Omraam Mikhaël Aïvanhov

Sărbătoarea de Paşte,„Eu sunt învierea şi viaţa”

Corpul fizic nu învie

Crăciunul şi Paştele, naşterea lui Iisus şi învierea sa, sunt cele două sărbători principale ale creştinilor. Prima se situează la începutul iernii, iar cea de-a doua, primăvara. De ce?... Nu se cunoaşte nimic precis despre naşterea lui Iisus. Cât despre sărbătoarea de Paşte, data ei se schimbă în fiecare an, fiindcă este sărbătorită în duminica ce urmează primei luni pline din primăvară. La ce corespund aceste date?

În realitate, locul Crăciunului şi al Paştelui în calendar trebuie să ne facă să înţelegem că aceste sărbători sunt interpretate în mod simbolic în legătură cu viaţa naturii. Aceia care au fixat datele, cu mult timp în urmă, posedau o mare ştiinţă. Ei cunoşteau legăturile existente între manifestările sufletului uman şi fenomenele naturii, care este, asemenea ei, de esenţă divină. Ei au meditat profund asupra vieţii lui Iisus şi a învăţământului său şi au înţeles că, identificându-se cu principiul cosmic al lui Hristos, o întâlnire perfectă s-a produs în el între viaţa spirituală şi viaţa naturii, viaţa universului.

Apoi au venit alţii, nişte teologi, nişte papi, nişte cardinali, şi fie că nu au înţeles cu adevărat, fie că nu au dorit să înţeleagă, ei nu au mai făcut nici o diferenţă între omul Iisus şi realităţile cosmice a căror expresie vie el a devenit, identificându-se cu Hristos. Ei au confundat ceea ce aparţine lumii fizice şi ceea ce aparţine lumii simbolice. Iar dacă creştinii simt mereu nevoia să descopere minuni în viaţa lui Iisus (naşterea sa prin lucrarea Duhului Sfânt şi învierea sa, la trei zile după moartea sa), este pentru că ei nu au învăţat ce

reprezintă cu adevărat viaţa spirituală, nici cum este ea legată de viaţa naturii.

Dorind să se diferenţieze cât mai clar posibil de păgânism, care se caracteriza prin cultul forţelor naturii, creştinismul a tăiat legăturile vii cu universul. De aceea creştinii nu desluşesc nici acum sensul profund al religiei lor. Ei sărbătoresc naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, îi sărbătoresc învierea primăvara, şi mulţi nu ştiu nici măcar pentru ce. Numai câţiva Iniţiaţi care posedă adevărata ştiinţă a simbolurilor văd în naşterea şi învierea lui Iisus nişte procese ce se găsesc în legătură cu viaţa cosmică şi care au deci o semnificaţie universală.

Crăciunul şi Paştele reprezintă două pagini esenţiale din Cartea Naturii. Astfel trebuie să medităm asupra vieţii lui Iisus. Iisus este desigur un personaj istoric, dar nu trebuie să ne oprim atât de mult asupra acestui aspect: unde s-a născut, cine erau tatăl şi mama sa, drumurile din Iudeea, din Galileea sau din Samaria ce le-a străbătut, bărbaţii şi femeile pe care le-a întâlnit... Şi nu foloseşte la nimic nici să se inventeze despre el tot felul de minuni, ca şi cum legile naturii nu ar fi avut nici o influenţă asupra sa. Trebuie să fie foarte clar: superioritatea lui Iisus nu vine din faptul că el s-a sustras legilor naturii, ci dimpotrivă, din faptul că el ştia să citească aceste legi, să le interpreteze şi să le aplice în viaţa interioară.

Creştinii sărbătoresc deci primăvara sărbătoarea de Paşte. în acele zile, ei citesc şi comentează pasajul din Evanghelii ce relatează învierea lui Iisus. „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de- dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au

venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus”.

Ce îi învaţă acum Biserica pe creştini? La fel cum Iisus a murit şi a înviat, tot aşa la sfârşitul veacurilor toţi morţii vor învia, vor ieşi din morminte pentru a fi judecaţi: cei răi vor fi condamnaţi la nişte pedepse fără sfârşit, iar cei buni vor gusta o fericire veşnică...

De la începutul istoriei umanităţii, deci de milioane de ani, toţi cei care au murit aşteaptă să învie în corpul lor fizic pentru a fi judecaţi. Ei bine, eu nu cred într-o astfel de înviere. De ce? Un om moare: el este înmormântat (lăsăm deoparte cazul în care se efectuează incinerarea), şi se întâmplă atunci aproape acelaşi lucru ca acela din atelierele tipografilor care culegeau cărţile cu ajutorul literelor de plumb. De îndată ce se încheia tipărirea unei cărţi, ei aranjau literele în nişte casete mici de unde le luau mai târziu pentru a le aşeza într-o altă ordine, compunând un alt text. La fel, atunci când o fiinţă trebuie să se încarneze, „tipografii”, îngerii celor patru elemente, îi „compun” corpul cu particule de pământ, de apă, de aer şi de foc. Iar atunci când moare, corpul său se descompune încet- încet; după o vreme, rămân numai oasele, care dispar şi ele în timp. Unde au dispărut toate aceste elemente din care era constituit corpul?

