Piaţa textilelor şi îmbrăcămintei în Uniunea Europeană

Comertul intracomunitar. Performantele comerciale în domeniul

tranzactiilor cu servicii ale fiecarui stat membru UE sunt evaluate prin

intermediul a doi indicatori: rata de acoperire intracomunitara (proportia

exporturilor intracomunitare în importurile intracomunitare) si indicele

specializarii la export. Primul indicator ofera posibilitatea de comparare

a performantelor statelor UE pe piata comunitara, în timp ce cel de-al

doilea indicator este calculat la nivelul pietei mondiale. Pozitia pe piata

mondiala a serviciilor tarilor membre UE poate fi apreciata ca

dominanta, pe baza indicatorilor care arata locul ocupat de catre

fiecare dintre tari pe fiecare dintre subpietele principalelor servicii

tranzactionate în lume. 

- domeniul referitor la tarife: acestea pot fi fixate liber, administratiile

nationale de aviatie civila putând totusi sa se opuna unor tarife care nu

sunt raportate la costurile reale ale companiilor aeriene. Astfel, se

doreste în primul rând oprirea razboaielor tarifare între companii (asa

cum s-a întâmplat în SUA), si în al doilea rând evitarea variatiilor

brutale de preturi;

- crearea unui spatiu aerian deschis pe baza de acord plurilateral între

SUA si alte tari europene sau din zona Asia-Pacific;

- crearea unei retele echilibrate, cu un grad ridicat de acoperire a riscurilor;

- produse /servicii de calitate, la sugestia clientului;

- o alianta mondiala, integrata si în plina expansiune;

- o politica stricta de control al costurilor.

Dezvoltarea si modernizarea AIR FRANCE KLM în economia globala se realizeaza în cadrul unei strategii care combina flexibilitatea si rationalizarea.

- flexibilitatea implica adaptarea flotei AIR FRANCE la mediul economic si la cerintele pietei pe termen scurt. Este si motivul pentru care o parte semnificativa a flotei este închiriata pe termen mediu sau scurt. Aceasta practica este corespunzatoare sistemului „locatiei operative progresive” si ofera companiei posibilitatea sa retraga aparate de zbor din exploatare în fiecare an, daca acest lucru este necesar. De asemenea, pentru aparatele comandate, clauzele de achizitionare permit modificarea datei de livrare sau de schimbare a modelului în cadrul aceleiasi marci de aeronave.

- rationalizarea implica dotarea cu aeronave moderne, apropiate din punct de vedere al nivelului tehnologic, pentru a pastra o tenta „de familie” si pentru a asigurarea obtinerea unui profit semnificativ din omogenitatea tehnica a flotei. Aceasta strategie permite un mai bun management al costurilor de formare profesionala a echipajelor dar si un management adecvat al costurilor de întretinere si cu carburantii. AIR FRANCE exploateaza pentru transportul pe distante medii toate aparatele din familia  A320, iar pentru transport pe distante lungi, familia A330/A340.

Importanţa economică şi socială a industriei textile şi a celei de îmbrăcăminte în Uniunea

Europeană

Analiza pieţei textilelor şi a îmbrăcămintei în Uniunea Europeană prezintă o importanţă majoră, atât

prin poziţia pe care o deţine în cadrul economiei sale globale, cat şi pe piaţa mondială.

Potrivit ultimelor date furnizate de Euratex, industria textilă şi de îmbrăcăminte a UE a realizat în

2009 o cifră de afaceri de peste 170 miliarde. În industria textilă şi de îmbrăcăminte în UE predomină

întreprinderile mici şi mijlocii.

