T foarIstoria istoriografiei universale conf.univ.dr. Greta-Monica Miron

Modulul I

De la memorie la scris. Istoria în Orientul antic. Vechii evrei

Cuvinte cheie- memorie, mit, liste de regi, anale, sens istoric

Obiective: Surprinderea trecerii de la oralitate la scris, de la memoria mitică fragilă, confuză, vehicol a ceea ce este în afara istoriei, la memoria politică; explicarea contextului în care s-a născut scrisul istoric, a consideraţiei potrivit căreia popoarele Orientului antic au fost creatoare de documente, de arhive dar nu de scris istoric.

Deşi unele popoare au fost lipsite în anumite perioade de scris

istoric ele nu sunt amnezice. Şi-au păstrat faptele în memorie într-o

manieră săracă, confuză şi fragilă. Era săracă pentru că era

încredinţată doar unui cerc restrâns dar şi pentru că societăţile isolate,

a căror viaţă se desfăşura în cadrele unui timp ciclic, al eternei

reîntoarceri a anotimpurilor nu aveau prea multe de conservat,

accidentalul, neobişnuitul găsindu-şi cu greu loc într-o durată amorfă.

Era confuză deoarece memoria vehiculează cu precădere ceea ce este

în afara timpului păstrând informaţii referitoare la originea grupului şi

nu la evoluţia lui, mobilizată fiind pentru a transmite miturile

fondatoare. Pe măsură ce organizarea socială s-a complicat, memoria

politică s-a adăugat celei mitice, timpul mitic s-a asociat celui istoric şi

faptele oamenilor s-au amestecat cu cele ale zeilor. Treptat mitul,

legenda, poezia au făcut loc însemnărilor istorice.

Istoria în Orientul antic

1

Se apreciază că locuitorii vechiului Orient au fost în esenţă

creatori şi păstrători de documente istorice şi nu autori de discurs

istoric, deoarece scrierile au avut drept scop glorificarea prezentului

pentru viitorime iar nu intenţia de a salva trecutul de uitare. Inscripţiile

pe stele funerare sau monumente arhitectonice au avut adesea un rol

decorativ iar autorilor listelor de regi şi ai analelor le-a lipsit

sentimentul că trecutul poate explica prezentul.

În Egiptul antic primele însemnări cu caracter istoric au fost

tabelele eponime care au cuprins numele faraonilor din dinastia întâi şi

au fost urmate de texte precum Piatra de la Palermo ce cuprinde

numele regilor din dinastiile I-V, cu informaţii mai ample despre

evenimentele petrecute la curtea faraonilor din dinastia a IV-a. Pe

acest text s-a întemeiat cronologia Imperiului vechi. Seria listelor

faraonilor continuă cu cea din timpul lui Ramses al II-lea, cuprinzând

faraonii din dinastia a XVII-a, păstrată pe aşa-numitul Papirus Turin şi

cu cele săpate pe pereţii templelor din Karnak şi Abydos, cu numele

faraonilor din Imperiul nou. Dedicate glorificării faraonilor nu au inclus

nimic din ce i-ar fi putut discredita ci doar relatări despre victorii,

expediţii de vânătoare, edificii, menite să construiască o personalitate

doar în termeni pozitivi, laudativi. Cea mai semnificativă naraţiune

păstrată, Analele lui Tutmes al III-lea, scrisă la comanda faraonului pe

pereţii templului lui Amon din Karnak cuprinde cele 17 campanii prin

care a menţinut suveranitatea Egiptului asupra vestului Asiei. Este o

abilă descriere a cuceririlor faraonului cu explicarea unor evenimente

prin raportare la acţiunile umane. Dacă, în esenţă, evenimentele sunt

rezultatul voinţei zeilor, voinţă împlinită de fiii acestora, faraonii, apare

la un moment dat, în descrierea bătăliei pentru cetatea Meggido, o

explicaţie ce ţine de voinţa umană: “Acum, dacă oştirea măriei-sale nu

şi-ar fi pus în gând să ia lucrurile şi prăzile duşmanului, ar fi asediat şi

luat cetatea Meggido...”1.

1 Din Analele lui Tutmosis al III-lea, în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, p. 109.

2

Sub influenţa elenismului scrisul istoric egiptean a dat cea mai

reprezentativă contribuţie cunoscută, aparţinându-i scribului

Manetho. Acesta a compilat o cronologie egipteană şi o istorie

narativă a Egiptului, transmise parţial prin operele lui Flavius Josephus,

Sextus Iulius Africanus şi Eusebiu din Cezareea.

Acelaşi tip de însemnări istorice se regăseşte în Babilon:

inscripţiile lui Gudea din Lagash, aparţinând perioadei sumeriene, au

surprins obiceiurile şi deprinderile vremii. În Asiria relevante sunt

compilaţiile Istoria sincronă şi Cronica asiriană. Cea dintâi cuprinde o

istorie politică prin excelenţă, istoria relaţiilor dintre Babilon şi Asiria

între 1600- 800 î.e.n. cu accent pe disputele de frontieră.

Consemnarea evenimentelor politice a continuat în secolele VIII-VI

î.e.n. prin Cronica babiloniană ce acoperă perioada 745- 668, lucrare

ce trădează un început de critică istorică prin interesul pentru

corectarea înregistrărilor asiriene anterioare şi se distinge prin

imparţialitatea relatării războiului dintre Asiria şi Elam. Genul analelor

regale a fost ilustrat cu deosebire în perioada lui Assurbanipal (668-

626 î.e.n.), suveran interesat nu numai de alcătuirea de însemnări cu

caracter istoric, de inscripţii glorificatoare, ci şi de crearea unei vaste

biblioteci în spiritul colecţionar specific vechilor orientali.

Invazia greacă şi răspândirea elenismului a influenţat şi în

Babilon scrisul istoric reprezentat de Berossos, autorul lucrării în trei

părţi intitulată Babilonica sau Chaldaica, salvată fragmentar prin

intermediul lucrărilor lui Flavius Josephus şi Eusebiu din Cezareea.

Prefaţat de o descriere a ţării, în maniera istoriografiei greceşti

timpurii, textul se poate diferenţia în trei părţi: una mitică, legendară,

de la creaţie la potop, a doua scrisă în tradiţia listelor de regi, de la

potop până la Nabonassar, şi a treia, o naraţiune a istoriei recente. În

paginile dedicate descrierii Babilonului, cu grădinile sale suspendate şi

alte minuni inginereşti, autorul a criticat mitul preluat de istoricii greci,

al fondării Babilonului de către Semiramis. Creatori în primul rând de

3

izvoare istorice, ca şi egiptenii sau asirienii, babilonienii s-au distins

prin curiozitatea pentru originea lucrurilor (reflectată mai ales în

literatura mitică) şi grija pentru textele trecutului. Îmbinând adesea

mitul cu istoria, realul cu imaginarul, autorii Orientului antic au

transmis mai departe interesul pentru cronologie, iar preocuparea lor

pentru păstrarea documentelor i-a determinat pe istoricii greci să se

informeze prin apelul al documentul primar.

Între popoarele Orientului antic vechii evrei au făcut o notă

distinctă prin raportare la istorie. Biblia prezintă istoria unui popor ce

se mişcă de la barbarie spre civilizaţie, devenind din ce în ce mai

neistorică pe măsură ce este mai sacră. Interesul pentru naraţiunea

istorică a fost stimulat de expansiunea evreilor, de prosperitatea şi

prestigiul din timpul regilor Saul, David şi Solomon. Biblia reprezintă în

egală măsură moştenirea literară a unei naţiuni (legende ale

nomazilor, împrumuturi din literatura babiloniană, egipteană sau

persană, anale ale curţilor regale, poeme şi profeţii) ca şi discursul

istoric al acesteia. Evreii împart scrierile sfinte în trei părţi: 1.

Pentateuhul, nume dat de evreii din Alexandria când au transcris-o în

limba greacă, Legea sau Cele cinci cărţi ale lui Moise; e alcătuit din

patru surse principale datând din secolele IX-IV, dintre care două, cele

mai vechi, sunt propriu-zis istorice, celelalte cuprinzând legi şi ritualuri;

textul cel mai timpuriu, ce acoperă perioada dintre geneză şi regi

abundă în legende ale patriarhilor israeliţi integrabile unei saga

naţionale, 2. Profeţii şi 3. Scriptura alcătuită îndeosebi din psalmi,

proverbe şi Cartea lui Daniel.

Dintre cărţile cuprinzând cu precădere istoria poporului evreu s-

au păstrat Cărţile regilor care ilustrează noţiunea de istorie ca ghid, ca

învăţătoare: autorul/autorii doreşte/sc să convingă asupra valorii

fidelităţii religioase dând ca exemplu dezastrele suferite de evrei ca

urmare a părăsirii religiei. Dintre ele se distinge prin originalitate

Cartea lui David, scrisă probabil de un înalt prelat numit Abiathar. Este

4

o istorie contemporană, istoricul propunându-şi să nu facă propagandă

pentru monarhul său ci să relateze detaşat faptele pentru a fi reţinute

de generaţiile următoare; îl prezintă deopotrivă cu puterea şi

slăbiciunile sale, surprinde natura sa complexă. Cronicile lui Ezra şi

Nehemiah cuprind istoria evreilor de la eliberarea de sub perşi până la

venirea lui Alexandru într-o relatare cu accente memorialistice. Între

cărţile cu conţinut istoric, neincluse în Vechiul Testament, se numără şi

Cărţile Maccabeilor în care martori oculari au relatat despre zilele

eroice ale naţiunii evreieşti, despre marele război de eliberare început

de Iudas Maccabeus. Prima carte se distinge prin scrupulozitate

ştiinţifică, detaliu, acurateţe iar a doua e marcată de partizanat,

apropiindu-se de un pamflet istoric.

Modulul II

Moştenirea logografilor- de la poezia la proza istorică. Începuturile scrisului istoric- Herodot „părintele” istoriei, „omul memorie” . Istoriografia greacă în epoca clasică şi elenistică

Cuvinte-cheie: istoria anchetă, autopsia, periegheza, istoria ca discurs identitar: noi grecii - ei barbarii, relaţia dintre istorie-geografie-etnografie, tema războiului, cauzalitate istorică: zei, oameni şi soartă, naşterea „istoriei culturale”, istorie universală, istorie imediată, istorie şi oratorie- teoria discursului

Cursul îşi propune să surprindă aportul logografilor la trecerea de la poezia la proza istorică, în fixarea unor repere cronologice (teoria generaţiilor), rolul acestor „oameni ai mării” în lărgirea interesului cercetării, investigării altor spaţii. În fine, ne-am propus să explicăm de ce este considerat Herodot cel dintâi istoric. De asemenea, se doreşte o analiză comparativă asupra modului în care este tratată tema războiului de către Herodot, istoricul perioadei de glorie a grecilor care prezintă războiul ca un conflict între Orient şi Occident şi Thucydides, istoricul perioadei de autodistrugere a grecilor, pentru care războiul reflectă structura vieţii umane, este rezultatul unor pasiuni, greşeli şi ambiţii; ne interesează cauzele războaielor, forţele participante, modalitatea de informare (istoricul participant sau istoricul imediatist- Tucydides), construcţia discursului istoric. Urmărim apoi ce înseamnă elenismul în plan istoriografic, discuţii

5

asupra relaţiei dintre elenism şi istoria universală, de ce şi cum scrie un grec istorie romană, teoretizarea scrisului istoric, scopul istoriei: explicaţie dar şi delectare, desfătare, istoria ca discurs peren prin căutarea adevărului, istoria ca ghid pentru omul politic .

1. De la timpul mitic la timpul istoric. De la poezie la proza istorică

La început au fost legendele, miturile, epica eroică. Istoria epică,

precum Iliada şi Odiseea, şi-a propus să încânte şi nu neapărat să

informeze şi astfel a neglijat cronologia. Barzii şi auditorii lor nu au

avut în minte ideea potrivit căreia evenimentele trecutului pot să le

influenţeze pe cele prezente, i-a interesat doar continuitatea idealurilor

eterne şi a virtuţilor pe care eroii trecutului le transmit celor actuali. Un

pas înainte l-a făcut Hesiod, descoperitorul unui trecut cu dimensiuni

umane care a dat în Teogonia o cronologie pe cinci vârste, a dat

timpului o direcţie prin aserţiunea potrivit căreia istoria umană e una a

declinului. Alături de poeţi, filosofii şi geografii şi-au adus aportul lor la

schimbarea viziunii grecilor despre timp: lumea geografilor şi cosmosul

filosofilor erau continui, în timp ce istoria eroică era, prin natura sa,

discontinuă. Viaţa politică i-a făcut, de asemenea, pe greci să se

preocupe tot mai mult de timpul continuu către 500 î.e.n. Viaţa în polis

nu consta în episoade izolate şi vieţi eroice ci se baza pe continuitatea

instituţiilor, a regulilor, legilor, contractelor şi aspiraţiilor.

Trecerea dinspre poezie spre proză a însemnat asumarea unei

critici a tradiţiei şi în acest sens s-a impus Xenophanes care a refuzat

să creadă în zeii tradiţionali şi a subliniat incertitudinea cunoaşterii

umane. Curiozitatea a stimulat redactarea primelor scrieri cu caracter

istoric şi geografic semnalate în sec. VII î.e.n. în oraşele-state ioniene şi

în insulele Mării Egee. Acumularea de cunoştinţe geografico-

etnografice în timpul procesului de colonizare, contactul grecilor cu

regatele orientale, cu arhivele oficiale, inscripţiile şi cronicile

conservate de acestea au impulsionat primele redactări cu caracter

istoric aparţinând logografilor.

6

Deşi au îmbinat mitul cu istoria în lucrări cu titlul Genealogii,

Întemeieri logografii au anunţat scrisul istoric prin încercarea de a

lămuri raporturile dintre greci şi vecinii lor asiatici, lărgind astfel

orizontul istoric al contemporanilor. În lucrări ca Lidiaca, Persica

Xanthos din Lidia, Dionisios din Milet, Caron din Lampsacos au

depăşit istoria locală în favoarea uneia regionale lansând, pe baza

autopsiei, a cercetării la faţa locului, consideraţii despre structura

politică şi economică a marilor state orientale în comparaţie cu

realităţile greceşti. Între logografi o figură aparte este cea a lui

Hecataios din Milet, cel ce ar fi putut să fie cel dintâi istoric prin

curajul intelectual de a nesocoti tradiţia, prin spiritul critic trădat de

afirmaţia: “...scriu acestea aşa cum socot să au fost cu adevărat, căci

spusele grecilor sunt multe şi, după cum mi se pare, bune să

stârnească râsul.”

2. Cele două feţe ale istoriei: istoria culturală şi istoria politică.

Herodot şi Tucydides

Sub impulsul războaielor medice Greciei legendare, mitice i-a luat locul

o alta în care s-a manifestat o solidaritate reală, terestră. Războaiele

medice au avut un efect catalizator determinând o autoexaminare

colectivă a grecilor, responsabilizarea lor faţă de destinul unei civilizaţii

comune. Contactul cu perşii i-a îndemnat pe greci la o reflecţie fără

precedent asupra propriului trecut, reflecţie care a stimulat apariţia

conştiinţei istorice întemeiate pe unitatea care s-a creat deasupra

particularismelor locale, instituţionale. Lui Herodot i-a revenit meritul

de a ilustra unitatea grecilor clădită pe destinul lor comun.

Herodot (cca. 480- 430 î.e.n) a propus un nou tip de investigare

a trecutului exprimat prin chiar titlul lucrării: Anchete. Istoria este deci

în concepţia lui cercetare, investigare ce impune o adâncire în timp şi

dezvăluirea de noi spaţii care au scăpat până atunci cunoaşterii Eladei.

Propunându-şi să descrie faptele oamenilor pentru ca acestea să nu fie

7

date uitării de posteritate, a ales un subiect de istorie contemporană,

războaiele medice. Pe lângă “isprăvile mari şi minunate săvârşite de

greci” l-au interesat şi faptele barbarilor, lumea non-greacă, căutând

să-i definească pe greci prin raportare la ceilalţi.

Metoda folosită, în continuarea logografilor, autopsia,

învederează deopotrivă curiozitatea sa, fascinaţia pentru miraculos,

pentru extraordinar dar şi strădania de a-şi verifica informaţia. A

subordonat metoda investigaţiei concepţiei sale istorice: omul este

parte a lumii şi nu poate fi înţeles fără cercetarea lumii în care trăieşte.

Nu surprinde astfel că, pe urmele predecesorilor, a introdus geografia

şi etnografia în opera istorică. Fascinat de ceea ce a văzut şi a auzit în

călătoriile sale, atras mai ales de Egipt, nu a fost naiv, a dat lectorului

de înţeles că nu crede în legendele pe care le-a povestit pentru

frumuseţea lor, pentru a crea un discurs plăcut auditorului. A dat

crezare în primul rând celor văzute şi a depus efortul de a verifica

informaţia preluată din tradiţia orală, mărturisind la un moment dat:

“...am mers chiar şi până la Teba, ba şi până la Heliopolis, mânat de

dorinţa de a afla dacă cei de aici se vor potrivi în povestiri cu cei din

Memfis” (Istorii, Vol. I, II, 3).

Încă din deschiderea Anchetelor şi-a definit demersul drept

unul explicativ, şi-a propus să afle cauzele conflictului greco-persan.

Istoria este pentru Herodot explicaţie. Considera că, guvernate de zei,

evenimentele din istoria omenirii sunt influenţate de soartă şi de

oameni a căror voinţă exprimată în momente decisive e capabilă să

contracareze oracolele: “Nici oracolele înspăimântătoare sosite de la

Delfi- menite să stârnească teama- n-au putut să-i hotărască să

părăsească Elada. Ei au rămas neclintit să înfrunte puhoiul vrăjmaşilor

care se năpusteau asupra ţării”.

Prin demersul său amplu de a repovesti trecutul într-o naraţiune

în care şi-au făcut loc relatările etnografice şi geografice ca şi

biografiile (situate în continuarea unei tradiţii epice), Herodot nu a fost

8

numai “părintele istoriei” ci a fost creditat cu meritul de a fi creat un

gen specific, acela al istoriei culturale.

Contemporanul lui Herodot, Thucydides (cca. 462- 395 î.e.n.) a

dorit să se individualizeze în epocă prin cultivarea unui alt gen de

istorie: istoria politică. A ales să scrie despre Războiul peloponeziac, un

eveniment de istorie trăită, la care a fost, până la un moment dat,

martor. Pentru a da impresia de imparţialitate s-a referit la el însuşi la

persoana a treia, după modelul preluat, se pare, de la Homer,

gândurile şi impresiile sale fiind prezentate ca aparţinându-i unui alt

personaj. Întreaga dinamică a discursului e prezentată impersonal,

Thucydides dorind să inspire încredere prin omogenitatea narativă a

lucrării. Prin subiectul ales şi modul în care l-a tratat Thucydides se

plasează între istoricii imediatişti. Pentru că relatarea propriilor acţiuni

nu a avut un scop justificativ sau defensiv, pentru că nu a scris despre

consecinţele personale ale implicării sale în război, autorul atenian este

un istoric al imediatului.

Şi-a structurat lucrarea pe capitole urmând succesiunea iarnă-

vară. Timpul a fost pentru Thucydides ca şi pentru Herodot un dat

exterior operei, un cadru definit de instituţii: olimpiade, succesiunea

preoteselor din Argos, a arhonţilor atenieni sau a consulilor romani. La

baza computului a stat regularitatea fizică: generaţii, alternanţa

anotimpurilor, ritmul campaniilor militare. În plus însă la Thucydides

timpul este şi un parametru psihologic: lasă, de exemplu, să se

înţeleagă apropo de Alcibiade, că atenienii se raportează atât de des la

acesta pentru că personajul trezeşte în ei amintirea tiraniei.

Dornic să-şi configureze un profil aparte în lumea istoricilor,

autorul atenian a ţinut să se detaşeze de Herodot ca şi de logografi

delimitându-se de mituri, de legende. A avut meritul de a convinge că

mitul poate fi cu greu salvat sau restituit. A criticat elementele

fabuloase din opera predecesorilor pentru că nu pot fi testate şi nu pot

9

constitui subiect de anchetă datorită distanţei mari în timp a

evenimentelor la care se face referire şi a naturii lor fantastice.

Atent la cauzalitate a distins între cauză şi pretext, cea dintâi

îndepărtată şi profundă, pretextul, nu întotdeauna adevărat, mai

aproape de declanşarea evenimentului. Potrivit istoricului atenian zeii

nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane.

Se limitează să considere că acele persoane care modelează destinele

umane sunt adesea ghidate de credinţa în zei, oracole, divinaţii.

Interpretările pe care le-a dat războiului ţin de structura vieţii umane:

pasiuni, greşeli, ambiţii.

Ambii începători ai istoriografiei greceşti au abordat tema

războiului, într-o tratare diferită. Herodot a fost istoricul perioadei de

glorie a grecilor, Thucydides al celei de autodistrugere. Herodot a

văzut în războaiele persane o luptă între forţele despotismului şi

libertăţii, între Orient şi Occident, între o monarhie despotică şi

oraşele-state guvernate de cetăţeni. Însă războaiele în viziunea lui nu

echivalau cu simple bătălii între buni şi răi, ci a mers mai departe şi le-

a prezentat cititorilor/auditorilor obiceiurile persanilor, contrastul dintre

unitatea Imperiului persan şi discordanţele dintre oraşele-state

greceşti. Thucydide a scris despre războiul peloponeziac ca unul care a

văzut puterea şi gloria Atenei apăsată de mizeria înfrângerii. Războiul

peloponeziac merita relatat nu numai pentru că a fost un eveniment

crucial în experienţa greacă ci pentru că dezvăluia foarte clar modul în

care se structurează evenimentele politice. În viziunea lui Herodot

războaiele persane au fost determinate de oracolele frauduloase,

sentimentul lui Xerxes că are datoria de a întări puterea Persiei,

ambiţia lui, speranţa de a controla bogăţiile Greciei. Lista de cauze

este deci una a raţiunilor umane. Pentru Thucydides războiul

peloponeziac nu s-a născut din dorinţele capricioase ale zeilor sau

regilor au din direcţionarea greşită a pasiunilor umane ci din ambiţia

de putere. Atenienii au fost mânaţi de obsesia primară umană de a-i

10

domina pe alţii şi au fost încurajaţi în aceasta de inerţia aliaţilor care

au preferat să plătească tribut decât să pornească la război. Dacă

Herodot a tratat războiul ca pe o dramă în care se înfruntă pasiuni

diverse, Thucydides a punctat legăturile dintre războaie şi forţele care

structurează viaţa umană într-o analiză care şi-a propus să dezvăluie

cum puterea, odată câştigată, influenţează destinul statului.

Thucydides a fost un om practic, devotat preocupărilor sale şi nu

un turist cosmopolit ca Herodot; dacă Herodot prin curiozitatea sa a

depăşit o serie de frontiere culturale, de la civilizaţie la barbarie, de la

mit la faptul cert, dovedit, Thucydides s-a limitat la orizonturi locale, la

războiul peloponesiac în care a fost implicat şi a cărui victimă a

devenit; istoricul atenian nu a avut timp de o anchetă antropologică, s-

a preocupat de o istorie evenimenţială şi de soarta comunităţii sale,

care, în parte, a fost propria-i soartă. Paradigmele stabilite de aceşti

doi începători ai istoriei au persistat până azi: 1. prin Herodot avem

tradiţia istoriei culturale- cuprinde toate aspectele experienţei umane,

spirituale şi materiale, private şi publice, feminină şi masculină, a

istoriei intelectuale, metodologic, tradiţia istoriei care încearcă diferite

strategii narative, a istoriei care spune o poveste şi 2. istoria politică şi

militară, interesul pentru definirea puterii, pentru cauzele schimbărilor

în afacerile publice, a istoriei analitice, care pune întrebări, fie că se

poate răspunde la ele, fie că nu.

Treptat “modelele modernităţii” (Herodot şi Thucydides) au fost

abandonate iar istoria s-a confundat cu retorica, devenind persuasiune.

Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a

devenit nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada şi nu pentru

a cerceta. Potrivit lui Isocrates scopul istoriei este de a da importanţă

lucrurilor meschine şi grandoare celor mai puţin importante; în

consecinţă, s-a acordat atenţie performanţelor stilistice şi mai puţin

acurateţei istorice.

11

Elenismul a stimulat reîntoarcerea la istoria critică Noua

realitate istorică a imprimat grecilor o anume “forma mentis”,

determinând depăşirea particularismului grec. Prin impunerea unui

dialect unic, coiné, s-a depăşit viziunea tradiţională potrivit căreia

lumea greacă se separă de cea barbară în primul rând prin limbă.

Ilustrativ pentru această nouă epocă a fost Polybios (cca. 198- 117

î.e.n.). A propus o istorie universală centrată pe ideea creşterii puterii

romane. De altfel, s-a considerat întemeietorul acestui gen, diferit de

cel profesat până atunci. Istoria universală însemna înlănţuirea cauzală

a faptelor şi nu alipirea de istorii parţiale. Astfel, în Istorii a prezentat

evenimentele din Italia, Iberia, Sicilia, Africa, Grecia, Macedonia, Asiria,

Siria şi Egipt într-o legătură organică dată de politica romană.

Comparând, sub influenţa curentelor naturaliste, opera istorică cu

trupul uman, considera că doar imaginea generală obţinută prin

îmbinarea şi compararea părţilor este edificatoare. Întrebarea la care a

dorit să răspundă a fost: cum a ajuns Roma o mare putere în numai 53

de ani? A găsit trei răspunsuri: 1. prin atitudinea adecvată, prin

perseverenţa, hotărârea şi implicarea oamenilor politici, 2. datorită

sistemului politic instituţional, a constituţiilor mixte care au consfinţit

forme de guvernământ mixte ce coexitsă în loc să se succeadă

(monarhia- expresie a puterii consulilor, aristocraţia- expresie a puterii

Senatului şi democraţia exprimată în adunări populare) şi 3. datorită

fortunei sau soartei care a direcţionat evenimentele în această direcţie.

