Виктимологическая профилактика преступлений. B Проблемы профилактики преступления в условиях дальнейшего расширения и углубления демократии, гарантированной новой Конституциeй СССР. Иркутск, 1978, c. 32-46 261. КОНОВАЛОВ, В.П., ФРАНК, Л.В. Об организации виктимологического направления профилактики преступности в Таджикской ССР (Научно-методическая информация). Душанбе, 1976. 162 c. 262. ЧЁРНЫХ, Н.С. Виктимологическая профилактика и культура общества. B Преступность и культура. Москва, 1999, c. 48-61. 263. ИНШАКОВ, С.М. Зарубежная криминология. Москва: Изд. группа ИНФРА⋅М-Норма, 1997. 374 c. 264. BÎRGĂU, M., GLADCHI, GH., DODON, U., PLOTEANU, N. Opinia publică despre situaţia victimogenă şi activitatea poliţiei în Republica Moldova. Chişinău, 2003. 104 p. 265. АНТОНЯН, Ю.М. Психология убийства. Москва: Юристъ, 1997. 303 c. 266. GLADCHI, Gh. Aspectele victimologice ale profilaxiei omorurilor premeditate. În Legea şi viaţa, nr.2. Chişinău, 1998, p. 16-21. 268. FURSTENBERG, F. Fear of crime and it effect on citizen behavoir, in Biderman, A. (Ed.). Crime and Justice. New York: Justice Institute, p. 52-65. 269. SKOGAN, W., MAXFIELD, M. Coping with crime: Individual and neighborhood reactions. Beverly Hills: CA Sage, 1981. 154 p. 270. VAN DIJK, J. Experiences of Crime across the World. Boston, 1991. 156 p. 271. NEWMAN, O. Defensible space: People and design in the violent city. London: Architectural Press, 1972. 246 p. 272. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. În Materialele Conferinţei „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere ”. Chişinău, 2003, p. 140-145. 273. КАРПЕЦ, И.И. Проблема преступности. Москва, 1969. 167 с. 274. БАНДУРКА, А.М., ДАВЫДЕНКО, Л.М. Преступность в Украине: причины и противодействие. Харьков: Основа, 2003. 368 c. 275. Взаимодействие милиции и населения: к итогам харьковского эксперимента. Харьков: Изд-во Нац. ун-та внутренних дел, 2003. 286 c. 276. Проблемы оперативно-розыскной деятельности: Сб. избр. работ Лукашова В.А. Сост. ГОРЯИНОВ, К.К., ИСИЧЕНКО, А.П., ВАНДЫШЕВ, А.С. Москва, 2000. 279 c.

277. ИСИЧЕНКО, А.П. Оперативно-розыскная криминология. Москва: ИНФРА – М, 2001. 68 c. 278. VAN DIJK, J., MAYHEV, P., KILLIAS, M. Experience of Crime Across the World, Deventer (NL). Boston: Kluwer, 1990. 187 p. 279. JOUTSEN, M. Research on Victims and Criminal Policy in Europe. In R.Hood (ed), Crime and Criminal Policy in Europe Oxford, Centre for Criminological Research. 1989, p. 50-83. 280. Десятый Конгресс Организации Объединенных Наций по предупреждению преступности и обращению с правонарушителями, Вена, Австрия, 10-17 апреля 2000. Сборник документов. Москва: Юрлитинформ, 2001. 346 c. 281. LESLI, E.S. Third Parties: Victims and the Criminal Justice System, Ohio State, Columbus: University Press, 1998. 56 p. 282. CHRISTIE, N. Chrime control as industry. Routlege. London – New York, 1993, p. 54-64. 283. ШЭНК, Э. Примирение жертв и правонарушителя. Вводное руководство для 284. Recomandarea nr.R (99) 19 din 15 septembrie 1999 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la medierea în cauzele penale. 285. CASORLA, F. La justice pénale à l'épreuve du concept de “restorative justice. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale, nr. 1, 2000, p. 28-37. 286. МЕЛЬНИКОВА, Э.Б., КАРНОЗОВА, Л.Н. Ювенальная юстиция – охранительная и восстановительная. Москва, 2002. 435 c. 287. POKORA, S. La mediation penale. Dans l’Actualite juridique penal, Nr. 3/2003, p. 58-61. 288. АЛЕКСЕЕВ, А.И, ЖУРАВЛЕВ, М.П., МИНЬКОВСКИЙ, Г.М. Проблемы уголовно-правовой и процессуальной защиты жертв преступлений. B Актуальные проблемы управления и правового регулирования деятельности органов внутренних дел. Москва: Академия МВД России, 1994, с. 40-52. 289. МАКСУДОВ, Р., ФЛЯМЕР, М., ГРАСЕНКОВА, А. Институт примирения в уголовном процессе: необходимость и условия развития. B Уголовное право, № 1. Москва, 1998, с. 18-29. 290. ГОЛОВКО, Л.В. Альтернативные методы разрешения споров в современном уголовно-процессуальном праве. Санкт-Петербург, 2002. 43 c. 291. TULKENS, F., VAN DE KERCHOVE, M. La justice pénal : justice imposée, justice participative, justice consensuelle ou justice negocide ?Dans la Revue de droit pénal et de criminologie, nr. 5, 1996, p. 788-798. 292. Di MARINO G. Du Code de procédure pénale version 1958. Du Code de procédure pénale version 2000. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale, nr. 1, 2000, p. 93-105. 293. КЕЛИНА, С.Г. Осбождение от уголовной ответственности как правовое последствие совершения преступления. B Уголовное право: новые идеи. Москва, 1994, с. 63-71. 294. НАУМОВ, А.В. Российское уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Москва, 1996. 450 c. 295. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Профилактическая функция уголовного закона. B Уголовное право, № 1, 1998, с. 11-20. 296. CHRISTIES, N. Conflicts as property. In Britisch Journal of Criminology. Vol. 17, 1977, p. 1-23. 297. ETEVENON, C. Les experiences francaises de mediation. Gazett du Palais, doctr., 2 fevr. 1993, p. 119-120. 298. ФИЛИМОНОВ, Б.А. Основы уголовного процесса Германии. Москва, 1994. 279 c. 299. BOSLY, H.D., DE VALKENEER, C. La celerite dans la procedure penale en droit belge. Dans la Revue internationale de droit penale, nr. 3-4, 1995, p. 440-461. 300. ГОЛОВКО, Л.В. Новые основания освобождения от уголовной ответственности и проблемы их процессуального применения. B Государство и право, № 8, 1997, с. 79-88.

301. Курс уголовного права. Общая часть. Учение о наказаниии. Tом 2. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., ТЯЖКОВОЙ, И.М. Москва: ЗЕРЦАЛО, 1999. 387 c. 302. GRAEME, R.N. (ed.). Global Report on Crime and Justice, Oxford University Press. 1999, p. 25-28. 303. ВЛАСОВ, А. Возмещение вреда жертвам преступлений. B Законность. № 2. 2000, c. 39-40. 304. Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, încheiată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983. 5 p. 305. NEWTON, A. Aid to the Victim. In Crime and Deliquency. Vol. 8, 1976, p. 368-390. 306. BÎTCĂ, M. Noul Cod penal apără doar declarativ, dar nu şi prin prevederi concrete, interesele legitime ale păgubaşului. În Dreptul, nr.21 (22), 2002, p. 3. 307. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. Под ред. НАУМОВА, А.В. Москва: Юристь, 1996. 823 с. 308. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiuni, nr.5 din 17 aprilie 1995 (cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999). În Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). Chişinău: Museum, 2000, p. 111-115. 309. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15 august 2002, p. 4-11. Cu modificări şi completări ulterioare. 310. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională din 16 noiembrie 1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 27 ianuarie 1995, p.4 -10. 311. Legea Republicii Moldova cu privire la Poliţie din 18 decembrie 1990. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 19 februarie 2002, p. 4-17. Cu modificări şi completări ulterioare. 312. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi Securitate din 28 octombrie 1999. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 156 din 31 decembrie 1999, p. 4-11

B I B L I O G R A F I E

I. Acte normative şi de interpretare a normelor de drept 1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1, din 1 august 1994, p. 3-27. Cu modificările ulterioare. 2. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 2002 (cu modificările ulterioare), intrat în vigoare la 12 iunie 2003. 204 p. 3. Codul penal aprobat prin Legea R.S.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961. În Veştile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, nr. 10, 1961, art. 41 (cu modificările ulterioare). 163 p. 4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14 martie 2003, În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003, p. 4-208, intrat în vigoare la 12 iunie 2003. 5. Codul de procedură penală, aprobat prin Legea R.S.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961. În Veştile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, nr.10, 1961, art.42 (cu modificările ulterioare). 179 p. 6. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 6 iunie 2002. Chişinău, 2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003. 248 p. 7. Legea Republicii Moldova cu privire la Poliţie din 18 decembrie 1990. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 19 februarie 2002, p. 4-17. Cu modificări şi completări ulterioare. 8. Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acţiune criminală din 28 aprilie 1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.5, 1994, p. 16-17. 9. Legea Republicii Moldova privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28 ianuarie 1998). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 26-27 din 26 martie 1998, p. 3-5. 10. Legea Republicii Moldova cu privire la gărzile populare (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 6 februarie1997). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 22-23, 1997, p. 3-6. 11. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 15 decembrie 1994). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13, 1995, p. 16-20. 12. Legea Republicii Moldova cu privire la ocrotirea sănătăţii (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28 martie 1995). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34, 1995, p. 3-14. 13. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15 august 2002, p. 4-11. Cu modificări şi completări ulterioare. 14. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi Securitate din 28 octombrie 1999. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 156 din 31 decembrie 1999, p. 4-11. 15. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională din 16 noiembrie 1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 27 ianuarie 1995, p.4 -10. 16. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări, nr. 1508-7 din 15 iunie 1993. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5/53 din 15 septembrie 1994, p. 3-12. 17. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.66 „Cu privire la cotele şi modul de calculare a cheltuielilor de tratament aplicat în staţionar persoanei vătămate în acţiune criminală” din 27 ianuarie 1995. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 15-16, 1995, p. 23-24.

18. Hotărârea adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 31.05.1995 privind aderarea Republicii Moldova la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34, 1995, p. 14. 19. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, nr.9 din 15 noiembrie 1993, „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile premeditate”. În Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993). Сборник постановлений Пленума Верховного Суда Республики Молдова (1990-1993). Ministerul Justiţiei al R.M. Chişinău, 1994, p. 140-152. 20. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, nr.7 din 29.08.1994, „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale”. În Legea şi viaţa, nr. 11, 1994, p. 3-12. 21. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiuni, nr.5 din 17 aprilie 1995 (cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999). În Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). Chişinău: Museum, 2000, p. 111-115. 22. Declaraţia universală a drepturilor omului (adoptată la New York la 10 decembrie 1948) În Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie Oficială. Vol. 1. Chişinău, 1998, p. 11-17. 23. Convenţia Internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la 18 decembrie 1979 la New York. În Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie Oficială. Vol. 1. Chişinău, 1998, p. 114-127. 24. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York). În Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie Oficială. Vol. 1. Chişinău, 1998, p. 51-71. 25. Declaraţia principiilor de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere (adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 40/34 la 29 noiembrie 1985). 5 p. 26. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. În vigoare pentru Republica Moldova din 1 februarie 1998. În Culegeri de acte normative „Curtea Europeană pentru Drepturile Omului”. Chişinău, 2002, p. 3-30. 27. Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, încheiată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983. 5 p. 28. Rezoluţia (77) 27 cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 28 septembrie 1977 în a 27-a reuniune a adjuncţilor miniştrilor). 3 p. 29. Recomandarea nr.(87) 21 a Comitetului Miniştrilor către statele-membre în legătură cu protecţia victimelor şi prevenirea victimizării (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 17 septembrie 1987 în a 410-a reuniune a adjuncţilor miniştrilor). 3 p. 30. Рекомендация № (99) 19 Комитета Министров к государствам-членам Совета Европы, посвященная посредничеству в уголовных делах (принята Комитетом Министров 15 сентября 1999 года на 679-й встрече представителей Комитета). Pe www.Osi.ru - site-ul oficial al Institutului «Открытое общество». 31. Codul penal al Republicii Moldova (cu modificările de până la 8 august 2003). Comentariu. Sub redacţia BARBĂNEAGRĂ, A. Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003. 835 p. 32. Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie. Revista practicii judiciare de aplicare a unor dispoziţii ale legislaţiei privind repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti. În Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Supliment lunar la revista Legea şi viaţa, nr. 2(86), 2003, p. 17-20.

33. Curtea de Apel a Republicii Moldova. Culegere de practică judiciară (august 1996 – aprilie 1999). Chişinău: Garuda-art, 1999. 229 p. 34. Curtea de Apel a Republicii Moldova. Culegere de practică judiciară (aprilie 1999 – mai 2000). Chişinău: Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova. Centrul de Drept, 2000. 268 p. 35. Codul penal al României. În Codul penal. Codul de procedură penală. Ministerul Justiţiei. Ediţie oficială. Bucureşti: Lumina LEX, 1997, p. 3-145. 36. DONGOROZ, V., BULAI, C. Explicaţii teoretice la Codul penal român. Vol. II. Bucureşti: Editura Academiei, 1970. 270 p. 37. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială. Vol. III. Sub red. DONGOROZ, V. Bucureşti: Editura Academiei, 1971. 303 p. 38. Noul Cod penal, în vigoare de la 29 iunie 2005. Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Bucureşti: Editura All Beck, 2004. 189 p. 39. Примерный уголовный кодекс США. Официальный текст Института американского права. Под ред. НИКИФОРОВА, Б.С. Москва: Прoгресс, 1969. 272 c. 40. Уголовный кодекс Российской Федерации. Официальный текст. Москва: ОМЕГА-Л, 2003. 144 с. 41. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. Под ред. НАУМОВА, А.В. Москва: Юристь, 1996. 823 с. 42. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. 3-е издание, изм. и доп. Под общ. pед. СКУРАТОВА, Ю.И., ЛЕБЕДЕВА, В.М. Москва: изд. Группа НОРМА-ИНФРА-М, 1999. 896 с. 43. Уголовный кодекс Украины от 5 апреля 2001 года (вступил в законную силу 1 сентября 2001 г.). Комментарий отдельных положений. Киев: А.С.К., 2001. 304 с. 44. Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий. 3-е издание. Под ред. ЯЦЕНКО, С.С. Киев: А.С.К, 2003. 108 с. 45. Уголовный кодекс республики Польша, от 6 июня 1997 г. (вступил в законную силу 1 января 1998 г.). Минск: ТЕСЕЙ, 1998. 128 с. 46. Уголовный кодекс Франции, принят в 1992 г. (вступил в силу с 1 марта 1994 г.), с изм. и доп. на 1 января 2002 г. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002. 648 с. 47. Уголовный кодекс Голландии (вступил в законную силу в 1886 г.), настоящий перевод сделан с текста кодекса, переведенного на английский язык и изданного в США в 1977. г. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001. 510 с.

II. Monografii, manuale, cursuri, tratate 48. ALBU, I. Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 137 p. 49. AMZA, T. Criminologie. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1998. 342 p. 50. BACIU Gh., Medicina legală. Chişinău: Ştiinţa, 1995. 304 p. 51. BASARAB, M. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Cluj-Napoca, 1997. 335 p. 52. BERCHEŞAN, V. Cercetarea penală: Teorie şi practică (îndrumar complex de cercetare penală). Bucureşti: Ed. Icar, 2001. 331 p. 53. BERCHEŞAN, V. Metodologia investigării infracţiunilor. Monografie. Bucureşti: Ed. Paralela 45, 1998. 377 p. 54. BÎRGĂU, M., GLADCHI, GH., DODON, U., PLOTEANU, N. Opinia publică despre situaţia criminogenă şi activitatea poliţiei în Republica Moldova. Chişinău, 2003. 104 p. 55. BOGDAN, T. şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar. Bucureşti: M.I. Serviciul editorial şi cinematografic, 1983. 281 p.

56. BOGDAN, T., SÂNTEA, I. Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar. Bucureşti: M.I., Serv. editorial şi cinematografic, 1988. 137 p. 57. BORODAC, A. Drept penal. Partea specială. Vol. I. Chişinău: Ştiinţa, 1996. 420 p. 58. BOROI, A. Infracţiuni contra vieţii. Bucureşti: Ed ALL BECK, 1999. 245 p. 59. BUJOR, V., BEJAN, O., ILIE, S., CASIAN, S. Elemente de criminologie. Chişinău: Ştiinţa, 1997. 60 p. 60. BUJOR, V., MANOLE-ŢĂRANU, D. Victimologie. Note de curs. Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2002. 48 p. 61. BUJOR, V., POP, O. Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă. Timişoara: Ed. Mirton, 2003. 80 p. 62. BULAI, C. Drept penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1992. 480 p. 63. BULAI, C. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1997. 492 p. 64. BULAI, C., FILIPAŞ, A., MITRACHE, C. Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă. Ediţia a II-a. Bucureşti, 2003. 383 p. 65. BUŞ, I. Psihologia judiciară. Cluj-Napoca, 1997. 135 p. 66. CIOBANU, Ig. Criminologie. Vol. II. Chişinău: Cartdidact – Reclama, 2004. 298 p. 67. Crestomaţia pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R. Vol. I. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură Economică şi Juridică, 1955. 440 p. 68. DINCU, A. Bazele criminologiei. Vol. I. Bucureşti: Editura „Proarcadia”, 1998. 270 p. 69. DOBRINESCU, I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. Bucureşti: Editura Academiei, 1987. 152 p. 70. DOBRINOIU, V., CORNEA, N. Drept penal. Partea specială. Vol. I. Teorie şi practică judiciară. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 390 p. 71. DOBRINOIU, V., CORNEA, N. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Teorie şi practică judiciară. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 410 p. 72. DOBRINOIU, V., NISTOREANU, GH., PASCU, I., MOLNAR, I., LAZĂR, V., BOROI, A. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1992. 490 p. 73. Drept penal. Partea generală. Coordonator şi redactor responsabil BORODAC, Al. Chişinău: Ştiinţa, 1994. 368 p. 74. ELIESCU, M. Răspunderea civilă delictuală. Bucureşti: Editura Academiei, 1972. 155 p. 75. FLOREA, C. Vinovăţia şi pedeapsa penală. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1987. 180 p. 76. GHEORGHIU, I. Criminologie. Vol. I. Bucureşti, 1972. 179 p. 77. GHEORGHIU-BRĂDET, I. Criminologia generală românească. Braşov, 1993. 151 p. 78. GIURGIU, N. Elemente de criminologie. Iaşi: Chemarea, 1993. 318 p. 79. GLADCHI, Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept. Chişinău: Museum, 2001. 312 p. 80. GLADCHI, Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. Chişinău: Centrul de Drept, 2000. 240 p. 81. GLADCHI, Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2004. 312 p. 82. GOREA, N., COMARNIŢCHI, S. Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1984. 127 p. 83. GRIGORAŞ, I., PAPANDOPOL, V. Individualizarea judiciară a pedepsei. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972. 140 p. 84. GUŞTIUC, A., CHIRTOACĂ, L., ROŞCA, V. Istoria universală a dreptului şi statului (perioada antică). Vol. I. USM. Chişinău: Tipografia „Elena”, 2001. 195 p. 85. HANGA, V. Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Justinian, Napoleon). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. 168 p. 86. IACOBUŢĂ, I. Al. Criminologie. Iaşi: Ed. Lumina, 2002. 217 p. 87. Legea lui Manu. Bucureşti: Chrater, 1993. 57 p.

88. LOGHIN, O. Drept penal român. Partea specială. Vol. I. Bucureşti: Universul, 1994. 430 p. 89. LOGHIN, O., TOADER, T. Drept penal român. Partea specială. Ed. a III-a. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” - SRL, 1998. 466 p. 90. MACARI, I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chişinău: CE USM, 2003. 398 p. 91. MACARI, I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea specială. Chişinău: CE USM, 2003. 506 p. 92. MATEI, M., HORIA, C. Civilizaţiile Orientului Antic. Bucureşti: Albatros, 1990. 150 p. 93. MATEUŢ, Gh. Procedura penală. Partea generală. Vol. II. Iaşi, 1990. 290 p. 94. MITROFAN, N., ZDRENGHEA, V., BUTOI, T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., 1997. 327 p. 95. MOLCUŢ, E., OANCEA, D. Drept roman. Bucureşti: Şansa-Universul, 1993. 191 p. 96. NEAGU, I. Tratat de procedură penală. Bucureşti: Pro, 1997. 481 p. 97. NISTOREANU, Gh. Drept procesual penal, Manual. Bucureşti: Ed. Europa Nova, 1999. 351 p. 98. NISTOREANU, Gh. Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă. Monografie. Bucureşti: Ed. Ministerului de Interne, 1991. 202 p. 99. NISTOREANU, GH., PĂUN, C. Criminologie. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. 1995. 352 p. 100. OANCEA, I. Probleme de criminologie. Bucureşti: ALL EDUCATIONAL, 1998. 202 p. 101. POP, T. Criminologie. Cluj, 1928. 174 p. 102. PRUNĂ, T. Psihologie judiciară. Iaşi: Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1994. 85 p. 103. RĂDULESCU, S., BANCIU, D. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa” - S.R.L. 1996. 237 p. 104. ROŞCA, C.I. Infracţiuni contra persoanei. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1979. 75 p. 105. RUSNAC, S. Psihologia dreptului. Chişinău: ARC, 2000. 301 p. 106. STĂNOIU, R.M. Criminologie. Bucureşti: Editura OSCAR PRINT, Seria Criminologie, 1997, 216 p. 107. STĂNOIU, R.M. Introducere în criminologie. Bucureşti: Ed. Academiei, 1989. 210 p. 108. STĂNOIU, R.M. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie. Bucureşti: Ed. Academiei, 1981. 177 p. 109. TANOVICEANU, I. Criminalitatea în România după ultimele statistici. Bucureşti, 1909. 61 p. 110. TANOVICEANU, I. Curs de drept penal. Iaşi, 1912. 372 p. 111. TĂNĂSESCU, I. Manual de criminologie. Craiova: INS, 1997. 215 p. 112. TĂNĂSESCU, I., TĂNĂSESCU, C., TĂNĂSESCU, G. Criminologie. Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2003. 262 p. 113. TOADER, T. Drept penal. Partea specială. Bucureşti: Editura AII Beck, 2002. 560 p. 114. TUCICOV-BOGDAN, A. Psihologie generală şi psihologie socială. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1973. p. 280. 115. URSA, V. Criminologie generală. Cluj, 1985. 183 p. 116. VIGARELLO, G. Istoria violului. Secolele XVI-XX. Timişoara: Ed. Amarcord, 1998. 269 p.

* * *

1. BARVIN, N., BELISLE, S. Ed. Adolesccent Gynecology and Sexuality. Masson Publications. USA. New York: INC, 1982. 295 p. 2. BOUZAT, P., PINATEl, J. Traité de droit pénal et de criminologie. V. III. Paris: Dalloz, 1963. 324 p. 3. BRIMO, A. Les méthodes des sciences sociales. Paris: Ed. Montchrestien, 1972. 326 p.

4. BROWNE, A. When Battered Women Kill. New York: Free Press, 1987. 84 p. 5. BROWNMILLLER, S. Against Our Will: Men, Women, and Rape. New York: Simon & Schuster, 1975, p. 137-140. 6. Cours de mythologie. Paris: Imprimerie de E.Martinet, 1936. 630 p. 7. DUVERGER, M. Methodes des sciences sociales. III- me ed. Paris: Presses universitaires de France, 1964. 165 p. 8. GASSER, R. Victimologie. Chur, 1965. 432 p. 9. GASSIN, R. Criminologie. Paris: Ed. Dalloz, 1990. 534 p. 10. GRAEME, R.N. (ed.). Global Report on Crime and Justice, Oxford University Press. 1999. 180 p. 11. HENTIG, H. von. The Criminal and His Victim (Studies in the sociobiology of crime). New Haven, 1948. 352 p. 12. KARMEN, A. Crime victims. An Introduction to victimology. California, 1990. 176 p. 13. KILLIAS, M. La criminalisation de la vie quotidienne et la politisation du droit penal, 1995 by Helbimg and Lichtenahn Verlag A.G., Basel. 89 p. 14. KILLIAS, M. Precis de criminologie. Berne: Ed. Staempfli & Cie SA, 1991. 537 p. 15. LESLI, E.S. Third Parties: Victims and the Criminal Justice System, Ohio State, Columbus: University Press, 1998. 56 p. 16. L'histoire de la victimologie. International Victimology Website, www.Victimology.nl. 17. LOPEZ, G., PARTELLI, S., CLEMENT, S. Les droits des victims (Victimologie et psychotraumatologie). 1re édition. Paris: Dalloz, 2003. 234 p. 18. MARLE, R., VITU, A. Traite de droit criminal. Paris : Cujas, 1997. 343 p. 19. MENDELSOHN, B. La victimologie. Bucharest, 1947. 26 p. 20. NEWMAN, O. Defensible space: People and design in the violent city. London: Architectural Press, 1972. 246 p. 21. OLDFIELD, R.S. The psyhology of the Interview. Methuen Co, 1943. 165 p. 22. PAASCH, F. Grund probleme der Victimologie. Diss. Minster, 1965. 465 p. 23. SCHAFER, S. Victimolog., Reston Publ. Comp. Reston. Virginia, 1977. 365 p. 24. SCHAFER, S. The Victim and His Criminal. New York: Random House, 1968. 274 p. 25. SCHMID, A., DE GRAAF, J. Violence as Communication : Insurgent Terrorism ant the Western News Media. Newbury Park. Sage, 1982. 184 p. 26. SKOGAN, W., MAXFIELD, M. Coping with crime: Individual and neighborhood reactions. Beverly Hills: CA Sage, 1981. 154 p. 27. STANCIU, V.V. Les droits de la victime. Paris, 1985. 365 p. 28. STEFANI, G., LEVASSEUR, G., BOULOC, B. Droit pénal général.Paris: Dalloz, 1997. 298 p. 29. SUTHERLAND, E. Criminology. Philadelphia, 1924. 576 p. 30. VAN DIJK, J. Experiences of Crime across the World. Boston, 1991. 156 p. 31. VAN DIJK, J., MAYHEV, P., KILLIAS, M. Experience of Crime Across the World, Deventer (NL). Boston: Kluwer, 1990. 187 p. 32. VAUGHAN, D. Crime between Organisations: Implications for Victimology. Gilbert Geis, Ezra Stotland (eds.): White – Collar – Crime. Beverly Hills – London, 1980. 93 p. 33. WERTHAM, F. The Show of Violence. New York, 1948. 234 p. 34. WOLFGANG, M. Patterns in Criminal Homicide, 1958. 156 p.