Industria textilă şi de îmbrăcăminte a UE este concentrată în cinci ţări: Italia, Marea Britanie, Franţa,

Germania şi Spania, care deţin o pondere cumulată de aproximativ 3/4 din totalul producţiei ramurii. Pe

subramuri, ţările sudice Italia, Grecia, Portugalia şi în mai mică măsură Spania şi Franţa, contribuie

îndeosebi la producţia de îmbrăcăminte a UE, în timp ce ţările nordice ca Marea Britanie, Germania,

Belgia, Olanda, Austria şi Suedia se concentrează mai mult pe producţia de textile.

Comparativ cu industria prelucrătoare pe ansamblu, piaţa externă are o mai mare importanţa pentru

ramura textilă şi de îmbrăcăminte; totodată şi gradul de penetrare a importului este semnificativ mai

mare în această ramură, fiind în medie de 44% per total UE , dar ajungând până la 55% în sectorul

îmbrăcămintei în ţări ca Germania, Franţa şi la 48% în Marea Britanie.

Uniunea Europeană se situează pe primul loc în exportul mondial de produse textile (aproximativ 1/3

din exportul mondial) şi pe locul doi după China în cel de îmbrăcăminte (8%).

Totodată UE se situează pe primul loc în importul mondial de textile (11%) şi pe locul doi după SUA în

cel de îmbrăcăminte (25%).

Uniunea Europeană are constant o balanţă comercială excedentară pentru produsele textile, dar

deficitară în comerţul cu îmbrăcăminte, deficitul dublându-se practic în perioada 1995-2003. Piaţa

textilelor şi îmbrăcămintei in Uniunea Europeană având în vedere ponderea majoritară a îmbrăcămintei

în totalul importului UE de textile-îmbrăcăminte pe această piaţă este necesară analiza structurii

importului UE de tricotaje şi confecţii.

Principalii parteneri comerciali ai UE în sectorul de textile- îmbrăcăminte sunt ţările asiatice,

ţările est-europene şi ţările nord-africane, iar dintre ţările industrializate – SUA, Elveţia şi în mai mică

măsură Japonia.

Analiza în evoluţie a principalelor 10 ţări furnizoare de textile ai UE, confirmă creşterea importului

din ţările asiatice (cu precădere din China, care ocupă de altfel primul loc ca furnizor, cu o pondere de

13,6% în totalul importului extracomunitar al UE), Turcia (12,4%) şi unele ţări est europene, respectiv

Cehia (5,5%) şi Polonia (3,7%).

Importul din SUA, Japonia şi Elveţia este în scădere constanta în perioada 2000-2005. Pe planul

exportului UE, principalele sale 10 pieţe de desfacere deţineau în 2006 o cotă parte cumulată de 58%, pe

primele 3 locuri situându-se SUA (10,0%), Polonia (8,1%) şi România (7,9%).

În dinamică are loc o creştere însemnată a livrărilor UE către China, România, Rusia şi în mai mică

măsură spre Elveţia. În schimb, se constată o reducere a exportului spre SUA (care se situează în prezent

pe locul 2, ca debuşeu după Elveţia, Japonia şi Norvegia). În sfera importului UE de îmbrăcăminte,

principalele 10 furnizoare deţineau în 2003 o cotă parte de peste 71%, pe primele 3 locuri, cu o prezenţă

crescândă pe piaţa UE se situează China (29,3% din totalul importului extracomunitar), Turcia (14,2%)

şi România (7,2%, comparativ cu 5,4% în 2000). Importul din aceste trei ţări, precum şi din India,

Bangladesh şi ţările nordice au cunoscut o tendinţă constant ascendentă, în timp ce importul din Hong-

Kong, Industria uşoară din România – integrare economică europeană Indonezia şi Polonia s-a redus

substanţial, ceea ce a dus la pierderea poziţiilor lor în ierarhia principalilor furnizori ai UE.

Turciei şi ţărilor nord-africane de piaţa UE, mergând până la peste 95% din totalul comerţului lor,

dependenţă în condiţiile eliminării totale a cotelor de import. Piaţa textilelor şi îmbrăcămintei in

Uniunea Europeană.