În ceea ce priveşte structura lucrării, a început cu o incursiune în

istoria Romei, cu războaiele dintre romani şi cartaginezi, convins că

astfel cititorii vor putea mai lesne înţelege evenimentele ulterioare. A

vrut deci să pregătească “iubitorilor de învăţătură o cale uşoară spre

înţelegerea celor ce urmează să fie spuse”. Tot spre mai buna

înţelegere a istoriei a dezvoltat schema cauzală a lui Thucydides

distingând între cauză- pretext şi început pentru a depista “cum, unde

şi de ce?” a luat naştere fiecare fapt istoric. Prin aceste interogaţii a

12

dorit să servească o istorie utilă omului politic care poate fi edificat

doar dacă istoricul surprinde “cauzele, mijloacele şi scopurile care au

determinat evenimentele”. În acest scop a folosit metoda istoriei

pragmatice, bazată pe experienţa autorului. Cele trei posibilităţi de

reconstituire a trecutului: 1. studiul şi compararea surselor istorice

scrise, 2. autopsia teritoriilor despre care scrie şi 3. experienţa politică

şi militară, sunt, în opinia sa, inegale ca importanţă. Prima, este

expusă informaţiilor eronate, greu de verificat, a doua, aplicată

îndeosebi la spaţiile geografice, este în măsură să elimine exagerările

şi omisiunile şi a treia, cea mai importantă, facilitează selecţia faptelor

istorice dând totodată vivacitate relatării. Experienţa trebuie în

permanenţă să-l ghideze pe istoric, graţie acesteia istoricul ştie ce să

caute şi ce să-i întrebe pe ceilalţi. Dacă pentru Thucydides dificultăţile

de a se asigura de adevăr rezidau în prejudecăţile sau memoria

incorectă a informatorilor, pentru Polybios acestea rezultă din

inexperienţa părţii anchetatoare. Anchetatorul este protagonistul

investigaţiei căreia trebuie să-i dea formă, pe care trebuie să o

direcţioneze. Elementul fundamental în naraţiunea istorică este

naratorul însuşi, adevărul depinde de abilitatea anchetatorului şi

credibilitatea informatorului.

Urmărind să explice şi să ajungă la adevăr istoria avea să

înceteze a mai fi o anexă a oratoriei. Astfel, Polybios se detaşa de

tradiţia anterioară, considerând că discursurile trebuie reproduse aşa

cum au fost rostite . Istoricul avea datoria de a prezenta contextul în

care a fost rostit discursul şi efectele acestuia, pentru că doar aşa

putea contribui la clarificarea anumitor situaţii. A pledat pentru o

reducere a numărului discursurilor în naraţiune pentru că istoria nu

trebuia să delecteze ci să surprindă adevărul. Doar astfel putea să fie

un ghid pentru omul politic dar şi pentru cetăţean în general, să îi

înveţe pe oameni cum să suporte vicisitudinile fortunei prin

examinarea experienţei altora.

13

Istoriile lui Polybios cuprind o expunere a trecutului recent al

Romei realizată de un străin care a putut observa guvernarea romană,

arta militară şi diplomaţia dintr-o poziţie extrem de favorabilă.

Modulul III

Istoriografia în Roma antică. Începuturi- de la poem, legende, la proză, de la imitaţia modelului grec la originalitate. Mentalităţi şi istorie la Roma. Genuri istorice cultivate. Istoria ca discurs justificator- Caesar. Istoria moralizatoare: Sallustius. Istoria „naţională”: Titus Livius, istoricul de cabinet. Istoria romană la apogeu, istoria ca analiză a vieţii politice- Tacitus. Amurgul Imperiului: Ammianus Marcellinus, „istoricul singuratic”

Cuvinte cheie: istoria „magistra vitae”, verosimilitate şi veridicitate istorică, „fides historica” şi patriotism istoriografic, arta deformării istorice

Obiective: explicarea faptului că istoriografia romană s-a născut relativ târziu prin comparaţie cu cea greacă, expunerea trecerii de la imitarea modelelor greceşti la individualizarea istoriografiei romane; expunerea caracteristicilor şi scopurilor acestei istoriografii (surse- de la legendele întemeierii, fasti consulares, la jurnale de război şi actele senatului), genuri istorice, timpul şi spaţiul în explicaţia istorică, impactul politicului asupra scrisului istoric.

1. De la mit la istorie

La început grecii au inclus noul popor în câmpul lor de interes, le-

au creat romanilor un trecut ce se integra în trecutul mitologic grec.

În diferitele versiuni ale legendelor Aeneas era considerat strămoşul

romanilor. În paralel, romanii şi-au creat propria poveste despre

originea Romei, cea cu Romulus şi Remus, răspândită către 296 î.

Hr. an în care s-a ridicat o statuie a celor doi şi s-a bătut monedă cu

cei doi fraţi şi lupoaica.

Naşterea relativ târzie a istorie romane e explică prin faptul că

sensul istoriei la romani s-a înrădăcinat în unităţile sociale de bază:

ginta (alcătuită din cei care proveneau dintr-un strămoş preistoric

14

comun legaţi unii de alţii prin ritualuri comune) şi familia. Măştile

strămoşilor şi inscripţiile enumerând onorurile şi oficiile strămoşilor

erau aşezate într-un loc important în casă iar laudaţiile funebre erau

uneori păstrate alături de portretele strămoşilor şi au devenit în

timp sursă istorică. Pentru individul roman trecutul şi prezentul erau

legate de memoriile, amintirile ginţii şi ale familiei care au inspirat

pietatea şi au oferit exemple. Dacă grecii au folosit succesiunea

generaţiilor pentru a crea o cronologie rudimentară, romanii s-au

mulţumit timp de secole cu înregistrarea trecutului în secvenţe

disparate, discontinui.

Păstrătorii şi compilatorii trecutului roman au fost preoţii care

aparţineau unor grupuri preoţeşti specifice, controlate de pontifi

supuşi unui pontifex maximus. Acesta alcătuia o listă principală a

zilelor în care legea sacră permitea efectuarea de tranzacţii, a

zilelor faste şi nefaste. Către 304 î. Hr. au fost scrise pe tăbliţe de

lemn şi expuse în „regia”, reşedinţa pontifului suprem. Aşa s-au

născut Annales Maximi care, treptat, au inclus şi numele înalţilor

oficiali, însemnări, note despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii,

legi şi tratate. Acest obicei de a însemna an de an evenimentele ce

marcau viaţa comunităţii a schiţat genul istoriografic al analelor ce

a devenit caracteristic istoriografiei romane. În seria listelor se

înscriu şi cele ale magistraţilor laici, Cărţile magistraţilor, amintind

de listele eponime ale asirienilor. Unele dintre ele au fost scrise pe

lin, aşa-numitele libri lintei, şi au fost păstrate în templul Iunonei,

zeiţa memoriei, de pe Capitoliu.

Primele istorii romane s-au născut în urma unor experienţe

colective, războaiele punice. Au fost poeme în proză scrise în limba

greacă în scop de propagandă politică, pentru a răspunde

propagandei pro cartagineze; autorii au dorit să câştige simpatie

pentru cauza romană în lumea elenistică. Naevius, participant în

primul război punic, a compus un poem în manieră homerică,

15

Bellum punicum, centrat pe două subiecte: originile şi evenimentele

contemporane. Exaltând patriotismul roman a admirat voinţa

soldaţilor care preferă moartea dezonoarei şi a apreciat sentimentul

de solidaritate care i-a unit pe cetăţeni în vremurile grele. Ennius

(239- 169 î. Hr.), autorul lucrării Annales, a fixat legenda despre

originea troiană a Romei. A scris istoria Romei din momentul în care

Aeneas a ajuns în Italia până în vremea sa. Naraţiunea trădează

relaţiile sale apropiate cu Scipio Aficanul.

2. Începuturile istoriografiei romane

Faptul că romanii şi-au dezvoltat treptat sensul trecutului este relevat

de Fabius Pictor. A scris în limba greacă din dorinţa de a imita genul

istoriografiei greceşti dar şi pentru că în secolul al III-lea limba greacă a

reprezentat limba civilizaţiei din Iudeea până în Spania, toţi oamenii de

litere încercând să scrie în această limbă. Ca atare, grecii, mai mult

decât oricând, au scris despre alte naţiuni iar acestea la rândul lor au

fost stimulate să scrie despre sine în limba greacă, potrivit

standardelor greceşti. Fabius a scris în greceşte pentru că era la modă

şi pentru că în limba greacă avea mai multe informaţii despre Roma. A

cuprins în Înfăptuirile romanilor intervalul de la Aeneas până în zilele

sale, a dat o naraţiune continuă din timpurile mitice până în

contemporaneitate. A făcut elogiul Senatului considerat instituţia

centrală care decide asupra destinului Romei. Reflecţiile sale asupra

trecutului sunt presărate cu aprecieri morale. S-a detaşat între

contemporani prin aceea că în loc să reînvie trecutul în termenii

ceremoniilor religioase a încercat să-l exploreze, în loc să consulte

oracolul de la Delphi a dat un tablou al religiei romane în evoluţia sa,

direcţionând emoţiile contemporane înspre cercetarea istorică. Sunt

raţiuni pentru care a fost considerat cel dintâi istoric al Romei.

Cato Maior, „cel mai roman dintre romani”, s-a luptat cu

influenţa Greciei, a dezvăluit o minte saturată de a gândi în greceşte.

16

Astfel, a fost cel dintâi istoric care a scris în limba latină. În Origini,

împărţită în şapte cărţi, a reluat miturile greceşti ale întemeierilor

informându-se cu grijă. Stilul arid, sec ca şi omisiunea numelor

conducătorilor Romei, din considerentul că poporul este cel ce face

istoria, au făcut ca lucrarea să fie tot mai puţin citită, chiar neglijată în

epoca lui Cicero. Cato cel Bătrân a urmat tradiţia herodoteană prin

interesul său pentru geografie, obiceiuri, cultură naţională, a folosit

cântecele tradiţionale- aşa-numitele carmina, a introdus discursuri,

inclusiv câteva dintre ale sale; a avut orizonturi largi: a admis influenţa

elenică asupra istoriei romane timpurii, a schiţat o cronologie

comparată încercând să coreleze datarea după olimpiade a istoriei

greceşti (de la 776) cu datarea romană de la întemeierea Romei (753).

De la primele redactări istorice s-a ajuns în secolul I î. Hr. la

meditaţii asupra istoriei prin raportarea ei la oratorie. Cicero, în De

oratore, tratat publicat în 55 î. Hr., a dat o critică a istoriografiei

romane timpurii căreia i-a lipsit, în opinia sa, interesul pentru stil.

Analele, lipsite de orice ornamente ale stilului, sunt, scria, doar simple

înregistrări de persoane, locuri şi evenimente. Aprecia istoria ca o artă

care astfel se apropie de oratorie. Trebuia să fie însă o artă folositoare,

şi pentru aceasta, istoricul să urmeze propriile-i reguli: 1. istoricul să

nu îndrăznească să spună ceva fals, 2. să cuteze să spună adevărul, 3.

să fie imparţial şi 4. să ordoneze faptele în ordine cronologică. Istoricul

trebuie să se intereseze nu numai de ceea ce s-a făcut sau povestit ci

şi de maniera în care s-a acţionat. Descrierea caracterelor trebuia să

aibă în vedere nu numai faptele personajului ci şi viaţa şi manierele

acestuia. Sfatul lui Cicero de a include „inventio” folosind tehnicile

oratorice a fost preluat de istorici, dovadă prefeţele în care au

mărturisit că vor să spună adevărul, negând nu fabricarea datelor, ci

partizanatul.

17

Caesar în Commentarii de bello Galico şi Commentarii de belo

civili a identificat misiunea imperială romană cu propria sa carieră,

soartă, noroc, a văzut în istorie un mijloc de justificare.

Cel care a creat un stil istoriografic a fost Caius Sallustius

Crispus (86- 35 î.e.n.), autor care a abordat, şi perfectat, genul

monografiei în Conjuraţia lui Catilina şi Războiul cu Iugurtha. A dorit să

transmită lectorilor mesajul că forţele interne, schimbările în

mentalitatea elitei caracterizată prin corupţie, ambiţie, brutalitate

distrug republica romană. Nu a acceptat explicaţia unora dintre

cetăţenii romani potrivit căreia corupţia se putea remedia prin apelul la

sensul moral al poporului deoarece aprecia că aceasta ţine de soarta

generală a imperiilor. Pentru statul de succes răsplata adusă de

victorie e hegemonia; aceasta aduce după sine avere, bogăţie care

corup statul şi cetăţenii. Roma a atins punctul de turnură odată cu

distrugerea Cartaginei. Din acel moment luxul şi bogăţia au corodat

virtuţile romane. Un talentat creator de portrete, a recurs şi la

etnografie pentru a descrie Sardinia şi Corsica, zona Mării Negre, Italia

de sud şi Sicilia urmărind cu precădere fundalul mitologic, originea şi

numele locuitorilor, migraţia lor. Descrierile etnografice însoţesc

expansiunea Romei.

Istorii, ultima lucrare a lui Sallustius, s-a păstrat doar fragmentar:

patru discursuri şi două scrisori, citate de mici dimensiuni, aluzii şi

parafraze păstrate în textele autorilor antici. A îmbinat într-un format

analistic „res internae” şi „externae”, digresiuni geografice, descrierea

de caractere şi nararea faptelor marilor oameni. Fraza de început a

lucrării: „Am alcătuit istoria militară şi politică a poporului roman

începând cu consulatul lui Marcus Lepidus şi Quintus Catulus”

demonstrează că Sallustius şi-a încadrat opera în genul analelor atât

pentru că şi-a organizat-o în funcţie de succesiunea magistraţilor cât şi

prin anul de debut, 78 î.e.n., anul celor doi consuli eponimi.

18

Istoric moralizator şi-a structurat analiza pe opoziţia dintre corp şi

suflet, dintre bun şi rău. A descris cu mult talent caractere deosebite

prin vivacitate.

3. Istoriografia clasică

În epoca lui Augustus a scris istorie la Roma Titus Livius (59 î.e.n.- 17

e.n), istoric pasionat de politică fără a fi îndeplinit însă vreo funcţie,

deşi a frecventat anturajul lui Augustus. A fost cel dintâi istoric care a

abordat evoluţia cetăţii eterne în evoluţia ei, de la începuturi până în

contemporaneitate. În Ab urbe condita, lucrare monumentală divizată

în 142 de cărţi (din care s-au păstrat doar 35), a glorificat Roma,

centrul unificator al lumii civilizate în viziunea sa. A dorit să revigoreze

metavalorile „fides” şi „pietas”. Remarcând ataşamentul istoricului faţă

de tradiţie, Augustus îl tachina afirmând că, în adâncul său, Livius a

rămas un pompeian, că lumea sa interioară e identică celei create de

generaţia precedentă ale cărei structuri şi valori politice continuă să le

admire.

Lucrarea începe cu 400 de ani mai devreme de întemeierea

Romei, cu căderea Troiei, cuprinzând spaţii largi referitoare la sosirea

lui Aeneas în Latium, oraşele pe care le-a fondat, Romulus şi Remus.

Pentru această parte a recurs la legende, singurele surse pe care le-a

avut, care i-au servit şi scopului lucrării: glorificarea Romei. Mărturisea

în acest sens: „Cugetul mă îndeamnă să nu pun nici prea mare temei

dar nici să nu resping frumuseţea legendelor, care prezintă faptele

glorioase dinaintea sau din timpul întemeierii Romei mai mult

îmbrăcate în vălul străveziu al poeziei, decât în veşmântul sobru al

documentelor de neconstestat.” (Prefaţă) Treptat timpul se comprimă:

a dedicat doar o carte pentru 250 de ani de istorie a Romei, patru

pentru viitorii 120 de ani, cinci pentru următorii 97, pentru ca pentru

vremurile contemporane să dedice câte o carte fiecărui an. S-a

raportat la trecut din perspectiva prezentului, trecutul este un plăcut

19

loc de evadare şi are un rost educativ, din exemplele trecutului se

poate învăţa. Istoria este deci „magistra vitae”.

Pentru a-şi delecta şi entuziasma cititorii, pentru a exalta

patriotismul roman a folosit din abundenţă discursuri (sunt peste 400

de discursuri în cele 35 de păstrate), atât indirecte („oratio obliqua”)

cât şi directe („oratio recta”). Stilul său se caracterizează prin variaţie

în intenţia de a urmări diversele subiecte de la războaie la nunţi,

întrunirile senatului şi adunări.

Lucrarea lui Titus Livius este dominată de acţiunile militare, dar a

tratat şi probleme politice şi instituţionale. Arme şi oameni, luptători şi

fondatori, acestea au fost temele gemene ale operei liviene. A scris o

istorie evenimenţială plină de oameni şi acţiuni dramatice supuse unei

judecăţi morale. A recurs la surse de arhivă- annales maximi, senatus

consulti şi surse secundare: Fabius, Cato, istoricii greci (mai ales

Polybios).

Spre deosebire de Herodot nu a fost un călător; spre deosebire

de Thucydides nu a avut experienţă politică şi militară; a fost un

cercetător de profesie, un scriitor. Ca şi Herodot s-a interesat de origini

dar, spre deosebire de el, nu s-a preocupat serios de obiceiurile străine

şi probleme culturale cu excepţia miturilor romane. Ca şi Thucydides s-

a axat pe chestiuni politice şi militare, dar nu a încercat să le pătrundă

cauzele economice şi sociale, fixându-se pe indivizi, pe probleme

politice şi morale, pe virtuţile individuale şi valorile republicane care au

dus la măreţia Romei. Respectul legii, pietatea, concordia şi disciplina

militară acestea au fost calităţile conservate din timpurile de început

pe care Livius le-a imortalizat în opera sa şi le-a regretat. Ca şi Herodot

s-a dovedit interesat de adevăr: a afirmat uneori realitatea unui fapt

(„est”), altădată încrederea lui în fapt („credo”), altădată doar

rumoarea, zvonul despre el („dicitur”, „fama est”). I-a plăcut să

povestească povestioare colorate şi folositoare.

20

Lucrarea lui Livius a supravieţuit şi într-un rezumat alcătuit în

secolul al II-lea d. Hr. de Lucius Annaeus Florus care a fost şi mai

entuziast în a aprecia succesul imperial roman ca o întrepătrundere

între virtus şi fortuna. Considera că atât de extinsă a fost istoria

romană încât cei care vor citi despre ea vor învăţa nu istoria unui

popor ci a rasei umane.

Istoriografia romană a ajuns la apogeu prin Tacitus (55- 120 e.n.),

caracterizat drept un observator fin, vizionar imaginativ şi un analist al

motivelor. În 98 a publicat Viaţa lui Agricola, o biografie a socrului său

bazată pe laudaţia funebră rostită la moartea acestuia. Biografia se

îmbină cu o monografie a Britaniei şi relevă opiniile politice ale

autorului care a acuzat lipsa de curaj a oamenilor politici de a înfrunta

autoritarismul lui Domitian. În 99 a publicat monografia Germania prin

care a dorit să-i transmită împăratului Traian un mesaj politic:

necesitatea de a soluţiona problema germană, lăsată de Domitian în

suspensie, de a transforma regiunea dintre Rin şi Elba în provincie

romană. A surprins, de asemenea, modul de organizare instituţională a

vechilor germani, lucrarea sa fiind astfel un valoros izvor istoric ce

imresionează prin bogăţia informaţiilor preluate de la ofiţeri şi soldaţi

romani care serviseră în legiunile de graniţă, de la negustori, prizonieri

sau fugari germani şi din opere ale autorilor germani. Istoricul s-a

interesat de germani din spirit pragmatic, germanii fiind un bun

exemplu pentru virtuţi aproape unitate de romani. Nu a prezentat încă

viaţa germanilor drept un model de imitat ci ca pe un mit stimulativ.

Abilităţile sale de analist politic sunt ilustrate în lucrarea Istorii

aşteptată, după mărturia lui Pliniu cel Tânăr, ca un eveniment literar.

Acoperă timpurile tinereţii sale până la domnia lui Domitian. Prin

alegerea calendelor lui ianuarie 69 ca moment de început a discursului

trădează concesiile pe care le-a făcut genului analistic. Primele trei

cărţi cuprind războaiele civile din 69, ilustrând ideea de timp lung

specific evenimentelor tensionate din viaţa imperiului. A caracterizat

21

anul 69 drept „acel îngrozitor de lung şi unic an”. Istoriile sunt o

prezentare dramatică, pasionată, largă şi amănunţită, scena fiind

imperiul întreg. Actorii sunt comandanţii de arme, soldaţii, senatul,

provinciile iar atmosfera este încordată: ambiţii ce se înfruntă, bătălii,

crime, jafuri, atrocităţi. Mărturisea, de altfel, în deschiderea lucrării:

„Pornesc la o operă bogată în catastrofe, cu lupte îngrozitoare, sfâşiată

de dezbinări, crudă chiar şi pe timp de pace”. Şi-a construit discursul

pe baza elementelor definitorii ale tabloului general al stării imperiului:

Roma, armatele şi provinciile. Roma îşi păstrează locul central, este

alături de senat centrul vital al Imperiului, dar presiunea dinspe armate

şi provincii creşte, acestea din urmă intrând în scenă ca factori politici

activi. S-a îndepărtat de timpul trăit cu lucrarea Anale în care a relatat

istoria romană de la 14 la 68 în 18 cărţi sau trei hexade; s-au mai

păstrat doar cărţile 1-4 şi XI-XVI. Titlul Anale e dat târziu, în sec. XVI,

de un editor, după sintama Annales nostri, prin care autorul şi-a

caracterizat la un moment dat lucrarea. Se pare că titlul original a fost

Libri ab excessu divi Augusti (Cărţi de la moartea divinului August). În

această istorie a unui secol, de la Augustus la Nero, autorul a oferit o

galerie de portrete: ale tuturor împăraţilor, soţiilor şi amantelor lor. A

apreciat veacul descris drept unul de decădere morală definită prin

servilismul senatorilor, adularea împăratului, corupţia membrilor

familiilor celor mai nobile, megalomania împăraţilor. Din punct de

vedere metodologic şi-a exprimat dorinţa de a scrie „fără ură şi

părtinire”, de a fi imparţial.

Cauzalitatea la Tacitus este, prin excelenţă, de natură uman-

psihologică. Eugen Cizek consideră că programul cauzal enunţat de

istoricul latin cuprinde trei elemente: situaţia („status”), starea de

spirit, mintea („mens”) şi atitudinea, ţinuta („habitus”). A formulat

acest determinism în prefaţa Istoriilor: „Dar înainte de a scrie cele

plănuite mi se pare necesar să expun situaţia de la Roma, starea de

spirit a armatelor, atitudinea provinciilor, ce era sănătos pe întreg

22

cuprinsul pământului, ce era viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai

schimbările şi deznodământul faptelor, care, de cele mai mlte ori, sunt

întâmplătoare, ci şi firul logic şi cauzele evenimentelor ” . Exprimă deci

năzuinţa de a depăşi suprafaţa evenimentelor pentru a le găsi cauzele

şi raţiunea sau chiar „structura”. Urmărind ceea ce este sănătos şi

ceea ce este putred, virtuţile şi viciile, a subordonat totul unui criteriu

moralizator. Oamenii sunt cei ce făuresc totul, sunt responsabili pentru

actele lor, sunt cei care creează soarta poporului roman din care

rezultă şi destinul lor individual. Zeii sunt binevoitori sau mânioşi,

răzbunători sau indiferenţi, reacţionează faţă de conduita muritorilor, îi

pedepsesc. Când lucrurile sunt de neînţeles apelează la destin, ursită,

soartă.

Timpul se dilată sau de contractă în funcţie de interesul Romei

sau de tensiunea politică. Timpul scurt este cel al perioadelor de calm

şi ascensiue a Romei, timpul republicii, iar timpul lung este cel al

dictaturii (ultimii trei ani domniei lui Domitian), timpul opresiv, al terorii

(anul 69 sau anul celor 4 împăraţi).

Tema centrală a tuturor scrierilor lui Tacitus a fost declinul Romei

după un trecut glorios fondat pe virtuţile republicane şi disciplină

catoniană. Scopul lui Tacitus, potrivit lui Momigliano, a fost să demaşte

conducerea, guvernarea imperială care s-a bazat pe ipocrizie şi

cruzime. Dincolo de traiectoria specific romană, Tacitus a schiţat un

model, o paradigmă umană care a modelat istoria- aceasta au admirat

la el Machiavelli şi Vico. La început omenirea a trăit în inocenţă şi

egalitate, fără să încerce sentimente de ruşine sau vină şi fără

constrângere. Din cauza ambiţiei şi a violenţei această stare a fost

înlocuită de despotism, apoi de guvernarea legii şi protejarea libertăţii

(face referire în mod special la Legea celor 12 Table), dar după aceea

societăţile s-au mişcat într-un alt ciclu al violenţei în care s-au

manifestat conflictele sociale. Reacţia a fot stabilirea unor alte legi

23

care au reflectat corupţia statului (plurimae leges, pessima respublica)

şi a adus ciclul înapoi spre regulile despotice.

Scopul istoriei în opinia sa, a fost, ca şi la predecesorii săi, să

comemoreze, să instruiască, să spună adevărul, să înfrunte realitatea.

Ultimul istoric latin remarcabil a fost Ammianus Marcellinus

(cca. 330- 400 e.n.), „fost soldat şi grec de neam”, din Antiohia, Siria.

„Istoricul singuratic” (după expresia lui Arnaldo Momigliano) a trăit sub

o guvernare creştină dar a scris în latină şi în Roma, dintr-un punct de

vedere păgân. Cele 18 cărţi ale lucrării Res gestae cuprind perioada de

la ascensiunea lui Nerva (96) la moartea lui Valens (378). Tema lucrării

sale, ca şi cea a lui Tacitus a fost declinul Romei, explicat prin slăbirea

disciplinei şi intruziunea barbarilor. A crezut însă în eternitatea Romei,

care, în opinia sa, „va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ” şi a

explicat expansiunea sa prin conjuncţia dintre „virtus” şi „fortuna”. A

dat însă importanţă şi unui „fatalis ordo” care guvernează faptele

umane şi, de aceea, a acordat o atenţie deosebită tuturor

manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, prevestiri, visuri.

În ceea ce priveşte concepţia istorică, referirile la istoricii greci şi

latini de la Herodot (citat o dată), Thucydides (citat de două ori),

Xenophon, Theopompus, Polybios, Sallustius (citat pentru un detaliu în

descrierea galilor) la Titus Livius şi Tacitus denotă intenţia sa de a

sumariza întreaga istoriografie greco-romană de până la el dar şi faptul

că s-a plasat deopotrivă în tradiţia istoriografică greacă ca şi în cea

latină. S-a integrat istoriografiei greceşti îmbinând propria experienţă

cu ancheta, cu autopsia locurilor, operând vaste digresiuni geografico-

etnografice. Metoda sa de documentare aminteşte de metoda de

investigare greacă herodoteeană: atunci când o problemă e redată în

mod diferit de izvoare a dat crezare locuitorilor din zonele respective

sau a verificat informaţia, atunci când a putut, cu inscripţiile de pe

monumente. În descrierea Traciei a dat prioritate cercetării la faţa

locului lăsând la o parte scrierile contradictorii care, în opinia sa, nu

24

duc spre adevăr. A depus deci eforturi de a se informa corect pentru a

ajunge astfel la adevăr. Şi-a exprimat astfel intenţia de a reda

adevărul: „Am spus, după părerea mea, în această operă numai

adevărul, neîndrăznind să-l deformez cu bună ştiinţă prin tăcere sau

minciună”. A scris, deci, istorie cu gândul la adevăr, conştient însă de

faptul că adevărul absolut e dificil de atins, deoarece, cel puţin pentru

perioada contemporană autorului, era adesea primejdios. Istoricului îi

rămânea să urmeze principala cale spre adevăr: de a nu-l deforma

intenţionat prin tăcere sau minciună. Prin raportarea la adevăr-

verosimilitate s-a înscris în tradiţia istoriografică romană potrivit căreia

adevărul concret echivala cu verosimilitatea, adevărul se identifică cu

„fides historica”. „Fides” are în textul ammian conotaţii diverse:

veracitate, lealitate, „credinţă”, „făgăduială”, „asigurare dată de zei”.