* * *

35. АБЕЛЬЦЕВ, С.Н. Личность преступника и проблемы криминального насилия. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2000. 208 с. 36. АВАНЕСОВ, Г.А. Криминология. Москва: Академия МВД СССР, 1984. 247 c.

37. АВАНЕСОВ, Г.А. Криминология, прогностика, управление. Горький, 1975. 98 c. 38. АЛЕКСЕЕВ, А.И. Криминология. Москва: Изд-во «Щит-М», 1998. 340 c. 39. АНТОНЯН, Ю.М. Психология убийства. Москва: Юристъ, 1997. 303 c. 40. АНТОНЯН, Ю. М. Роль конкретной жизненной ситуации в соверешнии преступления. Учебное пособие. Москва, 1973. 72 c. 41. АНТОНЯН, Ю.М. Социальная среда и формирование личности преступника (неблагоприятные влияния на личность в микросреде). Москва, 1975. 95 c. 42. АНТОНЯН, Ю.М., БЛУВШТЕЙН, Ю.Д. Методы моделирования в изучении преступления и преступного поведения. Москва: РИО Академии МВД СССР, 1974. 87 c. 43. АНТОНЯН, Ю.М., БОРОДИН, С.В. Преступность и психические аномалии. Москва, 1987. 115 c. 44. АНТОНЯН, Ю.М., ВЕРЕЩАГИН, В.А., ПОПОВ, С.А., ШОСТАКОВИЧ, Б.В. Серийные сексуальные убийства. Криминальное и патопсихологическое исследование. Москва, 1977. 183 c. 45. АНТОНЯН, Ю.М., ГОЛУБЕВ, В.П., КУДРЯКОВ, Ю.Н. Изнасилования: причины и предупреждение. Москва, 1990. 179 c. 46. АНТОНЯН, Ю.М., ТКАЧЕНКО, А.А. Сексуальные преступления. Чикатило и другие. Москва: «Амальтея», 1993. 202 c. 47. БАБАЕВ, М.М. Социальные последствия преступности. Москва: Академия МВД СССР, 1982. 120 c. 48. БАНДУРКА, А.М., ДАВЫДЕНКО, Л.М. Преступность в Украине: причины и противодействие. Харьков: Основа, 2003. 368 c. 49. БЕККАРИА, Ч. О преступлениях и наказаниях (Dei delitti e delle pene). Москва: «СТЕЛС», 1995. 304 c. 50. БЛУВШТЕЙН, Ю.Д., ДОБРЫНИН, А.В. Основания криминологии. Опыт логико-философского исследования. Минск, 1990. 203 c. 51. БЛУВШТЕЙН, Ю.Д., ЗЫРИН, Н.И., РОМАНОВ, В.В. Профилактика преступлений. Минск, 1986. 142 c. 52. БОРИСОВ, В.И., КУЦ, В.Н. Преступления против жизни и здоровья: вопросы квалификации. Харьков, 1995. 199 c. 53. БОРОДИН, С.В. Борьба с преступностью: теоретическая модель комплексной программы. Москва, 1990. 164 c. 54. БОРОДИН, С.В. Квалификация преступлений против жизни. Москва: Юридическая литература, 1977. 139 c. 55. БОРОДИН, С.В. Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому праву. Москва: Юристъ, 1994. 208 c. 56. БОРОДУЛИН, А.И. Убийства по найму. Криминалистическая характеристика, методика расследования. Под ред. профессора БЕЛКИНА, Р.С. Москва: Новый Юрист, 1997. 197 c. 57. БРАЙНИН, Я.М. Уголовная ответственность и ее основание в советском уголовном праве. Москва, 1963. 231 c. 58. БУЖОР, В.Г. Криминологический анализ групповых форм насильственной преступности. Кишинев, 1994. 80c. 59. БУРДАНОВА, В.С., БЫКОВ, В.М. Виктимологические аспекты криминалистики. Учебное пособие. Ташкент, 1981. 147 c. 60. ВАНДЫШЕВ, В.В. Виктимология: что это такое? Ленинград, 1978. 20 с. 61. ВАНДЫШЕВ, В.В. Изучение личности потерпевшего в процессе расследования. Ленинград, 1989. 86 c. 62. ВАСИЛЬЕВ, В.Л. Юридическая психология. Москва: Юридическая литература, 1991. 462 c.

63. ВЕДЕРНИКОВА, О.Н. Теория и практика борьбы с преступностью в Великобритании. Москва, 2001. 344 c. 64. ВЕТРОВ, Н.И. Профилактика правонарушений среди молодежи. Москва, 1980. 325 c. 65. Взаимодействие милиции и населения: к итогам харьковского эксперимента. Харьков: Изд-во Нац. ун-та внутренних дел, 2003. 286 c. 66. ВИНОКУР, А.В., РЫБКИНА, Р.В. Социальный эксперимент. Новосибирск, 1968. 78 c. 67. ВИЦИН, С.Е. Системный подход и преступность. Учебное пособие. Москва, 1980. 231 c. 68. ВОЛКОВ, В.Н, ЯНАЕВ, С.И. Юридическая психология. Москва: Центр юрид. лит. «Щит», 2001. 167 c. 69. ВОРОНИН, Ю.А. Система борьбы с преступностью в США. Свердловск, 1990. 439 c. 70. ГЕННАДИЕВ, В.Д. Защита по делам о половых преступлениях (Методическое пособие для адвокатов). Ленинград, 1977. 176 c. 71. ГЕОРГИЦЭ, М. Организованная преступность: проблемы теории и практики расследования. Монография. Кишинэу: Молдавский Государственный Университет, 1998. 298 с. 72. ГЕРЦЕНЗОН, А.А. Уголовное право и социология. Москва, 1970. 249 c. 73. ГОЛИНА, В.В. Криминологическая профилактика, предотвращение и пресечение преступлений. Киев, 1989. 221 c. 74. ГОЛОВКО, Л.В. Альтернативные методы разрешения споров в современном уголовно-процессуальном праве. Санкт-Петербург, 2002. 343 c. 75. ГОРШЕНКОВ, Г.Н. Криминология. Введение в учебный курс. Сыктывкар, 1995. 236 c. 76. ГОРЯ, Н.К. Назначение наказания по делам о насильственных преступлениях. Кишинев: Штиинца, 1991. 98 c. 77. ДЖУЖА, О.М., МОИСЕЕВ, М. Проблема потерпíлового вíд злочину. Кíев, 1994. 132 c. 78. ДОЛГОВА, А.И. и др. Методика изучения территориальных различий преступности и их причин. Москва, 1989. 127 c. 79. ДОЛГОВА, А.И., КОРОБЕЙНИКОВ, Б.В., КУДРЯВЦЕВ, В.Н., ПАНКРАТОВ, В.В. Понятия советской криминологии, Методическое пособие. Москва, 1985. 354 c. 80. ДУБРИВНЫЙ, В.А. Потерпевший на предварительном следствии. Саратов, 1966. 85 c. 81. ДЮПУИ, Е. Проституция в древности. Кишинев, 1991. 178 c. 82. ЖИГАРЕВ, Е.С. Криминологическая характеристика несовершеннолетних и организация их правового воспитания: Учебное пособие. Москва, 1990. 235 c. 83. ЗАБРЯНСКИЙ, Г. Криминологические проблемы села. Ростов-на-Дону, 1990. 169 c. 84. Законы Ману, Москва, 1960. 60 c. 85. ЗВИРБУЛЬ, В.К., МИНЬКОВСКИЙ, Г.М., ТАНАСЕВИЧ, В.Г. Теоретические основы предупреждения преступности. Москва, 1977. 687 c. 86. ИГНАТОВ, А.Н. Квалификация половых преступлений. Москва: Юрид. лит., 1974. 231 c. 87. ИГНАТОВ, А.Н. Ответственность за преступления против нравственности (половые преступления). Москва: Юрид. лит-ра, 1966. 184 c. 88. ИГОШЕВ, К.Е. Типология личности преступника и мотивация преступного поведения. Горький, 1974. 162 c. 89. ИНШАКОВ, С.М. Зарубежная криминология. Москва: Изд. группа ИНФРА⋅М-Норма, 1997. 374 c. 90. ИНШАКОВ, С.М. Криминология. Москва: Юриспруденция, 2000. 413 c. 91. ИНШАКОВ, С.М. Криминология. Вопросы и ответы. Москва: Юриспруденция, 2000. 216 c. 92. ИСИЧЕНКО, А.П. Оперативно-розыскная криминология. Москва: ИНФРА – М, 2001. 68 c.

93. История политических и правовых учений. Учебник. Под ред. ЛЕЙСТА, О. Э. Москва: Юридическая литература, 1997. http://feelosophy.narod.ru/leist/L0.html. 94. КАЙЗЕР, Г. Криминология. Введение в основы. Москва, 1979. 435 c. 95. КАН, Уэда. Преступность и криминология в современной Японии. Москва: Прогресс, 1989. 254 c. 96. КАРПЕЦ, И.И. Преступность: иллюзии и реальность. Москва, 1992. 294 c. 97. КАРПЕЦ, И.И. Проблема преступности. Москва, 1969. 167 с. 98. КВАШИС, В. Основы виктимологии. Москва, 1999. 231 c. 99. КВАШИС, В.Е. Теоретические основы профилактики неосторожных преступлений. Москва, 1974. 273 c. 100. КВАШИС, В.Е., ВАВИЛОВА, Л.В. Зарубежное законодательство и практика защиты жертв преступлений. Москва: ВНИИ МВД России, 1996. 218 c. 101. КОВАЛЕВ, М. Основы Криминологии. Москва, 1970. 321 c. 102. КОЗАК, В. Право граждан на необходимую оборону. Саратов,1972. 241 c. 103. КОКАРЕВ, Л.Д. Потерпевший от преступления в советском уголовном процессе. Воронеж: Изд-во Воронежского ун-та, 1964. 218 c. 104. КОНОВАЛОВ, В.П. Изучение потерпевших с целью совершенствования профилактики правонарушений. Москва, 1982. 184 c. 105. КОНОВАЛОВ, В.П., ФРАНК, Л.В. Об организации виктимологического направления профилактики преступности в Таджикской ССР (Научно-методическая информация). Душанбе, 1976. 162 c. 106. КОРОБКОВ, Г.Д. Освобождене от уголовной ответственности и наказания по советскому уголовному праву. Москва, 1981. 184 c. 107. КОСОПЛЕЧЕВ, Н.Н. Методы криминологического исследования. Москва, 1984. 182 c. 108. Криминология. Москва: Юрид. лит., 1976. 421 c. 109. Криминология (Преступность. Виды преступлений. Объяснение преступного поведения. Уголовная юстиция. Проблемы контроля преступности). Под ред. ШЕЛИ, Джозефа Ф. 3-е междун. Издание. Санкт-Петербург: ПИТЕР, 2003. 860 c. 110. Криминология. Под общ. ред. ДОЛГОВОЙ, А.И. Москва: Изд. группа ИНФРА.М – НОРМА, 1997. 779 c. 111. Криминология. Под общ. ред. ЭМИНОВА, В.Е. Москва, 1997. 158 c. 112. Криминология. Под ред. академ. КУДРЯВЦЕВА, В.Н. и проф. ЭМИНОВА, В.Е. Москва: Юрист, 1995. 512 c. 113. Криминология. Под ред. БУРЛАКОВА, В.Н., САЛЬНИКОВА, В.П., СТЕПАШИНА, С.В. Санкт-Петербургский Университет МВД России, СПб., 1999. 607 c. 114. Криминология. Под ред. КАРПЕЦА, И.И., ЭМИНОВА, В.Е. Москва: Манускрипт, 1992. 332 c. 115. Криминология. Под ред. КОРОБЕЙНИКОВА, Б.В., КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., МИНЬКОВСКОГО, Г.М. Москва: Юрид. лит., 1988. 383 c. 116. Криминология. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., МИНЬКОВСКОГО, Г.М. Москва: Изд-во Московского ун-та, 1994. 414 c. 117. Криминология и профилактика преступлений. Учебник. Под ред. АЛЕКСЕЕВА, А.И. Москва,1989. 345 c. 118. Криминология – XX век. Под ред. БУРЛАКОВА, В.Н., САЛЬНИКОВА, В.П. Санкт-Петербург: Юридический Центр-Пресс, 2000. 555 c. 119. Криминология. Учебно-методические материалы и альбом схем. Под ред. ВИЦИНА, С.Е. и УТКИНА, В.А. Москва: Изд-во Щит-М, 1998. 242 c. 120. КРУГЛИКОВ, Л.Л. Смягчающие и отягчающие обстоятельства в советском уголовном праве. Ярославль, 1979. 270 c.

121. КРЫЛОВ, А.А. Социально-криминологические проблемы нейтрализации криминальной экономики. Москва, 1992. 204 c. 122. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Генезис преступления. Опыт криминологического моделирования. Москва: Издательский дом «Форум» ИНФРА-М, 1998. 215 c. 123. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Закон, поступок, ответственность. Москва, 1986. 448 c. 124. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Избранные труды по социальным наукам. B 3-х томах. Москва: Наука, 2002. 1123 c. 125. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Обьективная сторона преступления. Москва, 1960. 339 c. 126. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Популярная криминология. Москва: Изд-во «Спаpк», 1998. 456 c. 127. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Причинность в криминологии (О структуре индивидуального преступного поведения). Москва: Юридическая литература, 1968. 129 c. 128. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Причины правонарушений. Москва, 1976. 490 c. 129. КУДРЯВЦЕВ, С.В. Конфликт и насильственное преступление (социально-психологические исследования причинно-следственных связей). Москва, 1991. 270 c. 130. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Преступление и преступность. Москва, 1969. 348 c. 131. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Проблемы криминологической детерминации. Москва, 1984. 230 c. 132. КУПРИАН, А.П. Методологические проблемы социального эксперимента. Москва, 1971. 145 c. 133. Курс советского уголовного права. Часть общая. T.1. Ленинград, 1968. 400 c. 134. Курс советского уголовного права. T. 2. Москва, 1970. 368 c. 135. Курc советского уголовного права. Часть особенная. Tом 3. Под ред. БЕЛЯЕВА, Н.А. и ШАРГОРОДСКОГО, М.Д. Ленинград: Изд-во Ленинградского ун-та, 1973. 267 с. 136. Курс советской криминологии. Предмет. Методология. Преступность и ее причины. Преступник. Москва, 1985. 475 c. 137. Курс советской криминологии: Предупреждение преступности. Москва, 1986. 290 c. 138. Курс уголовного права. Общая часть. Учение о преступлении. Tом 1. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., ТЯЖКОВОЙ, И.М. Москва: ЗЕРЦАЛО, 1999. 577 c. 139. Курс уголовного права. Общая часть. Учение о наказаниии. Tом 2. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., ТЯЖКОВОЙ, И.М. Москва: ЗЕРЦАЛО, 1999. 387 c. 140. ЛЕЙКИНА, Н.С. Личность преступника и уголовная ответственность. Ленинград: ЛГУ, 1968. 135 c. 141. ЛОБОВ, С.А. Криминальная виктимология. Лекции. Под ред. МЕРЕТУНОВА, Г.М. Краснодар: КЮИ МВД России, 1998. 260 c. 142. ЛОПУШАНСКИЙ, Ф.А. Предупреждение семейно-бытовых правонарушений. Москва: Наука, 1989. 213 c. 143. ЛУНЕЕВ, В.В. Преступность ХХ века. Мировой криминологический анализ. Москва: Норма, 1999. 510 c. 144. ЛУПАРЕВ, Г.П. Преступник и его жертва. Алма-Ата: Общество «Знание», 1988. 123 c. 145. ЛУРЬЕ, С.Я. Демокрит. Ленинград, 1970. 87 c. 146. МАЗАЛОВ, А.Г. Гражданский иск в уголовном процессе. Москва, 1967. 145 c. 147. МАКСИМОВ, С.В. Эффективность общего предупреждения преступлений. Москва, 1992. 267 c. 148. МАКСИМОВ, С.С., РЕВИН, В.Л. Насильственные преступления в сфере семейно-бытовых отношений и проблемы их профилактики. Москва, 1993. 236 c 149. МЕЛЬНИКОВА, Ю.Б. Дифференциация ответственности и индивидуализация наказания. Красноярск, 1989. 345 c. 150. МЕЛЬНИКОВА, Э.Б., КАРНОЗОВА, Л.Н. Ювенальная юстиция – охранительная и восстановительная. Москва, 2002. 435 c. 151. МЕНДЕЛЬСОН, Г.А. Уголовная ответственность за убийство и телесные повреждения. Москва: Юридическая литература, 1962. 319 c.

152. Методическое обеспечение социологических исследований в органах внутренних дел. Москва: Академия МВД СССР, 1990. 79 с. 153. Методология и методика прикладных криминологических исследований. Иркутск: Изд-во Иркутского университета, 1982. 245 c. 154. Методология и методика прогнозирования в сфере борьбы с преступностью. Отв. ред. ИГОШЕВ, К.Е. Москва, 1989. 158 c. 155. Механизм преступного поведения. Москва: «Наука», 1981. 278 c. 156. МИЛЮКОВ, С.Ф. Российское уголовное законодательство. Опыт критического анализа. Санкт-Петербург: СПб. ИВЭСЭП, 2000. 280 с. 157. МИНИН, А.Я. Информатизация криминологических исследований (теория и методология). Екатеринбург, 1992. 456 c. 158. МИНСКАЯ, В.С., ЧЕЧЕЛЬ, Г.И. Виктимологические факторы и механизм преступного поведения. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1988. 153 c. 159. МИХАЙЛОВ, А.Е. Криминoлогические проблеммы борьбы с некорыстной насильственной преступностью. Киев, 1996. 356 c. 160. МОШАК, Г.Г. Преступление в семье: истоки и профилактика. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1989. 158 с. 161. МЫШЛЯЕВ, Н.П. и др. Индивидуальная профилактика, осуществляемая участковым инспектором милиции. Москва, 1990. 126 c. 162. Население и милиция в большом городе. Сравнительное социологическое исследование. Санкт-Петербург: СПб, 2000. 224 c. 163. Насильственные преступления: природа, расследование, предупреждение. Москва, ВНИИ МВД РФ, 1994. 189 c. 164. НАУМОВ, А.В. Российское уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Москва, 1996. 450 c. 165. НИКИФОРОВ, А.С. Ответственность за телесные повреждения. Москва, 1959. 280 c. 166. НОВИЧЕНКО, А.С. Методологические основы познания преступности. Москва, 1991. 223 c. 167. НОВОСЕЛОВ, Г.П. Учение об обьекте преступления. Методологические аспекты. Москва: НОРМА, 2001. 200 с. 168. НОЙ, И.С. Методологические проблемы советской криминологии. Саратов, 1975. 335 c. 169. НОМОКОНОВ, В.А. Преступное поведение: детерминизм и ответственность. Владивосток, 1989. 279 c. 170. ОБУХОВСКИЙ, К. Психология влечений человека. Москва, 1972. 68 c. 171. Общественное мнение о состоянии преступности и деятельности органов внутренних дел. Москва: Академия МВД СССР, 1990. 203 с. 172. ОРЛОВ, П.И. Психодиагностика и психопрофилкатика сексуальных преступлений. Харьков, 1994. 340 c. 173. ОСТРОУМОВ, С.С. Советская судебная статистика. Москва: Изд-во Моск. Ун-та, 1976. 415 c. 174. ПАРЫГИН, Б.Д. Основы социально-психологической теории. Москва: Мысль, 1971. 279 c. 175. ПОБЕГАЙЛО, Э.Ф. Умышленные убийства и борьба с ними. Уголовно-правовое и криминологическое исследование. Воронеж: Изд-во Воронежского университета, 1965. 380 c. 176. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Виктимологические аспекты профилактики преступлений. Москва. Академия МВД СССР, 1980. 85 c. 177. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Криминальная виктимология. Что это такое? Москва: Изд-во «Знание», 1977. 64 c. 178. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Правовые основы учения о жертве преступления. Учебное пособие. Горький: Горьковская высшая школа МВД СССР, 1979. 84 с.

179. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Практические аспекты криминальной виктимологии. Москва, 1982. 130 c. 180. ПОПОВ, Н.В. Судебная медицина. Москва, 1950. 450 c. 181. Рабочая книга социолога. Москва, 1983. 182 c. 182. РЕПЕЦКАЯ, А.Л. Виновное поведение потерпевшего и принцип справедливости в уголовной политике. Иркутск, 1994. 169 c. 183. РИВМАН, Д.В. Виктимологические факторы и профилактика преступлений. Учебное пособие. Ленинград, 1975. 164 c. 184. РИВМАН, Д.В. Криминальная виктимология. Санкт-Петербург: ПИТЕР, 2002. 304 с. 185. РИВМАН, Д.В., УСТИНОВ, В.С. Виктимология. СПб. Юридический центр Пресс, 2000. 203 c. 186. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Виктимологические проблемы преступности несовершеннолетних. Иркутск, 1983. 182 c. 187. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Методика изучения личности потерпевшего по делам о преступлениях несовершеннолетних. Иркутск, 1975. 85 c. 188. САВЮК, Л.К. Криминологическое учение о преступности (понятие, признаки, тенденции). Лекция. Москва, 1990. 49 c. 189. САМОЩЕНКО, И.С. Понятие правонарушения по советскому законодательству. Москва, 1966. 165 c. 190. САХАРОВ, А.Б. Уголовно-правовая охрана безопасности условий труда в СССР. Москва, 1958. 83 c. 191. САХАРОВ, А.Б. Учение о личности преступника и его значение в профилактической деятельности органов внутренних дел: Лекция. Москва, 1984. 69 c. 192. САХАРОВ, А.Б., САРКИСОВ, Г.С. Проблема преступности в современных условиях. Ереван, 1991. 69 c. 193. Сексуальные преступники. Под ред. АНТОНЯНА, Ю.М. Москва, 1992. 194 c. 194. СЕРДЮК, Л.В. Насилие. Криминологическое и уголовно-правовое исследование. Изд-во «Юрлитинформ». Москва, 2002. 206 c. 195. СИБИРЯКОВ, С.Л. Современная буржуазная криминология. Москва, 1980. 150 c. 196. СИДОРОВ, Б.В. Поведение потерпевших от преступления и уголовная ответственность. Казань, 1998. 93 c. 197. СКИБИЦКИЙ, В.В. Освобождение от уголовной ответственности и наказания. Киев, 1987. 153 c. 198. СКОРЦОВ, К.Ф., ПРОХОРОВА, М.Н., ЯСТРЕБОВ, В.Б. Исследование хищений. Москва, 1971. 169 c. 199. СМЕЛЗЕР, Н. Социология. Москва: Феникс, 1994. 281 c. 200. Социальная профилактика правонарушений: советы, рекомендации. Под ред. КЕРИМОВА, Д.А. Москва, 1989. 92 c. 201. Социальные отклонения. Под ред. КУДРЯВЦЕВА, В.Н. Москва: Юрид. лит., 1989. 203 c. 202. СТАРОВИЧ, З. Судебная сексология. Москва: Юридическая литература, 1991. 154 c. 203. СТРОГОВИЧ, М.С. Курс советского уголовного процесса. T. 1. Москва: «Наука», 1968. 286 c. 204. Судебная медицина. Под ред. ТОМИЛИНА, В.В. Москва: Юридическая литература, 1987. 207 c. 205. СУХАРЕВ, А.Я., АЛЕКСЕЕВ, А.И., ЖУРАВЛЕВ, М.П. Основы государственной политики борьбы с преступностью в России. Теоретическая модель. Москва, 1997. 256 c. 206. ТАГАНЦЕВ, Н.С. Русское уголовное право. T.2. Москва, 1994. 297 c. 207. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д., АБДУЛЛАЕВ, Н.А. Преступность в сфере семейно-бытовых отношений и борьба с ней. Душанбе, 1989. 189 c.

