27. Cum predicăm din Noul Testament?

1. Materialul evanghelico-istoric:

Evangheliile (la plural), de fapt, alcătuiesc o singură evanghelie, vestea bună

a Împărăţiei lui Dumnezeu, a cărei centru este venirea lui Isus. Opera mântuirii lumii,

tema centrală a evangheliei veşnice, s-a realizat prin minunea întrupării, prin moartea,

învierea şi înălţarea Domnului. Evangheliile sunt rapoartele fidele despre scopul

revelaţiei, satisfacerea ispăşirii, prin care s-a împlinit VT, şi conţine referire fermă la

vestea bună a glorioasei Lui reveniri.

Cu ocazia exegetării acestor pericope, să avem în vedere următoarele:

Evangheliile nu sunt documente publice, ca cele de la Notariatul de Stat, sau

ca documente istorice, sau cele arheologice, ci sunt mărturiile a mai multor oameni

inspiraţi, care Îl mărturisesc pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, prinvindu-L din mai multe

unghiuri posibile. De aceea, când tratăm un text, să-l cercetăm în contextul locurilor

paralele (sinoptici), pentru a cunoaşte mai amplu dinamica şi tensiunea situaţiilor.

Persoanele din anturajul lui Isus Hristos, sunt verigi ale istoriei salvării, dar

nu ei sunt protagoniştii principali ai evenimentelor descrise! În descrierea naşterii

Mântuitorului, apar magii, păstorii, sunt pomeniţi Iosif şi Maria, mai târziu Ana şi

Simeon, dar axul central al evenimentului îl reprezintă ISUS, şi nu persoanele

secundare. Personajele descrise ne oferă totdeauna posibilitatea actualizării: ne arată

calea noastră, cum putem ajunge şi noi la experienţa credinţei? Cum putem ajunge şi

noi la Hristos? Care este voinţa Sa privitoare la noi? Ce doreşte să devină El pentru

noi? Fiecare persoană care apare în Evanghelii, are însemnătate aparte, poartă o solie,

joacă un rol în secvenţa istoriei salvării, iar noi trebuie să căutăm şi să transmitem

mesajul pe care îl poartă fiecare.

Dintre cărţile istorice, trebuie să subliniem Faptele Apostolilor. În timp ce

Evangheliile Îl descriu pe Domnul istoric, Faptele Apostolilor nu-L înfăţişează pe Cel

glorificat şi conţin rapoarte despre activitatea Sa ulterioară. Arată, cum S-a descoperit

pe Sine prin revărsarea Spiritului Sfânt şi cum a condus începuturile fondării Bisericii,

care este Corpus Christi, cum i-a folosit în acest scop pe apostoli, ca să fie purtătorii

soliei Lui mântuitoare, şi cum a trecut Împărăţia Harului peste graniţele statelor

antice, şi cum a devenit biserica o instituţie divină universală. Acesta este drumul lui

Isus Hristos în istorie! Cartea Faptelor Apostolilor, este o carte glorioasă, căci ne

împărtăşeşte faptul îmbucurător, că nu există bariere în faţa evangheliei, şi ne

raportează progresul intern şi extern al bisericii.

Cu ocazia exegezei, trebuie să observăm că Spiritul Sfânt Îşi face lucrarea Sa

ordonată de la ziua Cincizecimii, până la capitolul şapte al cărţii. Zidirea bisericii

(împărţirea sarcinilor), dovedeşte fundamentarea şi întărirea ei lăuntrică. Numai după

consolidarea internă păşeşte mai departe biserica, făcând un pas către fiii lui Ham

(cap. 8), apoi către descendenţii lui Iafet. Activitatea comunităţilor este o mărturie

pentru Domnul glorificat. El este centrul, nu Pavel, sau Barnaba, nici chiar

comunitatea!

2. Parabolele lui Isus Hristos:

Acestea ţin de partea istorică a NT, dar trebuie să fim atenţi la însemnătatea

termenului ebraic, máşal (parabolă, poveste, istorioară). Termenul subînţelege o

scenă, un tablou împrumutat din viaţa seculară, din viaţa de toate zilele, pentru ca să

ne vorbească prin el despre lumea spirituală şi invizibilă, dar reală, a descoperirilor

divine. Întâlnim tablouri senzoriale, care ne vorbesc despre lucruri suprasenzitive.

Vorbesc despre Împărăţia cerurilor şi despre taina ei, ca cea care poate fi intuită în

mod senzorial, dar care are o însemnătate soteriologică.

Când recurgem la parabole, trebuie să ţinem cont că nu toate laturile lor pot

fi interpretate simbolic, şi că analogiile detaliilor nu trebuie forţate. Isus avea în

vedere totdeauna o idee principală, care era scopul parabolei, şi toate au fost

subordonate ideii principale. Această idee principală aruncă lumină asupra detaliilor

secundare, care susţin parabola.