Ele s-au întors contopindu-se în pământ, în apă, în foc, şi de acolo vor fi readuse pentru a participa la alcătuirea unor corpuri noi.

Atunci, în ce corpuri vor învia morţii la sfârşitul veacurilor, fiindcă aceleaşi materiale au folosit la formarea atâtor generaţii de creaturi? Pentru a reconstitui pe unele, altele vor trebui neapărat descompuse, şi chiar întregul univers va fi astfel dezintegrat pentru a fi redate fiecăreia particulele corpului ei.

Iar când ne gândim la toţi monştrii, asasinii şi călăii care au trăit pe pământ, şi la toţi care au fost bolnavi, cangrenoşi, sifilitici... ce spectacol va fi când vor apărea în ziua învierii, când se vor ridica în picioare pentru a fi judecaţi?... O adevărată „curte cu miracole”! Câte miliarde de oameni s-au născut şi au murit de când există omenirea? Nu se poate face vreun calcul. Unde îi vom putea aşeza când vor reveni? Nu va exista niciodată destul loc.

Vă întreb pe voi, esteţii, cum consideraţi această perspectivă? încântătoare, nu-i aşa? Să îi revedeţi pe toţi acei oameni, lipiţi unii de alţii... Cât îi deplâng pe judecătorii celeşti; Doamne, cât îi deplâng!

Cum vor suporta ei toate mirosurile? Fiindcă totul trebuie reconstituit. Ah, cum putem să judecăm pe cineva dacă nu ştim cum miroase? Pentru a pronunţa sentinţa, trebuie adunate toate probele, toate dovezile... Cum vor putea rezista aceste spirite înalte la atâta urâţenie? Eu ştiu că se vor afla în această mulţime câţiva sfinţi şi profeţi, dar o minoritate, şi se vor pierde acolo ca o picătură de apă într-un ocean.

Sărmanii creştini! Ei sunt încântaţi de ideea că într-o bună zi toate această omenire va învia: unchii, mătuşile, bunicii lor... Pentru moment, mulţimile

aşteaptă nemişcate, de milioane de ani ele dorm în morminte... Uitaţi-vă la această şcoală a leneviei inventată de Domnul! Şi ce răbdare are El, să îi păstreze pe toţi aceşti oameni imobilizaţi atâta vreme fără să fie folosiţi la altceva în economia cosmică! Cum poate Domnul, care este atât de activ, să tolereze o asemenea inerţie, El care creează fără oprire un nou cer şi un nou pământ şi nu se odihneşte niciodată?... Veţi spune că, în Facerea, stă scris că El s-a odihnit în cea de-a şaptea zi. Da, dar această pauză pe care se pare că El a luat-o în a şaptea zi, a constituit în realitate o altă lucrare. Eu sunt mereu uimit văzând cum înţeleg creştinii lucrurile.

Învierea trupului este una dintre dogmele creştinismului, dar ea nu rezistă logicii şi bunului simţ. Trupul nu va învia, deoarece morţii nu învie, moartea fizică este un proces definitiv. Nici un mort nu poate învia în corpul său fizic. Dacă s-a întâmplat uneori ca unii să fie readuşi la viaţă, este pentru că ei nu muriseră cu adevărat.

Chiar atunci când se spune că cineva a murit, viaţa nu l-a părăsit în întregime. Dovada este că el păstrează încă câtva timp nişte celule vii ca să se poată grefa anumite organe ale sale la o altă persoană. Iar de-a lungul secolelor, atunci când cunoştinţele medicale erau foarte limitate, s-a întâmplat adesea să se confunde moartea şi starea de comă. De aceea, când o persoană revenea din acea stare de comă, se putea crede că ea a înviat, dar de fapt ea nu murise.

Veţi spune: „Dar Iisus a înviat cu adevărat din morţi. Evangheliile povestesc despre cazurile lui Lazăr, al fiicei lui Iair şi multe altele..”. în realitate, dacă el i-a readus la viată, înseamnă că ei nu muriseră cu adevărat. „Deci nu a fost o minune?” Ba da, fiindcă

pentru a-i readuce pe aceşti oameni la viaţă, aşa cum a făcut-o, trebuia ca Iisus să fie nu numai foarte pur, ci şi să posede nişte puteri cu totul extraordinare.

Atunci când i se anunţă lui Iair, mai marele sinagogii, moartea fiicei sale, Iisus spune: „De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. Iar în privinţa lui Lazăr, el afirmă deopotrivă: „Lazăr, prietenul nostru a adormit; Mă duc să-l trezesc”. Ei nu muriseră deci cu adevărat. Numai că, pentru a-i trezi din acest „somn”, era nevoie de puterea lui Iisus. în măsura în care coarda de argint, acest cordon fluidic ce leagă sufletul ca principiu vital de corpul fizic, nu este încă ruptă, el a putut să recheme sufletul, determinându-l să se reîntoarcă în corp. Dar atunci când coarda de argint se rupe, s-a terminat, omul moare, şi nici un ritual magic, nici o conjuraţie, nici o putere spirituală nu îl mai poate readuce la viaţă. Sufletul său nu se mai întoarce, ci se va naşte în altă parte, într-o altă lume.