Modulul IV

Istoriografia creştină: Trecerea de la timpul ciclic la timpul linear. Delimitarea timpului istoric. Profilul intelectualului creştin- educaţia „păgână”. Genuri istorice- cronologie comparată (Sextus Iulius Africanus), istorie ecleziastică (Eusebiu din Cesareea), filosofia istoriei (Sfântul Augustin)

Cuvinte cheie: alegoria, istorie păgână- istorie creştină, istorie ecleziastică, cronologie comparată, fapte miraculoase-fapte istorice

Obiective: Cursul îşi propune să sublinieze schimbările majore care s-au produs în scrisul istoric în această etapă în care interesul pentru explicaţia istorică, pentru cauzalitate a fost estompat de credinţa în Dumnezeu iar istoria devine o anexă a teologiei, un amestec de miracole şi evenimente reale; explicarea modului în care noua concepţie despre timp a influenţat scrisul istoric, periodizarea istoriei în scopul de a sincroniza evenimentele istoriei creştine cu ale celei păgâne.

Pentru tradiţia apuseană a scrisului istoric, mai ales în viziune

augustiniană, Biblia a furnizat nu numai un cadru cronologic şi

cosmologic, genealogiile pornind de la Adam, o bază pentru judecăţi

morale, dar şi o temă de istorie politică, aceea a trecerii Imperiului de

25

la o naţiune la alta sau, altfel spus, a succesiunii celor patru mari

monarhii, bazată pe o frază din Cartea lui Daniel: „Dumnezeu transferă

regatele de la un popor la altul datorită injustiţiei, injuriei, blasfemiei şi

altor rele”.

Primii creştini au fost pionieri. Petru a fost primul martor al învierii,

Ştefan a fost primul martir al creştinismului, Epaenetus- prima

persoană botezată din Asia. Pavel persecutorul a devenit predicatorul

credinţei. După convertire, Pavel a devenit un om nou. Cu gândul la

eternitate şi la viaţa de apoi creştinismul a plasat înţelesul efortului

uman în afara umanităţii, imprimând o atitudine mentală neistorică.

Credinţa a frânat imaginaţia şi spiritul critic, a diminuat interesul

pentru date istorice. Chemarea la credinţă a fost propovăduită în cel

mai serios mod în Evanghelia lui Pavel, ceea ce a făcut ca nici unul din

creatorii credinţei creştine să nu fie mai indiferent ca el la datele

istorice. Singura istorie importantă pentru creştini a fost cea care le

justifica credinţa, cea cuprinsă în scrierile sacre ale evreilor. Acestea

au înlocuit treptat literatura antichităţii şi s-a produs ca atare o

revoluţie în gândire care a afectat substanţa istoriografiei. Istoricul

creştin nu s-a interogat asupra informaţiilor atâta timp cât sursa sa era

una revelată. De la profeţii lui Jahveh, cu fanatismul lor, la Pavel,

profetul lui Isus, a existat doar o viziune asupra lumii dominată de

ideea poporului ales. Istoria însăşi era sacră. Legând credinţa în

nemurire de o schemă a istoriei, trecutul mort nu reprezenta nimic în

comparaţie cu viitorul nesfârşit.

1. Începuturi. Noul Testament

Timpul se măsoară pe o altă scară. Încarnarea şi învierea lui Isus

ca şi creaţia au devenit repere cronologice înlocuind olimpiadele şi

fondarea Romei.Termenul, conceptul istorie în sens herodotean nu a

fost folosit ca atare în Biblie. Dar apar des alţi doi termeni- cel de

adevăr- de mai bine de 100 de ori în Vechiul şi Noul Testament şi

26

înţelepciune- apare de mai mult de 200 de ori. Adevărul este cuvântul

şi legea lui Dumnezeu care trebuie ascultate, urmate. În Noul

Testament, în predicile lui Pavel, adevărul stă în Cristos, şi, în contrast

cu poveştile, tradiţiile, filosofia umană, îl face pe om liber. Singura

carte istorică din Noul Testament este „Cartea faptelor” care dă

informaţii despre răspândirea creştinismului din Palestina în lumea

romană şi începuturile conducerii bisericii. Evangheliile sunt mai ales

tratate religioase, ceea ce le diminuează importanţa istorică. Prioritară

pare să fie Evanghelia după Marcu, care a fost precedată de un proto

Marcu, notată cu Q, posibil o traducere grecească a unei colecţii

aramaice de cugetări ale lui Isus. Informaţiiţe furnizate de acest text se

referă la persecuţiile din timpul lui Nero şi perioada de după

distrugerea Ierusalimului. Marcu introduce el însuşi detalii pe care le-a

văzut ca rezident al Ierusalimului.

Începând cu secolul al II-lea autorii creştini încep să folosească

termeni din cultura antică şi concepţia istorică antică. Treptat s-a

format o nouă atitudine faţă de scris, sub impactul contactului dintre

creştinism şi lumea greacă însă dacă la antici ideea colectivă a primat,

creştinismul a fost unul introvertit. Comuniunea omului cu Dumnezeu

şi mântuirea eternă a sufletului au fost considerate superioare oricărui

alt scop în viaţă, centrul de greutate în timp căzând pe viitor. Intenţia

istorică este evidentă în secolul III, accentuată de marile persecuţii din

timpul lui Diocletian.

2. Profilul intelectualului creştin

Educat după curicula antică, păgână, programul de pregătire a

unui intelectual creştin cuprindea: gramatica, învăţarea limbilor străine

(ebraica, latina şi greaca), istoria (importantă în primul rând pentru

cronologie), geografie (istoria naturală), retorica, matematica, filosofia.

Programul a fost deci dependent de tradiţia şcolară antică,

transformările intervenind în studiul ebraicii, transformarea definiţiei

27

istoriei percepută ca succesiune a epocilor şi eliminarea studiului

clasicilor.

Cei dintâi care s-au interesat de filosofia antică au fost părinţii

bisericii influenţaţi de platonism şi stoicism, doctrine încă vii,

răspândite în şcolile din Orient şi Egipt, care au inspirat viziunea

asupra lumii şi a vieţii morale. Neoplatonismul a dat o justificare

teologică îndemnului la credinţă prin teza superiorităţii emoţiilor şi

intuiţiei asupra raţiunii şi intelectului. Intelectualii creştini, deşi educaţi

în cultura clasică, i-au adus o serie de critici. Au considerat: 1. că este

impregnată de păgânism, recurge la mitologie, se confundă cu cultul

idolilor, 2. este imorală, s-a alimentat din exaltarea senzualităţii, 3. s-a

preocupat de cultivarea formei şi eleganţa limbajului, a avut deci o

orientare estetică. Prin contrast, cultura creştină era în primul rând

„doctrina”, „scientia”, cunoaştere îndreptată spre un singur scop,

credinţa în Dumnezeu. Cel care a propus un nou tip de cultură, cultura

creştină, a fost în opinia istoricului H. I. Marrou, Sfântul Augustin. Unul

din elementele definitorii ale acestei culturi a fost sapientia, forma cea

mai înaltă a vieţii spirituale care însemna contemplarea şi cunoaşterea

adevărului, adică a lui Dumnezeu. Sapientia se confundă cu

contemplarea, cu meditaţia, viaţa contemplativă înseamnă a te înălţa

prin raţiune la înţelegerea adevărului divin. În centrul culturii

intelectualului creştin stătea studiul Bibliei.

3. Istoriografia creştină

Istoria creştinătăţii timpurii, dincolo de problemele de bază ale

organizării, acţiunilor misionare, simplei supravieţuiri se centrează pe

întrebarea- cum să dai sens trecutului? Creştinii s-au putut baza pe

Scripturile ebraice dar aveau de acomodat tradiţiile clasice. Cum

puteau să armonizeze unitatea adevărului lor cu diferitele părţi, secte

şi sincretisme ale culturii clasice târzii?

3.1 Alegoria Lactantiu, originar din Africa romană, iniţial păgân

angajat de Diocletian profesor de şcoala retorică din Nicomedia, a dat

28

cea dintîi operă de istoriografie creştină. Convertit la creştinism,

tulburat fiind de persecuţiile lui Diocletian din 303, a devenit un

reputat teolog, numit de unii „Cicero creştin”. În Instituţiile divine a

prezentat doctrina creştină, a criticat politeismul şi filosofia tradiţională

iar în De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor),

apărută imediat după 315, a construit o filosofie providenţialistă a

istoriei pentru a reflecta triumful noii religii. În această primă lucrare

de istoriografie creştină, alcătuită sub forma unei monografii, autorul

şi-a propus să demonstreze că împăraţii păgâni care i-au persecutat pe

creştini au avut un sfârşit abominabil. Lector al lui Platon şi Cicero, s-a

remarcat prin raţionalismul tolerant şi a încercat să salveze din tradiţia

antică tot ceea ce nu era ireconciliabil cu noua religie. Ideile lui

Lactantiu au fost preluate în secolul IV de scriitori care şi-au propus să

concilieze concepţiile creştine cu Imperiul şi tradiţiile lui culturale,

protestând îndeosebi faţă de cultele politeiste, orientalizante şi de

moravurile păgâne.

Istoriografia creştină a avut două sarcini: de a plasa viaţa lui Isus

în istoria evreilor şi de a integra istoria evreilor în istoria generală

antică. Cum regatul spiritual al lui Mesia trebuia reconstituit prin apelul

la referinţe incerte şi fragmentare s-a recurs la interpretarea simbolică

şi alegorică. Utilizarea alegoriei pentru interpretarea unor texte nu a

fost o invenţie a istoriografiei creştine, se întâlneşte şi în literatura

antică, la Homer, de exemplu şi în filosofia antică care a încercat să

armonizeze mitul cu raţiunea. Evreii, de asemenea, cei din diaspora

mai ales, în dorinţa de a armoniza gândirea greacă cu moştenirea lor

intelectuală, au aplicat interpretări alegorice Vechiului Testament. Cea

mai renumită personalitate a alegoriei creştine a fost Origen (cca.

184- 254 e.n.), un grec alexandrin numit de Ieronim cel mai mare

învăţător al bisericii după apostoli. A considerat că succesiunea

cronologică se fondează pe continuitatea spirituală; acelaşi spirit,

spiritul sfânt, l-a inspirat pe Moise ca şi pe apostoli; dacă istoria umană

29

este o înregistrare a unor acţiuni accidentale, istoria creştină este

expresia unui adevăr mai înalt, a Logosului. Origen a dorit să

desluşească înţelesul adevărat al textelor cu ajutorul unei chei

interpretative care să constea într-un fapt suprem, creştinismul. Ca

atare, acesta a jucat rolul de cheie în interpretarea pe care a aplicat-o

Vechiului Testament. Astfel a realizat sărăcia şi nepotrivirea dintre

surse, mai ales a celor referitoare la istoria creştinismului.

3.2. Cronologia comparată

Interesul pentru cronologie s-a confundat cu cel de a da istoriei

evreilor un trecut glorios, prestigiul şi vechimea istoriei păgâne, a

servit dorinţei de a impune o perspectivă istorică asupra credinţei

creştine şi de a stabili importanţa istoriei sacre. Prin cronologie istoria

devenea şi mai credibilă şi de aceea istoricii creştini şi-au asumat

sarcina de a reconcilia evenimentele istoriei evreieşti cu ale istoriei

păgâne. Au creat o cronologie comparată de la Avram la Cristos, o

schemă de măsurare a anilor coborând înspre originile Israelului şi

înspre Creaţie. Bazele cronologiei creştine au fost puse de elevii evrei

din diaspora. Când apologeţii creştini au încercat să sincronizeze istoria

cuprinsă în Vechiul Testament cu cea păgână au avut ca reper opera

sctibului evreu Justus care a scris în timpul lui Hadrian. Acesta a

alcătuit o cronică a regilor evrei bazată pe generaţii, pretinzâd pentru

Moise o vechime mai mare decât a figurilor legendare greceşti. Prima

cronologie creştină a apărut la mijlocul sec. III şi i-a aparţinut lui

Sextus Iulius Africanus, autorul Cronografiei, lucrare în cinci cărţi. A

fixat durata lumii la 6000 de ani după care urmează 1000 de ani de

sabbath. Naşterea lui Cristos este plasată la 5.500 de ani de la Adam.

Cronologia sa a avut în centru viaţa lui Cristos. Autorul a continuat, în

termeni creştini, lucrarea lui Erathostene şi a altor cronografi greci.

Ideea relevată de aceste demersuri era aceea că regatul spiritual al lui

Cristos va dăinui imperiului material, lumesc al romanilor. Metoda,

30

utilizată mai întâi de Iulius Africanus şi apoi de Eusebius a fost ca,

pornind de la olimpiade, să consemneze evenimentele legendare,

sacre şi laice, petrecute în acelaşi timp în istoria grecilor, persanilor

sau a altor populaţii antice şi în cea a evreilor.

Meditaţiile asupra timpului ale Sfântului Augustin şi cronologia

stabilită de el au fost preluate de istoricii medievali. A împărţit timpul

linear, în spiritul doctrinei creştine, în trei segmente: trecut, prezent şi

viitor corespunzând percepţiei umane care a asociat trecutului

amintirea, prezentului intuiţia şi viitorului aşteptarea. A propus şi o

periodizare istorică pe vârste sau zile ale creaţiei: primele două vârste,

egale prin numărul generaţiilor, şi nu ca durată, sunt cuprinse de la

Adam la potop şi la Abraham. De la Abraham la venirea lui Cristos s-au

mai scurs trei vârste a câte 14 generaţii fiecare: de la Abraham la

David, de la David la emigrarea în Babilon şi până la întruparea lui

Cristos. A şasea vârstă a fost cea din timpul vieţii sale. După aceasta

Dumnezeu se va odihni, a şaptea vârstă este cea a odihnei pentru că

duminica prefigurează odihna eternă a sufletului şi corpului. Cronologia

celor 6 vârste a fost preluată de Isidor de Sevilla care a încercat să le

şi calculeze durata urmând Cronica lui Eusebiu.

3. 3. Istoria ecleziastică

Creatorul acestui gen a fost Eusebius din Cezareea (cca. 260-

340), numit şi Herodotul creştin, părintele istoriei ecleziastice, multe

din evenimentele şi persoanele primelor secole ale erei creştine fiind

cunoscute numai prin a sa istorie a bisericii. Născut în Palestina către

260, a murit ca episcop de Cezareea către 340. Elev al martirului

Pamfilus, favorit al lui Constantin, l-a admirat pe Origen. A scris o

eroică biografie a lui Constantin, o viaţă a lui Pamfilius (acum

pierdută). A scris în timpul triumfului creştinismului, timp care a

inspirat reflecţii asupra vicisitudinilor Imperiului roman sub a cărui

31

jurisdicţie adevărata religie a suferit, a supravieţuit şi în final, şi-a

dobândit legitimitatea.

S-a preocupat şi el de cronologie în lucrarea Cronica, structurată

în două părţi. Prima, Cronografia, este un rezumat de istorie universală

sub forma extraselor din surse aranjate pe naţiuni şi însoţite de o

argumentaţie menită să susţină prioritatea lui Moise şi a Bibliei. A doua

parte, Canoanele cronologice, constă în tabele cronologice însoţite de

comentarii marginale. În Canoanele cronologice (lucrare pierdută,

folosită în multe Biblii medievale timpurii) a aliniat sistemul

olimpiadelor cu liste regale, calcule ale istoricilor, genealogii biblice

începând cu Abraham.Variatele sisteme cronologice: caldeean, grec şi

roman sunt puse alături de cronologia biblică care coboară pînă la

creaţie. Canoanele prezintă într-o formă simplă întreaga istorie antică,

ilustrează ideea conform căreia istoria este un rezetvor nu de dovezi.

Plasând pe două coloane evenimente ale istoriei păgâne şi creştine a

realizat o diviziune clară între evenimentele istoriei sacre, evreo-

creştine şi cele profane-păgâne. A împărţit istoria de la Abraham în

cinci epoci: 1. de la Abraham la căderea Troiei, 2. până la a doua

olimpiadă, 3. pînă la al doilea an al domniei lui Darius, 4. până la

moartea lui Cristos, 5. până în al doilea an al domniei lui Constantin.

Istoria sa ecleziastică trebuia să fie o istorie a cuvintelor, faptelor

şi suferinţelor creştinilor. S-a bazat pe lucrările lui Josephus şi ale celor

dintâi Părinţi ai Bisericii; a făcut aluzie şi la lucrări clasice ca „Istoria

universală” a lui Diodor din Sicilia, dar mai ales la Scripturi. A

înregistrat în ordine cronologică date despre martiri, succesiunea

împăraţilor şi episcopilor, diferitele erezii, foamete, boli, războaie,

învăţăturile unor autori precum Origen; a inclus în discurs istorioare şi

anecdote. Textul a culminat cu distrugerea duşmanilor adevăratei

religii, cu pacea dobândită de Constantin, cel mai mare dintre toţi

conducătorii, potrivit profeţilor.

32

Una din problemele care l-au preocupat a fost cea a continuităţii.

S-a întrebat: „Suntem greci sau barbari? Sau intermediari între ei? Ca

şi Scripturile ebraice, poveştile egiptenilor, transmise şi transformate

de greci, au alcătuit un fel de continuum istoric pe care creştinii nu

trebuie să îl ignore. O altă problemă a fost ca a legitimării

succesiunii,în primul rând a celei apostolice şi episcopale. Modelul a

fost al succesiunii profesorilor din şcolile filosofice greceşti, în care s-a

stabilit o succesiune de-a lungul generaţiilor, de la profesor la discipol.

A acceptat principiul lui Origen al continuităţii spirituale a bisericii.

A preluat teme din tradiţia orală ca şi din cea scrisă precum

persecuţiile şi martiriul din vremea lui Diocletian redând, cu scop

educativ dar şi memorial, povestioare despre cei dornici să-l imite pe

Cristos.

3.4 Filosofia istoriei

Din secolul al IV-lea romanitas şi christianitas au devenit

sinonime. Istoria sacră şi cea profană s-au întrepărtuns într-o singură

linie narativă iar tema istoriei liviene şi tradiţiile scripturale se regăsesc

într-o singură poveste providenţială. Augustin (354- 430), unul din cei

mai prolifici autori creştini, a dat o lucrare de filosofie a istoriei,

Cetatea lui Dumnezeu, în care şi-a propus, după enunţul din prefaţa

cărţii a XVIII-a, să descrie „originea, dezvoltarea şi sfârşitul celor două

cetăţi”, cea terestră care simbolizează Imperiul roman, trecătoare şi

cea cerească, eternă, divină. Alcătuită între 413- 426, cuprinde 22 de

cărţi: primele 10 cărţi se prezintă sub forma unui discurs apologetic şi

polemic, urmează cărţi cu caracter speculativ în care dezbate

problema timpului şi a morţii.

Lucrarea a fost produsul unei crize: cucerirea Romei de goţii

conduşi de Alaric pusă de păgâni pe seama creştinilor. Augustin a fost

provocat de această blasfemie. A dorit să arate că Roma, cetatea

eternă, este trecătoare. Istorici romani, ca Sallustius, au arătat viciile şi

33

corupţia republicii şi a Imperiului roman. Dualitatea cetatea cerească, a

lui Dumnezeu şi cetatea pământeană, simbolizează şi alte dualităţi:

corp şi suflet, real şi ideal, material şi spiritual, certitudine şi

incertitudine, bun şi rău, legea umană (naturală) şi graţia divină, păcat

şi sfinţenie, violenţă (război) şi pace. Potrivit lui Augustin lumea

trăieşte în trei cercuri concentrice: al casei, al oraşului, al lumii.

Trecerea de la cercul familial la cel social este esenţial dar asociat cu

pericole, neplăceri (inclusiv căsătorie, copii), opresiune şi tortură. Al

treilea cerc este şi mai hazardat prin diversitatea limbilor, incidenţa

violenţei şi a războaielor. Pacea universală şi justiţia sunt doar idealuri;

realitatea istorică este un neîncetat conflict şi discordie. Justiţia este

legea Cetăţii lui Dumnezeu. Societatea umană s-a născut în violenţă şi

fratricid: Cain şi Abel, Romulus şi Remus. Pentru Augustin istoria şi

profeţia sunt opera lui Dumnezeu. A preluat ideea celor patru

monarhii: asiriană, persană, macedoniană şi romană. A încercat să

soluţioneze problema relaţiei dintre biserică şi stat astfel că papii

Grigore al VII-lea, Alexandru al III-lea, Inocentiu al III-lea şi-au bazat

cererile de supremaţie faţă de Imperiu bazându-se pe argumentele Sf.

Augustin.

Modulul V

Istoriografia medievală: Structura cursului este contruită pe următoarele probleme: Cine şi unde scrie istorie în Evul Mediu?(interesul pentru istorie al diferitelor ordine călugăreşti, profesori, nobili, funcţionari orăşeneşti sau istoria în mănăstiri, la curţile nobiliare şi în oraşe); genurile istoriei medievale (anale, cronici, istorii); Renaşterea carolingiană şi scrierea istoriei (Eginhard); de la analele regale la istoria dinastică (istoriografia engleză medievală: Geoffroy of Monmouth, Robert de Gloucester, Marile Cronici ale Franţei); metoda istorică- de la a copia la a compila, influenţa dreptului asupra perfectării metodei istorice.

34

Cuvinte cheie: compilator, „cronographus”, „historiographus”, „flores historiarum”, „flores chronicorum”, autoritate, autentic, apocrif, cartularii, istorie universală, istorie dinastică

Obiective: Cursul expune caracteristicile istoriografiei medievale prin autorii discursului, subiectele abordate (istorii ale mănăstirilor, istorii universale, istoria dinastică), metoda de lucru, surprinde statutul istoriei în Evul Mediu, o anexă a teologiei, moralei şi dreptului care îşi dobândeşte autonomia şi capătă accente laice pe măsură ce se dezvoltă viaţa orăşenească.

1. Moştenirea antichităţii şi a istoriografiei creştine

Evul mediu a asimilat moştenirea antichităţii pe care a transmis-o

Renaşterii. Autorii de istorie medievali au preluat din istoriografia

romană noţiuni despre varietatea genurilor istoriografice, distingând

între istorie şi anal. Din punct de vedere stilistic modelul cel mai

admirat a fost Sallustius ale cărui discursuri din Conjuraţia lui Catilina

sau Războiul cu Jugurtha au pătruns atât de adânc în conştiinşa

medievală încât istoricii au împrumutat din acestea fraze întregi în

lucrările lor. De o circulaţie deosebită s-a bucurat şi Vieţile celor 12

cezari a lui Suetonius, model de biografie alături de alte biografii

elogioase sau panegirice, derivat din oraţia funebră.

Istoriografia creştină, prin Ieronim, a furnizat ideea despre

solidaritatea vremurilor, solidaritatea dintre odinioară şi azi care afăcut

ca omul secolului al XIII-lea să şi-i închipuie pe Carol cel Mare,

Constantin sau Alexandru cu înfăţişarea şi comportamentul cavalerilor

din vremea sa. A doua influenţă majoră dinspre istoriografia creştină a

constat în exegeza providenţialistă. Evenimentele şi desfăşurarea lor

sunt mai puţin importante prin ele însele decât prin semnele lor

mistice. Istoricul trebuie să descopere sub învelişul aparenţelor

semnificaţia scunsă a evenimentului în planul providenţialist al istoriei

lumii. Evul Mediu a avut la origine simţul istoriei universale şi al

solidarităţii epocilor într-o lume orânduită de Dumnezeu.

35

2. Statutul istoriei în Evul Mediu. Evoluţia scrisului istoric

Ce este istoria? Nu apare între cele şapte arte liberale decît ca un

auxiliar sau gen asociat studiului gramaticii. În general, istoria a fost

definită în legătură cu noţiunile de adevăr, utilitate, valoare literară şi

artistică, noţiuni reinterpretate în contextul credinţei creştine, pietăţii,

doctrinei şi atitudinii diferite faţă de ceea ce merita să fie reţinut

(digna memoria). Împreună cu gramatica istoria a fost plasată pe cel

mai jos loc în ierarhia doctrinei creştine. Hugues de Saint Victor explica

că sunt lucruri eterne, fără început şi fără sfârşit, sunt altele care au

început dar sunt fără sfârşit, numite perpetue şi, în fine, sunt lucruri cu

început şi sfîrşit, cele temporale. Astfel se explică poziţia subordonată

a artei istoriei ştiinţelor filosofiei şi teologiei, care tratează problemele

eterne.

Istoria a fost un auxiliar al Bibliei, moralei şi dreptului. Umilă

servitoare a teologiei, mai ales în secolele IV- VI istoria se prezintă sub

forma unor expuneri pline de imaginar. În secolele VII- VIII, „refugiată

în umbra catedralelor” potrivit expresiei lui Bernard Guenée, fără a

avea biblioteci bine dotate, istoria nu a avut mijloacele de a fi

ambiţioasă. Perioada carolingiană a stimulat redactările istorice prin

crearea unui cadru propice dezvoltării culturii: s-a înlesnit circulaţia

oamenilor şi a cărţilor, a crescut interesul pentru cultura clasică. Se vor

impune Analele regale, o istorie oficială şi laică, chiar dacă a fost scrisă

de clerici, dinastică şi militară. Prin ele s-au imortalizat faptele ilustre

ale strămoşilor, demers ce a dus la o apreciere a tradiţiei, a celei

regale în primul rând. Această etapă istoriografică e ilustrată de anale

monastice, biografii de episcopi sau abaţi, panegirice ale

întemeietorilor semn că istoria exprimă fărâmiţarea geografică şi

politică.

