Amanda Quick-Logodnica de

imprumut

PROLOGArthur Lancaster, conte de St. Merryn, şedea la clubul săuîn faţa unui foc în care trosneau lemnele, bînd un pahar deexcelent vin de porto şi citind un ziar, cînd i se anunţă călogodnica lui fugise cu un alt bărbat.- Mi s-a spus că tînărul Burnley a folosit o scară pentru ase căţăra pînă la fereastra ei şi a o ajuta pe domnişoaraJuliana să coboare la trăsură. Bennett Fleming îşi lăsă trupulscurt şi zdravăn pe scaunul din faţa lui Arthur şi întinsemîna către sticla de porto. După cît se pare, cei doi au luatospre nord. Nu încape îndoială că se îndreaptă către GretnaGreen. Tatăl Julianei a pornit dej a în urmărirea fugarilor,însă trăsura acestuia e veche şi înceată.O tăcere absolută se lăsă peste întreaga încăpere. Toatediscuţiile încetară. Nici un ziar nu mai foşnea, nici un paharnu se mai mişca. Era aproape de miezul nopţii şi clubul eraticsit de lume. Toţi bărbaţii din apropiere păreau să fiîngheţat în scaun, încordîndu-se din răsputeri să tragă cuurechea la conversaţia care se desfăşura lîngă şemineu.Cu un oftat, Arthur îşi împături ziarul, îl lăsă deoparte şiluă o înghiţitură de vin. Apoi privi în direcţia ferestrei, la

rafalele de ploaie pe care vîntul dezlănţuit le izbea degeamuri.- Pe o asemenea furtună vor fi foarte norocoşi dacă vorizbuti să străbată măcar cincisprezece kilometri, zisebărbatul.După cum avea să se întîmple cu tot ce va spune el înnoaptea aceea, remarca deveni şi ea o parte a legendei luiSt. Merryn... Un om dotat cu atîta stăpînire de sine încît,atunci cînd i s-a spus că logodnica lui fugise cu un altbărbat, el s-a mulţumit să facă un comentariu asupra vremiiumede de-afară.Bennett dădu repede pe gît o duşeă de porto, după careînsoţi privirea lui Arthur, uitîndu-se şi el pe fereastră.- Tînărul Bumley şi domnişoara Juliana au o trăsurăexcelentă şi rapidă, precum şi un atelaj puternic şi odihnit.Bărbatul îşi drese glasul. Este puţin probabil ca tatăl ei săimai poată ajunge din urmă, dar un călăreţ bun, cu un calsprinten, ar fi capabil să pună mîna pe fugari.Aşteptarea mocnea în liniştea limpede ca de cristal. St.Merryn era un burlac ale cărui grajduri adăposteau cîţiva caide mare clasă, ceea ce nu era pentru nimeni un secret. Toţiaşteptau să afle dacă însuşi contele va decide să pornească peurmele cuplului fugar.Arthur se ridică cu un aer nonşalant, luînd cu el sticla devin pe jumătate goală.- Ştii, Bennett, în seara asta constat că m-a cuprins oimensă plictiseală. Cred că am să mă duc să văd dacă seîntîmplă ceva interesant în sala pentru jocuri de cărţi.Sprîncenele lui Bennett se înălţară brusc spre margineapărului.- Dar tu nu joci niciodată. Nu mă încumet nici măcar săîncep să număr de cîte ori te-am auzit susţinînd că esteilogic să pariezi nişte bani pe rostogolirea zarului ori pe omînă de cărţi de joc.- Azi mă simt neobişnuit de norocos. Arthur o luă din loc îndirecţia anunţată.- Naiba s-o ia de treabă! murmură Bennett. Trăsăturile luigrosolane se adînciră în semn de îngrijorare, sări înpicioare, îşi înşfacă paharul de vin pe jumătate plin şi seurni pentru a-1 ajunge din urmă pe conte.

- Ştii, spuse Arthur pe cînd cei doi ajunseseră la mijloculîncăperii nefiresc de tăcute, îmi trece acum prin minte că amapreciat mai degrabă greşit cînd i-am cerut lui Graham mînafiicei sale.- Cum aşa? Bennett se uită pieziş la Arthur cu o privireneliniştită, căutînd parcă semne de febră.- Da. Cred că data următoare cînd o să mă mai hotărăsc să-migăsesc o nevastă, voi aborda problema de o manieră mai logica,adică aşa cum aş proceda cu una dintre investiţiile mele.Bennett se strîmbă, conştient fiind că asistenţa prezentăera încă atentă la tot ce spunea Arthur.- Şi cum dracu’ intenţionezi să aplici logica în găsireaunei neveste?- Mă gîndesc că acele calităţi pe care cineva le cere uneineveste nu sînt diferite de calităţile pe care se aşteaptă săle întîlnească la o însoţitoare plătită.Bennett, care tocmai înghiţea o gură de porto, se înecă şiîncepu să tuşească, împroşcînd înjur cu stropi de vin.- O însoţitoare? izbuti el să îngaime într-un tîrziu.- Te rog doar să analizezi atent chestiunea. Paharul luiArthur scoase un clinchet în momentul în care bărbatul aplecăsticla de vin şi atinse buza cu gîtul. O însoţitoare idealăeste o doamnă manierată şi cultă, cu o reputaţie nepătată şiun psihic solid şi liniştit, precum şi cu modestie şiechilibru în comportament şi fel de a se îmbrăca. Iar acesteînsuşiri nu sînt ele oare aceleaşi prin care oricine arcaracteriza o nevastă perfectă?- O însoţitoare plătită este, prin definiţie, o persoanăcare a sărăcit şi a rămas singură pe lume.Bineînţeles că este săracă şi lipsită de orice mijloace desubzistenţă, dădu din umeri Arthur. Altminteri de ce arsolicita o atît de umilă poziţie?• - Majoritatea domnilor ar prefera o nevastă care să lepoată aduce o oarecare avere sau ceva proprietăţi imobiliare,preciză Bennett.• - Ooo, dar tocmai în privinţa asta am eu un imens avantaj,nu-i aşa? Arthur se opri în uşa sălii de jocuri şi trecu înrevistămesele ocupate. Fără să subliniez prea apăsat aspectul ăsta,pot spune că sînt putred de bogat şi că mă îmbogăţesc tot mai

mult cu fiecare zi. Eu n-am nevoie de o nevastă înstărită.Bennett se opri şi el lîngă Arthur, încuviinţînd fără preamare tragere de inimă:-Adevărat.- Unul dintre marile avantaje la însoţitoarele plătiteconstă tocmai în crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Asta leface să se arate recunoscătoare în egală măsură indiferent ceangajament li se oferă.- Ah! La asta nu mă gîndisem. Bennett mai luă o înghiţiturăbună de porto, coborînd apoi încet paharul. Cred că încep săţiînţeleg raţionamentul.- Lipsite de adăpost, tinerele doamne romantice ale cărorconcepţii despre dragoste au fost trist deformate de Byron şide romanele Minervei Press, ca însoţitoare plătite, trebuie,obligatoriu, să dovedească un mult mai accentuat spiritpractic. Ele au învăţat, şi încă pe o cale foarte dură, cît denemiloasă poate fi lumea.- Fără îndoială.- în conseemţă, prototipul însoţitoarei nu va fi înclinatcătre o purtare care i-ar periclita poziţia. Un bărbat arputea, de exemplu, să conteze că o asemenea doamnă nu ar fugicu un altul cu puţin timp înainte de cununie.- Poate că de vină este şi vinul de porto, dar consider cătot ce ai spus corespunde unui excelent raţionament. Bennettse încruntă. însă cum ar putea cineva să găsească o nevastăcare să întrunească integral calităţile unei însoţitoareplătite?- Fleming, sînt nevoit să-ţi spun că mă cam dezamăgeşti.Răspunsul la întrebarea ta mi se pare limpede ca lumina zilei.Dacă cineva doreşte să-şi aleagă o astfel de nevastă, trebuiesă se adreseze unei agenţii care furnizează asemeneaînsoţitoare. Apoi el nu are decît să intervieveze un număr desolicitante, după care să facă propria alegere.Bennett clipi nedumerit.- O agenţie?- Cum s-ar putea înşela un bărbat? Arthur îşi reproşă: Ar fitrebuit să mă gîndesc la o astfel de idee încă de acum cîtevaluni. Spune şi tu dacă n-aş fi evitat numeroase neplăceri!-Păi...- Acum te rog să mă spuzi, dar cred că s-a ivit un loc liber

la masa din colţ.- Jocul va fi aspru, îl preveni Bennett. Eşti absolut sigurcă...?însă Arthur nu mai era atent. Traversă încăperea şi se aşezăla masa de joc.Cînd se ridică din nou, cîteva ore mai tîrziu, era cu cîtevamii de lire sterline mai bogat. Faptul că domnul conte îşiîncălcase propria regulă de fier de a se împotrivi jocurilorde noroc şi reuşise să cîştige în noaptea aceea oconsiderabilă sumă de, bani mai adăugase ceva la legenda luiSt. Meriyn.Prima geană de lumină a unor zori de zi cenuşii de-abiaîncepea să se ivească peste acoperişuri cînd Arthur părăsiclubul. Bărbatul se urcă în trăsura care îl aştepta şi fucondus înapoi la casa lui mare, cufundată în beznă, din RainStreet*. Se duse apoi direct în pat.La nouă şi jumătate în dimineaţa următoare fu trezit dinsomn de venerabilul său majordom, care îi aduse la cunoştinţăcă tatăl logodnicei sale o descoperise în cele din urmă pefiica lui la un han, acolo unde aceasta împărţea o cameră cutînărul şi frumosul ei salvator.Bineînţeles că, în scopul salvării reputaţiei tinereidomnişoare, nu mai era de făcut decît un singur lucru.Ofensatul părinte hotărîse că tînăra pereche va fi cununatăimediat, cu dispensă specială.Arthur mulţumi politicos servitorului pentru ştire, dupăcare se întoarse pe partea cealaltă şi adormi imediat la loc.PROLOG: ELEN0RAVestea morţii tatălui său vitreg îi fu adusă Elenorei Lodgede cei doi bărbaţi în favoarea cărora el pierduse tot ceinvestise într-o afacere păguboasă. Bărbaţii ajunseseră acasăla ea pe lă trei după-amiază.- Samuel Jones a decedat brusc, în urma unui atac deapoplexie, cînd a aflat că proiectul minier eşuase, o informă,fără nici un semn de compasiune, unul dintre cei doi bărbaţidin Londra.- Această casă, tot ce se află în ea, precum şi terenul careo înconjoară, de aici şi pînă la pîrîu, totul ne aparţine acumnouă, îi aduse la cunoştinţă şi cel de-al doilea creditor,fluturîndu-i prin faţa ochilor un vraf de hîrtii semnate pe

fiecare pagină de Samuel Jones.Primul bărbat aruncă pe furiş o privire lacomă către miculinel de aur pe care Elenora îl purta pe unul dintre degeteleei delicate.- Răposatul a inclus pe lista bunurilor cu care a garantatîmprumutul şi bijuteriile dumitale, precum şi toate celelaltelucruri care îţi aparţin, cu excepţia îmbrăcămintei.Cel de-al doilea creditor mişcă brusc un deget pentru aindica un individ mătăhălos care îi însoţea.- Dînsul este domnul Hitchins. Noi l-am angajat din BowStreet. Se află aici ca să se asigure că nu iei nimic devaloare din casă.Huiduma cu păr cărunt care îi însoţea pe creditorii luiSamuel Jones avea nişte ochi atenţi şi duri. Adusese cu elînsemnul caracteristic al secţiei de poliţie din Bow Street:un baston.Elenora îi înfruntă pe cei trei bărbaţi cu înfăţişări caremai de care mai agresive, conştientă de prezenţa menajerei şia cameristei sale agitîndu-se neliniştite în spatele ei.Gîndurile îi zburau către băieţii de la grajduri şi cătreoamenii care aveau grijă de grădină şi de mica fermă de pelîngă casă. îşi dădea perfect seama că nu putea face aproapenimic pentru a-i proteja. Unica ei speranţă era aceea de asugera că ar fi o mare prostie ca personalul să fie concediat.- Presupun că vă daţi seama că această proprietate produceun venit frumuşel, începu ea.- Da, Miss Lodge. Primul creditor se legănă pe călcîie cuvădită satisfacţie. Samuel Jones ne-a explicat asta suficientde clar.Cel de-al doilea bărbat se uita la îngrijită grădină dinjurul casei cu un aer anticipativ.- Este într-adevăr o fermă foarte frumoasă.- Atunci cred că vă daţi seama şi că unicul motiv pentrucare această proprietate este atît de valoroasă constă înaceea că oamenii care lucrează pămîntul şi au grijă degospodărie sînt foarte pricepuţi şi harnici. Ar fi imposibilsă fie înlocuiţi. Dacă îi veţi lăsa să plece de-aici, vă potasigura că recoltele vor scădea, iar valoarea proprietăţii seva micşora sensibil în doar cîteva luni.Cei doi creditori se uitară încruntaţi unul la celălalt. Era

evident că nici unul nu luase în considerare problemamuncitorilor agricoli şi a servitorilor care îngrijeauproprietatea.La auzul celor spuse de tînăra femeie, sprîncenele sure alecelui de-al treilea bărbat se ridicară şi în ochii lui apăru oexpresie ciudată. Dar nu zise nimic. în definitiv, de ce ar fiintervenit el? gîndi Elenora. Finalul acestei probleme nu aveanimic de-a face cu el.Cei doi creditori se puseră de acord din priviri, fără ovorbă. Apoi primul îşi drese glasul:- Personalul existent va rămîne la fermă. Noi am demaratdeja demersurile pentru vînzarea proprietăţii, iar viitorul eideţinător s-a exprimat cît se poate de limpede cum că doreşteca totul să rămînă aşa cum este.- Desigur, doar cu excepţia dumitale, Miss Lodge. Al doileacreditor legănă capul cu un aer înţelept. Noul proprietar n-aravea nevoie şi de dumneata.încordarea Elenorei se reduse oarecum. Cei care lucraupentru ea erau salvaţi. Acum putea să-şi concentreze atenţiaasupra propriului ei viitor.- Presupun că mi se va acorda răgazul necesar ca să-miîmpachetez hainele, zise ea cu răceală.Nici unul dintre cei doi creditori nu părea să fi remarcatdispreţul profund din glasul femeii. Unul dintre ei îşi scoaseceasul din buzunar.- Miss Lodge, ai pentru asta exact treizeci de minute. Omuldădu din cap în direcţia uriaşului din Bow Street. DomnulHitchins va rămîne aici pe tot parcursul împachetatului pentrua se asigura că nu vei fura nimic din argintărie. Cînd vei figata de plecare, unul dintre lucrătorii de la fermă te va duceîn sat şi te va lăsa la han. Te priveşte personal ce vei facedupă aceea.Elenora se întoarse, cu atîta demnitate de cîtă mai era înstare, trezindu-se faţă în faţă cu menajera care plîngea cususpine şi cu camerista uluită.în faţa dezastrului, simţea şi ea că i se învîrte capul,însă ştia că trebuie să-şi păstreze cumpătul în faţa celordouă. Schiţă în direcţia lor ceva ce spera să semene a zîmbetde încurajare.- Vă rog să vă liniştiţi, spuse ea vioaie. După cum aţi

auzit, voi vă veţi păstra locurile de muncă, precum şi toţibărbaţii de la fermă.Menajera şi camerista se opriră din plîns şi lăsară josbatistele. Neputincioase, cele două răsuflară uşurate.- Mulţumesc, domnişoară Elenora, şopti menajera.Elenora o bătu uşor cu palma pe umăr şi se grăbi sprescări. Se strădui să-l ignore pe poliţistul care îisupraveghea fiecare mişcare, urmînd-o la un pas în spatele ei.Hitchins se postă în uşa dormitorului Elenorei, cu mîinilela spate şi cu picioarele depărtate, urmărind-o cînd trase desub pat un geamantan încăpător.Elenora se întrebă ce ar zice dacă l-ar informa că eraunicul bărbat care pusese vreodată piciorul în iatacul ei.- Ăsta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îispuse, deschizînd capacul şi arătîndu-i interiorul gol. Bunicamea a fost actriţă. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Cînds-a măritat cu bunicul meu, în familie s-a iscat mare zarvă. Afost un scandal teribil. Străbunicii mei l-au ameninţat pebunicul că îl vor dezmoşteni. însă pînă la urmă au fostnevoiţi să accepte situaţia. Ştii cum sînt treburile defamilie.Hitchins mîrîi. Ori nu avea nici o experienţă de familie,ori găsea că povestea ei este extrem de plictisitoare. Eabănuia că a doua variantă era cea mai probabilă.Deşi Hitchins nu avea chef de conversaţie, Elenora continuăsă sporovăiască fără încetare în timp ce îşi scotea din dulapîmbrăcămintea. Urmărea să-i distragă atenţia. Nu voia ca el sădevină prea curios în legătură cu vechiul cufăr.- Biata mea mamă a suferit foarte mult din cauză că mama eiîşi alesese o asemenea profesie. Şi-a petrecut toată viaţaîncercînd să trăiască în umbra faimoasei cariere a buniciimele.Hitchins se uită la ceas.- V-au mai rămas zece minute.- îţi mulţumesc, domnule Hitchins, îi zîmbi rece Elenora.îmi eşti de foarte mare ajutor.Poliţistul se dovedea deprins cu sarcasmul. Fără îndoialăcă, în profesia lui, avea experienţa unor asemenea situaţii.Elenora deschise brusc un sertar şi scoase de acolo un braţde lenjerie intimă, impecabil apretată şi călcată.

- Poate că aţi vrea să întoarceţi privirea, domnule.Hitchins avu bunăvoinţa de a nu se holba prea tare lacămăşileei de noapte. însă atunci cînd ea întinse mîna către miculceas deşteptător de pe măsuţa de noapte, strînse din buze.- Nu aveţi voie să luaţi decît îmbrăcămintea personală, MissLodge, îi atrase el atenţia, dînd din cap.- Da, bineînţeles. Ce mare lucru dacă şterpelea ceasul?Păcat. Dacă l-ar fi amanetat, ar fi putut primi cîteva lire înschimbul lui. Cum de am uitat? comentă ea.Trînti capacul cufărului şi îl încuie repede cu un fior deuşurare. Poliţistul nu manifestase nici cel mai mic interesfaţă de vechiul cufăr al bunicii ei.- Mi s-a spus că semăn leit cu ea cînd avea vîrsta mea deacum, zise Elenora pe un ton de conversaţie.- Cu cine anume, Miss Lodge?- Cu bunica mea, actriţa.- Aşa, deci. Hitchins ridică din umeri. Eşti gata?- Da. Sper că îmi vei coborî dumneata bagajul, nu?- Desigur, domniţă.Hitchins săltă cufărul şi îl cără pînă în holul de laintrare. Afară, îl încărcă în cotiga fermierului, gata deplecare.Unul dintre creditori îi aţinu calea Elenorei cînd ea sepregătea să-l urmeze pe Hitchins.- Micul inel de aur de la mîna dumitale, dacă nu te superi,Miss Lodge, spuse el răspicat.-într-adevăr.Cu o graţioasă îndemînare, ea izbuti să scoată inelul de pedeget şi să-l scape din mînă concomitent cu momentul în carebărbatul se întindea să-l ia. Cerculeţul de aur se izbi depardoseală.-La naiba! Nesuferitul omuleţ se aplecă să-l recupereze.Cîtă vreme era încă aplecat, parodiind parcă o stîngaceplecăciune, Elenora îl depăşi şi pomi să coboare treptele.Agatha Knight sublimase întotdeauna marea însemnătate a uneibine regizate ieşiri din scenă.Hitchins, manifestînd o neaşteptată dovadă de maniere alese,o ajută să se suie în prea puţin eleganta cotigă de ţară.- Mulţumesc, domnule, murmură Elenora. Se aşeză pe grosolana

băncuţă de lemn a cotigii cu toată graţia şi aplombul pe carele-ar fi afişat urcînd într-o superbă caleaşcă.în ochii omului legii trecu o sclipire admirativă.- Vă urez mult noroc, Miss Lodge. El se uită în partea dinspate a cotigii, unde se lăfăia în voie cufărul. V-am spuscumva că şi unchiul meu a călătorit în tinereţea lui cu otrupă de actori ambulanţi?Elenora îngheţă.- Nu, nu mi-ai spus.- El ayea un cufăr foarte asemănător. Spunea că un asemeneacufăr este cît se poate de practic. Mi-a povestit că aveaîntotdeauna grijă să ţină împachetate acolo cîteva lucruri deprimă necesitate pentru cazul în care ar fi obligat să pleceîn mare grabă din localitate.Femeia înghiţi în sec.- Şi bunica mea m-a sfătuit cam la fel.- Sînt convins că i-aţi urmat întocmai sfatul, Miss Lodge,nu?- Da, domnule Hitchins, aşa am făcut.- Aţi făcut foarte bine urmîndu-i sfatul, Miss Lodge. Aţifost foarte inspirată. Bărbatul clipi, îşi atinse margineapălăriei şi se retrase în direcţia celor care îl angajaseră.Elenora inspiră adînc, după care deschise umbreluţa de soareşi o ţinu drept în sus, ca pe o mîndră flamură în luptă. Apoicotiga se puse în mişcare.Tînăra femeie nu se întoarse să privească înapoi la casa încare se născuse şi în care trăise toată viaţa.Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese cine ştie ce şinu era prea mîhnită. Atunci cînd Samuel Jones se căsătorise cumama ei, Elenora avea deja şaisprezece ani. El petrecuse preapuţin timp aici, la ţară, preferind Londra şi interminabilelelui proiecte de investiţii. După ce mama Elenorei murise, cutrei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc.Această stare de fapt îi convenise perfect Elenorei. Ei nu-ipăsa de Jones şi fusese foarte mulţumită să nu-1 aibă înpreajmă. Dar desigur că asta se întîmpla mai înainte ca e& săfi descoperit că avocatul lui izbutise să transfere subcontrolul lui Jones moştenirea pe care i-o lăsase bunica ei şicare includea casa şi terenurile înconjurătoare.Iar acum totul se dusese pe apa sîmbetei.

Ei bine, nu chiar absolut totul, gîndi ea cu o satisfacţierăutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habarde broşa de aur cu perle a bunicii ei şi nici de cerceiiasortaţi, bijuterii ascunse toate sub fundul fals al vechiuluicufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise aceste giuvaieruriimediat după ce mama Elenorei se măritase cu Samuel Jones.Agatha ţinuse secret acest cadou, povăţuind-o pe Elenora săascundă în cufăr şi broşa, şi cerceii şi să nu vorbeascănimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame.Acum era evident că intuiţia Agathei în privinţa lui Jonesfusese corectă.Cei doi creditori nu ştiuseră nimic nici despre celedouăzeci de lire sterline, în bancnote, sumă aflată deasemenea în cufăr. Ea pusese aceşti bani deoparte dupăvînzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atuncicînd îşi dăduse seama că Jones avea de gînd să investească înproiectul său minier întreaga contravaloare a recoltei.Ce-a fost a fost, îşi spuse ea. Acum trebuia să-şi îndrepteatenţia spre viitor. Norocul ei se afla pe o pantă văditdescendentă, dar cel puţin Elenora nu era chiar singură pelume. Era logodită, urmînd să se mărite cu un domn foartedrăguţ. Atunci cînd Jeremy Clyde va afla despre situaţia eidisperată, Elenora ştia că se va grăbi să-i vină în ajutor. Şiva insista ca ei doi să grăbească data cununiei.Da, cu siguranţă că aşa se va întîmpla, gîndi ea Iar dupăaproximativ o lună de zile, teribilul incident va rămîne dedomeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită şi vaoiganiza şi conduce o nouă gospodărie. Perspectiva o bucuragrozav.Dacă exista un talent în care excela cu-adevărat, atunciacela era priceperea ei de a oiganiza şi a supravegheapuzderia de treburi solicitate de buna funcţionare a uneigospodării- model şi a unei ferme prospere. Se descurca înorice situaţie, de la încheierea vînzării profitabile arecoltelor şi pînă la evidenţa unei stricte contabilităţi,avînd grijă de toate reparaţiile curente, de angajareaservitorilor şi a lucrătorilor agricoli, precum şi deprepararea leacurilor medicinale în casă.Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soţie ideală pentruJeremy.