Trebuie să vă fie foarte clar. Atunci când un om a murit, când a murit cu adevărat, el nu mai învie, nu mai revine în lumea celor vii. Această lege se aplică tuturor fiinţelor umane, chiar şi lui Iisus. Dacă Iisus a ieşit din mormânt, după ce a fost coborât de pe cruce şi înmormântat, înseamnă că el nu murise. „Cum aşa, veţi replica, cum nu a murit după o asemenea suferinţă?” Dacă a ieşit din mormânt şi a întâlnit-o pe Maria Magdalena şi pe unii dintre discipolii săi, este pentru că el nu murise. Este ceva extraordinar că el a putut supravieţui acelor chinuri, aproape incredibil, dar există o explicaţie. Nu numai în această încarnare, ci şi în încarnările sale anterioare, Iisus a făcut o imensă lucrare asupra sa însuşi, şi toate celulele corpului său erau atât de însufleţite, de purificate, de iluminate,

încât ele au putut rezista zbuciumului suferinţei şi al crucificării. Coarda de argint nu s-a rupt şi apropiaţii săi, prietenii săi, au reuşit să îl vindece de rănile sale.

De două mii de ani, bazându-se pe povestirea din Evanghelii şi din Faptele Sfinţilor Apostoli, Biserica ne predică că Iisus a murit pe cruce, apoi a înviat şi s-a urcat la cer, dar nu aceasta este realitatea. Eu regret sincer că sunt obligat să surprind sau să tulbur conştiinţele creştine, dar nu aceasta este realitatea.

Ce ştim despre viaţa lui Iisus? Evangheliile nu spun nimic despre perioada dintre doisprezece şi treizeci de ani. Există aici un gol imens pe care unii au încercat să îl umple făcând tot felul de presupuneri, creând sau reluând nişte legende. Pentru unii, el a rămas în Palestina, alţii presupun că ar fi călătorit în India sau în Egipt.

Există nişte scrieri ce aduc mărturii despre prezenţa lui Iisus în India. Cu ocazia primei vizite ce am făcut-o acolo, am avut ocazia să consult o carte ce este păstrată cu mare grijă într-o mănăstire din Ladakh şi din care am găsit deopotrivă o copie într-o mănăstire din Calcutta. Pentru a o citi, trebuia să mă duc zilnic la mănăstire deoarece călugării nu permiteau să fie împrumutată. Am citit această carte într-o traducere în limba engleză. Se povesteşte acolo că un bărbat foarte tânăr, pe nume Isa, a sosit în India cu o caravană din Palestina. El a studiat câţiva ani şi, pentru a studia, a trebuit să frecventeze nişte brahmani; în final, el li s-a opus, reproşându- le acestora spiritul de castă, rigiditatea, lipsa lor de iubire. Iar brahmanii, furioşi, au început să îl persecute. După câţiva ani, el s-a reîntors în Palestina, iar povestirea reproduce ceea ce cunoaştem din Evanghelii până în momentul crucificării. Dar nu se opreşte aici. Ea spune cum Iisus,

care a supravieţuit patimilor de pe cruce, s-a reîntors în India, însoţit de mama sa şi de apostolul Toma, că a trăit în Caşmir şi a murit la o vârstă foarte înaintată.

Va veni o zi în care nişte cercetători vor putea explica cum s-au desfăşurat cu adevărat evenimentele şi care a fost viaţa lui Iisus. Eu le las lor această latură istorică. Istoria nu este vocaţia mea, există subiecte ce mă interesează mult mai mult. Fie ca specialiştii să-şi consacre timpul căutării manuscriselor şi a vestigiilor arheologice! Eu mă concentrez asupra principiilor şi spun ceea ce ştiu conform adevăratei Ştiinţe Iniţiatice. Altora le revine rolul de a confirma prin nişte mărturii istorice.

Cine a ştiut ce s-a întâmplat cu adevărat cu Iisus după ce Iosif din Arimateea l-a rugat pe Pilat să îl lase să îi ia trupul şi să îl înmormânteze? Este imposibil de spus... Dar s-a crezut că el a murit, şi cum creştinii nu puteau admite ca Iisus, unicul Fiu al Domnului, să moară pe o cruce, ei au pretins că el a înviat. Din nefericire, aici nu este decât produsul imaginaţiei lor.

Veţi spune: „Dar dacă nu este nimic adevărat din ceea ce Biserica ne predică de secole despre moartea şi învierea lui Iisus, creştinii nu au de ce să mai sărbătorească Paştele!” Ba da, dimpotrivă. Fiindcă realitatea istorică este un lucru, iar realitatea spirituală este un altul. Este adevărat că Iisus a fost crucificat, dar că a murit sau nu pe cruce, că a înviat sau nu, aceasta nu schimbă cu nimic din ceea ce trebuie să constituie pentru noi esenţialul. Iar esenţialul înseamnă să înţelegem că învierea, adevărata înviere în sensul iniţiatic al termenului, este un proces psihic, spiritual. Nu există o înviere a trupului, corpul fizic al omului se descompune după moartea sa. Pentru a reînvia, omul trebuie să fie însufleţit şi să urmeze neobosit o lucrare

asupra sa însuşi, fiindcă moartea se găseşte în el: slăbiciunile sale, viciile sale, şi el trebuie să biruiască tocmai această moarte.