208. ТИМУШ, А., МАРТЫНЧИК, Е., КЛИМЕНКО, В. Преступность в зеркале социологии. Кишинёв: Штиинца, 1990. 121с. 209. ТКАЧЕНКО, В.И. Квалификация преступлений против жизни и здоровья по советскому уголовному праву. Москва: Юридическая литература, 1977. 305 c. 210. ТОКАРЕВ, А.Ф. Основные понятия криминологии. Москва, 1989. 186 c. 211. ТРАЙНИН, А.Н. Уголовное право. Часть общая. Москва, 1929. 364 c. 212. ТУЛЯКОВ, В.А. Виктимология (социальные и криминологические проблемы). Одесса: Юридична литература, 2000. 169 c. 213. Уголовное право. Общая часть. Москва, 1966. 454 c. 214. Уголовное право. Общая часть. Отв. ред. КОЗАЧЕНКО, И.Я., НЕЗНАМОВА, З.А. Москва: ИНФРА.М-НОРМА, 1998. 504 c. 215. Уголовное право. Общая часть. Под ред. РАРОГА, А.И. Москва: Триада, ЛТД, 1997. 484 c. 216. Уголовное право. Особенная часть. Отв. ред-ры КОЗАЧЕНКО, И.Я., НЕЗНАМОВА, З.А., НОВОСЕЛОВ, Г.П. Москва: Изд.группа ИНФРА.М-НОРМА, 1998. 355 c. 217. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред. ЗДРАВОМЫСЛОВА, Б.В. Москва: Юристъ, 1996. 451 c. 218. Уголовный процесс. Москва, 1972. 444 c. 219. УРЛАНИС, Б.Ц. Общая теория статистики. Москва, 1973. 103 c. 220. УСТИНОВ, В.С. Методы предварительного воздействия на преступность. Горький, 1989. 76 c. 221. ФЕРРИ, Э. Уголовная социология. Москва, 1908. 598 c. 222. ФИЛАНОВСКИЙ, И.Г. Социально-психологическое отношение субьекта к преступлению. Ленинград, 1970. 159 c. 223. ФИЛИМОНОВ, Б.А. Основы уголовного процесса Германии. Москва, 1994. 279 c. 224. ФЛОРЯ, К.Н. Назначение наказания с учетом причин совершенного преступления, Кишинэу: Штиинца, 1980. 123 c. 225. ФОКС, В. Введение в криминологию. Москва: Прогресс, 1985. 198 c. 226. ФРАНК, Л.В. Виктимология и виктимность (Об одном новом направлении в теории и практике борьбы с преступностью). Учебное пособие для студентов юридического факультета. Душанбе, 1972. 113 с. 227. ФРАНК, Л.В. Потерпевшие от преступления и проблемы советской виктимологии. Душанбе: Ирфон, 1977. 238 с. 228. ФРИДРИХ, В., ХЕНИНГ, В. и др. Процесс социального исследования. Вопросы методологии, методики и организации социальных исследований. Перев. c немецкого. Москва, Прогресс, 1975. 209 c. 229. ХЕККХАУЗЕН, Х. Мотивация и деятельность. T. 1. Москва, 1986. 141 c. 230. ХОЛЫСТ, Б. Криминология. Основные проблемы. Москва: Изд-во Московского ун-та, 1980. 259 c. 231. ХОХРЯКОВ, Г.Ф. Криминология. Учебник. Под ред. академика В.Н.КУДРЯВЦЕВА, Москва: Юристь, 2000. 315 c. 232. ХОХРЯКОВ, Г.Ф. Обьяснение в криминологии. Москва, 1979. 89 c. 233. Хрестоматия по всеобщей истории государства и права. Под ред. ЧЕРНИЛОВСКОГО, З.М. Москва: ВЮЗИ, 1973. 460 c. 234. ХРИСТЕНКО, В.Е. Психология жертвы: Учебное пособие. Харьков: Консум, 2001. 327 c. 235. ЦЕНТРОВ, Е.Е. Криминалистическое учение о потерпевшем. Москва. МГУ, 1988. 160 c. 236. ЧЕРНИЛОВСКИЙ, З.М. Всеобщая история государства и права. Москва: ВЮЗИ, 1970. 434 c.

237. ЧЕТВЕРИКОВ, В.С., ЧЕТВЕРИКОВ, В.В. Криминология. Учебное пособие. Москва: Новый Юрист, 1997. 144 c. 238. ШАРГОРОДСКИЙ, М.Д. Избранные работы по уголовному праву (составитель Волженкин, Б.В.). Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003. 432 с. 239. ШАРГОРОДСКИЙ, М.Д. Преступления против жизни и здоровья. Москва: Госюриздат, 1948. 395 c. 240. ШЕСТАКОВ, Д.А. Семейная криминология. СПб. ГУ, 1996. 286 c. 241. ШНАЙДЕР, Г. Й. Криминология. Москва: Изд. группа «Прогресс», «УНИВЕРС», 1994. 502 c. 242. ШЭНК, Э. Примирение жертв и правонарушителя. Вводное руководство для обучения ведущих. Москва, 2000. 183 c. 243. ЩЕРБА, С.П., САВКИН, А.В. Деятельное раскаяние в совершенном преступлении, Практическое пособие. Под общей ред. Щерба, С.П. Москва, 1997. 239 c. 244. ЯДОВ, В.А. Социологическое исследование: методология, программа, методы. Москва: Наука, 1987. 248 c. 245. ЯКОВЛЕВ, А.М. Социология экономической преступности. Москва, 1988. 89 c. 246. ЯКОВЛЕВ, Я.М. Половые преступления. Душанбе: Изд-во «ИРФОН», 1969. 514 c.

III. Studii şi articole ştiinţifice

247. ARGEŞANU, I., GURUIŢĂ, I., LUNGU, I., DECIULESCU, N., STOICA V., STOENESCU, V., BRACACIU, N., ANGHENI, A. Studiu criminologic privind omorurile. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2, 1992, p. 5-15. 248. ARGEŞANU, I., GURUIŢĂ, I., LUNGU I., STOICA, V. Studiu criminologic privind infracţiunile de omor. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2 / 1994, p. 13-37. 249. AUGUSTIN, L. Studiu criminologic privind infracţiunile contra vieţii comise în anii 1990-1993, în judeţul Alba. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2, 1994, p. 38-46. 250. BACIU, Gh. Agresivitatea ca fenomen medico-social. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries, Criminological Situation and Securyti in Society, materials, Chişinău 9-11 november, 1995, p. 28-29. 251. BACIU, GH., PĂDURE, A. Rolul familiei în formarea comportamentului delictual al copiilor şi adolescenţilor. În Conferinţa naţională „Violenţa în familie – aspecte multidisciplinare” (Pregătirea conceptuală, metodologia şi prezentarea experienţei înaintate), 25-27 ianuarie 1999. Chişinău, p. 54-58. 252. BACIU, GH., SUSANU A., UNGUREANU S. Rolul expertizei medico-legale în descoperirea crimelor comise împotriva vieţii umane. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. Criminologycal Situation and Securyti in Society, materials, Chişinău 9-11 november, 1995, p. 84-86. 253. BEJAN, O., ŢURCAN, V., URSAN, I. Cum să eviţi crimele şi criminalii. Sfaturi utile. Chişinău, 2002. 69 p. 254. BÎTCĂ, M. Noul Cod penal apără doar declarativ, dar nu şi prin prevederi concrete, interesele legitime ale păgubaşului. În Dreptul, nr.21 (22), 2002, p. 3. 255. BLOŞENCO, A. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii. În Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Facultatea de Drept. Probleme actuale ale jurisprudenţei. Serie Nouă, nr. 5. Chişinău, 2001, p. 104-114. 256. DOLEA, I. Probleme actuale vizînd repararea prejudiciului cauzat prin infracţiuni. În Analele ştiinşifice ale U.S.M. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr.5. Chişinău, 2000, p. 215-218. 257. DOLEA, I. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei. În Analele ştiinţifice ale U.S.M. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr.5. Chişinău, 2001, p. 295-302.

258. GLADCHI, Gh. Aspectele victimologice ale profilaxiei omorurilor premeditate. În Legea şi viaţa, nr.2. Chişinău, 1998, p. 16-21. 259. GLADCHI, Gh. Cine sunt victimele violului şi care este comportarea lor preinfracţională (studiu criminologic). În Legea şi viaţa, nr.4, 2000, p.19-25. 260. GLADCHI, Gh. Conceptul, analiza structurii şi clasificarea situaţiilor victimogene. În Legea şi viaţa, nr. 3, 1999, p. 3-12. 261. GLADCHI, Gh. Interacţiunea victimă-infractor la săvârşirea omorurilor premeditate. În Legea şi viaţa, nr. 11, 1997, p. 26-32. 262. GLADCHI, Gh. Justiţia de restabilire şi medierea: probleme şi perspective. În Avocatul poporului. Revistă ştiinţifico-practică şi informativă de drept, nr. 11-12, 2003, p. 20-22. 263. GLADCHI, Gh. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de noul Cod penal al Republicii Moldova. În Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, 18-19 aprilie 2003, Chişinău, 2003, p. 67-71. 264. GLADCHI, Gh. Omorul la comandă: aspecte victimologice. În Legea şi viaţa, nr. 5, 1998, p. 14-17. 265. GLADCHI, Gh. Orientarea geoecologică în criminologie. În Probleme regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion Internaţional (9-10 octombrie 2002). Chişinău: Ed. ASEM, 2002, p. 401-403. 266. GLADCHI, Gh. Particularităţile sistemului „infractor-situaţie victimogenă” în procesul săvârşirii infracţiunii de viol. În Probleme actuale privind infracţionalitatea. Anuar ştiinţific. Ed. I. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 117-144. 267. GLADCHI, Gh. Problema cuplului şi a societăţii: tortura în familie. În Flux, nr. 35 (266), 29 septembrie, 2000, p. 3. 268. GLADCHI, Gh. Protecţia victimei infracţiunii prin prisma justiţiei de restabilire. În Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de drept. Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale, 25-26 ianuarie 2003 (mun. Bălţi). Chişinău: F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2003, p. 740-744. 269. GLADCHI, Gh. Rolul situaţiei victimogene în sistemul cauzal al infracţiunii. În Analele ştiinţifice ale USM. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr. 2. Chişinău, 1999, p. 65-73. 270. GLADCHI, Gh. Situaţiile tipice mecanismului cauzării intenţionate grave a integrităţii corporale. În Legea şi viaţa, nr. 6, 2000, p. 34-38. 271. GLADCHI, Gh. Unele aspecte privind analiza criminologică şi prevenirea furturilor în Republica Moldova. În Analele ştiinţifice ale USM. Facultatea de Drept. Serie Nouă, nr. 4, Chişinău, 2000, p. 155-167. 272. GLADCHI, Gh. Victimitatea în raport cu omorul la comandă în Republica Moldova. În Conferinţa ştiinţifico-practică republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova” (26 februarie 1999). Chişinău: Ed. ARC, 1999, p. 90-98. 273. GLADCHI, Gh. Victimizarea şi victimitatea în timpul omorului săvârşit cu intenţie în circumstanţe agravante. În Anale ştiinţifice. Ed. I. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 57-70. 274. GLADCHI, Gh. Zonele criminogene din Republica Moldova. Prin ce se caracterizează? În Legea şi viaţa, nr. 4, 1997, p. 26-31. 275. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. În Materialele Conferinţei „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere ”. Chişinău, 2003, p. 140-145. 276. GLADCHI, Gh., SÎLI, V. Mijloacele de informare în masă şi terorismul. În Anuar ştiinţific. Ed. a IV-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2003, p. 166-174. 277. GLADCHI, Gh., SPOIALĂ, A. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. În Legea şi viaţa. Publicaţie ştiinţifico-practică, nr. 3 (147), 2004, p. 16-22.

278. MICLESCU, A. Particularităţi ale cercetării infracţiunilor de omor comise de infractori şi grupuri de infractori din ţară şi din străinătate. Aspecte privind crima organizată, ramificaţii ale organizaţiilor criminale internaţionale în România. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr.1-2, 1993, p. 58-67. 279. MOROŞAN, I. Unele consideraţiuni cu privire la relaţiile agresor-victimă. În Conferinţa ştiinţifică internaţională din 16-17 mai 2003 „Violenţa în societatea de tranziţie”. Chişinău, 2003, p. 104-108. 280. NOUR, V., ODAGIU, Iu. Provocarea din partea victimei – circumstanţă atenuantă. În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. Chişinău Ed. IV. 2003, p. 223-228. 281. O societate fără violenţă. Materialele Conferinţei internaţionale din 9-10 decembrie 1997. Chişinău, 1997. 32 p. 282. Rezoluţia Conferinţei „O societate fără violenţă”. În Conferinţa internaţională „O societate fără violenţă”. 9-10 decembrie 1997. Chişinău, 1997, p. 55-56. 283. ROTARU, V. Originea şi răspândirea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova „Probleme actuale ale jurisprudenţei: realizări şi perspective”. Seria Nouă, nr.6. Chişinău: CE al USM, 2002, p. 355-371. 284. SÎRCU, D. Noţiunea de victimă a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova „Probleme actuale ale jurisprudenţei: realizări şi perspective”. Seria Nouă, nr. 6. Chişinău: Centrul Editorial al USM, 2002, p. 43-47. 285. STĂNOIU, R.M., BREZEANU, O., DIANU, T. Tranziţia şi criminalitatea. Culegere de studii. Coordonator: dr. STĂNOIU, R.M. Seria Criminologie. Bucureşti: Editura Oscar Print, 1994. 78 p. 286. SUSANU, A., BACIU, GH., UNGUREANU, S. Alcoolizarea ca factor favorizant în omucideri. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Materials. Chişinău, 9-11 november. 1995, p. 123-125. 287. SUSANU, A., BACIU, GH., UNGUREANU, S. Omuciderile şi agresivitatea intrafamilială. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Materials. Chişinău. 9-11 november. 1995, p. 120-122. 288. ŢURCAN, V. Dreptul victimei la restituirea daunei. În Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel mare” a MAI. Ed. I. Chişinău, 2000, p. 215-218. 289. UNGUREANU, S., BACIU, GH., SUSANU, A. Agresiunea sexuală contra minorilor. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Materials. Chişinău. 9-11 november. 1995, p. 134-136. 290. URÎTU, L. Necesitatea creării centrului de criză în Moldova. În Conferinţa internaţională „O societate fără violenţă”. 9-10 decembrie 1997. Chişinău, 1997, p. 3-8. 291. VÎZDOAGĂ, T. Activitatea de acuzare a părţii vătămate, a părţii civile şi reprezentanţilor lor. În Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2001, p. 448-454. 292. VÎZDOAGĂ, T., VEDEANU, E. Aspecte teoretice ale protecţiei de stat aplicate persoanelor pe parcursul procesului penal. În Analele ştiinţifice ale USM „Probleme actuale ale jurisprudenţei: realizări şi perspective”. Seria Nouă, nr.6. Chişinău: CE al USM, 2002, p. 338-344.

* * * 293. AMIR, M. Victim Precipitated Forsible Rape. Journal of Criminal Law Criminology and Police Science. Vol. 58, 1967, p. 439-502. 294. BOSLY, H.D., DE VALKENEER, C. La celerite dans la procedure penale en droit belge. Dans la Revue internationale de droit penale, nr. 3-4, 1995, p. 440-461.

295. CASORLA, F. La justice pénale à l'épreuve du concept de “restorative justice. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale, nr. 1, 2000, p. 28-37. 296. CERE, J.-P., REMILLIEUX, P. De la composition pénale à la comparution sur reconnaissance préalable de la culpabilité: le “plaider coupable” à la francaise. Dans l' Actualité Juridique Pénal, nr. 2, November 2003, p. 45-42. 297. CHRISTIE, N. Chrime control as industry. Routlege. London – New York, 1993, p. 54-64. 298. CHRISTIE, N. Conflicts as property. In Britisch Journal of Criminology. Vol. 17, 1977, p. 1-23. 299. Di MARINO G. Du Code de procédure pénale version 1958. Du Code de procédure pénale version 2000. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale, nr. 1, 2000, p. 93-105. 300. ELLENBERGER, H. Mutilations Corporelles Infligees aux Femmes: Etude Victimologique, Criminologie. Vol. 13, 1980, p. 80-93. 301. ELLENBERGER, H. Psichologische Bezeihungen zwischen Verbrecher und Opfer Zeitschrift. fur Psihotheropie und medizinische Psychologie. Vol. 4. 1954, S. 261-280. 302. ELLENBERGER, H. Relations psyhologique entre le criminal et la victimes. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique, nr. 12,1956, p. 102-124. 303. ELLENBERGER, H. Psyhological Relationships Between the Criminal and His Victim, Archives of Criminal Psyho-dynamics. Vol.2. 1955, p. 257-290. 304. ETEVENON, C. Les experiences francaises de mediation. Gazett du Palais, doctr., 2 fevr. 1993, p. 119-120. 305. FATTAH, E.A. La victimologie - qu’est-elle, et quel est son avenir? Dans la Revue internationale de criminologie et de Police Technique, nr.2. Vol. XXI, 1967, p.113-124. 306. FATTAH, E.A. La victime est-elle coupable? Monreal : Presses de l'Universite de Monreal, 1971, p. 143-165. 307. FATTAH, Ezzat A. Victimology Past, Present And Future. In Criminologie. Vol. 33, nr.1, 2000. International Victimology Website www.Victimology.nl. 308. FRANKLIN, C. and FRANKLIN, A. Victimology Revisited. Criminology. Vol. 14, 1976, p.125-136. 309. FURSTENBERG, F. Fear of crime and it effect on citizen behavoir, in Biderman, A. (Ed.). Crime and Justice. New York: Justice Institute, p. 52-65. 310. HENTIG, H. von. Das Verbrechen II. Der Delinquent im Griff der Umweltkraf. Berlin-Gottingen-Heidelberg, 1962. Das Opfer als ein Element der Umwelt (fiinftes Buch), S. 356-515. 311. HENTIG, H. von. Remarks on the Interaction of Perpetrator and Victim. The Journal of Criminal Law and Criminology. Vol. 31, 1940/41, p. 303-389. 312. HOLYST, B. Rola ofiary w genesie zaboystwa. Panstwo i prawo, Nr. 11, 1964, S. 730-756. 313. International Victimology: Selected Papers from the 8th International Symposium (Proceedings of a Symposium held 21-26 August 1994, Adelaide) Edited by Chris Sumner, Mark Israel, Michael O'Connell and Rick Sarre, Canberra: Australian Institute of Criminology, 1996 – International Victimology Website, www.Victimology.nl. 314. JOUTSEN, M. Research on Victims and Criminal Policy in Europe. In R.Hood (ed), Crime and Criminal Policy in Europe Oxford, Centre for Criminological Research. 1989, p. 50-83. 315. KARMEN, A. Victim Facilitatio. The Case of Theft. Victimology. Vol. 4, 1979, p. 361-370. 316. KARMEN, A. Auto Theft: Beyond Victim Blaming. Victimology. Vol. 5, 1980, p.161-174. 317. KARMEN, A. AutoTheft and Corporate Irresponsibility. Contemporary Crises. Vol. 5, 1981, p. 63-81. 318. KARMEN, A. The Controversy Over Shared Responsability: Is Victim – Blaming Ever Justified ? 1991, p. 395-408. In To Be A Victim: Encounters With Crime And Injustice. Edited by D.Sank and D.Caplan. New Iork: Plemm Press. 319. KLEINFELLER, G. Die Anreizung des Taters durch den Angergriffenen. Archiv fur Strafrecht und Strafprozess, B.64, H.3-4. Berlin, 1917, p.193-253.

320. LERNER, R. Some Remarks on the Main Problems of Victimology. In Sociological Abstrcts. December 1973, supl., nr. 38, p. 17-30. 321. Les Actes du X-e Symposium international de victimologie. Montreal, 2000. International Victimology Website. www.Victimology.nl. 322. Les premieres etudes empiruque: l'arte de blamer la victime. Dans L'histoires de la victimologie. www.word – society – victimology. 323. MENDELSOHN, B. Le rapport entre la victimologie et le problem du genocide (Schema d’un Code du Genocide). Etudes de Psycho-Sociologie Criminelle, nr. 16-17, 1969, p. 57-83. 324. MENDELSOHN, B. Les infractions commises sous le regime nasi sont-elles des crimes ou sont du droit commun? Dans la Revue de Droit Internationale de Sciences Diplomatiques et Politiques, nr. 4, 1965, p. 23-41. 325. MENDELSOHN, B. Methode a utiliser par la defenseur pour les recherches concertant la personalite du criminal. Dans la Revue de Droit Penal et de Criminologie et Archives Internationales de Medicine Legale, 1937, p. 877-891. 326. MENDELSOHN, B. Une Nouvelle Branche de la Science Bio-Psycho-Sociale: La victimologie. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique, nr. 2, Avril-Juin. Vol.X, 1956, p. 95 – 109. 327. NEWTON, A. Aid to the Victim. In Crime and Deliquency. Vol. 8, 1976, p. 368-390. 328. POKORA, S. La mediation penale. Dans l’Actualite juridique penal, Nr. 3/2003, p. 58-61. 329. REGNAULT, J.-D. Composition pénale: L'exemple du Tribunal de Cambrai. Dans l' Actualité Jouridique Pénal, nr. 2, November 2003, p. 55-58. 330. REIFF, R. The Invisible Victim. New Iork: Basic Books, 1979, p. 106-111. 331. REISS, A.J. Towards a Revitalization of Theory and Research on Victimisation by Crime. Journ. Crim. 72, 1981, p. 704-713. 332. TUHAN MIRZA-BARANOWSKE, I. Z. Zagadnien w wiktimologii. Przeglad penitecyrny, nr.1, 1970, s. 68-76. 333. TULKENS, F., VAN DE KERCHOVE, M. La justice pénal : justice imposée, justice participative, justice consensuelle ou justice negocide ?Dans la Revue de droit pénal et de criminologie, nr. 5, 1996, p. 788-798. 334. VAN DIJK, J. J. M. Introducing Victimology. In Carring for Crime Victims (selected proceedings of the 9th International Symposium on Victimology). New York: Criminal Justice press 1999, International Victimology Website, www.Victimology.nl. 335. VIANO, E. The family and crime prevention. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. Materials. Chişinău, 9-11 november, 1995, p. 49-58. 336. WEMMERS, Jo-Anne. In memory of Benjamin Mendelsohn, Founder of Victimology. In The Victimologist. Vol. 2, Nr. 1, p. 87, - International Victimology Website, www.Victimology.nl. 337. WEMMERS, Jo-Anne. Tribute to Benjamin Mendelsohn. In The Victimologist. International Victimology Website, 1998,www.Victimology.nl. 338. WOLFGANG, M. Victim – Precipitate Criminal Homicide. In Studies in Homicide. New York: Evanston and London, 1967, p. 72-87. 339. WOLFGANG, M., RIEDEL, M. Rape, Racial Discrimination, and the Death Penalty. Hugo Adam Bedau. Chester M. Pierce (eds.). Capital Punishment in the United States. New York, 1976, p. 99-121.

* * * 340. АЛЕКСЕЕВ, А.И., ВАСИЛЬЕВ, Ю.В., СМИРНОВ, Г.Г. Как защитить себя от преступника. Москва, 1990. 76 c. 341. АЛЕКСЕЕВ, А.И, ЖУРАВЛЕВ, М.П., МИНЬКОВСКИЙ, Г.М. Проблемы уголовно-правовой и процессуальной защиты жертв преступлений. B Актуальные проблемы

управления и правового регулирования деятельности органов внутренних дел. Москва: Академия МВД России, 1994, с. 40-52. 342. АЛИМОВ, С.Б. Ситуация и преступление. B Проблемы борьбы с преступностью. Материалы третьей научной конференции аспирантов и соискателей. Москва, 1968, c. 78-92. 343. АЛИМОВ, С.Б., АНТОНОВ-РОМАНОВСКИЙ, Г.В., РЕЗНИК, Г.М. Насильственная преступность в сферах быта и досуга: (проблемы криминологической типологии). B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва, 1980, с. 12-22. 344. АЛИМОВ, С.Б., ВАГОНОВА, Е.А. Предкриминальные конфликты - единое поле уголовно-правового и криминологического реагирования. B Методологические проблемы уголовно-правового регулирования общественных отношений. Москва, с. 63-69. 345. Анализ, планирование, контроль: Сборник методических рекомендаций. Москва, 1988. 107 c. 346. АНТОНОВ-РОМАНОВСКИЙ, Г.В. Проблемы криминологического изучения изнасилований. B Вопросы борьбы с преступностью, № 34, 1981, с.15-23. 347. АНТОНЯН, Ю.М., ГОЛУБЕВ, В.П., КУДРЯКОВ, Ю.Н. Психологические типы осужденных за изнасилования и особенности индивидуально-воспитательной работы. B Актуальные проблемы криминологии и исправительно-трудового права. Москва, 1990, с.114-123. 348. АРЕФЬЕВ, А.Ю. О виктимности предпринимателя. В сб. Современные проблемы государства и права в научных исследованиях адъюнктов. Нижний Новгород: ИВШ МВД РФ, 1994, с.14-19. 349. АУВЯЭРТ, Л.И., ВАХИНГ, В., МАРУСТЕ, Р.А. О некоторых проблемах судебно-психологической и психиатрической экспертизы потерпевших при изнасиловании. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Труды по правоведению. Вып.756. Тарту, 1987, с.60-72. 350. АФИНОГЕНОВ, Ю.А. Личность потерпевшего и цели наказания. B Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 37-56. 351. БАГРИЙ – ШАХМАТОВ, Л.В., ТУЛЯКОВ, В.А. Проблемы развития теории виктимологии в Украине. In Criminological situation and Security in Society. Materials. Vol. II. Chişinаu, 9-11 november, 1995, c. 18-20. 352. БОРЩОВ, С.Г. О некоторых аспектах связи научно-философской и практической деятельности. B Учeнные Записки ВПШ при ЦК КПСС. Bып. 5, 1976, c. 23-29. 353. БОСХОЛОВ, С. Причинный комплекс и механизм образования латентности насильственных преступлений. B Ученые записки Тартуского университета. Вып. 859, 1989, с.59-77. 354. БРУСКИН, Г.З. Что показало обобщение судебной практики по делам о тяжких телесных повреждениях. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с.84-88. 355. БРУСНИЦЫН, Л.В. Потерпевший: уголовно-правовые аспекты. B Государство и право. № 4, 1995, с.67-70. 356. БУГ, Н.Д. Типология изнасилований и личность насильника. B Проблемы обеспечения личной безопасности граждан. Москва, 1995, с.107-109. 357. БУЕВА, Л.П. Общественные отношения и общение. B Методологические проблемы социальной психологии. Москва, 1975. 107 c. 358. ВАНДЫШЕВ, В.В. Новые книги по проблемам виктимологии. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 115-117. 359. ВАНДЫШЕВ, В.В., РИВМАН, Д.В. Виктимологические аспекты профилактики автотранспортных преступлений. B Проблемы борьбы с преступной неосторожностью. Владивосток, 1981, с.14-21.