Comerţul cu textile - îmbrăcăminte în regim lohn

Accentuarea concurenţei pe piaţa UE a condus în ultimele două decenii la dezvoltarea fenomenului

delocalizării producţiei dinspre ţările industrializate, în special din SUA şi UE, atât prin transferul

direct a unei părţi din capacităţile lor de producţie pentru textile (fire, ţesături) în ţările în curs de

dezvoltare cu costuri mai reduse ale forţei de muncă, cât şi prin operaţiuni de prelucrare pasivă

(outward processing trade – OPT) în UE sau „production share” în SUA, cunoscute şi sub denumirea de

lohn.

În cadrul operaţiunilor de lohn, firma importatoare transmite de regulă toate materialele textile

necesare (ţesături, tricot metraj), designul, accesoriile pentru îmbrăcăminte, iar producătorul din ţara

parteneră contribuie adesea numai cu manopera la realizarea confecţiilor sau tricotajelor. Contractele în

regim de lohn în industria îmbrăcămintei, ca de altfel şi în cea a încălţămintei sunt practicate pe scară

largă, în special de UE şi SUA, care au astfel o soluţie pentru menţinerea competitivităţii industrieilor

textile.

Principalii factori care au contribuit la extinderea producţiei în sistem lohn sunt:

• Costul mult mai redus al forţei de muncă în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările est-europene.

• Cheltuielile mai reduse de transport, prin angajarea de astfel de operaţiuni de preferinţă cu ţări

apropiate geografic de ţara importatoare. Acest factor a contribuit la extinderea contractelor în lohn ale

UE, îndeosebi cu ţările esteuropene şi cele mediteraneene, iar ale SUA cu Mexicul şi unele ţări din

America Centrală;

• Răspunsul rapid şi flexibilitatea mare în realizareaproduselor finite bazate pe proximitatea geografică

faţă de piaţa de desfacere, dar şi pe capacitatea firmei executante de a răspundela fluctuaţiile cererii şi

ale modei;

• Transmiterea know-how-ului prin investiţii făcute de ţara beneficiară (de îmbrăcăminte) în maşini,

utilaje şi tehnologii moderne.

Pentru ţările (executante) producătoare care realizează astfel de contracte în lohn, inclusiv pentru

România, acest sistem s-a dovedit a fi benefic pe termen mediu, permiţând funcţionarea la întreaga

capacitate a Piaţa textilelor şi îmbrăcămintei in Uniunea Europeană fabricilor de confecţii şi tricotaje,

dotarea cu utilaje şi tehnologii moderne şi asigurarea accesului crescând al producătorilor pe pieţele

vest-europene.

Pe termen lung, lohnul implică însă dezavantaje pentru firmele executante: încasările din export sunt

mult mai mici decât în cazul fabricării în totalitate a produsului finit, precum şi diminuarea

posibilităţilor de promovare a confecţiilor sub marcă proprie, respectiv pierderea identităţii

firmei.

După anul 1990, operaţiunile în regim lohn s-au extins substanţial în prima parte a anilor ’90 de

firmele germane, belgiene şi franceze, iar ulterior de firmele italiene, engleze şi greceşti. Acest gen de

tranzacţii este practicat în ultimul timp şi de firmele spaniole.

Analiza balanţei comerţului cu îmbrăcăminte al UE pe principalii parteneri în perioada 1995-2002

relevă că marea majoritate (peste 82% în 2002 a contractelor în sistem lohn pentru îmbrăcăminte s-au

derulat cu ţările est-europene şi mediteraneene, în special nord-africane). China deşi este principalul

furnizor de îmbrăcăminte al UE, nu lucrează în lohn decât în mică măsură (acoperă numai 4,6% din

totalul deficitului balanţei UE în comerţul cu îmbrăcăminte.