Mai tîrziu în aceeaşi seară, Jeremy Clyde intra cu calul lagalop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora oinstruia pe nevasta hangiului cît de important este să seasigure că cearşafurile ei sînt proaspăt spălate.Cînd se uită pe fereastră şi văzu cine sosise, Elenoraîntrerupse brusc lecţia şi se grăbi să coboare.Nu se opri decît în braţele primitoare ale lui Jeremy.- Iubita mea. Jeremy o îmbrăţişă scurt, după care o depărtăuşor de el. Chipul lui frumos purta semnele unei mariîngrijorări. Am venit de cum am auzit trista veste. Ce cumplittrebuie să fi fost pentru tine! Şi creditorii tatălui tăuvitreg au luat chiar totul? Casa? întreaga proprietate?Elenora oftă.- Mă tem că da.- Este o lovitură îngrozitor de grea pentru tine, draga mea.Nici nu ştiu ce să-ţi spun.Se simţea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem deimportant. îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect şi oasigură în prealabil pe Elenora că i se rupe inima că estenevoit să-i fnngă şi ei inima cu ceea ce avea de zis, însărealmente nu avea încotro.Totul se reducea, de fapt, la o chestiune foarte simplă: dinpricină că fusese deposedată de moştenirea ei, el era nevoitsă rupă imediat logodna.La scurt timp după aceea, tînărul plecă la fel de grăbitprecum venise.Elenora urcă scara pînă în odăiţa ei şi comandă o sticlă dincel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla devin îi fusese adusă în cameră, încuie uşa, aprinse o luminareşi îşi turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare.Rămase timp îndelungat privind în noapte, bînd vinul prostşi gîndindu-se la viitorul ei.Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gînd straniu şitulburător. Viaţa ei bine rînduită fusese întoarsă cu susul înjos. ,Cu numai cîteva ore înainte, viitorul i se păruse cît seputea de clar şi de luminos. Jeremy proiectase să se mute,după nunta lor, la ea acasă. Elenora îşi făcuse o imaginetrandafirie despre traiul ei ca soţie şi parteneră de viaţă;imagine în care ea conducea gospodăria, îi creştea pe copiii

lor şi continua să supravegheze bunul mers al afacerilorfermei. Iar acum, diafanul balon de săpun din visul ei sespărsese.însă foarte tîrziu în noapte, după ce aproape tot conţinutulsticlei de vin se dusese, Elenora avu sentimentul că acum eraliberă aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa ei. Pentruprima oară, acum nu mai avea nici un fel de obligaţii faţă denimeni. Nu mai avea nici servitori şi nici alţi locatari caresă depindă de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Nu mai aveanici rădăcini, nici legături, nici casă.Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă ea deveneafaimoasă ori dacă tîra numele Lodge prin noroiul unui imensscandal, exact aşa cum făcuse bunica ei.Avea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenţeisale. !în lumina palidă a primilor zori, întrezări o uluitoareperspectivă a unui cu totul alt viitor pe care şi l-ar puteafăuri.Era un viitor în care va fi eliberată de încorsetărilestructurilor rigide şi înguste în care ar fi fost silită săevolueze într-o mică comunitate rurală, un viitor în care îşiva putea controla propriile posesiuni şi propria situaţiefinanciară.în acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruripe care nu le-ar fi putut realiza niciodată în vechea eiexistenţă. Şi-ar putea permite să guste chiar şi din acelerare plăceri stimulatoare despre care bunica ei o asigurase cănu puteau fi găsite decît în braţele bărbatului potrivit.însă nu va fi nevoită să plătească preţul pe care cele maimulte dintre femeile de condiţia ei socială îl plăteau pentrua cunoaşte aceste plăceri, îşi jură ea. Nu va fi nevoită să secăsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-ipese dacă îşi facea numele de ruşine.Da, acest nou viitor va fi unul măreţ.Nu trebuia decît să găsească o cale de a plăti pentru aajunge la el.Inspăimîntătoarea faţă cadaverică se ivi dintr-o dată,materializîndu-se din adîncurile insondabilului întunericprecum cine ştie ce păzitor demonic însărcinat cu apărareaunor taine interzise. Lumina lanternei împrăştie o strălucire

diavolească peste figura care se holba, încremenită.Bărbatul aflat în mica barcă zbieră la vederea monstrului,însă nu avea cine să-l audă.Răcnetul său de spaimă se reverberă la nesfîrşit întrestrăvechile ziduri de piatră care îl cuprindeau într-uncoridor de noapte eternă. Şocul accentuă balansul. începu săse clatine, facînd ca bărcuţa să danseze de o manierăpericuloasă în curentul apei întunecate.Inima îi bubuia în piept. Omul se simţi brusc inundat de otranspiraţie de gheaţă. I se tăie respiraţia.Reflex, bărbatul încleştă mîinile pe prăjina lungă pe care.o folosea pentru a împinge ambarcaţiunea contra curentuluileneş, străduindu-se din răsputeri să se liniştească.Din fericire, capătul prăjinii se înfipse ferm pe fundulapei, menţinînd barca nemişcată pe cînd se stinseră şiultimele ecouri ale îngrozitorului său urlet.Tăcerea lugubră redeveni atotstăpînitoare. Izbuti să respireiar. Cu mîinile încă tremurînd, se zgîi la capul ceva mai maredecît unul omenesc.Era doar încă una dintre anticele statui clasice care zăceauca atîtea alte trupuri dezmembrate de-a lungul malurilorrîului subteran. Coiful acesteia atesta că era o întruchiparea Minervei.Cu toate că nu era prima asemenea statuie pe lîngă caretrecuse pe parcursul bizarei călătorii, este sigur că asta eracea mai înfricoşătoare. Arătarea aducea mai bine ca oricare cuun cap retezat, azvîrlit neglijent în noroiul de lîngă rîu.Omul se cutremură din nou, încleştîndu-se şi mai tare deprăjină şi împingînd cu putere. îl irita propria reacţie lavederea capului. Ce se întîmpla cu el? Nu putea accepta canervii lui să cedeze atît de uşor. Avea de împlinit un destin.Bărcuţa ţîşni înainte, alunecînd pe lîngă capiii de marmurăcare rămase în urmă.Luntrea ocoli un alt cot al rîului. Lumina felinaruluidezvălui una dintre pasarelele joase şi arcuite care treceaudin loc în loc peste apă în diverse puncte ale traseului. Eraupunţi care nu duceau nicăieri, sfîrşind la ambele capete înpereţii tunelului care le înconjura. El se aplecă uşor ca sănu se lovească la cap.Cînd dispăru şi ultima urmă de spaimă, agitata emoţie a

surescitării reveni. Totul era exact aşa cum descrisesepredecesorul lui în jurnalul său. Rîul pierdut exista cuadevărat, răsucindu-se pe sub oraş ca un veritabil canalnavigabil care fusese îngropat şi uitat cu multe secole înurmă.Autorul jurnalului concluzionase că romanii, niciodatădispuşi să renunţe la un potenţial proiect ingineresc,fuseseră primii care canalizaseră apele rîului ca să-i poatăînchide albia şi apoi să construiască deasupra ei. Erauevidente, ici şi colo, la lumina felinarului, lucrările lor dezidărie. în alte locuri, tunelul subteran prin care curgearîul dezvăluia arcade construite în stil medieval.Apele îngrădite funcţionau, fără îndoială, ca un neştiutcanal colector pentru marele oraş de deasupra, captîndprecipitaţiile şi infiltraţiile din canalizarea Tamisei.Mirosul era pestilenţial. în locul acesta de perpetuă beznăera atîta linişte încît se putea auzi foşnetul şobolanilor şial celorlalte vieţuitoare parazite care mişunau pe malurileînguste ale rîului subteran.Nu mai este mult, îşi zise el. în cazul în care indicaţiiledin jurnal erau corecte, avea să dea curînd peste cavoul depiatră care marca intrarea în laboratorul subteran secret alpredecesorului său. Spera din tot sufletul să găseascăciudatul mecanism acolo unde fusese abandonat cu atîţia ani înurmă.Cel ce trecuse pe-aici înaintea lui fusese obligat sărenunţe la extraordinarul proiect din cauză că nu fusese înstare să descifreze şi ultima mare enigmă din vechiullapidarium. însă bărbatul din barcă ştia că el reuşise acolounde eşuase predecesorul său. Izbutise să descifrezeinstrucţiunile bătrînului alchimist. Era sigur că va puteaduce treaba la bun sfirşit.Dacă ar fi suficient de norocos încît să găsească maşinăria,mai rămîneau destule probleme de rezolvat pînă ce ar putea săo pună în funcţiune. Trebuia să mai descopere unde se aflăpietrele lipsă şi să se descotorosească de cei doi bătrînicare cunoşteau şi ei secretele trecutului. Dar nu întrevedea omare dificultate în această încercare.Informaţia era cheia succesului, iar el ştia cum să oobţină. Se învîrtea în înalta societate, astfel încît avea

cîteva legături utile în această lume. Reuşise însă să-şipetreacă mult timp şi în bordelurile şi speluncile sordide pecare gentlemenii le frecventau ca să găsească plăceri maipuţin sănătoase. Descoperise că astfel de locuri erau nesecateizvoare de bîrfe, zvonuri şi clevetiri.Mai exista o singură persoană care ştia suficient încît săşidea seama de intenţiile lui, dar ea nu va fi un obstacol.Marea slăbiciune a acelei persoane consta în dragostea eipentru el. Iar el izbutise întotdeauna să se folosească deiubirea şi de încrederea ei pentru a o manipula.Nu, dacă găsea în seara aceea mecanismul, nimic nu îl va maiîmpiedica să-şi împlinească destinul.Pe cel care trecuse pe-acolo înaintea lui îl etichetaserădrept nebun şi nu i se recunoscuse genialitatea. De data asta,însă, lucrurile se vor desfăşura cu totul altfel.După ce va termina de construit ucigătorul mecanism şi dupăce va proba uriaşa lui putere distructivă, întreaga Anglie, bachiar întreaga Europă vor fi nevoite să recunoască meriteleunui adevărat nou Newton.Nu e bună. E prea timidă. Prea molîie. Arthur se uită la uşacare se închidea în urma femeii cu care terminase de discutat.Am crezut că am fost'suficient de explicit cînd am afirmat căam nevoie de o doamnă inteligentă şi cu o oarecare prestanţă.Eu nu caut genul tipic de însoţitoare plătită. Să vedem încăuna.Doamna Goodhew schimbă o privire cu doamna Willis, asociataei. Arthur sesiză că amîndouă ajunseseră aproape la capătulrăbdării în ultima oră şi jumătate intervievase şaptesolicitante. Nici una dintre aceste femei, abătute şi durerosde lipsite de eleganţă, de pe lista Agenţiei Goodhew & Willisnu se apropiase de profilul acceptabil pentru postul oferit deel.Arthur nu o învinovăţea nici pe doamna Goodhew, nici pedoamna Willis pentru crescînda lor exasperare. El însuşitrecuse de multă vreme dincolo de pragul exasperării. Acum eradisperat.Doamna Goodhew îşi drese glasul şi încrucişa mîinile ei marişi competente pe masa de lucru, privindu-1 pe Arthur cu un aersever.—Domnul meu, îmi pare rău să ţi-o spun, dar am epuizat

întreaga noastră listă de solicitante adecvate pentru posturade însoţitoare.- Imposibil. Nu se poate să nu mai fie chiar nimeni.Trebuia să mai fie măcar încă o candidată. Tot planul luiatîma de găsirea femeii potrivite.Doamna Goodhew şi doamna Willis îl fulgerară cuprivirfca dindărătul identicelor lor mese de lucru. Amîndouăerau nişte femei deosebite. Doamna Goodhew era înaltă şigeneros proporţionată, cu un chip care ar fi putut fi ştanţatcu succes pe efigia unei vechi monede. Asociata ei era subţireşi ascuţită ca un foarfece.Amîndouă erau îmbrăcate sobru, dar scump. Părul lor erajudicios de cărunt, iar în ochi li se putea citi oconsiderabilă experienţă.Pe uşa de la intrare scria că Agenţia Goodhew & Willisfurnizează fară încetare, de cincisprezece ani, însoţitoareplătite şi menajere pentru persoane de bună fcondiţie. Faptulcă aceste două doamne puseseră bazele unei asemenea agenţiicare funcţiona de atîta timp şi atît de vădit profitabil era odovadă indubitabilă a inteligenţei şi a simţului, lor practic.Arthur se uită la expresiile lor ferme şi îşi cîntăriopţiunile. înainte de a ajunge aici, mai fusese la încă douaagenţii similare, care se lăudau cu o largă selecţie de doamnecare căutau de lucru ca însoţitoare plătite. Fiecare dintrecele două agenţii îi prezentaseră cîteva exemplare insipide,încercase un evident sentiment de milă pentru toatesolicitantele. El înţelegea că doar cele mai cumplite condiţiide sărăcie lucie le puteau împinge pe aceste femei să accepteo asemenea poziţie. însă el n-avea nevoie de o femeie care săstîmească compasiune celor din jur.Arthur îşi încleştă mîinile la spate, se propti pe picioareşi, din celălalt capăt al încăperii, se uită insistent ladoamnele Goodhew şi Willis.- Dacă aţi epuizat toată lista de candidate adecvate, spuseel, pentru mine soluţia este foarte limpede. Găsiţi-mi osolicitantă inadecvată.Cele două femei îl priviră de parcă bărbatul îşi pierdusebrusc minţile.Doamna Willis îşi reveni prima.- Domnule, aceasta este o agenţie respectabilă. Noi nu avem

în evidenţele noastre candidate inadecvate, zise femeiacu glasul mai ascuţit ca un brici. Noi garantăm că absoluttoate solicitantele noastre au reputaţii mai presus de oricereproş. Referinţele lor sînt impecabile.- Poate că ar trebui să vă adresaţi unei alte agenţii, îisugeră doamna Goodhew cu vocea înăbuşită.- N-am vreme să mă adresez altei agenţii. Nu-i venea săcreadă că planul lui conceput cu grijă era pe cale să eşuezeatît de lamentabil pentru simplul motiv că nu putea găsifemeia potrivită- Presupusese că aceasta va fi partea cea maisimplă şi mai directă a întregului proiect. în realitate, sedovedea uluitoV de complicată. V-am spus că trebuie să găsescimediat pe cineva potrivit pentru acest post şi...în spatele lui, uşa camerei se deschisese cu zgomot, punîndcapăt elocinţei sale.Se întoarse şi, împreună cu doamnele Goodhew şi Willis, seuită la femeia care năvălise în încăpere cu energia unui micuragan.Arthur observă imediat că femeia se străduise, poate dinîntîmplare, deşi el bănuia că mai degrabă intenţionat, sădistragă atenţia de la trăsăturile ei remarcabile. Nişteochelari cu rame aurii umbreau parţial ochii ei vioi, deculoarea chihlimbarului. Avea un păr lucios, negru caabanosul, strîns sobru la spate, de o manieră mult maipotrivită pentru o menajeră sau cameristă.Purta 0 rochie cu aspect rezistent, confecţionată dintr-unmaterial gros, într-o nuanţă stinsă şi anostă de gri. Rochiapărea să fi fost dinadins croită pentru a o face pepurtătoarea ei să pară mai scundă şi mai grasă decît înrealitate.Cunoscătorii din înalta societate şi nesuferiţii tineriafemeiaţi care îşi faceau veacul pe Bond Street la agăţat deprospătură ar fi exclus-o . cu siguranţă din start pe aceastăcreatură. însă ei nu erau decît nişte proşti superficiali,gîndi Arthur.Aprecie maniera hotărîtă şi totuşi graţioasă în care semişca femeia. Nu exista la ea nici urmă de ezitare său detimiditate. în ochii ei licărea scînteia unei inteligenţesclipitoare. Radia spirit şi hotărîre fetmă.în încercarea lui de a rămîne cît mai obiectiv cu putinţă,

Arthur concluzionă că femeii îi lipseau perfecţiunea şirafinamentul de suprafaţă care i-ar fi putut face pe bărbaţiidin lumea bună să o considere ca pe un diamant de primăcalitate. Şi totuşi, avea ceva care atrăgea atenţia, o forţăinterioară şi o vitalitate care îi confereau o aurăinvizibilă, îmbrăcată într+.o rochie potrivită, nu ar fitrecut neobservată într-o sală de bal.- Miss Lodge, vă rog, nu puteţi intra acolo! Femeia cuprivire hăituită care ocupa masa de lucru din biroul din faţăapăru derutată în, cadrul uşii. V-am spus că doamnele Goodhewşi Willis discută o problemă foarte importantă cu un client.-Nu-mi pasă nici chiar dacă ar discuta despre testamente oridespre preparativele în vederea propriilor lor înmormîntări,doamnă McNab. Vreau să vorbesc imediat cu ele. M-am săturat săînghit atîtea baliverne.Miss Lodge se opri în faţa celor două birouri gemene. Arthurştia că nu îl observase, deoarece el stătea în picioare mai lao parte, oarecum în penumbra. De vină era în parte şi ceaţagroasă de dincolo de geamurile încăperii. Pîcla nu lăsa săintre decît o vagă lumină cenuşie. Slaba iluminare a birouluinu bătea prea departe.Doamna Willis scoase un oftat prelung şi chinuit, adoptîndinstantaneu o expresie care sugera că se resemnase în faţaunei implacabile sorţi.Doamna Goodhew, evident croită dintr-o stofă mai tenace,sări în picioare ca arsă.- Cum Dumnezeu de îţi permiţi să ne deranjezi de o manierăatît de revoltătoare, Miss Lodge?- încerc doar să corectez falsa impresie potrivit căreia eum-aş afla în căutarea unui post în gospodăria unei beţive oria unei ticăloase destrăbălate. Miss Lodge miji ochii. Aşvrea să lămuresc un lucru. Am urgentă nevoie de un loc demuncă. Nu-mi mai pot permite luxul de a mai pierde timpuldiscutînd cu tot felul de potenţiale angajatoare care sîntevident inacceptabile.- O să discutăm asta mai tîrziu, Miss Lodge, îi retezădoamna Goodhew elanul.- Ba o să discutăm totul chiar acum. Vin direct de laîntîlnirea pe care mi-aţi aranjat-o în această după-amiază şivă pot asigura că nu am de gînd să accept acest post,

indiferent dacă ar fi unica posibilitate pe care aţi avea-opentru mine.Doamna Goodhew surîse cu superioritate, afişînd un aer dereţinut triumf. -- Miss Lodge, de fapt se întîmplă ca aceasta să fie unica şiultima posibilitate pe care să ţi-o putem oferi.Miss Lodge se încruntă.- Nu fi absurdă! Oricît de deranjantă ar fi această situaţiepentru toţi cei implicaţi, şi mai ales pentru mine, mi-e teamăcă trebuie să grăbim rezolvarea problemei.Doamna Goodhew schimbă rapid o privire cu doamna Willis,după care se uită din nou la Miss Lodge.- Ba dimpotrivă, replică ea glacial. Nu văd nici o raţiuneîn a-ţi mai aranja altă întrevedere.- Doamnă Goodhew, eu cred că n-ai fost atentă la ceea ce amspus, protestă Miss Lodge. Am imediată nevoie de un post.Angajatoarea mea actuală pleacă poimîine din oraş pentru a-şivizita o prietenă din provincie. A avut bunăvoinţa să-mipermită să locuiesc în continuare la ea pînă ce va pleca, însădupă aceea voi fi obligată să-mi găsesc o nouă locuinţă.Locuinţă pe care nu mi-o pot permite în această clipă dincauza salariului extrem de mic pe care l-am primit în ultimeleluni.Doamna Willis clătină din cap cu aerul că regretă sincer.- Noi am făcut tot posibilul de a-ţi asigura un alt post,Miss Lodge. în ultimele trei zile ai avut cinci interviuri, cucinci cliente diferite, însă nu te-ai ridicat la înălţimeaaşteptărilor în nici una din aceste ocazii.- Nu eu am fost cea care a dat greş în întrevederile acelea,ci toate potenţialele angajatoare. Miss Lodge ridică o mînăînmănuşată şi începu să enumere pe degete: Doamna Tibbett eracherchelită de-a binelea cînd am sosit la ea şi a continuat săgîlgîie din sticla ei de gin pînă cînd s-a prăvălit pe canapeaşi a adormit-buştean. Nu pot să înţeleg de ce mai caută odoamnă de companie. N-a fost în stare să lege nici măcar douăvorbe, într-o conversaţie coerentă.- Destul, Miss Lodge! şuieră doamna Goodhew printre dinţiiîncleştaţi.- Doamna Oxby nu a scos o vorbă pe tot parcursulinterviului, lăsîndu-1 pe fiul ei să conducă discuţia. Miss

Lodge se înfioră. Era evident că respectivul este unul dintreacei bărbaţi îngrozitori care le terorizează pe femeile slabede înger şi neajutorate din propria lui gospodărie. Situaţiaera imposibilă. N-am de gînd să locuiesc sub acelaşi acoperişcu un asemenea bărbat abject.- Miss Lodge, te rog! Doamna Goodhew puse mîna pe unprespapier şi îl ridică puţin, izbindu-1 apoi cu zgomot pebiroul ei.Miss Lodge o ignoră.- După aceea a urmat doamna Stanbridge, care era atît debolnavă, încît a fost nevoită să discute cu mine rămînîndîntinsă în pat. Mi-a fost mai mult decît limpede că ea nu vamai trăi peste două săptămîni. De toate treburile ei se ocupădeja rudele, care de-abia aşteaptă ca ea să dea ortul popiipentru a-i moşteni averea. Mi-am putut da seama imediat că naşputea să-mi primesc salariul de la ei.Doamna Goodhew se ridică şi se burzului:-Nu sînt de vină potenţialele angajatoare pentru situaţiadumitale, Miss Lodge. Numai dumneata eşti vinovată că nu aiizbutit să-ţi asiguri un nou angajament.- Nici vorbă! Nu am întîmpinat nici o dificultate ca săobţin un post acceptabil în urmă cu şase luni, atunci cînd amapelat pentru prima oară la firma voastră.- Doamna Willis şi cu mine am ajuns la concluzia că dumneataai avut acest noroc doar fiindcă prima dumitale angajatoare saîntîmplat să fie o excentrică notorie care, dintr-un motivextrem de greu de înţeles, te-a găsit amuzantă, declarăsentenţios doamna Goodhew.- Din păcate pentru dumneata, Miss Lodge, adăugă cu orăutăcioasă veselie doamna Willis, în prezent ducem o acutălipsă de clienţi excentrici şi în general nu servim asemeneaclienţi.Arthur îşi dădu seama că tensiunea din încăpere crescusepînă într-atît încît cele trei femei uitaseră de prezenţa lui.Miss Lodge roşise de furie.- Doamna Egan nu este o excentrică. Este o femeieinteligentă şi umblată prin lume, cu un foarte larg orizont depreocupări.- în urmă cu douăzeci de ani a avut un şir de iubiţi şiiubite despre care se zicea că ajunsese să cuprindă aproape

jumătate din lumea bună, i-o întoarse doamna Goodhew. Umblăvorba că este o devotată adeptă a concepţiilor bizare ale luiWollstonecraft cu privire la comportamentul feminin. Refuză sămănînce came, studiază metafizică şi toată lumea ştie că acălătorit cîndva pînă în Egipt şi înapoi doar în compania adoi servitori.- Mai mult decît atît, este bine cunoscut faptul că ea nupoartă decît rochii din materiale de culoare mov, completă şidoamna Willis. Stai liniştită, Miss Lodge, etichetarea eidrept excentrică este cea mai politicoasă caracterizare pecare i-o putem face actualei dumitale angajatoare.- Dar este o caracterizare absolut nedreaptă. Ochii lui MissLodge scînteiară de revoltă. Doamna Egan este o femeiedeosebită. Nu vă permit să o calomniaţi.Arthur se trezi amuzat şi bizar de fascinat de loialitateadomnişoarei Lodge faţă de curînd ex-angajatoarea ei.- Nu se află acum în discuţie trăsăturile personale aledoamnei Egan, pufni doamna Goodhew, oricît de vrednicede stimă le consideri dumneata. Adevărul este că noi nu maiavem cum să te ajutăm, Miss Lodge.- Nu pot să cred aşa ceva, replică Miss Lodge.Doamna Willis ridică din sprîncene.- Cum te aştepţi să-ţi găsim un post, Miss Lodge, cînddumneata ai refuzat cu îndîrjire să adopţi un comportamentadecvat unei adevărate doamne de companie? Ţi-am explicat denenumărate ori că o atitudine blîndă şi umilă, ca şi un felreţinut şi liniştit de a vorbi sînt imperative.- Dar am fost mult prea umilă şi mult prea blîndă. MissLodge părea sincer jignită de critică. Iar în legătură cufelul meu de a vorbi, vă desfid pe oricare dintre voi sădovediţi că nu a fost reţinut şi calm.Doamna Willis privi exasperată în tavan, căutînd evidentajutorul instanţei divine.- Părerea dumitale asupra comportamentului adecvat diferă înmăsură considerabilă de aceea a agenţiei noastre, cotcodăcidoamna Goodhew. Noi nu te mai putem ajuta. Miss Lodge.Arthur observă că Miss Lodge începuse să dea semne deîngrijorare. Maxilarele ei ferme şi elegante se încleştaserăvizibil. îşi dădu seama că era pe cale să schimbe tactica.- Hai să nu ne pripim. Sînt convinsă că trebuie să mai aveţi

în dosarele voastre şi alte potenţiale angajatoare. Şi, brusc,le aruncă celor două doamne un fermecător surîs a căruistrălucire ar fi putut să lumineze o întreagă sală de bal. încazul în care mi-aţi permite să le răsfoiesc puţin, cusiguranţă că aş putea să economisesc foarte mult timp deambele părţi.- Să te lăsăm să răsfoieşti dosarele clienţilor noştri? săridoamna Willis ca electrocutată. Sub nici un motiv! Acestedosare sînt confidenţiale.- Fii liniştită, spuse Miss Lodge. Nu intenţionez să dausfoară-n ţară despre clienţii voştri. Nu doresc decît sărăsfoiesc rapid aceste dosare pentru a-mi forma o părere încunoştinţă de cauză asupra viitorului meu angajament.Doamna Willis se uită chiorîş la interlocutoare de-a lungulnasului ei ascuţit.- Mă tem că nu înţelegi deloc mersul lucrurilor, Miss Lodge.Angajatorul este cel care decide pe cine vrea să angajeze, nuinvers.- Ba eu cred că dumneata nu înţelegi. Miss Lodge mai facuîncă un pas către masa de lucru a doamnei Willis, după care seaplecă uşor, sprijinindu-se cu mîinile înmănuşate de suprafaţalustruită. Eu nu-mi pot permite să mai pierd nici un moment. Aîmi permite să mă uit prin dosare mi se pare o abordare extremde raţională a problemei cu care ne confruntăm.-Noi nu ne confruntăm cu nici un fel de problemă, MissLodge. Doamna Goodhew înălţase din sprîncene. Problema esteexclusiv a dumitale. Mi-e teamă că, începînd din aceastăclipă, va trebui să ţi-o rezolvi în altă parte.- Imposibil! V-am explicat deja că nu mai dispun de timpulnecesar ca să apelez la o altă agenţie. Am nevoie de oangajare înainte ca doamna Egan să plece în provincie.Hotărîrea lui Arthur era deja luată.- Miss Lodge, te-aş ruga să iei în considerare încă o ofertăde angajare din partea acestei agenţii.Sunetul glasului său, tenebros, rece, controlat şi venitparcă din întunericul din spatele ei, o sperie pe Elenora pînăîntr-atît încît fu cît pe ce să scape din mina poşetuţa.Se întoarse iute, cu o mică exclamaţie gîtuită. Vreme decîteva clipe, tulburată, nu putu să-l vadă bine, dar îşi dăduimediat seama că, oricine ar fi, bărbatul respectiv se putea

dovedi periculos. O cuprinse un straniu şi plăcut fioranticipativ. ?Se grăbi să-şi reprime senzaţia. Nu mai reacţionaseniciodată aşa în faţa unui bărbat. Cu siguranţă că asta sedatora nivelului scăzut de iluminare a încăperii. Ceaţacoborîse în faţa ferestrelor, iar cele două mici lămpi de pebirourile doamnelor Goodhew şi Willis împrăştiau, încondiţiile date, mai mult umbre decît lumină.Apoi Elenora îşi dădu seama că avea încă pe nas ochelarii pecare îi împrumutase de la doamna Egart ca să sporeascăimpresia de credibilitate ca doamnă de companie pentruinterviurile din ziua, aceea. Duse repede mîna la ochelari, îiscoase şi clipi de cîteva ori, readaptîndu-şi vederea.Acum îl putea distinge destul de clar pe bărbatul dinpenumbră, ceea ce nu-i schimbă cu mult prima impresie. Bachiar îi spori într-o oarecare măsură tendinţa către prudenţă,ca şi interesul faţă de el.- Scuzaţi! se grăbi să exclame:doamna Willis. Aproape că amuitat de prezenţa dumneavoastră, domnule. Ne pare rău.Permiteţi-mi să vă fac cunoştinţă cu Miss Elenora L6dge. MissLodge, dă-mi voie să ţi-1 prezint pe domnul conte de St.Menyn.St. Merryn înclină uşor din cap.- Încîntat să te cunosc, Miss Lodge.Nu s-ar putea spune că este „un bărbat frumos“, gîndiElenora. Forţa, stăpînirea de sine şi pătrunzătoareainteligenţă care se puteau desluşi pe ţrăsăturile lui nu mailăsau Ioc şi pentru eleganţă, rafinament şi tradiţionalafrumuseţe masculină.Părul lui era de un castaniu închis. Ochi indescifrabili, deun superb verde-cenuşiu, o priveau parcă din adîncul fiinţeilui. Bărbatul avea nas îndrăzneţ, pomeţi înalţi şi un maxilarhotărît conturat, caracteristici distinctive pentru persoanelepricepute în arta vînătorii.Elenora tresări cînd îşi dădu seama că îngăduise imaginaţieisale să o ia razna. Avusese o zi foarte grea.îşi regăsi stăpînirea de sine şi facu o reverenţă îndirecţia bărbatului.- înălţimea voastră.- S-ar părea că ne-am putea fi reciproc de folos, Miss