360. ВАНДЫШЕВ, В.В., РИВМАН, Д.В. О виктимологической профилактике неосторожных преступлений. B Проблемы борьбы с преступной неосторожностью. Владивосток, 1978, с. 9-18. 361. ВАНДЫШЕВ, В.В. Ситуации виктимизации граждан от краж личного имущества в сфере быта. B сб. Борьба с преступностью и проблемы нейтрализации криминогенных факторов сферы семьи и быта. Ленинград: ЛГУ, 1985, с. 22-29. 362. ВАРЧУК, Т.В. Виктимность и виктимология. B Актуальные проблемы социально-гуманитарных наук. Москва, 1996, c. 19-25. 363. ВАРЧУК, В.В., ВАРЧУК, Т.В. Виктимологические аспекты профилактики преступлений. B Материалах Всероссийской научно-практической конференции по проблеме профилактики правонарушений, 16 ноября 1995. Москва. ВНИИ МВД России, 1997, с. 87-92. 364. Виктимология и профилактика правонарушений. Сборник научных трудов. Иркутск, 1979. 190 с. 365. ВЛАСОВ, А. Возмещение вреда жертвам преступлений. B Законность. № 2. 2000, c. 39-40. 366. Вопросы борьбы с отдельными видами преступлений. Сборник научных трудов. Москва: Всесоюзный институт по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности, 1986. 250 c. 367. ВОРОБЬЕВА, Т., САНТАЛОВ, А. Квалификация умышленного убийства, совершенного в связи с выполнением потерпевшим своего служебного или общественного долга. B Сов. юстиция, № 23, 1988, с. 16-22. 368. ГИЛИНСКИЙ, Я.И. Социология насильственной преступности. B Ученые записки Тартуского университета. Вып.850, 1989, с.20-33. 369. ГИЛИНСКИЙ, Я.И. Человек человеку волк? B Насилие в современном мире. Международная конференция 27-29 июня 1997 г. СПб., 1997, с.53-60. 370. ГЛАДКИЙ, Г.Н. Деятельность Центра временного содержания для несовершеннолетних города Кишинэу по профилактике правонарушений среди детей и подростков: проблемы и перспективы. B Материалах международной научно-практической конференции «Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений несовершеннолетних», 27 февраля 2003 г. в журнале Орловского Юрид. Института МВД России «Наука и практика», № 2 (13), 2003, с. 21-24. 371. ГОЛОВКО, Л.В. Новейшие течения во французской уголовной политике. B Журнал российского права, № 9, 1997, с.140-142. 372. ГОЛОВКО, Л.В. Новые основания освобождения от уголовной ответственности и проблемы их процессуального применения. B Государство и право, № 8, 1997, с. 79-88. 373. ГОЛОВКО, Л.В. Прекращение уголовного дела в связи с деятельным раскаянием. B Законодательство, №1, 1999, с.70-81. 374. ГОЛОВКО, Л.В. Современная практика освобождения от уголовного преследования в Шотландии. B Вестник Моск.ун-та. Cер.11. Право, №2, 1998, с.69-78. 375. ГОЛЬБЕРТ, В.В. Изучение жертв насильственной преступности: некоторые направления в современной зарубежной виктимологии. B сб. Человек против человека. Преступное насилие. СПб., 1994, с.32-39. 376. ГОРБАТОВСКАЯ, Е.Г. Характеристика потерпевших от убийств (опыт конкретного криминологического исследования). B cб. Научных трудов Криминологическая характеристика убийств. Москва, 1997, с.108-117. 377. ГОРЯ, Н.К. Учет поведения потерпевшего при назначении наказания по делам о насильственных преступлений. B Сов. Юстиция, № 23, 1981, с.12-13.

378. ГОРЯИНОВ, К.К. Жертвы преступления и их защита. B сб. Человек против человека. Преступное насилие. СПб., 1994, с.60-64. 379. ГОРЯЧНОВ, К.К. Жертвы насилия и их защита. B сб. Человек против человека. Преступное насилие. СПб., 1994, с.21-29. 380. ГОТЛИБ, Р.М. Прокурорский надзор в борьбе с латентной виктимностью. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с.11-14. 381. ГОТЛИБ, Р.М., РОМАНОВА, Л.И. Виктимологические аспекты профилактики преступлений против личности. B сб. Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, с. 64-66. 382. ДАГЕЛЬ, П.С. «Вина потерпевшего» в уголовном праве. B Советская юстиция, № 6, 1967, с. 9-13. 383. ДАГЕЛЬ, П.С. Потерпевший в советском уголовном праве. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с.16-37. 384. ДАГЕЛЬ, П.С. Уголовно правовое значение поведения потерпевшего. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с. 6-15. 385. ДАШКОВ, Г.В. Основные направления изучения вопросов борьбы с преступностью в зарубежных странах. B сб. Научная информация по вопросам борьбы с преступностью. №130. Москва, 1991, с.60-62. 386. Десятый Конгресс Организации Объединенных Наций по предупреждению преступности и обращению с правонарушителями, Вена, Австрия, 10-17 апреля 2000. Сборник документов. Москва: Юрлитинформ, 2001. 346 c. 387. Дигесты Юстиниана. Книга I. Титул I. De iustitia et iure, pct. 3. (Флорентин). B Хрестоматия по всеобщей истории государства и права. Под ред. ЧЕРНИЛОВСКОГО, З.М. Москва: ВЮЗИ, 1973, c.146-148. 388. ДИМИТРОВ, Ю.Д. Как реально гарантировать и защитить права потерпевшего. B Закон и жизнь, № 10, 1996, с.25-26. 389. ДЬЯКОНОВ, И.М. Законы Вавилонии, Ассирии и Хеттского царства. B Вестник древней истории, №3, 1952, с.216-297. 390. ДЬЯЧЕНКО, А.П. Актуальные вопросы виктимологической профилактики преступлений в области половых отношений. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1988, с. 84-92. 391. ДЬЯЧЕНКО, А.П. Совершенствование учебно-правовой охраны несовершеннолетних от половых преступлений. B Проблемы обеспечения личной безопасности граждан. Москва, 1995, с. 85-94. 392. ДЬЯЧЕНКО, А.П. Феномен сексуального насилия в России. B материалах Второй международный причерноморский социально-девиантологический симпозиум «Преступность, социальный контроль и права человека», Материалы, 23-27 сентября 1996. T.I. Украина. Одесса, с.72-75. 393. ЖАЛИНСКИЙ, А.Э. Насильственная преступность и уголовная политика. B Сов. государство и право, №3. 1991, с.101-112. 394. ЗАБРЯНСКИЙ, Г. Городская и сельская виктимизация: сходство и различия. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1988, с. 15 –22. 395. ЗУБКОВА, В.И. Виктимологические меры предупреждения преступлений. B Вестник Московского ун-та. Сер.11, №3,1990, с.53-60. 396. ИГНАТОВ, А.Н., РЕЗНИК, Г.М., СОБОЛЕВА, С.Б. Классификация насильственных преступников и ее критерии. B сб.Типология личности преступника и индивидуальное предупреждение преступлений. Москва, 1979, с.24-35. 397. Изучение территориальных особенностей насильственной преступности (тематический сборник). Москва: Всесоюзный институт по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности, 1983. 312 c.

398. ИЛЬИНА, Л.В. Уголовно-процессуальное значение виктимологии. B Правоведение, № 3, 1975, с. 117-121. 399. КАЗАНЦЕВ, В.И. Виктимологические аспекты управления. B Государство и право, №1, 1992, с.35-42. 400. Как не стать жертвой преступления. Советы профессионалов. Ленинград, 1991. 241 c. 401. Как обеспечить личную безопасность: практические рекомендации. Москва, 1993. 173 c. 402. КАРПОВ, Т.И. Критерии индивидуализации наказания. În Analele ştiinţifice ale ULIM. Vol. 1, 1996, p.47-50. 403. КВАШИС, В. Жертвы преступлений: кто им поможет. B Сов. юстиция, №7, 1993, c. 41. 404. КЕЛИНА, С.Г. Осбождение от уголовной ответственности как правовое последствие совершения преступления. B Уголовное право: новые идеи. Москва, 1994, с. 63-71. 405. КИРИЛЛОВ, И.М., ШИЛЕНКО, Ю.В. Отношение учащихся к употреблению спиртных и токсических веществ. B Социологические исследования, № 4, 1992, с. 51-55. 406. КОКАРЕВ, Л. Некоторые вопросы виктимологии, ее влияние на признание лица потерпевшим и его участие в расследовании и профилактике преступлений. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск: Иркутский гос. ун-т, 1979, с. 55-60. 407. КОНОВАЛОВ, В.П. Виктимность и ее профилактика. B Викмологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 25-31. 408. КОНОВАЛОВ, В.П. Перспективы развития виктимологии. B сб. Теория и практика борьбы с правонарушениями. Вып.1. Душанбе, 1980, с.7-18. 409. КОНОВАЛОВ, В.П. Системно-структурный анализ виктимизации от преступности. B сб. Теория и практика борьбы с правонарушениями. Вып.1. Душанбе, 1980, с.15-22. 410. КОНОВАЛОВ, В.П., ПЕТРОВА, Н.М. О классификации закономерностей виктимизации от преступности. B Укрепление социалистической законности и совершенствование законодательства. Душанбе, 1984, с.83-86. 411. Корыстная ориентация: понятие и факторы, детерминирующие ее появления. Научно-аналитический обзор. Москва, 1987. 219 c. 412. КОТЛАРЖ, И. Некоторые сведения, полученные в результате исследования преступлений против нравственности. B Вестник прокуратуры, № 7-8, 1963, с. 224-256. (Перевод с чешского, сделанный во всесоюзном институте по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности). 413. КРИВОЩЕКОВА, Н.В. Применение классификации насильственных преступников при разработке профилактических мероприятий. B сб Причины отдельных видов преступности и проблемы борьбы с ними. Москва, 1989, с.145-154. 414. Криминологические исследования в мире. Москва: Манускрипт, 1995. 196 c. 415. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Причины конкретного преступления. B Советская юстиция. № 22, 1970. 5-12 c. 416. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Профилактическая функция уголовного закона. B Уголовное право, № 1, 1998, с. 11-20. 417. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Уголовно-правовая профилактика преступлений с учетом социально значимого поведения потерпевшего. B сб. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Тр. по правоведению. Вып. 756. Тарту, 1987, с.21-26. 418. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Уголовное значение „вины потерпевшего». B Советская юстиция, № 17, 1967, с. 8-13 419. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф., ОСТРОУМОВ, С.С. О причинах и условиях преступности. B Вестник Московского университета. Bып.4. Москва, 1965, с.50-65.

420. КУШНИР, Л. Жeртвы преступлений нуждаются в защите. B Закон и жизнь, № 9. Кишинев, 1991, c. 19-26. 421. ЛЕВИТОВ, Н.Д. Теория ролей в психологии. B Вопросы психологии, № 6, 1969, с. 130-162. 422. ЛЕЙКИНА, Н.С. Причины конкретных преступлений и личность преступника в аспекте индивидуализации наказания. B сб. Преступность и ее предупреждение. Ленинград, 1991, с.6-10. 423. ЛИХОЛОБ, В., БЫРГЭУ, М. Виктимность несовершеннолетних как фактор вовлечения их в преступную деятельность. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries and Security in Society “Criminological Situation and Security in Society”. Vol. II. Chişinău, 9-11 november, 1995, p. 62-64. 424. ЛУНEЕВ, В.В. Cистемный подход к изучению мотивации преступного поведения. B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва: Юрид.литература, 1980, c. 4-12. 425. МАКСУДОВ, Р., ФЛЯМЕР, М., ГРАСЕНКОВА, А. Институт примирения в уголовном процессе: необходимость и условия развития. B Уголовное право, № 1. Москва, 1998, с. 18-29. 426. МАРТЫНЧИК, Е.Г. Защита жертв преступлений: международный и национальный аспекты (сравнительно-правовое исследование). B „Ştiinţa”, nr. 10-11,1996, c. 18. 427. МАРТЫНЧИК, Е.Г. Правовая защита жертв преступлений: уголовный и уголовно-процессуальный аспекты. B Закон и жизнь, № 11. 1996, c. 8-17. 428. МИНСКАЯ, В.С. Изучение личности потерпевшего. B Социалистическая законность, №8, 1970, с. 44-46. 429. МИНСКАЯ, В.С. Индивидуализация уголовной ответственности с учетом неправомерного или безнравственного поведения потерпевшего. B Сов. юстиция, №20, 1970, с.11-12. 430. МИНСКАЯ, В.С. Криминологическое и уголовно правовое значения поведения потерпевших. B сб. Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 16, 1972, с. 19-28. 431. МИНСКАЯ, В.С. Личность потерпевшего и ее криминологическое значение. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 81-97. 432. МИНСКАЯ, В.С. Некоторые особенности личности потерпевшего и преступника в связи с проблемой ответственности и профилактики (по материалам уголовных дел о преступлениях, спровоцированных отрицательным поведением потерпевшего). B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с. 43-49. 433. МИНСКАЯ, В.C. Опыт виктимологического изучения изнасилования. B Вопросы борьбы с преступностью. Bып. 17. Москва: Юридическая литература, 1972, с. 21-31. 434. МИНСКАЯ, В.С. Ответственность потерпевшего за поведение, способствовавшее совершению преступлений. B Советская юстиция, №14, 1969, с. 15-16. 435. МИНСКАЯ, В.С. Отрицательное поведение – одна из категорий виктимологии. B Сов. гос-во и право, №7, 1980, с. 23-37. 436. МИНСКАЯ, В.С. Уголовно-правовой и нравственно-психологический аспекты виктимологии. B Советское государство и право, № 7, 1985, с. 78-86. 437. МИНЬКОВСКИЙ, Г.М., ПОБЕГАЙЛО, Э.Ф. Виктимологическая профилактика и задачи уголовной политики в сфере борьбы с тяжкими насильственными преступлениями. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1988, с. 52-63. 438. МИНЬКОВСКИЙ, Г.М., РЕВИН, В.П., БАРИНОВА, Л.В. Концепция проекта федерального закона «Об основах предупреждения преступлений». B Государство и право, № 3, 1998, c. 23- 35. 439. МИХАЙЛОВ, А.Е. Роль потерпевшего в механизме насильственных преступлений. B Криминологические проблемы борьбы с преступностью. Киев, 1989, с.60-66. 440. МОРОЗОВА, Л.А. Женщины и право (Обзор материалов конференции в Саратове). B Государство и право, № 9, 1995, с. 133-140. 441. МУДЬЮГИН, Г. Своевременное обнаружение преступлений – обязательное условие их раскрытия. B Социалистическая законность, №. 9, 1975, с. 22-28.

442. МУХАМЕДЬЯНОВ, Н. Международный форум виктимологов. B Государство и право, № 12, 1997, с. 114. 443. Некоторые рекомендации по мерам личной безопасности, гражданам, пребывающим в незнакомом городе. B сб. Борьба с преступностью за рубежом, № 5, 1993, с. 20-23. 444. НИКИФОРОВ, А.С. Контроль над преступностью в России. B Государство и право, № 5, 1994, с.72-81. 445. НИКИФОРОВ, А.С. США: Закон о контроле над насильственной преступностью. B Государство и право, № 3, 1996, с.124-133. 446. НОМОКОНОВ, В.А. Потерпевший как елемент ситуации совершения преступления. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 160-169. 447. НУРТАЕВ, Р.Т. О виктимологических аспектах неосторожной преступности. B Современные проблемы уголовного права и криминологии. Владивосток 1991, с. 90-98. 448. О мерах воздействия на зачинщиков семейных ссор в США. B сб. Борьба с преступностью за рубежом, № 3, 1993, с. 4-45. 449. Об организации виктимологичекого направления профилактики преступности в Таджикской ССР (Научно-методическая информация). Душанбе, 1976. 45 c. 450. Организация и методика криминологических исследований и внедрение их результатов в деятельность органов внутренних дел. Сборник научных трудов. Москва, 1982. 456 c. 451. ОСТРОУМОВ, С.С., КОНДРАШКОВ, Н.Н., ЗАБРЯНСКИЙ, Г.И. О некоторых актуальных вопросах изучения и предупреждения преступности: (Об учете степени общественной опасности преступлений и так называемой виктимологии). B Вестник Моск. Ун-та, № 3. Cерия ХП «Право», 1975, с. 14-21. 452. ОСТРОУМОВ, С.С., ФРАНК, Л.В. О виктимологии и виктимности. B Сов. государство и право, № 4, 1976, с. 74-79. 453. ПАНКРАТОВ, В.В. Проблема причинности и принцип взаимодействия в криминологии. B Советское государство и право, № 6, 1967, с. 122-125. 454. ПЕТЕЛИН, Б. Психологические факторы в преступном поведении. B Советская юстиция, №3, 1972, с. 43-47. 455. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И. Виктимология и профилактика преступлений. B Человек и закон, № 2, 1973, с. 50-63. 456. ПОЛУБИНСКИЙ, В.И., АНТОНЯН, Ю.М. Виктимология: ее возможности. B Сов. милиция, № 6, 1974, c. 13-20. 457. ПОРТНОВ, И.П. Город и преступность. B Государство и право, № 2, 1993, с.72-80. 458. ПОТАПОВ, С.А. Психически аномальные жертвы насильственных преступлений. B сб. Человек против человека. Преступное насилие. СПб, 1994, с.38-43. 459. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Труды по правоведению, № 756. Тарту, 1987. 291 c. 460. Проблемы оперативно-розыскной деятельности: Сб. избр. работ Лукашова В.А. Сост. ГОРЯИНОВ, К.К., ИСИЧЕНКО, А.П., ВАНДЫШЕВ, А.С. Москва, 2000. 279 c. 461. РАЗГИЛЬДИЕВ, Б. Убийство по заказу. B Российская юстиция, № 5, 1995, с.12-21. 462. РАСКА, Э. Социальные источники насилия. B Ученые записки Тартуского университета. Вып. 850, с.3-19. 463. РЕБАНЕ, И.А. О виктимологическом аспекте при назначении наказания. B сб. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Труды по правоведению. Тарту, 1987, с.5-20. 464. РЕПЕЦКАЯ, А.Л. Виктимологическое иследование телесных повреждений и “вина потерпевшего”. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1988, c. 72-78.

465. РИВМАН, Д.В. Виктимологическая профилактика. B Вопросы профилактики преступлении. Ленинград, 1978, c. 56-71 466. РИВМАН, Д.В. Виктимологическая профилактика преступлений. B Проблемы профилактики преступления в условиях дальнейшего расширения и углубления демократии, гарантированной новой Конституциeй СССР. Иркутск, 1978, c. 32-46 467. РИВМАН, Д.В. К вопросу о социально-психологической типологии потерпевших от преступлений. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Иркутский гос.ун-т, 1998, с. 4-14. 468. РИВМАН, Д.В. Классификация криминологических ситуаций в зависимости от качеств личности и поведения потерпевшего от преступления. B Вопросы теории и практики борьбы с преступностью. Ленинград, 1972, c. 39-42. 469. РИВМАН, Д.В. Некоторые вопросы изучения личности и поведения потерпевшего от преступления. B Преступность и ее предупреждение. Ленинград, 1971, с.3-11. 470. РИВМАН, Д.В. О некоторых понятиях криминальной виктимологии B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 15-24. 471. РИВМАН, Д.В. Уголовно-правовое значение личности и поведения потерпевшего от преступления. B Проблемы совершенствования борьбы с преступностью. Иркутск, 1985, с.9-18. 472. РОМАНОВА, Л.И. Несовершеннолетний как потерпевший от преступления. В сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с.169-175. 473. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Виктимологические исследования в системе криминологической разработки проблем профилактики преступлений несовершеннолетних. B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва, 1980, с. 13-18. 474. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Вина потерпевшего и уголовная ответственность (по материалам уголовных дел о преступлениях несовершеннолетних). B Проблемы повышения эффективности борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1983, с. 49-59. 475. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. О виктимологическом анализе преступности несовершеннолетних. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с.37-49. 476. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. О виктимологическом направлении профилактики преступности несовершеннолетних. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, c. 66-71. 477. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Уголовно-правовое, уголовно-процессуальное и виктимологическое понятие потерпевшего. B Правоведение, № 3, 1976, c.36-41 478. РЫСКОВ, Р. Основные направления современной польской криминологии. B Криминологические исследования в мире. Москва, 1995, с.61-70. 479. САЙФУЛЛИН, Н. Преступник - жертва: социологический анализ. B Российская юстиция, № 6,1996, с.38-47. 480. САМОЩЕНКО, И.С. Социальная сущность вины по советскому праву. B Советская юстиция, № 5, 1976, с.8-11. 481. САХАРОВ, А.Б. Социальная система предупреждения преступлений. B Советское государство и право, № 11, 1972, c. 66-72. 482. САХАРОВ, А.Б. Теоретические основы предупреждения преступлений. B Сов. Юстиция, № 3, 1972, с.12-17. 483. САХАРОВ, А.Б. Уголовно-правовое значение взаимосвязи «личность - ситуация». B Советское государство и право, № 11, 1971, с. 13-15. 484. СЕЛЕЗНЕВ, М. Учебно-правовая профилактика тяжких насильственных преступлений. B Законность, № 2, 1996, с.48-51.

485. СЕРДЮК, Л.В. Разграничение тяжкого телесного повреждения и убийства. B Сов. юстиция, №7, 1984, с.8-13. 486. СЕРЕБРЯКОВА, В.А., СЫРОВ, А.П. Криминологическое исследование быта. B сб. Влияние социальных условий на преступность. Москва, 1983, с.87-106. 487. СОБОЛЕВА, С.Б. Психологические особенности личности потерпевшего и ситуация совершения преступления. B Укрепление законности и правопорядка в период развитого социализма. Душанбе, 1976, с.34-41. 488. СООТАК, Я.Я. Потерпевший от преступления, совершенного на почве конфликтов между супругами. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовоые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Тр. по правоведению, Тарту, 1987, с.35-42. 489. СОРОКОТЯГИНА, Д. А. Виктимологические аспекты изучения личности потерпевшего. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, с. 88-92. 490. Социология сегодня. Сборник. Москва, 1965. 59 c. 491. Стоимость издержек в результате насильственных преступлений без смертельных исходов. B сб. Борьба с преступностью за рубежом, № 3, 1995, с. 24-31. 492. ТАЙБАКОВ, А.А. Виктимологический аспект преступности. B Социологические исследования, № 6, 1992, с.89-92. 493. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. Виктимологическая классификация потерпевших от преступлений, совершаемых в сфере семейно-брачных отношений. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Труды по правоведению. Тарту, 1987, с.54-60. 494. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. О расширении источников информации, существенно важных для индивидуальной профилактики истязания. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, с.71-74. 495. ТВЕРДАЯ, И.Н. Поведение потерпевшего и предупреждение преступлений. B Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с.97-108. 496. ТКАЧЕВ, Н. Видео: эротика или порнография. B Соц. Законность, № 6, 1991, с.27-33. 497. ТУЛЯКОВ, В.А. Декларация основных принципов правосудия для жертв преступлений и злоупотребления властью и ее применение в национальном законодательства. B материалах Второй международный причерноморский социально-девиантологический симпозиум «Преступность, социальный контроль и права человека». Украина, Одесса, 23-27 сентября 1996, с.20-26. 498. ТУЛЯКОВ, В.А. Типология и класификация жертв преступлений. B Виктимология в Украине. www.victimology.org.ua. 499. ТЫНИСМЯГИН, Х.А. Потерпевшие по делам об изнасилованиях (по материалам судебной практике Эстонской ССР). B сб. Потерпевшие от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты), Тр. по правоведению. Тарту, 1987, с.80-85. 500. ФАРГИЕВ, Н., ШИРОКОВ, В. Оценка судом личности и поведения потерпевшего. B Российская юстиция, № 10, 1996, с. 45-53. 501. ФИЛАНОВСКИЙ, И.Г. Влияние поведения потерпевшего на отвественность субьекта преступления. B Советская юстиция, № 14, 1972, с. 10-22. 502. ФРАНК, Л. В. Некоторые теоретические вопросы становления советской виктимологии. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 5-16. 503. ФРАНК, Л.В. О виктимологических исследованиях. B Вопросы уголовного права, прокурорского надзора, криминалистики и криминологии. T.3-4. Душанбе, 1971, с.3-12. 504. ФРАНК, Л.В. Об изучении личности и поведения потерпевшего (нужна ли советская виктимология?). B Вопросы уголовного права, уголовного процесса и криминологии. Душанбе, 1966, с. 131-157.

505. ФРАНК, Л.В. Об исследовании «виктимности» на психологическом уровне. B Вопросы судебной психологии. Москва, 1971, с.21-29. 506. ФРАНК, Л.В. Понятие о криминальной виктимологии и виктимности и некоторые ее аспекты в преступлениях против жизни и здоровья. B Вопросы криминалистики, криминологии и судебной экспертизы. Баку, 1972, с.7-15. 507. ФРАНК, Л.В., ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. Опыт виктимологического исследования истязания. B Актуальные вопросы теории и истории права и применения советского законодательства. Душанбе, 1975, с. 241-254. 508. ФРАНК, Л.В., ШЛИОНСКИЙ, А.Э. Критический обзор новейшей литературы по виктимологии в капиталистических странах. B сб. Укрепление законности и правопорядка в период развитого социализма. Душанбе, 1978, с.21-32. 509. ХАРИТОНОВА, Н.К., КАДИНА, Т.И. Виктимность лиц, злоупотребляющих алкоголем. B Здоровье нации и национальная безопасность. Международная конференция. Материалы и тезисы выступлений. Москва, 1994, с.68-82. 510. ХОЛЫСТ, Б. Роль потерпевшего в совершении убийств. B Государство и право. № 11(225). Польша. Варшава, 1971, с. 747-754. 511. ЦЕНТРОВ, Е.Е. Виктимологические аспекты криминалистики. B cб. Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, с.59-65. 512. ЦЕНТРОВ, Е.Е. Некоторые вопросы криминалистической виктимологии. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979. с.97-102. 513. ЦЕНТРОВ, Е.Е. Специфика взаимоотношений преступника и потерпевшего по делам о половых преступлениях. B Вопросы личности преступника. Москва, 1971, с.19-32. 514. ЧЁРНЫХ, Н.С. Виктимологическая профилактика и культура общества. B Преступность и культура. Москва, 1999, c. 48-61. 515. ЧЕСНОКОВ, Д.И. Общественный прогресс и механизм действия социальных законов. B Вопросы философии, N9, 1966, с.14-33. 516. ЧЕЧЕЛЬ, Г.И. Виктимологические проблемы предупреждения тяжких преступлений против личности. B Предупреждение преступлений силами уголовного розыска. Омск, 1985, с.70-77. 517. ЧЕЧЕЛЬ, Е.Е. Виктимологические проблемы профилактики умышленных убийств. B сб. Актуальные вопросы государства и права на современном этапе. Томск, 1983, с.30-38. 518. ЧЕЧЕЛЬ, Е.Е. Поведение потерпевших и его значение в предупреждении преступлений. B сб. Пути повышения эффективности борьбы с преступностью. Барнаул, 1983, с. 41-50. 519. ЧУВИЛЕВ, А. Освобождение от уголовной ответственности в связи с деятельным раскаянием. B Уголовное право, №2, 1998, с.12-15. 520. ШАЛАЕВ, Н.Г. Судебно-медицинское обоснование некоторых вопросов разграничения и квалификации половых преступлений. B Вопросы криминалистики и криминологии. Душанбе, 1968, с.43-62. 521. ШЕСТАКОВ, Д.А. Законодательная регламентация предупреждения насилия в семье. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. Chisinau, 9-11 november, 1995, с. 128-130. 522. ШЕСТАКОВ, Д.А. Семейная психотерапия в предупреждении преступлений. B Вестник Ленинградского университета. Сер.6. Вып.1. Ленинград, 1989, с.56-62. 523. ШЕСТАКОВ, Д.А. Супружеское убийство как общественная проблема. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. Chisinau, 9-11 november, 1995, с.131-133. 524. ШЕСТАКОВ, Д.А., БУРЛАКОВ, В.Н. Специальная профилактика преступлений: проблемы и перспективы. B Вестник Ленинградского университета. Сер.6. Вып.4. Ленинград, 1990, с.118-120.

