Principiile

doctrinei zamolxiene:

I) Mircea Eliade, “Istoria credinţelor şi ideilor religioa-se”, vol II.

Legenda relatată de Herodot despre Zamolxis este coerentă: grecii din Hellespont sau Herodot însuşi integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina şi cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or, aceasta înseamnă că cultul zeului geto-dac comporta credinţa în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic. Dincolo de raţionalismul şi evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, se ghiceşte caracterul misteric al cultului, într-adevăr, scrie Herodot, geţii „se cred nemuritori" (IV, 93), „căci credinţa lor este că nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis" (IV, 94). Totuşi verbul âthanatizein (cf. V, 4) nu înseamnă „a se crede nemuritor", ci „se face nemuritor". Această „imortalizare" se dobândeşte prin intermediul unei iniţieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şi elenistice . Nu cunoaştem ceremoniile propriu-zise, dar informaţiile transmise de Herodot indică un scenariu mitico-ritual al „morţii" (ocultare) şi „reîntoarcerii pe pământ" (epifanie).Istoricul grec relatează, de asemenea (IV, 94), ritualul specific legat de Zalmoxis: trimiterea la fiecare patru ani a unui sol însărcinat să-i comunice zeului „ceea ce doresc în fiecare împrejurare". Câţiva bărbaţi ţineau cu vârful în sus trei suliţe şi cel desemnat prin tragere la sorţi era aruncat în aer; căzând, el era străpuns de vârfurile celor trei suliţe. Sacrificiul făcea posibilă comunicarea

DoctrinaLui

Zamolxe

Nemurirea ca atare sau

imortalita-tea sufletului

Vindecarea prin corelaţia

trup-spirit (omul

integral)

Ascetismul( nu foloseau nimic viu în

hrană)

Predicarea curajului

Cunoaşterea astrelor

Morala dreptăţii şi a

cinstei

unui mesaj, altfel spus reactualiza raporturile directe dintre geţi si zeul lor, aşa cum fuseseră ele la început, când Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul şi trimiterea mesagerului constituiau întrucâtva o repetiţie simbolică (deoarece era ritualică) a întemeierii cultului: se reactualiza epifania lui Zalmoxis la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea, anume asigurarea nemuririi şi beatitudinii sufletului. Anumiţi autori antici, precum şi mulţi savanţi moderni, 1-au pus în relaţie pe Zalmoxis, pe de o parte, cu Dionysos şi Orfeu, şi, pe de altă parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a căror trăsătură caracteristică era fie o tehnică şamanică, fie mantica, fie coborârile în Infern, „ catabas "-ele. Dar ceea ce ne relatează Herodot nu se inserează în sistemul de mitologii, credinţe şi tehnici şamaniste sau şamanizante. Dimpotrivă, am văzut, elementele cele mai caracteristice ale cultului său (andreon şi banchete ceremoniale, ocultări în „locuinţa subpământeană" şi epifania după patru ani „imortalizarea" sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică în lumea cealaltă) îl apropie pe Zaimoxis de Mistere.Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă — ceea ce nu e însă sigur — cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreţia sa ă propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaşte că el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav al lui Pitagora, şi că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimon-u]ui get, şi acest detaliu este important.La începutul erei creştine, Strabon (Geografia, VII, 3,5) prezintă o nouă versiune a mitului lui Zalmoxis,bazându-se mai ales pe documentaţia culeasă de Posidonius (către 135-50 î.Hr.). Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora; însă ceea ce ar fi învăţat de la maestrul său nu este doctrina imortalităţii, ci „unele lucruri privind astrele", adică ştiinţa de a prezice evenimentele viitoare după semnele cereşti. Strabon adaugă la aceasta o călătorie în Egipt, ţara magiei prin excelenţă. Graţie ştiinţei sale astronomice si prestigiilor sale magice si profetice, Zalmoxis reuşeşte să fie asociat la conducerea ţării de către rege. Mare preot şi profet al „zeului cel mai adorat din ţara lor'', Zalmoxis s-a retras într-o peşteră pe culmea muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege şi pe slujitorii lui, şi, mai târziu, aceştia i „s-au adresat ca unui zeu". Strabon adaugă: „când Burebista domnea peste geţi, cinstirea aceasta o avea Deceneu, şi, într-un mod sau în altul, regula pitagoriciană a abţinerii de a se hrăni cu fiinţe care au viaţă se păşiră încă, aşa cum fusese propovăduită de către Zalmoxis.În noua etapa a religiei geto-dacilor, aceea despre, care ne prezintă informaţii Posidonius si Strabon, caracterul lui Zalmoxis se arată sensibil modificat. Există, mai întâi, identificarea zeului Zamolxis cu marele-preot, care a sfârşit prin a fi divinizat cu acelaşi nume. În plus, nu se află nici o aluzie la un cult de structură misterică, aşa cum ni-1 prezentase Herodot. Pe scurt, cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare-preot care trăieşte solitar pe vârful muntelui, fiind totodată asociatul şi sfetnicul regelui; acest cult este pitagorician pentru ca exclude mâncărurile cu carne. Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică si eshatologică a „misterului" lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eremiţi şi oameni religioşi si probabil că aceşti „specialişti ai sacrului" prelungeau tradiţia „misterică" a cultului lui Zalmoxis. Într-un alt pasaj (VII, 3,11), în care prezintă domnia lui Burebista (70-44), Strabon îl descrie pe Deceneu ca pe un „magician (goes), un bărbat care nu numai că făcuse o călătorie în Egipt, dar învăţase, de asemenea, în mod temeinic unele semne prin intermediul cărora pretindea că cunoaşte voinţa divină, şi la puţină vreme după aceea a fost socotit zeu".. Un alt amănunt pare, de asemenea, important pentru Strabon: faptul că Zalmoxis — ca şi, mai recent, Deceneu — realizase o carieră atât de prodigioasă graţie mai ales cunoştinţelor sale astronomice şi mantice. în secolul al Vl-lea d.Hr., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale (Getica, XI, 69-71). Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Intr-adevăr, templele de la Sarmizegetusa şi de, la Costesti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.