Momentul de turnură în dezvoltara istoriografiei medievale a fost

marcat de secolele XI- XII. Studiul Bibliei a stimulat interesul pentru

fapte, cronologie, genealogie iar cruciadele au determinat înmulţirea

36

expunerilor. Istoria capătă noi valenţe şi scopuri odată cu centralizarea

statelor şi renaşterea vieţii urbane. Renaşterea oraşelor a dus la

dezvoltarea şcolilor cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte

cultura istoricilor, fundamentată pe texte antice, Sallustius şi Lucan în

primul rând.

În secolul al XIII-lea istoricii s-au transformat din cercetători în

martori, istoria iese din mănăstiri pentru a fi cultivată în şcoli sau

birouri. Un rol important în îmbunătăţirea metodei istorice l-a avut

relaţia dintre istorie şi drept pe baza cartulariilor. Folosite cu precădere

în Anglia în legătură cu acţiunile mănăstirilor de a-şi apăra drepturile,

au constituit un ansamblu de carte, bule, privilegii, acte diverse,

rezumate a căror consultare necesită apelul la auxiliare juridice,

canonice sau cronologice. Cartulariile au reprezentat un mijloc de

afirmare a identităţii spirituale ale mănăstirilor sau abaţiilor cuprinzând

la început cartele lor fundaţionale. Cartele laice au constituit expresia

unor genealogii, influenţate de heraldică, cuprind serii de blazoane

reproduse cu grijă reflectând progresul istoriei ca identitate familială.

Scopul cartulariilor medievale a fost de a păstra actele care

reprezentau titluri justificative ale deţinerii pământurilor, drepturilor,

veniturilor, dubluri ale actelor originale. Utilizarea lor a contribuit la

perfectarea metodei istorice deoarece a implicat organizarea, clasarea,

ierarhizarea informaţiei în funcţie de criterii multiple: geografic,

cronologic, după tipurile de documente. Cel care a alcătuit cartulariile

s-a apropiat de istoric prin: importanţa acordată documentului primar,

interesul pentru genealogie şi heraldică, dorinţa de a păstra memoria

faptelor petrecute, de a sanctifica sau glorifica o fundaţie sau o familie,

de a oferi membrilor familiilor dominante titlurile pe care se bazează

puterea lor. Folosirea cartulariilor ca surse istorice a dus, prin efortul

de a denunţa falsurile, la enunţarea unor principii de critică istorică.

3. Cum se scrie istoria?

37

Noţiunea de istorie a fost asociată facultăţii de a privi şi de a

cunoaşte. În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie între ordinea

cronologică sau naturală (ordo naturalis, ordo temporum) şi ordinea

logică sau artificială. Prima urmează stilul analiştilor şi istoriografilor.

Istoricii Evului Mediu trebuiau să scrie, să extragă pasaje, să

compileze, să compună.

În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie fundamentală între

ordinea naturală sau cronologică (ordo naturalis, ordo temporum) şi

ordinea logică sau artificială (ordo artificialis). Cea dintâi urmează stilul

analiştilor şi istoriografilor, fiind de exemplu atentă la anii de domnie; a

doua e asociată problemelor retorice şi filosofice.

Termenii „compilare”, „compilator” au fost tot mai des utilizaţi

începând cu secolul al XII-lea, desemnând interesul celui care scrie

istorie penru a citi şi a îmbina pasaje din cât mai multe lucrări.

Compilatorul a fost un erudit, fapt dezvăluit de tiluri ale lucrărilor

precum Flores historiarum sau Flores chronicorum care desemnează

compilaţia. Sarcina sa a constat în a alege textele, a le cita exact şi a

orgniza prezentarea celor extrase. Între regulile compilaţiei aceea de a

omite orice contribuţie personală era esenţială. Alături de compilator s-

a afirmat însă şi autorul, cel care relatează evenimente contemporane

pentru care nu are surse scrise. Autorul a fost, prin urmare, obligat să-

şi construiască singur frazele, ceea ce a stîrnit preocuparea de a atinge

nivelul stilistic al altinei clasice. Enunţurile din prefeţe care anunţă

intenţia autorilor de a folosi o limbă simplă rămân adesea un topos, un

loc comun, în realitatea autorii fiind preocupaţi de imitarea modelelor

antice.

În ceea ce priveşte sensul istoriei în Evul Mediu nu se poate

aprecia că lipseşte cu desăvârşire: au sesizat, de exemplu, schimbările

introduse de creştini în codul lui Iustinian predat în universităţi; au

recunoscut problema anacronismului, au fost interesaţi de stabilirea

38

autenticităţii documentelor pe baza stilului şi a structurii gramaticale

folosite.

4. Primii istorici ai Europei

Iordanes (cca. 500-554)- a scris o istorie a goţilor din perspectivă

bizantino-romană. Potrivit lui goţii sunt de origine scandinavă. S-au

deplasat spre sud, mai întâi cu corăbiile şi apoi pe jos, spre graniţa

dintre Europa şi Asia, i-au subjugat pe vandali; s-au stabilit apoi în

Sciţia, Dacia, Tracia şi Moesia şi în final s-au divizat în 2 grupuri: de

apus şi de răsărit, vizigoţii şi ostrogoţii. Mai întîi goţii s-au războit cu

perşii, care s-au temut să se bată cu ei, mai apoi cu grecii şi au condus

Grecia şi Macedonia după moartea lui Alexandru şi, în final cu romanii

începând cu vremea lui Caesar. Din acel moment istoria goţilor se

desfăşoară în paralel cu cea a romanilor, ca aliaţi sau inamici ai

acestora. Iordanes a dat istoriei imperiale forma, substanţa unei

tragedii: căderea Romei este analogă cu povestea lui Adam şi Eva în

timp ce istoria recentă era un „love story” trasând convergenţa dintre

goţi şi creştini cu un sfârşit fericit în zilele sale. Ca şi grecii şi romanii

goţii îşi au poezia eroică, cântece care celebrează eroi ce nu sunt

inferiori celor romani sau greci.

Gregoire de Tours (538/539- 594) Şi-a propus să păstreze vie

memoria trecutului barbar şi să dea exemple ale unei guvernări

creştine ideale precum cea a lui Clovis şi a soţiei sale Clotilde. Bună

parte din naraţiune este presărată cu crime, atrocităţi, torturi dar şi cu

miracole zilnice sub conduceea lui Dumnezeu. A fost un maestru al

istoriei anecdotice dar mai presus de toate a fost un moralist ironic,

satiric. Istoria sa, o „colecţie de scurte istorii” (Goffart) are un scop

literar, acela de a prezenta o galerie de figuri, studii de caz, inclusiv

atrocităţi şi miracole împreună cu judecăţi morale.

Beda (672/73- 25 mai 735) martirolog, exeget biblic şi istoric

remarcabil prin Historia ecclesiastica gentis Anglorum (Istoria

39

ecleziastică a poporului englez). A dezvoltat un interes profund şi critic

în cronologia creştină căreia i-a dat o nouă versiune în De ratione

temporum. Prin istoria ecleziastică îi continuă, ca gen, pe Eusebiu şi

Ieronim. Începe cu o scurtă prezentare geografică a Britaniei şi

Irlandei, continuă cu ocupaţia romană sub Caesar, plecarea romanilor,

progresul creştinismului în Britania mai ales în secolul al VI-lea. Ca şi

Iordanes şi Gregoire plasează istoria poporului său în centrul istoriei

creştine universale. Între sursele sale s-au numărat Orosius, Gildas,

Prosper din Aquitania.

Paul Diaconul (720/730- 799) a scris Istoria lombarzilor. Înainte de

a deveni călugăr a călătorit de la Monte Cassino în Franţa şi a stat o

vreme la curtea lui Carol cel Mare. Ca şi Iordanes, şi-a început istoria

cu istoria romană şi nu cu Aeneas ci cu Janus, care potrivit unora, a

fost primul conducător al Italiei.

5. Tradiţiile naţionale

Anglia

Înainte de Beda, primul cronicar barbar, din secolul VI, a fost

Gildas „înţeleptul”, contemporan cu regele Arthur. A scris Ruin of

Britain, descoperită şi publicată pentru prima dată de umanistul

Polydore Vergil. I-a urmat Nennius, secolul VIII, cu Istoria britonilor în

care şi-a propus să integreze istoria poporului său în cronologia

universală bazată pe corelarea istoriei biblice şi greco-romane,

genealogie, mitologie, începutul troianilor. Potrivit lui Nennius britanicii

erau de origine romană, descendenţi ai consulului Brutus, cuceritorul

Spaniei şi Britaniei, ai cărui descendenţi coboară până la Aeneas şi

Noah.

William of Malmesbury (cca. 1080/1095- 1142), născut dintr-

un tată normand şi o mamă englezoaică. A pretins că este primul

istoric după Beda care a scris în limba latină. Gesta Regum Anglorum

(Faptele regilor Angliei), pe care i-a dedicat-o contelui Robert de

40

Gloucester, este considerată una din cele mai importante istorii ale

Angliei. A abordat şi istorie contemporană în Historia Novella, o cronică

în trei cărţi cuprinzând evenimentele dintre 1128- 1142. I-au succedat

Henry of Huntingdon (a murit în 1155), William of Newburgh (a

murit cca. 1198) şi Roger of Hoveden (a murit în 1201). Geoffrey of

Monmouth în Istoria regilor Britaniei a reintrodus elementul poetic şi

mitologic în istoriografia naţională sub forma legendelor troiene şi

arturiene. Lucrarea sa exercitat influenţă asupra literaturii cavalereşti,

poveştile despre regele Lear şi profetul magician Merlin avându-şi

originea în scrierile lui.

Franţa

După Gregoire de Tours- Cronica lui Fredegarius (compilaţie din

secolele VII, VIII; nu se ştie care a fost autorul sau autorii). Este bazată

pe Eusebiu- Ieronim, Isidor, alte cronici creştine ale lumii, Gregoire de

Tours. Scrisă în latina vulgară, departe de antichitatea clasică. A fost

primul text care le-a atribuit francilor originea troiană, reconstruind o

genealogie paralelă prin Adam şi Crist pe de o parte, eroii troiani şi

împăraţii romani pe de alta. Acest hibrid inventat a pedigree-ului

păgîn-creştin a devenit un loc comun în istoriografia europeană ca o

cale de a întări vechimea şi prestigiul conducătorilor barbari.

Fredegarius a fost asociat şi cu legende mai moderne precum a lui

Solomon, „bunul rege” şi Dagobert, primul monarh franc asociat

bisericii de la Saint Denis, care a fost obiectul donaţiilor sale şi care a

devenit apoi centrul istoriografiei naţionale.

Pierre le Mangeur a dat către 1170 un comentariu literar al

Bibliei, un plăcut rezumat al istoriei sacre care a devenit la sfârşitul

secolului XII un manual şcolar de referinţă. La mijlocul secolului al XIII-

lea dominicanul Vincent de Beauvais (cca. 1190- 1264?) a alcătuit o

impresionantă enciclopedie Speculum universale a cărei ultimă parte,

compilată de mai mulţi asociaţi a fost o Speculum historiale,

reprezentând stadiul învăţământului, al cercetării în epoca lui Toma

41

d’Aquino. Structura urmează nu numai succesiunea Sfintelor Scripturi

ci şi evoluţia istoriei seculare; se bazează pe adevăr şi îşi propune, ca

atare, să fie folositoare. Pentru redactarea acestei oglinzi a

cunoştinţelor umane a frecventat toate bibliotecile importante din

Franţa bucurându-se de sprijinul regelui Louis IX.

„Noua aventură” a istoriei (Ph. Ariès) în secolul al XIII-lea este

ilustrată în spaţiul francez de reluarea ideii despre continuitatea

epocilor şi organizarea ei potrivit unui plan de ansamblu, în jurul unei

teme centrale: casa de Franţa şi a învestirii regale. Întoarcerea la

„marea istorie” este ilustrată de Les Grandes Chroniques de France

(Marile Cronici ale Franţei), prima istorie alcătuită în mod sistematic

după un plan naţional, prima istorie a Franţei (Ariès). Cuprinzând

perioada de la origini la Filip August a fost redactată în limba franceză

de călugărul Primat din porunca lui Ludovic cel Sfânt. Scopul istoriei a

fost de a evidenţia seria neîntreruptă a regilor Franţei, după mărturia

din prefaţă a autorului: „pentru că mulţi erau aceia care se îndoiau de

genealogia regilor Franţei, de originea şi neamul lor, am întreprins

această lucrare la porunca celui căruia îi datorez supunere”2. Alcătuite

deci pentru a exprima legitimitatea Casei domnitoare a fost împărţită

pe domnii, prima dată când s-a recurs la o atare divizare a faptelor.

Prin Marile Cronici s-a stabilit istoria naţională şi dinastică.

Secolul al XIV-lea a dus la o mai bună informare prin apariţia

tiparului care a permis o mai bună reproducere a hărţilor, monedelor,

monumentelor şi inscripţiilor. Mai bine informat datorită posibilităţii de

a consulta operele cele mai recente istoricul a devenit mai critic prin

cântărirea mărturiilor.

Modulul VI

Istoriografia umanistă italiană. Primul om modern- Petrarca. Perioada anticarilor şi literaţilor (primul umanism italian). Al doilea umanism italian (ruinele romane –subiect istoric- Flavio Biondo, descrierile 2 Apud Ariès, Timpul istoriei, p. 136.

42

istorico-geografico-etnografice- Piccolomini, critica filologică şi acurateţea istorică- Lorenzo Valla). Când istoria devine politică- al treilea umanism italian (Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini).

Cuvinte-cheie: „vera historia”, „aetas antiqua”, „aetas nova”, critică istorică, istorie pragmatică, „fortuna”, „virtú”, „necessita”

Obiective: caracterizarea mişcării anticarilor (colecţionari, literaţi autori de biografii) pentru care istoria este o magazie de accesorii, surprinderea manifestării sensului istoriei în al doilea umanism italian când s-a înstăpânit convingerea potrivit căreia totul are o istorie, de la ruinele romane la limbaj, definirea conceptului „vera historia” (ce înseamnă imitarea modelului antic şi în ce scop se apropie Machiavelli de trecutul roman, care este rostul istoriilor oraşelor-state, unul din subiectele cele mai cultivate în umanismul italian), explicarea sensului conceptelor „virtute”, „necesitate” şi „noroc” pe parcursul celor trei etape ale umanismului, expunerea surselor folosite (importanţa memoriilor „ricordi”, a jurnalelor de familie).

În secolul al XIV-lea a început să se răspândească un gen

istoriografic care va caracteriza întreaga istoriografie umanistă,

cronicile locale. Giovanni Villani a scris, în limba vernaculară, o

cronică a Florenţei de la fondarea ei mitică până la criza din vremea sa

când ruina financiară a fost însoţită de ciumă. Din cauza ciumei a murit

şi autorul iar cronica a fost continuată de fratele său Matteo. Influenţat

de Divina Comedie a lui Dante afirma că a fost inspirat să scrie în anul

jubiliar 1300, pe când se afla la Roma şi a citit lucrările lui Virgil,

Sallustius, Titus Livius. A scris ca un cetăţean influent al oraşului,

membru al consilului orăşenesc. A apelat la miturile întemeietoare-

Florenţa, oraşul florilor, a fost întemeiată de Caesar. A fost un istoric

credincios devotat Sfintei Maici Biserici şi, în plan politic guelfilor albi şi

Florenţei.

1. Admiraţia şi studiul antichităţii

Petrarca a fost considerat primul modern iubitor de antichităţi,

primul anticar în sensul de cel interesat în reconstrucţia trecutului prin

urmele fizice. I-ar fi plăcut să trăiască în Roma augustană, considerând

43

perioda de dinainte de Constantin, numită „aetas antiqua”, o vârstă a

luminii. „Aetas nova”, cea care i-a succedat, a fost, prin contrast, o

vârstă a întunericului. Interesul său pentru antichitate, pasiunea sa de

colecţionar este dezvăluită de faptul că în 1351 a cumpărat o copie a

istoriei lui Titus Livius pe care a adnotat-o cu comentarii elogioase şi

critice, a pus-o în uz în poemul său Africa şi a fost mai târziu studiată

de Lorenzo Valla. A descoperit în 1345 un manuscris al scrisorilor lui

Cicero către Atticus.

Devotat conceptului idealizat de patrie, glorificată în sonetul

Italia mia, considera că Roma de aur (Aurea Roma) este deopotrivă

capul lumii (caput mundi) şi cetatea lui Dumnezeu. Recunoştea în

Africa că, spre deosebire de greci, romanii nu au produs atât de multe

cronici dar scria „pentru noi să acţionăm este mai bine decât să

scriem”. Însă, cu toate acestea, numele Romei va trăi la fel de mult ca

şi amintirea scrierilor greceşti sau latine. În poemul epic despre Scipio,

Africa, a încercat o reconstituire imaginară a Tomei din timpul lui Scipio

sub forma unei descrieri a unui tur ghidat oferit trimişilor cartaginezi.

Cea mai relevantă expresie a identificării lui Petrarca cu trecutul

este corespondenţa sa imaginară cu Homer, Virgil, Cicero, Quintilian,

Seneca, Varro şi Titus Livius.

Tema istoriei cetăţii a fost ilustrată în secolul al XV-lea de Leonardo

Bruni. Pentru el istoria ar trebui să cuprindă, echilibrat, evenimente

practice şi teoretice, politice şi literare, aducînd aminte de vechiul

concept al lui Marte aliat Minervei. Lucrarea sa definitorie Istoria

poporului florentin la care a lucrat din 1416 până în 1444, anul morţii

sale. Urmând tradiţia liviană dar şi tradiţia cronicărească florentină a

început cu originea cetăţii, respingând însă miturile originii troiane.

Consideră că Florenţa a fost o aşezare de origine etruscă şi apoi o

colonie militară sub Sulla; a urmărit apoi ridicarea Florenţei de la

aceste începuturi anti-romane până la declinul imperiului, perioada

întunecată după căderea imperiului în 476 şi târzia reemergenţă a

44

oraşelor toscane (Pisa, Perugia, Siena, Florenţa) până la perioada

contemporană a grandorii republicane, ideologiei guelfe, culturii

umaniste şi viziunii critice asupra istoriei.

Cel mai renumit continuator al lui Bruni a fost Flavio Biondo

(1388- 1463). A combinat în lucrarea sa într-un mod remarcabil

erudiţia şi naraţiunea. Italia illustrata (1448-1453) a fost o cercetare

geografică şi istorică, bazată pe călătorie şi observaţie, a 14 regiuni ale

peninsulei; Roma instaurata şi Roma triumphans au fost investigaţii de

pionierat ale topografiei, instituţiilor şi antichităţilor creştine şi clasice

ale cetăţii. Cea mai importantă a fost Istoria declinului Imperiului

roman al cărei subiect este înlocuirea treptată a republicii păgâne

aflate în declin, cu lumea creştină, orbis christianus, continuând cu

evul mediu, epocă iluminată cel puţin parţial de misiunea civilizatoare

a Bisericii romane, până în prezentul mizerabil şi schismatic. Scrisă în

stil ciceronian, a folosit izvoare arheologice, epigrafice şi literare şi a

dat o interpretare standard a istoriei europene postclasice şi medievale

luată drept exemplu de o serie de autori, în propriii lor termeni

naţionali. Biondo i-a influenţat pe reprezentanţii curentului Renaşterea

geografică afirmat în spaţiul german în secolul XVI (ilustrat de Conrad

Celtis cu Germania ilustrată) iar în Anglia a fost un model pentru

William Camden, autorul lucrării Britannia.

Alături de Biondo au manifestat interes pentru antichităţi şi alţi

contemporani ai săi. Poggio Bracciolini (1380- 1459) a înregistrat

rămăşiţele ruinelor romane corectându-l pe Petrarca iar Cyriac din

Ancona (1381- cca. 1455), un negustor care a trăit în orientul mijlociu

unde a adunat insctipţii, a scris şase volume de comentarii (pierdute

ăntr-un incendiu în 1514).

Criticismul istoriografic s-a afirmat prin Lorenzo Valla (1405-

1457) retor, reformator al dialecticii. A continuat comentariul lui

Petrarca asupra istoriei liviene pe acelaşi manuscris. A aplicat

criticismul Donaţiei lui Constantin; cu argumente legale, gramaticale,

45

retorice, geografice şi cronologice l-a ridiculizat pe autorul acestei

prezumtive donaţii necunoscute nici de Constantin şi nici de papa

Silvestru. A stabilit o relaţie între istorie şi filologie pentru că, în opinia

lui, un cuvânt poate fi înţeles doar dacă e plasat în context

(mentalităţi, mediul social al autorilor timpului). A demonstrat deci în

acest text faptul că limbajul este un produs istoric.

A fost însă şi un neobosit campion al tradiţiei romane, papale şi

imperiale deopotrivă. În foarte populara sa lucrare Eleganţe ale limbii

latine a repetat vechiul motiv al celor patru monarhii, subliniind

triumful latinităţii.

2. Teoria istoriei în secolul al XV-lea. Conceptul „vera historia”.

În cercul de literaţi, istorici şi oameni politici care se întrunea în

grădinile Ruccelai s-a discutat asupra scrierii istoriei, în dorinţa de a se

stabili care dintre istoricii antici merită să fie luaţi drept model şi cum

anume trebuie ei imitaţi. S-a ajuns astfel la definirea conceptului de

vera historia, care însemna imitarea modelului antic. Modelele

perfecte au fost Caesar, Sallustius, Titus Livius (apreciat de Sabellicus

pentru modul în care a tratat instituţiile politice). Aceste modele

trebuiau imitate prin preluarea: 1. a formei şi stilului (împărţirea pe

cărţi, fiecare începând cu reflecţii generale, organizarea naraţiunii pe

ani), 2. a temei (Sallustius a furnizat tema războiului personal iar Titus

Livius tema oraşului-stat în care accentul cade pe politica externă, pe

războaie şi acţiuni militare), 3. a schemei povestirii unui război (poate

începe cu o trecere în revistă a caracterului istoriei şi popoarelor

despre care se scrie urmată de o explicare a evenimentelor care au

precedat războiul după care urmează descrierea războiului)şi 4. a

stilului, prin introducerea discursurilor pentru a înţelege cauzele

războaielor, motivele psihologice ale evenimentelor; erau plasate de

obicei la începutul unor bătălii, erau adesea discursuri pereche: unul

46

pentru a prezenta argumentele pro şi celălalt argumentele contra;

discursurile puteau fi inventate.

Ruccelai a respectat îndeapropae aceste percepte în Istoria

invaziei franceze. A ales o temă salustiană, istoria unui război, şi a scris

în stilul lui Sallustius prin cuvintele alese şi structura frazei. Aceasta l-a

făcut pe Erasmus din Rotterdam să-l laude afirmând că lucrarea a fost

scrisă de un alt Sallustius sau cel puţin în vremea acestuia.

Au fost imitaţi anticii şi în privinţa scopului istoriei. Aceasta

trebuia să-i ofere autorului prestigiu. Sabellicus, de exemplu, după ce a

scris lucrare dedicată Veneţiei a primit o catedră de profesor la Şcoala

San Marco; de atunci încolo guvernul veneţian a numit un „istoric

public” care avea datoria de a prezenta trecutul oraşului într-o formă

literară. Astfel, Sabellicus a fost urmat de Navagero şi acesta la rându-i

de Bimbo. În Florenţa datoria de a scrie istoria oraşului a aparţinut

oficialilor cancelariei (Bruni, Bracciolini, Machiavelli toţi au ocupat

funcţii în cancelarie şi au scris o istorie a oraşului). Istoria trebuia, de

asemenea, să demonstreze fidelitatea faţă de un conducător sau

familia domnitoare, să stimuleze mândria civică şi să înveţe despre

comportamentul politic, despre funcţionarea instituţiilor şi guvernare.

3. Istorie şi politică

Pentru Machiavelli studiul istoriei nu a fost în principal o

activitate de anticar ci cheia ştiinţei politice, a politicii raţionale şi

prudente.

În Discurs asupra primei decade din Titus Livius (1519) a dorit să

deschidă o nouă cale ştiinţei guvernării şi artei războiului. A căutat în

cartea lui Titus Livius răspunsuri referitoare la natura umană, structura

socială, facţiunile politice, rolul religiei, libertatea republicană, sursele

puterii politice. În termeni ciceronieni a văzut în istorie nu numai

lumina adevărului dar şi învăţătoarea vieţii.

47

A scris Istoriile florentine la cererea conducerii universităţilor din

Pisa şi Florenţa (1520- 1525). Ceea ce istoria Florenţei pare să ofere, în

contrast cu cea romană sunt exemple de evitat, de ocolit. Raţiunile

acestei stări de fapt sunt 1. faptul că puterea seculară a fost deţinută

de papalitate şi 2. ruinarea nobilimii florentine care a dus la divizarea

în partide şi a lăsat Florenţa dependentă de mercenari străini, barbari

care, sub presiunea demografică au pătruns din când în când în Italia,

decisiv după 1494. A început istoria Florenţei cu primele invazii

barbare care au provocat schimbări mai profunde decît discordia civilă,

schimbări cu o dimensiune culturală- în legi, obiceiuri, mod de viaţă,

religie, îmbrăcăminte, nume. Aceasta s-a petrecut în contextul în care

papalitatea a început să se manifeste ca o forţă politică iar alianţa mai

târzie dintre papi şi Imperiul carolingian a întărit această nefericită

transformare a unei puteri spirituale în monarhie seculară. De acum

înainte toate războaiele barbarilor în Italia au fost cauzate în bună

parte de pontifi, iar cea mai mare parte a barbarilor care au invadat

Italia a fost adesea chemată de ei. Din secolul al XII-lea relaţia dintre

guelfi şi ghibelini, dintre partida papală şi cea imperială a continuat să

modeleze destinul Italiei.

În privinţa originilor Florenţei aprecia că acestea nu trebuie

căutate în faptele eroilor legendari ci în înlesnirile economice şi

constituirea pieţelor. Prin activitatea comercială şi puterea crescândă a

familiilor nobile Florenţa şi-a dobândit bogăţiile şi libertatea; dar din

păcate ca şi Italia însăşi, comunitatea florentină s-a divizat împotriva ei

înseşi; florentinii au luptat unii cu alţii şi au trimis în exil partida

învinsă, guelfii albi, inclusiv pe taţii lui Dante şi Petrarca, care au

reprezentat clasa militară şi vechile virtuţi ale Florenţei. Acesta a fost

începutul declinului Florenţei, al pierderii libertăţii sale. A existat o

perioadă de redresare sunb familia de Medici (1434-1492). Scopul lui

Machiavelli a fost să arate cum s-a deschis din nou drumul către

48

invazia barbarilor, adică a francezilor şi a spaniolilor, care a dus la o

criză a relaţiilor politice şi la războaiele italiene.