525. ШИКАНОВ, В.И. О криминалистической виктимологии: общий взгляд на проблему. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск: ИГУ, 1979, с.43-52. 526. ШЛЯПОЧНИКОВ, А.С. Значение категории интереса в криминологии. B Государство и право, № 10, 1972, с. 85-93. 527. ЯНИ, П. Законодательное определение потерпевшего от преступления. B Российская юстиция, № 4, 1995, с.40-45.

IV. Teze de doctorat şi autoreferate 528. BULAI, C. Individualizarea pedepselor în dreptul penal al Republicii Socialiste România. Teză de doctorat în drept. Bucureşti, 1972. 348 p. 529. GHEORGHIŢĂ, M. Metodica cercetării infracţiunilor săvîrşite de structurile criminale organizate. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2001, 56 p. 530. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Teză pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. Chişinău, 1999. 229 p. 531. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. Chişinău, 1999. 28 p. 532. ROTARU, V. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ca formă specială a procedurii penale. Autoreferat al tezei de doctorat în drept. Chişinău, 2004. 20 p.

* * * 533. АЛИЕВ, К.Б. Участие граждан в обеспечении личной безопасности от насильственных преступлений. Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Москва, 1992. 34 c. 534. БАЙРАМОВ, Ф.А. Уголовно-правовая охрана равноправия женщин. Автореф. дисс. на соиск. степ. канд. юрид. Наук. Москва: Ун-т дружбы народов им. Патриса Лумумбы, 1989. 29 c. 535. ЕЛЕМИСОВ, Г.Б. Уголовно-правовое и криминологическое исследование изнасилования. Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Москва, 1973. 32 c. 536. КОРИДЗЕ, З.В. Комплесные криминологические исследования умышленн-практичес и организация их предупреждения органами внутренних дел. Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Москва, 1992. 29 c. 537. ПАНЧЕНКО, П. Предмет и система научных основ советской уголовной политики (проблемы формирования и реализации теоретической концепции уголовно-правовой борьбы с преступностью в СССР). Автореферат дисс. на соиск. учёной степени доктора юридических наук. Москва, 1990. 38 с. 538. ФЛОРЯ, К. Назначение наказания с учётом причин совершённого преступления. Дисс. на соиск. учёной степени канд. юридических наук. Москва, 1970. 189 с. 539. ХАМРАЕВА, А.Г. Уголовная овтетственность за изнасилование при отягчающих обстоятельствах. Автореф. дисс.на соиск учен.степени канд.юрид.наук. Ленинград, ЛГУ, 1989. 24 c. 540. ХОХРЯКОВ, Г. Социальная среда, личность и правосознание осужденных (теория и методика криминологического исследования). Автореферат дисс. на соиск. учёной степени доктора юридических наук. Москва, 1987. 43 с.

V. Dicţionare, opere literare

541. ANTONIU, Gh., BULAI, C., CHIRULESCU, Gh. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 192 p. 542. Biblia copiilor, tipărită în Hong Kong, 1990. 395 p. 543. Biblia. Vechiul Testament. 357 p. 544. BREBAN, V. Dicţionar general al limbii române. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. 1156 p. 545. CEHOV, A.P. Drama la vînătoare. Timişoara: Editura Excelsior. Colecţie ISIS, 1993. 662 p. 546. CEHOV, A.P. Nuvele (1880-1890). Bucureşti: Editura pentru literatura universală, 1966. 320 p. 547. Dicţionar explicativ al limbii române. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1998. 1194 p. 548. DIDAR, J. Dicţionar de filozofie. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999. 368 p. 549. DORON, R., PAROT, F. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Humanitas, 1999. 576 p. 550. DOSTOIEVSKI, F.M. Crimă şi pedeapsă. Bucureşti, 1996. 380 p. 551. HRIPCOVA, A., COLESOV, D. Ieri fetiţă, azi adolescentă. Chişinău: Lumina, 1983. 127 p. 552. Mic dicţionar de filozofie. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1990. 394 p. 553. Mioriţa (Text după Vasile Alecsandri). Chişinău: Literatura artistică, 1983. 15 p. 554. Dicţionar de psihologie. Coordonator Şchiopu Ursula. Bucureşti: Ed. Babel, 1997. 890 p. 555. POPA, D., MATEI, M., HORIA, C. Mică enciclopedie de istorie universală. Bucureşti: IRI. 1993. 165 p. 556. POPOVICI, R.I. Proverbe şi zicători franceze-moldoveneşti-ruse. Chişinău: Ştiinţa, 1986.110 p. 673. SECHE, L., SECHE, M., PREDA, I. Dicţionar de sinonime. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. 551 p.

* * *

674. БРОКГАУЗ, Ф.А., ЕФРОН, И.А. Энциклопедический словарь. Tом. ХХХII. Санкт- Петербург: Издательское Дело Брокгауз-Ефрон, 1901. 367 c. 675. ВИВАНТИ, А. Женщина, которую пощадил Ландрю. Сегодня. Рига. 1926. 12 c. 676. Дигесты Юстиниана. http://stracker.bos.ru/lib/. 677. ДРАЙЗЕР, Т. Американская трагедия. Т. I-II. Москва: Художественная литература, 1986. 723 c. 678. Законы Ману (Древняя Индия, ~ II в. до н.э. – II в. н.э.). B Всероссийский юридический справочник. http://www.jurcenter.ru/lib/text/manu.htm. 679. Криминология. Словарь– справочник. Cоставитель КЕРНЕР, Х.Ю. Отв. ред. перевода с немецкого на русский язык ДОЛГОВА, А.И. Москва: НОРМА, 1998. 391 c. 680. Краткий словарь по социологии. Под общ. ред. ГВИШИАНИ, Д.М., ЛАПИНА, Н.И Москва: Политиздат, 1988. 478 c. 681. Криминология. Словарь. Под общей ред. САЛЬНИКОВА, В.П.. Санкт-Петербург: Изд-во «Лань», Изд-во Санкт-Петербургского ун-та МВД России, Серия «Учебники для вузов, специальная литература», 1999. 254 с. 682. ОЖЕГОВ, С.И. Словарь русского языка. Москва: «Советская энциклопедия», 1968. 900 c. 683. Психология. Словарь. Москва: Изд-во политической литературы, 1990. 241 c. 684. РЕШЕТНИКОВ, Ф.М. Беккариа Чезаре. B Большая российская юридическая энциклопедия. http://www.encyclopedia.ru/internet/bryue.html.

685. Российская криминологическая энциклопедия. Преступность и борьба с ней в понятиях и комментариях. Москва: НОРМА, 2000. 407 c. 686. Социологический словарь. Cоставители ЕЛСУКОВ, А.Н., ШУЛЬГА, К.В. Минск: «Университетское», 1991. 349 c. 687. Толковый словарь русского языка. Под ред. УШАКОВА, Д.Н. T.1. Москва, 1938. 805 c. 688. ШНАБЛЬ, З. Мужчина и женщина. Интимные отношения. Кишинев: Штиинца «Агро», 1990. 87 c.

VI. Practică judiciară, statistică şi sociologie 689. Dosare penale:

Dosarul penal nr. 95048068, soluţionat de Judecătoria Municipală Bălţi. Dosarul penal nr. 97058068, soluţionat de Tribunalul Bender. Dosarul penal nr. 93038062, soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95488046 (2-31/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 96128003, soluţionat de judecătoria Drochia. Dosarul penal nr. 94482275, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. 91480658, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. 92440351, soluţionat de Judecătoria Ialoveni. Dosarul penal nr. 94481582, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. 96420390, soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica, municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. 96248038, soluţionat de Tribunalul Chişinău. Dosarul penal nr. 97488033, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. 95440250 (2/25/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 90190056 (2-70/91) , soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 94389040 (2-20/ 95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 924148000 (2-67/93) , soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91478020 (2-119/92) , soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92028040 (2-32/92) , soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91378008 (2-34/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95219739 (2-81/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92368022 (2-38/93), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91318917 (2-91/92) , soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 90240009 (2-13/91), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91278040 (2-53/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95248013 (2-37/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 93208002 (2-75/93), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 9432811 (2-46/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 94208040 (2-84/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 90338019 (2-20/91), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 94090109 (2-133/94), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91378019 (2-185/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91508006 (2-36/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 9448077 (2-177/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 90188001 (2-8/91), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92388021 (2-45/93), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95198018 (2-179/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95038084 (2-39/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91450179 (2-74/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 90110262 (2-27/91), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91098011 (2-25/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92018021 (2-145/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 93208007 (2-111/93), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92508004 (2-135/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95028012 (2-142/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95358011 (2-178/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 9234041 (2-12/93), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova.

Dosarul penal nr. 96268007 (2-122/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95228038 (2-86/96), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92300317 (2-28/94), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 94048064 (2-47/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 94388031 (2-55/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92048006 (2-121/92), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91028013 (2-123/91), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95088006 (2-171/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova.. Dosarul penal nr. 94018067 (2-133/95), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91422430, soluţionat de Judecătoria sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 96020979 (1-489/96), soluţionat de Judecătoria sect. Rîşcani, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 934006030, soluţionat de Judecătoria sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 92480613, soluţionat de Judecătoria sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 95020829 (1-441/95), soluţionat de Judecătoria sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 94190181, soluţionat de Judecătoria Comrat. Dosarul penal nr. 94190409, soluţionat de Judecătoria Comrat. Dosarul penal nr. 93340015, soluţionat de Judecătoria Ştefan-Vodă. Dosarul penal nr. 91108018, soluţionat de Judecătoria sect. Centru, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 1-683/96, soluţionat de Judecătoria sect. Rîşcani, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 91481379, soluţionat de Judecătoria sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 93020457 (1-215/94), soluţionat de Judecătoria sect. Rîşcani, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 95190049, soluţionat de Judecătoria Comrat. Dosarul penal nr. 93480748, soluţionat de Judecătoria sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 1-111, soluţionat de Judecătoria Briceni în anul 1993. Dosarul penal nr. 1-576/95, soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 92480568, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 91428027, soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 91258013, soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92038070, soluţionat de Judecătoria sectorului Buiucani, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 91478013, soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92028040 (1-8/95), soluţionat de Judecătoria sectorului Rîşcani, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 93068043, soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 92218098, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul penal nr. 96188072, soluţionat de Tribunalul Bender. Dosarul penal nr. 97348007, soluţionat de Tribunalul Bender. Dosarul penal nr. 93138016, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. Dosarul penal nr. 2-33/96, soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 2-92/96, soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 93190419 (2-41/94), soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91018072, soluţionat de Judecătoria sectorului Centru, mun. Chişinău.

În total au fost examinate 753 dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală, inclusiv 332 dosare – infracţiuni de omor, 240 dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 dosare penale – infracţiuni de viol în arhivele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Curţii de Apel a Republicii Moldova, Judecătoriei municipale Bălţi, judecătoriilor sectoarelor Botanica, Buiucani, Centru, Ciocana, Rîşcani ale mun. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni, Edineţ, Ocniţa, Donduşeni, Drochia, Floreşti, Călăraşi, Orhei, Nisporeni, Străşeni, Ialoveni, Hînceşti, Ştefan Vodă, Comrat. 690. Dările de seamă statistice anuale (1985-2004) ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova cu privire la starea criminalităţii în ţară şi rezultatele activităţii organelor afacerilor interne de contracarare a fenomenului infracţional. 691. Criminalitatea şi infracţiunile în Republica Moldova. Culegere de informaţii statistica a Departamentului de Stat pentru Statistică al Republicii Moldova. Chişinău, 1992. 139 p. 692. European Sourcebook of Crime and Criminal Justice Statistics. Draft model. Council of Europe. Strasbourg, 1995.

693. Statistici demografice, economice, sociale ale Departamentului de Stat pentru Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova pentru perioada anilor 1985-2004. 694. Datele studiului sociologic «Opinia publică despre situaţia criminogenă (victimogenă) şi activitatea organelor afacerilor interne în Republica Moldova», realizat de Centrul Cercetări Ştiinţifice al Academiei «Şrefan cel Mare» a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova sub conducerea şi cu participarea autorului. 695. Datele studiului sociologic «Cultura juridică a minorilor», realizat de Centrul Cercetări Ştiinţifice al Academiei «Ştefan cel Mare» a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova sub conducerea şi cu participarea autorului.

A N E X E

proiect Legea Republicii Moldova

nr. xxx-xx privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării

Parlamentul Republicii Moldova: recunoscînd că victimele infracţiunilor, precum şi, foarte des, familiile acestora, martorii sau alte persoane care le-au ajutat suferă, în mod nejustificat, prejudicii sau vătămări şi că ei pot avea greutăţi atunci cînd oferă asistenţă în procesul de acuzare a infractorilor; considerînd că asemenea victimizare are de cele mai multe ori serioase consecinţe psihologice, sociale şi financiare adoptă prezenta lege

Capitolul I Dispoziţii generale

Articolul 1. Victime ale infracţiunilor sînt persoanele care, individual sau colectiv, au suferit vătămări, inclusiv fizice sau mentale, afecţiuni emoţionale, pierderi economice sau încălcări flagrante ale drepturilor lor fundamentale, prin acţiuni sau inacţiuni care, conform Codului penal al Republicii Moldova, constituie infracţiuni.

Noţiunea de victimă include, de asemenea, în cazurile prevăzute de lege, rudele de gradul unu sau aparţinătorii direcţi ai victimei. Articolul 2. O persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă infractorul este identificat, reţinut, arestat, judecat sau condamnat. Articolul 3. Supravegherea executării legii în procesul protecţiei victimei şi prevenirii victimizării este exercitată de către Procurorul General şi procurorii subordonaţi acestuia.

Capitolul II Accesul la justiţie şi la un tratament corect

Articolul 4. Victimele trebuie tratate cu compasiune şi respect al demnităţii şi onoarei sale. Articolul 5. Statul trebuie să stabilească mecanisme juridice şi administrative care ar permite victimelor să obţină compensaţii prin proceduri formale sau informale, care să fie, după posibilităţi, cît mai expeditive, corecte, necostisitoare şi accesibile. Articolul 6. În scopul realizării sarcinelor prezentei legi, victima dispune de următoarele drepturi:

a) dreptul de acces la mecanismele justiţiei; b) dreptul de a fi compensată cu promtitudine, în conformitate cu prevederile legislaţiei

naţionale, pentru prejudiciul cauzat; c) dreptul de a fi informată asupra drepturilor sale atunci cînd solicită compensaţii prin

intermediul acestor mecanisme; d) dreptul de a-i fi luate în consideraţie interesele legale în toate fazele procesului penal. Acest

drept se exercită în măsura în care nu aduce prejudicii intereselor legale ale infractorului şi sînt în concordanţă cu legislaţia naţională;

e) dreptul de a primi asistenţă corespunzătoare, în conformitate cu prevederile legii;

f) dreptul la protejarea intimităţii victimelor, şi unde este cazul, asigurarea securităţii acestora precum şi a familiilor şi a martorilor lor contra intimidărilor şi ameninţărilor;

g) dreptul de a cere executarea, fără întîrzieri nemotivate, a hotărîrilor ce garantează acordarea compensaţiilor pentru victime;

h) alte drepturi prevăzute de lege. Articolul 7. Pentru facilitarea concilierii şi acordării compensaţiilor şi despăgubirilor trebuie utilizate şi mecanismele informale de rezolvare a disputelor, inclusiv medierea, arbitrajul şi justiţia comunitară sau practicile similare. Mecanismele enumerate la alin. 1 al prezentului articol pot fi utilizate doar în cazurile expres prevăzute de lege şi în conformitate cu prevederile legii. Mecanismele enumerate la alin. 1 al prezentului articol nu pot fi utilizate fără acordul expres al: a) victimei; b) moştenitorilor victimei, în caz de deces al acesteia în rezultatul victimizării; c) reprezentanţilor legali, în caz de incapacitate juridică sau incapacitate fizică de a-şi exprima voinţa.

Capitolul III Restituirea

Articolul 8. Persoanele vinovate sau persoanele responsabile pentru comportamentul persoanelor vinovate trebuie să acorde recompense corecte victimelor. Acest tip de reparare a prejudiciului trebuie să includă returnarea proprietăţilor sau plăţi compensatorii pentru vătămările sau pierderile suferite, rambursarea cheltuielilor făcute ca rezultat al victimizării, oferirea de servicii şi repunerea în drepturi. Persoanele responsabile pentru comportamentul persoanelor vinovate sînt obligate să acorde recompense corecte victimelor doar în cazurile prevăzute de lege. Articolul 9. În cazurile în care s-au adus grave prejudicii mediului înconjurător, restituirea, trebuie să includă restaurarea, cît mai mult posibil, a mediului înconjurător, reconstrucţia infrastructurii, înlocuirea facilităţilor comunităţii şi rambursarea cheltuielilor pentru strămutare, în cazul cînd vătămările produse au ca rezultat dislocarea comunităţii. Articolul 10. Cuantumul despăgubirilor este stabilit de acordul comun al infractorului şi a victimei sau, în lipsa unui acord în acest sens, de către instanţa de judecată, dar nu mai mult de 10.000 unităţi convenţionale. În cazul stabilirii volumului despăgubirii în cadrul unei proceduri informale, părţile nu vor fi ţinute de volumul maxim stabilit în alin. 1 al prezentului articol.

Capitolul IV Compensarea

Articolul 11. În cazul cînd despăgubirea victimei infracţiunii nu este total acoperită prin restituire sau din alte surse, statul asigură compensaţii financiare. Nu este admisă o compensare dublă. Articolul 12. Pot primi compensaţii băneşti de la stat victimele infracţiunilor contra vieţii sau sănătăţii ori familiile, în particular aparţinătorii persoanelor care au decedat sau au suferit incapacităţi fizice sau mentale ca rezultat al unei astfel de victimizări.

Articolul 13. Statul încurajează stabilirea, aplicarea şi mărirea fondurilor naţionale de compensare a victimelor. Pot fi stabilite şi alte fonduri în acest scop. Articolul 14. Infracţiunea prin care s-a produs prejudiciul trebuie să fie violentă, săvîrşită cu intenţie, să cauzeze vătămări corporale serioase ori o daună sănătăţii; violenţa poate fi fizică sau psihică; otrăvirea, violul şi incendierea sunt forme ale violenţei intenţionate. Articolul 15. Victime ale infracţiunilor sînt considerate şi persoanele care au suferit în timpul curmării faptelor penale, acordării de ajutor poliţiei sau victimei. Victimele accidentelor rutiere şi infracţiunilor patrimoniale nu sunt cuprinse de compensare. Articolul 16. Compensarea va acoperi, după caz, cel puţin următoarele elemente ale prejudiciului: pierderea veniturilor, cheltuielile medicale şi de spitalizare, cheltuielile funerare şi, în ceea ce priveşte persoanele întreţinute, pierderea de alimente. Articolul 17. Solicitările pentru despăgubire trebuie să fie depuse la organul competent în termenele stabilite de lege. În cazurile prevăzute de lege, instanţa de judecată poate repune în termen dreptul victimei de a cere despăgubire. Articolul 18. Atunci cînd repararea prejudiciului nu poate fi asigurată în întregime din alte surse, statul trebuie să contribuie la despăgubirea:

a) victimelor care au suferit vătămări grave ale corpului sau ale sănătăţii, rezultînd direct dintr-o infracţiune întenţionată de violenţă;

b) celor care erau întreţinuţi de persoanele decedate ca urmare a unei asemenea infracţiuni. Despăgubirea prevăzută în alin. 1 al prezentului articol va fi acordată chiar dacă autorul este

cunoscut şi poate fi urmărit sau pedepsit.

Articolul 19. În cazul primirii despăgubirii din alte surse, decît de la stat, sumele respective, dacă nu acoperă integral prejudiciu, urmează a fi deduse din suma ce urmează a fi plătită de către stat sau restituite, dacă sumele deja au fost achitate de către stat. Articolul 20. Cînd compensarea nu poate fi percepută în volum deplin, statul trebuie să acorde compensare financiară persoanelor enumerate în alin. 1 art. 10 al prezentei legi. Articolul 21. Condiţie obligatorie a compensării este contribuţia victimei la cercetarea şi examinarea judiciară a cauzei penale, comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă, precum şi comportamentul ei pozitiv. Opunerea victimei poliţiei şi judecăţii, precum şi „vinovăţia” acesteia exprimată prin provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensaţia. Articolul 22. Despăgubirea poate fi redusă sau refuzată:

a) ţinîndu-se cont de situaţia financiară a solicitantului; b) dacă solicitantul sau victima este implicat (ă) în activitate criminală organizată sau aparţine

unui grup organizat care se dedă la infracţiuni violente; c) ţinîndu-se cont de comportamentul victimei sau a solicitantului înainte, în timpul şi după

infracţiune sau în legătură cu prejudiciul cauzat d) în cazul în care o reparare, totală sau parţială, ar fi contrară sensului justiţiei sau ordinei

publice.

Articolul 23. Acţiunea prezentei legi nu se extinde asupra victimelor care se află în relaţie de rudenie cu infractorul.

Capitolul V Asistenţa victimelor

Articolul 24. Victimele trebuie să primească asistenţă materială, medicală, psihologică şi socială necesară prin mijloace guvernamentale, voluntare sau comunitare. Articolul 25. Victimele trebuie să fie informate cu privire la serviciile sociale şi de sănătate ce le sunt la dispoziţie şi despre alte forme de asistenţă la care au acces imediat. Articolul 26. Poliţia, justiţia, sănătate, serviciile sociale şi alte categorii de personal interesate trebuie să fie pregătite astfel încît să cunoască nevoile victimelor şi să primească îndrumări pentru a oferi ajutor prompt şi eficient acestora. Articolul 27. În cadrul acordării de servicii şi asistenţă victimelor, atenţie sporită trebuie acordată celor care au nevoi speciale datorită naturii prejudiciului cauzat.

Capitolul VI Prevenirea victimizării

Articolul 28. Prevenirea victimologică a infracţiunilor este ansamblul activităţilor statale şi obşteşti, orientate spre prevenirea criminalităţii prin reducerea riscului populaţiei şi al anumitor cetăţeni de a deveni victime ale atentatelor criminale. Articolul 29. Obiect al prevenirii victimologice este victimitatea (reală sau potenţială) şi victimizarea, care, în realitate, se manifestă prin situaţii victimogene obiective, situaţii victimogene ce apar, evoluiază şi se realizează prin interacţiunea circumstanţelor obiective şi subiective; victime înregistrate şi latente; grupuri de risc şi persoane concrete, care se caracterizează prin vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite infracţiuni. Articolul 30. Subiecţi ai prevenirii victimologice a infracţiunilor sunt organele statului, organizaţii obşteşti şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţenii de rînd. Articolul 31. Statul asigură stabilirea, pe baza fenomenului victimizării şi a altor tipuri de cercetare, a nevoilor reale ale victimelor şi a volumului acest fenomen, astfel încît să dispună de toate datele necesare pentru a asigura dezvoltarea programelor de protecţie a victimelor. Articolul 32. Securitatea victimelor şi familiilor acestora, în special, a celor mai vulnerabile, se înfăptuieşte prin:

a) asigurarea ajutorului, în caz de necesitate, incluzînd protecţia împotriva represaliilor agresorului;

b) asigurarea unei asistenţe medicale, psihologice, sociale şi materiale permanente; c) consilierea în legătură cu eventuale alte agresiuni; d) informarea cu privire la drepturile victimei; e) asistenţă juridică în cadrul unui proces de reparare a daunei;

f) asistenţa în obţinerea efectivă a reparaţiilor ca urmare a daunei precum şi în obţinerea plăţilor de la societăţile de asigurări ori din alte surse;

g) încurajarea ajutorului voluntar, asigurat de persoane prin acordarea de asistenţă a victimelor; h) creşterea contribuţiei la dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială şi medicină generală, în

sensul pregătirii personalului acestora în domeniul protecţiei victimei etc. Articolul 33. În scopul realizării unei activităţi eficiente de prevenire a victimizării, statul: a) crează organe specializate, subdiviziuni, grupe şi încurajează fondarea organizaţiilor neguvernamentale specializate în domeniul prevenirii victimizării şi protecţiei victimelor infracţiunilor; b) încurajează ajutorul voluntar, asigurat prin acordarea asistenţei psihologice, juridice, sociale şi materilă; c) contribuie la dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială şi medicină generală, în sensul pregătirii personalului acestora în domeniul protecţiei victimei; d) facilitează accesul victimelor la serviciile de asistenţă; e) sprijină, dacă este necesar, organizaţiile naţionale care manifestă preocupări faţă de victimă; f) asigură cu informaţii cetăţenii şi victimele, pentru prevenirea victimizării, realizate sau posibile, care ar conduce la diminuarea sentimentelor de teamă şi insecuritate; g) dezvoltă politici speciale de stabilire a grupurilor mai vulnerabile şi de prevenire a victimizării lor; h) promovează programe de acţiune pentru prevenirea victimizării şi încurajarea grupurilor cu grad sporit de victimizare pentru luarea măsurilor necesare de prevenire în colaborare cu organele locale şi poliţie; i) monitorizează şi evaluează, prin studii, asupra modului de realizare a protecţiei victimei atît de către serviciile publice, cît şi de către cele private; j) evaluiază eficienţa programelor de ajutorare şi de prevenire a victimizării atît la nivelul întregii populaţii, cît şi la nivelul unor grupuri sociale bine delimitate.