Cu privire la credinţa geţilor în nemurire menţionată de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esenţială în înţelegerea cultului zalmoxian, anume că áthanatizein nu înseamnă "a se crede nemuritor", ci "a se face nemuritor".Această

"imortalizare", după termenul folosit de Eliade, "se dobândea prin intermediul unei iniţieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şi eleniste". Deşi ceremoniile propriu-zise nu au fost transcrise de către istorici, informaţiile transmise de Herodot indică, potrivit interpretării lui Eliade, un scenariu mitico-ritual al morţii (ocultare) şi reîntoarcerii pe pământ (epifanie). Iar, cât priveşte semnificaţia magică a singurului ritual transcris de către Herodot, sacrificiul, Eliade îl interpretează drept menit pentru a "reactualiza raporturile dintre geţi şi zeul lor, aşa cum fuseseră ele iniţial, când Zalmoxis se afla printre ei", constituind, astfel, o "repetiţie simbolică a întemeierii cultului", similară, doar din punct de vedere funcţional, cu reactualizarea Căii Crucii în creştinism.Caracterul htonic al zeului a fost evidenţiat de anumiţi autori antici, precum şi de către mulţi savanţi moderni, care l-au pus pe acesta în relaţie, pe de o parte, cu Dionis şi Orfeu, şi, pe de altă parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a căror trăsătură principală era fie o tehnică şamanică, fie mantica, fie coborârile în Infern. Mircea Eliade, însă, vede în relatările lui Herodot despre cultul lui Zalmoxis elemente ce îl apropie pe zeul dac de Mistere. Controversele asupra calitatii de zeu sau de om a lui Zamolxis (in alte rostiri Zalmoxis) au inceput cam odata cu primele stiri despre el (Herodot) si nu s-au incheiat nici acum. Totusi, fluctuatia interpretarilor moderne, bizuite pe informatiile antice scrise (caci nimeni nu a cercetat inca intr-adevar stiintific urmele posibile ale mitologiei Daciei in folclorul si in ritualul unor datini din Romania - cu exceptia lui Adrian Bucurescu in Dacia Secreta), sugereaza figura complexa a zeului. Dar, in primul rand, se observa in aceasta figura, ca insusiri esentiale, doua ce sunt greu de separat in mitologie: zeul mesianic si eroul civilizator. O examinare mai atenta aminteste de o similitudine de la mari departari geografice ( cu atat mai mult, fiind exclusa orice comunicare prin circulatia tematica a miturilor): Quetzalcoatl.Ca zeu, Zamolxis nu putea sa fi fost venerat in ritualurile htonice: din retragerea sa vremelnica in pestera (care, in lumina ipotezelor arheologice de azi, ar fi putut sa fie un palat subteran, poate cu iesire secreta) nu rezulta nici moartea mistica, nici inhumarea simbolica, iar intoarcerea sa nu este inviere osiriaca, ci a doua venire. Tot ca zeu, Zamolxis nu a putut fi venerat in locul lui Gebeleizis, pe care l-ar fi absorbit prin sincretism, deoarece Gebelezis era zeul miscarilor atmosferice, in norii caruia se trageau salve de sageti, fapt lesne de inteles la un popor cultivand grane si vita de vie; era insa deci Zamolxis un zeu al cerului senin? pesemne ca nu, sau cel putin nu al cerului ca bolta imediata, ci al unui cer mistic, socotit sediul sau discret, unde erau trimisi cei mai buni tineri ca soli aruncati in suliti.Ca erou civilizator, Zamolxis vadeste cateva atribute de baza: comunicarea cel putin a doua stiinte fundamentale pentru antichitate, astonomia si medicina, propagate de el fara alura de miracol, deci nu pe cale divina (ca Apollo Medicus); educatia morala a populatiei si instruirea ei filososfica; organizarea unui sistem religios, cu doctrina teologica si cu investitura scaerdotala; contributia (dupa unii autori antici, directa) la organizarea politica a tarii pastorite, din care nu a lipsit si introducerea deprinderii ospetelr cu discutii intelectuale (ceea ce rezulta clar din textul lui Herodot).Prin urmare, Zamolxis trebuie sa fi fost venerat mult vreme ca invatator si ca model arhetipal.Orice incercare de a sintetiza figura cestei divinitati enigmatice si complexe va fi negresit intampinata de unicitatea lui Zamolxis in panteonul universal; rarele similitudini sunt aparente si sunt mai curand coincidente nemotivate structural. Socotit daimon de Herodot, erou zeificat de Strabon, mag si medic al sufletului de Platon, rege filosof de Iordanes, in antichitate, apoi zeu celest (V. Parvan, M. Eliade), uneori chiar saman arhetipal (E.R.Dodds), in cercetarile moderne - Zamolxis este mai presus de orice simbolul esential al modului de existenta a unui popor: retragerea vremelnica a zeului in pestera sa sugereaza practica unor mistere initiatice, dupa cum trimiterea periodica a solului aruncat in suliti si ales dintre cei mai buni confirma aparteneta integrala si vesnica a omului la substanta cosmica