Francesco Guicciardini a continuat genul istoriei cetăţii în

Istoria Florenţei scrisă între 1508- 1510) în care a cuprins

evenimentele de la începutul marii schisme în biserică (1378) până la

asediul Pisei în 1409. Tratează perioada în care familia sa a început să

joace un rol important în istoria Florenţei, presărând lucrarea cu referiri

la rolul jucat de membrii familiei sale. Şi-a propus în această lucrare să

examineze efectele concrete ale diferitelor forme de guvernământ:

pentru sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următoar a analizat

forma oligarhică, perioada următoare, până la 1494, ilustra modul de

funcţionare a unui regim democratic. Rupe cu tradiţia umanistă de

până la el prin interesul pentru detaliu şi acurateţea istorică, prin

aceea că verifică informaţia, compară diferitele surse. Dorinţa de

acurateţe se leagă şi de scopul istoriei, acela de a găsi în istorie criterii

ale unei bune guvernări.

A scris Istoria Italiei după ce cariera sa politică a luat sfârşit, cu

gândul că lucrarea îi va aduce reputaţie, faima pe care nu o mai avea

în viaţa politică. Şi-a propus, aşa cum declara în deschiderea lucrării,

să arate prin exemple instabilitatea treburilor umane. Istoria învaţă

despre conducerea unui război, despre arta guvernării şi, mai ales, că

problemele umane sunt schimbătoare. Conducătorii politici trebuie

deci să fie atenţi la frecventele schimbări ale fortunei. Istoria nu oferă

reguli de comportament ci mai degrabă induce o atitudine filosofică şi,

în ultimă instanţă, duce la menţinerea demnităţii umane. Rolul

istoricului este de a analiza psihologia şi motivaţiile oamenilor politici.

A legat istoria Italiei de evenimentele petrecute în Germania, Franţa,

Anglia şi Spania ajungând astfel să scrie o istorie europeană.

Modulul VII

49

Istoriografia umanistă în Franţa, Germania şi Anglia: În Franţa se surprinde relaţia dintre monarhie şi umanism, dintre tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică franceză prin Guillaume Budé; dorinţa de a forma o identitate franceză cu ajutorul istoriei, prin studiul instituţiilor, ilustrată de Estienne Pasquier. În spaţiul german am urmărit cum s-au pliat modelele italiene pe moştenirea medievală locală, relaţia dintre principii locali şi umanismul istoriografic. În spaţiul englez am surprins continuarea tradiţiei cronicăreşti medievale în paralel cu traducerea autorilor antici, cu istoriile anticarilor după model italian.. Cuvinte cheie: „buna literatură”, istorie instituţională, istorie politică

Obiective: Cursul urmăreşte să explice căile de pătrundere a umanismului, apartenenţa socială a umaniştilor, etapele şi caracteristicile umanismului în fiecare din aceste spaţii, dincolo de imitarea modelului italian.

1. Istoriografia franceză: istoria politică

Istoria politică şi militară în spiritul lui Thucydides au fost în

centrul preocupărilor. Istoricii au dorit să reţină faptele memorabile:

războaie, cuceriri, distrugeri, guvernări şi instituţii. Cronicarii

cruciadelor şi ai războiului de 100 de ani au combinat cunoştinţele lor

despre scrisul istoric clasic cu idealurile nobile, cavalereşti sau regale.

Philippe de Commynes a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi

dinastii: Franţa versus Anglia, Anglia versus Scoţia, Spania împotriva

Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de Anjou. În aceste rivalităţi a

văzut o balanţă divină pe care oamenii politici nu o pot stăpâni.

Commynes a scris în limba franceză pentru a păstra memoria,

caracterul şi faptele ultimului său stăpân, Louis XI. De la acest plan

iniţial a ajuns la o naraţiune panoramică, analitică, presărată cu

cuvinte de înţelepciune morală. Persoană cu o vastă experienţă, opinii

puternice şi loialităţi incerte a cunoscut o serie de conducători

europeni şi a fost preocupat de caracterul şi grandoarea regilor ca şi de

procesul istoric.

50

Claude de Seyssel, fiu bastard al unei familii savoiarde, a avut

o vastă experienţă militară în serviciul monarhiei franceze; a avut o

diplomă în dreptul civil (la Universitatea din Torino în 1486), înclinaţii

înspre umanism, vocaţie ecleziastică care l-a dus spre sfârşitul vieţii la

demnitatea de arhiepiscop de Torino. Cariera sa diplomatică a coincis

în parte cu domnia lui Louis XII şi prima etapă a războaielor italiene.

Mai mult decât oricare contemporan al său, Seyssel a asociat viziunea

sa politică cu înţelepciunea istoriei clasice. A fost devotat literaturii din

care, scria el, istoria este partea cea mai profitabilă deoarece permite

analiza schimbării politice. Ca şi Machiavelli a considerat istoria antică

esenţială pentru construirea unei ştiinţe politice moderne. În Monarhia

Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. Lucrarea reprezintă

un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind similară cu

aproape contemporana lucrare Principele a lui Machiavelli. Dacă

Machiavelli a căutat inspiraţie în istoria antică latină, Seyssel a fost

atras de antichitatea greacă, în special de Herodot şi Thucydides.

Seyssel a contribuit la tradiţia naţională a istoriografiei. Aprecia că

Louis XII merita să fie comparat nu numai cu Carol cel Mare dar şi cu

Traian pentru munca sa de re-fondator, re-întemeietor, de „părinte al

patriei” al marii monarhii. Cartea sa a fost una de propagandă regală

dar şi de trecere în revistă a tradiţiei naţionale. A adaptat noţiunea

celor patru vârste (a lui Florus) istoriei Franţei: copilăria este perioada

de la legendarul Pharamond la primul rege creştin Clovis, tinereţea

până la stingerea ramurii merovingiene, maturitatea- dinastia

carolingiană şi bătrâneţea- dinastia capeţiană.

În secolul al XVI-lea tradiţia istoriografiei naţionale ce a derivat din

cronicile de la Saint Denis a intrat în stadiul în care discursul a devenit

oficial şi umanist ca stil, începând cu Robert Gaguin. Umanist,

universitar, s-a preocupat de originile francilor. Devotat tradiţiei

naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a fost

51

devotat adevărului („praeter historiae fidei reverentiam”) şi a criticat

relaţionarea francilor cu mitul troian Francion. A respins, de asemenea,

istoria călătoriei lui Carol cel Mare la Ierusalim deşi a continuat să

accepte asocierile lui cu Universitatea din Paris. Cartea lui Gaguin,

publicată la începutul secolului al XVI-lea a fost umbrită de cea a lui

Paolo Emilio (Paul Emile) unul dintre primii istorici ai regelui. Paolo

Emilio a fost, de asemenea, un cercetător al antichităţilor franceze.

Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în

Gallica antiquitas (1487), lucrare rămasă nepublicată. O parte a

acestor cercetări a folosit-o în istoria oficială despre faptele francezilor

care, deşi a fost scrisă în acelaşi cu timp cu lucrarea lui Gaguin a

început să apară doar din 1516.

Cea mai importantă figură a acestei tradiţii naţionale a fost Jean

du Tillet, secretar regal şi arhivist. A făcut o analiză critică a originilor

franceze şi a alcătuit un inventar comprehensiv al consemnărilor

legislative, ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A alcătuit,

după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a

servi istoriei Franţei”.

Figura cheie a alianţei dintre umanism şi regalitate a fost

Guillaume Budé. A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor

frumoase” şi tradiţia juridică fanceză. Ca oficial public a servit şi

monarhia şi oraşul Paris. Cel mai mare elenist al timpului său prin

Comentarii asupra limbii greceşti (1529), în care a pus bazele

tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri

Estienne.

1. 2. Ideea istoriei perfecte

Criza constituţională care s-a declanşat după moartea regelui

Henric al II-lea a stimulat interesul pentru reinterpretarea istoriei

medievale, pentru justificarea instituţiilor regatului. Monarhia şi

biserica, întorcându-se spre origini, trebuiau să se justifice prin istorie.

52

Estienne Pasquier (1529- 1615) a justificat instituţiile regatului

prin apelul la istorie. În Recherches de la France (Cercetări ale Franţei,

primul volum 1560) a aplicat pentru prima dată la istoria Franţei

metodele juriştilor şi filologilor. Scrisă în limba franceză şi nu în latină,

într-un stil colocvial, imaginativ s-a adresat unui public larg. S-a referit

la istoria timpurie a Franţei, începând cu galii, semn că a respins teoria

originii troiane. La întrebarea: ce este Franţa? a răspuns că este un

popor distinct de altele prin instituţiile sale. Franţa, în opinia lui, a

existat înainte şi separat de regii săi, de biserică, nobilime şi de Roma.

Şi-a propus să demonstreze continuitatea unor instituţii fundamentale,

acordând Parlamentului un rol important între celelalte instituţii şi în

istoria Franţei. A considerat că statul francez a fost singurul dintre

celelalte state barbare care au înflorit pe ruinele Imperiului, care a

supravieţuit continuu până în zilele sale nu prin noroc, providenţă

divină ci prin decizii importante ale oamenilor, prin faptul că regii franci

au lăsat intacte instituţiile galo-romane şi prin adoptarea creştinismului

de regele Clovis, o mişcare politică inteligentă prin care i-a atras de

partea sa pe galii creştini. Preocupat să definească Franţa a considerat

că nu este un teritoriu sau o posesiune dinastică ci un concept în

continuă schimbare, ce poate fi definit numai prin istorie. Continuitatea

şi schimbarea acţionează pentru a menţine ceea ce este în mod

distinct francez: legi, obiceiuri, limbă. Naţiunea este o entitate distinctă

de stat şi de rasă, se defineşte prin obiceiurile ei, legi şi cultură.

Acestea formează o structură unică şi dinamică a cărei expresie este

statul.

A folosit surse diverse: actele oficiale ale monarhiei din secolul

XIV, registrele parlamentului, bule papale, literatură, monede, cronici.

Jean Bodin în Methodus ad facilem historiarum cognitionem

(Metodă pentru o mai uşoară cunoaştere a istoriei) a propus o

perspectivă globală asupra istoriei, istoria naţiunilor europene şi a

oraşelor trebuie considerată parte a istoriei universale. Defineşte

53

acest concept apreciind că ea cuprinde trecutul întregii omeniri şi nu

este o maşină manipulată de forţe inevitabile. A împărţit istoria

omenirii în trei perioade principale de aproximativ 2000 de ani fiecare:

1. civilizaţia a înflorit în regiunile din sud (Mesopotamia, Egipt); se

caracterizează prin preponderenţa religiei şi a înţelepciunii, prin faptul

că omul cucereşte natura dovadă importanţa dată astrologiei, 2.

centrul de greutate îl reprezintă lumea mediteraneană; se

caracterizează prin crearea oraşelor-state, a legilor, expansiunea

colonială şi 3. începe cu era creştină şi se caracterizează prin evoluţia

tehnologiei şi răspândirea războaielor. Generalizările de acest gen au

fost totuşi rare în lucrarea sa. A pledat pentru o istorie umană care să

explice acţiunile omului după cum trăieşte el în societate; istoria

omenirii nu este niciodată aceeaşi, nu poate fi prevăzută deoarece în

fiecare zi sunt create noi legi, obiceiuri, instituţii, rituri. A explorat

geografia, antropologia, biologia, astrologia în speranţa că poate găsi

sugestii în efortul de a reduce schimbarea istorică la câteva legi

generale.

Modelul istoricului modern, erudit a fost ilustrat de un

contemporan al lui Bodin, Nicolas Vignier (1530- 1596), fiul unui

bogat ofiţer regal, care a beneficiat de o educaţie clasică. A studiat

dreptul şi medicina fiind medicul şi istoricul personal al regelui Henric

al III-lea al Franţei. În Bibliothèque historiale şi-a propus „cercetarea şi

cunoaşterea adevărului tuturor lucrurilor”. A preluat din filosofia

renascentistă ideea potrivit căreia istoria este „învăţătoarea vieţii” dar

nu în sensul pe care i l-au dat anticii. Omul învaţă din trecut nu prin

transformarea istoriei într-o ştiinţă morală, nu prin modelele vechilor

eroi şi nici prin cercetarea căilor fortunei (în lumea lui fortuna este doar

o metaforă); istoria este un instrument prin care să măsori căile omului

şi nu ale fortunei. A dat în Bibliothèque un ghid de literatură istorică, a

adunat şi criticat sursele năzuind spre o istorie totală, spre o istorie

care să cuprindă natura „oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi

54

republicilorca şi natura religiilor”. A dorit deci să scrie o istoriepolitică,

ecleziastică, a artelor, ştiinţelor şi literaturii. A dat o istorie a bisericii

laicizată surprinzând doar ceea ce poate fi istoriceşte demonstrat. În

opinia sa biserica creştină a parcurs aceleaşi mutaţii care au afectat

întreaga istorie umană, biserica este o instituţie printre celelalte.

Lancelot du Voisin de La Popelinière(1541- 1608) a studiat

la rându-i dreptul şi a intrat în armata regală conducând forţele navale

în războaiele hughenote. Ca istoric a manifestat interes pentru istoria

contemporană, pentru evenimentele războiului civil. A dat prin Histoire

des histoires (Istoria istoriilor, 1599) prima lucrare de istoria

istoriografiei. A considerat că istoria în forma primitivă se găseşte

pretutindeni sub forma cântecelor, dansurilor, simbolurilor care

formează o primă parte a tradiţiei istorice, pe care a numit-o istoria

naturală. A doilea stadiu este cel al istoriei poetice, alcătuită deliberat,

intenţionat, după apariţia scrisului, din miracole, profeţiile evreilor,

cântecele romane. Al treilea stadiu este al analisticii şi cuprinde

însemnările în proză ale evenimentelor memorabile iar al patrulea, al

maturităţii, este ilustrat de Herodot. În L’idée de l’histoire accomplie

(Ideea unei istorii perfecte) a definit istoria la modul ideal. Istoria

universală este reprezentarea a tot, include fiecare aspect al vieţii,

este o metodă de reconstruire a trecutului căruia îi dă un sens. Istoria

perfectă este un ideal, te poţi apropia de ea dar nu o poţi împlini.

Scopul ei ultim este de a explica omul.

1. 3. Originea naţiunii. Mitul troian

Pentru istoricii francezi ai secolului al XVI-lea naşterea Franţei se

confundă cu marile invazii barbare; originile statului nu sunt identice

cu cele ale francezilor. Pentru periodizarea statului nu a contat deci

dacă francezii sunt de origine troiană, galeză sau germanică au sunt un

amestec al tuturor acestor trei elemente. Aceasta nu a însemnat că nu

a existat interes pentru originea francezilor. Cei care au considerat că

55

antichitatea îndepărtată constituie un gaj, o dovadă de nobleţe şi de

distincţie, de mândrie naţională, nu au pus la îndoială originile troiane

ale francezilor. Pentru alţi istorici totul începe cu francii de la care s-au

tras numele şi ţara; La Popelinière considera că originea troiană nu are

nimic glorios în ea, că nu este o mândrie în a fi descendenţii acestor

mizerabili înfrânţi asiatici. Pentru „naţionaliştii” ca Estienne Pasquier

adevărata glorie constă în a fi gal; galii nu au fost numai locuitorii

Galiei, vechi şi autohtoni, dar le erau şi infinit superiori grecilor, mai

mult, grecii şi romanii nu au încetat să fure artele, ştiinţele şi

cunoaşterea de la gali care, foarte modeşti, le-au permis acest lucru.

Superioritatea galilor a fost temă centrală în aproape toate istoriile

Franţei ca şi în mitologia naţională. Aproape toţi istoricii au analizat

cauzele pentru care galii sunt consideraţi mai puţin onorabili decât

grecii şi romanii: o cauză ar fi lipsa istoricilor buni, mai ales în epoca

barbară, şi o alta excesiva modestie a francezilor. Cu invaziile barbare

şi cucerirea Galiei de către franci âncepe o nouă istorie, cea a Franţei.

Istoria Franţei propriu-zise se derulează deci între invaziile barbare,

căderea Imperiului roman şi timpul prezent. Drumul parcurs de Franţa

o individualizează între celelalte ţări, în primul rând prin aceea că

durata sa a depăşit toate imperiile cunoscute în istorie, inclusiv pe cel

al evreilor. Problemele de periodizare, discuţiile referitoare la origini

din istoriografia franceză trădează o profundă schimbare de

mentalitate, trecerea de la memoria războinicilor şi a clericilor la cea a

erudiţilor şi juriştilor.

Istoricii francezi aparţinători culturii de robă au manifestat

interes pentru moravuri exprimate prin politică, drept, limbaj, religie şi

mutaţiile lor.

2. Istoriografia umanistă germană

2.1. Caracteristici ale umanismului german

56

La început de secol XV umaniştii germnai s-au inspirat direct din

modelele italiene cunoscute prin negustori, studenţi la universităţile

italiene, trimişi la Curia romană. Cei dintâi umanişti germani au avut

contacte directe cu mediile italiene: Georg Peuerbach şi Johann

Regiomontanus au studiat la Padova iar Peter Luder, care a introdus

cursurile de retorică şi poezie la Universitatea din Heidelberg, a

petrecut mai bine de 20 de ani în Italia. Practic toţi marii umanişti au

vizitat Italia şi mulţi au corespondat cu umanişti italieni. Vizitatorii

italieni au avut, de asemenea, un rol important în răspândirea ideilor

umaniste. Cel mai renumit a fost Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă

Pius al II-lea) care în 1440 a fost chemat de Frederic al III-lea să ocupe

funcţia de secretar al cancelariei imperiale din Viena.

O trăsătură distinctivă a umanismului german o reprezintă

backgroundul social foarte divers al umaniştilor: fii de ţărani (Conrad

Celtis), de meşteşugari, de nobili (Ulrich von Hutten), fii de patricieni

urbani sau de preoţi-parohi (Rudolf Agricola). Puţini s-au întreţinut din

moşteniri (Pirkheimer) sau din generozitatea ocazională a patronilor,

majoritatea fiind nevoiţi să lucreze pentru a se întreţine, fie în mediul

universitar, fie ca medici sau oameni ai bisericii.

Cronologia umanismului german constă în trei etape: 1. către

1450, umanismul a fost introdus în universităţi şi s-au făcut

primele traduceri din renaşterea italiană, 2. către 1490 când

ideile umaniste s-au răspândit în sfera activităţile culturale şi

3. după Reformă, când umanismul a pierdut din exuberanţă şi

din vigoare. În perioada timpurie a umanismului s-a manifestat

interes pentru educaţie cu finalitate pedagogică, deci pentru editarea

de texte pentru uzul elevilor; s-a pus accent pe gramatică (latină în

primul rând), pe literatură şi elocvenţă. Paul Niavis, profesor la Halle şi

Chemnitz, a alcătuit peste 20 de manuale ajutătoare şi de texte latine

şi a introdus în Germania dialogul sau colocviul ca mijloc de a preda

dicţia şi gramatica. Umaniştii au înlăturat din şcoli gramatica

57

speculativă şi au înlocuit-o cu latina inspirată din autorii Romei antice

şi renaşterii italiene. A început să se înveţe o latină care nu mai avea

nimic în comun cu filosofia scolastică ci una elegantă, apropiată de cea

a lui Cicero.

Genurile cultivate ilustrează relaţia dintre istorie şi politică dar şi

continuitatea cu istoriografia medievală. Principii teritoriali au fost

interesaţi de o istorie locală, de istoria propriului principat, împăratul

Maximilian a susţinut o istorie dinastică şi una genealogică a Casei de

Austria iar în continuarea istoriografiei medievale s-a cultivat istoria

universală în sensul creştin al termenului, al cronicilor medievale ale

lumii. Acest gen al istoriilor universale a fost ilustrat de Hartman

Schedel (cca. 1440- 1514). În 1493 îi apărea la Nürnberg Liber

Chronicarum, o istorie de la Adam la Maximilian I, cu portrete

fantastice şi autentice imagini ale oraşelor, o compilaţie lipsită de

originalitate în care a dat prioritate în informare autorilor medievali

(Vincent de Beauvais, de exemplu) şi nu celor antici. Nauclerus

(Johannes Verge sau Vergenhaus, cca. 1425/1430- 1510), profesor de

drept canonic la Universitatea din Tübingen, a scris şi el o cronică

universală de la facerea lumii până în anul 1501 în care s-a raportat la

umaniştii italieni de la care a preluat sugestiile formale, de organizare

a materialului (împărţirea pe capitole şi organizarea materialului în

formă analistică). A preluat cronologia augustiniană a celor şase vârste

ale creaţiei pe care a îmbinat-o cu o cronologie după naşterea lui

Cristos.

În ceea ce priveşte istoria statului, a Germaniei, începătorul

acestui gen a fost Jacob Wimpfeling (1450- 1528), profesor de

teologie la Heidelberg şi din 1501 la Strasbourg, cu lucrarea Epitoma

rerum Germanicarum usque ad nostra tempora. A scris o istorie a

faptelor germanilor până în anul 1504, cu iz patriotic, menită să

evidenţeieze virtuţile germanilor, să-i preasclăvească pe împăraţii

germani, în principal pe Maximilian I care mai era încă în viaţă. A

58

recurs la surse italiene folosind excerpte din Flavio Biondo, Enea Silvio

Piccolomini dar a şi dat crezare fabulelor pseudo- antice.

Genul istoriei locale a fost ilustrat de Albert Kranz (1448,

Hamburg- 1517, Hamburg), autor al lucrărilor Vandalia (Köln, 1519) şi

Saxonia (Köln, 1520) şi Dania (Strasbourg, 1546). A combinat metoda

lui Enea Silvio Piccolomini (excursurile geografice şi etnografice) cu cea

a lui Flavio Biondo (de la care a preluat modul de organizare a

naraţiunii, criteriul politic- teritorial). Remarcabil este faptul că a rupt

cu istoria medievală, respingând miracolele şi legendele, pentru istoria

veche a folosit numai izvoare antice.

2. 2. Reforma şi scrisul istoric

Potrivit lui Luther istoriile nu sunt altceva decât o demonstrare,

amintire şi semn al acţiunii şi judecăţii divine, ele arată cum Dumnezeu

aprobă, conduce, împiedică, pedepseşte şi cinsteşte lumea, şi în

special oamenii, pe fiecare potrivit meritelor, relelor sau bunelor sale.

Pentru protestanţi trecutul ecleziastic reunea virtuţile umane şi

graţia divină. Opoziţia se manifestă din nou între spirit şi literă: din

punct de vedere spiritual, istoria trebuie înţeleasă ca viaţa şi progresul

cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, iar în termeni literali înlocuieşte

„tradiţiile umaniste” care au generat toate neplăcerile creştinătăţii la

începutul secolului al XVI-lea. Afirmaţia lui Luter ilustrează rolul

polemic acordat istoriei în timpul Reformei şi al războaielor religioase.

În timpul lui Luther istoria europeană a continuat să fie

situată, în termeni medievali, între sacru şi secular, sacerdotal şi

laic, biserică şi stat (cele „două cetăţi”). În cei mai evidenţi termeni

opoziţia s-a definit între Roma imperială şi cea papală; biserica şi statul

erau duale în moştenirea lor intelectuală şi culturală: tradiţia imperială

se baza pe ideea de „translatio imperii” potrivit căreia suprema

suveranitate derivă din poporul roman, iar expresia acestei

suveranităţi este legislaţia imperială de la Justinian la Carol al V-lea.

Tradiţia papală are fundamente divine, se bazează pe Scriptură, iar

59

expresia legislativă sunt decretele conciliilor, scrierile Părinţilor şi

decretele papale.

Potrivit lui Luther „tradiţiile” păstrate în dreptul canonic au fost

punctul de intrare a tuturor nenorocirilor lumii. Acesta a fost motivul

pentru care a ars toate cărţile de drept canonic în curtea Universităţii

din Wittenberg în decembrie 1520; faptul a avut semnificaţia simbolică

de a anihila „tradiţiile umaniste” ale Bisericii romane, care în acelaşi

timp a ars scrierile lui Luther.

În acest context bisericile galicană, spaniolă, germană, engleză

au câştigat sau şi-au reafirmat unele din privilegii pe care le-au

legitimat reîntorcându-se la „biserica primitivă”. Acest lucru a dus la

creşterea interesului pentru cercetarea istorică, interpretare, alcătuirea

de mituri şi chiar de falsuri. A fost în special cazul galicanismului care

şi-a originat vechile libertăţi în biserica primitivă. Vârsta de aur a

cercetării istorice galicane a fost secolul al XVI-lea când istoricii şi

anticarii francezi au început să adune documentaţie pentru tradiţia lor

naţională şi să o integreze în istoria oficială.

Din punct de vedere istoriografic Reforma a reprezentat un

proiect masiv de revizuire care a propus rescrierea istoriei universale

astfel încât aceasta să convingă ierarhia romană şi să justifice

„adevărata religie” pe care o predica Luther.

Johann Sleidan, licenţiat în drept, a avut o formaţie umanistă,

experienţă diplomatică, afost istoric oficial angajat şi plătit de principii

din Liga Schmalkaldică pentru a scrie istoria cuvintelor şi faptelor lui

Luther. A avut o dublă carieră: cercul său de cunoştinţe i-a inclus pe

Luther, Melanchton, Bucer, Calvin dar şi-a petrecut mare parte din timp

în misiuni diplomatice în serviciul fraţilor Jean şi Guillaume du Bellay; a

fost preocupat în special de legăturile politice dintre susţinătorii

francezi, germani şi englezi ai Reformei. Urmărind progresul doctrinei

protestante a fost deopotrivă interesat de istoria politică. Abordarea

aceasta bifocală se regăseşte în De statu religionis et reipublicae

60

Carolo V Caesare (1555), o istorie a bisericii şi una a guvernării.

Împărtăşea opinia lui Thucydides despre valoarea cunoaşterii primare,

la faţa locului. Ca şi Seyssel şi Machiavelli a abordat istoria din punct

de vedere pragmatic, politic. Convins de utilitatea istoriei politice,

pragmatice în termeni polybieni a tradus în 1548 doi autori francezi, pe

Phillipe de Commynes şi Seyssel, dedicându-le lui Eduard al VI-lea al

Angliei, speranţa protestantismului european. În De quatuor summis

imperiis (Strasbourg, 1556) a rămas la schema celor patru monarhii.