Lista activităţilor dată în alin.1 al prezentului articol nu este exhaustivă. Statul, prin intermediul organelor sale, poate întreprinde orice acţiuni care ar facilita prevenirea victimizării populaţiei.

Capitolul VII Dispoziţii finale

Articolul 34. Prezenta lege intră în vigoare la expirarea termenului de 6 luni, din momentul publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Articolul 35. Guvernul, în termen de 3 luni:

va prezenta Parlamentului propuneri cu privire la aducerea legislaţiei în concordanţă cu prezenta lege;

va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege.

CHESTIONAR SOCILOGIC

„Opinia publică despre situaţia criminogenă (victimogenă) şi activitatea organelor afacerilor interne în Republica Moldova”

Stimaţi cetăţeni!

Vă rugăm să participaţi la un sondaj care vizează situaţia criminogenă (victimogenă) şi imaginea poliţiei în societate. Prezentul sondaj are drept scop aflarea opiniilor d-voastră în ceea ce priveşte: nivelul competenţei profesionale a colaboratorilor de poliţie; modul de comportare în societate a poliţiştilor; onestitatea colaboratorilor de poliţie; aprecierea situaţiei criminogene (victimogene) din republică, a rolului organelor M.A.I. în combaterea criminalităţii şi menţinerea ordinii publice; securitatea personală a cetăţenilor, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Reuşita acestei investigaţii depinde de caracterul complet şi de sinceritatea răspunsurilor d-voastră.

Modul de completare a anchetei Ancheta se completează în modul următor: Citiţi atent întrebarea şi variantele de răspuns propuse. Vă alegeţi acel(e) răspuns(uri) care

corespunde părerii d-voastră, luând în cerculeţ cifra corespunzătoare. Dacă nici una din variantele propuse nu Vă satisface, scrieţi un răspuns propriu în rândul

rezervat special pentru aceasta. Nu este neapărat să Vă indicaţi numele de familie. Vă mulţumim anticipat.

1. Cum consideraţi, activitatea poliţiei se bucură de prestigiu şi stimă în rândul populaţiei?

1- da; 2- nu; 3- îmi este greu să răspund.

2 - 4. Cum apreciaţi activitatea organelor de drept în localitatea d-voastră?

5. În opinia d-voastră, care sarcini ale poliţiei, enumerate mai jos, sunt mai importante?

1- respectarea legii, menţinerea liniştii şi ordinii publice;

2- prevenirea criminalităţii;

3- descoperirea infracţiunilor;

4- acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei;

5- alte sarcini_________________________________________________________

Pozitiv Negativ Nu pot răspunde

2. Poliţia 1 2 3

3. Procuratura 1 2 3

4. Judecătoria 1 2 3

6. Cum credeţi, recentele schimbări din societate au contribuit la scăderea nivelului corupţiei

în organele M.A.I.?

1 - da; 3 - nu;

2 - nesemnificativ; 4- alte aprecieri.___________________

7. Cum apreciaţi nivelul criminogen din republică în etapa actuală?

1- înalt; 3 - mediu;

2- supramediu; 4 - submediu;

5 - inferior.

8. Cum consideraţi, organele de poliţie din localitatea d-voastră, sunt capabile să asigure

ordinea publică şi securitatea personală a cetăţenilor?

1- da; 2- nu; 3- parţial.

9. Corespund calităţile profesionale ale poliţiştilor cerinţelor societăţii?

1 - corespund pe deplin; 3 - absolut nu corespund;

2 - corespund parţial; 4 - alte

opinii_________________________

10. Cum consideraţi, sunt răspândite printre poliţiştii din localitatea d-voastră acţiunile

negative:

1- abuz în serviciu;

2- corupţie;

3- consumul băuturilor alcoolice;

4- protecţionismul;

5- birocratismul;

6- atitudine neconştiincioasă faţă de îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu;

7- comportamentul imoral;

8- altele__________________________________________________________

11. În opinia d-voastră, ce factori determină existenţa fenomenului corupţiei în organele de

poliţie?

1- remunerarea insuficientă a colaboratorilor de poliţie;

2- imperfecţiunea legislaţiei;

3- lipsa protecţiei sociale;

4- selectarea cadrelor profesionale;

5- posibilitatea de a face abuz în serviciu;

6- alte cauze____________________________________________________

12. Personal, aţi fost forţat de careva împrejurări pentru a da mită colaboratorilor de poliţie?

1- da; 2- nu.

13. Ce servicii poliţieneşti aţi mituit?

1- descoperirea unui furt;

2- descoperirea infracţiunii de viol;

3- cercetarea accidentului rutier;

4- căutarea unei persoane dispărute;

6- alte servicii______________________________________________________

14-20. Ce infracţiuni consideraţi că prezintă un pericol mai mare pentru d-voastră?

14. Furt Da Parţial Nu Îmi este greu să răspund

15. Jaf sau

tâlhărie 1 2 3 4

16. Atac

banditesc1 2 3 4

17. Escrocherie 1 2 3 4

18. Viol 1 2 3 4

19. Şantaj

1 2 3 4

20. Alte

infracţiuni 1 2 3 4

21. În localitatea d-voastră, ce tipuri de infracţiuni sunt în creştere?

1- furt; 6- narcomania;

2- omor; 7- criminalitatea în rândul minorilor;

3- criminalitatea organizată; 8- corupţia;

4- viol; 9- racketul;

5- traficul de persoane; 10- alte infracţiuni_________________

22. Aţi beneficiat vreo dată de serviciile poliţiei?

1- da; 2- nu.

23. De care servicii aţi beneficiat?

1- descoperirea unei crime;

2- menţinerea ordinii publice;

3- cercetarea accidentului rutier;

4- căutarea unei persoane dispărute;

5- soluţionarea unor conflicte în familie;

6- alte servicii_____________________________________________________

24. Faţă de care servicii ale poliţiei aveţi cele mai mari obiecţii?

1- urmărirea penală; 5- secţia pentru lucrul cu minorii;

2- poliţia judiciară; 6- inspectorii de sector;

3- poliţia economică; 7- alte servicii_________________

4- poliţia rutieră;

25. La lucrătorii căror subdiviziuni ale M.A.I. aţi apelat?

1- am apelat la telefonul 02 (unitatea de gardă);

2- la serviciul patrulă şi santinelă;

3- la inspectorul de sector;

4- la ofiţerul de urmărire penală;

5- la colaboratorii poliţiei rutiere;

6- la inspecţia pentru minori;

7- la colaboratorii poliţiei delicte tranfrontaliere şi informaţionale;

8- la Serviciul Pază de Stat;

9- la conducerea comisariatului;

10- alte subdiviziuni_______________________________________________

26. Cât de operativ a fost soluţionată problema d-voastră de către organele M.A.I.?

1- după prima adresare;

2- după repetate adresări;

3- după adresarea la instanţele superioare;

4- alte momente___________________________________________________

27. Din ce cauză nu a fost soluţionată problema d-voastră de către organele de poliţie?

1- criminalul n-a fost descoperit;

2- poliţiştii nu şi-au exercitat conştiincios atribuţiile de serviciu (nu s-au deplasat la

locul săvârşirii infracţiunii, au dat dovadă de birocraţie, lipsă de operativitate,

competenţă, iniţiativă);

3- problema nu avea temei juridic pentru a fi rezolvată;

4- altele cauze______________________________________________________

28. Aţi devenit d-voastră victima vreunei infracţiuni în decursul anului 2002?

1- da; 2- nu; 3- nu-mi amintesc.

29-39. Aţi devenit victimă a cărui tip de infracţiune şi cum aţi procedat?

Infracţiunea Am declarat poliţiei,

altor organe de menţinere a ordinii de

drept

Am comunicat organizaţiilor neguvernamentale, mas mediei,

organelor de control

Am povestit rudelor, cunoscuţilor, dar

oficial nu am comunicat nimănui

În genere, nu am povestit

nimic nimănui

29. Cauzarea leziunilor corporale 1 2 3 4 30. Bătaia sistematică, tortură 1 2 3 4 31. Violul 1 2 3 4 32. Furtul 1 2 3 4 33. Jaful 1 2 3 4 34. Tâlhăria 1 2 3 4 35. Huliganismul 1 2 3 4 36. Escrocheria 1 2 3 4 37. Înşelarea clienţilor 1 2 3 4 38. Traficul de fiinţe umane 1 2 3 4 39. Mituirea 1 2 3 4

40. În caz dacă d-voastră aţi comunicat organelor de drept despre infracţiune, care a fost

rezultatul?

1- infracţiunea a fost descoperită;

2- vinovatul a fost pedepsit;

3- infracţiunea nu a fost descoperită;

4- n-am fost informat (ă) despre rezultatele examinării declaraţiei mele;

5- alte păreri_________________________________________________________

41. Colaboratorii de poliţie au apelat la ajutorul d-voastră.?

1- da; 2- nu.

42. Dacă da, atunci indicaţi în ce cazuri?

1- am fost solicitat să acord ajutor în cadrul Gărzii Populare;

2- am fost solicitat să acord ajutor la reţinerea infractorului;

3- mi-a fost solicitat autovehiculul personal;

4- am fost chemat în calitate de martor;

5- în calitate de colaborator netitular;

6- alte servicii___________________________________________________

43. Personal, aţi acordat ajutor poliţiei în prevenirea şi combaterea crimelor?

1- da; 2- nu.

44. Cum credeţi, din ce cauză populaţia nu conlucrează cu organele de poliţie?

1- nesiguranţa în protecţia din partea poliţiei;

2- neîncrederea că informaţia oferită va contribui la descoperirea crimei;

3- teama de criminali;

4- degradarea morală a societăţii;

5- alte cauze__________________________________________________

45. Este oare un model pentru populaţie comportamentul poliţistului în societate?

1- da; 2- nu.

46. Ce criterii credeţi că trebuie să existe la selectarea persoanelor pentru organele de poliţie

(indicaţi una sau mai multe variante)?

1- pregătirea fizică;

2- potenţialul intelectual;

3- aspectul moral;

4- serviciul militar satisfăcut;

5- devotamentul faţă de patrie;

6- altele criterii_______________________________________________________

47. Cum credeţi, care sunt neajunsurile din activitatea poliţiei în localitatea d-voastră?

1- deseori, colaboratorii de poliţie nu iau măsuri faţă de infractori;

2- lipsa de operativitate;

3- profilaxia infractorilor este insuficientă;

4- schimbarea frecventă a inspectorilor de sector;

5- lipsa de profesionalism;

6- aspectul imoral – etic negativ;

7- numărul mic al colaboratorilor de poliţie prezenţi pe străzi în orele de seară şi

nocturne;

8- neîndeplinirea conştiincioasă a obligaţiunilor de serviciu;

9- lipsa de principii imorale;

10- corupţia;

11- birocratismul şi formalitatea;

12- alte neajunsuri______________________________________________________

48. Ce măsuri, în opinia d-voastră, sunt necesare de întreprins pentru a îmbunătăţi

activitatea poliţiei (alegeţi o variantă sau mai multe)?

1- a îmbunătăţi selectarea cadrelor;

2- a spori exigenţele, cerinţele faţă de colaboratorii de poliţie;

3- a ridica nivelul pregătirii profesionale a poliţiştilor;

4- a implica populaţia în lucrul de prevenire şi descoperire a crimelor;

5- a acorda poliţiei mai multe drepturi;

6- mijloacele mass media să acorde o atenţie mai mare cît priveşte educaţia populaţiei în

spiritul respectării legii;

7- altele__________________________________________________________

49. Aţi recomanda rudelor d-voastră să aleagă profesia de poliţist?

1- da; 2- nu.

50. Cunoaşteţi cazuri când colaboratorii de poliţie au făcut abuz de forţă?

1- da; 2- nu.

51. Cunoaşteţi cazuri când, pentru descoperea unei crime, e nevoie de a cointeresa material

unii colaboratori de poliţie?

1- da; 2- nu.

52. Personal, îl cunoaşteţi pe poliţistul de sector?

1- da; 2- nu.

53. Cum apreciaţi activitatea poliţistului de sector?

1- foarte bună; 4- negativă;

2- bună; 5- alte aprecieri___________________

3- satisfăcătoare;

54. Ce este necesar, în viziunea d-voastră, să se întreprindă pentru ca poliţia republicii să

corespundă cerinţelor actuale (alegeţi o variantă sau mai multe)?

1- să fie asigurată cu mijloace tehnice;

2- să fie majorat salariul poliţiştilor;

3- să fie selectate minuţios cadrele pentru organele de poliţie ;

4- să fie ridicat nivelul profesional;

5- să fie majorat numărul poliţiştilor;

6- să fie micşorat numărul poliţiştilor;

7- să se acorde poliţiei mai multe drepturi;

8- să fie strict limitate drepturile poliţiei;

9- alte opinii______________________________________________________

Acum Vă rugăm să comunicaţi unele date despre d-voastră:

55. Sexul:

1- masculin; 2- feminin.

56. Vârsta:

1- 16-29 ani; 2- 30-45 ani; 3- 46-59 ani; 4- 60 şi peste.

57. Ce studii aveţi?

1- primare; 5- superioare;

2- medii incomplete; 6- superioare incomplete;

3- medii; 7- postuniversitare.

4- medii speciale, aţi absolvit colegiul;

58. Tipul activităţii d-voastră:

1- ţăran; 6- pensionar;

2- muncitor; 7- gospodină casnică;

3- intelectual; 8- şomer;

4- funcţionar de stat; 9- invalid;

5- student; 10- alte activităţi_______________

59. Naţionalitatea__________________________________________________________

60. Domiciliul

1- localitate urbană; 2- localitate rurală.

Vă mulţumim pentru ajutorul acordat!

CHESTIONAR SOCIOLOGIC „Cultura juridică a minorilor”

Stimate prietene,

Traversezi o etapă foarte importantă, cea de devenire a unui cetăţean cu un comportament legal şi conştientizat.

În această perioadă de devenire, îţi acordă sprijin familia, şcoala, diverse instituţii specializate ale statului, deci societatea în ansamblu. Or, în formula stat de drept, elementul de bază îl constituie minorul şi tânărul cetăţean. De capacitatea de a beneficia de drepturile tale în condiţii legale, de a respecta drepturile altora şi obligaţiile de a acţiona numai în limitele legii, depinde viitorul tău şi al Republicii Moldova.

Ai ocazia să participi la un sondaj sociologic, desfăşurat în mun. Chişinău, care vizează nivelul educaţiei juridice a elevilor.

Reuşita acestei investigaţii depinde de caracterul complet al răspunsurilor şi de sinceritatea ta.

Modul de completare a anchetei

Citeşte atent întrebarea şi variantele de răspuns propuse. Alege acele răspunsuri care corespund opiniei tale, luând în cerculeţ cifra corespunzătoare. În cazul în care nici una dintre variantele propuse nu te satisface, scrie un răspuns propriu în rândul rezervat special pentru aceasta. Dacă consideri necesar, răspunsurile pot fi argumentate.

Nu este necesar să-ţi indici numele. Anchetele vor fi descifrate în afara şcolii (liceului). Îţi mulţumim anticipat pentru colaborare.

1. Consideri că posezi volumul necesar de cunoştinţe juridice pentru a duce un mod de viaţă

legal ? 1- da ; 3- îmi vine greu să răspund ; 2- nu ; 4- alte răspunsuri______________

2. Cunoştinţele juridice au fost obţinute ? 1- în familie ; 2- în şcoală (liceu); 3- prin intermediul mass- media ; 4- în cadrul programelor de educaţie juridică realizate de poliţie; 5- în cadrul programelor de educaţie juridică realizate de alte organe de drept (procuratură, judecătorie) ; 6- în cadrul programelor de educaţie juridică realizate de organizaţii nonguvernamentale; 7- alte răspunsuri_______________________________________

3. Care sunt factorii (sau instituţiile) care au avut un rol mai mare în educaţia ta juridică ?

1- familia ; 6- alte organe de drept ; 2- şcoala; 7- alte instituţii ale statului, 3- mass - media ; 8- organizaţii nonguvernamentale; 4- autoinstruirea; 9- alte răspunsuri_________________ 5- poliţia ;

4. Cum consideri, de ce este necesar ca un minor, un tânăr cetăţean, să posede anumite cunoştinţe juridice ?

1- să-şi poată apăra drepturile sale ; 2- să-şi poată apăra drepturile şi, totodată, să-şi onoreze obligaţiile sale faţă de societate ; 3- să cunoască obligaţiile pe care le are în societate ; 4- să ducă un mod de viaţă legal ; 5- să ştie cum să ocolească legea pentru a nu fi tras la răspundere ; 6- alte răspunsuri ____________________________________________

5. Consideri că educaţia juridică a elevilor în Republica Moldova se desfăşoară la nivelul

cuvenit ? 1- se desfăşoară la nivelul cuvenit ; 2- se desfăşoară într-un mod satisfăcător ; 3- se desfăşoară sub orice nivel ; 4- nu pot da o apreciere ; 5- alte răspunsuri _________________________________________

6. După părerea ta, care sunt neajunsurile în educaţia juridică a elevilor ? 1- familia s-a eschivat de la educaţia juridică a copiilor ; 2- sunt familii lipsite de o elementară cultură juridică, fiind un model de comportament

antisocial ; 3- la nivel de societate predomină comportamentul antisocial (ilegal); 4- lipseşte cooperarea dintre diverse instituţii : familie, şcoală, mass-media, poliţie,

organizaţii nonguvernamentale; 5- alte răspunsuri___________________________________________

7. Ce părere ai despre modul în care se desfăşoară educaţia juridică în şcoală (liceu)? 1- cursurile „Educaţia civică”, „Noi şi legea” sunt foarte utile şi interesante; 2- cursurile „Educaţia civică”, „Noi şi legea” sunt inutile şi neatractive ; 3- cursurile „Educaţia civică”, „Noi şi legea” sunt departe de realitate, fiind prea teoretizate şi complicate ; 4- cursurile juridice nu sunt incluse în programul şcolar; 5- profesorii cursurilor „Educaţia civică”, „Noi şi legea” sunt oameni experimentaţi ; 6- cursurile „Educaţia civică” , „Noi şi legea” sunt ţinute de profesori fără experienţă pedagogică şi juridică ; 7- cursurile „Educaţia civică”, „Noi şi legea” sunt ţinute de profesorii altor cursuri de bază (ex.: limba română, biologie, istorie) ; 8- orele în cadrul cursurilor „Educaţia civică”, „Noi şi legea” se desfăşoară în cabinete special amenajate ; 9- profesorii folosesc frecvent materiale ilustrative şi mijloace tehnico-didactice ; 10- în şcoală (liceu) se desfăşoară şi alte activităţi menite a ridica nivelul cunoştinţelor juridice ale elevilor (TVC - uri, diverse concursuri ale cunoştinţelor juridice etc); 11- în cadrul şcolii (liceului) sunt ţinute lecţii cu o tematică juridică de către poliţişti; 12- în cadrul şcolii (liceului) sunt ţinute lecţii cu o tematică juridică de către alte organe de drept ; 13- alte răspunsuri _______________________________________

8. Cunoştinţele juridice acumulate te ajută în viaţă?

1- mă ajută; 3- îmi vine greu să răspund; 2- nu în toate cazurile; 4- alte răspunsuri_________________

9. Care dintre mijloacele de informare în masă, enumerate mai jos, îţi oferă mai multe cunoştinţe juridice ?

1 - televiziunea; 5- cărţile; 2 - radioul; 6- filmele; 3- ziarele; 7- internetul. 4- revistele;

10. Numeşte emisiunile TV, radio, ziarele sau revistele care sunt pentru tine o sursă

permanentă de informare juridică: _____________________________________________________________________________ 11. Care dintre emisiunile enumerate le urmăreşti constant ?

1- Programe informative (Mesager, Ştirile PRO TV , Vremea, , Novosti etc.); 2- Ordine şi lege (TVM); 3- Dosarul N (NIT); 4- Внимание розыск (РТР); 5- Urmărire generală (PRO TV); 6- Poliţia în acţiune (Prima TV); 7- Дежурная часть (РТР); 8- alte răspunsuri _______________________________________________

12. Rolul mass-media în educaţia juridică a elevilor constă în:

1- a oferi diverse informaţii în domeniul dreptului; 2- a oferi comentarii la legislaţie; 3- a propaga un comportament legal în societate; 4- a arăta prejudiciul unui comportament ilegal; 5- a demonstra faptul că criminalii sunt depistaţi şi pedepsiţi; 6- a învăţa elevii cum să evite crimele şi criminalii; 7- a apela la ajutorul elevilor în descoperirea infracţiunilor şi infractorilor; 8- alte răspunsuri _____________________________________________

13. Consideri că ai putea acţiona după principiul : scopul scuză mijloacele ilegale ?

1- în nici un caz; 4- îmi vine greu să răspund; 2- depinde de situaţia concretă; 5- alte răspunsuri___________ 3- bineînţeles;

14. Ai făcut unele abateri care ar putea fi calificate drept ilegale ? 1- da ; 2- nu; 3- nu pot răspunde; 4- alte răspunsuri.

15. Numeşte care dintre încălcările enumerate mai jos le-ai făcut începând cu primii ani de şcoală?

16. Ai comis următoarele fapte?

N. c. Fapta comisă N-am

săvîrşit O singură

dată De mai

mute ori Îmi vine greu să răspund

1. Furt de buzunar 1 2 3 4 2. Furt în proporţii mici 1 2 3 4 3. Furt în proporţii mari 1 2 3 4 4. Escrocherie 1 2 3 4 5. Maltratare intenţionată sau alte

acte de violenţă în şcoală (liceu) 1 2 3 4

6. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă faţă de rude

1 2 3 4

7. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă faţă de vecini

1 2 3 4

8. Consum de droguri 1 2 3 4 9. Realizare de droguri 1 2 3 4 10. Jaf 1 2 3 4 11. Viol 1 2 3 4 12. Huliganism 1 2 3 4

17. În opinia ta, în anturajul (mediul) în care te afli au fost comise fapte ilegale ? 1- nu; 3- îmi vine greu să răspund; 2- da; 4- alte răspunsuri__________________

N. c.

Încălcarea Da Nu Nu-mi amintesc

1. Ai condus autovehiculul fără autorizaţie sau permis de conducere (cu excepţia cursurilor pentru şoferi)?

1 2 3

2. Ai lipsit de la lecţii fără motive întemeiate? 1 2 3 3. Ai pus la îndoială, în mod direct, autoritatea părinţilor? 1 2 3 4. Ai sustras obiecte neimportante (cu o valoare mai mică

de 18 lei) care nu-ţi aparţineau? 1 2 3

5. Ai cumpărat şi ai consumat bere, vin, lichior şi alte băuturi alcoolice?

1 2 3

6. Ai cauzat prejudicii bunurilor publice sau private care nu ţi-au aparţinut?

1 2 3

7. Ai întreţinut relaţii sexuale cu persoane de sex opus? 1 2 3

18. Care dintre aceste fapte ilegale au fost comise în anturajul (mediul) în care te afli?

N. c. Faptele comise Nu s-au

comis S-au comis o singură dată

S-au comis de mai multe ori

Îmi vine greu să răspund

1. Furt de buzunar 1 2 3 4 2. Furt în proporţii mici 1 2 3 4 3. Furt în proporţii mari 1 2 3 4 4. Escrocherie 1 2 3 4 5. Maltratare intenţionată sau

alte acte de violenţă în şcoală (liceu)

1 2 3 4

6. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă faţă de rude

1 2 3 4

7. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă faţă de vecini

1 2 3 4

8. Consum de droguri 1 2 3 4 9. Realizare de droguri 1 2 3 4 10. Tâlhărie 1 2 3 4 11. Viol 1 2 3 4 12. Huliganism 1 2 3 4

19. Acumularea unor cunoştinţe juridice ţi-a influenţat comportamentul ?

1 - da, mă străduiesc ca acţiunile mele să fie doar legale; 2 - nu , totul a rămas ca mai înainte; 3 - îmi apăr drepturile; 4 - îmi aleg cu atenţie prietenii şi anturajul; 5 - explic colegilor, prietenilor mei că, depăşind limita legalităţii, am putea fi supuşi

răspunderii juridice; 6 - alte răspunsuri___________________________________________

20. Ai devenit victimă ca urmare a săvârşirii unei fapte ilegale? 1- da; 3- îmi vine greu să răspund; 2- nu; 4- alte răspunsuri_______________

21. În cazul în care ai devenit victimă la cine te-ai adresat ? 1- am apelat la părinţi; 2- am apelat la rude; 3- am apelat la prietenii de şcoală; 4- am apelat la prietenii de cartier; 5- am apelat la profesorii şcolii; 6- am apelat la comisia pentru protecţia drepturilor copilului; 7- am apelat la poliţie; 8- am apelat la alte organe de drept; 9- am apelat la telefonul de încredere;

10- am apelat la orgnizaţii nonguvernamentale; 11- am apelat la alte instituţii; 12- nu m-am adresat; 13- alte răspunsuri__________________________________________

22. Care au fost faptele ilegale care ţi-au adus prejudiciu?

1- escrocheria; 2- furtul; 3- violul; 4- acţiunile violente cu caracter sexual; 5- constrângerea la acţiuni violente cu caracter sexual; 6- jaful; 7- tâlhăria; 8- huliganismul; 9- şantajul 10- maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă; 11- atragerea la activitatea criminală; 12- tragerea la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizat;

23. În ce circumstanţe ai devenit victimă a infracţiunii? 1- în familie; 4- în transport; 2- la şcoală; 5- în cartier; 3 - în locuri publice; 6- alte răspunsuri___________________

24. În calitate de victimă, te-ai simţit în siguranţă fiind protejat de: 1- familie; 2- rude; 3- grupul de prieteni din şcoală; 4- grupul de prieteni din cartier; 5- şcoală; 6- poliţie; 7- alte organe de drept; 8- comisia pentru protecţia dreptului copilului; 9- alte instituţii ale statului; 10- organizaţii nonguvernamentale; 11- autorităţi criminale; 12- nu m-am simţit, în general, în siguranţă; 13- alte răspunsuri____________________________________________

25. Consideri că eşti o persoană în conflict cu legea şi ai nevoie de ajutor?

1- da; 2- nu; 3- îmi vine greu să răspund.