Parabolele nu sunt alegorii, ci comparaţii, în care nu toate trăsăturile lor

conţin o solie tainică spirituală. De exemplu: Augustin când vorbeşte despre parabola

fiului risipitor (Luca 15), dă următoarele interpretări: roşcovele sunt ştiinţa lumească,

care satură, dar nu hrăneşte sufletul. Viţelul gras este masa nunţi Mielului, haina nouă

este botezul, inelul este arvuna Spiritului Sfânt, iar încălţămintea, dispoziţia de a

umbla după Evanghelie. Dar care este adevăratul sens al parabolei, dacă fiecare

detaliu este aplicat?

Cele ce vor fi spuse despre parabole, la capitolul respectiv din "teologia

evangheliilor", este valabil şi pentru acest paragraf.

3. Epistolele pauline:

Sunt epistole ocazionale, pline de mărturisiri personale şi confesiuni prin

care îşi deschide sufletul. Felul abordării epistolelor este metoda Duhului Sfânt de a

face cunoscut adevărul lui Hristos pentru oricine, şi a împrăştia orice nor din calea

mântuirii. Dar nici în aceste epistole, rolul principal nu îl deţine Pavel, ci Isus Hristos

şi adevărul legat de El, adică cunoaşterea vieţii de comuniune cu Hristos.

Atât apostolul Pavel, cât şi ceilalţi apostoli, au o autoritate deosebită în

biserică, şi au fost chemaţi să fie "primii martori" ei Evangheliei lui Hristos. Ei au fost

persoane inspirate de Spiritul Sfânt, iar mărturia lor a fost acceptată în culegerea

cărţilor Scripturii, care formează revelaţia scrisă a lui Dumnezeu. Ceea ce spun ei, nu

este urmarea înţelepciunii umane, nu este teoria unui om, nici comentariul lui pe

marginea învăţăturilor lui Hristos, ci este desfăşurarea autentică a Evangheliei lui

Hristos. Considerăm că nu numai o parte, sau majoritatea acestor scrieri, ci toate

aceste epistole, în toate detaliile lor, conţin dovada inspiraţiei lor.

Când medităm asupra acestor tete, sau le exegetăm, este bine să ne punem

întrebările următoare:

- În ce situaţie se afla Pavel, când a scris aceste rânduri?

- În ce situaţie se afla comunitatea respectivă, căreia îi sunt adresate rândurile

respective?

- Care este solia care se desprinde din text, pentru comunitatea, sau biserica

lui Dumnezeu din toate timpurile?

- În apărarea sa, sau în desfăşurarea adevărului, Pavel atacă, se apără. mustră,

dezminte sau aprobă. Această trăsătură caracteristică apologetică, nu poate lipsi nici

din predica noastră.

- Epistolele sunt adresate unor comunităţi aşteptătoare a parusiei (advent - a

doua venire). Toate problemele abordate sunt discutate într-un veritabil spirit advent,

căci credinciosul creştin din toate timpurile trăia în advent. Acesta este nota

definitorie a tuturor episolelor pauline, şi trebuia să fie nota caracterizantă a

predicilor noastre, pe care le ţinem din aceste epistole. Legea lor fundamentală este

legea Împărăţiei lui Isus Hristos, adică legea imuabilă a lui Dumnezeu, valabilă

pretutindeni şi în toate timpurile.

Din punct de vedere doctrinal, epistolele pauline sunt scrise în spiritul

învăţăturii despre neprihănirea prin credinţă, care stă la baza doctrinei despre ispăşire,

despre sanctuar şi despre mântuire.

Când tratăm texte care vorbesc individual despre autor, să nu cumva că ne

identificăm cu Pavel, ca nu cumva mărturia Spiritului Sfânt dată prin el, să fie

zădărnicită prin afişarea noastră neroadă, considerându-ne egali cu cel care a fost

unealta aleasă a lui Isus Hristos, Pavel, apostolul neamurilor.

4. Epistolele catolice:

Numim epistole "catolice" (catolicos = general, universal, sobornicesc) pe

celelalte epistole, scrise de alţi autori, în afară de Pavel (Iacov, 1-2 Petru 1-3 Ioan şi

Iuda). Nu sunt epistole ocazionale nici locale, adică nu sunt adresate unei comunităţi

precise, ci sunt epistole generale, care în mod universal se adresează creştinătăţii.

Aceste epistole se deosebesc de cele pauline, în următoarele caracteristici:

Autorii lor sunt tot inspiraţi de Spiritul Sfânt, dar nu reprezintă nici stil, nici

conţinut unitar, ci fiecare epistolă poartă amprenta specifică a autorului.

De exemplu: Pavel scrie totdeauna împotriva abaterilor şi a părerilor greşite.

Ioan, luptă în toate scrierile lui împotriva sistemului ideologic, care toată existenţa sa

a fost pătrunsă de suferinţă şi prigoană, deci viaţa creştină o vede din acest unghi.