Lodge, spuse el. Arthur continua să o privească drept în ochi.Dumneata ai nevoie de un post. Iar eu am o rudă maiîndepărtată, văduvă a unui văr de-al meu din partea tatălui,care locuieşte la mine în timpul Sezonului*. Aş avea nevoie deo doamnă de companie pentru ea. Sînt dispus să-ţi triplezonorariul obişnuit.Să-i tripleze onorariul. Elenora rămase cil răsuflareatăiată. Ai grijă, îşi spţise ea. Orice ar face, trebuia să-şipăstreze aerul de calmă demnitate. Avea sentimentul că, încazul în care St. Merryn ar detecta la ea cel mai mic indiciucă ar fi slabă de înger sau uşor iritabilă, şi-ar retrageimediat oferta.Elenora împinse uşor bărbia înainte, oferindu-i ceea cespera ea a fi un zîmbet de politeţe reţinută.- Sînt gata să discutăm condiţiile acestui angajament,domnule.Le auzi pe doamnele Goodhew şi Willis şuşotind între ele,însă nu le acordă nici o atenţie. Era prea preocupată acum săobserve satisfacţia care licări scurt în enigmaticii ochiyerzi ai contelui.- Ar mai fi şi alte îndatoriri pentru acest post, în afaracelor obişnuite ale unei însoţitoare plătiţe, rosti prudentSt. Merryn.Elenora îşi aminti de vechea zicală potrivit căreialucrurile sînt prea frumoase pentru a fi adevărate şi îşi făcucuraj să aştepte urmarea.- Nu ştiu de ce, dar nu mă miră deloc să aud aşa ceva,replică ea sec. Sîhteţi atît de bun să-mi explicaţi despre cear putea fi vorba?Perioadă în care înalta societate se reuiieşte la Londra. Auloc numeroase baluri şi petreceri (n.r.).- Bineînţeles. St. Merryn se întoarse spre doamnele Goodhewşi Willis. Aş prefera să port această convorbire cu Miss Lodgeîntre patru ochi dacă nu vă deranjează prea tare. Apoi tăcu oclipă, schiţînd un zîmbet vag. Este vorba de o chestiuneintimă de familie. Cred că mă înţelegeţi.- Desigur, zise doamna Goodhew. Părea bucuroasă că i seoferise o nesperată ocazie de a ieşi din încăpere. DoamnăWillis?Doamna Willis era deja în picioare.

- După dumneata, doamnă Goodhew.Cele două femei ocoliră sprinten birourile şi traversarăîncăperea. închiseră foarte hotărît uşa în urma lor.In cameră se lăsă o tăcere apăsătoare. Elenorei nu-i plăcusenzaţia de iminent pericol care o însoţea.Ceva din surescitarea iniţială dispăruse, înlocuită deprecauţie. Simţea o răcoare ciudată în palme. O apăsa şi ceaţadensă din faţa ferestrelor. Ceaţa era atît de groasă încît nuse mai vedeau clădirile de pe cealaltă parte a străziiînguste. Era doar o invenţie a imaginaţiei sale sau camera încare se aflau cei doi devenise dintr-o dată extraordinar demică şi de intima?St. Merryn traversă hotărît odaia şi se opri în faţa uneiferestre. Medită o clipă asupra pîclei fără formă careinvadase străduţa. Elenora ştia că el se întreba cît de multtrebuia să-i spună pentru început.- O să-ţi vorbesc absolut sincer, Miss Lodge, începu elîntr-un tîrziu. Nu le-am spus doamnelor Goodhew şi Willis totadevărul. Eu nu am nevoie de o doamnă de companie pentru rudaaceea a mea, cu toate că ea locuieşte într-adevăr acasă lamine.- înţeleg. Dar atunci de ce anume aveţi nevoie, domnule?- De o logodnică.Disperată, Elenora închise ochii. Tocmai cînd începuse săcreadă că n-ar fi posibil să mai întîlnească, prin intermediulfirmei Goodhew & Willis, un angajator potenţial maideplorabil decît cei pe care îi cunoscuse deja, conchise căacum avea de-a face şi cu unul nebun de-a binelea.- Miss Lodge? în liniştea mormîntală din încăpere, vocea luişfichiuise ca un bici. Nu te simţi bine?Tresărind, deschise din nou ochii şi apelă la ajutorul aceea ce considera ea a fi un zîmbet plin de înţelegere.- Bâ da, domnule, mă simt chiar foarte bine. Totuşi, poatecă ar fi mai bine să chemăm pe cineva?- Poftim?- Vreo rudă sau vreun servitor. Apoi şovăi şi adăugădelicat: Ori poate un infirmier?Cei lipsiţi de mijloace materiale îşi trimiteau rudelenebune în iadul ospiciilor, dar printre oamenii cu dare demînă se obişnuia ca ruda suferindă să fie internată într-un

sanatoriu particular. Elenora se întreba cînd anume evadaseSt. Merryn din respectivul sanatoriu şi dacă sesizase cinevalipsa lui din celula încuiată.- Un infirmier? St. Merryn se încruntă. Ce tot vorbeşti?- Afară este cam negură şi sumbru, nu-i aşa? spuse eabinevoitor. Te poţi rătăci uşor pe o asemenea vreme. Mai alescînd mintea omului era plină de fantasme şi de idei bizare,adăugă în sinea ei. Dar sînt sigură că poate să vină cineva săvă conducă acasă. Dacă aţi vrea să le spuneţi doamnelorGoodhew şi Willis unde să dea de ştire...St. Merryn înţelese acum ce era în mintea femeii şi ochiilui se luminară de un amuzament glacial.- Dumneata crezi că sînt nebun, nu-i aşa?- Nici vorbă, domnule. Departe de mine un asemenea gînd.Voiam doar să vă ajut. Făcu prudentă un pas în direcţia uşii.Dar dacă există totuşi vreo problemă, sînt sigură că doamneleGoodhew şi Willis vor izbuti să o rezolve.Gîndindu-se că n-ar fi deloc înţelept din partea ei săîntoarcă spatele unui lunatic, pierzîndu-1 astfel din oehi, eabîjbîi cu mîinile îndărăt, căutînd clanţa uşii.- Fără îndoială. O clipă, St. Merryn surîse crispat. Sîntabsolut convins că aceste două doamne sînt capabile să seocupe de orice, inclusiv de un client cu mintea deranjată.Dar, Miss Lodge, eu nu sînt deloc nebun. Ridică din umeri. Celpuţin aşa cred eu. Te rog să iei mîna de pe clanţă şi îţi voiexplica totul pe îndelete.Elenora nu schiţă nici o mişcare.Bărbatul înălţă puţin din sprîncene.- îţi promit că va merita efortul.- în sens financiar?Arthur ridică uşor dintr-un colţ al gurii.- Ar putea exista şi un alt sens?în ceea ce o privea pe ea, n-ar mai fi existat nici un altsens. în situaţia ei precară, nu-şi putea permite să ratezenici o ofertă rezonabilă de angajare. Frumoasa perspectivă pecare şi-o imaginase pentru ea fară nici un temei în lunga şiînsingurată noapte din urmă cu şase luni se dovedise mult maigreu de transpus în fapte decît crezuse ea atunci. Baniireprezentau cea mai mare problemă. Avea absolută nevoie deacest angajament.

Se putea foarte bine ca St. Merryn să fie nebun, însă nupărea nici depravat, nici beţiv, aşa cum se prezentasesituaţia în cele două cazuri din după-amiaza aceea.De fapt, îşi spuse ea, bărbatul începuse să semene din ce înce mai mult cu o persoană care ştia să negocieze o afacere. Şiea admira această calitate la un domn.Şi cu siguranţă că el nu se afla nici pe patul de moarte, caîn cazul celei de-a treia cliente potenţiale. Dimpotrivă, aveaun dezarmant şi extrem de incitant aer de vitalitatemasculină, care îi stîmea interesul într-un fel pe care nicimăcar nu-1 putea descrie. Nu era frumos, sau cel puţin nu aşacum era Jeremy Clyde. însă apropierea lui, care o facea să ise ridice părul pe ceafă, i se părea neobişnuit de excitantă.Fără tragere de inimă, luă mîna de pe clanţă. Rămase însănemişcată, la cîţiva centimetri de locul pe unde s-ar fiputut salva la nevoie. O bună însoţitoare plătită trebuia săştie să reacţioneze în faţa imprevizibilului.- Prea bine, domnule, vă ascult.St. Merryn se apropie de biroul doamnei Goodhew şi se rezemăcu spatele la el, sprijinit în braţe. Poziţia lui evidenţiahaina excelent croită care îi îmbrăca umerii puternici. Deasemenea, îi îngădui Elenorei să remarce că avea pieptul lat,şoldurile suple şi abdomenul plat. Nu era nimic prea subţire,prea moale sau prea slab.- Am venit la Londra în acest Sezon pentru cîteva săptămînicu unicul scop de a rezolva nişte afaceri mai complicate. Nute voi plictisi cu amănunte, dar în două cuvinte te informezcă intenţionez să pun bazele unui consorţiu de investitori.Acest proiect trebuie să rămînă secret şi privat. Dacă eştifamiliarizată cu tot ce se întîmplă în lumea bună, atunci credcă ştii că ambele condiţii sînt extrem de greu de realizatsimultan. înalta societate trăieşte pe baza unei diete strictede bîrfe şi zvonuri.Elenora îşi permise să se relaxeze întrucîtva. Poate că pînăla urmă nu era deloc nebun.- Vă rog să continuaţi, domnule.- Din nefericire, dată fiind situaţia mea actuală şi unanume incident care s-a petrecut cam acum un an, cred că îmiva fi destul de greu să-mi văd liniştit de afaceri fără să fiuderanjat de nimeni dacă nu voi fi şters de pe lista

celibatarilor.Ea îşi drese glasul.- Şi care ar fi situaţia dumneavoastră actuală? se interesăea cît de delicat se simţi în stare să o facă.Bărbatul ridică o sprinceană.- Am un titlu nobiliar, cîteva proprietăţi destul defrumuşele şi o avere substanţială. Şi nu sînt căsătorit.- Sună binişor, şopti ea.Bărbatul se arătă uşor amuzat.- Sarcasmul nu este o caracteristică foarte apreciată la oînsoţitoare plătită, dar dat fiind faptul că eu sînt la fel dedisperat ca şi dumneata, sînt gata să trec cu vederea de dataasta.Elenora roşi.- îmi cer iertare, domnule. Am avut o zi grea astăzi.- Te pot asigura că şi pentru mine ziua de azi a fost la felde neplăcută.Era acum momentul să revină la subiect, gîndi Elenora.- Da, îmi dau bine seama că situaţia dumneavoastră vă facesă fiţi o marfă extrem de căutată în anumite medii sociale.- Şi cu siguranţă una destul de anostă în altele.Elenora se strădui să-şi reprime un zîmbet. O luase prinsurprindere autopersiflantul lui umor sec.St. Merryn nu părea să fi remarcat amuzamentul ei uluit,începu să bată uşor cu degetele pe birou, într-un anumit ritm.- Dar nu despre asta este vorba acum. După cum îţi spuneam,situaţia mea este şi mai complicata prin aceea că în Sezonultrecut am fost logodit o vreme cu o tînără care pînă la urmă afugit cu un alt bărbat.Acesta ultimă informaţie o surprinse pe Elenora şi mai mult.- Mi se pare incredibil.Bărbatul se uită impacientat la ea.- Există multe persoane care ar fi bucuroase să-ţi spună cătînăra în chestiune a fugit în ultimul moment.- Hmm.- Ce naiba vrea să însemne asta?- Nimic deosebit. Mă gîndeam că poate dumneavoastră aţi fostacela care a scăpat în ultimul moment, domnule. Şi eu am păţitla fel acum şase luni.în ochii bărbatului sticli o curiozitate rece.

- Adevărat? Şi aşa se explică de ce cauţi un post deînsoţitoare plătită?- Parţial, da. Făcu un gest larg cu mîna prin aer. Dar datfiind ceea ce ştiu acum despre fostul meu logodnic, vă potspune cu toată sinceritatea că prefer să caut de lucru înaceastădupă-amiază decît să fi apucat să mă mărit cu un mincinos şiun seducător.- înţeleg.- însă cred că am vorbit destul despre viaţa mea personală,domnule. Partea bună este aceea că vă înţeleg perfect dilema.Atunci cînd în lumea bună se va afla că sînteţi în oraş, se vapresupune că aţi revenit pentru a vă încerca din nou noroculpe piaţa matrimonială. Peţitoarele din înalta societate vă vorprivi ca pe un proaspăt candidat la însurătoare.- N-aş fi putut să prezint situaţia mai concis şi mai precis.Şi iată de ce, Miss Lodge, aş avea eu acum urgentă nevoiede o doamnă care să pozeze convingător ca logodnică a mea.Totul este cît se poate de simplu.- Să fie chiar atît de simplu? întrebă ea precaut.- Bineînţeles. După cum ţi-am spus, deşi am venit aicipentru a pune bazele unei afaceri extrem de personale, toatăSocietatea va presupune că m-am întors să-mi caut o nouămireasă. Şi nu vreau să fiu nevoit să iau la trei păzeştetoate fetişcanele scoase acum în societate spre a-şi găsiperechea. Dacă voi fi perceput drept un om deja logodit, toatevînătoresele din Societate îşi vor îndrepta atenţia asupraunui alt vînat.Elenora se îndoia serios că planul lui St. Merryn va fi otreabă simplă. Dar cine era ea ca să-şi permită să-lcontrazică?- Mi se pare un plan cît se poate de dibaci, domnule, ziseea politicos. Vă doresc mult noroc.- îmi dau seama că nu crezi nici o clipă că voi reuşi.Elenora suspină.-Nu cred că e cazul să vă reamintesc că mulţi bărbaţi însituaţia dumneavoastră subestimează viclenia şi hotărîrea decare este capabilă orice mamă decisă să asigure fiicei sale opartidă cît mai strălucită cu putinţă.- Te asigur, domniţă, că am cea mai bună părere despre

femei. Tocmai de aceea am şi urzit planul de a mă afişa înSocietate cu o aşa-zisă Logodnică în următoarele cîtevasăptămîni. Aşadar, accepţi postul pe care ţi-1 ofer?- Domnule, n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Nu am nimicîmpotrivă să accept un asemenea post. Ba chiar aş putea spunecă îmi va face o deosebită plăcere să interpretez un astfel derol.Răspunsul ei îl intrigă evident pe Arthur.- De ce spui asta?- Fiindcă bunica mea a fost o foarte bună actriţă care arenunţat la scenă pentru a se putea căsători cu bunicul meu,explică ea. Mi s-a spus mereu că semăn izbitor cu ea. M-amîntrebat adeseori dacă îi semăn şi ca talent în măsura în careîi semăn la înfăţişare. Rolul logodnicei dumneavoastră ar finu numai interesant, ci şi provocator.- înţeleg acum. Aşadar...Elenora îl întrerupse, ridicînd o mînă.- Trebuie totuşi să fim realişti, domnule. Adevărul este că,oricît mi-aş dori eu, ca să zic aşa, să joc teatru, şi oricîtde mult aş avea nevoie de excelentul salariu pe care mi-1oferiţi, mi-ar fi extrem de greu să mă dau drept o logodnicăpotrivită pentru un bărbat ca dumneavoastră.Bărbatul încleştă maxilarele, nerăbdător.- De ce?Cu ce să încep oare? se întrebă Elenora.Făcu un semn spre jupa ei pentru a-i arăta bărbatuluicalitatea proastă a rochiei cenuşii.- în primul rînd, îmi lipseşte garderoba adecvată acestuirol.Arthur o privi atent şi chibzuit din cap pînă-n picioare.Elenora se simţi ca o iapă de prăsilă premiată scoasă lalicitaţie la tîrgul Tattersall’s.- Nu-ţi face griji în privinţa garderobei, o asigură St.Merryn. Nu, mă aşteptam ca o femeie care solicită un post deînsoţitoare plătită să posede genul de rochii potrivite uneiasemenea farse.- Da, şi în afară de îmbrăcăminte, ar mai fi problemavîrstei mele. Interviul se dovedeşte din ce în ce mai jenant,îşi spuse Elenora. Cele mai multe dintre celelalte angajatoarepotenţiale o consideraseră prea tînără pentru postul oferit.

Totuşi, în cazul de faţă, era incontestabil prea în vîrstă.- Şi ce ar fi în neregulă cu vîrsta ta? se încruntă el. Euam presupus că ai pînă-n treizeci de ani. Să nu-mi spui acumcă eşti mult mai tînără decît pari. Pentru că în nici un cazeu nu caut o fetişcană de-abia ieşită de pe băncile şcolii.Elenora scrîşni din dinţi, amintindu-şi că în dimineaţaaceea, cînd se îmbrăcase pentru interviurile programate, searanjase anume în aşa fel încît să arate ca o doamnă decompanie. Cu toate astea, acum o irita oarecum să constate căel apreciase că ar fi mai în vîrstă decît în realitate.- Am şase ani peste douăzeci, spuse Elenora, încercînd să-şipăstreze tonul cît mai neutru cu putinţă.Arthur dădu o dată din cap, vădit satisfăcut.- Excelent. Eşti destul de matură ca să fi dobîndit ooarecare cunoaştere asupra lumii. Ai vîrsta ideală pentru ceeace-mi trebuie mie.- Vă mulţumesc şi mă simt măgulită de apreciereadumneavoastră, replică ea caustic. Amîndoi ştim însă că domniide rangul şi cu averea dumneavoastră se căsătoresc de obiceicu doamne foarte tinere, provenite din familii cu dare de mînăşi care de-abia au terminat şcoala.- La naiba, doamnă, dar noi discutăm aici despre un postplătit, nu despre o logodnă adevărată, o puse el la punct. îţidai foarte bine seama că n-aş putea să angajez o fetişcană deşaptesprezece ani. Nu numai că o asemenea fată n-ar aveaîndemînarea şi aplombul necesare pentru interpretarea unuiastfel de rol, dar în cele din urmă e sigur că ea se vaaştepta ca totul să se termine cu o căsătorie reală.Elenora nu-şi dădu seama de ce, însă remarca asta o facu săse înfioare. Gîndind logic, înţelegea că domnul conte nici nus-ar gîndi vreodată că s-ar putea căsători cu femeia care arjuca timp de cîteva săptămîni rolul logodnicei sale. O astfelde femeie era ca o actriţă. Iar domnii bogaţi şi influenţi dinlumea bună aveau doar legături trecătoare cu actriţele şi nuse căsătoreau niciodată cu ele.- Şi cum aveţi de gînd să puneţi capăt acestei logodnefictive, după ce vă veţi fi terminat afacerile din capitală?întrebă răspicat Elenora.- Nu va fi deloc greu, răspunse el ridicînd din umeri. Purşi simplu te vei face nevăzută din Societate. Lumea va

considera că te-ai răzgîndit şi te-ai întors la moşia familieidumitale, undeva în nordul îndepărtat al ţării.Pur şi simplu te vei face nevăzută.Pe Elenora o cuprinse panica. Cuvintele acelea păreauprevestitoare de rele. Pe de altă parte, însă, el aveaperfectă dreptate. Nu va fi foarte greu să dispară dincercurile unei societăţi atît de exclusiviste. în definitiv,cei bogaţi şi puternici trăiau într-o foarte restrînsă lume alor. Arareori se aventurau dincolo de graniţele acestui tărîmstrălucitor, fară nici vin interes pentru lumea care trăia înafara lor.- Da, presupun că nu va fi nici o problemă să dispar, ziseea gîndindu-se la situaţie în ansamblu. Puţini dintreulteriorii mei angajatori se vor învîrti în aceleaşi cercuriîn care trăiţi dumneavoastră şi cunoscuţii dumneavoastră. Şichiar dacă frecventează lumea bună sau chiar dacă voi intra încontact cu unii dintre prietenii lor din această lume, măîndoiesc că cineva m-ar băga în seamă pe mine. Iar o dată cemă voi întoarce la statutul meu de însoţitoare plătită, nimeninu îmi va mai acorda nici o atenţie.- Oamenii văd numai ceea ce se aşteaptă să vadă, se declarăel de acord.Elenorei îi veni o idee.- Poate că ar trebui să mă folosesc de un alt nume înperioada în care voi juca acest rol, pentru a nu mă recunoaştenimeni.St. Merryn chicoti.- Văd că într-adevăr te atrage ideea de a-ţi lua un numede scenă. însă eu, personal, nu cred că ar fi necesar, fiindcăar complica inutil situaţia în eventualitatea în care cinevadin trecutul dumitale se va întîmpla să te recunoască.- A, da, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Era oarecumdezamăgită, dar se văzu nevoită să recunoască cum că bărbatulavea dreptate. Este improbabil, însă dacă s-ar întîmpla să măîntîlnesc aici, la Londra, cu vreo cunoştinţă, îmi va fi greusă-i explic de ce mi-am schimbat numele.- Ca să-ţi spun drept, pe mine nu mă deranjează deloc că teaiputea întîlni, în timp ce îţi joci rolul, cu vreo persoanăcare te cunoaşte. Nu văd de ce un asemenea eveniment ne-arafecta scenariul, ridică el din-umeri. Atîta vreme cît eu voi

pretinde că dumneata eşti logodnica mea, vei fi acceptată caatare. Eu sînt considerat o persoană oarecum excentrică, aşaîncît nimeni nu se va arăta peste măsură de şocat că doresc sămă căsătoresc cu o domnişoară fără conexiuni sociale.- înţeleg.St. Merryn zîmbi glacial.- Cine ar îndrăzni să mi se opună?- Da, desigur, spuse ea, întrucîtva neplăcut surprinsă dearoganţa lui nedisimulată. însă contele avea dreptate. într-adevăr,cine ar îndrăzni să-l contrazică? Iar în legătură cuviitorul, ei bine, ea îşi va face griji de-abia atunci cînd vaveni vremea. Nu-şi permitea să dea cu piciorul unui aranjamentextrem de profitabil doar din cauza unei vagi temeri că arputea fi recunoscută peste şase luni ca fiind fosta logodnicăa contelui. într-adevăr, dădu ea mulţumită din cap. Da, credcă am putea presupune că nimeni nu va recunoaşte într-oînsoţitoare plătită pe fosta logodnică a contelui de St.Merryn, aşa că nu ar trebui să întîmpin dificultăţi spre aobţine ulterioare angajamente. Elenora avu totuşi o micăezitare. Dar unde voi locui cît timp mă voi afla în slujbadumneavoastră? Nu am o locuinţă a mea, iar aici, în oraş, estedestul de scump să stai cu chirie.- Vei locui, bineînţeles, acasă la mine. O să spunem lumiică ai venit din provincie pentru a face nişte cumpărături şi ate bucura de Sezon.- Vă aşteptaţi să accept să locuiesc sub acoperişuldumneavoastră, domnule? ridică ea din sprîncene. Asta ar danaştere la multe bîrfe pe care sînt sigură că nu le doriţi.- Nu este cazul să te alarmezi din pricina reputaţieidumitale, Miss Lodge. Poţi fi sigură că vei fi permanentsupravegheată cum se cuvine de către o doamnă în vîrstă. Esteabsolut adevărată povestea pe care le-am spus-o doamnelorGoodhew şi Willis, în legătură cu ruda mea văduvă carelocuieşte la mine pentru cîteva săptămîni.- înţeleg. Atunci, domnul meu, cred că planul dumneavoastrăar putea să funcţioneze.- Miss Lodge, ţin să vă asigur că planurile melefuncţionează întotdeauna. Şi asta deoarece sînt foartepriceput să fac planuri şi să le execut.St. Merryn se exprimase fără urmă de aroganţă, observă