Să îl urmăm pe Cel care este viu

Într-o zi, întorcându-se spre mulţimea care îl urma pe drumurile din Samaria, Iisus se adresă unui om şi îi spuse: „Urmează-mi”. Acesta îi ceru mai întâi permisiunea de a-şi îngropa tatăl care tocmai murise, dar Iisus îi răspunse: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”. Dacă am interpreta această frază în sens literal, ceea ce Iisus a afirmat ni s-ar părea monstruos: cum ne poate el sfătui să nu înmormântăm trupurile părinţilor şi prietenilor noştri?... Şi mai rău, această frază nu are sens: cum ar putea nişte morţi să îngroape alţi morţi?

Spunând: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor”, Iisus nu dorea să vorbească despre morţii care sunt conduşi în cimitire; desigur, aceştia trebuie duşi acolo unde le este locul. De altfel, ei nu sunt morţi: chiar dacă viaţa le-a părăsit trupul, sufletul lor rămâne mereu viu. Iisus se gândea la o altfel de moarte, fiindcă şi vii, oamenii întreţin în ei ceva ce este mort şi îi antrenează spre moarte: natura lor inferioară. Da, manifestările naturii inferioare trebuie clasificate printre morţi, iar cei care caută atât de mult să o mulţumească, să îi satisfacă capriciile, mor în final, mor spiritual. Filosofia şi comportamentul nostru sunt cele care fac din noi nişte oameni vii sau morţi, iar tot ceea ce în noi nu este impregnat de viaţa sufletului şi a spiritului ne conduce spre moarte.

Evident, natura inferioară a omului este vie şi foarte vie, pe ea o vedem manifestându-se fără

încetare, nu numai în evenimentele vieţii zilnice, dar şi în atâtea cărţi, spectacole, ziare, la radio şi la televiziune... în realitate, din punct de vedere spiritual, această viată este moartea. De aceea trebuie să luăm în serios sfatul lui Iisus. În mintea, în inima lor, aţâţi oameni îşi pierd vremea ocupându-se de morţi, hrănindu-i, alintându-i!... Iar aceşti „morţi” sunt de asemenea nişte obiecte, nişte idei, nişte opinii, nişte sentimente, nişte activităţi. Cuvintele lui Iisus au un sens foarte larg, trebuie să le înţelegem din toate punctele de vedere şi să le aplicăm în toate domeniile: filosofie, religie, artă, economie, viaţa zilnică.

„Urmează-mi” adaugă Iisus. De ce? Pentru a fi viu, fiindcă viaţa se află de partea lui Hristos. Viaţa şi moartea reprezintă nu numai nişte procese fizice, dar şi nişte procese psihice şi spirituale. Există vii care sunt morţi, fiindcă ei se ocupă cu nişte lucruri moarte; şi există morţi care nu a încetat să fie vii, deoarece pe durata existenţei lor pământene au căutat, în toate împrejurările, să confere întâietate spiritului în ei. Este necesar deci să înţelegem că acum, în timpul existenţei noastre terestre, trebuie să înceapă procesul învierii.

Trebuie să încetăm să plasăm învierea după moarte. A reînvia înseamnă a învinge manifestările naturii noastre inferioare. Acest eveniment se va produce într-o bună zi pentru toate fiinţele umane, şi pentru acest eveniment ele trebuie să se pregătească pe parcursul existentelor lor terestre. Da, toţi oamenii vor reînvia într-o zi, dar nu în sensul interpretat de Biserică. Creştinii vor continua să dezbată acest subiect al învierii în nişte contradicţii interminabile atât timp cât nu vor accepta ideea reîncarnării. Fiindcă tot

revenind şi revenind pe pământ, fiecare învaţă, lucrează şi se transformă.

Toate creaturile vor reînvia într-o zi, deoarece au înfăptuit o lucrare asupra lor însele. Morţi nu vor învia. în mormânt există numai dezmembrare, descompunere. Numai cei vii pot reînvia fiindcă ei lucrează!

Dacă doriţi să acceleraţi acest proces al învierii, străduiţi-vă zilnic să faceţi ca gândurile, sentimentele şi faptele voastre să fie mai pure, mai luminoase, mai dezinteresate. Iisus a înviat, dar nu după moartea sa: el a înviat în timpul vieţii sale terestre. Şi nu este singurul: învierea a fost mereu învăţată în Iniţieri, şi multe fiinţe deosebite, fii şi fiice ale Domnului, au înviat deja.