Pentru atacul împotriva istoricităţii Bisericii romane luteranii l-au

ales pe Matthias Flaccius , supranumit Illyricus (1520- 1575). Devenit

protestant sub influenţa lui Luther a fost profesor de Vechiul

Testament şi literatură la Universitatea din Wittenberg. Împreună cu

alţi şase colegi de-ai săi de la Jena a scris Centuriile de la Magdeburg,

în 13 volume, care a devenit o lucrare de referinţă în istoriografia şi în

cultura europeană. Este o scriere de istoria bisericii alcătuită cu scopul

de a nega teza umansistă italiană conform căreia transformările din

lume se datorează omului. Doctrina Centuriilor este pur teologică,

concepând istoria lumii laice ca o luptă între Dumnezeu şi Diavol. Nu

omul, ci Dumnezeu este cel care determină istoria; evenimentele sunt

rezultatul acţiunii divine şi nu umane. Istoria este deci

înregistrarea voinţei lui Dumnezeu. Principii germani au găsit

în lucrare argumente pentru secularizarea proprietăţilor

bisericii. Importantă pentru datele oferite este însă lipsită de critică,

faptele sunt adesea nedigerate iar unele personaje simple ficţiuni.

Operează, de asemenea, cu simple clişee: papa este antichristul iar

Biserica catolică, fiindcă e dominată de papă, este imperiul

antichristului.

3. Contrareforma şi scrisul istoric

Dacă teoreticienii, susţinătorii Reformei au făcut apel la istorie

pentru a demonstra că biserica s-a îndepărtat de la puritatea originară,

61

cei ai contrareformei s-au folosit la rându-le de istorie pentru a

demonstra contrariul. Cel ales de Roma pentru a replica Centuriilor de

la Magdeburg a fost Caesar Baronius (1538- 1607), format în

jurisprudenţă şi drept. Profesor de istorie ecleziastică, cursurile sale au

stat la baza lucrării intitulate Annales Ecclesiastici, o replică la Centurii.

A avut acces la bibliotecile italiene şi la arhiva Vaticanului. A publicat

primul volum în 1588 şi până la moarte a mai scris alte 12. Opera

cuprinde intervalul de la naşterea lui Cristos până în 1198, fiecărui

secol fiindu-i dedicat un volum. Principala teză este aceea că, departe

de a fi ajuns la degenerare, cum susţin protestanţii, biserica catolică a

rămas pură. Ca metodă a fost mai degrabă un compilator decât un

istoric, indiferent la probleme de stil şi formă. Ca gen, lucrarea se

apropie de o enciclopedie ecleziastică.

4. Istoriografia engleză renascentistă

O direcţie a acestei istoriografii a continuat tradiţia cronicărească

medievală. Edward Hall a servit un discurs pe placul protestanţilor şi

al simpatizanţilor dinastiei Tudor în lucrarea Unirea celor două nobile şi

ilustre familii de Lancaster şi York. O altă direcţie a fost reprezentată

de traduceri ale autorilor antici, care s-au multiplicat către 1600, şi ale

autorilor englezi medievali (William of Malmesbury, Henri of Huntigdon)

ceea ce marchează „redescoperirea” trecutului englez în epoca

elisabetană caracterizată printr-un amestec de tradiţie, inovaţie şi

mândrie naţională. Istoria „anticarilor” a proliferat în Anglia după 1570

pentru că satisfăcea interesul celor educaţi pentru antichitate, dorinţa

lor de a arăta istoria mândră, orgolioasă a oraşelor, regiunilor şi

naţiunilor. Perioada anticarilor a fost pregătită în timpul lui Henric al

VIII-lea, un rol important având decizia acestuia de a dizolva

mănăstirile. Ameninţarea distrugerii înregistrărilor, a surselor păstrate

acolo i-a determinat pe istorici să salveze ceea ce mai puteau. Unul din

„salvatori” a fost John Bale care a strâns o serie de manuscrise pe

62

care apoi le-a pierdut când a fost nevoit să plece el însuşi în exil. Sub

Henric al VIII-lea John Leland a schiţat un plan pentru cercetătorii

englezi de a inventaria toate referinţele despre numele de locuri

britanice din literatura clasică şi lucrările engleze târzii. Pe baza

acestor date şi a cronografiilor deja existente urma să se alcătuiască o

descriere şi o hartă a Angliei. Unul din cei care a purces la

transpunerea în practică a acestui plan a fost William Lambarde ale

cărui note au fost publicate în 1730 sub numele Dicţionarul topografic

şi istoric al Angliei. În 1576 a scris o istorie dedicată ţinutului Kent, o

istorie a oraşelor, porturilor, instituţiilor religioase, dreptului şi

obiceiurilor din ţinut. L-a influenţat pe John Stow autorul lucrării

Survey of London (Cercetare a Londrei), prima istorie englezească a

unui oraş alcătuită pe baza cronicilor, însemnări publice şi antichităţi.

Cuprinde o istorie a Londrei şi a vieţii trecute a oraşului cuprinzând

chiar şi alimentarea cu apă, proceduri de stingere a incendiilor,

problema gunoaielor, bunăstarea locuitorilor. Genul descrierilor a fost

continuat de William Camden (1551- 1623) prin lucrarea Britannia, o

descriere a Britaniei romane prin localizarea urmelor romane. Deşi nu

este foarte duferită de o listă de nume de locuri şi ruine romane a

constituit sursa principală pentru istoriile unor localităţi şi a sporit

prestigiul istoriografiei engleze pe continent.

Anticarii au abordat şi problema originii, a strămoşilor englezi. Au

mai susţinut teza originii troiane, chiar dacă unii s-au îndoit de ea, sau

teoria descendenţilor lui Noe, sau legendele despre Artur şi Brutus

văzut ca nepot al lui Aeneas. A prevalat însă uşor evidenţierea tradiţiei

anglo-saxone. În 1568 William Lambarde a publicat texte ale legislaţiei

anglo- saxone şi a stârnit interesul pentru dreptul comun şi pentru

instituţia parlamentului. S-a născut acum ideea vechimii imemoriale a

dreptului comun şi cea potrivit căreia Parlamentul este parte a

constituţiei mitice.

63

În epoca elisabetană istoria a devenit populară, nobilii au fost

interesaţi de genealogii şi de heraldică iar cercetătorii de antichităţi.

Interesul crescut pentru istorie a dus la începutul acţiunii de

instituţionalizare a acesteia. În 1586 s-a înfiinţat Societatea anticarilor

condiţia intrării în această societate fiind alcătuirea unei cercetări

individuale sau în grup. Majoritatea acestor cercetări au fost dedicate

legilor, obiceiurilor, instituţiilor, fără vreo intenţie de interpretare sau

de sinteză.

Modulul VIII. Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea

Cuvinte cheie: izvor istoric, ştiinţe auxiliare, polemică istoriografică, erudiţie

Obiective: Cursul surprinde impactul controversei ecleziastice dintre catolici şi reformaţi în istoriografie, modul în care disputa confesională a dus la interesul pentru izvorul istoric şi astfel la naşterea diplomaticii, a paleografiei, şi a determinat punerea în discuţie a relaţiei dintre pietate, credinţă şi adevăr istoric.

Secolul al XVII-lea a fost unul al erudiţiei colective, dominat de

cuvântul critică ce pune sub semnul întrebării autorităţile tradiţionale.

Este secolul în care s-a fondat definitiv critica documentelor de

arhivă prin contribuţia lui Jean Mabillon . S-au stabilit reguli ale

criticii de text prin contribuţiile lui Richard Simon, reguli şi mijloace de

analiză a documentului pentru a distinge autenticul de fals, remanierile

sau interpolările. Demersurile critice ale acestui secol s-au bazat pe

reconsiderarea relaţiei dintre istorie şi filologie şi a celei dintre istorie şi

drept. Prima „ruptură critică” i s-a datorat lui Richard Simon (1638-

1712) care a anunţat critica internă a textului sprijinindu-se pe

filologie. Preocupat de problema inspiraţiei divine a textelor sacre a

stabilit câteva reguli ale criticii de text. În prima a enunţat de fapt

scopul criticii, de a stabili autenticitatea textelor şi în a doua

modalitatea prin care se poate atinge scopul, excluderea oricăror

consideraţii estetice, morale sau apriori teologice. Aplicând aceste

64

reguli textelor sacre a ajuns la concluzia că acestea prezintă semne de

alterare cum ar fi o cronologie incompletă sau incoerenţe (ca cele

referitoare la creaţie). Spiritul critic nu i-a afectat fidelitatea faţă de

dreapta credinţă deoarece a admis inspiraţia divină a textelor sacre

extinzând-o şi asupra celor le-au remaniat. Cu toate acestea în 1683 a

fost pus la Index. A revenit în peisajul istoriografic în 1690 cu Istoria

critică a versiunilor Noului Testament scrisă cu scopul de a restabili

sensul literal al cărţii; a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei.

Criticismul acestui secol a rezultat şi din relaţia specială stabilită

între istorie şi drept ca urmare a atenţiei deosebite acordate în epocă

documentelor cu valoare juridică: constitiţii, tratate, capitularii,

diplome, patente, carte, scrisori. Le veneau să justifice drepturile

regelui, să legitimeze pretenţiile marilor familii nobiliare sau să susţină

prestigiul unor ordine religioase. Utilizarea diplomelor, a documentelor

de arhivă i-a obligat pe istorici la o reflecţie care a dus la o redefinire a

meseriei de istoric şi la o reformă a înţelegerii istorice.

Întemeietorul criticii diplomatice a fost Jean Mabillon (1632- 1707),

un călugăr benedictin din Congregaţia de la Saint Maur, numit în 1701

de rege între membrii fondatori ai Academiei de Inscripţii şi Litere

(Académie des Inscriptions et Belles Lettres). A călătorit prin Flandra,

Elveţia, Germania şi Italia în căutare de manuscrise. A intrat într-o

plemică de circumstanţă cu Daniel van Papenbroch (1628- 1714),

iezuit, membru al Congregaţiei Bolandiştilor. Acesta, în disertaţia care

a prefaţat volumul al II-lea din Acta Sanctorum Bolandistarum a

declarat false diplomele regale merovingiene din arhivele abaţiei

benedictine de la Saint Denis pe baza analizei pergamentului pe care

au fost scrise. „Provocarea critică” a bolandiştilor a continuat cu

alcătuirea unui proiect al unei colecţii în 18 volume care să reunească,

sistematic, toate documentele referitoare la istoria şi cultul sfinţilor.

Scopul a fost de a stabili textele autentice care trebuiau distinse de

documentele hagiografice, de a completa textele prescurtate sau

65

mutilate şi de a căuta şi publica vieţile sfinţilor rămase încă inedite.

Proiectul, caracterizat drept umanist şi creştin, făcea apel la istorie,

chemată să servească pietatea fără a se îndepărta însă de adevăr.

Mabillon a reacţionat la acest proiect angajâmdu-se în două dispute:

diplomatică şi teologică. Cea dintâi a fost deschisă cu ocazia lansării

lucrării lui Papenbroch Propyleum în care a denunţat autenticitatea

cartelor abaţiale în numele imperativului conform căruia istoria

trebuie demonstrată. Discuţia teologică are ca sursă activitatea lui

Mabillon de la Saint Denis, concretizată în două ediţii ale operelor

Sfântului Bernard care i-au adus celebritatea. În 1688, împreună cu Luc

d’Archery desăvârşea o culegere de documente Acta Sanctorum

Ordinis Sancti Benedicti per saeculorum classae distributa, alcătuită

după metoda bolandiştilor. Metoda aplicată acestor documente l-a

condus la evidenţierea conţinutului istoric al unor puncte ale dogmei,

ceea ce a stârnit reacţii negative la adresa sa. Atacurile îndreptate

împotriva consideraţiilor lansate de Mabillon au pus în discuţie relaţia

dintre istorie- adevăr şi pietate şi au urmărit să atenueze rigurozitatea

criticii lui. Criticii lui Mabillon au considerat că deşi prima îndatorire a

istoricului este de a cerceta şi de a spune adevărul, în anumite

circumstanţe e mai bine să tacă, mai ales atunci când poate tulbura

pietatea credincioşilor. Mabillon a răspuns acestor critici prin două

texte, schiţe pregătitoare ale Diplomaticii: Memoriu pentru a

justifica procedeul pe care l-am urmat în ediţia vieţii sfinţilor

noştri şi Scurte reflecţii asupra câtorva reguli ale istoriei . În

ceea ce priveşte relaţia pietate- autoritate, Mabillon a discutat-o în

cadrul disputei teologice. Utilizarea originalelor implică o delicată

reflecţie asupra autorităţii tradiţiei. Biserica catolică urma regulile

autorităţii medievale conform cărora ponderea unui fapt este direct

proporţională cu cea a autorităţii care o anunţă. Acestei autorităţi

Mabillon îi substituie diploma, documentul. Nu respinge ideea de

autoritate însă îi dă un alt conţinut. În ceea ce priveşte raportul istorie-

66

naraţiune, considera că istoria se pleasează pe tărâmul cunoaşterii şi

nu pe cel al naraţiunii. A apropiat meseria de istoric de cea de

magistrat, de judecător. Asemenea judecătorului, istoricul este o

persoană publică, abordează probleme ce vizează întreaga

colectivitate, emite opinii pornind de la examinarea faptelor şi emite o

judecată cu rol de normă. Mabillon s-a angajat într-o discuţie asupra

înţelegerii istorice care, în opinia sa, trebuia să se bazeze pe două

reguli: 1. căutarea adevărului pornind de la utilizarea originalelor şi 2.

sinceritatea, pornind de la consideraţia că religia nu are decât de

câştigat din cunoaşterea cât mai perfectă a antichităţii creştine.

Meditând asupra istoriei şi meseriei istoricului Mabillon a apărat idei

care au dus la consolidarea criticismului precum: interesul cercetării

trebuie să fie axat pe transformarea unui instinct în experienţă,

istoricul trebuie să-şi pună pasiunile în serviciul ştiinţei, a fi benedictin,

de exemplu, nu trebuie să te împiedice să studiezi cu sinceritate şi în

spiritul adevărului istoria benedictină. Luările de poziţie i-au adus

acceptarea şi înţelegerea din partea papalităţii care în 1702 îl felicita

pentru demersul său critic cu privire la sfinţii ordinului din care făcea

parte.

Angajarea sa în dispute metodologice l-a dus înspre redactarea

lucrării De re diplomatica (1681), care le-a atras atenţia lui Colbert

(care i-a oferit o pensie, refuzată de autor) şi regelui Ludovic al XIV-lea.

A distins între caracteristicile interne şi externe ale actelor.

Diplomatica sa s-a bazat pe compararea filologică a documentelor

emanate de aceeaşi cancelarie şi alcătuite după modele comune. Dacă

finalitatea lucrării a fost aceea de a enunţa reguli, s-a întrebat dacă

există o probă absolută iar răspunsul dat a fost unul negativ. Se pot

stabili reguli dar ele nu ne duc spre o probă absolută. Prin demersul

său a dus la constituirea diplomaticii şi, în consecinţă, la înscrierea

istoriei în sfera disciplinelor cunoaşterii deoarece istoricul trebuie să-şi

bazeze aserţiunile pe originale, să demonstreze.

67

Istoria critică a fost incitată să mediteze asupra problemei

cunoaşterii şi sub influenţa filosofiei carteziene şi leibniziene.

Cartezianismul l-a determinat pe erudit să ia în considerare caracterul

oficial al actelor şi diplomelor, faptul că realizarea, crearea lor depinde

de un acte de cunoaştere, că acestea sunt produse ale omului. Ca

atare, s-a pus din nou în discuţie noţiunea de autoritate care va fi

înlocuită cu cea de public. Substituirea este evidentă a continuatorii lui

Mabillon, Toustain şi Tassin, care au pus accent pe confruntarea şi

convergenţa mărturiilor. Aceasta reflectă încă o dată apropierea

istoriei erudite de drept, de la care preia adagiul juridic „testis unus,

testis nullus”. O singură mărturie nu este suficientă, ea trebuie

coroborată şi comparată cu altele.

Influenţa lui Leibniz asupra istoriei erudite s-a concretizat şi în

revista pe care a fondat-o la Leipzig în 1682, „Acta erudictorum” ca şi

în călătoriile întreprinse între anii 1687- 1690 în Austria, Germania şi

Italia pentru a colaţiona documente utile istoriei Casei de Brunswick în

serviciul căreia s-a pus. Corespondenţa cu mauriştii şi angajarea sa în

apărarea bolandiştilor l-au dus la formularea unei teorii a cunoaşterii.

Leibniz a subliniat importanţa scrisului, a elaborat teoria limbajului ca

relaţie socială sugerând alcătuirea unui dicţionar universal.

Modulul IX

Istoriografia iluministă europeană (Franţa, Anglia, Germania).

Cuvinte cheie: raţiune, lumini, deisme, istorie cosmopolită, istorie filosofică, universalism versus europocentrism

Obiective: După prezentarea cadrului politic ce a facilitat trecerea de la stabilitate la mişcare, a filosofiei raţionaliste care a influenţat gândirea epocii, cursul îşi propune să particularizeze evoluţiile din spaţiile enunţate în titlu pornind de la sensurile care s-au dat termenului istorie şi de la eforturile de instituţionalizare a cercetării istorice. Pentru spaţiul istoriografic francez cursul îşi propune să definească istoria cosmopolită a lui Voltaire şi să compare concepţia istorică voltairiană cu cea a lui Montesquieu, monarhia văzută ca un construct cultural-

68

versus „sociologia abstractă a legilor” a lui Montesquieu. Pentru spaţiul german se defineşte şcoala de la Göttingen pentru a se evidenţia progresele cercetării istorice, iar pentru cel englez istoria ca imitaţie prin David Hume.

În secolul al XVIII-lea, al raţiunii şi al luminilor, s-au formulat noi idei

despre istorie şi adevăr. Profesorul napoletan de retorică

Giambattista Vico publica în 1725 prima ediţie din Scienza Nuova

(Ştiinţa nouă) cu intenţia de a oferi istoricilor metode de găsire a

adevărului. A negat ideea carteziană potrivit căreia doar raţiunea duce

spre adevărul esenţial. Potrivit lui Vico verum este identic cu factum,

ceea ce omul creează; oamenii înţeleg mult mai profund ceea ce fac

decât ceea ce observă, istoria umană este comprehensibilă pentru că

fiecare individ, fiecare fiinţă a experimentat speranţele, temerile,

eforturile cuprinse în evenimentele umane.

Exista convingerea între intelectualii secolului că omenirea s-a

maturizat suficient astfel încât îşi poate lua destinul în propriile mâini.

Dumnezeu a creat universul, a pus în acţiune sistemul cauzelor. Istoria

este una a progresului omenirii pe drumul raţiunii şi al civilizaţiei, al

emancipării de eroare şi superstiţie; unitatea omenirii nu este dată de

descendenţa din Adam şi Eva ci de raţiune, comună tuturor. În această

istorie a progresului secolele medievale, dominate de religia creştină,

sunt văzute ca o regretabilă întrerupere a drumului raţiunii spre

eliberare. Filosofii şi istoricii aveau să concilieze imensa diversitate a

popoarelor cu viziunea lor asupra naturii umane uniforme. Când a

apărut în 1770 termenul civilizaţie a desemnat un stil de viaţă cu

gusturi şi maniere rafinate datorat creşterii raţionalităţii, în consecinţă,

popoarele cu opinii şi obiceiuri necivilizate nu puteau fi fericite.

9.1. Istoriografia iluministă franceză. Voltaire şi istoria cosmopolită.

Disputa cu Montesquieu

François -Marie Arouet (Voltaire, 1694- 1778) în Secolul lui

Ludovic al XIV-lea a fost preocupat să stabilească o relaţie între istorie-

69

buna guvernare regală şi arta bună. A răspuns prin această lucrare

dezbaterilor contemporane asupra naturii statului francez criticând

teza legal- teoretică susţinută de Montesquieu. Pentru Voltaire

naţionalitatea este o problemă de identitate culturală mai degrabă

decât de istorie juridică şi graniţe politice. A lucrat îndelung la text,

revăzut în repetate rânduri: o parte din lucrare a apărut în 1739, textul

major în 1751 urmat de o ediţie revizuită şi lărgită în 1753 iar ultimele

revizuiri majore le-a făcut în 1768. A structurat lucrarea în două părţi

principale: prima este o istorie cronologică cuprinzând evenimentele

politice şi militare şi a doua e dedicată moravurilor timpului. Prima

parte se deschide cu un eveniment artistic, înfiinţarea Academiei

franceze de către Richelieu, trece în revistă vremea acestuia, apoi

frondele de la mijloc de secol din timpul Anei de Austria şi continuă cu

preluarea deplină a puterii de către Ludovic al XIV-lea insistând pe

războiul de succesiune a Spaniei. În a doua parte a făcut o selecţie de

anecdote despre viaţa privată a lui Ludovic al XIV-lea şi viaţa de curte,

politica internă, economică, dezvoltarea artistică şi ştiinţifică,

controversele religioase iscate în jurul jansenismului, quietismului şi

persecuţiei hughenote. Toate ediţiile au avut în Appendix cataloage cu

artiştii cei mai reprezentativi şi alte personaje ale perioadei. A construit

lucrarea după modelul unei opere literare: perioada de dinainte de

domnia lui Ludovic este redată în termeni negativi, este timpul

barbariei gotice lipsită de legi stabile, este o epocă întunecată, un timp

al lipsurilor, fără academii, fără teatre permanente în timp ce domnia

lui Ludovic este cea în care Franţa se reinventează, reformele

economice, militare şi în justiţie, îmbunătăţirile din tehnologie şi

comunicaţii contribuind la unitatea statului. Epoca lui Ludovic al XIV-lea

s-a caracterizat prin mercantilism, protecţionismul economic al lui

Colbert, prin înflorirea culturii franceze care a dus la creşterea

prestigiului naţiunii. În 1757 a adăugat lucrării un capitol intitulat

70

„Artele frumoase în Europa” în care a proiectat imaginea unei Europe

ca sistem de state interdependente din punct de vedere cultural.

Monarhist convins, Voltaire le-a reamintit cititorilor că francezii s-

au format ca naţiune graţie regalităţii care le-a oferit scopuri unitare,

perspectivă, şi le-a conferit în acelaşi timp rolul de arbitri ai gustului în

teatrul statului. Prezentând perioada lui Ludovic al XIV-lea drept una

distinctă prin arta sa Volatie a rupt cu reprezentările dinastice

tradiţionale ale monarhiei, a sugerat că o abordare a istoriei Franţei din

punct de vedere cultural e mai edificatoare decât cea care urmăreşte

tradiţiile politice, juridice şi religioase. În tabăra opusă s-au aflat

susţinătorii tezei aristocratice, formulată de Montesquieu autorul

lucrării Despre spiritul legilor. A dat o analiză asupra originilor

constituţiei franceze şi dreptului feudal susţinând că Franţa, de la

începuturile existenţei sale ca stat, a fost o monarhie cu putere limitată

de instituţii şi de puterea constituţională a nobilimii. Voltaire a criticat

ceea ce a numit ”sociologia abstractă a legilor” promovată de

Montesquieu. Acesta din urmă şi-a deschis lucrarea Despre spiritul

legilor cu o taxonomie a formelor fundamentale de guvernământ:

despotică, republicană şi monarhică; fiecare din acestea are o natură şi

un principiu animator respectiv teamă, virtute şi onoare. Voltaire a

considerat această abordare abstractă afirmând că trebuie înlocuită cu

una empirică. Istoricul trebuie să se întrebe dacă erau într-adevăr

oamenii din timpul republicii virtuoşi. În cartea a 19-a a lucrării

Montesquieu a analizat într-o manieră novatoare întrepătrunderea

dintre moravuri (obiceiuri, tradiţii, comportamente) şi legi; discuţia are

în vedere distincţia dintre omul ca cetăţean, supus legilor, şi ca individ,

ca persoană privată, influenţat de obiceiuri. În opinia lui Voltaire

această distincţie este forţată deoarece eficacitatea legilor într-o

societate depinde de comportamentul cultural. Legea înseamnă opinie,

înseamnă tot ceea ce o societate crede despre sine. Voltaire a opus

„spiritului legilor” „spiritul timpului” sau „spiritul general” care înlătură

71

graniţele dintre structurile instituţionale şi societate; indicatorii

dezvoltării istorice sunt schimbările în tradiţii, obiceiuri şi gust.

Voltaire a propus lărgirea câmpului istoriografic printr-o istorie

culturală, o istorie a civilizaţiei care să depăşească istoria politică şi

militară. Formula acest deziderat în Noi consideraţii asupra istoriei

(1744) afirmând: „După ce am citit trei sau patru mii de descrieri de

bătălii şi câteva sute de tratate şi de pacte, mi-am dat seama că, în

fond, nu învăţasem nimic. Nu aflasem decât că se petrecuseră nişte

evenimente. Oare Spania fusese mai bogată înainte de cucerirea Lumii

Noi decât e astăzi? Cu cât era mai populată pe vremea lui Carol al V-

lea decât sub Filip al IV-lea? Iată lucrurile care îl interesează într-

adevăr pe orice om dornic să citească istoria ca filozof şi cetăţean. Dar

curiozitatea lui nu se va opri aici, el va încerca să înţeleagă de ce o

naţiune a fost puternică sau slabă ca puterea navală; cum şi cât de

mult s-a îmbogăţit ea...În sfârşit, obiectivul său suprem vor fi

schimbările produse în materie de moravuri şi de legi. În felul acest va

cunoaşte istoria oamenilor în locul unor crâmpeie din istoria regilor şi a

curţilor regale”. A transpus această idee în Eseu asupra moravurilor şi

spiritului naţiunilor, lucrare începută în 1740 şi publicată în forma finală

în 1756, a explorat relaţiile complexe şi adesea contradictorii dintre

artă, spiritul filosofic şi evoluţia civilizaţiei europene. Scopul său a fost

de a surprinde naşterea societăţilor europene moderne. În Eseu a

depăşit europocentrismul, interesul său pentru lumea non occidental

europeană servind mesajului său moral şi anume că Estul este

necesar pentru autoînţelegerea vestului. În 1769 a ataşat Eseului

studiul Filosofia istoriei (publicat pentru prima dată independent în

1765), o analiză antropologică a civilizaţiilor umane timpurii în care a

identificat aspectele naturale şi constante ale comportamentului uman

cu referire la limbă, interacţiunea socială şi credinţele religioase. A

distins între filosofia naturală şi cea cultivată apreciind că toate

societăţile evoluează de la filosofia primitivă la filosofia cultivată,

72

evoluţie ce se poate surprinde în evoluţia formelor religioase şi politice

de la monoteismul intuitiv la politeism la monoteismul mai sofisticat,

credinţa într-un zeu recunoscător şi justiţiar, de la teocraţie la

republică sau monarhie.