Elenora. Nu făcuse decît să-i explice cum stau lucrurile încazul lui.- Şi totuşi, acest plan mi se pare cam complicat, murmură ea- Ai încredere în mine, Miss Lodge. Planul va funcţionaireproşabil, iar la sfîrşit îţi voi achita nu numai triplulonorariului dumitale obişnuit, ci şi o primă suplimentară.Elenora încremeni, de-abia mai îndrăznind să respire.- Vorbiţi serios, domnule?- Am mare nevoie de dumneata, Miss Lodge. Ceva îmi spune căeşti perfectă pentru rolul pe care vreau să-l joci şi am degînd să te răsplătesc aşa cum se cuvine pentru talentuldumitale.Ea îşi drese glasul.- Adevărul este că eu economisesc fiecare bănuţ pe care îlpot pune deoparte pentru a-1 investi apoi într-o anumităafacere.- Chiar aşa? Şi despre ce fel de afacere ar fi vorba?Elenora şovăi o clipă, după care hotărî că nu are nici unmotiv să nu spună adevărul.- Sper să nu fiţi prea şocat, domnule, dar ţelul meu esteacela de a mă apuca de comerţ.- Intenţionezi să-ţi deschizi un magazin? o întrebă el pe unton uimitor de neutru.Pregătită să întîmpine o dezaprobare netă, ea se simţiuşurată că el nu condamnase de la bun început planurile sale.în concepţia oamenilor din lumea bună, a intra în comerţconstituia o acţiune înfricoşătoare, care trebuia evitată cuorice preţ. în ochii Societăţii, era de preferat să te scalziîn sărăcie decît să devii proprietarul unei afacericomerciale.- îmi dau seama că proiectele mele vă vor şoca, spuse ea.Dar de cum o să string suficient de mulţi bani, intenţionez sădeschid o librărie şi o bibliotecă publică.- Ba nu mă şochezi deloc, Miss Lodge. Eu mi-am sporit avereaprin numeroase investiţii profitabile. Aş putea spune că am unoarecare talent pentru afaceri.- Cu-adevărat, domnule? Elenora îi zîmbi politicos.Foarte delicat din partea lui, îşi zise ea. Amîndoi ştiaucă în ochii Societăţii se căsca o prăpastie între investiţiileunui domn şi ideea de a intra în comerţ. Nu era nici o

problemă ca o persoană din lumea bună să cumpere acţiuni la ofirmă de transport sau să-şi investească banii într-un proiectde construcţii de locuinţe. Era însă cu totul altceva ca opersoană din înalta societate să devină proprietarul unuimagazin.Şi totuşi, lucrul cel mai important era că St. Merryn nupărea deloc oripilat de planurile ei. Şi cu această ocazie ofăcuse să înţeleagă că nu era în situaţia să facă nazuri.Arthur dădu din cap, aprobînd sobru intenţiile ei.- Bine, atunci înseamnă că am încheiat înţelegerea, MissLodge?Generozitatea termenilor înţelegerii o uluise pe Elenora*după cum de fapt şi intenţionase el încă de la început. Numai avea decît o nelămurire în legătură cu postul pe care erahotărîtă să-l accepte. Dar nu mai insistă şi asupra aceleinelămuriri. Era prima întorsătură norocoasă în calea ei de lacumplita zi în care îi bătuseră la uşă creditorii tatălui săuvitreg. Nu putea risca să piardă o asemenea nesperată ocaziedoar pentru o biată nelămurire.De-abia reuşind să-şi ascundă încîntarea, Elenora zîmbi încăo dată.- Da, încheiem tîrgul, domnul meu.St. Merryn se uită preţ de cîteva clipe la gura ei, parcăîncremenit. Apoi dădu din cap şi se încruntă uşor. Elenorarămase cu impresia că, dintr-un motiv oarecare, era supărat,însă nu din pricina ei, ci dintr-a lui.- Dacă e să ne atingem obiectivul şi ca să dăm un aer deintimitate înţelegerii noastre, spuse el sec, cred că trebuiesă te obişnuieşti să-mi spui Arthur.Nu va fi prea uşor, îşi zise ea. Era în aspectul şi purtarealui ceva oarecum ameninţător «are făcea dificilă o asemeneafamiliaritate.De-abia cînd ajunse în stradă şi se grăbi să ajungă acasă ladoamna Egan pentru a-i împărtăşi vestea cea bună, nelămurireape care o reprimase îi reveni în minte.Pe Elenora nu o îngrijora formidabilul temperament alcontelui şi nici bizarul lui plan de a se afişa alături de eaîn Societate, prezentînd-o drept logodnica lui. Cu aceste douăaspecte se putea împăca.Ceea ce o neliniştea însă în legătură cu acest post parcă

prea frumos ca să poată fi adevărat era faptul că era aproapesigură că St Merryn nu-i spusese tot adevărul.El ascunde nişte secrete, gîndi ea. Intuiţia o avertiza căplanurile lui St. Merryn presupuneau ceva mult mai periculosdecît simpla acţiune de întemeiere a unui consorţiu deinvestitori.însă afacerile lui particulare nu intrau în sfera ei deinteres, conchise Elenora, din ce în ce mai surescitată.Unicul lucru important pentru ea era că, în cazul în care îşiva îndeplini cu succes rolul cerut de St. Merryn, visul ei vafi deja realizat în momentul în Care el va duce la bun sfîrşitmica lui farsă.S-ar putea ca nenorocul care mă tot urmăreşte să se apropiede sfîrşit. Elenora se afundă într-un fotoliu şi le zîmbicelor două femei care şedeau pe canapeaua din faţa ei.Le întîlnise prima oară pe Lucinda Colyer şi pe CharlotteAtwater cu şase luni în urmă, în birourile agenţiei Goodhew &Willis. Toate trei veniseră în aceeaşi zi, căutînd să seangajeze ca însoţitoare. După o foarte obositoare după- amiazăde întrevederi, Elenora sugerase că ar putea să se ducăîmpreună la ceainăria de după colţ şi să-şi plîngă acolo demilă.Întîmplător, cele trei aveau temperamente total diferite,însă acest fapt nu avea nici o însemnătate comparativ cu ceeace le apropia: toate aveau înjur de douăzeci şi cinci de ani,adică bine peste vîrsta la care o căsătorie avantajoasă ar maifi fost o opţiune viabilă. Toate trei proveneau din mediirespectabile; erau bine crescute şi culte. Iar din cauza unornefericite circumstanţe, toate trei rămăseseră singure pe lumeşi fară mijloace de subzistenţă.Pe scurt, împărtăşeau aceleaşi nevoi care le îndreaptă pefemeile ca ele către profesia de însoţitoare plătită.Acea primă după-amiază în care băuseră un ceai împreunădevenise apoi o întîlnire săptămînală regulată, în fiecaremiercuri. După ce obţinuseră posturi, miercurea devenise unicazi din săptămînă în care erau libere toate trei.în decursul ultimelor cîteva luni se întîlniseră aici, însalonul bătrînei angajatoare a Lucindei, doamna Blancheflower.După părerea Elenorei, nu era o ambianţă potrivită să ridicemoralul cuiva şi ştia că nici celelalte nu găseau că locul

este deosebit de vesel.Atmosfera era pentru moment de intensă tristeţe fiindcădoamna Blancheflower trăgea să moară pe undeva la etaj. Sprenorocul Lucindei, care fusese angajată pentru a-i ţinecompanie în zilele care îi mai rămăseseră de trăit, bătrîna eiangajatoare nu părea extrem de grăbită să părăsească aceastălume.Cum doamna Blancheflower dormea mai tot timpul, Lucindaaprecia că postul ei nu era din cale-afară de solicitant.Principalul inconvenient era acela că rudele bătrînei, care ovizitau adesea, decretaseră că menajera trebuia să întreţinăun decor funebru adecvat situaţiei. Asta însemna că în toatăcasa predomina negrul. în plus, întunecatele draperii erauţinute mereu ermetic închise, în aşa fel încît să nu pătrundănici cea mai mică rază veselă a soarelui de primăvară însumbrele încăperi.în timp ce melancolia atingea cote paroxistice, Elenora şiprietenele ei o îndurau stoic împreună, în fiecare zi demiercuri, fiindcă aveau avantajul major de a se întîlni aici,unde ceaiul şi prăjiturelele erau gratuite graţiegenerozităţii involuntare a doamnei Blancheflower. Ceea ceînsemna că cele trei femei mai puteau economisi cîţiva bănuţi.Elenora îi ceruse lui St. Merryn permisiunea de a le spuneprietenelor sale adevărul în privinţa noului ei post,asigurîndu-1 că nici una dintre ele nu avea acces înSocietate. Angajatoarea Lucindei era pe patul de moarte, iarcea a lui Charlotte era o bătrînă văduvă care nu ieşea dincasă, suferind de inimă. Nici una dintre ele nu va sufla nicio vorbă în legătură cu rolul meu, nici chiar dacă s-arîntîmpla să se întîlnească cu cineva care v-ar cunoaşte,domnule, adăugase ea cu toată convingerea.St. Merryn păruse foarte satisfăcut, ba chiar nepăsător înlegătură cu capacitatea prietenelor ei de a-şi ţine guraasupra rolului ei de falsă logodnică. într-adevăr, nu eradeloc îngrijorat că ele ar putea împrăştia o asemenea bîrfapentru simplul motiv că nimeni din Societate nu ar acorda nicio atenţie unui astfel de zvon lansat de două prăpăditeînsoţitoare plătite. Cine le-ar crede pe Lucinda şi peCharlotte mai degrabă decît pe un conte puternic şi bogat?Lucinda şi Charlotte fuseseră mai întîi stupefiate cînd

auziseră vestea că ea va juca rolul de logodnică a lui St.Merryn şi că va locui în casa lui. Insă după ce aflaseră şi căElenora va fi supravegheată cum se cuvine de o rudă de sexfeminin a înălţimii sale, concluzionaseră că postul este cîtse poate de atrăgător.- Numai gîndeşte-te la cîte baluri şi serate exclusivistevei avea ocazia să participi! zise Charlotte, uluită. Şi veipurta rochii elegante.Lucinda, cu aerul ei veşnic pesimist, afişa o atitudine derău-prevestitoare premoniţii.- Dacă aş fi în locul tău, aş fi foarte prudentă în privinţalui St. Merryn, Elenora.Atît Elenora, cît şi Charlotte se uitară lung la ea.- De ce spui asta? întrebă Elenora.- Cu cîteva luni înainte de a te cunoaşte pe tine, am fostangajată ca însoţitoare a unei văduve care avea legături înSocietate. Văduva respectivă nu putea să părăsească patul, darîn lunile pe care le-am petrecut alături de ea am aflat căplăcerea ei cea mai mare era să fie la curent cu toatepicanteriile din înalta societate. îmi amintesc nişte bîrfe înlegătură cu St. Merryn.- Spune mai departe, o grăbi nerăbdătoare Charlotte.- în perioada aceea era logodit cu o tînără pe nume JulianaGraham, continuă Lucinda. însă umbla vorba că fata eraîngrozită de el.Elenora se încruntă.- îngrozită? Termenul mi se pare destul de tare.- Oricum, ea se uita evident cu mare teamă la el.Bineînţeles că tatăl Julianei a acceptat oferta lui St. Merrynfară a se osteni să o consulte şi pe ea. St. Merryn, la urmaurmei, era extrem de bogat.- Şi apoi mai era $i titlul lui, murmură Charlotte. Oricetată şi-ar dori o asemenea alianţă în familie.- Exact. Lucinda îşi mai turnă o ceaşcă de ceai. Ei bine,tînără domnişoară era atît de înspăimîntată de perspectiva dea se mărita cu St. Merryn, încît, într-o noapte, a coborît dindormitorul ei pe fereastră, pe o scară, fugind pe o furtunănăprasnică împreună cu un bărbat numit Roland Burnley. înzori, tatăl Julianei a găsit perechea la un han, împărţindaceeaşi odaie. Bineînţeles că cei doi au fost căsătoriţi de

urgenţă.Charlotte aplecă uşor capul.- Spui că tatăl tinerei a fost acela care a plecat înurmărirea celor doi, nu St. Merryn9Lucinda dădu din cap cu o expresie gravă.- Se spune că atunci cînd a primit vestea că viitoarea luisoţie a fugit, St. Merryn era la clubul său. A declarat foartecalm că, data următoare cînd se va hotărî să-şi caute ologodnică, se va adresa unei agenţii furnizoare de însoţitoareplătite şi îşi va alege una de acolo. După aceea s-a dus însalonul jocurilor de noroc, unde a jucat cărţi pînă în zori.- Dumnezeule! şopti Charlotte. Trebuie să fie un om degheaţă.- Se pare că aşa şi este, confirmă Lucinda.Elenora se holba, înlemnită, la Lucinda. Apoi înţeleseîntreg hazul situaţiei. începu să rîdă atît de tare, încît ftinevoită să pună jos ceaşcă de ceai pentru a evita să verseconţinutul pe covor.Lucinda şi Charlotte se uitară la ea mirate.- Ce ai găsit chiar atît de amuzant? o întrebă iritatăCharlotte.Elenora se strădui să se stăpînească.- Trebuie să recunoaşteţi că St. Merryn şi-a ţinutpromisiunea şi a făcut rost de o nouă logodnică prinintermediul unei agenţii care asigură însoţitoare plătite,izbutiea să spună printre hohotele de rîs. Cine s-ar fi gîndit căacest bărbat poate fi chiar atît de ironic? Ce renghi grozavle va juca celor din Societate!- Nu te supăra, Elenora, şopti Lucinda, dar noul tăuangajator pare şi mai excentric decît doamna Egan. Nu m-armira dacă se va dovedi genul de bărbat care va atenta de omanieră revoltătoare la persoana ta.Charlotte se înfioră, însă ochii ei sticleau.Elenora rînji.- Prostii! Am fost la nenumărate interviuri cu angajatorirealmente libidinoşi ca să-mi dau seama cînd întîlnesc unastfel de bărbat. St. Merryn nu este genul care ar abuza de odoamnă. Este mult prea stăpîn pe sine.- Şi cu siguranţă că nici nu pare un domn prea pătimaş sau

romantic, zise Charlotte, vădit dezamăgită.- De ce spui asta? întrebă Elenora, mirată de remarca luiCharlotte. îşi aminti de ceea ce zărise în ochii dp un verdecenuşiuai contelui. Ceva îi spunea că St. Merryn afişa o atîtde mare stăpînire de sine tocmai fiindcă avea o naturăpătimaşă.- Orice alt domn, înzestrat cu un minimum de romantismcăruia i s-ar fi spus că logodnica lui a fugit cu un altbărbat, ar fi plecat imediat în căutarea lor, răspunseCharlotte. Ar fi smuls-o pe respectiva domnişoară din braţelebărbatului cu care fugise, după care l-ar fi provocat pecelălalt la duel.Lucinda se înfioră.- Se spune despre St. Merryn că ar avea sîngele rece, nufierbinte.Poate din pricina burniţei continue, conacul din Rain Streetpărea întunecat şi tenebros. Oricare ar fi fost motivul, casanu arăta doar sinistru, ci şi neîngrijită. Conacul îi aminteaElenorei de casa în care Lucinda avea grijă de angajatoarea eimuribundă, numai că asta era mult mai mare. Conacul arăta deparcă acolo murise de multă vreme ultimul locatar şi măreaţacasă începuse să cadă în paragină.Elenora se uită la cartea de vizită pe care i-o dăduse St.Merryn, veriflcînd dacă trăsura o adusese la adresa corectă.Rain Street, numărul 12. Nu era nici o eroare.Portiera trăsurii se deschise. Vizitiul o ajută să coboareşi dădu jos cufărul în care se aflau lucrurile ei personale.Omul, care era gata să plece şi să o lase în stradă, privineîncrezător uşa conacului.- Sînteţi sigură că aţi venit unde trebuie, coniţă? întrebăel.- Da, mulţumesc. îi zîmbi cu recunoştinţă pentru grijamanifestată. Va veni curînd cineva să-mi ia cufărul şi să-lducă înăuntru. Nu este nevoie să aştepţi.Vizitiul ridică din umeri.- Cum ziceţi dumneavoastră.Bărbatul urcă înapoi pe capră şi dădu drumul frîielor.Elenora îşi reprimă propriile îndoieli în timp ce se uita înurma vehiculului care dispărea în josul străzii.După ce trăsura nu se mai văzu, deveni conştientă că era

singură pe strada învăluită în ceaţă.Foarte bine, îşi spuse ea urcînd repede treptele de laintrare. Mai bine că nu era nimeni martor la sosirealogodnicei lui St. Merryn cu o trăsură. în felul acesta,brusca ei apariţie în Societate va fi cu-atît mai incitantă şimai ieşită din comun în ochii lumii bune. Iar la capătulacestei afaceri, ea va dispărea la fel de misterios precum seivise.O străbătu un scurt fior. Era pe punctul să devină o femeieenigmatică, o actriţă. Avea ciudata senzaţie că îşi petrecusetoată viaţa aşteptînd în culise şi pregătindu-se să intre înscenă, iar acum sosise şi multaşteptatul moment.Pentru această ocazie se îmbrăcase cu rochia ei preferată,de un roşu închis, pe care doamna Egan i-o comandase lacroitoreasa ei personală. îşi prinsese de corsaj un mic şielegant ceas, primit cadou la despărţire de la fosta saangajatoare.O să te descurci foarte bine, draga mea, o încurajase doamnaEgan cu o satisfacţie maternă cînd îi dăruise Elenorei ceasul.Eşti inteligentă şi tenace şi ai şi o inimă foarte bună.Viitorul e al tău.Elenora ajunse în faţa uşii şi bătu cu inelul gros de bronz.Sunetul părea să reverbereze întruna în adîncul imensei case.Cîteva clipe nu auzi nimic. Apoi, tocmai cînd începuse să seîntrebe dacă nu cumva greşise într-adevăr adresa, auzi dincolode uşă zgomotul unor paşi pe gresia din hol.Uşa casei se deschise şi o privi o tînără cameristă, foartesperiată.- Da, coniţă?Elenora se gîndi cum ar trebui să procedeze mai departe. St.Merryn îi spusese că are de gînd să întreţină farsa şi în faţaservitorilor. Ea era însă conştientă că membrii personaluluidintr-o gospodărie sînt mult mai atenţi la faptele stăpînilordecît îşi dădeau seama respectivii stăpîni. Elenora bănuia că,şi dacă tînără cameristă şi ceilalţi servitori încă nu îşidăduseră seama că ea nu era o veritabilă logodnică, cel puţinpresupuneau că ceva nu era în ordine.Totuşi, Elenora hotărî că nu avea rost să se simtădescumpănită. Era plătită pentru a juca teatru şi trebuia să

facă acest lucru cît mai convingător cu putinţă. Camerista, caşi cei din lumea bună cu care ea va face în curînd cunoştinţă,alcătuiau o parte din publicul ei.- Te rog să-i aduci stăpînului dumitale la cunoştinţă că asosit Miss Elenora Lodge, spuse ea pe un ton politicos, darautoritar. Sînt aşteptată. A, şi te mai rog să spui unui băiatsă-mi aducă din stradă cufărul înainte să-l fure cineva.Camerista facu repede o mică reverenţă.- Bine, coniţă, încuviinţă ea, dîndu-se înapoi pentru a-ipermite Elenorei să intre în hol.Elenora aşteptă ca fata să dispară pe o uşă, după care îşipermise să răsufle uşurată.Se întoarse încet, examinînd holul de la intrare. Era la felde deprimant şi lugubru ca şi exteriorul casei. Prinferestruicile de deasupra uşii pătrundea prea puţină lumină.Lambriurile încărcate cu sculpturi întunecau şi mai multinteriorul. în cîteva nişe mohorîte, de jur împrejurulîncăperii, se aflau cîteva statuete clasice şi vaze în stiletrusc. Locul avea aerul învechit, prăfuit al unui muzeu.Curioasă, Elenora se duse spre cea mai apropiată statuetă demarmură şi îi mîngîie uşor, cu mîna înmănuşată, suprafaţa depiatră netedă. Se încruntă cînd văzu urma pe care o lăsase şiîşi scutură praful de pe mănuşă. Era evident că trecuse o bunăbucată de vreme de cînd nu mai făcuse nimeni o curăţenietemeinică pe-acolo.In hol răsunară iar paşi, de astă dată mai grei decît aicameristei. Elenora se întoarse.Se trezi uitîndu-se la cel mai frumos bărbat pe care îlvăzuse vreodată. De la sprîncenele înalte şi pînă latrăsăturile delicat sculptate, de la ochii negri şistrălucitori şi pînă la părul care se ondula natural, bărbatulera întruchiparea perfecţiunii masculine.Dacă n-ar fi purtat uniforma de majordom, ar fi putut sătreacă drept modelul unui artist dornic să picteze imagineaunui poet romantic de felul lui Byron.- Numele meu este Ibbitts, coniţă, se prezentă el cu un glasbaritonal. îmi cer scuze pentru orice inconvenient, înălţimeasa vă aşteaptă în bibliotecă. Vă rog să mă urmaţi şi eu vă voianunţa.în mintea Elenorei sună un clopoţel. îşi spuse că nu avea

nimic de obiectat în legătură cu exprimarea lui, dar eraconvinsă că vorbele ascundeau un dispreţ voalat. Poate cătotul se petrecea doar în imaginaţia ei.- Mulţumesc, Ibbitts. Elenora îi dădu pălăria. Bărbatul seîntoarse imediat şi se pregăti să o pună pe o masă cublatul din marmură pe care praful se aşternuse din belşug.-Lasă, nu-i nevoie, zise ea repede, smulgîndu-i dinmînăpălăria mai înainte ca el să apuce să o atingă de masaprăfuită. O s-o iau cu mine. în legătură cu cufărul meu, n-aşvrea să fie uitat acolo, în stradă.- Mă îndoiesc că l-ar fura cineva, coniţă. Ibbitts nu ar fiputut exprima mai explicit îndoiala că acel cufăr ar conţineceva de valoare.Elenora se săturase de sarcasmul politicos al majordomului.- Trimite imediat un băiat să-l aducă în casă, Ibbitts.Bărbatul clipi ca o bufniţă, parcă descumpănit de preapuţin subtila observaţie.- Orice hoţ cu scaun la cap va evita să fure din faţa mieicase ca asta.- Afirmaţia dumitale nu mă linişteşte cîtuşi de puţin,Ibbitts. Mi-e teamă că există destui hoţi fără scaun la cap.Maj ordomul se crispă. Fără o vorbă, întinse mîna şi trasetare de un şnur de catifea.Un tînăr înalt şi slab, de vreo optsprezece sau nouăsprezeceani, cu aspect de servitor, îşi făcu apariţia în încăpere.Avea ochi albaştri şi păr roşcat. Faţa lui albă era plină depistrui. Părea umil şi speriat.- Ned, du-te să iei cufărul lui Miss Lodge şi urcă-1 îndormitorul pregătit azi-dimineaţă de Sally.- Am înţeles, domnule Ibbitts. Ned ieşi iute pe uşa dinfaţă.Ibbitts se întoarse către Elenora. Nu-i spuse direct: Na!Acum eşti mulţumită? însă era sigură că el gîndea o asemeneareplică.- Veniţi după mine, zise majordomul. înălţimii sale nu-iplace să fie lăsat să aştepte.Fără a-i mai da răgaz să răspundă, Ibbitts o luă înainte pe uncoridor slab luminat care ducea spre spatele imensei case.în capătul coridorului o invită să intre într-o încăperedreptunghiulară, Iambrisată cu lemn închis la culoare. Elenora

se bucură să vadă că ferestrele bibliotecii nu erau acoperitede draperii groase ca cele din partea din faţă a casei.Dimpotrivă, draperiile groase, din catifea maro, erau date înlături, lăsînd să se vadă grădina cu vegetaţie sălbatică,udată de ploaie.în bibliotecă, pe jos, era un covor mohorît, care ar fi avutmare nevoie să fie curăţat, apoi cîteva piese masive demobilier, într-un stil demodat de mulţi ani. Tavanul înalt şiîntunecat fusese zugrăvit, probabil într-un trecut îndepărtat,în albastru închis, sugerînd culoarea cerului într-un amurgtîrziu. Rafturi de cărţi se înşirau pe mai toţi pereţii.Volumele vechi, legate în piele, erau foarte prăfuite.O scară îngustă, spiralată, cu balustradă din fier foijaturca la un balcon căptuşit cu alte rafturi cu cărţi.- Miss Lodge, domnule. Ibbitts făcuse anunţul de parcă ar ficitit numele Elenorei dintr-un anunţ mortuar.- Mulţumesc, Ibbitts. în capătul încăperii, chiar lîngăfereastra care dădea spre grădina neîngrijită, dindărătul unuibirou bogat sculptat, se ridicase Arthur.în lumina nu prea puternică, nu i se desluşeau trăsăturilefeţei. Bărbatul ocoli biroul şi traversă încăperea pentru aveni în întîmpinarea Elenorei.- Bine-ai venit în viitorul tău cămin, spuse el.Elenora îşi dădu seama că St. Merryn îşi juca rolul chiarşi în faţa majordomului. Şi ea trebuia să facă la fel.- Mulţumesc. Mă bucur să te revăd, domnule. Elenora facu ograţioasă reverenţă.Ibbitts părăsi încăperea, închizînd uşa după el.în clipa în care majordomul dispăru, Arthur se opri loculuişi se uită la ceas.- Ce dracu’ a durat atîta? De o oră te tot aştept!Gata cu rolul de logodnic galant, îşi zise Elenora. Evidentcă noul ei angajator nu intenţiona să prelungească mascaradaşi atunci cînd nu-i vedea nimeni.- îmi cer scuze pentru întîrziere, zise ea calm. Ploaia aîngreunat circulaţia.înainte ca el să-i poată răspunde, din balconul de sus seauzi un glas de femeie.- Arthur, te rog să ne faci cunoştinţă, solicită vocea pe unton cald.

Elenora privi în sus şi văzu o păsăruică de femeie, de vreotreizeci şi ceva de ani. Avea trăsături delicate şi ochicăprui şi inteligenţi. Părul ei, pieptănat într-un coc simplu,avea nuanţa mierii întunecate. Rochia ei părea destul de nouăşi dintr-un material scump, dar nu după ultima modă.- Permite-mi să ţi-o prezint pe Margaret Lancaster, spuseArthur. Ea este ruda mea despre care ţi-am vorbit, cea care valocui aici cît timp eu îmi voi vedea de afaceri. Ea se vaocupa de tine pentru ca reputaţia ta să nu sufere cît veilocui în această casă.- Doamnă Lancaster. Elenora facu încă o reverenţă.- Te rog să-mi spui Margaret. în definitiv, după cum va ştilumea, curînd vei face parte din familie. Femeia pomi săcoboare treptele scării spiralate. Dumnezeule, ce interesantva fi! De-abia aştept.Arthur se întoarse la biroul lui şi se aşeză. Le privi perînd pe cele două femei.- După cum v-am explicat, aş vrea ca voi două să faceţitotul în aşa fel încît să distrageţi atenţia Societăţii pentruca eu să-mi pot vedea nestingherit de afaceri în cel maideplin secret.- Da, bineînţeles, murmură Elenora.- Veţi face imediat tot posibilul ca să participaţi la celemai importante şi mai mondene baluri şi serate, astfel caSocietatea să vadă că am într-adevăr o logodnică.- înţeleg, spuse Elenora.El se uită la Margaret.- în calitatea ta de însoţitoare mai în vîrstă a Elenorei,tu te vei ocupa de toate detaliile necesare ca să te asigurică eava face o impresie imediată şi convingătoare asupra înalteisocietăţi londoneze.- Bine, Arthur. Margaret părea oarecum încordată.- Va avea nevoie de rochii, pălării, mănuşi, ca şi de toateaccesoriile potrivite, continuă Arthur. Bineînţeles că vatrebui ca toate să fie cele mai modeme şi cumpărate dinmagazinele cele mai bune din Londra. Ştii cît de mareimportanţă acordă Societatea modei.Interveni o scurtă pauză în care Margaret părea că încearcăsă-şi recapete stăpînirea de sine.