Învierea este un proces spiritual ce ne smulge dintr-o stagnare, dintr-o dezmembrare interioară. Este desigur un proces foarte lung şi lent, ceea ce explică situarea învierii „la sfârşitul veacurilor”. Dar această lucrare a învierii trebuie înfăptuită acum. Nu ne foloseşte la nimic să cântăm că Iisus a înviat dacă, în acest timp, uităm că şi noi trebuie să înviem fără să aşteptăm sfârşitul veacurilor! învierea începe în ziua în care devenim mai înţelepţi, mai luminaţi, mai stăpâni pe noi înşine, atunci când inima noastră se deschide tuturor creaturilor. Da, există nişte criterii infailibile.

Învierea este o stare de conştiinţă: este viaţa divină care începe să irige starea noastră interioară şi respinge tot ce nu vibrează la unison cu ea. Această stare de conştiinţă se exprimă prin formarea unui alt corp în om, un corp care este dublul luminos al corpului fizic. Este corpul nemuririi despre care vorbeşte sfântul Paul în Epistola întâia către Corinteni. Acest corp al nemuririi, numit deopotrivă corpul de

slavă, trebuie înţeles mai întâi ca o realitate spirituală, dar nu numai, fiindcă el poate fi perceput în anumite circumstanţe şi ca o realitate fizică.

Atunci când, pe muntele Tabor, Iisus a apărut transfigurat în faţa discipolilor săi, Evangheliile spun că „şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. Cum să explicăm acest fenomen? Prin faptul că Iisus a reuşit să-şi formeze în sine acest corp luminos ce a apărut atunci dintr-odată şi l-a învăluit cu strălucirea sa. Adevărata înviere a lui Iisus s-a produs deja cu mult înaintea morţii sale. Pentru a apărea într-o astfel de lumină, înseamnă că el înviase deja, înviase în chip spiritual; el îşi purificase şi însufleţise toate celulele corpului său fizic.

În momentul în care procesul de înviere s-a încheiat, toate organele şi membrele s-au înnoit, iar omul se eliberează de greutăţile şi constrângerile corpului său fizic, aşa cum crisalida se eliberează de gogoaşa sa pentru a deveni un fluture. El este acum posesorul unui corp nou, corpul de slavă, datorită căruia poate călători în spaţiu, vizita alte locuri, alte creaturi, vorbindu-le, ajutându-le. Corpul de slavă, ce este format după imaginea corpului fizic, îi oferă aceste posibilităţi mult mai extinse, şi datorită acestuia el poate acţiona în lumea invizibilă.

Învierea este mai întâi un proces spiritual de purificare, de iluminare care, la o anumită intensitate, ajunge să producă nişte efecte până la nivelul celui mai mic atom al, corpului fizic. A învia înseamnă a deschide vieţii divine nişte căi în toate regiunile fiinţei noastre, fiindcă vieţii nu îi este specific să rămână statică, ci să curgă şi să pătrundă peste tot pentru a reînnoi totul.

Învierea este deci un fenomen real, dar nu există o înviere a morţilor. Ne putem face o idee despre ceea ce este învierea privind spectacolul copacilor care se acoperă primăvara cu frunze şi flori. Toate aceste crengi negre şi goale par moarte, dar dacă copacul „învie” înseamnă că în realitate el nu este mort, viaţa există acolo mereu, gata să se reînnoiască. Există numai o înviere a celor vii, şi chiar cei mai vii învie, cei care trăiesc viaţa cea mai pură, cea mai intensă. De aceea Iisus spunea: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Fiindcă pentru a învia trebuie să fii viu, iar cel care învie trăieşte viaţa veşnică, dar viaţa veşnică înţeleasă ca viaţă spirituală.

Învierea are legături numai cu viaţa, nu cu moartea. Sau, există o legătură între înviere şi moarte, dar cu condiţia să înţelegem moartea ca o renunţare la tot ce ne întunecă, ne murdăreşte, ne înjoseşte. La această moarte se gândea Iisus atunci când spunea: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică”. Renunţând la nişte forme inferioare de viaţă, devenim din ce în ce mai vii şi ne apropiem de înviere. Altminteri, ceea ce numim viaţă constituie în realitate moartea. Pentru a trăi în frumuseţe, trebuie să murim pentru urâţenie; pentru a trăi în iubire, trebuie să murim pentru ură; pentru a trăi în lumină, trebuie să murim pentru întuneric.

„Eu sunt învierea şi viaţa”. Aceste cuvinte ale lui Iisus semnifică că învierea nu este altceva decât o formă de viată reînnoită, o viaţă mai pură, mai intensă. Nu aşteptaţi deci secole ca să trăiţi această viaţă. Hristos este învierea şi viaţa, luaţi-l pe Hristos ca model, urmaţi-l, legaţi-vă de el, trăiţi viaţa pe care el a trăit-o, şi veţi fi şi voi într-o bună zi „învierea şi viaţa”.

Paştele este o mare sărbătoare, dar celebrarea sa va avea cu adevărat sens pentru voi numai dacă veţi accepta singurele adevăruri capabile să vă scoată din morminte.

Da, fiindcă acum vă aflaţi în morminte; iar dacă aşteptaţi să sune trompetele Judecăţii de Apoi pentru a ieşi de acolo, veţi aştepta la infinit.