26. Fiind în conflict cu legea, la cine ai vrea să apelezi după ajutor?

1- la părinţi; 2- la alte rude apropiate; 3- la prietenii de şcoală,

4- la prietenii de cartier; 5- la profesorii şcolii; 6- la telefonul de încredere; 7- la comisia pentru protecţia dreptului copilului; 8- la inspectorii pentru minori ai poliţiei; 9- la alte organe de drept; 10- în mass-media; 11- la instituţii nonguvernamentale; 12- îmi vine greu să răspund; 13- alte răspunsuri__________________________________________

27. Care este atitudinea ta faţă de instituţia poliţiei?

1- foarte bună; 4- negativă; 2- bună; 5- îmi vine greu să răspund; 3- contradictorie; 6- alte răspunsuri__________________

28. Care este atitudinea ta faţă de alte organe de drept (judecătorie, procuratură)?

1- bună; 4- nu pot răspunde; 2- contradictorie; 5- alte păreri______________________ 3- negativă;

Te rugăm să ne comunici unele date: 29. Sexul:

1 - masculin; 2 – feminin.

30. Vârsta: 1 - 14 ani; 4 - 4 - 17 ani; 2 - 15 ani; 5 - 5 - 18 ani. 3 - 16 ani;

31. Clasa:

1 - a VIII - a; 4 - a XI-a; 2 - a IX-a; 5 - a XII-a. 3 - a X - a;

32. Însuşita la învăţătură: 1- înaltă; 3- medie; 2- bună; 4- sub medie.

33. Localitatea: 1- oraş; 2- comună.

Îţi mulţumim pentru colaborare.

CHESTIONAR de cercetare victimologică a dosarelor penale ce conţin infracţiuni

de omor intenţionat şi de vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii

1. Dosarul penal nr.________________________________________ 2. Temeiul juridic__________________________________________ 3. Numele, prenumele, patronimicul condamnatului (condamnaţilor)__________________ 4. Dosarul penal a fost soluţionat: _____________________________ luna, anul, instanţa de judecată

I. PERSONALITATEA ŞI COMPORTAMENTUL VICTIMEI, RAPORTUL “ VICTIMĂ – INFRACTOR”

5. Numele, prenumele, patronimicul ________________________________ 6. Sexul :

1- masculin; 2- feminin;

7. Vârsta : 0 – lipsesc datele; 5 - 40 – 49 ani; 1 – pînă la 18 ani; 6 – 50 – 59 ani; 2 – 18 – 24 ani; 7 – 60 – 69 ani; 3 - 25 –29 ani; 8 – 70 ani şi peste. 4 - 30 – 39 ani;

8. Naţionalitatea (indicaţi)_________________________________________ 9. Locul de naştere:

0 – lipsesc datele; 3 – oraşul mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – orăşel;

10. Domiciliat(ă):

0 – lipsesc datele; 3 – oraşul mare; 1 – sat; 4 – peste hotare; 2 – orăşel;

11. Starea civilă:

0 – lipsesc datele; 3 – celibatar(necăsătorită); 1 – căsătorit(ă); 4 – văduv(ă). 2 – divorţată(ă);

12. Studiile:

0 – lipsesc datele; 4 – medii speciale; 1 – primare; 5 – superioare ori superioare incomplete; 2 – medii incomplete; 6 – nu are studii. 3 – medii generale;

13. Genul de activitate: 0 – lipsesc datele; 1 – ocupat cu munca fizică necalificată sau de calificare medie; 2 – ocupat cu munca fizică de calificare înaltă; 3 – ocupat cu munca intelectuală ce nu necesită studii superioare; 4 – ocupat cu munca intelectuală ce necesită studii superioare; 5 – nu munceşte şi nu învaţă (neangajat) 6 – pensionar, invalid; 7 – elev; 8 – student; 9 – copil de vârsta preşcolară; 10 – colaborator a organelor de drept; 11 – militar; 12 – altceva (indicaţi).

14. Starea sănătăţii:

1 – defecte fizice; 2 – stare bolnăvicioasă; 3 – anomalii psihice (psihopatie, debilitate, traume ale sistemului nervos, narcomanie, alcoolism etc.); 4 – altceva (indicaţi)_________________________________________ 5 – este sănătos.

15. Caracteristică: (în baza caracteristicilor de la locul de lucru, de trai, comunicărilor martorilor

etc.) 1 – pozitivă ori mai mult pozitivă; 2 – negativă ori mai mult negativă; 3 – neutrală; 4 – reflectă atât calităţile pozitive cât şi negative.

16. Caracteristica moral-psihologică (puteţi indica cîteva puncte) 1 – agresivitate ; 7 – desfrâu sexual; 2 – despotism; 8 – irascibilitate; 3 – abuz de alcool; 9 – răzbunător; 4 – nesociabilitate; 10 – lăudăroşenie; 5 – egocentrism; 11 – lipsa de exigenţă la alegerea cunoscuţi 6 – plin de intrigi; lor, naivitate; 12 – altceva (indicaţi)_________________

17. A fost anterior condamnat(ă):

1 – da; 2 – nu.

18. Era în stare de ebrietate: 1 – da; 2 – nu.

19. Victima a consumat băuturi alcoolice împreună cu infractorul:

1 – da; 2 – nu; 3 – în stare trează.

20. Raportul victimă – infractor (cine era victima pentru infractor): 1 – soţ / soţie; 2 – concubin /concubină 3 – alţi membri ai familiei (indicaţi: mama, tata, fiul, fiica, fratele, sora); 4 – alte rude; 5 – vecin(ă); 6 – cunoscut(ă) apropiat(ă), prieten(ă), 7 – coleg(ă); 8 – simplă cunoştinţă; 9 – persoană puţin cunoscută sau cunoştinţă întâmplătoare; 10– persoană necunoscută; 11 – altceva (indicaţi)

21. Caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre victimă şi infractor:

1 – bune; 4 – duşmănoase; 2 – neutrale; 5 – lipsesc. 3 – ostile;

22. Comportamentul victimei:

1 – pozitiv; 4 – ilegal; 2 – neutral; 5 – neprecaut, riscant, ori neatent; 3 – imoral;

23. Victima a contribuit la săvârşirea crimei:

1 – victima prima a utilizat arma ucigătoare; 2 – victima prima a lovit în procesul certei; 3 – victima a utilizat violenţa fizică; 4 – victima umilea, ameninţa, a încercat să aplice violenţa fizică; 5 – victima a iniţiat cearta; 6 – victima a susţinut cearta contribuind la acutizarea conflictului; 7 – victima a provocat pasiv; 8 – victima a încălcat fidelitatea conjugală; 9 – victima s-a comportat ilicit sau imoral în raport cu rudele ori apropiaţii infractorului; 10 – victima răspândea vorbe ce-l descreditau pe infractor; 11 – victima nu a achitat datoria la timp; 12 – victima a înaintat pretenţii patrimoniale neîntemeiate; 13 – victima a încercat să împiedice sau a curmat atentatul criminal îndreptat asupra unei persoane terţe; 14 – victima îşi îndeplinea obligaţiile de serviciu; 15 – victima a fost neatentă sau neprevăzătoare; 16 – altceva (indicaţi)________________________________________ 17 – victima absolut nu a contribuit.

24. Victima a opus rezistenţă atentatului criminal:

1 – da (indicaţi cum s-a împotrivit)_____________________________ 2 – nu (indicaţi de ce nu s-a împotrivit)_________________________ 3 – nu sunt date.

II. INFRACŢIUNEA

25. Motivele: 1 – cearta sau ceartă-bătaie; 6 – gelozie; 2 – răzbunare; 7 – intenţii huliganice; 3 – ura, duşmănie; 8 – a ascunde o altă infracţiune; 4 – interese materiale; 9 – altceva (indicaţi)__________ 5 – motive sexuale;

26. Mijloacele:

1 – cuţitul; 5 – arma de foc; 2 – toporul; 6 – explozibile; 3 – obiecte contondente; 7 – inflamabilul; 4 – pumnii şi picioarele; 8 – altceva (indicaţi)___________

27. Consecinţele criminale :

1 – moartea victimei; 2 – victima a rămas în viaţă.

28. Localitatea în care a fost comisă infracţiunea: 1 – sat; 2 – orăşel; 3 – oraşul mare; 29. Locul :

1 – locuinţă sau curtea casei particulare; 2 – în afara locuinţei (indicaţi)________________________________

30. Indicaţi ziua, luna şi anul comiterii infracţiunii:__________________ 31. Ora săvârşirii infracţiunii:

1 – 0 – 6.00; 4 – 18.00 – 21.00; 2 – 6.00 – 12.00; 5 – 21.00 – 24.00; 3 – 12.00 – 18.00;

32. Descrieţi cazul de omor sau vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a

sănătăţii: _____________________________________________________

III. INFRACTORUL

33. Numele, prenumele, patronimicul__________________________

34. Sexul:

1 – masculin; 2 – feminin.

35. Vârsta: 0 – lipsesc datele; 5 – 40 – 49 ani; 1 – pînă la 18 ani; 6 – 50 – 59 ani; 2 – 18 – 24 ani; 7 – 60 ani şi peste. 3 – 25 – 29 ani; 4 – 30 – 49 ani;

36. Naţionalitatea (indicaţi)____________________________________

37. Locul de naştere:

0 – lipsesc datele; 3 – orăşel mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – orăşel;

38. Domiciliat(ă):

0 – lipsesc datele; 3 – orăşel mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – orăşel;

39. Starea civilă:

0 – lipsesc datele; 3 – holtei (necăsătorită); 1 – căsătorit(ă); 4 – văduv(ă); 2 – divorţat(ă);

40. Studiile: 0 – lipsesc datele; 4 – medii speciale; 1 – primare; 5 – superioare incomplete; 2 – medii incomplete; 6 – analfabet. 3 – medii generale;

41. Genul de activitate:

0 – lipsesc datele; 1 – ocupat cu munca fizică necalificată sau de calificare medie; 2 – ocupat cu munca fizică de calificare înaltă; 3 – ocupat cu munca intelectuală ce nu necesită studii superioare; 4 – ocupat cu munca intelectuală ce necesită studii superioare; 5 – neangajat; 6 – pensionar, invalid; 7 – elev; 8 – student; 9 – militar; 10 – altceva (indicaţi)

42. Starea sănătăţii:

1 – defect fizice; 4 – altceva (indicaţi) 2 – starea bolnăvicioasă; 5 – este sănătos. 3 – anomalii psihice;

43. Caracteristica: (în baza caracteristicilor de la locul de lucru, de trai, comunicărilor martorilor etc.).

1 – pozitivă ori mai mult pozitivă; 2 – negativă ori mai mult negativă; 3 – neutrală; 4 – reflectă atât calităţile pozitive cât şi negative;

44. Caracteristica moral-psihologică: (puteţi indica cîteva puncte)

1 – agresivitate; 6 – plin de intrigi; 2 – despotism; 7 – lăcomie; 3 – abuz de alcool; 8 – irascibilitate; 4 – egocentrism; 9 – răzbunător; 5 – nesociabilitate; 10 – altceva (indicaţi)

45. A fost anterior condamnat(ă):

1 – da; 2 – nu;

46. Era în stare de ebrietate: 1 – da; 2 – nu.

CHESTIONARUL de cercetare victimologică a dosarelor penale ce conţin infracţiuni de viol

1. Dosarul penal nr.____________________________________________ 2. Temeiul juridic_____________________________________________ 3. Numele, prenumele, patronimicul condamnatului (condamnaţilor)

____________________________________________________________ 4. Dosarul penal a fost soluţionat:_______________________________

luna, anul, instanţa de judecată

I. PERSONALITATEA ŞI COMPORTAMENTUL VICTIMEI, RAPORTUL „VICTIMĂ – INFRACTOR”

5. Numele, prenumele, patronimicul_____________________________ 6. Vârsta:

0 – lipsesc datele; 6 – 25 – 29 ani; 1 – pînă la 11 ani; 7 – 30 – 39 ani; 2 – 11 – 13 ani; 8 – 40 – 49 ani; 3 – 14 – 15 ani; 9 – 50 – 59 ani; 4 – 16 – 17 ani; 10 – 60 – 69 ani; 5 – 18 – 24 ani; 11 – 70 ani şi peste.

7. Naţionalitatea (indicaţi)_______________________________________ 8. Locul de naştere:

0 – lipsesc datele; 3 – oraşul mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – oraşul mic;

9. Domiciliată:

0 – lipsesc datele; 3 – oraşul mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – oraşul mic;

10. Starea civilă:

0 – lipsesc datele; 3 – divorţată; 1 – căsătorită; 4 – văduvă. 2 – necăsătorită;

11. Are copii?

1 – da; 2 – nu.

12. Studiile: 0 – lipsesc datele; 4 – medii speciale; 1 – primare ; 5 – superioare ori superioare incomplete; 2 – medii incomplete; 6 – analfabetă. 3 – medii generale;

13. Genul de activitate:

0 – lipsesc datele; 1 – ocupată cu munca fizică necalificată sau de calificare medie; 2 – ocupată cu munca fizică de calificare înaltă; 3 – ocupată cu munca intelectuală ce nu necesită studii superioare; 4 – ocupată cu munca intelectuală ce necesită studii superioare; 5 – neangajată; 6 – pensionară, invalidă; 7 – elevă; 8 – studentă; 9 – copil de vârstă preşcolară; 10 – altceva (indicaţi)

14. Starea sănătăţii:

1 – defecte fizice; 4 – altceva (indicaţi) 2 – stare bolnăvicioasă; 5 – sănătoasă. 3 – anomalii psihice;

15. Este în dosarul penal caracteristica persoanei vătămate?

1 – da; 2 – nu.

16. Caracteristica: (în baza caracteristicilor de la locul de lucru, de trai, comunicărilor martorilor etc.).

1 – pozitivă ori mai mult pozitivă; 2 – negativă ori mai mult negativă; 3 – neutrală; 4 – reflectă atât calităţile pozitive cît şi negative.

17. Imaginea morală a victimei pînă la viol (puteţi indica cîteva puncte):

1 – relaţii sexuale dezordonate; 2 – abuzul de alcool; 3 – petrecere frecventă a timpului în companii, inclusiv cu persoane puţin cunoscute ori necunoscute; lipsa de exigenţă la stabilirea relaţiilor; 4 – intrarea în raporturi sexuale cu bărbaţii pînă la viol; 5 – au suferit de boli venerice; 6 – au fost gravide şi şi-au efectuat avorturi pînă la căsătorie; 7 – uneori nu dormea acasă; 8 – altceva (indicaţi)___________________________________________

18. Violatorul era informat despre imaginea imorală a victimei: 1 – da; 2 – nu.

19. Are antecedente penale? 1 – da; 2 – nu.

20. Victima se află în stare de ebrietate?

1 –da; 2 – nu; 21. Victima a consumat alcool împreună cu infractorul?

1 – da; 2 – nu; 3 – în stare trează.

22. Gradul de cunoaştere a victimei cu infractorul: 1 – necunoscuţi; 2 – s-au cunoscut nu demult, întâmplător (cu cîteva zile sau chiar ore pînă la viol); 3 – simple cunoştinţe; 4 – colegi; 5 – vecini; 6 – prieteni sau cunoscuţi; 7 – din aceeaşi familie (subliniaţi: soţia (fosta soţie), fiica, sora); 8 – alte rude; 9 – concubina.

23. Locul unde a făcut cunoştinţă (cînd victima şi infractorul erau puţin cunoscuţi):

1 – în stradă, parc, la gară, în transport; 2 – într-o companie unde erau persoane necunoscute; 3 – la discotecă, în restaurant, bar, casă de cultură; 4 – altceva (indicaţi)___________________________________________

24. Comportamentul negativ prin care victima a contribuit la săvârşirea violului: (pot fi indicate cîteva puncte):

1 – consumul băuturilor spirtoase împreună cu viitorul infractor sau în companii cu persoane puţin cunoscut; 2 – aflarea victimei în stare de ebrietate gravă; 3 – izolarea cu infractorul şi manifestarea unei atitudini mîngîitoare în raport cu el; 4 – naivitatea şi credulitatea exagerată.

25. A opus victima rezistenţă atentatului criminal?

1 – da (descrieţi cum s-a împotrivit)______________________________ 2 – nu (indicaţi de ce nu s-a împotrivit)___________________________ 3 – nu sunt date.

II. INFRACŢIUNEA

26. A fost consumată infracţiunea? 1 – tentativă; 2 – raport sexual natural prin constrângere; 3 – viol însoţit de satisfacerea poftei sexuale în forme perverse.

27. Caracterul violenţei(pot indicate cîteva):

1 – ameninţarea cu omorul; 2 – alte ameninţări; 3 – victimei i s-au sucit mâinile, a fost izbită; 4 – lovituri cu pumnii şi picioarele; 5 – lovituri cu obiecte contondente; 6 – strangularea; 7 – altceva (indicaţi)__________________________________________

28. Mijloacele:

1 – pumnii, picioarele; 4 – toporul; 2 – obiecte contondente; 5 – arma de foc; 3 – cuţitul; 6 – altceva (indicaţi) _____________________

29. Consecinţe criminale:

1 – lipsesc leziunile corporale; 2 – echimoze, zgârieturi, vătămări ale organelor genitale; 3 – vătămări grave ale integrităţii corporale; 4 – moartea victimei.

30. Localitatea în care a fost comisă crima:

1 – sat; 2 – oraşul mic; 3 – oraşul mare.

31. Locul violului: 1 – casa, apartamentul, camera condamnatului; 2 – casa, apartamentul, camera victimei; 3 – în apartamentul unui cunoscut; 4 – în subsol, bordei; 5 – în afara locuinţei (indicaţi) __________________________________

32. Indicaţi ziua, luna şi anul comiterii infracţiunii: __________________

33. Ora săvârşirii infracţiunii:

1 – 0 – 06.00; 4 – 18.00 – 21.00; 2 – 06.00 – 12.00; 5 – 21.00 – 24.00. 3 – 12.00 – 18.00;

34. Descrieţi cazul de viol: ______________________________________

III. INFRACTORUL

35. Numele, prenumele, patronimicul ____________________________

36. Vârsta:

0 – lipsesc datele; 4 – 30 – 39 ani; 1 – pînă la 18 ani; 5 – 40 – 49 ani; 2 – 18 – 24 ani; 6 – 50 – 59 ani; 3 – 25 – 29 ani; 7 – 60 ani şi peste.

37. Naţionalitatea (indicaţi) _____________________________________

38. Locul de naştere:

0 – lipsesc datele; 3 – oraşul mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – oraş mic;

39. Domiciliat:

0 – lipsesc datele; 3 – oraşul mare; 1 – sat; 4 – peste hotare. 2 – oraş mic;

40. Starea civilă:

0 – lipsesc datele; 3 – divorţat; 1 – căsătorit; 4 – văduv. 2 – celibatar;

41. Studiile:

0 – lipsesc datele; 4 – medii speciale; 1 – primare; 5 – superioare incomplete, superioare; 2 – medii incomplete; 6 – analfabet. 3 – medii generale;

42. Genul de activitate:

0 – lipsesc datele; 1 – ocupat cu munca fizică necalificată sau de calificare medie; 2 – ocupat cu munca fizică de calificare înaltă; 3 – ocupat cu munca intelectuală ce nu necesită studii superioare; 4 – ocupat cu munca intelectuală ce necesită studii superioare; 5 – neangajat; 6 – pensionar, invalid; 7 – elev;

8 – student; 9 – colaborator al organelor de drept; 10 – militar; 11 – altceva (indicaţi) _________________________________________

43. Starea sănătăţii: 1 – defecte fizice; 4 – altceva (indicaţi) 2 – stare bolnăvicioasă; 5 – este sănătos. 3 – anomalii psihice;

44. Caracteristica: 1 – pozitivă ori mai mult pozitivă; 2 – negativă ori mai mult negativă; 3 – neutrală; 4 – reflectă atât calităţile pozitive cât şi negative.

45. A fost anterior condamnat:

1 – da; 2 – nu.

46. Era în stare de ebrietate:

1 – da; 2 – nu.

Tabelul 1 Comparaţia monodisciplinelor, a obiectelor generale şi particulare

de cercetare ale acestora*

* ФРАНК, Л. Потерпевшие от преступления и проблемы советской виктимологии. Душанбе: Ирфон, 1977, с. 77.

Tabelul 2 Opinii, controverse privind definirea conceptelor de victimitate şi victimizare

Denumirea disciplinelor

Obiectul general de cercetare

Obiectul particular de cercetare

Probleme principale (exemple)

Drept procesual penal

Victime ale infracţiunilor recunoscute în procesul penal (părţi vătămate)

Participarea în proces şi depoziţiile martorului

Determinarea părţii vătămate, drepturile şi obligaţiile, autenticitatea probelor

Drept penal Victime ale infracţiunilor recunoscute în procesul penal, cît şi existente de facto, vii şi decedate

Personalitatea şi comportamentul victimelor ca trăsături ale obiectului şi laturii obiective a componenţei de infracţiune

“Vinovăţia” persoanei vătămate, influenţa comportamentului victimei asupra calificării infracţiunii şi individualizării pedepsei

Criminologia De asemenea Rolul victimei în crearea situaţiei criminogene şi a pretextului infracţiunii

Utilizarea datelor despre victima infracţiunii în scopuri profilactice

Criminalistica De asemenea Cadavrul victimei, urmele victimei la locul comiterii infracţiunii, relaţiile dintre victimă şi infractor

Utilizarea datelor despre victimă în scopul descoperirii infracţiunii

№ Victimitate Victimizare

1

Victimitatea unei anumite persoane (nivel psihologic): realizarea “predispoziţiei” de a deveni victimă a infracţiunii (Lev Franc, 1972)

Victimitatea – fenomen social de masă, derivată a criminalităţii sau tipurilor infracţionale, cuprinde aspectul statistic al victimelor infracţiunilor (victimizare)

2

Victimitate: capacitatea sporită, predispoziţia unei anumite persoane de a deveni în anumite circumstanţe victimă a infracţiunii. Victimitatea este doar potenţială (victime potenţiale) L. Franc (1975), V. Vandîşev (1978), B. Mendelsohn (1956), H.J. von Scheider (1987)

Victimizarea este procesul transformării persoanei în victimă a infracţiunii şi rezultatul acestui proces atît la nivel individual, cît şi de masă

3

Victimitate: însuşirea, capacitatea sporită, predispoziţia unei persoane (grup) de a deveni victimă, transformarea acesteia (acestora) în victimă şi rezultatul procesului dat.Victimitatea poate fi potenţială şi realizată (Polubinski V.I., 1979)

Realizarea victimităţii prin actul infracţional şi consecinţele acesteia (victimele reale) este parte componentă a victimizării în ansamblu

4

Victimitate: însuşirea persoanei, rolului social, situaţiei sociale, ce provoacă sau uşurează comportamentul infracţional. Victimitate: totalitatea consecinţelor negative ale criminalităţii (Inşacov S.M., Hohreacov Gh. F.)

Victimizare: proces de sporire a victimităţii Devictimizare: reducerea victimităţii

5

Victimitatea nu este capacitatea sporită de a deveni victimă. Victimitatea este o capacitate obiectivă de a deveni victimă, determinată de existenţa criminalităţii. Victimitate: potenţială şi realizată. Victime potenţiale sunt toţi membrii socieăţii (Rivman D.V.)

Victimitate realizată – procesul realizării victimităţii potenţiale şi rezultatul total al acestui proces Victimitate realizată = Victimizare

Tabelul 3 Clasificarea şi importanţa juridico-penală a trăsăturilor (semnelor)

ce caracterizează victima infracţiunii

Articolele C.P. al R. Moldova şi importanţa juridico-penală a trăsăturilor

Trăsăturile care caracterizează victima infracţiunii

trăsăturile (semnele) componenţei de bază

trăsăturile (semnele) componenţei cu circumstanţe agravante

semnele componenţei cu circumstanţe atenuante

Trăsături fizice

147, 172, 173, 174, 175, 176, 202, 206, 207, 208, 209, 210, 220.

145 (3) p.”d”, 151 (2) p. „b”, 154 (2) p. „c”, 164 (2) p. „d”, 166 (2) p. „c”, 171 (3) p. „b”, 172 (2) p. „b”, 211 (2) p. „c”, 212 (3) p. „b”, 220 (2) p. „a”, 302 (2) p. „a” „b”, 358 (2).

Personalitatea victimei

Trăsături sociale

135, 137, 138, 142, 176, 181, 189, 200, 213, 216, 255, 272, 289, 304, 305, 309, 311, 314, 316, 342, 348, 349, 350, 365, 366, 367, 368.

145(2) p. „d”, 145 (3) p. „e”, 151 (2) p. „i”, 152 (2)p. „j”.

Comportament legal

145, 287, 304, 305, 321, 342, 348, 349, 350, 365, 366, 367, 368, 369.

II.Comportamentul victimei

Comportament ilegal

146, 156.

„Acordul” victimei şi persoana vătămată îşi cauzează singură dauna

148, 159, 160, 174, 175, 201, 211, 212, 213, 214, 324, 333, 372.

353 (2) p. „b”, „c”, 355 (2) p. „b”, „c”.

148

III. Starea victimei în timpul comiterii infracţiunii

137, 162, 163, 171, 172.

145 (2)p. „e”, 145 (3) p. „c”, 154 (2) p. „b”, „f”, 158 (2), 164 (2) p. „c”, 165 (2) p. „c”.

IV. Relaţiile dintre victimă şi persoana vinovată

163, 167, 173, 201, 202, 203, 205, 365, 366, 367, 368, 369, 370.

145 (3) p. „b”, 150 (2) p. „a”, „c”, 151 (2) p. „a”, 152 (2) p. „c”, 154 (2) p. „a”, 158 (2), 171 (3) p. „a”.

Tabelul 4

Tipurile de opunere a rezistenţei de către victime, răspîndirea şi eficienţa lor la comiterea violurilor

Nr.