- Bine, Arthur, spuse ea din nou. De data asta zîmbetul eiera evident nesigur.Elenora o privi uimită, întrebîndu-se ce se întîmplase.însă Arthur nu părea să-şi dea seama că ar fi ceva înneregulă.- Aşa, deci, cam asta ar fi tot pentru moment, zise el,punînd apoi mîna pe o agendă legată în piele şi pe un stilou.Acum puteţi pleca. Sînt convins că aveţi multe de făcut. Dacăaveţi de pus întrebări, vă stau la dispoziţie.Eienora se întrebă în sinea ei dacă bărbatul îşi dădea seamacă le expedia ca şi cum ar fi făcut parte din personalul lui.Desigur, îşi spuse, că, în cazul ei, ăsta era adevărul.Cu Margaret însă, situaţia era cu totul alta, dar, spreuimirea Elenorei, cealaltă femeie nu avu aerul că s-ar simţiofensată. Ba chiar se arăta grăbită să plece cît mai repededin bibliotecă.Elenora se gîndi la reacţia lui Margaret atunci cînd Arthurîi adusese nonşalant la cunoştinţă că ea se va ocupa de toatechestiunile referitoate la modă şi stil.Elenora era foarte sigură că ceea ce sesizase în privirealui Margaret era o expresie de groază.Arthur aşteptă ca uşa să se închidă în urma celor douăfemei, după care puse agenda deoparte şi se ridică. Se apropiede fereastra care dădea spre grădină.Arthur ştia că Elenora bănuia că el nu-i spusese chiartotul. Avea dreptate. însă el considera că era mai bine ca easă nu cunoască tot adevărul. Era bine să nu i-1 spună nici luiMargaret. Cele două femei îşi vor juca mai bine rolurile dacănu vor şti ce anume îl făcuse pe el să imagineze acestscenariu în care erau distribuite.Rămase multă vreme în faţa ferestrei, uitîndu-şe la grădinaînecată în ceaţă şi gîndindu-se cît de mult detesta, elaceastă casă.Bunicul său îl adusese să locuiască aici la scurtă vremedupă ce părinţii lui muriseră într-un incendiu la un han. Nuavea decît şase ani pe-atunci şi nu-şi cunoscuse buniculfiindcă nu-1 întîlnise niciodată. Bătrînul conte fusese furiospe fiul său pentru că făcuse o mezalianţă căsătorindu-se cumama lui Arthur. Ea fusese o tînără fară avere şi fărăconexiuni sociale. Bătrînul refuzase s-o vadă atît pe ea, cît

şi pe copilul propriului său fiu.Bunicul lui ştiuse foarte bine să ţină ranchiună, gîndiArthur.Dar după şocul pierderii fiului în incendiu, bătrînulînţelesese că Arthur era unicul moştenitor pe care îl va aveavreodată. îşi adusese nepotul în casa aceea mare şi sinistrădin Rain Street, după care se dedicase în întregime sarciniide ă-1 face pe Arthur să nu calce pe urmele iresponsabile şiromantice ale fiului său.Arthur se gîndi că învăţase foarte bine lecţia. Bunicul luiîi infiltrase încă din prima zi toate obligaţiile şiresponsabilităţile pe care urma să le aibă. Zece ani maitîrziu, cînd zăcea pe patul de moarte, bătrînul îşi văzuse încontinuare tot de sarcina pe care şi-o asumase, ultimele luicuvinte către Arthur fiind: Nu uita că tu rămîi capul familieişi că este de datoria ta să ai grijă de ceilalţi.Singurele bucurii din cei zece ani petrecuţi împreună cubunicul lui apăruseră pe timpul deselor şi îndelungatelorvizite acasă la excentricul frate al bunicului său, GeorgeLancaster.Unchiul George fusese acela care avusese o influenţăconstructivă şi binefăcătoare, care îl ajutase să suportetemperamentul sobru şi rigid al bătrînului conte. Spredeosebire de ceilalţi membri ai numeroasei lui familiirăspîndite pretutindeni, George Lancaster nu aşteptase de lael să fie decît ceea ce era, un băiat în plină creştere, cusperanţele, visurile şi curiozitatea specifice vîrstei.Pe George, nu pe bunicul său ajunsese Arthur să-l iubeascăîn felul în care îl iubise cîndva şi pe tatăl lui.Iar acum George Lancaster murise, asasinat cu nici două luniîn urmă.- Te voi răzbuna, jură în şoaptă Arthur. îţi jur că ucigaşultău va plăti.Sally, camerista, terminase de despachetat lucrurileElenorei din cufăr cînd se auzi o bătaie slabă în uşadormitorului.Sally deschise uşa şi în prag se ivi Margaret, arătîndfoarte neliniştită.- Aş putea să-ţi vorbesc, Elenora? Margaret aruncă o scurtăprivire înapoi, evident ca să se asigure că nu mai este nimeni

pe coridor. Este ceva oarecum urgent.- Da, bineînţeles. Intră, te rog. Elenora îi zîmbicameristei. Asta-i tot pentru moment. Mulţumesc.- Da, coniţă. Sally se grăbi să iasă, închizînd uşa în urmaei.Elenora se uită la Margaret.- Ce este? Am remarcat şi în bibliotecă, mai adineauri, căte frămîntă ceva, eşti tulburată.- Tulburată este puţin spus. Margaret se trînti pe un scaun.Înspăimîntată ar fi o exprimare mai apropiată de realitate.- Şi de ce?Margaret dădu ochii peste cap.- Faptul că mă aflu aici sub un fals pretext.Elenora se amuză.- Dacă stai să te gîndeşti, şi eu la fel.- Da, dar în cazul tău nu este nici o problemă. Arthur te-aangajat prin intermediul acelei agenţii. Margaret făcu un gestcu mîna prin aer. El te-a intervievat. Ştie precis ce eşti înstare să faci şi a conceput partea ta din scenariu avînd înminte | lucrul ăsta. Situaţia mea este însă cu totul alta, iarcînd va descoperi că nu sînt deloc aşa cum crede că aş fi, seva înfuria.Curioasă acum, Elenora.se aşeză încet pe marginea patului şise uită atentă la Margaret.- Ai putea încerca să-mi explici ceva mai clar?- Presupun că ar trebui să încep chiar cu începutul. Acum;două săptămîni, Arthur mi-a făcut o vizită. Mi-a expus planulsău de a-şi prezenta în Societate o falsă logodnică şi m-a:întrebat dacă aş fi de acord să joc rolul de escortă a acesteiaşa-zise logodnice, în diverse ocazii mondene. I-am răspuns'că aş fi fericită să-l ajut în povestea asta.- Ceea ce a fost foarte frumos din partea ta.- Frumos? Puţin spus. M-am năpustit să înşfac acest noroc.Este prima ocazie de a veni la Londra de la Sezonul | petrecutaici acum paisprezece ani.-Pricep.Margaret se strîmbă.- Soţul meu era un bărbat de vîrstă mijlocie cînd m-amcăsătorit cu el. Suferea de gută şi detesta orice fel decălătoriei Cît timp am fost împreună, n-am putut face nimic

altceva j decît să-mi vizitez ocazional mama şi mătuşa. Aimăcar cea î mai vagă idee despre ce înseamnă să fiisechestrată într-un; sătuc uitat de lume vreme de paisprezeceani?- Ei bine, da, de fapt - ştiu.- Of, tresări Margaret. Iartă-mă. N-am vrut să mă exprim jaşa. De fapt, eu sînt scriitoare.- Adevărat? Ge palpitant! Elenora era extaziată. Ai publicatcărţi?Margaret zîmbi.- Da, am publicat. Eu scriu pentru Minerva Press. Semnez subpseudonimul Margaret Mallory fiindcă ştiu cu certitudine căţepoasele mele rude prin alianţă, Lancaster, n-ar agreea ideeade a avea în familie o scriitoare de romane.- Dar este minunat! Am citit două dintre cărţile tale,Căsătoria secretă şi Cererea în căsătorie. Mi-au plăcut grozavamîndouă.- Mulţumesc, roşi Margaret. E frumos din partea ta să spuiasta.- O spun fiindcă este adevărat. Sînt o mare admiratoare acărţilor dumneavoastră, domnişoară Mallory. Vreau să spun,doamnă Lancaster. <- Te rog, trebuie să-mi spui Margaret.Elenora şovăi.- Spui că identitatea ta, ca scriitoare, este necunoscutătuturor membrilor familiei Lancaster? Inclusiv înălţimii sale?- Arthur ar fi chiar ultima persoană care aş vrea sădescopere adevărul. Margaret făcu o grimasă de exasperare.Este un bărbat cu multe calităţi excepţionale în probleme deinvestiţii şi alte asemenea afaceri, însă mă tem că îşi iamult prea în serios rolul de cap al familiei: Fără îndoială căeste influenţa bunicului său.Elenora se gîndi la crîncenul autocontrol pe care îlsesizase în ochii enigmatici ai contelui.- Da, se poate vedea că există o anume rigiditate în felulsău de a fi.- Nu că aş vrea să fac prea mare caz de asta, dar Arthurpoate fi intransigent, neînduplecat, ba de-a dreptul dictatorial.Mai mult decît atît, el nu agreează moda actuală culectura romanelor şi mă cutremur numai închipuindu-mi cum ar

reacţiona dacă ar descoperi că, în realitate, eu scriuasemenea cărţi. Dacă ar fi ştiut asta, în cazul cel maifericit,nu mi-ar mai fi cerut în veci de veci să vin la Londra ca săte escortez. Aş vrea să te rog să-mi promiţi că nu îmi veitrăda secretul.- Jur că n-o voi face.- Mulţumesc. Voiam să-ţi spun că am întîmpinat maridificultăţi atunci cînd am conceput unele părţi din ultimulmeu manuscris. Toate cuprind întâmplări şi scene de lapetreceri mondene, cu personaje din Societate. Dar nu pot săscriu aceste fragmente prea veridic pentru că nu ştiu aproapenimic despre viaţa lumii bune.- Parcă ziceai că ai petrecut un Sezon aici.- A durat mai puţin de două săptămîni, fiindcă Harold m-acerut aproape imediat după ce m-a cunoscut. Oricum, asta s-aîntîmplat în urmă cu paisprezece ani, aşa că de atunci ampierdut orice contact cu atmosfera de-aici.- Cred că încep să-ţi înţeleg temerile.Margaret se aplecă spre ea.- Cînd Arthur m-a rugat să-l ajut în planurile lui, m-amgîndit că ar fi pentru mine o excelentă ocazie de a observa şiînregistra amănunte despre viaţa socială a lumii bune. Aşaîncît, bineînţeles că i-am răspuns că aş fi încîntată să-lajut. Margaret ridică braţele într-un gest de neputinţă. Numaidupă aceea mi-am dat seama că el voia să mă ocup şi de rochii,şi de restul accesoriilor indispensabile afişării înSocietate.-Ah!- îmi pare extrem de rău, Elenora, dar eu n-am de unde săştiu care este croitoreasa, ori modista, ori mănuşăreasa ceamai căutată la ora actuală. Cred că ar fi mai bine să-imărturisesc totul lui Arthur, însă în cazul ăsta e sigur că măva trimite înapoi acasă, găsindu-ţi o altă însoţitoare.- Hmm.Margaret o privi pe Elenora cu o expresie plină de speranţă.- Ce părere ai?Elenora îi zîmbi.- Eu cred că nu este cazul să-l sîcîim pe Arthur cu asemeneafleacuri. Sînt absolut convinsă că le vom putea rezolva fără

prea multă bătaie de cap. îşi aminti de mormanul de cărţi devizită pe care îl remarcase pe platoul de argint mătuit devreme de pe masa din hol. Titlul şi poziţia lui Arthur ne vorasigura nenumărate invitaţii. N-avem nevoie decît să aflămnumele unei bune croitorese. Iar ea va şti să ne îndrume apoicătre cele mai elegante magazine.- Şi cum crezi că am putea da de o asemenea croitoreasă?Elenora chicoti.- Fosta mea angajatoare era o femeie mai neobişnuită înmaterie de îmbrăcăminte. îi plăcea să poarte numai toaleteconfecţionate din materiale de culoare mov.- Ce ciudat.- Posibil. Dar doamna Egan este îmbrăcată după ultima modă.Te pot asigura că absolut toate rochiile ei mov au fost făcutede către cea mai exclusivistă croitoreasă, şi anume una pecare o cunosc foarte bine pentru că am însoţit-o de cîteva oripe angajatoarea mea la atelierul ei.- Dar cu siguranţă că ea te va recunoaşte.- Nu cred că ar trebui să ne facem prea mari griji înprivinţa asta. în perioada în care am lucrat eu pentru doamnaEgan, am aflat că o croitoreasă bună nu trebuie să fie doarfoarte pricepută în meseria ei, ci şi foarte discretă înlegătură cu treburile celor mai importante cliente ale ei.Lui Margaret îi sticliră ochii.- Iar tu, ca viitoare nevastă a contelui de St. Merryn,reprezinţi într-adevăr o clientă cît se poate de importantă.Ibbitts stătea în picioare în debaraua întunecoasă pentrulenjerie, gîndindu-se la conversaţia pe care o auzise.Descoperise accidental micul orificiu din Iambriul pereteluicare permitea să tragi cu urechea la conversaţiile dinbibiliotecă. Presupunea că orificiul fusese practicat, cumulţi ani în urmă, de către cine ştie ce servitor isteţ careavusese înţelepciunea de a fi la curent cu treburilestăpînilor.Un lucru era sigur, îşi zise Ibbitts. Avusese dreptate înlegătură cu Miss Lodge. Ştiuse din primul moment, cînd osurprinsese că se uită la masa prăfuită din holul de laintrare, că ceva era în neregulă cu ea. E drept că ea îizîmbise, aşa cum îi zâmbeau toate femeile, dar el nu sesizasenici o scînteie de sexualitate în ochii ei. Nici măcar cea mai

mică licărire de interes senzual. ?Femeia îl admirase aşa cum apreciezi o pictură frumoasă orialtă operă de artă; o simplă apreciere şi nimic mai mult.Pentru el era ceva neobişnuit şi oarecum neliniştitor.Chipul său frumos era toată averea lui, aşa cum spusese şimama sa, iar oamenii, şi cu deosebire femeile, reacţionauîntotdeauna la vederea înfăţişării lui'.încă din fragedă pruncie devenise conştient că trăsăturilelui armonioase reprezintă un bun valoros. De mic copilînţelesese că lumea îl privea cu totul altfel decît îi priveape fraţii şi pe surorile sale, la fel ca şi pe toţi ceilalţicopii din satul lui.înfăţişarea sa îl ajutase să obţină primul post de mareimportanţă în viaţa lui, în casa bătrînului şi grasului baroncare locuia chiar ia marginea satului- Bătrînul se căsătorisede puţină vreme cu o domnişoară cu cîteva zeci de ani maitînără decît el. Se răspîndise zvonul că noua lui soţie erafoarte frumoasă şi foarte plictisită. Femeia se arătaseîncîntată de Ibbitts; îl îmbrăcase într-o frumoasă livrea şiinsistase ca el să o servească la toate mesele. în prima searăîn care îl invitase în patul ei, el înţelesese repede că maiposedă şi un alt bun de mare valoare. în clipa în careîngenunchease în spatele funduleţului ei rotunjor, durduliu şimoale şi o penetrase adînc în locul acela călduţ, întrevăzusestrălucitul viitor care îl aştepta.în noaptea aceea îşi dăduse seama că întreg pămîntul estearhipopulat cu tinere neveste frumoase şi bogate care, pentruavere şi poziţie socială, acceptă să se mărite cu oamenibătrîni şi graşi. Ibbitts ajunsese la concluzia că Londra îiva oferi cea mai frumoasă carieră cu putinţă.Avusese dreptate. Cînd bătrînul baron murise în somn, cîtevaluni mai tîrziu, văduva lui se grăbise să se mute la oraş. îlluase cu ea şi pe Ibbitts, promovîndu-1 la rangul de majordom.Rămăsese în serviciul ei mai mult de un an, după care sesimţise ostenit de permanentele ei solicitări.în cele din urmă plecase din serviciul ei şi îşi căutase delucru în altă parte. Găsise repede un post mai bun şi mai bineremunerat, într-o altă familie de bogătaşi. Şi din nou fusesesolicitat să satisfacă o tînără soţie al cărei soţ bătrîn şichel îşi petrecea majoritatea nopţilor în compania amantei

sale. La fel ca şi prima lui stăpînă, doamna fusese foartegeneroasă nu numai prin favorurile ei şi salariul mare pe carei-1 dădea, ci, şi, mai important încă, prin cadouri scumpe.Timp de cîţiva ani îşi continuase foarte conştiincioscariera. In afară de cîteva posturi în care fusese obligat sărăspundă la solicitările cîtorva uluitor de lascive şi mereunesătule doamne, el obţinuse vreo două posturi şi în serviciulunor domni bogaţi. Ca şi femeile, şi bărbaţii se arătaseră lafel de recunoscători pentru cele două bunuri ale sale de marepreţ.Cu un an în urmă, însă, îl lovise nenorocirea. Era adevăratcă de mult se cam plictisise de epuizantele solicitări aleangajatorilor lui. O muncă iniţial cît se poate de plăcutădevenise între timp o adevărată corvoadă. îşi spusese totuşică salariile şi darurile pe care Ie primea meritau osteneala.Apoi, spre groaza lui, într-o noapte blestemată se ivise oproblemă. Mai precis, cel de-al doilea bun de preţ al săurefuzase cu îndîrjire să-şi facă datoria şi să-l serveascăloial ca pînă atunci. E drept că înfăţişarea lui reprezentaîncă o avere, însă nu valora mare lucru de una singură.Cariera luiatît de promiţătoare depindea la fel de mult, dacă nu şi maimult, de perseverenţa şi anduranţa lui în eforturile de alcov.Spre marea sa disperare, fusese ruşinos eliberat din postulpe care îl ocupa. Dar, încă o dată, avusese noroc. Cu şapteluni în urmă îşi găsise actualul post la conacul din RainStreet. Bătrînul intendent care îl angajase îi dăduse cîtevasimple instrucţiuni. Ibbitts trebuia să supervizezeactivitatea unui personal redus care se ocupa de întreţinereaimensei case şi să facă în aşa fel încît reşedinţa din Londraa contelui să fie pregătită să-l primească pe proprietarul eiîn rarele ocazii în care St. Merryn hotăra să vină, pentruscurte perioade, în capitală.Ibbitts considera noul său post ideal din toate punctele devedere. Nu numai că nu trebuia să-şi satisfacă angajatorul îndormitor, dar St. Merryn nici măcar nu îşi dăduse ostenealasă-şi facă apariţia.Pînă acum, Ibbitts fusese liber să facă ce-i place în imensacasă. Folosise prilejul pentru a-şi asigura o pensionareîndestulătoare şi timpurie.

Treburile îi merseseră de minune pînă cînd sosise şi St.Merryn, cu cîteva zile în urmă, pe neaşteptate şi ferm convinscă gospodăria este pregătită să-l primească aşa cum se cuvine.Ibbitts fusese înspăimîntat în primele douăzeci şi patru deore de la sosirea contelui. încurajat de lunga absenţă aangajatorului său, făcuse mai multe modificări în structurapersonalului. Ca urmare, conacul nu se prezenta în cele maibune condiţii. Ibbitts făcuse modificările mînat de cea maisimplă motivaţie: economie de bani. Nu avea rost să păstrezebucătăreasa, ori menajera, ori pe cea de-a doua cameristă, oripe grădinari, atîta vreme cît proprietarul conacului nu seafla acolo pentru a se folosi de serviciile lor.Ibbitts nu putea decît să spere că St. Merryn nu va rămînemultă vreme la Londra. între timp, intenţiona să afle cît maimulte despre treburile personale ale contelui.în decursul întregii sale cariere, Ibbitts descoperise căexistă adesea o piaţă foarte bună pentru informaţiile înlegătură cu secretele stăpînilor săi.Bennett se afundă în fotoliul din faţa lui Arthur şi se maiuită o dată la tînărul subţirel şi furios care părăsea clubul.- Văd că şi Bumley este pe-aici în după-amiaza asta.- Da. Arthur nici măcar nu catadicsise să ridice privireadin ziar.- L-am văzut cum se uita la tine acum cîteva minute. Jur cădacă o simplă privire ar putea ucide pe cineva, în cazul ăstaai fi deja mort.Arthur trecu pe pagina următoare a ziarului.- Din fericire, o biată privire nu poate avea un astfel deefect asupra mea. Cel puţin nu aceea a lui Bumley.- Cred că omul îţi poartă o ură neîmpăcată, îl avertizăBennett.- Mi-e imposibil să înţeleg de ce. Doar el mi-a furatlogodnica, nu invers.Bennett oftă şi se aşeză mai bine în fotoliu. îl îngrijoracă Arthur refuza să-şi facă griji în legătură cu evidenta şiintensa antipatie pe care i-o arăta Bumley. Acum, însă,prietenul lui îşi concentrase toată atenţia asupra planurilorde a-1 prinde pe asasinul unchiului său. Iar cînd Arthur seocupa de o anumită treabă, nu îl mai interesa nimic pînă cîndnu o ducea la bun sfîrşit.

O astfel de tenacitate putea fi adesea o trăsătură foarteobositoare, îşi zise Bennett. Trebuia să recunoască însă căaşa reuşise Arthur, în doar cîţiva ani, să refacă spectaculosaverile cîndya pe ducă ale familiei St. Merryn.Deşi ştia că pe Arthur nu-1 interesa nici un avertisment înlegătură cu Roland Bumley, Bennett se simţi obligat să maitragă un semnal de alarmă.- Se spune că Bumley se află într-o extrem de proastăsituaţie financiară, spuse el, încercînd să abordeze subiectuldintr-un alt unghi. Actualmente încearcă să-şi recuperezepierderile înregistrate la jocurile de noroc.- Dacă încearcă să-şi facă un venit din jocurile de noroc,atunci înseamnă că situaţia lui financiară se va înrăutăţi încontinuare.- Fără îndoială. Bennett se rezemă de spătarul fotoliului şiîncrucişă degetele de la mîini. Nu-mi place ce văd pe faţa luicînd voi doi vă aflaţi în aceeaşi încăpere.- Atuhci nu te mai uita la faţa lui.Bennett oftă.- Sînt convins că ai dreptate, totuşi te sfătuiesc să fiiprecaut.- îţi mulţumesc şi sînt măgulit de grija pe care mi-o porţi.Bennett dădu din cap.- Nici nu ştiu de ce îmi fac atîtea griji pentru tine.- îmi cer scuze dacă nu mă arăt suficient de recunoscător.Problema este că acum mă preocupă alte chestiuni. Sînt pepunctul să trec la următoarea etapă a planului meu.Cînd Arthur demara unul dintre complicatele sale planuri,nimic nu-1 mai putea abate de la preocupările lui, îşi amintiBennett. întortocheatele combinaţii ale prietenului său aveaude obicei legătură cu anumite investiţii financiare. Din cîndîn cînd, însă, îşi folosea talentul şi în alte genuri destrategii, invariabil cu acelaşi succes. Niciodată un bărbatinteligent nu se interpunea între Arthur şi ţelul lui,indiferent despre ce ar fi fost vorba.- A început să se audă că misterioasa ta logodnică a sositîn capitală pentru a se bucura de plăcerile Sezonului timp decîteva săptămîni, trecu Bennett la alt subiect. Bineînţeles căse spun foarte multe lucruri despre ea. După cum m-aiinstruit, am lăsat să se înţeleagă, în anumite cercuri, că

provine dintr-o familie bogată, cu proprietăţi întinse înnordul ţării.- Nu s-a zvonit cumva şi că aş fi făcut rost de ea prinintermediul unei agenţii de însoţitoare plătite?- Bineînţeles că nu, pufni Bennett. Evident că toată lumeaîşi aduce aminte ce ai jurat tu anul trecut, dar oamenii aupresupus că a fost doar o glumă. Nimeni nu a crezut atunci şinu crede nici acum că unui bărbat de rangul tău i-ar puteatrece prin cap aşa ceva.- Excelent. Atunci totul decurge conform planului meu înprivinţa asta.- Mie tot nu-mi vine să cred că ai cu-adevărat de gînd să tefoloseşti de serviciile unei însoţitoare plătite pentru a-ţipune în aplicare planurile trăsnite, se încruntă Bennett. Cumarată?- O s-o cunoşti cît de curînd pe Miss Lodgp. Arthur lăsă maijos ziarul şi zîmbi pe deasupra, cu oarecare satisfacţie, îndirecţia lui Bennett. Este foarte inteligentă şi suficient deumblată în lume încît să fi acumulat destulă experienţă.- înţeleg, şopti Bennett. Cu alte cuvinte, gîndi el, MissLodge nu este o virgină care roşeşte la tot pasul.- Arată foarte bine, continuă Arthur pe aceeaşi temă, cucăldură. Este extrem de sigură pe ea. Şi are şi un anume aerautoritar care îi va face pe oameni să se gîndească de douăori înainte de a se hotărî să-i pună o întrebare maiîndrăzneaţă, în plus, bunica ei a fost actriţă. Sper din totsufletul ca ea să-i fi moştenit talentul actoricesc. în douăcuvinte, mie mi se pare ideală pentru acest rol.La naiba, îşi zise Bennett în sinea lui, uluit denumeroasele calităţi ale lui Miss Lodge, pe care Arthur leînşirase pe nerăsuflate. Ce se întîmplă aici? De ani de zilenu-şi mai auzise prietenul vorbind atît de entuziast despre ofemeie. Ba nu. Era absolut sigur că, de cînd îl cunoştea peArthur, nu-1 auzise chiar niciodată vorbind în termeni atît deelogioşi despre o doamnă.Desigur, îşi spuse Bennett, Arthur, cu neobişnuita luiviziune asupra lucrurilor, era unicul bărbat pe care îlcunoşteael care âr considera asemenea calităţi, precum experienţamondenă şi talentul actoricesc, drept atribute demne de dorit

