în ianuarie 1972 — relativ repede după filmul anterior —, Sergiu Nicolaescu înfăţişa publicului Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, rămas, peste ani, după unii comentatori (printre care şi subsemnatul), cel mai valoros film al regizorului. Afirmaţia poate surprinde, din moment ce această ecranizare a nuvelei „Moartea lui Ipu" de Titus Popovici venea după două superproducţii cu secvenţe spectaculos-eroice, bine primite de public şi critică. Tocmai în aceasta constă, însă, auto-depăşirea cineastului: părăsind superspectacolul istoriq,şi exotic, el şi-a propus prospectarea nuanţată şi aprofundată a unor psihologii. Acţiunea se desfăşoară în anii ocupaţiei fasciste, într-o colectivitate rurală aflată la răscruce de timp şi de istorie. în centrul întâmplărilor, ca martor sau ca participant, se află un copil (chiar dacă scenariul nu adoptă formula nuvelei, relatarea „la persoana întâi"). întâmplările sunt dramatice. Un ofiţer neamţ ese găsit mort, tăiat cu secera, la marginea drumului. Satul intră în fierbere. Nemţii pregătesc represaliile. In familia adoptivă a băiatului spiritele încep să se agite. Perspectiva ca intelectualii comunei (preotul, notarul, doctorul, jandarmul, cu familiile lor) să fie luaţi ca ostateci pune jar pe focul neliniştii şi al spaimei. Fiecare caută să-şi scape pielea. Fiecare caută o soluţie. Frica paralizează conştiinţele. Pe sora Margareta o lasă nervii, preotul Ion (cumnatul copilului) îşi pierde mierea glasului, doctorul şi notarul pierd şi ei ceva, pic cu pic: demnitatea umană. Şi dintre toate „soluţiile" este aleasă trădarea. La capătul unei adevărate „cine de taină" după ce umilul Ipu, „nebunul satului", sluga credincioasă a familiei, pus cu linguşiri şi tertipuri în fruntea mesei, pentru prima oară în viaţă, rosteşte gâtuit, calm şi apăsat formula magică a salvării tuturora („bine, am să mă duc şi am să spun că l-am omorât eu"), arcul fricii, al laşităţii şi al trădării se destinde. Iar copilul, care vede şi învaţă, sătul de atâtea dezertări morale, mârşăvii şi slăbiciuni omeneşti, îşi rosteşte neiertător sentinţa (care este şi a filmului): „atunci i-am condamnat pe toţi la moarte".