Factori de competitivitate pe piaţa textilelor şi îmbrăcăminte în UE

Accentuarea concurenţei pe piaţa internaţională a textilelor şi îmbrăcămintei impune producătorilor

să-şi axeze structura ofertei pe un set de elemente care să le asigure creşterea competitivităţii Într-un

studiu realizat de Institutul Francez al Modei sunt analizate pe exemplul celor zece ţări principale

furnizoare de textile-îmbrăcăminte ale Uniunii Europene, patru mari categorii de factori care contribuie

la creşterea competitivităţii acestor produse pe piaţa internaţională, şi anume (evaluarea gradului de

competitivitate în cele zece ţări principale furnizoare pe piaţa UE s-a făcut pe baza interviurilor realizate

în 2002-2003 de către experţi din ţările membre UE. Aceste evaluări nu sunt întrutotul comparabile, dar

ele

• factori legaţi de munca vie, respectiv: costul „brut” al muncii vii, costul muncii vii cu luarea în calcul

a productivităţii şi a cheltuielilor de regie, disponibilul de forţă de muncă şi calificarea acesteia,

calitatea managementului, know-how-ul în diferite subsectoare ale acestei ramuri industriale;

Sub raportul disponibilităţilor de materii prime din producţia proprie şi al gradului de dotare tehnică,

cele mai competitive ţări sunt Tunisia, China şi Coreea de Sud. Existenţa materiilor prime interne este

un factor cheie de competitivitate sub raportul preţurilor şi tinde să devină tot mai important pentru

clienţii beneficiari.

• factori economici generali ca: accesul la sursele de finanţare, disponibilităţile de energie ieftină,

cheltuielile pentru efectuarea tranzacţiei în sens larg, incluzând corupţia, dificultăţi în derularea

procedurilor de import/export, ineficienţa birocratică, starea transportului şi infrastructurii în interiorul

ţării;

Eficienţa economică a unei ţări este fără îndoială un factor cheie în orice afacere şi influenţează

direct orice tranzacţie. Sub acest aspect India, Pakistan, Bangladesh şi într-o mai mică măsură Marocul

sunt potrivit acestui studiu ţări ineficiente competitiv, în timp ce China şi Turcia beneficiază de un

climat favorabil de afaceri. De asemenea, Coreea de Sud dispune de o infrastructură eficientă, dat fiind

gradul ridicat de dezvoltare economică, dar acest indicator este negativ influenţat de competitivitatea

redusă ca preţ.

• factori comerciali sau de „service” ca: siguranţa respectării termenelor de livrare, calitatea produselor,

respectarea specificaţiilor cerute de client, flexibilitatea şi răspunsul rapid la comenzi, designul şi

creaţiile proprii de modă, proximitatea geografică faţă de client, proximitatea culturală şi de limbă;

Ca şi în cazul evaluării competitivităţii legate de forţa de muncă şi sub aspectul competitivităţii

factorilor comerciali, trebuie avut în vedere că ultimele patru ţări înscrise în tabel nu sunt pe deplin

comparabile cu primele ţări, care livrează produse finite realizate în întregime cu forţe proprii şi nu în

regim lohn. Piaţa textilelor şi îmbrăcămintei in Uniunea Europeană

O imagine globală a poziţionării elementelor de competitivitate ca furnizori de textile-îmbrăcăminte

pe piaţa internaţională relevă ca ţări competitive China, India şi Turcia, cu menţiunea că, dintre toate,

China se detaşează ca fiind cea mai competitivă pentru produsele din segmentul d piaţă la care preţul

este criteriul prioritar. Turcia, de asemenea este bine poziţionată pe pieţele în care flexibilitatea şi

răspunsul rapid în executarea comenzilor contează, respectiv pe segmentele de piaţă pentru articole de

modă şi de marcă.

România se situează la un nivel mediu de competitivitate, fiind dezavantajată sub raportul

disponibilităţilor de materii prime din producţie proprie şi al gradului de dotare tehnică şi tehnologică în

filaturi, ţesătorii şi secţiile de finisaj.