O imagine vă va face să înţelegeţi mai uşor procesul morţii şi al învierii: cea a grăuntelui. Un grăunte ce a fost semănat în pământ poate fi comparat exact cu o creatură care a fost înmormântată. îngerul căldurii vine şi o mângâie ca să o trezească, făcând-o să înţeleagă că a venit clipa să iasă. Atunci, a- ceastă creatură adormită începe să se însufleţească: o tijă mică împarte grăuntele în două părţi, şi în timp ce acestea putrezesc, tija se înalţă şi iese din pământ pentru a da naştere unei mlădiţe care va deveni într-o bună zi un copac imens. Iată învierea! Dar pentru a învia, trebuie ca mormântul să se deschidă, şi numai căldura deschide mormintele. Căldura înseamnă iubirea. Acela care posedă multă iubire în inima sa, o iubire dezinteresată, spirituală, deschide mormântul celulelor sale.

Corpul nostru este alcătuit din miliarde şi miliarde de celule, şi multe dintre ele sunt supuse proceselor de fermentaţie, de descompunere. Dacă ar şti omul câte morminte poartă în el!...o mulţime de morminte mici pe care trebuie să le deschidă. Atât timp cât nu lucrează asupra celulelor sale pentru a le însufleţi, ele rămân inactive şi îi este imposibil să cunoască toate bogăţiile ce le posedă, toate comorile ascunse în flinta sa... Dar în ziua în care el reuşeşte să le insufle o viaţă nouă, o adevărată transformare se produce în conştiinţa sa: gândurile, sentimentele, faptele sale,

totul este diferit, fiindcă el se mişcă de acum înainte într-o altă dimensiune, mai spirituală.

Biologia, medicina ne prezintă fiinţa umană într-o manieră care desigur nu este falsă, dar incompletă, deoarece ele nu ne învaţă să ne considerăm organismul ca o entitate colectivă, o fraternitate a sufletelor. Şi la fel cum prin comportamentul nostru nechibzuit putem paraliza, distruge, toate aceste celule binevoitoare ce lucrează pentru noi, la fel, dacă ne hotărâm să punem ordine şi lumină în viaţa noastră, vom reuşi să le însufleţim, să le regenerăm, să le iluminăm.

Nici o înviere nu este posibilă pentru noi fără ajutorul tuturor celulelor noastre, fiindcă depindem de ele. Datorită facultăţilor psihice şi spirituale ce le posedăm, desigur că noi conducem, noi decidem; dar suntem complet paralizaţi dacă celulele membrelor şi organelor noastre nu sunt capabile să reacţioneze la ordinele ce le dăm. Depindem de celulele noastre, dar depinde de noi să le uşurăm sarcina, fiindcă suntem o entitate spirituală conştientă şi liberă.

Este rar cazul când oamenii simt legătura ce îi leagă de toţi locuitorii din fiinţa lor, şi aici se întâlneşte o mare slăbiciune ce le îngrădeşte capacităţile. Veţi întreba: „Cum să stabilim totuşi această legătură cu celulele noastre? Ele nu sunt capabile să ne înţeleagă”. Ei bine, deschideţi-vă bine ochii, celulele au deopotrivă o formă de inteligenţă. Dovada: vă răniţi şi după o vreme, fără să faceţi nimic, rana se închide, nu se mai observă nimic. Cum au reuşit celulele să repare totul? Ştiţi oare? Nu, şi nici eu. Ei bine, ele ştiu.

Tot acest popor de celule adăpostit în noi posedă o inteligenţă specifică ce îl face apt diferitelor activităţi. Există în el nişte chimişti, nişte fizicieni, nişte mecanici,

nişte biologi, nişte medici...şi chiar unii filosofi şi poeţi! Ştiinţa va descoperi într-o bună zi toate aceste minuni. Până atunci, nouă ne revine sarcina să înfăptuim o lucrare cu ajutorul gândului astfel ca să trimitem lumina şi iubirea întregului popor ce locuieşte în împărăţia noastră, corpul nostru fizic. Ei da, organismul nostru este împărăţia noastră, trebuie deci să fim conştienţi că fiecare celulă este locuită de un suflet viu şi că fiecare trebuie să învie. Atunci când toate aceste suflete vor învia în noi, da, atunci vom putea vorbi cu adevărat despre înviere. Astfel a înviat Iisus, şi tot astfel vom învia şi noi într-o bună zi.

A învia: a primi primăvara în noi

Prin viaţa şi învăţătura sa, Iisus ne arată cum spiritul poate poseda în mod progresiv materia, astfel ca să se poată exprima prin ea. Fiindcă spiritul se încarnează în fiecare fiinţă umană; încarnarea spiritului constituie chiar singurul motiv al existenţei noastre pământene, şi avem deci ca sarcină să ne pregătim corpul nostru fizic să primească impulsurile spiritului şi să le răspundă. Aceasta este învierea.