Tipurile de împotrivire

Răspîndirea tipului (% din nr. victimelor care s-au împotrivit)

Infracţiunile curmate (% din nr. violurilor contra cărora s-a utilizat tipul respectiv)

I. Tipurile cu intensitate sporită: 36 16 1. Victima a lovit cu pumnii sau cu palmele, a tras de

păr, a zgîrîiat cu unghiile sau a muşcat violatorul 11 9

2. Victima a strigat, a chemat în ajutor, opunînd totodată rezistenţă fizică activă 16 18

3. Persoana vătămată a împins, îmbrîncit violatorul şi a fugit sau a încercat să fugă sau să se ascundă 9 22

II. Tipurile cu intensitate medie: 54 15 4. Victima a strigat, a chemat în ajutor, opunînd

uneori rezistenţă fizică minimală. De regulă, în rezultat, era ameninţată sau chiar lovită de violator

26

22

5. Persoana vătămată se zbătea, împingea cu mîinile şi picioarele fără a emite strigăte. 28 7

III. Tipurile cu intensitate fizică redusă: 10 20 6. Victima a încercat să-l convingă pe violator

rugîndu-l s-o lase în pace 7 29

7. Persoana vătămată a opus rezistenţă neînsemnată, plîngea 3 0

Tabelul 5 Structura persoanelor victimizate pe vîrste şi tipuri de localităţi potrivit datelor sondajului

(în % din numărul de respondenţi ai grupelor de vîrstă respective)

Tipul localităţii №

Vîrsta victimelor

(ani) Sat (%) Oraş (%) Total pentru ţară (%)

1. 16 - 29 16,9 22,8 19,0

2. 30 - 45 18,0 16,4 16,2

3. 46 - 59 13,8 19,6 15,2

4. 60 şi peste 20,3 14,6 17,4

Tabelul 6 Structura persoanelor victimizate după studii potrivit datelor sondajului

(în % din numărul de respondenţi din grupele de studii respective)

Tabelul 7 Zonele criminogene – victimogene din Republica Moldova

Tipul localităţii № Studiile victimelor

Sat (%) Oraş (%) Total pentru ţară

(%)

1. primare 20,0 25 20,0

2. medii incomplete 16,4 41,2 19,8

3. medii 18,1 16,0 16,4

4. medii de specialitate

(colegiu) 13,8 19,0 16,1

5. superioare 16,2 17,8 16,6

Zonele Nivelul victimizării Coeficientul criminalităţii

Coeficientul criminalităţii grave

I. cu nivel redus

jud. Edineţ, Chişinău, Lăpuşna, Găgăuzia

jud. Edineţ, Bălţi (fără mun.), Soroca

jud. Bălţi (fără mun.), Soroca, Ungheni, Orhei

II. cu nivel mediu

jud. Bălţi (fără mun.), Soroca, Tighina, Cahul

jud. Ungheni, Orhei, Lăpuşna

jud. Chişinău, Lăpuşna, Tighina

III. cu nivel înalt mun. Chişinău

jud. Chişinău, Tighina, Cahul, Găgăuzia

jud. Cahul, Taraclia, Găgăuzia

IV. cu nivel foarte înalt

mun. Bălţi, jud. Ungheni, Orhei, Taraclia

mun. Chişinău, mun. Bălţi, jud. Taraclia

mun. Bălţi, mun. Chişinău

Tabelul 8

Numeşte care dintre încălcările enumerate mai jos le-ai făcut începînd cu primii ani de şcoală? (în % din numărul elevilor chestionaţi din clasele VIII-XII, mun Chişinău)

Nr. d/o Încălcarea Da Nu Nu-mi

amintesc

1. Ai condus autovehiculul fără autorizaţie sau permis de conducere (cu excepţia cursurilor pentru şoferi)?

28,3 65,9 1,3

2. Ai lipsit de la lecţii fără motive întemeiate? 53,6 39,5 3,3

3. Ai pus la îndoială, în mod direct, autoritatea părinţilor? 16,2 70,7 7,5

4. Ai sustras obiecte neimportante (cu o valoare mai mică de 18 lei) care nu-ţi aparţineau?

19,5 71,2 4,8

5. Ai cumpărat şi ai consumat bere, vin, lichior şi alte băuturi alcoolice?

53,6 39,7 3,3

6. Ai cauzat prejudicii bunurilor publice sau private care nu ţi-au aparţinut?

18,8 68,2 7,8

7. Ai întreţinut relaţii sexuale cu persoane de sex opus? 18,5 71,8 4,9

Tabelul 9

Fapte infracţionale săvîrşite de elevii claselor VIII-XII din mun. Chişinău potrivit sondajului sociologic realizat de C.C.Ş. în martie 2004 (în % )

Nr. d/o Fapta comisă N-am

săvîrşit O singură

dată De mai

mute ori

Îmi vine greu să răspund

1. Furt de buzunar 92,2 1,7 2,5 0,7

2. Furt în proporţii mici 81,9 8,5 4,6 2,0

3. Furt în proporţii mari 92,2 2,2 1,6 0,4

4. Escrocherie 84,7 3,9 4,6 3,3

5. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă în şcoală (liceu) 84,1 5,2 4,9 2,0

6. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă faţă de rude 90,3 2,9 2,2 1,0

7. Maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă faţă de vecini 88,7 4,6 1,6 1,2

8. Consum de droguri 92,6 2,5 1,0 0,3

9. Realizare de droguri 94,7 0,7 0,6 0,3

10. Jaf 93,6 1,6 1,0 0,1 11. Viol 94,5 0,6 0,7 0,1 12. Huliganism 82,9 5,9 6,2 1,6

Concepţia (modelul) cercetării (prin prisma expresiilor, noţiunilor şi a problemelor victimologiei criminologice)

Premisele metodologice (principii ştiinţifice generale, principii speciale)

Metode şi tehnici de cercetare

Organizarea cercetării

Fig.1. Structura cercetării teoretico-aplicative în victimologie

Victima infracţiunii

Personalitatea (trăsături)

Comportamentul Relaţiile victimă-infractor

Situaţia victimogenă Starea în timpul infracţiunii

Capacitatea de a aprecia adecvat

biofizice

psiho-morale

sociale incapacitate

capacitate deplinănormală

de neputinţăpreinfracţional

postinfracţional

în timpul incidentului

legal

ilegal

neutru

pozitiv

negativ

provocator

neatent, uşuratic, neprevăzător

gradul de rudenie

bune

neutre

ostile

lipsesc

întîmplătoare

nedeterminate

predeterminate

preinfracţională

infracţională

postinfracţională

împiedică comiterea infracţiunii

neutră

uşurează comiterea infracţiunii

provocatoare

Fig. 2 Clasificarea victimelor infracţiunilor

ViVinovnovăăţia ţia victimeivictimei

Comportamentul infracţional vinovăţie juridico-penală

Comportament vinovat vinovăţie în sens de drept administrativ,

de drept civil sau în sens moralComportament nevinovat

provocator neatent, uşuraticstare de neputinţă vinovat ă

neutru social-util(pozitiv)

Răspunderea penală a victimei(“victimă - infractor”) Atenuează răspunderea penală a infractorului Agravează răspunderea

penală a infractorului

RRăăspunderea penalspunderea penalăă

Fig. 3. Vinovăţia victimei şi răspunderea penală

Figura 4. Eficacitatea tipurilor de împotrivire violului

(exprimată prin procentul infracţiunilor neconsumate)

Tipurile de împotrivire violului

0102030405060708090

100

1 2 3 4 5 6 7

%

Infracţiuni consumate

Infracţiunineconsumate

72,46%

16,77%

4,14%6,63%

FĂRĂ RĂSPUNS DA NU NU-MI AMINTESC

Figura 5. Aţi devenit Dvoastră victimă a vreunei infracţiuni în decursul anului 2002?

18,55%

31,06%

29,69%

20,70%

INFRACŢIUNEA A FOST DESCOPERITĂ VINOVATUL A FOST PEDEPSIT

INFRACŢIUNEA N-A FOST DESCOPERITĂ N-AM FOST INFORMAT

Figura 6. În caz dacă Dvoastră aţi comunicat organelor de drept despre infracţiune, care a fost rezultatul?

12,34%

27,96%

6,30%8,31%

6,55%

4,28%

10,33%

7,56%

4,28%

5,54%

6,55%

CAUZAREA LEZIUNILOR CORPORALE BĂTAIA SISTEMATICĂ, TORTURAVIOLUL FURTULJAFUL TÂLHĂRIAHULIGANISMUL ESCROCHERIAÎNŞELAREA CLIENŢILOR TRAFICUL DE FIINŢE UMANEMITUIREA

Figura 7. Victimă a cărui tip de infracţiune aţi devenit în decursul anului 2002?

63,2750 47,06

80,18

5040 42,4242,31

30,77

47,06

29,27

4,0818,18

5,88

1,8

10

89,09 7,69

3,85

5,88

9,76

20,419,09

17,65

9,01

13,33

1621,2126,92

26,92

11,76

19,51

12,2422,73

29,41

9,01

26,6736

27,2723,08

38,4635,2941,46

0%

20%

40%

60%

80%

100%

LEZIUNI

VIOLUL

FURTULJA

FUL

HULIGAN

ESCROC

TRAFICUL

MITUIR

EA

ÎN GENERE N-AMPOVESTIT NIMIC NIMĂNUI

AM POVESTIT RUDELOR,OFICIAL NU AMCOMUNICAT

AM COMUNICATORGANIZAŢIILORNONGUVERNAMENTALE

AM DECLARAT POLIŢIEISAU ALTOR ORGANE DEDREPT

Figura 8. Victimă a cărui tip de infracţiune aţi devenit şi cum aţi procedat?

Fig. 9. Nivelul victimizării în Republica Moldova potrivit datelor sondajului sociologic, realizat în aprilie-mai 2003 (au devenit victime ale infracţiunilor în anul 2002, în % din numărul persoanelor chestionate în fiecare unitate administrativ-

teritorială)

Cahul

Transnistria

Orhei

Soroca

Taraclia

Tighina

Ungheni

UTA

Edineţ

B ţiăl M.B ţiăl

M.ChişinăuChişinău

Lăpuşna

GăgăuziaFrontieraNivelul victimizăriiSub 15 %15-17 %

17-20 %Peste 20 %

Fig. 10. Nivelul criminalităţii în Republica Moldova, anul 2002

(numărul infracţiunilor înregistrate la 10 000 locuitori)

Cahul

Transnistria

Orhei

Soroca

Taraclia

Tighina

Ungheni

UTA

M.

Edineţ

B ţiălBălţi

Chişinău

M.Chişinău

Lăpuşna

Găgăuzia

FrontieraNivelul criminalit ţiiăP /în ţiuni 10000 locuitoriă la 70 infrac70-80 / infracţiuni 10000 locuitori80-100 /infracţiuni 10000 locuitoriPeste 100 /infracţiuni 10000 locuitori

Fig. 11. Nivelul criminalităţii grave în Republica Moldova, anul 2002 (numărul înregistrat de infracţiuni grave la 10 000 locuitori).

Cahul

Transnistria

Orhei

Soroca

Taraclia

Tighina

Ungheni

UTA

Edineţ

Bălţi M.Bălţi

ChişinăuM.Chişinău

Lăpuşna

Găgăuzia

FrontieraNivelul criminalităţii grave10-15 infracţiuni 10000 locuitori/15-18 /infracţiuni 10000 locuitori18-20 /infracţiuni 10000 locuitori20-25 /infracţiuni 10000 locuitoriPeste 25 /infracţiuni 10000 locuitori

Figura 12. Ai făcut unele abateri care ar putea fi calificate drept ilegale ?

Figura 13. În opinia ta, în anturajul (mediul) în care te afli au fost comise fapte ilegale?

24,86%

57,51%

14,31% 3,32%

Da Nu Nu pot raspunde Alte raspunsuri

29,91%14,88%

2,60%

52,60%

Nu Da Îmi vine greu sa raspund Alte raspunsuri

Figura 14. Ai devenit victimă ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilegale ?

Figura 15. Care au fost faptele ilegale care ţi-au adus prejudiciu ?

30,35%

60,69%

7,37% 1,59%

Da Nu Îmi vine greu să răspund Alte răspunsuri

12,19%

0,28%

1,66%1,39%

6,65%

9,14%

1,94%

41,55%

14,13%

3,60%

5,54% 1,94%

Escrocheria Furtul ViolulAcţiunile violente cu caracter sexual Constrîngerea la acţiuni violente sexuale JafulTîlhăria Huliganismul ŞantajulMaltratarea intenţionată Atragerea la activitatea criminală Atragerea la consumul de droguri

Figura 16. În ce circumstanţe ai devenit victimă a infracţiunii ?

Figura 17. În cazul în care ai devenit victimă la cine te-ai adresat ?

4,34%

15,18%

25,20%

27,10%

9,21%

18,97%

În familie La şcoală În locuri publice În transport În cartier Alte răspunsuri

2,67%

0,24%

1,94%

1,21%

11,17%

6,07%

16,50%

2,18%

3,88%

13,59%

40,29%

Am apelat la părinţiAm apelat la rudeAm apelat la prieteni de şcoalăAm apelat la profesorii şcoliiAm apelat la comisia drepturilor copiilorAm apelat la poliţieAm apelat la alte organe de dreptAm apelat la telefonul de încredereLa organizaţii nonguvernamentaleNu m-am adresatAlte răspunsuri

Figura 18. Raitingul instituţiilor, organizaţiilor, grupurilor sociale, care asigură protecţia minorilor victimizaţi.

39,87% 11,48%24,22%

2,09% 7,31% 2,51%

1,46%

6,05%

2,71%

0,21%

0,21%1,88%

Fam ilie

Rude

Grupuri de priet eni

Şcoală

P oliţie

Alt e organe de drept

Com isia pent rudrept urile copiluluiAlt e inst it uţii alest atuluiOrganizaţiinonguvernam ent ale Autorităţi crim inale

Nu m -am sim ţit însiguran ţăAlte răspunsuri

Fig. 19 Sistemul prevenirii victimologice a infracţiunilor

Figura 19. Sistemul prevenirii victimologice a infracţiunilor

Prevenirea victimologică

generală individuală urgentă

Realizarea aspectului victimologic al educării juridice a populaţiei

Măsuri speciale de reducere şi neutralizare a gradului de victimizare a populaţiei

Realizarea măsurilor cu caracter general pentru a înlătura sau neutraliza cauzele şi condiţiile victimizării

Identificarea persoanelor care, datorită particularităţilor lor, au un grad sporit de vcitimizare.

Organizarea în privinţa acestor persoane a educaţiei, instruirii şi asigurării securităţii necesare

Contracararea infracţiunilor concrete utilizînd capacitatea de apărare a potenţialei victime şi/sau alte mijloace

ADNOTARE

Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative.

Teză de doctor habilitat în drept, specialitatea: 12.00.08. Drept penal (cu specificarea: Drept penal;

criminologie; drept procesual penal; criminalistică; expertiză judiciară; drept execuţional; teoria activităţii

investigativ-operative).

Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2004, Manuscris.

În teză sunt cercetate în ansamblu bazele teoretice, metodologice şi juridice ale victimologiei

criminologice naţionale şi este elaborată concepţia privind prevenirea victimizării şi protecţia victimelor

infracţiunilor. Este definită noţiunea victimologiei criminologice; analizate şi concretizate elementele

componente ale obiectului şi sistemului acestei discipline; precizat statutul ştiinţific şi determinate

interacţiunile obiectului şi sistemului victimologiei criminologice cu obiectele şi sistemele dreptului penal,

dreptului procesual-penal, criminalisticii, sociologiei, psihologiei etc. Sunt clasificate şi analizate izvoarele

victimologiei; este realizat un studiu sistematizat al procesului de dezvoltare a gîndirii victimologice într-o

ramură ştiinţifică importantă a criminologiei; determinate problemele şi perspectivele dezvoltării

victimologiei criminologice naţionale. Pentru prima dată a fost elaborată metodologia cercetării

victimologice, fiind elucidate structura studiului teoretico-aplicativ în victimologie, programul, metodele şi

tehnicile de cercetare, organizarea şi legătura investigaţiei cu activitatea practică. Sunt examinate şi

concretizate noţiunile de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare, situaţie victimogenă, „vinovăţie” a

victimei. Pentru prima dată au fost relevate legităţi şi particularităţi ale victimizării, stabilite zone ce diferă

după nivelul victimizării şi estimată „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova. Este cercetat rolul

victimei în mecanismul infracţiunii, fiind generalizate şi analizate rezultatele unor studii concrete realizate de

autor. Sunt elaborate clasificări şi tipologii ale victimelor, situaţiilor victimogene, inclusiv caracteristice

anumitor tipuri de infracţiuni. Au fost examinate bazele teoretice ale prevenirii victimologice a infracţiunilor

şi precizate conceptul, sistemul, obiectul, subiecţii, măsurile, formele, nivelurile, proprietăţile şi etapele de

realizare a acestui tip de prevenire. Este elaborată, pentru prima dată, concepţia teoretică de prevenire

victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne. A fost investigată concepţia justiţiei

restaurative, fiind determinate avantajele implementării acesteia în ţara noastră; sunt stabilite particularităţile

procedurii şi perspectivele medierii; au fost analizate instituţiile împăcării şi liberării de răspundere penală în

legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova ca modalităţi de realizare a concepţiei

justiţiei restaurative; este studiată legislaţia naţională şi internaţională, precum şi practica altor state în

domeniul protecţiei, resocializării şi despăgubirii victimelor.

Lucrarea conţine recomandări concrete privind aplicarea cunoştinţelor victimologice în activitatea

practică a organelor de drept, sfaturi adresate cetăţenilor referitoare la evitarea situaţiilor periculoase,

propuneri de legea ferenda. A fost elaborat proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor şi

prevenirea victimizării.

RESUMS Gladchi Gheorghe, Criminological victimology: theoretical, methodological and applied problems.

Dissertation for doctor in law degree, specialty: 12.00.08. Penal law (with specification: penal law;

criminology; penal procedural law; criminalistics; legal expertise; correctional law; theory of investigative-

operative activity).

Academy “Ştefan cel Mare” of Ministry of Internal Affaires, 2004, the manuscript.

In dissertation are investigated in integrity the theoretical, methodological and legal bases of national

criminological victimology and are worked out the concepts on victimization’s prevention and protection of

crimes’ victims. Is defined notion of criminological victimology; analyzed and come true objects’ and

systems’ elements of this discipline; specified the scientific status and determined the interaction between

object and system of criminological victimology and objects and systems of penal law, penal procedural

law, criminalistics, sociology, psychology and others. Are classified and analyzed the sources of

victimology; is made a systemized research of development’s process of victimological thinking as an

important scientific branch of criminology; are determined the problems and expectation of national

criminological victimology. For the first time was worked out the methodology of victimological research,

being cleared up the structure of theoretical-applied study in victimology, the program, methods and

techniques of research, organization and liaison of investigations with practical activities. Are investigated

and came true the notion of crime’s victim, ability to begin a victim, victimization, victimogene situation and

victim’s “guilty”. For the first time was emphasized the regularities and specific features, established zones

which differs by level of victimization, estimated “the black number” of delinquency in Republic of

Moldova. Is researched the victim’s role in the mechanism of crime, being generalized and analyzed the

results of concrete investigations made by author. Are worked out classifications and typologies of victims,

victimogene situation, inclusive typical of some kinds of crime. Was investigated theoretical basis of

victimological prevention of crime and specified the concept, system, objects, subjects, measures, forms,

levels, features and the stages of achievement of this kind of prevention. Is worked up, for the first time,

theoretical concept of victimological prevention by internal affaires’ bodies. Was investigated the concept of

restorative justice, being determined the advantages of its implementation in our country; are established the

typical features of procedure and expectation of mediation; was analyzed the institutions of reconciliation

and release from criminal responsibility in cases of active repentance of the perpetrator form Penal code of

Republic Moldova as a modalities of achievement of restorative justice’s concept; is investigated the national

and international legislations and the practical activity of other states in field of victim’s protection,

rehabilitation and compensation.

The work contains concrete recommendation on application of knowledge in practical activity of law

bodies, advices to people on avoiding the danger situations, lex ferenda proposals. Was worked up the Law

of Republic Moldova on protection of victims and prevention of victimization.

АННОТАЦИЯ

Гладкий Г.Н., Криминологическая виктимология: теоретические, методологические и

практические проблемы.

Диссертация на соискание ученой степени доктора хабилитат юридических наук по

специальности 12.00.08. уголовное право (со спецификацией: уголовное право; криминология;

уголовно-процессуальное право; криминалистика; судебная экспертиза; исполнительное право;

теория оперативно-розыскной деятельности). Академия МВД Республики Молдова имени Штефана

чел Маре 2004, Рукопись.

В диссертационной работе комплексно исследованы теоретические, методологические и

правовые основы национальной криминологической виктимологии и разработана концепция

предупреждения виктимизации и защиты жертв преступлений. Дается определение понятия

криминологической виктимологии; анализируются и уточняются составные элементы предмета и

системы этой науки; рассматривается место и взаимосвязи предмета и системы криминологической

виктимологии с предметами и системами уголовного права, уголовно-процессуального права;

криминалистики, социологии, психологии и др. Классифицированы и анализированы источники

виктимологии; проведено систематическое исследование процесса развития и превращения

виктимологической мысли в важную научную отрасль криминологии; определены проблемы и

перспективы развития отечественной криминологической виктимологии. Впервые была разработана

методология и методика виктимологического исследования, были раскрыты особенности структуры

теоретико-прикладного исследования в виктимологии, программы, методов, способов и приемов

исследования, организации и связи исследования с практической деятельностью. Диссертационное

исследование раскрывает природу, сущность и эволюцию таких понятий, как жертва преступления,

виктимность, виктимизация, виктимогенная ситуация, «вина» потерпевшего. Впервые были

выявлены закономерности и особенности виктимизации, установлены территориальные зоны

которые отличаются по уровню виктимизации и определены размеры латентной преступности в

Республики Молдова. На основе обобщения и анализа результатов конкретных исследований автора

изучена роль жертвы в механизме преступления. Разработаны классификации и типологии жертв,

виктимогенных ситуаций, в том числе характерных для определенных видов преступлений. Были

рассмотрены теоретические основы виктимологического предупреждения преступлений и

конкретизированы понятие, система, объект, субьекты, меры, формы, уровни, особенности и этапы

осуществления этого вида предупреждения. Впервые была разработана теоретическая концепция

виктимологического предупреждения преступлений органами внутренних дел. Исследована

концепция реституционного правосудия и определена выгодность ее реализации в нашей стране;

установлены особенности порядка, процедуры и перспективы медиации; проанализированы

институты примирения и освобождения от уголовной ответственности в связи с деятельным

раскаянием, предусмотренные уголовным кодексом Республики Молдовы как способы

осуществления концепции реституционного правосудия; изучено национальное и международное

законодательство, опыт других государств в обасти защиты, рессоциализации и возмещения вреда

причиненого жертвам.

Диссертационная работа содержит рекомендации о применении виктимологических знаний в

практической работе правоохранительных органов, советы адресованные гражданам по

предотвращению опасных ситуаций, предложения по изменению и дополнению уголовного,

уголовно-процессуального законодательства и закона о полиции. Автором разработан проект Закона

Республики Молдова о защите жертв и предупреждении виктимизации.

CUVINTELE-CHEIE ALE TEZEI

Victimologie, victimologie criminologică, metodologia victimologiei criminologice,

metodica cercetării victimologice, victimă, persoană vătămată, parte vătămată, clasificare, tipologie,

victimitate, victimizare, nivelul(coeficientului) victimizării, structura victimizării, vulnerabilitate

victimală, persoană victimală, grad de vulnerabilitate victimală, situaţie victimogenă, situaţie

victimologică, situaţie concretă de viaţă, mecanismul comportamentului infracţional individual,

„vinovăţia” victimei, „cifra neagră” a criminalităţii, prevenire criminologică, prevenire

victimologică, protecţia victimei, resocializarea victimei, repararea prejudiciului cauzat victimei

prin infracţiune, restituire, compensare, justiţie restaurativă, mediere, împăcare.

THE KEYWORDS OF DISSERTATION VICTIMOLOGY, CRIMINOLOGICAL VICTIMOLOGY, METHODOLOGY OF CRIMINOLOGICAL VICTIMOLOGY; THE TECHNIQUE OF VICTIMOLOGICAL RESEARCH; THE CRIME VICTIM; THE INJURED; THE CLASSIFICATION; THE TYPOLOGY; THE ABLENESS TO BEGIN A VICTIM; THE VICTIMIZATION; THE STRUCTURE OF VICTIMIZATION; THE VICTIM’S VULNERABILITY; THE LEVEL OF ABLENESS TO BEGIN A VICTIM; THE VICTIM PERSON; THE VICTIMOLOGICAL SITUATION; THE VICTIMAL SITUATION; THE CONCRETE SITUATION OF LIVE; THE MECHANISM OF INDIVIDUAL CRIMINAL BEHAVIOR; THE VICTIM’S “GUILTY”; LATENT DELINQUENCY; THE CRIMINOLOGICAL PREVENTION; THE VICTIMOLOGICAL PREVENTION; THE PROTECTION OF VICTIMS; THE REHABILITATION OF VICTIMS; COMPENSATION OF HARM CAUSED TO VICTIMS; THE RESTITUTION; THE COMPENSATION; THE RESTORATIVE JUSTICE; THE MEDIATION; THE RECONCILIATION.

КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА ДИССЕРТАЦИОННОЙ РАБОТЫ

Виктимология, криминологическая виктимология, методология криминологической

виктимологии, методика виктимологического исследования, жертва преступления,

пострадавший, классификация, типология, виктимность, виктимизация, виктимальная

уязвимость, виктимное лицо, степень виктимности, виктимогенная ситуация,

виктимологическая ситуация, конкретная жизненная ситуация, механизм индивидуального

преступного поведения, «винa» жертвы, латентная преступность, криминологическое

предупреждение, виктимологическое предупреждение, защита жертвы, ресоциализация

жертвы, возмещение вреда причиненного жертвам, реституция, компенсация,

реституционное правосудие, медиация, примирение.