9.2. Modelul voltairian în Anglia. Iluminismul englez

Istoria Angliei (1754- 1762) i-a adus lui David Hume renumele

de Voltaire al istoriografiei engleze. Voltaire însuşi a apreciat-o la fel de

filosofică, raţională şi cosmopolită ca a sa (Secolul). Cuprinde perioada

de la invazia lui Iulius Caesar până la William al III-lea, într-o abordare

dinspre timpurile recente spre cele îndepărtate. Pentru Hume cheia

înţelegerii comportamentului caracteristic, a trăsăturilor specifice ale

poporului britanic constă în analiza constituţiilor. Potrivit lui Hume

prima calitate a istoricului este de a fi imparţial, de a spune adevărul şi

a doua de a fi interesant. Unii cercetători au integrat opera sa în genul

istoriei sentimentale definită ca o experienţă pasivă, spectatorială a

autorului şi cititorului deopotrivă; spectatorul ideal este imparţial şi

simpatetic, raţional şi simţitor. A întreprins analize politice într-un

registru sentimental: de exemplu, execuţia lui Carol I, martiriul

acestuia.

Spre mijlocul secolului al XVIII-lea istoria narativă a fost gustată

şi apreciată în Anglia şi în aceste condiţii elita intelectualităţii scoţiene

şi-a dorit o recunoaştere culturală în Anglia ca un corolar al unificării

politice din 1707. Purtătorul de cuvânt al acestui deziderat a fost

William Robertson, profesor la Universitatea din Edinburgh. În Istoria

Scoţiei (1759) a încercat să fortifice identitatea precară a Britaniei

unite subliniind trăsăturile comune ale istoriei naţiunilor europene şi

coloniilor lor din dorinţa de a transcende prejudecăţile naţionale şi

religioase ale britanicilor. Năzuinţa sa integratoare este vizibilă şi în

plan lingvistic dând lucrării o formă stilistică copiată după model

englez, iar în revizuirile lucrării a eliminat vocabularul şi gramatica

73

scoţiană. A început naraţiunea propriu-zisă cu perioada în care istoria

Scoţiei a încetat să mai fie fabuloasă, începând să aibă trăsăturile

politice comune întregii Europe. Obiectivul său a fost de a scoate

istoria Scoţiei din provincialism printr-o contextualizare cosmopolită. În

Istoria domniei împăratului Carol al V-lea a recapitulat, integrându-le în

context european, temele din istoria Scoţiei: erodarea feudalismului,

Reforma, formarea şi căderea monarhiilor puternice. Întrebarea pe

care şi-a pus-o a fost: cum se poate stabili un sistem mai viabil al

balanţei statelor în Europa? A dat o istorie a drumului spre modernitate

a popoarelor europene prevăzut de providenţă; a analizat din

perspectivă sociologică procesul de modernizare, a încercat să

surprindă cauzele generale, economice şi sociale, ale schimbului social.

9.3. Iluminismul în spaţiul german. Instituţionalizarea cercetării istorice

În prima jumătate a secolului Istoria nu a fost o disciplină cu

frontiere fixe, a făcut parte dintr-un complex disciplinar. Relaţia ei cu

jurisprudenţa a dus la descoperirea dreptului public german şi a

stimulat interesul pentru disciplinele auxiliare precum genealogie,

heraldică, diplomatică, numismatică necesare avocaţilor angajaţi în

slujba statului. Istoria a fost ataşată filosofiei şi jurisprudenţei la

Universitatea din Göttingen, cea mai novatoare, facultăţilor de teologie

(istoria ecleziastică, a Vechiului şi Noului Tetament) sau chiar celor de

medicină (unde se preda istoria naturală). Treptat, din a doua jumătate

a secolului, istoria şi-a dobândit individualitatea graţie procesului de

instituţionalizare. În 25 octombrie 1764 prin eforturile lui J. C. Gatterer

s-a deschis Academia istorică din Göttingen (Academia Historica

Göttingensis) cu scopul de a produce lucrări istorice, de a realiza

traduceri în germană ale istoricilor antici greci şi romani, de a cultiva

diplomatica şi alte ştiinţe auxiliare. Programul Academiei a avut în

vedere şi publicarea unei ediţii critice a istoricilor germani medievali,

editarea unei reviste. Întruniţi o dată pe săptămână în casa lui

74

Gatterer, istorici, filologi şi specialişti în ştiinţele naturale îşi citeau

studiile şi dezbăteau probleme istorice. De altfel, secolul al XVIII-lea a

fost secolul academiilor, care au jucat un rol important mai ales în

oraşele lipsite de universităţi, unde au găsit un cadru de manifestare

ne istoricii: oficialii publici şi membri ai ordinelor religioase. Pe lângă

Academii s-au înfiinţat şi Societăţi istorice au căror membri au cultivat

trecutul local, au servit scopuri practice precum salvarea rămăşiţelor

documentare, a tradiţiei legale a statului.

Un rol important în a conferi autonomie istoriei, în a o emancipa

de sub tutela celorlalte ştiinţe l-a avut Johann Cristoph Gatterer

(1727- 1799). A făcut studii de teologie şi drept la Halle unde a fost

contrariat de faptul că istoria a fost o anexă a dreptului ca istorie a

puterii, a Imperiului. Familiarizat cu opera lui Voltaire a încercat să

cultive mai mult istorie culturală decât istorie politică. Potrivit

concepţiei sale scopul istoriei este de a surprinde evoluţia

fenomenelor, devenirea lor. În Istoria lumii (1792) a început

naraţiunea cu Adam, a dat crezare unor fabule ale retorilor romani şi

greci (însă totuşi celor mai greu de crezut le-a aplicat o critică

raţională), a rămas europocentrist. S-a remarcat prin metodele sale

pedagogice, prin modul în care şi-a pregătit studenţii în ştiinţele

auxiliare.

Colegul mai tânăr al lui Gatterer la Göttingen a fost August

Ludwig Schlözer (1735- 1809). Născut în familia unui pastor sărac a

studiat teologie, filologie, orientalistică şi medicină. A stat zece ani în

Rusia studiind limba şi istoria acesteia iar pentru editarea Cronicii lui

Nestor a fost înnobilat. Autor prolific, s-a interesat de spaţii diverse ca

Rusia şi Africa de Nord şi de popoare precum osmanii şi mongolii. A

conceput istoria ca parte a ştiinţei statului care se adresează

deci oamenilor politici şi funcţionarilor din administraţie, care

trebuie să înveţe prin exemplele preluate din trecut. A scris şi el

Istoria lumii care, în opinia lui, trebuia să cuprindă toate perioadele şi

75

teritoriile cunoscute, toate evenimentele importante. A considerat că

adevărata istorie a omenirii este aceea care învaţă prin exemple

despre originile omului, progresul, dezvoltarea şi declinul acesteia,

care aduce dovezi în domeniul psihologiei, ştiinţei politice, a celei

naturale şi altor discipline. Ea nu trebuie să fie o listă de nume şi figuri

ci să devină filosofie, istoricul făcând mereu conexiunea între efecte şi

cauze. Studiul istoriei lumii înseamnă, scria el, însemană să gândeşti în

termenii conexiunilor, a relaţiilor dintre cele mai importante schimbări

ale pământului şi rasei umane.

Modulul X

Istoriografia romantică

Cuvinte cheie: naţiune, libertate, revoluţie, progres, sentiment,

medieval, reînvierea trecutului, providenţă, spiritul poporului

Obiective: După prezentarea contextului politic şi caracterizarea generală a curentului prin intermediul principalilor teoreticieni ai lui, cursul continuă cu particularizarea scrisului istoriografic în cele trei spaţii enunţate. În Franţa s-a surprins interesul pentru sintezele de istorie naţională dar mai ales pentru revoluţia franceză manifestat la început în paralel cu scrierile avocaţilor tradiţiei şi continuităţii, catolici, conservatori ce descriu istoria în tablouri dramatice. În Germania s-a urmărit preocuparea istoricilor liberali pentru istoria naţională şi pentru guvernarea constituţională, a aşa-numitei „şcoli prusace” pentru unitatea germană şi interesul pentru metodologia istoriei. În Anglia ne-a interesat imitarea modelelor germane, o istorie care să educe şi să delecteze, accesibilă tinerelor doamne (Thomas Macaulay). Mişcare intelectulă general europeană, romantismul poate fi

definit ca o reacţie împotriva gândirii anistorice, ca un protest al

sentimentului şi imaginaţiei împotriva intelectualismului, a simţirii

împotriva formei, a individualismului împotriva tiraniei sistemului.

Afirmarea romantismului în spaţiul european se leagă de experienţele

politice diverse: în Germania raţionalismul istoric a fost respins de pe

poziţiile particularităţilor pe care le prezenta Germania în ansamblul

civilizaţiei europene; în Franţa romantismul porneşte de la ceea ce a

76

reprezentat epoca Restauraţiei din perioada postnapoleoniană cân

spiritele intelectuale s-au înfruntat pe tema moştenirii revoluţiei

franceze. În sud-estul Europei romatismul a venit în continuarea

iluminismului.

Unul din ideologii care au anunţat noua mişcare a fost Johann

Gottfried Herder (1744- 1803), filosof, filolog, literat, antropolog,

folclorist, poet. Elev al lui Kant, a preluat de la profesorul său ideea

potrivit căreia funcţia istoricului este de descoperi unitatea între

numărul mare de fapte diverse, de a descoperi principiul

dezvoltării continue. A combinat principiul kantian al forţelor

benefice cu individualismul lui Rousseau şi a aplicat gândirea genetică

tuturor formelor de expresie a culturii umane: poezie şi artă, limbaj şi

religie. A pus istoria în relaţie cu evoluţia organică a naturii, a conceput

toate vietăţile de pe pământ ca un tot care progresează continuu într-o

înlănţuire organică. Raţiunea umană, sumă a experienţei rasei, are o

evoluţie similară deci istoria este, potrivit definiţiei sale, „întregul lanţ

al educaţiei noastre”. A dezvoltat ideea celor trei stadii în dezvoltarea

omenirii: poetic, când memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi

poeme epice, al prozei, ce ilustrează tinereţea omenirii, şi a maturităţii

sau a gândirii filosofice. A pledat pentru originalitate împotriva

imitaţiei. În opinia sa literatura şi arta, limba şi cultura naţională se

dezvoltă într-un proces natural iar viaţa intelectuală şi emoţională a

fiecărui popor trebuie corelată cu particularităţile temperamentului

fizic şi ale mediului înconjurător.

10.1. Istoriografia romantică în Franţa

Romantismul francez a stat sub semnul revoluţiei din 1789

concepută ca o realitate vitală, ca o experienţă emoţională. În perioada

napoleoniană s-a scris puţină istorie şi aceasta din perspectivă

anticlericală şi anti Bourbon, exprimând dorinţa lui Napoleon ca istoricii

să insiste asupra slăbiciunilor bisericii şi a vechii monarhii franceze. În

77

anii de după căderea lui a crescut interesul pentru literatură şi istorie,

domenii care devin tot mai apropiate, scriindu-se literatură istorică şi

istorie cu vădite influenţe literare. Literatura şi istoria au încercat să

explice, să justifice şi să înţeleagă prezentul. Scriitorii, poeţii, precum

Victor Hugo sau Lamartine sunt interesaţi de istorie iar scriitura lui

Michelet are atributele nuvelisticii. După o primă etapă marcată de o

largă difuzare a istoriilor romanţate a urmat cea a adunării de

documente şi a interpretării istorice. Stimulativă în acest sens a fost

activitatea lui Guizot şi fondarea, în 1821, a celebrei École de Chartes

cu scopul de a pregăti paleografi, bibliografi şi bibliotecari. Istoricii au

fost majoritatea deopotrivă oameni politici şi profesori, simpatiile

politice reflectându-se asupra scrisului lor istoric.

Augustin Thierry (1795- 1856), absolvent al Şcolii Normale,

liberal şi idealist, a început să fie interesat de istorie după lectura

Martirilor lui Chateaubriand şi după evenimentele revoluţiei din iulie la

care a participat. Lucrarea prin care s-a consacrat, Histoire de la

conquête de l’Angleterre par les Normands (Istoria cuceririi Angliei de

către normanzi, 1825) a avut un succes instantaneu. A stârnit prin ea

interesul pentru istoria timpurie a englezilor. Opera trădează

influenţele pe care autorul le-a resimţit dinspre Walter Scott, pentru

care a avut o admiraţie mărturisită, prin aceea că a scris cu verva şi

vivacitatea unui novelist şi dinspre Saint Simon, prin pasiunea pentru

justiţie socială. A văzut istoria ca o dramă în care se consumă

pasiuni şi a identificat procesul istoric cu lupta dintre cel slab

şi cel puternic. În Dix ans d’études historiques (Zece ani de studii

istorice, 1834) a relatat experienţele sale intecelctuale dintre anii

1817- 1827.

Edgar Quinet (1803- 1875), liberal- democrat, un talentat

lingvist, a fost un scriitor prolific şi un profesor preocupat să educe

tineretul francez în ideea libertăţii. Şi-a manifestat criticile la adresa

bisericii în Ultramontanism (1844), lucrare în care acuza catolicismul că

78

a compromis creştinismul, şi în Creştinismul şi revoluţia franceză

(1845) în care a demonstrat incompatibilitatea catolicismului cu ideile

moderne, regretând eşecul Reformei în Franţa. Şi-a scris cea mai

ambiţioasă în exil. La Révolution (Revoluţia, 1865) este o analiză

filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789. A

admirat mişcarea revoluţionară în sine pentru că a deschis drumul

emancipării umane însă acuza violenţa care a contribuit la instalarea

unui nou absolutism, al lui Napoleon.

François Auguste Marie Mignet (1796- 1884) s-a născut la

Aix en Provence, în familia unui fierar, un ardent sans-culotte de la

care a luat dragostea pentru libertate şi democraţie. Înscris la

Facultatea de drept din Aix s-a împrietenit cu Thiers împreună cu care

a plecat la Paris, intrând ambii în publicistică. Agitaţia creată de

Restauraţie i-a îndreptat interesul spre istorie şi politică. La numai 25

de ani a scris o carte despre guvernarea lui Saint Louis, care i-a adus

recunoaşterea din partea Academiei de Inscripţii, ceea ce l-a

determinat să plece la Paris (1821). În 1824 i-a apărut lucrarea Histoire

de la Révolution française depuis 1789 jusqu’en 1814 (Istoria revoluţiei

franceze din 1789 până în 1814) ce s-a bucurat de un deosebit succes,

i-a adus o bună reputaţie astfel încât în 1836 a fost primit în Academia

franceză iar câţiva ani mai târziu a fost numit secretar al instituţiei,

funcţie pe care a ocupat-o timp de 35 de ani. Lucrarea este

remarcabilă prin logica ei, prin relaţia pe care o stabileşte între cauză

şi efect, prin evidenţierea conexiunilor logice dintre evenimente.

Revoluţia nu a fost pentru el un subiect controversat ci un eveniment

istoric de evaluat la rece.

S-a remarcat pentru cariera sa politică Louis Adolphe Thiers

(1797- 1877), politician, orator şi istoric. Simpatizant al revoluţiei

franceze şi campion al liberalismului în anii 1830 s-a apropiat de Louis

Philippe, în 1840- 1850 a fost bonapartist, un apărător al autocraţiei

militare pentru ca în 1870 să devină preşedinte al republicii. A scris

79

Istoria revoluţiei franceze în 10 volume, care au apărut între 1823-

1827. A tratat revoluţia ca un tot. În anii retragerii din viaţa politică a

scris Istoria consulatului şi a Imperiului în 20 de volume apărute între

1845- 1862. A cules surse diverse: acte ale Ministerului de Externe,

interviuri luate participanţilor, memorii ale protagoniştilor, documente

de familie aparţinătoare acestora, corespondenţa lui Napoleon cu

generali şi alte persoane oficiale (numai la Paris erau cca. 40.000 de

scrisori şi ordine semnate de Napoleon păstrate printre hârtiile sale

personale până în 1841 când au fost duse la Louvre). A vizitat

câmpurile de bătălie de la Marengo, Ulm, Austerliz, Jena şi Wagram.

Efortul de documentare trebuie pus în relaţie cu dorinţa mărturisită în

prefaţa la cel de-al XII-lea volum, de a căuta şi a rosti adevărul.

Afirma că se fereşte să cadă în eroare, că nimic nu poate fi mai

condamnabil decât a distorsiona evenimentele istorice din

pasiune sau de a le falsifica prin indolenţă. A privit cu simpatie

perioada napoleoniană, l-a portretizat pe Napoleon (pe cel din 1802, un

înţelept, şi nu pe cel din 1812, considerat un nebun) ca pe o forţă a

ordinii care a stabilizat cuceririle, împlinirile revoluţiei franceze.

Un rol esenţial în definirea romantismului istoriografic francez l-a

avut Jules Michelet (1798- 1874). Fiu al unui tipograf sărac a ajuns

poet, istoric, romancier. A fost director al Departamentului de istorie de

la Arhivele Naţionale, a predat la Şcoala Normală, l-a înlocuit la catedră

la Sorbona pe Guizot între anii 1834- 1836, a ocupat catedra de istorie

la Collège de France (1837- 1851). Cu Précis d’histoire moderne (1829)

a contribuit la conturarea gândirii istorice franceze. Concepută sub

forma unui manual pentru elevii de la Saint Barbe lucrarea s-a

remarcat prin ideile originale şi noile interpretări. A dezvoltat ideea

echilibrului european nu ca teorie politică ci ca rezultat natural

al evoluţiei sociale manifestate prin dislocarea sistemului

feudal de monarhiile absolutiste. Câţiva ani mai târziu publica

Introduction à l’histoire universelle (Introducere în istoria universală,

80

1831) în care a definit istoria ca o luptă spirituală, ca un conflict între

spirit şi carne, ca un război între necesitate şi libertate. A văzut în

francezi „apostoli ai libertăţii”, poporul legislator al lumii moderne. De

acum înainte istoricul a fost interesat să surprindă spiritul şi măreţia

poporului francez. A dorit să surprindă viaţa intimă a poporului, să

definească psihologia naţională şi pentru aceasta a recurs la o sferă

largă de documente între care a inclus baladele, tablourile, monedele,

proverberel, arhitectura şi vitraliile. Datoria istoricului era, în

opinia lui, să surprindă înţelesul acestor urme, să aibă

abilitatea de a reconstitui umanitatea aşa cum ea a trăit. A

definit arhivele drept „catacombe ale manuscriselor”, „necropole ale

monumentelor naţionale” iar documentele, scria el, „nu sunt hârtii ci

vieţi ale oamenilor, ale provinciilor şi ale naţiunilor”.

În dorinţa de a realiza o istorie totală s-a interesat şi de condiţiile

fizice ale civilizaţiei: climat, geografie, alimentaţie care determină, la

rândul lor, felul de viaţă al oamenilor. Primul volum din Istoria Franţei

(17 volume în total) a apărut în 1833 iar între 1846- 1853 a publicat

Istoria revoluţiei franceze. Lecţia pe care a dorit să o dea în ultimele

volume al Istoriei Franţei a fost că ceea ce viaţa şi agentul său poporul

creează elitele puternice şi calculate corup, deci centrul istoriei Franţei

trebuie să fie poporul. Considera că istoricul trebuie să reînvie

trecutul şi, pentru aceasta, să-l retrăiască emoţional. Referindu-

se la personalităţile revoluţiei afirmă că le-a deshumat pentru a le face

să retrăiască a doua oară. Reconstituind primele perioade ale revoluţiei

a scris o istorie din punctul de vedere al poporului, din perspectiva a

ceea ce acesta a gândit. A preluat informaţii şi din ceea ce a numit

„tradiţie orală”, identică, în opinia sa, cu „tradiţia naţională”.

Gândirea sa istorică a fost influenţată de Vico şi de romantismul

german şi deci a meditat la o istorie ce izvorăşte din credinţa

inconştientă a poporului, expresie a unei forţe interne,

Volksgeist. A propus o viziune colectivă asupra istoriei ceea ce l-a dus

81

înspre istoria tuturor manifestărilor umane. A insistat asupra extremei

subiectivităţi a istoriei şi a universalităţii ei. „Din ce este făcută istoria

dacă nu din mine?”; „din ce ar fi istoria refăcută şi respusă dacă nu din

mine?” se întreba la un moment dat. Se apropie de Vico prin teoria

morţii şi renaşterii culturilor, prin ideea potrivit căreia omenirea se

creează pe sine şi prin actul de creaţie se cunoaşte. Interesul său

pentru popor este ilustrat şi de una din prelegerile la Collège de France

intitulată Poporul îşi face legendele în care s-a referit la legendele

populare despre sfinţi, importante pentru a aduce la lumină „gândul,

dorinţa, obiceiul popular cuprinse în ele”. Mărturisea că „Guizot

analizează, Thierry povesteşte, eu reînviu”. A dorit să reînvie trecutul

în tablouri viu colorate şi detaliate.

10. 2. Istoriografia germană: de la romatism la istoria critică

Istoriografia germană a secolului al XIX-lea a jucat rolul unei

paradigme, s-a constituit acum un „model german”. Istoria s-a

încadrat în curentul general al dezvoltării ştiinţei şi culturii, a fost un

aspect al noii orientări culturale legate de modernizarea societăţii,

modernizare tradusă prin raţionalizare şi profesionalizare. Istoria a

început să joace rol de ghid, de îndrumătoare, desprinzându-se

de teologie şi filosofie. S-au cultivat teme legate de ideea naţională,

de aspiraţiile politice ale vremii, precum: eliberarea ţăranilor,

autodeterminarea oraşelor, reforma armatei, reforma educaţiei.

Istoricii primei jumătăţi a secolului au fost preocupaţi de stat şi politică,

de individual şi nu de mulţimi.

Specializarea cercetării istorice şi a studiului istoriei s-a tradus

prin înfiinţarea seminarului ca modalitate de formare a viitorilor istorici

şi prin apariţia revistelor de specialitate ca instrumente de comunicare.

În cadrul seminariilor a dominat studiul medievisticii, criticismul istoric

a fost exersat pe cronicile şi izvoarele medievale. Istoria medievală a

fost cultivată în contextul istoriei imperiale, a „problemei germane”

82

care era unitatea naţională. Unităţii medievale a Imperiului i s-au dat

accente naţionale. Istoricii „naţionali” au căutat în secolele de început

ale Evului Mediu repere pentru identitatea naţională. Istoricii s-au pus

în serviciul patriei şi astfel, de exemplu, s-a născut Monumenta

Germaniae Historica, proiect văzut ca o sarcină patriotic- istorică,

dovadă moto-ul ”Sanctus amor patriae dat animum”.

Din istoria modernă tema principală cultivată a fost Reforma,

văzută ca un produs al spiritualităţii germane, un model pentru modul

în care principii au protejat această spiritualitate. Reforma a fost

văzută ca o problemă naţională, s-a accentuat asupra faptului că

traducerea Bibliei de către Luther a dus la crearea lumbii naţionale. O

altă temă de istorie modernă, propusă de Ranke, a fost sistemul statal

european. În afara universităţilor, mai ales în mediile arhivistice, s-a

cultivat Landesgeschichte, ceea ce a însemnat analiza unei zone din

punct de vedere cultural, economic şi istoric. Direcţia, cultivată din

primul sfert al veacului al XIX-lea, a fost inovativă din punct de vedere

metodologic, a dus la crearea de hărţi, planuri ale terenurilor, la

exploatarea unor noi surse cum ar fi socoteli, liste de taxe, de

impozite, statistici vamale privind migrarea populaţiei, statistici

demografice, s-au studiat rutele comerciale şi pieţele, istoria

construcţiei oraşelor şi a altor aşezări, istoria graniţelor.

Personalitatea care a dominat prin scrisul său istoriografia

germană a acestui secol a fost Leopold von Ranke (1795- 1886), cel

căruia îi aparţine expresia des citată „istoria aşa cum a fost”. Ranke a

însumat acumulările metodologice din filologie, istoria dreptului, istoria

erudită şi istoria narativă tradiţională şi a inovat prin rolul central pe

care l-a atribuit seminarului în educarea tinerilor istorici; seminarul a

devenit odată cu el locul în care s-a învăţat şi s-a aplicat metodologia

cercetării istorice. Prin aportul său metodologic a fost considerat

pionierul istoriei critice. A asociat cercetării şi un al doilea nivel de

investigaţie, metafizic, considerând că Dumnezeu cu planul şi voinţa sa

83

stă în spatele tuturor fenomenelor trecutului. Influenţat de Kant şi de

von Humboldt aprecia că ideile fac legătura dintre lumea reală şi cea

metafizică, că sunt forţe eterne, chei ale cunoaşterii. Dacă Herder a

exaltat poporul, văzut ca o unitate culturală, mai presus de stat care

este un produs al coerciţiei, Ranke a văzut cum puterea diplomaţiei a

remodelat Europa. Pentru Ranke statele erau entităţi spirituale iar

scopul lor era acela de a civiliza omenirea şi de aceea trebuie să stea

în centrul preocupării istoricilor. Fiecare stat reprezintă o configuraţie

unică a legilor, politicii, obiceiurilor dar dincolo de toate acestea, sunt

manifestări diferite ale voinţei divine. În cartea care l-a propulsat în

lumea istoricilor a fost Istoriile popoarelor romanice şi germanice

(1824) a dorit să demonstreze că statele moderne europene s-au

născut din fuziunea dintre popoarele germanice şi romanice. Istoria lui

Ranke a fost centrată pe stat şi reconstituită pe documentele de

arhivă; a fost în esenţă o istorie politică cuprinzând războaie,

diplomaţie, fapte ale oamenilor de stat. Spre sfârşitul vieţii, în jurul

vârstei de 80 de ani, s-a preocupat şi de istoria universală dorind să

releve comunitatea puterilor europene sub Dumnezeu.

Un istoric pasionat deopotrivă de politică şi de documentul istoric

a fost Theodor Mommsen, autorul Istoriei romane. Interesul pentru

antichitate a fost considerat fructuos pentru cunoaşterea problemelor

actuale ale societăţii. Dacă Niebuhr şi-a îndreptat atenţia asupra

structurii sociale din vechea Romă, pentru liberali statul roman era o

republică mereu actuală. Istoricii au încercat să răspundă la întrebări

legate de constituţii studiind perioada de la Caesar la Augustus.

Lucrarea reflectă un Mommsen care credea în fapte, în cercetare dar şi

un cetăţean pasionat de politică. Pentru câţiva ani l-a susţinut pe

Bismarck în acţiunea de unificare a Germaniei dar nemulţumit de

birocraţia acestei „Realpolitik” s-a îndreptat spre liberali. Mommsen a

proiectat asupra trecutului imaginea prezentului. A arătat în

carte cum un stat înfloritor are nevoie de echilibru între putere şi lege,

84

între unitate şi libertate: când aroganţa patriciană şi pofta plebeiană de

îmbogăţire au distrus această balanţă, Roma a pierit. A găsit în Caesar

ultimul om de stat capabil să restabilească temporar această balanţă;

după el s-a instaurat Imperiul bazat doar pe putere. A lansat un proiect

de sporire a surselor istoriei culturale încurajând studiile de

numismatică, filologie clasică. S-a interesat de epigrafia latină

alcătuind Corpus Inscriptionum Latinarum.