Aţi înţeles acum că învierea nu reprezintă un eveniment unic, spectaculos şi tulburător ce trebuie să se desfăşoare la sfârşitul veacurilor. învierea este un proces neîntrerupt: de aceea trebuie să fim zilnic conştienţi, vigilenţi, atenţi, pentru a adăuga vieţii noastre câte ceva nou, mai luminos, mai pur. Atunci, vom simţi încet-încet producându-se în noi aceleaşi fenomene ca primăvara, când pământul primeşte de la soare mai multă lumină şi căldură: toţi germenii care au fost însămânţaţi încep să se ivească. Toată această vegetaţie ce o vedem născându-se sau renăscându-se

primăvara este o imagine a fenomenelor ce se pot produce în viaţa noastră fizică, dar mai ales în viaţa noastră psihică.

Fiindcă au văzut în natură germenii păgânismului, teologii creştini au încercat să o respingă - unii făcând din ea chiar domeniul diavolului! Şi totuşi, este suficient să citim câteva pagini din Evanghelii pentru a constata că majoritatea timpului Iisus se exprimă luând nişte imagini din natură: grăuntele de muştar, spicele de grâu, secerişul, strugurele, culesul viilor, crinii de pe câmp şi păsările cerului, şarpele, porumbelul, sosirea norilor...Şi în toate aceste imagini, apa este prezentă! Iisus studia natura, care este opera Domnului, şi o înţelegea. El nu făcea nişte teorii complicate, nu vorbea despre mistere. Cum să nu observăm că şi pentru Iisus natura reprezenta o carte? Iar în această carte el a învăţat legile învierii. Materia nu încetează să moară şi să renască. Aici este un fenomen universal, cosmic, şi se repetă în fiecare fiinţă conştientă de corespondenţele existente între viaţa naturii şi viaţa sa interioară. Dacă considerăm moartea şi învierea lui Iisus în legătură cu moartea şi învierea naturii, vom înţelege cum putem şi noi să murim şi să înviem. Avem încă atâtea lucruri de învăţat despre viaţă şi moarte!

Iisus s-a folosit deseori de imaginea grăuntelui pentru a explica adevărurile vieţii spirituale, ca în pilda semănătorului sau cea a grăuntelui de muştar; şi el a folosit-o deopotrivă pentru a explica procesele morţii şi învierii. El spunea: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”. Grăuntele eliberează puterile vieţii atunci când moare.

Ar fi menţionat oare Iisus acest fenomen dacă acesta nu s-ar fi aplicat şi omului?

Omul trebuie mai întâi să moară pentru a ieşi viu din mormânt şi a rodi. Eu v-am spus că mormântul este natura sa inferioară. Unii au văzut în mormânt o reprezentare a corpului fizic. Nu este complet fals. Deşi în realitate nu corpul fizic este cel care împiedică atât de mult manifestarea vieţii, manifestarea spiritului în om. Cel mai mare obstacol este această materie fluidică pe care o poartă în el, o materie formată din toate dorinţele, poftele nemăsurate şi hărţuielile naturii sale inferioare. Ea este cea care se interpune între spiritul şi corpul său fizic. Dacă ea nu ar fi fost mereu pe cale să creeze tot felul de miasme şi neguri, spiritul omului ar fi stăpânit perfect corpul fizic.

Învierea nu reprezintă altceva decât un curent al vieţii ce irupe dintr-odată în regiuni în care boala şi moartea şi-au început lucrarea lor, şi care li se opune, care le neutralizează. Atâtea fenomene din natură ne pot oferi o idee despre acest proces! Priviţi germenele care iese din grăunte, priviţi crisalida care se transformă în fluture, şi puiul care iese din găoace... Da, tocmai oul, oul de Paşte. Creştinii nu au toţi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii, dar oul este pentru toţi un simbol al Paştelui. înainte de a fi un simbol al Paştelui pentru creştini, el este însă un simbol universal fiindcă este punctul de plecare al vieţii. în regnul animal, şi chiar în regnul uman, oul este echivalentul grăuntelui din regnul vegetal, fiindcă de îndată ce a fost fecundat, germenele pe care l-a primit devine o fiinţă vie. La fel cum planta se înmulţeşte printr-un grăunte, animalul şi fiinţa umană se perpetuează printr-un ou.

Toate fenomenele naturii îşi au corespondenţa lor în noi. în mod fizic, psihic, noi murim şi înviem zilnic.

Atunci când viaţa slăbeşte în noi, murim; când ea revine să ne viziteze, înviem, ca şi cum un sânge proaspăt ne-ar circula prin vene. Numai viaţa, viaţa divină, este cea care ne învie şi trebuie să lucrăm să obţinem această viată.

Vom desluşi secretul vieţii şi al învierii numai dacă vom studia şi înţelege natura. Iar pentru a înţelege natura, nu este de ajuns să îi admirăm frumuseţile sau să o considerăm un spaţiu de ocrotit. Natura ne priveşte până în viaţa noastră intimă, fiindcă ea ne revelează propria noastră viaţă. Da, natura reprezintă infinit mai mult decât un spaţiu înconjurător sau un decor frumos, iar contemporanii noştri au dreptate să se îngrijoreze constatând cu câtă lipsă de respect este tratată şi toate distrugerile pe care omul le comite.