la o doamnă bine educată. Orice alt bărbat lerar consideramult mai potrivite pentru o curtezană sau o amantă.- Mi se pare că este exact femeia pe care o căutai, mumurăBennett.- într-adevăr.Bennett îşi împreună din nou mîinile.- Aş zice că ar fi bine să-i spui despre ce este vorba.- Sub nici o formă. Cu cît va şti mai puţin, cu-atît va fimai redusă probabilitatea de a-i scăpa adevărul din greşeală,în cine ştie ce moment nepotrivit.- îţi înţeleg temerile, dar nu cred că este cinstit dinpartea ta s-o ţii în nepunoştinţă de cauză. Bennett tăcu oclipă, după care aruncă ultimul şi în acelaşi timp cel maiconvingător argument al său: Mai mult, te-ai gîndit vreo clipăcă, în cazul în care ar fi să-i spui toată povestea, ea arputea să te ajute în cercetările tale?Arthur miji ochii.- Ar fi ultimul lucru pe care mi l-aş putea dori. Nu estetreaba ei.- Nu văd de ce te-aş mai contrazice, expiră prelung Bennet,exasperat. A sosit şi însoţitoarea ei?- Da. Arthur întinse picioarele şi îşi sprijini braţele pelaturile fotoliului. Cinstit vorbind, în după-amiaza asta amavut un moment sau două de îndoială în privinţa lui Margaret.- Şi totuşi, ai spus că ea este singura dintre femeile dinfamilia ta pe care ai putea-o suporta, o perioadă mai mare detimp, sub acelaşi acoperiş cu tine.- Aşa este. însă atunci cînd i-am spus că aştept de la ea săse ocupe de toate chestiunile tainice în legătură cuprezentarea logodnicei mele în Societate, am putut citi înochii ei că nu ştie nimic în privinţa asta. Ba chiar sîntabsolut sigur că am surprins o autentică panică în ochii ei.- Nici nu mă miră acest lucra. Mi-ai spus mai zilele trecutecă doamna Lancaster nu a locuit niciodată în capitală, cuexcepţia unei foarte scurte perioade, acum mulţi ani.- E-adevărat. Arthur, facu o grimasă. Cred că m-am gîndit cao doamnă care a fost căsătorită vreme de paisprezece ani ştiece trebuie făcut în problema asta. Dar astăzi mi-am dat seamacă Margaret este inocenta venită din provincie, nu Miss Lodge.Bennett se încruntă, gîndindu-se la minuţioasele pregătiri

pe care le făcea soţia lui de mult decedată înaintea fiecăruibal ori a oricărei serate.- Vei avea nevoie de cineva care să se ocupe de toateamănuntele astea, îl preveni el pe Arthur. O doamnă de lumetrebuie să aibă cele mai potrivite rochii, mănuşi, pantofi dedans şi altele asemenea. Trebuie să aibă o coafeză sau ocameristă care ştie să-i aranjeze părul. Trebuie să facă toatecumpărăturile numai de la cele mai bune magazine.- Sînt conştient de toate astea.- Vezi tu, Arthur, în cazul în care doamna Lancaster nu vafi în stare să organizeze această activitate, va trebui săgăseşti o altă rudă capabilă să se descurce. Altfel vei aveaparte de un dezastru pe plan social. Ai încredere în mine. Amceva experienţă în domeniu, dacă mai ţii minte.- Nu este nevoie să apelez la nimeni altcineva. Arthur păreadestul de liniştit. Margaret va rămîne aici fiindcă am nevoiede încă o femeie în casă pentru a respecta convenienţele. Ştiucare cum se situează în lumea bună datorită afacerilor mele,aşa că voi alege invitaţiile pe care vreau să le accepte MissLodge. Tu le vei escorta pe cele două femei la primele douăevenimente mondene şi o vei prezenta pe logodnica mea cîtorvapersoane potrivite. N-aş vrea să stea pe margine.- Da, bţne, sînt de acord să fac tot ce trebuie în legăturăcu prezentările, dar ce ne facem cu îmbrăcămintea, omul luiDumnuzeu! Crede-mă că ăsta este un aspect crucial.Arthur ridică din umeri.- Sînt ferm convins că Miss Lodge se va descurca de minuneîn privinţa asta.Bennett se gîndi contrariat că lui Arthur nu-i stătea înfire să aibă o încredere atît de deplină într-o altă persoană,cu-atît mai puţin într-o femeie. Cînd trebuia să-şi ducă laîndeplinire complicatele sale planuri, arareori se încredea încineva, bărbat ori femeie.Bennett se număra printre puţinii oameni în care Arthur aveaîncredere, iar acum se părea că Miss Lodge era inclusă înaceastă foarte scurtă listă. Ce interesant!- Şi cu aspectul social ce ne facem? insistă Bennett. Ştiicît de uşor te poţi înşela într-o sală de bal în mare vogă. încazul în care Miss Lodge va fi văzută că vorbeşte cu opersoană nepotrivită, se va duce de rîpă impresia pe care

încerci să o creezi tu. Ba ar putea fi încă şi mai rău dacă eava dansa cu bărbatul nepotrivit, ori dacă va ieşi în grădinăcu el. Tinerele domnişoare sînt protejate de mamele lor sau dealte însoţitoare cu experienţă, dar din ceea ce mi-ai spus tu,am înţeles că Miss Lodge nu va avea parte de aşa ceva.- Nu este chiar aşa, Bennett. Arthur schiţă un zîmbet.Intenţionez să te rog pe tine să stai şi să veghezi asupra ei.Bennett scoase un geamăt profund şi închise ochii.- Mă temeam că vei spune aşa ceva.A doua zi de dimineaţă, Elenora îşi trecu în revistădormitorul cu mîinile în şolduri şi bătînd din picior.Mobilierul sobru şi întunecat cuprindea un dulap bogatsculptat, un pat imens cu baldachin, precum şi un covormohorît şi murdar. Tapetul data probabil chiL vremuriancestrale, cînd fuseseră la modă modelele exotice şiluxuriante. Din păcate, culorile se estompaseră de mult, pînădevenise imposibil de desluşit desenul florilor sau al viţeide vie.Gradul de curăţenie din odaie era la fel cu cel din restulcasei. Praful fusese şters, pe jos se măturase, iar obiectelefuseseră curăţate şi lustruite doar superficial. Pe ramaoglinzii octogonale şi pe toaletă era un strat gros de praf.Felul înceţoşat în care se vedea prin ferestre era dovadafaptului că geamurile nu fuseseră spălate de cine ştie cînd.Elenora îşi zise că, dacă tot trebuia să locuiască acolo înurmătoarele săptămîni, trebuia să facă ceva în privinţadeplorabilei stări a acestei gospodării.Deschise uşa şi ieşi pe culoarul lugubru. Nu era preanerăbdătoare să ia mieul dejun. La cina din seara precedentăavuseseră o tocăniţă de pui fără gust, cu o garnitură degăluşti care ar fi putut servi ca balast pentru o navă, legumefierte cu un aspect cenuşiu şi o budincă fiartă din făină degrîu cu seu de vacă.Elenora şi Margaret cinaseră singure în sufrageria tristă.Arthur avusese înţelepciunea să se ducă la clubul său, iar eanu-1 putea învinovăţi. Ar fi preferat şi ea să cineze în altăparte.Coborî scara, remarcînd praful adunat între stîlpiibalustradei, şi pomi în căutarea încăperii pentru micul dejun.Intră în două camere cu uşile închise şi draperiile trase,

pline cu mobile acoperite cu cearşafuri, după care dădu pesteNed.- Bună dimineaţa, îi spuse ea. Vrei, te rog, să-mi spui undeeste camera în care se ia micul dejun?Ned părea descumpănit.- Cred că este undeva la capătul coridorului, coniţă.Elenora ridică din sprîncene.- Nu ştii exact unde se află camera pentru micul dejun?Ned roşi şi începu să bîiguie:- Vă cer iertare, coniţă, dar n-a fost folosită niciodată decînd lucrez eu aici.- înţeleg. Elenora se strădui să nu se enerveze. Dacă aşastau lucrurile, unde aş putea lua micul dejun în dimineaţaasta?- în sufragerie, coniţă.- Bine, mulţumesc, Ned.Elenora mai coborî alte cîteva trepte şi intră însufragerie. Rămase oarecum surprinsă să-l găsească pe Arthuraşezat în capătul unei mese foarte lungi.Arthur ridică privirea din ziarul desfăcut în faţa lui,încruntîndu-se uşor, ca şi cum n-ar şti ce să facă cu eaacolo, la ora aceea.- Elenora. Bărbatul se ridică. Bună ziua.- Bună ziua, domnule.Uşa care dădea spre cămara pentru veselă se deschise, înîncăpere îşi făcu apariţia Sally, arătînd chiar maineliniştită şi mai frîntă de oboseală decît cu o zi în urmă.Fruntea îi lucea de sudoare. De sub boneta ei îngălbenităieşeau lungi şuviţe de păr. Fata se uită la Elenora şi îşişterse mîinile de şorţul jegos.- Coniţă, spuse ea, facînd o stîngace reverenţă. N-am ştiutcă o să coborîţi pentru micul dejun.- Am remarcat lucrul ăsta, zise Elenora făcînd un semn cucapul în direcţia mesei.Camerista se apropie repede de un bufet şi deschise unsertar.în timp ce fata pregătea un al doilea tacîm, Elenoratraverşă încăperea ca să se uite la felurile de mîncare.Situaţia din bucătărie nu se îmbunătăţise peste noapte.Ouăle se răciseră deja. Cîmaţii nu păreau deloc atrăgători,

iar cartofii pluteau în untură sleită.Elenora alese exasperată două felii de pîine prăjită de maimultă vreme şi îşi turnă o ceaşcă de cafea aproape rece.Cînd se întoarse la masă, văzu că Sally pusese tacîmul încelălat capăt al mesei. Aşteptă ca fata să iasă din încăpere,după care îşi luă de-acolo şervetul şi tacîmul şi se aşeză îndreapta lui Arthur, punîndu-şi în faţă ceaşca de cafea şifeliile de pîine prăjită.în încăpere se aşternu un moment de tăcere stîhjenitoare.- Sper că ai dormit bine azi-noapte, zise în cele din urmăArthur.- Foarte bine, domnule. Elenora sorbi din cafea. Nu numai cănu era caldă, dar gustul era înfiorător. Puse jos ceaşca. Tesuperi dacă te întreb de cînd ai servitorii ăştia?Bărbatul se arătă uşor surprins de întrebare.- Nu i-am văzut în viaţa mea înainte de a sosi aici, acumcîteva zile.- Şi nu-1 cunoşti pe nici unul dintre ei?El întoarse pagina ziarului.- îmi petrec cît mai puţin timp posibil în casa asta. Defapt, în ultimul an nu am mai fost deloc pe-aici. în rareleocazii în care vin la Londra, prefer să locuiesc la clubulmeu.- înţeleg. Elenora îşi spuse că lipsa lui de interes pentrucasa aceea putea să explice cîte ceva. Şi cine îisupraveghează pe servitori?- Bătrînul intendent al bunicului meu se ocupă de toatetreburile gospodăriei. L-am moştenit şi pe el, împreună cuconacul, unica lui sarcină fiind aceea de a se ocupa de casă.Nu-1 folosesc la alte treburi. Ridică ceaşca de cafea. Dar dece întrebi?- Există cîteva aspecte gospodăreşti care necesită atenţie.Arthur gustă din cafea şi tresări.- Da, am remarcat şi eu. însă nu am timp să mă ocup de ele.- Desigur, admise Elenora. Eu însă aş avea timp. Te-arderanja dacă aş opera cîteva modificări în organizareacăminului tău?- Nu consider această casă drept căminul meu. Ridică dinumeri şi lăsă jos ceaşca de cafea. Ba chiar mă gîndeam să vîndconacul. Dar te rog să faci orice modificări doreşti cît timp

stai aici.Elenora muşcă dintr-o insipidă felie de pîine prăjită.- Cred că înţeleg de ce vrei să o vinzi. Este o casă foartemare şi întreţinerea ei costă enorm.- Banii n-au nici o legătură cu asta, se încruntă el. Pur şisimplu nu-mi place deloc această casă. Cînd mă voi căsători,voi avea nevoie de o casă în capitală pentru a o folosi dincînd în cînd, însă în acest scop voi cumpăra o alta.Comentariul bărbatului o facu pe Elenora să piardă oricebrumă de interes pentru felia de pîine prăjită. Bineînţeles căse gîndea că se va căsători într-o bună zi. Dar de ce odeprima pe ea gîndul? El avea o datorie faţă de titlul luinobiliar şi faţă de numele familiei sale. Mai mult, atuncicînd va ajunge să-şi aleagă contesa, va proceda ca oricebărbat într-o asemenea situaţie: îşi va căuta o tînără de-abiaieşită de pe băncile şcolii, dintr-o familie de condiţie bună,şi anume genul de femeie pe care l-ar considera mult preadelicat şi mult prea inocent pentru a se potrivi cu statutulde logodnică de formă.Mireasa lui St. Merryn - adevărata lui mireasă - va fi odomnişoară cu o reputaţie fară pată; o domnişoară a căreifamilie n-ar fi fost implicată într-un scandal sau care ar fiavut vreo legătură cu comerţul. Ea i-ar aduce proprietăţifunciare şi mulţi bani, cu toate că Arthur nu avea nevoie denici unele, dar aşa se proceda în lumea lui.Elenora îşi spuse că sosise momentul să schimbe subiectul.- Este vreo ştire interesantă în ziare?- Doar obişnuitele bîrfe şi scandaluri. în glasul lui seputea desluşi un adînc dispreţ. Nimic important. Ce vrei săfaci astăzi?- Margaret şi cu mine ne-am gîndit să mergem la cumpărături.- Excelentă idee, încuviinţă el dînd din cap. Vreau să-ţifaci cît mai repede apariţia în Societate.- O să fim gata să participăm la prima petrecere chiar mîineseară, îl asigură ea.Ibbitts intră în sufragerie aducînd tava nelustruită dinholul de Ia intrare. Era plină-ochi cu bileţele şi cărţi devizită. Arthur ridică privirea.—Ce ai acolo?- Un alt rînd de cărţi de vizită, precum şi cîteva

invitaţii, înălţimea voastră, răspunse Ibbitts. Ce doriţi săfac cu ele?- O să mă ocup de ele în bibliotecă.- Bine, înălţimea voastră.Arthur mototoli şervetul şi se ridică.- Te rog să mă scuzi, draga mea, rosti el. Trebuie să plec.O să primeşti mai tîrziu lista de evenimente mondene la carevei participa în săptămîna asta.- Bine, Arthur, şopti ea pe tonul cel mai suav. Elenora îşispuse că nu va lua în serios apelativul draga mea. Exprimareafusese destinată doar urechilor lui Ibbitts.Spre uimirea ei, Arthur se aplecă şi o sărută; dar nu peobraz, ci direct pe gură. Fusese un sărut extrem de scurt şifoarte posesiv; era genul de sărut pe care un bărbat l-ar fidat logodnicei sale reale.Cine ar fi bănuit că Arthur putea fi un atît de bun actor?se întrebă ea uluită.Era atît de zguduită de afişarea acestei afecţiuni mimate,încît nu putu scoate o vorbă. Cînd îşi reveni, el ieşise dejadin încăpere. Mai auzi sunetul înfundat al paşilorîndepărtîndu-se.- Mai doriţi ceva, coniţă? o întrebă Ibbitts pe un ton caresugera mai degrabă că nici nu putea fi vorba de una ca asta.- De fapt, da, mai doresc. Elenora lăsă să-i cadă şervetulpe masă. Te rog, adu-mi actele contabile ale gospodăriei peultimele două trimestre.Ibbitts se holbă nedumerit la ea preţ de cîteva secunde.Apoi obrajii i se împurpurară. Dădu să spună ceva, dar îitrebui un timp ca să poată vorbi.- N-am înţeles ce aţi spus, coniţă.- Eu cred însă că am vorbit cît se poate de limpede,Ibbitts.- Intendentul bătrînului conte ţine contabilitateagospodăriei, coniţă, nu eu. Eu ţin doar evidenţa cheltuielilorşi i-o transmit domnului Ormesby.- înţeleg. în cazul ăsta, poate poţi să-mi răspunzi lacîteva întrebări.- La ce fel de întrebări, coniţă? întrebă Ibbittsneliniştit.- Unde este bucătăreasa?

- A plecat în urmă cu cîteva săptămîni, coniţă. N-am pututsă o înlocuiesc. Dar se pare că Sally se descurcă bine labucătărie.- într-adevăr, Sally munceşte foarte mult, dar menirea eiaici nu este aceea de a găti.- Sper să angajez în curînd o altă bucătăreasă printr-oagenţie specializată, mormăi majordomul.- Aşa să fie? Elenora se ridică şi pomi către uşa care duceaspre bucătărie.- Unde vă duceţi, coniţă? întrebă Ibbitts.- Să mă consult cu Sally în probleme referitoare labucătărie. între timp, te-aş sfătui să te străduieşti să faciurgent rost de o altă bucătăreasă, precum şi de încă ocameristă. A, da, şi am avea nevoie şi de vreo doi grădinari.Ochii lui Ibbitts se întunecară de mînie, dar nu spusenimic. Cînd Elenora se întoarse cu spatele la el, plecînd sprebucătărie, simţi un fior rece între omoplaţi.Asasinul mai ajustă puţin maşinăria grea din fier şi bronz,dîndu-se apoi un pas îndărăt pentru a contempla lucrarea. Eraatît de aproape de final! Soluţionase şi cea din urmăcomplicată enigmă din vechiul iapidarium, cea pe carenu izbutise să o decripteze predecesorul său. încă unul saudouă reglaje finale şi dispozitivul va fi gata. în scurtăvreme, marea putere a Trăsnetului lui Jupiter va fi subcomanda sa.îl cuprinse o exaltare febrilă, la fel de fierbinte şi depurificatoare ca focul alchimistului. întreaga lui fiinţătresălta de emoţie la perspectiva succesului.Se uită la ceas. Mai era puţin şi aveau să se iveascăzorile. Omul stinse toate lămpile din laborator. Apoi îşi luăfelinarul şi intră în criptă.Aflase că laboratorul avea două intrări secrete. Era foarteutilă cuşca de fier care cobora din vechea mănăstire, însă luinu-i plăcea să o folosească de multe ori, deoarece se temea,ca şi predecesorul său, că utilizarea ei frecventă ar puteatrezi curiozitatea celor care locuiau în apropiere.Adevărat, majoritatea celor din vecinătate se temeau demănăstire, considerînd-o bîntuită de stafii. Dar o persoanăceva mai curajoasă ar fi putut fi tentată să-şi învingă fricadacă ar observa un domn elegant îmbrăcat care intră şi iese

zilnic din capelă. Prin urmare, asasinul se limitase lautilizarea cuştii de fier doar cînd era grăbit.Rîul pierdut era o cale cu mult mai sigură, deşi mai grea,pentru neîncetatele lui drumuri la laborator.în dosul criptei, apa se lovea de marginea debarcaderuluisubteran secret. El urcă într-una dintre micile ambarcaţiunipe care le ţinea acolo. Găsindu-şi echilibrul, fixă felinarulîn partea din faţă a luntrei şi apucă prăjina.Un brînci ferm trimise bărcuţa în curentul rîului de multpierdut. Ambarcaţiunea plutea liniştit la suprafaţa apeiîntunecate şi urît mirositoare. Din cînd în cînd, asasinul eraobligat să aplece capul ca să evite vechile podeţe de piatrăcare se arcuiau deasupra rîului.Era un voiaj bizar şi tulburător. Deşi făcuse de multe oriacest drum, nu credea că se va obişnui vreodată cu întunericuladînc şi cu izul oribil. Dar se linişti amintindu-şi căpredecesorul său ajunsese de nenumărate ori în laboratorulsecret tot pe această atît de neobişnuită cale. Toate asteafaceau parte din marele său destin, gîndi el.Apoi observă una dintre relicvele care umpleau malurilerîului. Lumina felinarului dansă peste un basorelief dinmarmură, parţial înghiţit de mîl. Era reprezentat acolo un zeustraniu, pe cap cu un coif ciudat. Silueta ucidea un imenstaur. Era Mithra, potrivit observaţiilor din jurnalulpredecesorului său, misteriosul zeu al unui cult roman careînflorise cîndva prin aceste locuri.Asasinul schimbă direcţia privirii, aşa cum învăţase să facăori de cîte ori întîlnea o statuie veche. Privirile acuzatoaredin ochii fără viaţă îl făceau întotdeauna să se simtăneliniştit. De parcă vechii zei ar fi putut vedea de undeprovenea bizara energie care îi alimenta geniul; ca şi cum şiarfi dat seama că această energie nu se afla cu totul subcontrolul lui.In ziua următoare, puţin după zece seara, Elenora stăteaîmpreună cu Margaret şi cu Bennett Fleming la adăpostul unuigrup de palmieri în ghivece.- Primul dans este decisiv, le explică Bennett, evaluîndmulţimea cu un aer înţelept. Trebuie să ne asigurăm că îl veidansa cu domnul potrivit.Elenora trase cu ochiul printre frunzele de palmier. Sala

sclipea de luminile candelabrelor care atîmau din tavan. Pe unperete întreg se înşirau oglinzi, reflectînd strălucireaorbitoare a scenei.Doamne în rochii superbe şi domni îmbrăcaţi după ultima modărîdeau şi sporovăiau. Perechi graţioase pluteau parcă peringul de dans. Muzica se auzea dintr-un balcon care îiascundea vederii pe muzicanţi. O mică armată de servitori înuniforme albastre îşi croiau drum prinaglomeraţie, purtînd tăvi pline de cupe cu şampanie şi pahareculimonadă.- Nu văd de ce n-aş putea să dansez mai întîi cu dumneata,îi spuse Elenora lui Bennett.Hotărîse de cum îl văzuse pe Bennett că îi place foarte multde el. După ce îi studiase înfăţişarea plinuţă şi ochiisinceri, înţelesese de ce avea Arthur încredere în ei BennettFleming dădea impresia că este unul dintre acei rari oameni,buni la suflet şi statornici, pe care ştiai că te poţi bizuila nevoie.- Nu, nu, nu, aşa ceva nu e bine, o contrazise Bennett. Vezitu, cel care va dansa primul cu tine va institui un anumitstandard. Oricine ar fi, el va avea puterea să-ţi confereimediat importanţă:Margaret se uită la el cu sinceră admiraţie.- De unde ştii astfel de lucruri, domnule?Bennett se făcu stacojiu.- Răposata mea nevastă a fost o doamnă căreia i-a plăcut săse mişte în lumea bună. Şi poţi să înveţi multe lucruri cîndai norocul să fii căsătorit cu o expertă.- Bineînţeles, murmură Margaret. Căută în poşetă şi scoaseun carneţel şi un creionaş.- Ce faci? se încruntă Bennett.-Iau notiţe, rosti veselă Margaret.-Pentru ce? ;- Pentru jurnalul meu,Elenora îşi reprimă un hohot de rîs. Se întrebă ce ar fispus Bennett dacă ar fi ştiut că Margaret se documenta învederea noului ei roman.- Aha. Bennett se încruntă şi luă o gură de şampanie, cuaerul unui bărbat pregătit să se avînte în bătălie. După cumvă spuneam, este extrem de important cărui domn i se poate

acorda privilegiul primului dans.- Hmm, făcu Elenora. Procesul de selecţie pare foarteasemănător cu alegerea primului iubit.Bennett, care sorbea din nou din şampanie, se înecă.- Asemănător alegerii primului iubit, repetă Margaret,notîndu-şi repede în carneţel exprimarea. Da, îmi place cumsună. Pare incitant, nu-i aşa?- Nu pot să cred că notezi asemenea lucruri în jurnalul tău,zise Bennett, uitîndu-se la ea.- O să fie mai interesant de citit mai tîrziu, nu crezi?Margaret îi zîmbi cu toată gura, băgînd la loc în poşetăcarneţelul şi creionaşul.Bennett se hotărî să nu-i răspundă la întrebare. îşiîndreptă atenţia către ringul de dans. Deodată, faţa i selumină- Uite-1, şopti el.- Pe cine? întrebă Elenora.- Pe bărbatul care te va conduce primul pe ringul de dans.Bennett împinse bărbia înainte.Elenora se uită în direcţia în care privea el şi văzu undomn înalt şi distins, îmbrăcat într-o haină albastră, stîndlîngă uşile de sticlă care dădeau spre grădină. Părea să aibăspre şaizeci de ani. Stătea de vorbă cu un alt bărbat.Expresia şi alura lui dădeau impresia că omul este extrem deplictisit de spectacolul colorat din jurul lui.- Cine este? întrebă Margaret. Şi de ce crezi că el ar ficel mai potrivit drept prim partener de dans al Elenorei?- Este lordul Hathersage, explică Bennett. Este un bărbatbogat, cu legături în întreaga Societate. Soţia lui a murit înurmă cu doi ani fără să-i fi dăruit un moştenitor şi sesubînţelege că îşi caută o nouă soţie.- în cazul ăsta, de ce ar vrea să danseze cu mine? seinteresă, curioasă, Elenora. Se presupune că sînt dejalogodită.- Hathersage este recunoscut ca fiind extrem de sensibil înprivinţa doamnelor, le lămuri cu răbdare Bennett. El seconsideră un cunoscător în materie. Un tur pe ringul de danscu el atrage atenţia. Toţi ceilalţi bărbaţi din încăpere vorfi nerăbdători să afle ce a descoperit el în tine. Pe scurt,Hathersage te poate aduce în centrul atenţiei.