Între reprezentanţii şcolii prusace de istorie s-a remarcat Johann

Gustav Droysen (1808- 1884), intelectual convins că viitorul

Germaniei este legat de Prusia. A urmat cursuri de filosofie şi filologie a

Universitatea din Berlin şi a ţinut prelegeri de istorie modernă şi

metodologia istoriei la Universitatea din Jena. Şi-a bazat lucrarea

intitulată Istoria politicii prusace pe documente de arhivă. Ideea

principală a concepţiei sale istorice este cea potrivit căreia

ştiinţa istoriei este rezultatul percepţiei empirice, al

experienţiei şi investigaţiei. Istoria cuprinde stagiile succesive ale

mişcării în lumea morală, „cunoaşterea istoriei este istoria însăşi”,

afirma el, istoria îşi are adevărul în forţele morale.

Heinrich von Sybel (1817- 1895) a fost cel mai renumit dintre

studenţii lui Ranke (a frecventat timp de doi ani seminarul acestuia).

Unii istoriografi consideră că locul naşterii sale, Düsseldorf, în zona

renană, şi-a pus amprenta asupra sa fiind un liberal în politică, francez

în gândire şi burghez în modul de viaţă. Prin Istoria primei cruciade

(1841) a dat unul din cele mai critice produse ale seminarului lui

Ranke. A văzut şi el în istorie un instrument al politicii. Pentru

Istoria perioadei revoluţionare (5 volume, 1853- 1879) a folosit

material de arhivă. A considerat că marea importanţă a revoluţiei

franceze constă în efectele sale asupra restului Europei şi deci ceea ce

contează nu este discursul girondinilor în convenţie ci modul în care

evenimentele din Paris au influenţat împărţirea Poloniei, extinderea

Rusiei, dizolvarea Sfântului Imperiu roman. A diminuat importanţa

85

revoluţiei franceze dorind să demonstreze liberalilor germani că

revoluţia franceză a fost o afacere dezastruoasă şi, prin urmare,

trebuie înlăturată orice tendinţă de imitare a ei. Şi în Întemeierea

Imperiului german de Wilhelm I (7 volume, 5 au apărut în 1889,

celelalte două în 1894) a folosit material de arhivă dar a scris-o, după

mărturia din prefaţă, din perspectivă prusacă şi naţional-liberală. A

adus o contribuţie majoră la dezvoltarea istoriografiei germane prin

înfiinţarea „Historische Zeitschrift” (Revista istorică), pe care a dorit-o

un periodic naţional al istoricilor germani cu impact asupra vieţii,

opiniei publice şi educaţiei.

În spaţiul german istoria critică a avut ca fundament

teoretic concepţia lui Leopold von Ranke potrivit căreia istoricul nu

trebuie să judece, nici să instruiască contemporanii ci să redea

cee ce s-a petrecut. Nu există interdependenţe între subiectul

cunoscător şi fapte, istoria este un ansamblu de res gestae accesibil

cunoaşterii. Istoricul înregistrează pasiv faptele istorice aşa cum

oglinda reflectă imaginea unui obiect, trebuie să adune un număr

cât mai mare de fapte pe baza documentelor sigure în funcţie de care

se organizează naraţiunea.

10.3. Istoriografia romantică engleză

La început de secol XIX istoriografia era considerată încă o

ramură a literelor, ocupaţie a diletanţilor practicată de gentlemani în

timpul lor liber sau câteodată de distinşi oameni de stat. La Oxford şi

Cambridge au ajuns ecourile iniţiativelor istoricilor germani de a

reconstitui viaţa antică în contextul ei; în acelaşi timp limba a început

să fie înţeleasă ca expresie a spiritului naţiunii, martor al forţelor

interne ale naţiunii şi deci s-au apreciat limbile vernaculare. Între 1810-

1820 romanele lui Walter Scott au stârnit curiozitatea pentru Evul

mediu. Primul istoric care a studiat Evul Mediu a fost Henry Hallam în

lucrarea Consideraţii asupra statelor Europei în timpul Evului Mediu

86

(1818) în care nu s-a interesat doar de regi şi bătălii ci şi de instituţii,

limbă, literatură şi biserică; a avut meritul de a deschide drumul altor

studii medievale.

Perioada de calm politic de după 1815, optimismul acelor ani a

fost exprimat istoriografic de Thomas B. Macaulay, cu studii de

drept, membru al Parlamentului şi al Consiliului Suprem al Indiei, autor

al unei istorii a Angliei Istoria Angliei de la ascensiunea lui James al II

lea. Cartea a avut un deosebit succes deoarece a răspuns prin ea

exigenţelor societăţii engleze potrivit cărora istoria trebuie să educe.

Succesul s-a datorat şi stilului abordat, prin care a dorit să atragă şi

publicul feminin. Mărturisea că şi-a dorit să scrie o istorie care să

înlocuiască pentru câteva zile romanele de pe măsuţele tinerelor

doamne. A reuşit şi nu surprinde că s-a vândut în sute de mii de

exemplare şi a fost tradusă în 11 limbi. Şi-a propus să demonstreze că

Anglia mijlocului de secol XIX era rezultatul unor veacuri de evoluţie,

că în Anglia schimbarea nu a pus sub semnul întrebării continuitatea şi,

prin urmare, nici nu o va face. Magna Charta reprezintă începutul

drumului spre libertate al Angliei.

Thomas Carlyle, un scoţian de origine nobilă, s-a străduit să-i

urmeze pe Walter Scott şi Macaulay în dorinţa de a reconstitui viaţa în

întregimea ei, însă s-a distanţat de ei prin interpretare. A propus o

interpretare metafizică a cursului vieţii umane. A considerat că două

forţe novatoare au erupt în istorie din timp în timp, poporul şi eroii şi

astfel a respins ideea reformelor engleze graduale menite să prevină

izbucnirile revoluţionare. Istoria trebuia să arate, în opinia lui, viaţa

sufletească şi spiritualitatea poporului şi deci să se îndepărteze de

povestirile despre regi, senat şi anticamerele regale. Opera care l-a

consacrat a fost Revoluţia franceză (1837). A apreciat că revoluţia

franceză nu a fost o luptă pentru angajamente constituţionale ci un act

de justiţie, dorit de divinitate, în favoarea poporului sărac.

87

Modulul XI

O mutaţie ideologică- H. Taine şi naturalismul istoriografic sau ambiţia istoricilor de a se plasa între oamenii de ştiinţă (Ernst Renan şi Fustel de Coulanges)

Cuvinte cheie: explicaţie raţională, scientism, civilizaţie, literatură

Obiective: Cursul urmăreşte raportul stabilit de Taine între istorie şi ştiinţele naturii prin limbajul folosit, prin figuri de stil şi metafore preluate din chimie, fizică, mecanică, prin periodizarea istoriei şi prin explicaţia istorică pe care o dă. În esenţă am urmărit să surprindem dacă, în ce măsură cei trei pot fi consideraţi şefi de şcoală prin subiectele propuse, metodele avansate şi succesul la public pe care l-au avut.

Succesul de public de care s-au bucurat Taine, Renan şi Fustel de

Coulanges ne duce spre întrebarea dacă au fost şefi de şcoală,

deschizători de drumuri, exploratori de noi teritorii. În mod cert, pentru

cititorii lor au fost directori de conştiinţă, inventatori de reguli şi

difuzori de teorii. Istoricilor le-au dat un sentiment de mândrie

deoarece au demonstrat că istoria este o ştiinţă; graţie lor s-a

răspândit utopia scientistă.

Hippolyte Taine (21 aprilie 1828- 5 martie 1893) elev la Şcoala

Normală, a susţinut în 1853 un doctorat în literatură la Sorbona cu o

disertaţie referitoare la fabulele lui La Fontaine. A alcătuit manifestul

unei şcoli al cărei întemeietor s-a crezut, şcoala naturalistă şi

experimentală. În Introducere la studiul istoriei experimentale (1886) a

propus aplicarea în studiul istoriei a unei metode constând în patru

operaţii succesive: 1. analiza, cercetarea şi izolarea faptelor, 2.

clasificarea faptelor, 3. definirea faptelor şi 4. studiul dependenţelor

dintre diferite definiţii. A acordat o importanţă deosebită celui de-al

treilea stadiu care trebuia să ducă la un rezumat, o frază abreviativă,

esenţă concentrată a miilor de remarci şi sute de judecăţi care

constituie prima fază a sintezei istorice. Definirea faptelor înseamnă a

ajunge la fraza exactă şi expresivă care cuprinde caracteristici

88

esenţiale; mai mult decât abstractizare înseamnă extragerea

chintesenţei, mai degrabă decât generalizare e vorba de o alchimie

verbală capabilă să redea resortul ascuns al evenimentelor. Această

descoperire a trăsăturii caracteristice, a elementului dominant şi

persistent, a facultăţii dominante, se aplică în cadrul fiecărei clase

studiate. Travaliul istoricului se identifică cu descoperirea

relaţiilor dintre definiţiile fiecărei clase studiate . A acordat o

deosebită importanţă sintezei afirmând că fiecare carte se

poate rezuma în trei pagini şi aceste trei pagini în trei rânduri.

Taine s-a apropiat de istorie dinspre literatură. A fost interesat de

faptele de civilizaţie şi, între acestea, de creaţiile spiritului şi ale

sensibilităţii; a fost un critic şi un filosof al frumosului şi în 1864 a fost

numit profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte Frumoase

din Paris.

Naturalismul teoretizat de Taine se explică prin dorinţa de a se

integra curentelor de idei al vremii. Astfel, nu a acceptat decât cauze

naturale şi explicaţii raţionale apreciind că cunoaşterea ştiinţifică este

singura valabilă. Ca atare, a propus abolirea vechii distincţii dintre

ştiinţele morale şi ştiinţele naturii, unitatea astfel restabilită dintre

ştiinţe trebuind să permită ştiinţei unice să aducă fericire, să releve

adevărul şi să dea cheia frumosului. În Introducere la Istoria literaturii

engleze (1863) a folosit expresii din ştiinţele naturii: a comparat foile

îngălbenite ale unui manuscris cu amprentele de pe cochilia unei

fosile, un popor cu o plantă, o civilizaţie cu un corp organic. A folosit

termeni de comparaţie, expresii şi din chimie, fizică, mecanică. În

1857, de exemplu, scria că fiecare ţară e un creuzet în care sunt

aruncate substanţe distincte în proporţii diferite.

Ernst Renan (1823- 1892) a fost apropiat de Taine, ambii având

un drum politic şi spiritual paralel: au rupt cu catolicismul, cu regimul

imperial pentru a se apropia din nou de el pe măsură ce s-a liberalizat,

au avut oroare faţă de episodul comunal şi simpatie faţă de

89

protestantismul liberal, chiar radical. Un filolog care preda ebraica şi

colecţiona inscripţii feniciene a scris Viaţa lui Isus (vândută în 100.000

de exemplare în primul an de la apariţie). În prefaţa la lucrarea sa, din

1867, metoda pe care a propus-o este, în fapt, negarea oricărei

metode, mai ales a istorice sau critice; metoda sa este critica

dubitativă şi intuitiv literară. A fost criticat de reprezentanţii

istoriografiei catolice (puternic reprezentată în Franţa) pentru

predilecţia sa pentru epocile semi cunoscute prin documente de

provenienţă îndoielnică, care nu pot fi înţelese decât prin apelul la

psihologie şi la imaginaţia unui creier creator. A publicat în 1863 în

Revue des deux Mondes un articol consacrat raportului dintre ştiinţele

naturii şi ştiinţele istorice afirmând că există o lege a dezvoltării

progresive în ere succesive cărora le corespunde câte o ştiinţă şi

anume: 1. era atomului, căreia îi corespunde mecanica, 2. era

moleculară căreia îi corespunde chimia, 3. era solară căreia îi

corespunde geologia, 4. era planetară căreia îi corespund botanica şi

zoologia, 5. era vieţii terestre căreia îi corespund filologia şi mitologia

comparată şi, în fine 6. era istorică căreia îi corespunde istoria, ultima

şi cea mai înaltă dintre ştiinţe.

Numa Denis Fustel de Coulanges (1830- 1889), a frecventat

şi el Şcoala Normală Superioară şi a susţinut două doctorate, unul

despre cultul Vestei în instituţiile publice şi private şi in altul Polybios

sau Grecia cucerită de romani (1858). Între anii 1860- 1870 a predat

istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg. Lucrarea sa Cetatea

antică (1864) a fost considerată o capodoperă a limbii franceze. Şi-a

exprimat opiniile despre scrisul istoric francez în studiul „Despre

maniera de a scrie istorie în Franţa şi Germania în ultimii 50 de ani”

publicat în Revue des Deux Mondes. Opina că în timp ce istorigrafia

germană a unit Germania, cea franceză a divizat inimile

francezilor, a învăţat că trebuie să te fereşti mai degrabă de francezi

decât de străini, i-a oboşnuit pe cetăţeni să prefere partidul patriei;

90

dacă erudiţia germană a susţinut Germania în cuceririle ei, erudiţia

franceză a dezorganizat apărarea francezilor. Scopul articolului a fost

să facă din istoricul francez un patriot, nu să stabilească reguli de lucru

sau teme de cercetare.

Modulul XII

Şcoala metodică franceză sau iluziile istoriografiei critice. Istoriografia pozitivistă franceză- o doctrină fără practicieni

Cuvinte cheie: obiectivitate, erudiţie, moderaţie, reconciliere, istoria ca „ştiinţă pozitivă”, legitate istorică

Obiective: Cursul urmăreşte evoluţia istoriografiei franceze în ultima treime a secolului al XIX-lea pornind de la analiza a două programe istoriografice, cel al lui Gabriel Monod şi Gustave Fagniez şi al lui Loius Bourdeau pentru a surprinde natura eforturilor de înnoire a istoriei, de perfectare a metodei istorice astfel încât istoria să se apropie cât mai mult de ştiinţe. Cursul va pune în discuţie termenii obiectivitate- subiectivitate- imparţialitate, adevăr istoric.

Pozitivismul a fost definit în epocă de Littré, cel care a reeditat

Cursul de filosofie pozitivă al lui Auguste Comte, ca un sistem de

filosofie pozitivă, iar definiţia istoriografiei pozitiviste a fost dată de

Louis Bourdeau în manifestul polemic din 1888 Istoria şi istoricii.

Eseu critic asupra istoriei considerate ca ştiinţă pozitivă. Filosof în

primul rând şi apoi istoric, afirma că ştiinţa istorică nu poate fi

concepută în afara unei perspective filosofice deoarece omenirea

tocmai intrase într-o nouă vârstă caracterizată prin dezvoltarea

raţiunii. Obiectivul istoriei era universalitatea faptelor dirijate sau

influenţate de raţiune, pledând astfel pentru o istorie totală. Pornind de

la ideea potrivit căreia materia istoricului se elaborează, se

produce peste tot unde există oameni a propus studiul mişcării

populaţiei, a transformării gustului, dezvoltării ştiinţelor,

îmbunătăţirii moravurilor, istoriei alimentelor, veşmintelor, a

locuinţelor. Dacă toţi oamenii, toate momentele, toate activităţile

91

merită să fie studiate este pentru că istoria progresează mereu, fără

rupturi, gradual, continuu. A definit istoria drept impersonală, deoarece

eroii se pierd între ceilalţi oameni, evenimentele între faptele obişnuite

şi non evenimenţială deoarece istoricul trebuie să elimine toate faptele

de excepţie, accidentale sau tranzitorii, cum ar fi eclipsele, cometele,

foametea, războaiele, schimbările regilor, tratatele, revoluţiile,

destinele marilor oameni. Ceea ce trebuie să ştim nu sunt faptele

comune, regulate şi continui, care trec aproape neobservate ci

condiţiile de existenţă ala oamenilor; acestea sunt cauzele profunde,

eficiente. Filosofia istoriografiei pozitiviste a fost deterministă, a folosit

un limbaj matematic. Istoria ca ştiinţă trebuie să fie în măsură să

stabilească legi pe care Bourdeau le-a clasificat în trei grupe: 1. legile

de ordine, care arată similitudinea lucrurilor, 2. legile de raport, care

explică cum anume aceleaşi cauze antrenează aceleaşi efecte şi 3.

legea supremă care reglează cursul istoriei. Odată ce istoria s-a

constituit ca ştiinţă pozitivă istoricul poate deopotrivă reconstitui

trecutul şi prevedea viitorul.

Gabriel Monod (7 mai 1844- 1912), elev al Şcolii Normale

Superioare şi al École des Chartes, a audiat cursuri la Berlin şi

Göttingen, a fost director de studii la École Pratique des Hautes Études.

A enunţat în 1876 programul unei noi şcoli istoriografice pe care dorea

să o constituie în jurul nou-înfiinţatei reviste „La Revue historique”

(Revista istorică), al cărui director a fot alături de Gustave Fagniez. În

introducerea intitulată Progresul studiilor istorice în Franţa din secolul

al XVI-lea îşi enunţa intenţia de a deschide revista tuturor „autorilor

serioşi” cărora le lăsa libertatea opiniilor personale şi responsabilitatea

afirmării lor; asuma rolul de şcoală al revistei, de formare a tinerilor

prin a-i învăţa o bună metodă. A definit noua revistă prin opoziţie cu

„Revue des Questions historiques” care, în opinia lui Monod, nu a avut

în vedere cercetarea dezinteresată şi ştiinţifică ci apărarea anumitor

idei politice şi religioase. Cele două reviste au ilustrat două şcoli, cea a

92

gentilomilor regalişti şi catolici şi cea a universitarilor, republicani în

mare parte, laici, protestanţi, francmasoni sau liber- cugetători. Monod

a construit o doctrină ce cuprinde o axiomă, şi anume, că istoria este

o ştiinţă pozitivă sau cunoaştere raţională a faptelor. A conturat un

profil al istoricului, al atitudinii sale faţă de trecut. Istoricul trebuie

să-şi ia distanţa necesară pentru a nu judeca evenimentele şi

personajele decât prin ele însele; imparţialitatea este fiica

prudenţei şi deci editorii au dorit să ţină departe revista de

teoriile politice şi filosofice, au refuzat istoriografia pragmatică

şi partizană. Şi totuşi, deşi are nevoie de distanţare, istoricul nu

poate înţelege trecutul fără o oarecare simpatie, fără a se apropia de

oamenii din trecut, fără să se pună în locul lor, fără să judece faptele în

mediul în care s-au produs. Istoricul, în opinia lui Monod, trebuie să

aibă sensul solidarităţii, să abordeze trecutul cu un sentimente de

respect pentru că el simte mai bine decât oricine miile de legături care

ne apropie de strămoşii noştri, ştie că viaţa noastră e formată dintr-a

lor, virtuţile şi viciile noastre din acţiunile lor, bune şi rele, că suntem

solidari cu strămoşii. Sentimentul de respect cu care istoricul încearcă

să le pătrundă sufletele are în el ceva filial, se consideră depozitarul

tradiţiilor poporului şi ale omenirii. Istoricul trebuie să dea dovadă de

comprehensiune intelectuală şi morală; scopul cercetării sale este să

găsească cauze, să definească caracterul unor acţiuni. Imparţialitatea

ar trebui să fie, în opinia lui Monod, principala preocupare a istoricului:

să nu facă procesul monarhiei în numele feudalităţii şi nici al revoluţiei

de la 1789 în numele monarhiei ci să stabilească legăturile care

rataşează Revoluţia la Vechiul Regim, Vechiul Regim la Evul Mediu şi

Evul Mediu cu antichitatea. Monod a definit metoda „simpatiei

intuitive” apreciind că în măsura în care istoricul tratează istoria

naţională efortul său de înţelegere a secolelor trecute e facilitat de

faptul că regăseşte în trecut o parte din el însuşi. Astfel Monod a

privilegiat istoriografia naţională; de altfel, cei doi directori ai revistei

93

au anunţat că studiul istoriei Franţei este principala sarcină a

demersului lor având şi o finalitate politică, de a da ţării unitatea şi

forţa morală de care are nevoie. Totuşi, deci, în pofida declaraţiilor de

principiu, revista urma să încurajeze şi să găzduiască o istorie

pragmatică, cu scopuri politice, patriotice. Din punct de vedere

metodologic Monod a făcut mai mult referire la simpatie decât la

spiritul critic, la intuiţie mai mult decât la raţiune, la inimă decât la

inteligenţă.

Monod a închegat în acest studiu şi un tablou al istoriografiei

franceze începând cu secolul al XVI-lea, de la istoria perfectă, erudiţia

individuală şi colectivă, a evocat instituţiile creatoare de istorie.

Aprecia că istoriografia se afla încă într-o perioadă de elaborare a

materialului şi astfel a lansat un îndemn la cercetarea arhivelor, la

unitatea metodologică şi solidaritate ştiinţifică. În esenţă, a privit

istoria şi istoriografia în continuitate cu generaţiile anterioare, afirmând

că studiul trecutului Franţei este o sarcină primordială prin care istoricii

pot reda ţării unitate şi forţă morală, să redea naţiunii conştiinţa de

sine prin cunoaşterea aprofundată a istoriei. Manifestul a cuprins un

„cod de deontologie istorică” (Carbonell) bazat pe axioma „istoria este

o ştiinţă pozitivă” care se ghidează după anumite reguli.

Interesul pentru metoda istorică, pemtru stabilirea unor reguli şi

etape ale cercetării istorice s-a manifestat la sfârşit de secol XIX şi prin

apariţia lucrării lui Charles-Victor Langlois (1863- 1929) şi Charles

Seignobos (1854- 1942) Introduction aux études historiques

(Introducere la studiile istorice, 1898). Cel dintâi autor a fost medievist,

autor al unor lucrări desre Inchiziţie şi ducatul Bretaniei şi a contribuit

la alcătuirea primei serii din sinteza Histoire de France condusă de

Ernst Lavisse. Seignobos a fost un istoric modernistm autor al unor

colecţii de manuale destinate învăţământului secundar. Ambii au

predat la Sorbona. În lucrarea pe care au dorit-o un ghid, un eseu

asupra metodelor ştiinţelor istorice s-au interogat asupra caracterului

94

şi limitelor cunoaşterii istorice. Principalele întrebări la care au dorit să

dea un răspuns au fost: cum ajungem să cunoaştem din trecut ceea ce

este posibil să ştim şi ceea ce contează să ştim? Ce este un document?

Cum să tratăm documentul în relaţie cu opera istorică? Cum să

grupăm documentele pentru a construi o operă istorică? Au restrâns

noţiunea de document istoric luând în considerare numai documentul

scris, mărturiile voluntare, neglijând documentele nescrise. Pentru a

răspunde acelor întrebări au stabilit etape ale cercetării istorice. Prima

o reprezintă critica externă a documentului ce implică analiza scrisului,

a limbii, a formei şi are ca scop constatarea autenticităţii sau falsului

documentului. A doua etapă este critica internă, hermeneutica

documentului, prin care istoricul trebuie să afle ce a vrut autorul să

spună, dacă a crezut ceea ce a spus, dacă a fost îndreptăţit să creadă

ceea ce a spus. În această etapă îndeamă pentru împletirea criticii

istorice cu cea filologică pentru a se determina valoarea cuvintelor şi a

frazelor. Ar urma apoi operaţia de sinteză ce implică compararea

documentelor pentru a stabili faptul particular şi regruparea faptelor

izolate într-un cadru general. În ultima fază a cercetării istoricul poate

încerca câteva generalizări şi interpretări însă autorii recomandă mare

prudenţă. În consecinţă, apreciază că istoria trebuie să fie obiectul unei

investigaţii lente şi metodice în care să se evolueze de la particular la

general, de la detaliu la ansamblu. Istoria metodică, aşa cum a fost ea

definită de cei doi istorici, ridică şi probleme de psihologie pentru că

analizează în faza iniţială sinceritatea autorului documentului,

autenticitatea mărturiei sale, ştiind că istoria este formată din fapte

umane în spatele cărora se află un motiv, un fenomen psihologic.

Bibliografie selectivă

Philippe Ariès, Timpul istoriei, Bucureşti, 1997.

95

Blandine Barret-Kriegel, Jean Mabillon, Presses Universitaires de

France, 1988.

André Bonard, Civilizaţia greacă, Bucureşti, 1967.

Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques, Paris, 1977.

Hans Erich Bödeker, Georg G. Iggers ş.a. ed., Aufklärung und

Geschichte. Studien zur

deutschen Geschichtwissenschaft im 18. Jahrhundert,

Vnadenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1986.

Pim den Boer, History as a Profession. The Study of History in France

1818- 1914,

Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1998.

Karen O’Brien, Narratives of the Enlightenment. Cosmopolitan History

from Voltaire to

Gibbon, Cambridge University Press, 1997.

Ernst Breisach, Historiography. Ancient, Medieval and Modern, The

University of

Chicago Press, Chicago- London, 1983.

Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Bucureşti, Grafoart, 2006.

Idem, Hitoire et Historiens. Une mutation idéologique des historiens

français 1865-

1885, Privat, 1976.

Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, vol. I- II.

Idem, Istoria în Roma antică, Bucureşti, 1998.

Eric Cochrane, Historians and Historiography in the Italian

Renaissance, The University

of Chicago Press, Chicago and London, 1981.

Felix Gilbert, Machiavelli and Guicciardini. Politics and History in

Sixteenth Century

Florence, 1965.

Pierre Grimal, Tacit, Bucureşti, 2000, p. 230-278.

Idem, Literatura latină, Bucureşti, Teora, 1997.

96

Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers,

Bucureşti, 1981.

Philip Hicks, Neoclassical History and English Culture. From Clarendon

to Hume, New

York, St.Martin’s Press, 1996.

Georg G. Iggers, The German Conception of History: the National

Tradition of

Historical Thought from Herder to the Present, Middletown, 1983.

Donald R. Kelley, Faces of History. Historical Inquiry from Herodotus to

Herder, Yale University Press, 1998.

Georges Lefebvre, La naissance de l’historiographie moderne, Paris,

1971.

Henri Irenée Marrou, Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti,

1997

Roy Porter, Mikuláš Teich, The Renaissance in National Context,

Cambridge, 1992.

Arthur Mitzman, Michelet Historian. Rebirth an Romanticism in

Nineteenth- Century

France, Yale University Press, 1990.

Dionisie Pippidi, Proza istorică greacă, Bucureşti, 1970.

Pierre Riché, Educaţie şi cultură în Occidentul barbar. Secolele VI-VIII,

Bucureşti, 2001,

p. 220-266.

97