Apoi, Pavel scria unei comunităţi concrete, şi este natural ca epistola să poarte

amprenta coloritului local, pe când epistolele catolice se adresează în mod general

tuturor comunităţilor, fără a avea prospeţimea unor evenimente concrete, locale.

Epistolele catolice au fost scrise cu un anumit scop. De exemplu, Iacov, în

opoziţie cu epistola către Evrei, care condamnă faptele moarte (cele care nu izvorăsc

din credinţă), din contră, condamnă credinţa care nu are fapte, credinţa care este doar

o atitudine intelectuală, numită de Iacov, credinţă moartă. Petru se adresează, în

general, la cei care suferă, cei care nu au răbdare în crizele inerente ale vieţii de

credinţă, dar teologia sa înfruntă şi anumite erezii. Ioan urmăreşte dovedirea şi

susţinerea divinităţii lui Hristos, iar pe latura etică a credinţei, mobilizează pe cititorul

lui să ia o atitudine pozitivă faţă de calitatea cea mai de preţ a creştinului, dragostea.

Iuda urmăreşte acelaşi scop văzut la Petru. Când vom studia epistolele, vom analiza

epistola în contextul celui scris de Petru, şi vom vedea că, de fapt, avem de-a face cu o

epistolă prescurtată a acestuia.

Deoarece aceste epistole militează în favoarea comunităţii, se mai numesc şi

epistole pastorale. Acest caracter aş soliilor acestor epistole trebuie să se afirme şi în

cadrul predicii ţinute din aceste texte pastorale.

5. Apocalipsa lui Ioan:

Pe lângă Daniel, este cea mai însemnată carte profetică a Bibliei. AZŞ îşi

întemeiază solia, mandatul şi existenţa lor pe aceste cărţi, care oferă baza ideologică a

soliei Bisericii Rămăşiţei, cât şi "certificatul de naştere" al ultimei biserici.

Vom întâmpina anumite greutăţi în interpretarea cărţii, dacă o rupem de

cartea lui Daniel. Anumite profeţii din cele două cărţi formează chiar un lanţ unit

(Daniel 12 şi Apoc.10, de exemplu), a cărui fir roşu trebuie avut în vedere în

desfăşurarea evenimentelor profetice.

Ideea principală a cărţii: Domnul vine! Subiectul viziunilor este lupta

Bisericii Rămăşiţei, în marile ei confruntări ci forţele răului. Evenimentele descrise în

carte nu trebuie privite ca fiind un şir direct de la început până la sfârşit, deci ca

evenimente succesive, ci mai degrabă ca evenimente simultane, căci avem cel puţin

trei mari repetări a succesiunii evenimentelor dintre cele două veniri. Evenimentele nu

sunt scrise cronologic, ci paralele.

Simbolurile găsite în profeţiile VT sunt valabile şi în Apocalipsa. Astfel, că

principiul an-zi, sau simbolurile sanctuarologice, pot fi aplicate şi acestei cărţi, dar în

mod consecvent. Simbolurile trebuie privite ca nişte coduri valabile pentru descifrarea

mesajului vizionar.

Ţinta tuturor evenimentelor descrise: este revenirea glorioasă a

Mântuitorului. În cursul evenimentelor descrise, Isus nu se află pe pământ.

Evenimentele nu pot fi nici "praeterizate", nici futurizate, nici idealizate, adică să se

scoată doar, alegoric, un conţinut etic. E.G.White sfătuieşte pe servii lui Dumnezeu să

studieze fundamental cartea lui Daniel şi Apocalipsa, căci înţelegerea acestor cărţi ca

da o putere de pătrundere soliilor pe care le vor prezenta. Pentru un AZŞ, actualizarea

înseamnă aplicaţia soliei la nevoile actuale ale Bisericii.

Pentru încheiere, să primim sfaturile Spiritului Profeţiei privind acest subiect:

"Lăsaţi să vorbească Daniel, lăsaţi să vorbească Apocalipsa, să vestească

adevărul. Dar oricare fază a subiectelor ar fi prezentată, ridicaţi-L pe Isus ca centrul

speranţei"...-Ev 195.

"Nu trebuie să lăsaţi ca învăţătura să fie uscată, abstractă, cum se predă în

multe cazuri, ci prezentaţi adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod proaspăt,

impresiv... Apocalipsa trebuie deschisă pentru popor. Mulţi au fost astfel învăţaţi să

gândească că este o carte sigilată; dar ea este sigilată numai pentru aceia care refuză

lumina şi adevărul. Adevărul pe care îl conţine, trebuie proclamat, atunci poporul va

avea privilegiul de a se pregăti pentru evenimentele care curând vor avea loc." -

Ev.195-196.

"Predicatorii trebuie să prezinte cuvântul sigur al profeţiei ca o fundamentare

a credinţei AZŞ. Trebuie studiate cu grijă profeţiile lui Daniel şi a Apocalipsei, iar în

legătură cu acestea, cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele

lumii!"!" - Ev. 196.