- Şi dacă se află că nu vrea să danseze cu mine?Pentru prima oară, ochii prietenoşi ai lui Bennett seluminară de un tainic amuzament.- Nu întrevăd nici o piedică în privinţa asta.Margaret îi aruncă o privire.- Şi de ce crezi că va fi de acord să danseze cu Elenora?Chiar şi de la distanţa asta, pot vedea că pare unul dintreacei domni care suferă de o plictiseală cronică.- Hathersage şi Arthur au făcut multe afaceri împreună de-alungul timpului, răspunse Bennett. în plus, Hathersage îi esteîndatorat lui Arthur.Curioasă, Elenora îşi desfăcu încet evantaiul.- Ezit să te întreb, totuşi nu mă pot abţine. Cu ce îi esteîndatorat?- Arthur este un adevărat geniu în materie de investiţii.Acum şase luni a existat un mare interes pentru oîntreprindere minieră din Yorkshire. Arthur şi-a dat seama căproiectul era doar o înşelătorie care avea să se sfîrşeascădezastruos. El a auzit că pe Hathersage îl interesa să cumpereacţiuni ale acelei întreprinderi şi i-a trimis un bileţel princare îl avertiza că nu este o investiţie avantajoasă. Lascurtă vreme după aceea, întregul proiect s-a destrămat şitoţi investitorii şi-au pierdut banii. însă la sfatul luiArthur, Hathersage a evitat un dezastru.Cu siguranţă că Bennett vorbea despre proiectul minier careîl distrusese şi pe tatăl său vitreg şi care îi răpise şimoştenirea ei, îşi spuse Elenora. Mare păcat că Samuel Jonesnu fusese prieten cu Arthur. Şi totuşi, Jones nu ascultaseniciodată de sfaturile bune.Bennett se uită la Elenora.- Eu îţi pot aranja acest prim dans, dar depinde numai detine ce se va întîmpla după aceea. O dată ajunsă pe ring cuHathersage, trebuie să întreţii o conversaţie spirituală. Iardacă îl vei putea înveseli măcar o clipă sau două, el va fiîncîntat.Elenora strîmbă din nas.- Domnule Fleming, mă faci să mă simt mai degrabă ca ocurtezană plătită decît ca o însoţitoare plătită.Bennett tresări.- Te rog să mă ierţi.

- Curtezană plătită, nu însoţitoare plătită, repetă Margaret.Excelent. îşi scoase iar carneţelul şi creionaşul.- Nu-i nimic, chicoti Elenora. O să mâ străduiesc să găsescceva amUzant să-i spun lordului Hathersage.Bennett chemă un băiat prin care îi trimise lui Hathersageun scurt mesaj.Cinci minute mai tîrziu, Elenora se afla deja pe ring şi îizîmbea înaltului şi căruntului ei partener. Hathersage erapoliticos, însă era evident că, în ceea ce-1 privea, nu făceadecît să se revanşeze pentru serviciul pe care i-1 aduseseArthur. De aproape se vedea bine expresia plictisită. Elenorase întrebă cum de nu murise mai de mult de plictiseala astaaccentuată.- Este foarte drăguţ din partea dumneavoastră că i-aţipermis domnului Fleming să vă preseze astfel.- Prostii. Sînt încîntat să vă fiu de folos, spuseHathersage, fară să dea vreun semn că spune ce gîndeşte. Şiapoi nu este greu să dansezi cu o femeie atît de frumoasă.- Vă mulţumesc, replică ea. Cum Dumnezeu să poarte oconversaţie cu un bărbat care, evident, ar fi dorit să se afleundeva în altă parte?- Trebuie să-ţi mărturisesc că realmente îl invidiez pe St.Merryn, continuă sec Hathersage. A reuşit să-şi găsească ologodnică fară să se supună rigorilor Sezonului. în ceea ce măpriveşte, sînt în situaţia de â suporta un interminabil şir detinere şi insipide domnişoare proaspăt ieşite de pe băncileşcolii.Atitudinea bărbatului începuse să o irite.- Presupun că toată această zbatere pentru a face o partidăbună este la fel de deranjantă pentru tinerele domnişoare caşi pentru gentlemeni ca dumneavoastră, domnule.- Imposibil. Bărbatul părea profund îndurerat. Nici nu-ţipoţi imagina cît de greu este pentru un om de vîrsta şi cuexperienţa mea să converseze cu o fetişcană de şaptesprezeceani. Toate creaturile astea nu vor să discute decît desprecele mai recente fleacuri în legătură cu Byron, sau despreultima modă de la Paris.- Domnule, trebuie să priviţi lucrurile şi din perspectivatinerelor domnişoare. Vă pot asigura că este cumplit de greusă faci conversaţie cu un bărbat de vîrsta tatălui tău, în

vreme ce ai prefera să dansezi cu un tînăr şi frumos poet.Hathersage păru o clipă descumpănit. Apoi se încruntă.- Pardon!- Mai mult, pe un bărbat nu-1 interesează decît cum arăţi,ce reputaţie ai şi ce avere moşteneşti. Elenora emise un sunetde dezaprobare. Iar cînd respectivul domn extrem de plictisitnu cunoaşte nici un subiect de discuţie care ar putea fiinteresant pentru o tînără domnişoară, este de mirare dacă sepoate lega totuşi o conversaţie, nu credeţi? Şi sigur nu sepoate imagina tînără grăbindu-se să ajungă acasă ca să-şinoteze în jurnalul ei o amintire romantică despre un astfel departener de dans, n-am dreptate?Trecu un timp pînă Hathersage asimilă observaţiile Elenorei.în ochii bărbatului apăru o sclipire de real interes pentrupartenera sa de dans.- Dar unde naiba a putut să te găsească pe dumneata St.Merryn, Miss Lodge?Elenora afişă cel mai suav zîmbet cu putinţă.- După cum îl cunoaşteţi pe logodnicul meu, ştiţi desigur căare o minte extrem de logică. Şi, fireşte, s-a folosit deînclinaţiile sale pentru analiză şi raţionament sănătos sprea-şi găsi o soţie potrivită.- Logică şi raţionament, zici? Hathersage era dejafascinat. Şi unde anume l-au condus aceste înclinaţii ale salepentru a-şi găsi un asemenea exemplar?- Cum unde? Mi se pare absolut evident: la o agenţiespecializată în furnizarea de însoţitoare plătite, dar,bineînţeles, dintre cele mai exclusiviste.Hathersage chicoti, vădit hotărît să-i facă femeii jocul.- A, da, într-adevăr, ajurat că aşa va face.- Este un lucru extrem de inteligent. Dacă intri în miezulchestiunii, pînă la urmă fiecare soţ sau soţie este, înesenţă, însoţitorul celuilalt, nu credeţi?- Recunosc că nu m-am gîndit aşa pîhă acum la căsătorie, darcred că ai dreptate.- Gîndiţi-vă numai cît de inteligentă a fost tactica lui StMerryn, domnule. La agenţie i s-a oferit o listă foarte lungăde doamne bine educate, cu excelente referinţe şi reputaţienepătată. Decît să se vadă obligat să danseze cu fiecaredintre ele şi să suporte o serie de conversaţii eventual

plicticoase, a putut să poarte, în schimb, nişte discuţiiamănunţite cu fiecare.- Discuţii, rînji Hathersage. Cît de inteligent!- Frumuseţea acestui procedeu constă în aceea că afuncţionat în ambele direcţii. La rîndul lor, candidatelepentru postul pe care îl oferea el au putut să-i pună şi eleîntrebări. Astfel, n-au mai fost nevoite să distreze numeroşidomni bătrîni care habar nu au de cele mai recente opere alelui Byron şi care nu caută decît o moştenitoare frumoasă careîi poate oferi, la rîndul ei, un moştenitor.Hathersage o opri pe Elenora în mijlocul ringului. Vreme deo clipă îngrozitoare, Elenora se gîndi că poate calculasegreşit şi că provocase un dezastru.Apoi, Hathersage dădu capul pe spate şi izbucni înnestăvilite hohote de rîs.Toate capetele se întoarseră către ei. Toţi ochii erauaţintiţi asupra lor.Cînd Hathersage o conduse pe Elenora înapoi la Bennett şiMargaret, coada de domni care aşteptau să-i ceară ElenoreiCîteun dans se întindea de la palmierii din ghivece pînă laintrarea în salonul de jocuri de noroc.- Consideraţi că v-aţi revanşat deplin faţă de Arthur, îispuse Bennett lui Hathersage.- Dimpotrivă, replică el, încă chicotind. De multă vreme num-am mai distrat aşa de bine.12Arthur se sprijini cu ambele mîini de balustrada balconuluişi o căută cu privirea pe Elenora prin îmbulzeala din sala debal. De-abia trecuse de miezul nopţii şi el era prost dispus.în seara aceea făcuse nişte investigaţii cu rezultate delocmulţumitoare. E adevărat că descoperise cîteva date în plus înlegătură cu una dintre misterioasele tabachere de tutun încăutarea cărora se afla, dar mai erau nenumărate întrebăricare încă nu-şi găsiseră răspuns. Avea inexplicabila senzaţiedă timpul se scurge mult prea repede.îi trebuiră cîteva minute bune pînă izbuti să o localizezepe Elenora. Cînd în cele din urmă îi remarcă în celălalt capătal sălii părul negru şi lucios, îşi dădu seama de ce îi fuseseatît de greu să o repereze: era înconjurată de o puzderie debărbaţi, toţi părînd a se întrece pentru a-i atrage atenţia.

Elenora discuta foarte familiar cu un grup de domni pe carenu avea cum să-i fi cunoscut anterior. în plus, rochia ei cutalie înaltă de culoarea smaraldului era mult prea decoltată,lăsînd să se vadă prea mult sînii ei delicaţi şi umerii frumosmodelaţi. Strălucea ca o bijuterie exotică, după care, erasigur, tînjeau toţi bărbaţii din apropierea ei.Unde erau însă Bennett şi Margaret? se întrebă el. Menirealor era să ţină situaţia sub control.în timp ce se uita la Elenora, unul dintre domnii de lîngăea facu o plecăciune deasupra degetelor ei înmănuşate,escortînd-o pe ringul de dans. Trebuia să fie extrem deamuzant ceea ce îi spunea partenerului, îşi zise Arthur,fierbînd de furie. Bărbatul rînjea ca un prostănac.In ultimele ore, seara lui fusese din ce în ce mai proastă,gîndi el. Iar vederea aşa-zisei lui logodnice distrîndu-secopios pe ringul de dans în compania unui străin fusesepicătura care umpluse paharul. Era evident că acolo jos, însala de bal, situaţia scăpase de sub control.Arthur se desprinse de balustradă şi începu să coboarescara.- Permite-mi să te felicit pentru încîntătoarşa talogodnică, St. Merryn, auzi el un glas cunoscut venind dinspatele Iui,Arthur se opri şi se uită înapoi la bărbatul înalt care seapropia de el de-a lungul balconului.-Hathersage.- Am avut marele privilegiu de a dansa mai devreme cu MissLodge. Este o fiinţă deosebită. Hathersage se opri şi aruncă oprivire spre dansatori, după care chicoti. Să ştii că măgîndesc foarte serios să mă folosesc de strategia dumitale încăutarea unei soţii.- Ce vrei să spui?- Cum, dar mă refer la strălucita dumitale idee de a aveaîntrevederi cu candidate pentru această poziţie la o agenţiespecializată în furnizarea de însoţitoare plătite,bineînţeles.Arthur încremeni. îi spusese Elenora lui Hathersage adevăruldespre toată mascarada asta? Sigur nu.- Ţi-a vorbit despre agenţie? întrebă el abătut.- Jur că a fost cea mai amuzantă poveste pe care am auzit-o

în ultimele săptămîni, răspunse Hathersage. Mîine va fi pebuzele tuturor. Un astfel de spirit ascuţit este o calitate demare preţ la o soţie, ca şi pentru orice alt tip deînsoţitoare.Arthur îşi dădu seama că Elenora îi spusese lui Hathersageadevărul, însă din cauză că acest adevăr era atîtde revoltător, bărbatul nu crezuse nici o iotă din spusele ei.Arthur se mai linişti oarecum.Şi tot restul lumii bune va reacţiona la fel ca şiHathersage, îşi zise el. Totul era în ordine.- Este o făptură minunată, spuse Arthur.- într-adevăr. Hathersage miji uşor ochii. Poate Că ar fimai bine să stai cu ochii pe ea, St. Merryn. Nu m-ar mira săaflu că unii dintre bărbaţii aceia care roiesc acum în jurulei complotează deja să ţi-o fure.La naiba! Era posibil ca însuşi Hathersage să se gîndeascăla aşa ceva? Se zvonea despre el că îşi căuta într-adevăr osoţie şi cu siguranţă că era destul de bogat ca să nu treacăpeste lipsa de zestre a domnişoarei. Arthur se mînie. Sestăpîni prin puterea voinţei şi cu ajutorul unui scurtraţionament logic. Hathersage nu făcea decît să glumească.- Te rog să mă scuzi. Cred că am să-ţi urmez sfatul, aşa căam să cobor în sală pentru a-mi proteja interesele, zise elcalm.- Fii pregătit să stai la coadă.Arthur aşteptă pînă cînd partenerul Elenorei o conduseînapoi de pe ring, după care coborî şi el în sală. Nu aveanicidecum intenţia să stea la coadă. Dar se enervă cînd văzucă trebuia să utilizeze cevâ forţă şi un anumit grad deintimidare pentru a izbuti să ajungă în apropierea Elenorei.Cînd în sfîrşit se văzu lîngă ea, Elenora nu păru preabucuroasă de apariţia lui. După o mică tresărire de surpriză,îi zîmbi politicos şi oarecum întrebător.-Ce cauţi aici, domnule? îl întrebă ea pe un ton scăzut,destinat doar urşchilor lui. Parcă ziceai că ai alte planuripentru seara asta.Se purta de parcă el ar fi fost ultima persoană pe care arfi vrut să o vadă. Conştient de prezenţa domnilor iritaţi carese fîţîiau prin apropierea lor, îi zîmbi aşa cum ar fi zîmbitun bărbat unei doamne care îi aparţine.

—Ce planuri ar putea fi mai importante decît plăcerea dea dansa cu minunata mea logodnică? o întrebă el, aplecîhdu-sedeasupra mîinii ei. Arthur o luă ferm de braţ şi o condusecătre ringul de dans. Unde sînt Bennett şi Margaret? bombăniel.- Acum mai bine de o oră au intrat în salonul jocurilor denoroc. Elenora îl privi îngrijorată. Ce s-a întîmplat,domnule? Pari cam tulburat.- Nu sînt tulburat, sînt supărat.- înţeleg. Dar mi mă poţi învinovăţi că n-am putut facedistincţia între cele două stări de spirit. în cazul tău, parextrem de asemănătoare.Arthur se încăpăţînă să rămînă prost dispus.- Parcă Bennett şi Margaret aveau misiunea să aibă grijă detine.- Aa, deci asta este problema! îţi făceai griji din pricinamea. Nu e nevoie, domnule. Te asigur că îmi pot purta şisingură de grijă.Arthur se gîndi la cioporul de domni care o înconjurau lavenirea lui.-Nu-mi place să fii lăsată singură în mijlocul unei săli debal, cu o mulţime de străini în jurul tău.- Dar n-am fost singură nici o clipă, domnule, iar eu amcalitatea de a mă împrieteni foarte repede.- Nu despre asta este vorba. Elenora, tu eşti o femeiefoarte competentă, dar trebuie să recunoşti că n-ai prea multăexperienţă cu cei din Societate. Arthur îşi aminti deavertismentul lui Bennett. Lumea aceasta poate fi extrem deperfidă.- Te asigur că nu ai nici un motiv să-ţi faci griji pentrumine. Dacă-ţi aduci aminte, acesta a şi fost unul dintremotivele pentru care ai apelat la o agenţie ca să angajezi oînsoţitoare plătită. Printre alte cerinţe, ai dorit săangajezi o femeie care să mai fi fost scoasă în lume, una caresă fie cît de cît cu capul pe umeri.- Şi ar mai fi încă ceva. Arthur o strînse puţin mai tare.Ce a fost în mintea ta cînd i-ai spus lui Hathersage că te-amgăsit prin intermediul unei agenţii de însoţitoare plătite?- Bennett m-a atenţionat că ar trebui să-i spun luiHathersage ceva care, cum s-ar zice, să-l facă să mă remarce.

Eu auzisem despre jurămîntul tău scandalos de acum un an, cumcă o să-ţi cauţi pe viitor o nevastă la o astfel de agenţie.Şi mi-am zis că, dacă mă voi referi la mica ta glumă,Hathersage se va amuza. Asta-i tot ce s-a întîmplat.- Ha! Lui Arthur nu-i prea plăcea, dar trebuia să admită căea avea perfectă dreptate. Hathersage o găsise pe Elenorafoarte amuzantă. Dar cine ţi-a spus despre remarca mea de acumun an?- Toată lumea a auzit de ea. Se pare că acum face parte dinlegenda ta personală.Bărbatul se crispă.- Atunci am vrut să fac o glumă, una dintre acelea prin careîndepărtezi compasiunea şi întrebările nedorite.- înţeleg. Dar mai tîrziu, cînd ţi-ai dat seama că ai nevoiede o doamnă care să se poată da drept logodnica ta, te-aigîndit că ideea nu era deloc rea, nu-i aşa?- M-am gîndit să apelez fie la o agenţie, fie la o actriţăprofesionistă, se declară el de acord. Dar am renunţat laideea de a folosi o actriţă de teamă că ar fi putut firecunoscută de, ăăă - Arthur ezită, căutînd o exprimare cîtmai diplomatică -de cineva care era posibil să o fi văzutjucînd pe scenă.Ea remarcă uşoara şovăială şi ridică din sprîncene.- Ori poate de cine ştie ce domn care s-ar fi bucurat defavorurile ei şi în afara scenei.- N-aş vrea să o fi jignit pe bunica ta, rosti el sec.- Nici vorbă. Ea ar fi fost prima care ar fi recunoscut căactriţele şi balerinele de la Operă s-au bucurat dintotdeaunade o anumită reputaţie printre domnii din lumea bună.Arthur se relaxă constatînd că pe ea nu părea să o irite sausă o revolte acest subiect. E o adevărată uşurare să poţidiscuta deschis cu o femeie, gîndi el şi pentru prima dată înseara aceea starea lui de spirit se amelioră. Cu Elenora nuera nevoit să se teamă că i-ar putea contraria din greşealăsusceptibilitatea feminină. Ea era, într-adevăr, o femeie delume.- Cu toate astea, continuă bărbatul, revenind la ideea de lacare pornise, ar ii fost mai bine dacă nu ai fi făcut nici oreferire la comentariile mele în legătură cu alegerea uneiînsoţitoare plătite drept nevastă. Asta i-ar putea face pe

oameni cu-atît mai curioşi în privinţa ta.- Te rog să mă ierţi, domnule, dar nu ăsta era scopulîntregii farse? Ţelul dumitale era de a te folosi de minepentru a abate atenţia celorlalţi în timp ce ţi-ai rezolvaafacerile secrete, nu-i aşa?Arthur se strîmbă.- Ba da.. - Mi se pare mai mult decît evident că, în cazul în caretot mai multă lume va muri de curiozitate în privinţa mea, totmai nestingherit te vei putea ocupa de treburile dumitale.- Destul, mîrîi el. Trebuie să recunosc că ai dreptate. Nicinu ştiu ce m-a apucat să deschid o asemenea discuţie. Probabilcă am avut un lapsus trecător.însă asta era o minciună, îşi zise Arthur. Stîmise micaciondăneală fiindcă fusese tulburat de posibilitatea caHathersage să fi pus ochii pe Elenora. Priveliştea atîtor alţibărbaţi acordîndu-i Elenorei atîta atenţie îl tulburase dinmotive pe care nu voia să le analizeze prea îndeaproape.Ea rîse.- Pentru Dumnezeu, domnule, nici o persoană în deplinătateafacultăţilor mintale nu ar putea crede cu-adevărat că te-aiadresat unei agenţii ca să-ţi găseşti o nevastă.- Nu, probabil că nu.Ea îi aruncă o privire de reproş.- Realmente, domnule, trebuie să te linişteşti şi să teconcentrezi numai asupra afacerilor dumitale. Eu mă descurcfoarte bine cu sarcinile pentru îndeplinirea cărora măplăteşti. Sper că planurile dumitale decurg normal.Lui Arthur îi trecu prin minte că Elenora era singura laturăa complicatului său proiect care funcţiona realmente. I-ar fiplăcut grozav să discute cu ea şi celelalte aspecte alechestiunii, gîndi el. Ar fi vrut să vorbească cu cineva.Elenora era o femeie de lume inteligentă, care nu putea filesne şocată. Mai mult încă, era convins acum că ea era înstare să-i păstreze secretele.Pe de altă parte, avea acum şi o disperată nevoie de ideiproaspete. Faptul că nu a înregistrat nici un progres înultimele cîteva zile era îngrijorător.De altfel, Bennett îl sfătuise să-i spună Elenorei adevărul.Poate că pînă la urmă nu era o idee chiar atît de rea.

Arthur se opri la marginea ringului de dans. Ignorîndpoliticoasa nedumerire din ochii ei, o conduse către uşile desticlă care se deschideau spre grădină.- Am nevoie de puţin aer, o lămuri el. Vino, aş vrea sădiscut ceva cu tine.Ea nu comentă.Afară era o răcoare plăcută după dogoarea din aglomeratasală de bal. O luă pe Elenora de braţ şi traversară terasa,depărtîndu-se de lumină. Coborîră treptele de piatră şiajunseră în grădina luminată doar de felinare.Merseră o vreme, după care el se opri la marginea uneiimense fintîni. îşi alese cu mare grijă cuvintele înainte de aîncepe să povestească.- în realitate, n-am venit în capitală ca să pun bazele unuialt consorţiu de investitori, spuse el încet. Acesta este doarpretextul la care am apelat pentru a-mi ascunde adevăratelescopuri.Elenora dădu din cap, fără să se arate surprinsă.- Aveam eu impresia că ar fi vorba şi despre altceva. Unbărbat cu inteligenţa şi cu fermitatea ta nu ar fi angajat ofemeie ca să se dea drept logodnica lui doar pentru a evitaneplăcerile de a face faţă domnişoarelor bune de măritat.Arthur nu avu încotro şi zîmbi.- Acest comentariu mă face să înţeleg cît de puţin ştiidespre asemenea neplăceri. Şi totuşi, ai dreptate. Te-amangajat ca să-mi oferi un paravan la adăpostul căruia să-mipot vedea liniştit de adevăratele mele treburi.Elenora împinse bărbia înainte cu o expresie de aşteptare.- Şi care ar fi aceste treburi?Arthur mai şovăi cîteva clipe, privind insistent în ochii eiluminoşi, după care îşi învinse şi ultima reticenţă.Instinctul îi spunea că putea avea deplină încredere în ea.- încerc să descopăr persoana care l-a ucis pe unchiul meu,George Lancaster, spuse el.La vestea asta, Elenora încremeni, uitîndu-se la el cuatenţia încordată. Rămase însă calmă şi stăpînă pe ea,meditînd la cuvintele lui.- înţeleg, spuse ea pe un ton neutru.Arthur îşi aminti cum îl socotise cîndva, pentru scurtăvreme, nebun.

- Presupun că acum consideri că am înnebunit cu adevărat.- Nu. Părea îngîndurată. Nu. Adevărul este că un atît debizar obiectiv explică ciudata ta decizie de a mă angaja. Eramsigură că nu ai de rezolvat treburi obişnuite.- Sigur nu sînt nişte treburi obişnuite, zise abătut Arthur.- Povesteşte-mi cum a murit unchiul tău.El îşi sprijini un picior de fîntînă şi îşi rezemă braţul pecoapsă. O vreme se uită la apa întunecată din fîntînă,adunîndu-şi gîndurile.- Este o poveste lungă şi încurcată. Cred că totul a începutcu mulţi ani în urmă, cînd unchiul meu era un tînăr deoptsprezece ani. în anul acela a făcut o lungă călătorie înjurul lumii, fiind încă de pe-atunci obsedat de ştiinţă.Rezultatul a fost că şi-a petrecut o mare parte din timpadîncit în vizitarea diverselor librării vechi din ţările pecare le-a vizitat.- Continuă, te rog.- Aflat la Roma, a dat peste cărţile şi jurnalele unuimisterios alchimist care a trăit cu vreo două sute de ani înurmă. Unchiul meu a fost fascinat de ceea ce a descoperit.- Se spune că graniţa dintre ştiinţă şi alchimie este adeseaneclară şi greu de sesizat, zise încet Elenora.- Foarte adevărat. Oricum, unchiul meu a dat peste unvechi lapidarium din colecţia alchimistului, lapidarium numitCartea Pietrelor. 'Elenora ridică din sprîncene.- Vechile lapidarii sînt nişte tratate care se ocupă deproprietăţile magice şi oculte ale diverselor pietrepreţioase, nu-i aşa?- Corect. Acest lapidarium anume a fost scris chiar derespectivul alchimist. Cartea era legată în piele cuincrustaţii. Pe prima copertă se aflau trei ciudate pietrepreţioase, de un roşu închis. Iar înăuntru existau formula şiinstrucţiunile destinate realizării unui dispozitiv denumitTrăsnetul lui Jupiter. Totul era scris într-un obscur cod alalchimiştilor.- Ce ciudat! Şi care era scopul acelui dispozitiv?- Se pare că putea să generezex) rază puternică de lumină,asemănătoare trăsnetului, care putea fi folosită ca o armă.Bărbatul clătină din cap. Prostii oculte, fireşte, dar astea

stau la baza alchimiei.- într-adevăr.- După cum îţi spuneam; unchiul meu era pe atunci tînăr şilipsit de experienţa. El mi-a spus că descoperirea i-a stîmiţinteresul. Potrivit observaţiilor alchimistului, cele treipietre roşii încastrate în coperta Cărţii Pietrelorreprezentau cheia pentru producerea dezlănţuirii de energieemisă de acel dispozitiv.- Şi ce a făcut el cu acel lapidarium?- A adus cartea în Anglia şi a arătat-o celor mai buni doiprieteni ai lui de atunci. Toţi trei au fost fascinaţi deposibilitatea de a realiza acel aparat.- Presupun că n-au reuşit.- Unchiul meu mi-a povestit că, deşi au izbutit săconstruiască un dispozitiv care părea asemănător cu schiţa dincarte, nu şi-au putut da seama cum să facă să eliberezestrania energie care se presupunea că este înmagazinată înpietrele acelea roşii.Elenorei îi înflori un mic zîmbet pe buze.- Nici nu mi se pare surprinzător. Sînt sigură căinstrucţiunile alchimistului erau doar nişte fabulaţiitrăsnite.Arthur se uită în jos, la faţa ei umbrită. Ochii femeii erauca nişte irezistibile şi întunecate lacuri, părînd mult maimisterioşi decît orice formulă de alchimist. Jupa de la rochiaei asortată cu bijuteriile strălucea în lumina lunii. Bărbatulrezistă cu greu tentaţiei de a-i atinge pielea moale şicatifelată de pe ceafă.Apoi se strădui să se adune şi să se concentreze asuprapovestirii.- Unchiul meu mi-a spus că, pînă la urmă, el şi cei doiprieteni ai săi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Trăsnetullui Jupiter era doar o închipuire. Au abandonat experimentele,convinşi că cercetările în domeniul alchimiei sînt zadarniceşi schimbînd sfera preocupărilor în direcţia unor studii maiserioase de filozofie a ştiinţelor naturii şi de chimie.- Şi ce au făcut cu pietrele şi cu dispozitivul pe care îlconstruiseră?- Unul dintre cei trei bărbaţi a păstrat dispozitivul,probabil în amintirea perioadei în care cochetaseră cu

alchimia. Cît despre pietre, ei toţi au decis să pună să fiemontate pe trei tabachere pentru tutun de prizat, ca emblemă aprieteniei lor şi a dedicării către adevărata cale a ştiinţeimodeme.- Cîte o tabacheră pentru fiecare dintre ei?- Da. Tabacherele au fost smălţuite şi gravate cu imaginileunui alchimist la lucru. Unchiul George spunea că el şitovarăşii lui au fondat un mic club pe care l-au botezatSocietatea Pietrelor. Ei trei erau singurii membri ai aceluiclub. Fiecare dintre cei trei bărbaţi şi-a ales cîte un numeluat din astrologie şi a pus să fie gravat pe propriatabacheră.- Mi se pare firesc, spuse ea, alchimia a avut dintotdeaunao strînsă legătură cu astrologia. Şi ce nume şi-au ales?- Unchiul meu s-a autointitulat Marte, cel de-al doileabărbat şi-a spus Saturn, iar al treilea era cunoscut dreptMercur. însă el nu mi-a dezvăluit niciodată adevăratele numeale vechilor lui cunoscuţi. Nu a avut nici un motiv. Atuncicînd mi-a spus povestea asta nu eram decît un băieţel.- E o poveste fascinantă, şopti Elenora. Dar ce s-a maiîntîmplat cu Societatea Pietrelor?- Cei trei bărbaţi au rămas o vreme apropiaţi, împărtăşinduşiunii altora din cercetările şi din experimentele lor. însădupă un timp oarecare au început să se îndepărteze unii dealţii. Unchiul George a pomenit că unul dintre cei trei amurit mai înainte de a fi împlinit vîrsta de treizeci de ani.A fost omorît de o explozie care a avut loc în propriul săulaborator. Gel de-al doilea, după cîte ştiu eu, mai trăieşte.- Dar unchiul tău a murit, spuse ea.- Da. El a murit asasinat în laboratorul lui, acum cîtevasăptămîni.Sprîncenele femeii se uniră într-o uşoară încruntare.- Dar eşti sigur că a fost ucis? N-o fi fost cumva tot unaccident?Arthur se uită la Elenora.- A primit două gloanţe în piept.- Doamne-Dumnezeule! Elenora inspiră adînc. înţeleg.Arthur privi la apele care clipoceau în fîntînă.- Am ţinut foarte mult la unchiul meu.- Condoleanţele mele, domnule.