Natura nu este numai o entitate vie din care facem parte, ea face deopotrivă parte din noi. înţelegerea profunzimii fiinţei noastre depinde de înţelegerea legăturilor pe care le avem cu natura şi nu vom fi cu adevărat vii decât învăţând să fim la unison cu viaţa cosmică.

Paştele este deci sărbătoarea învierii şi nu se celebrează din întâmplare primăvara. După somnul din timpul iernii, simţim că natura este străbătută de nişte vibraţii noi. Toate creaturile se pun în mişcare, iar iarba, florile, copacii, izvoarele, totul mişcă, ţâşneşte, curge. Păsările cântă, animalele care s-au ascuns iama reîncep să alerge. Ei bine, toată această viaţă care se trezeşte este un limbaj, limbajul reînnoirii.

Iată unul dintre fenomenele cele mai extraordinare ale naturii: reînnoirea. în fiecare an totul se reînnoieşte... Da, totul, mai puţin oamenii! Oamenii se mulţumesc să constate că primăvara s-a reîntors, nu se gândesc că se pot pune la unison cu această

reînnoire. Ei remarcă această schimbare, simt că există ceva mai uşor în aer şi se bucură, atâta tot. Ei bine, nu este de ajuns. De ce nu învaţă ei să deschidă puţin nişte porţi şi nişte ferestre în fiinţa lor pentru ca această nouă viaţă să îi poată penetra şi impregna? Ei sunt prea concentraţi asupra unor lucruri vechi pentru a primi această reînnoire ce se produce în fiecare an în natură, şi este păcat. Ei trebuie să devină liberi, degajându-se, pentru a primi cu braţele deschise această nouă viată.

Desigur, fiecare este puţin emoţionat la sosirea primăverii. Mai mult ca în oricare alt anotimp, este momentul în care se face simţită nevoia de a ne deschide pământului şi cerului, nevoia de a iubi, fiindcă această nouă viaţă, plină de poezie, face să se nască spontan iubirea în inimi. Da, dar există ceva mai constructiv de făcut decât să te laşi cucerit în mod inconştient de emanaţiile primăverii.

Un adevărat spiritualist se pregăteşte să primească această perioadă a reînnoirii, deoarece el ştie să o folosească pentru a se purifica, a se regenera. Nu este de ajuns să observăm că păsările cântă, că pomii înverzesc şi oamenii sunt mai veseli şi plăcuţi. Există o întreagă lucrare interioară de înfăptuit, iar această lucrare de reînnoire vă va fi uşurată dacă, încă de la începutul primăverii, veţi asista la răsăritul soarelui pentru a vă scălda în puritatea zorilor şi a respira această chintesenţă subtilă răspândită în atmosferă: prana. Lăsaţi celelalte subiecte deoparte, tot ce este deja vechi, prăfuit, încercaţi să aveţi în minte numai gândul reînnoirii. Astfel veţi intra în legătură cu acest mare curent ce vine din inima universului: soarelui.

Unii vor spune: „Dar pentru noi primăvara s-a sfârşit... Primăvara este pentru tineri”. Judecând astfel,

ei se rup de fluviul vieţii divine. Tineri sau bătrâni, toţi trebuie să păşească pe calea reînnoirii. Desigur, nu se va cere bătrânilor să cânte, să sară, să danseze ca la douăzeci de ani. Eu vă vorbesc despre viaţa spirituală, iar pentru viaţa spirituală nu se face nici o distincţie între tineri şi bătrâni, deoarece realitatea interioară este mereu mai puternică decât realitatea fizică. I-aţi auzit oare pe copacii bătrâni spunând: „Oh, noi am depăşit perioada înfloririi şi a înverzirii, lăsăm acum aceasta tinerilor?” Nu, şi ei se lasă călăuziţi de primăvară, se acoperă cu flori şi frunze pentru a putea oferi apoi nişte fructe gustoase şi parfumate.

Cum să nu observăm că întreaga natură se gândeşte la noi? În fiecare primăvară, ea ne trimite tot ceea ce avem nevoie ca energii şi stimulente pentru corpul nostru fizic, dar mai ales şi pentru corpurile noastre psihice şi spirituale. Depinde de noi să fim conştienţi, treji, vigilenţi, astfel ca să nu le lăsăm să treacă fără să beneficiem de ele.

La apropierea Paşte lui, trebuie să ne preocupe numai gândul reînnoirii, al regenerării. Fiindcă odată cu învierea lui Hristos, sărbătorim învierea întregii naturi. Această înviere era învăţată şi sărbătorită înainte de Iisus, numai că lumina Iniţierii s-a pierdut şi creştinii nu mai ştiu cum să o înţeleagă. în ziua de Paşte ei repetă: „Hristos a înviat... Hristos a înviat..”. Da, dar dacă Hristos a înviat, este pentru că întreaga natură învie, şi ei deopotrivă trebuie să învie, fără să aştepte sfârşitul veacurilor. Astfel, fiecare va putea spune într-o bună zi: „Eu sunt învierea şi viaţa”.

CUPRINSCorpul fizic nu învie......................................................2Să îl urmăm pe Cel care este viu................................11A învia: a primi primăvara în noi.................................19