Continuitatea mitului lui Zamolxe în

cultura românească Cultul zamolxian se regăseşte în folclorul românesc (Mosii; Caloianul) şi dintre toate cultele antice, s-a pretat cel mai mult la creştinare. Crestinismul ortodox a preluat odata cu enoriasii si majoritatea conceptelor zamolxiene trecerea făcîndu-se lin si organic.Populatia locala nu a fost crestinata cu edicte sau cu forta si nici nu a cunoscut razboaiele religioase. Zamolxis invata ca"nici el si nici adeptii sai,nici unul din urmasii acestora nu vor muri,ci vor merge intr-un loc anume,unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunataturile lumii" (Fontes ,II ,19 ) Isus Cristos invata "cel ce crede in mine ,chiar de va muri va trai.Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri niciodata […] dar cei rai vor merge la osinda vesnica iar dreptii la viata vesnica" (Ev.Matei ,25,46).. Pentru români, urmaşii dacilor, mitul, credinţa în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament, devenind temelia înţelegerii şi trăirii fireşti a sensurilor Noului Testament. Rădăcina ancestrală zalmoxistă este un izvor spiritual ce dăruieşte viaţa perpetuă spiritualităţii noastre ortodoxe.Pornind de la această adorare a lui Zalmoxis de către vechii daci, putem descoperi căi nebănuite ale sufletului strămoşilor noştri. În jurul anului 80, înainte de Hristos, a avut loc o revigorare a spiritului razboinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în Tristele. Spirit războinic, Zalmoxis, personaj consubstanţial a dăruit Daciei o religie compatibilă cu sufletul războinic al strămoşilor noştri.Zamolxis precede eroii noştri naţionali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu şi bineînţeles şi multi alţii.Aceşti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.Numeroase sunt reprezentările călăreţului pe plăcuţele de argilă de la Letniţa. El este îmbrăcat în armură cu suliţa în mână atacând un urs ce stă înaintea calului. Şi sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântul Gheorghe. Dacii s-au creştinat repede şi datorită preceptelor lui Zamolxis: monoteism, nemurire, lumea de dincolo, care au făcut din daci creştini înainte de creştinism, iar din Marele Preot, un patriarh înainte de patriarhie. Poporul român, urmaşul dacilor, a preluat matricea de la Zalmoxis într-o treime mitică a spiritualităţii neamului sintetizată în ciobanul din Mioriţa, care acceptă moartea cu seninătatea unui dac, a Meşterului Manole ce-şi sacrifică cea mai dragă fiinţă pentru biserica creştină, simbol at temeliei şi trăiniciei neamului românesc. Nu în ultimul rând Zalmoxis se regăseşte în Toma Alimoş ca spirit de dreptate, revoltă şi neatârnare creştină.