Compasiunea din glasul ei era sinceră şi îl mişcă profund.Arthur se scutură de trista reverie şi se întoarse lapovestea lui.- Detectivul pe care lram angajat să ancheteze crima n-aajuns la nici un rezultat. El a concluzionat că unchiulmeu a fost omorît fie de către un hoţ pe care îl surprinseseîn laborator, fie, şi mai probabil, de către tînărul care îlasista în experimentele lui.- Ai vorbit cu respectivul asistent?El strînse din dinţi.- Din nefericire, John Watt a dispărut în noaptea crimei. Nammai putut să-l găsesc.- Scuză-mă, dar trebuie să recunoşti că dispariţia lui vineîn sprijinul ipotezei detectivului.- II cunosc bine pe Watt şi sînt convins că el n-ar comiteniciodată un asasinat.- Dar ce zici despre cealaltă teorie a detectivului? întrebăea. Despre aceea cu privire la un eventual spărgător.- A fost, desigur, un hoţ, însă nu unul care a intratîntîmplător acolo. Am cercetat cu de-amănuntul casa unchiuluimeu după moartea lui. Cartea Pietrelor nu a mai fost de găsitnicăieri. Arthur strînse pumnul mîinii sprijinite pe coapsă.Iar tabachera lui împodobită cu piatra roşie dispăruse şi ea.Nimic altceva de valoare nu mai lipsea din casă.Elenora se gîndi la cele auzite.- Eşti sigur?- Absolut sigur. Cred că unchiul meu a fost ucis de cinevacare căuta cartea şi tabachera. Sînt mai mult decît convins căcele trei tabachere sînt nişte indicii extrem de importante.Dacă le-aş putea găsi pe cele două care aparţineau prietenilorunchiului meu, s-ar putea să dau peste ceva care să-mi fie deun real folos. în direcţia asta mi-am canalizat majoritateaeforturilor în ultima vreme.- Şi ai aflat ceva?- Prea puţin, răspunse el. în seara asta am izbutit sădescopăr în cele din urmă adresa unui bătrîn domn despre carecred că ar putea să ştie unde se află una dintre cele treitabachere. N-am putut încă să stau de vorbă cu el, darintenţionez să fac cît de curînd acest lucru.Se aşternu o scurtă tăcere. Arthur auzea muzica şi rîsetele

din sala de bal, dar păreau să vină de foarte departe. Aici,lîngă fîntînă, se crease o atmosferă de intimitate. Parfumulfloral al Elenorei îi stîmi un fior şi îl făcu să i se strîngăstomacul. îşi dădu seama că începuse să se excite.Controlează-te, omule. N-ai nevoie ficum de complicaţii.- Ai spus că nu eşti de acord cu concluziile detectivului,reveni după o vreme Elenora. Dar tu ţi-ai formulat propriilepăreri în legătură cu identitatea asasinului?- Nu prea. Avu o ezitare. Sau cel puţin nu am ajuns la oconcluzie logică.- Pe tine te caracterizează analiza raţională şi logica.Dacă te gîndeşti la o teorie, oricît de bizară, cred cătrebuie să aibă un fundament serios.- Nu şi în cazul de faţă. Dar trebuie să recunosc că m-amtot gîndit la o remarcă pe care a făcut-o unchiul meu cînd miapovestit despre cei doi prieteni ai săi şi despre societateape care o formaseră ei.- Şi ce a spus atunci unchiul tău? întrebă ea.- A spus că unul dintre cei trei membri ai societăţii, anumeacela care îşi zicea Mercur, în realitate nu a renunţatniciodată la fascinaţia lui pentru alchimie, cu toate căpretinsese acest lucru. Unchiul meu a afirmat că, dintre toţitrei, Mercur avea mintea cea mai sclipitoare. A fost chiar ovreme cînd ei toţi au crezut că ei va fi considerat într-obună zi un al doilea Newton al Angliei.- Şi ce se mai ştie despre el?Arthur se uită la Elenora.- Mercur a fost cel care a murit în explozia din laboratorullui.- înţeleg. Atunci ar fi destul de greu să tragem concluziacă el ar putea fi ucigaşul, nu?- Mi se pare imposibil, oftă bărbatul. Şi totuşi, nuizbutesc să nu revin, iar şi iar, la această idee.- Chiar dacă ar mai fi în viaţă, de ce ar fi aşteptat elatfţia ani pînă să-l omoare pe unchiul tău pentru a-i furacartea şi piatra?-Nu ştiu, răspunse simplu Arthur. Poate că i-a luat multtimp pînă ce a descoperit secretul extragerii energiei dinpietrele roşii.- Dar nu există nici un fel de asemenea secret, protestă

Elenora cu un gest agasat. Unchiul tău ţi-a spus doar căpovestea alchimistului nu era decît o fantasmă. ‘- Da, însă unchiul George mi-a mai spus ceva, continuă încetArthur. Ceva care mă obsedează. El mi-a spus că, oricît destrălucită era inteligenţa lui Mercur, spre finele vieţii luidădea semne de instabilitate psihică, poate chiar de nebunie.- A! Îngîndurată, Elenora îşi bătu uşor evantaiul de palmă.Aşadar, e foarte posibil ca pe Mercur să fi început să-lobsedeze puterea pietrelor roşii.- Da. însă chiar dacă aşa ar fi stat lucrurile, totul s-aîntîmplat cu foarte mult timp în urmă. Mercur este de mult înmormînt.- Dar poate că cineva a dat peste însemnările sau pestejurnalele lui şi s-a decis să-i continue cercetările.Arthur se arătă încîntat de noua ipoteză.- Este o nouă şi foarte interesantă teorie, Miss Lodge.Gîndul lui fu întrerupt de rîsetul vesel al unei femei.Sunetul venea din cealaltă parte a gardului de verdeaţă. îirăspunse murmurul unui bărbat.- Da, am văzut-o cu Hathersage, continuă respectiva doamnă.Miss Lodge este cu siguranţă o femeie extrem de originală, nuiaşa? După opinia mea, este ceva ciudat cu ea. Femeia pufnidispreţuitor. De fapt, bizară este întreaga situaţie.- Ce te-a determinat să faci o asemenea afirmaţie,Constance? întrebă bărbatul, care părea şi amuzat, dar şi curios.Eu cred că St. Merryn şi-a găsit o logodnică foarteatrăgătoare.Arthur recunoscu glasul ca aparţinînd unui bărbat pe numeDunmere, care frecventa acelaşi club ca şi el.- Ei, pufni din nou Constance, de data asta chiardezgustată. St. Merryn nu se poate însura cu ea. Este evident.Un bărbat de rangul lui îşi alege ca nevastă o tînărămoştenitoare, dintr-o familie de vază. Oricine ştie asta.Această Miss Lodge a stat deoparte cîţiva ani buni. Nimeni nuicunoaşte originea. Ba mai mult, judecînd după purtarea ei şidupă ce ain auzit eu din conversaţia ei, aş îndrăzni să afirmcă nu este nicidecum o naivă.Arthur aruncă o privire în direcţia Elenorei, care ascultaatent conversaţia de dincolo de gardul viu. Cînd privirile lorse întîlniră, el îşi duse la buze un deget, facîndu-i semn să

tacă. Elenora dădu încruntată din cap.Cu puţin noroc, cei doi bîrfitdri vor pleca de-acolo.- Eu nu sînt de aceeaşi părere, replică Dunmere. St. Merryneste considerat un excentric. El ar fi în stare să-şi aleagă onevastă care să iasă din tiparele obişnuite.- Ascultă bine la ceea ce-ţi spun, reluă Constance, esteceva straniu în logodna asta a lui St. Merryn cu Miss Lodge.Acum Arthur auzi zgomotul de paşi pe pietriş, ea şi foşnetulrochiei care se apropia. Constance şi Dunmere nu mai puteau fievitaţi. Şi ei se îndreptau spre fîntînă.- Poate că este o logodnă din dragoste, sugeră Dunmere. St.Merryn este suficient de bogat ca să-şi permită luxul ăsta.- O logodnă din dragoste? De data asta rîsul lui Constanceera ascuţit şi răutăcios. Ţi-ai pierdut minţile? Despre St.Merryn vorbeam noi doi. Mai rece ca el nu există altă persoanăpe lume. Toată lumea ştie că singurele lucruri care îi pottrezi pasiuni sînt investiţiile.- Trebuie să recunosc că el nu dă niciodată impresia că arfi capabil să manifeste puternice sensibilităţi romantice,admise Dunmere. Eram la club în seara în care i-a fost adusăla cunoştinţă fuga logodnicei sale. Nu voi uita niciodatăreacţia lui uimitor de nepăsătoare.- Exact la asta mă refeream. Orice bărbat dotat cu unminimum de sensibilitate romantică ar fi pornit imediat înurmărirea fugarilor.- Nu te supăra, draga mea, dar pentru o logodnică precum ceaa lui St. Merryn, care şi-a trădat viitorul soţ pentru un altbărbat, nu merită să-ţi rişti viaţa într-un duel matinal.- în cazul ăsta, cum rămîne însă cu onoarea lui St. Merryn?întrebă Constance.- Nu onoarea lui era în joc atunci, replică sec Dunmere.Onoarea tinerei domnişoare era într-un mult mai mare pericolde a se duce de rîpă. Poţi să fii sigură că nu există nici unbărbat de bună condiţie care s-ar gîndi să pună la îndoială,măcar o singură clipă, onoarea lui St. Merryn.- Dar, în esenţă, St. Merryn s-a comportat atunci ca şi cumîntreaga afacere nu ar fi fost decît o anostă scenă de teatruagreată la Drury Lane*.- Poate că aşa a şi considerat-o el, zise Dunmere gânditor.- Prostii! îţi spun eu că St. Merryn este un sloi de gheaţă.

Iată de ce nu a plecat în urmărirea logodnicei lui în searaaceea. Şi iată de ce sînt atît de sigură că această nouălogodnă poate fi orice, numai din dragoste nu.Arthur văzu că Elenora continuă să asculte atent conversaţiacelor doi. Totuşi nu reuşi să-şi dea seama, după expresia ei,la ce se putea gîndi. Dintr-un motiv oarecare, acest lucru îlîngrijora.- Draga mea Constance, începu zeflemitor Dunmere. Mie mi separe că te-ai confruntat cu temperamentul Tece al lui St.Merryn. Ce s-a întîmplat? Ai încercat să-ţi exerciţi putereade seducţie, iar el ţi-a refuzat oferta de a te urma în patultău atît de primitor?- Nu fi absurd! i-o reteză iute Constance. Pe mine nu măinteresează nicidecum persoana lui St. Meiryn. Eu nu fac decîtsă-ţi relatez ceea ce toată lumea ştie că este adevărat. Oricebărbat care s-ar apuca să joace cărţi la clubul său întimp ce viitoarea lui soţie a fost răpită de iubitul ei esteincapabil de orice sentiment.Constance şi Dunmere ajunseseră aproape la capătul garduluiviu. în cîteva clipe aveau să se trezească faţă în faţă cu St.Merryn şi cu noua lui logodnică. Arthur se întrebă dacă ar maiavea timp să se refugieze cu Elenora de cealaltă parte aparavanului de verdeaţă.înainte să-i poată semnala intenţia sa, Elenora se săltă pepicioare. Primul lui gînd a fost că ea voia să fugă din caleaiminentei întîlniri cu cei doi.Rămase însă consternat cînd ea îşi aruncă brusc braţele pedupă gîtul lui şi se lipi de el.Elenora îi puse o mînă pe ceafă, trăgîndu-1 hotărît maiaproape de ea.- Sărută-mă, îl îndemnă ea în şoaptă.Bineînţeles, gîndi el. Ce inteligent din partea ei să-şi deaseama că cea mai bună cale de a descuraja bîrfa era ca ei doisă fie surprinşi în toiul unei îmbrăţişări pătimaşe. Doamnaavea o minte foarte ageră.O strînse la pieptul lui şi îi acoperi gura cu buze lacome.în clipa următoare uită de orice farsă pe care se presupuneacă o puseseră în scenă. Spre marea lui stupefacţie, Arthur sesimţi străbătut de o intensă fierbinţeală interioară.Nu conştientiză decît extrem de vag exclamaţia de surpriză a

lui Constance şi chicotitul amuzat al lui Dunmere, însă leignoră pe amîndouă în favoarea sărutului căruia i seabandonase.Degetele Elenorei se încleştaseră în disperare de umeriilui. Arthur ştia că apriga lui reacţie o înfiorase. O mînă abărbatului alunecă uşor în jos pe spatele ei pînă în loculunde începea curbura şoldurilor. Perfect conştient de ceea cefacea,otrase şi mai strîns în spaţiul intim dintre picioarele lui,unul dintre acestea fiind încă sprijinit de marginea fîntînii.Poziţia îi permitea să simtă moliciunea pîntecelui femeiilipit de erecţia lui. O dulce şi dogoritoare dorinţă îicuprinse măruntaiele.- Ia te uită! murmură Dunmere. S-ar părea că St. Merryn nueste deloc aşa de rece precum credeai tu, draga mea Constance.Şi nici Miss Lodge nu pare din cale-afară de îngrozită deperspectiva de a îndura în braţele lui o soartă mai rea decîtmoartea.Miargaret se aşeză comod pe pernele trăsurii şi îi zîmbi luiArthur cu un aer plin de speranţă.- Cred că totul a decurs cît se poate de bine, nu-i aşa,domnule?Arthur se tolăni pe canapeaua de vizavi. Lumina gălbuie alămpilor din interior arunca misterioase umbre pe faţa lui.- Da, răspunse el pe obişnuitul său ton grav şi posomorit,însă se uita la Elenora, nu la Maigaret. Cred că noi amevoluat excelent în seara asta.Elenora se simţi străbătută de un mic fior de înţelegere,ori poate de incertitudine. îşi concentră din răsputeriatenţia asupra priveliştii străzilor aglomerate, încercînd săevite privirea plină de înţelesuri a lui Arthur.Ea intenţionase ca acel sărut să fie doar o convingătoaremimare destinată să stăvilească bîrfele. Dar pierduse aproapeimediat controlul asupra situaţiei.Era încă incapabilă să înţeleagă ce se întîmplase. într-unmoment îl îndemnase pe Arthur să o îmbrăţişeze în beneficiulmicii lor asistenţe, iar în clipa următoare se trezise şocatăşi răscolită pînă în vîrfiil picioarelor.Sărutul acela o lăsase îmbujorată şi ciudat de dezorientată.într-adevăr, era sigură că, în cazul în care Arthur n-ar fi

ţinut-o atît de strîns, în momentul în care Constanceşi Dunmere trecuseră de capătul gardului verde, ea şi-ar fipierdut echilibrul. încă mai resimţea în ceafa vaga senzaţiede leşin.- Ai obţinut spectacolul pe care l-ai dorit, continuă Margaret, ignorînd veselă periculoasele subînţelesuri carepluteau prin umbrele din trăsură. Toţi cei prezenţi în searaasta la bal au fost copleşiţi de curiozitate. Vă pot asiguracă bîrfele s-au înteţit după ce v-aţi întors de pe terasă.- Chiar aşa? izbuti Elenora să articuleze.-Da, chiar aşa, o asigură Margaret. Nu ştiu cum aţi făcut,dar domnul Fleming şi cu mine am ajuns la concluzia căv-aţi jucat magistral rolul, pentru că aţi reintrat în sala debal cu aspectul a doi oameni care abia îşi întrerupseseră îngrădină o partidă de giugiuleală. Trebuie să recunosc că aţireuşit o desăvîrşită performanţă actoricească.Elenora nu îndrăznea să-şi mai ia ochii de la stradacufundată în noapte.-Hmm.- Şi eu am fost destul de mulţumit de rezultatul sceneidin grădină, zise Arthur pe tonul unui adevărat critic teatralextrem de exigent.Dorind cu disperare să schimbe subiectul, Elenora se străduisă-i zîmbească lui Margaret.- Dar tu te-ai distrat bine în seara asta?- A, da, foarte bine, replică Margaret, cu un aervisător. Domnul Fleming şi cu mine am discutat mult desprecele mai recent apărute romane. Am aflat că este un mareadmirator al cărţilor doamnei Mallory.Elenora reuşi doar cu greu să-şi ascundă amuzamentul îndosul batistei.- Domnul Fleming este evident un bărbat dotat cu un gustexcelent.- Asta este şi părerea mea, declară Margaret.Arthur se încruntă.- L-am avertizat de nenumărate ori pe Bennett că acestobicei al lui de a citi romane explică viziunea sa atît denerealistă, ridicol de romantică asupra vieţii.Aproximativ douăzeci de minute mai tîrziu, trăsura se opreaîn faţa conacului lui St. Merryn. Uşa fu deschisă de uii Ned

somnoros.Margaret îşi ascunse un uşor căscat în spatele mîiniiînmănuşate.- Dumnezeule, sînt epuizată după o seară atît de lungă. Vărog să mă scuzaţi. Cred că o să aprind un sfeşnic şi o să măduc direct la culcare.Margaret urcă scările într-un pas pe care Elenora l-ar fidescris mai degrabă vioi decît ostenit. Margaret nu avea delocaerul că ar fi obosită. Dimpotrivă, nu avea numai o uşurinţăîn mişcări care părea nouă, dar şi în ochii ei apăruse ostrălucire cu totul deosebită.Elenora încă se gîndea la noua şi subtila lumină dinprivirile lui Margaret, cînd îşi dădu seama că Arthur ridicasemîna în care ţinea sfeşnicul, uitîndu-se nedumerit la holulcasei sale, de parcă nu l-ar fi recunoscut.- Ţie nu ţi se pare că holul arată altfel acum? o întrebăel.Femeia se uită la mobilierul din hol.- Nu, nu cred că arată altfel decît pînă acum.- Ba mie mi se pare că da. Culorile parcă sînt mai intense.Oglinda este mai luminoasă, iar statuetele şi vazele par mainoi.Mirată, ea se uită mai atent la cea mai apropiată statuetăde marmură. Apoi chicoti.- Linişteşte-te, domnule, nu s-a petrecut nimic straniu.Azi-dimineaţă am dat instrucţiuni să se facă o curăţenieexemplară în acest hol cît timp vom fi plecaţi de-acasă.Judecind după stratul de praf de pe mobile, pot să spun fărăsă greşesc că nu se mai făcuse curăţenie aici de multă vreme.Arthur o măsură cu privirea.-înţeleg.Privirea lui o stingheri fară să înţeleagă de ce.- Ei, este tîrziu, nu-i aşa? spuse ea, străduindu-se să sepoarte cît mai demn. Mai bine m-aş duce şi eu la culcare. Gaşi Margaret, nu sînt prea obişnuită să mă culc aşa de tîrziu.- Aş vrea să stau puţin de vorbă cu tine înainte să urci.Era un ordin, nu o rugăminte. Elenora se simţi cuprinsăde nelinişte. O va concedia pentru cele petrecute în grădină?- Bine, domnule.Arthur se uită în direcţia lui Ned.

- Tu poţi să te duci la culcare. Mulţumesc că ai stat treazpînă am ajuns acasă, dar nu era nevoie. Putem foarte bine săintrăm şi singuri în casă cînd ne întoarcem atît de tîrziu. Peviitor să nu te mai chinui să rămîi treaz. Ai nevoie şi tu deodihnă.Ned arăta uluit de aprecierea stăpînului.-Am înţeles, domnule. Vă mulţumesc, domnule. Băiatul plecărepede.Cîteva clipe mai tîrziu, Elenora auzi o uşă de la demisolînchizmdu-se cu un zgomot înăbuşit Ned intrase în locuinţa dejos a servitorilor. wDeodată, holul de la intrare păru să devină foarte mic şi -nu există alt cuvînt - chiar intim.- Vino, Miss Lodge, să discutăm în bibliotecă.Cu sfeşnicul în mînă, Arthur o luă înainte pe coridor.Prudentă, Elenora îl urmă. Să se fi supărat din pricinaentuziasmului pe care îl manifestase ea în timp ce îlsărutase? Poate ar fi fost bine să-i explice că şi ea fuseseluată prin surprindere de extraordinarul lui talentactoricesc.Arthur o invită să intre în bibliotecă, după care închiseferm uşa.Elenora avu o presimţire sumbră.Fără nici un cuvînt, Arthur puse jos sfeşnicul şi traversăîncăperea pînă la şemineu. Puse un genunchi pe podea şi aţîţăfocul. Cînd se declară mulţumit de rezultat, se ridicădin nou în picioare, îşi desfăcu nodul cravatei şi o aruncă pecel mai apropiat scaun. Apoi îşi descheie cîţiva nasturi de lacămaşa albă de in, dînd la iveală cîţiva cîrlionţi de pepiept.Elenora îşi schimbă direcţia privirii de la gîtul săudezgolit. Trebuia să se concentreze, îşi spuse ea. Era în jocslujba ei. Nu putea să-l lase s-o concedieze fară nici oexplicaţie doar pentru că îl sărutase puţin prea exuberant. Eibine, da, cu o prea mare exuberanţă, se corectă ea. Oricum, nuera greşeala ei.Elenora îşi drese glasul.- Domnule, te rog să mă scuzi dacă iniţiativa mea de a neîmbrăţişa ţi s-a părut o prea mare îndrăzneală. Totuşi,trebuie să-ţi spun că m-ai angajat, în bună parte, tocmai

pentru talentul meu actoricesc.Arthur puse mîna pe clondirul cu coniac.-Miss Lodge...- Aş mai vrea să-ţi reamintesc şi că bunica mea a fost oactriţă profesionistă.Bărbatul turnă coniac în două pahare şi dădu din cap cu unaer solemn.- Da, mi-ai vorbit de cîteva ori de bunica ta.- Poate că i-am moştenit din calităţile actoriceşti mai multdecît mi-am dat seama, dacă înţelegi ce vreau să spun. Elenorafăcu un gest larg cu evantaiul. Poate că aşa se explicănivelul teatral al... ăăă... gesturilor mele. Te pot asiguraînsă că şi eu sînt la fel de mirată ca şi tine.- Adevărat? îi oferi paharul cu coniac, sprijinindu-se apoide colţul biroului. Gustă puţin din băutură, după care o priviîngîndurat.- Da, zise ea şi îi oferi ceea ce spera să fie luat drept unzîmbet liniştitor. Pe viitor mă voi strădui să-mi tempereztalentele în acest domeniu.- Revenim mai tîrziu la talentele tale actoriceşti. Maiîntîi aş vrea să terminăm discuţia pe care o purtam înmomentul în care am fost întrerupţi de cei doi clevetitori dingrădină.- Aaa. Elenora se uită la paharul pe care i-1 dăduse el,ajungînd la concluzia că avea şi ea nevoie de ceva întăritor.Luă o înghiţitură zdravănă şi aproape că i se tăierăsuflarea cînd lichidul tare şi aromat îi ajunse în gîtlej.Parcă ar fi înghiţit foc.Arthur observă că ceva nu era în ordine cu ea pentru căridică din sprîncene.- Poate că ar fi mai bine să te aşezi, Miss Lodge.Elenora se prăvăli ca un bolovan pe canapea, inspirîndadînc.- Este un coniac foarte tare, şuieră ea.- Da, aşa este, încuviinţă el, ducînd din nou paharul lagură. Este şi foarte scump. Cred că este mai bun dacă îl sorbicu înghiţituri mici, decît dacă îl dai duşcă pe gît.- Voi ţine cont pe viitor de acest lucru.Arthur dădu din cap.- Să revenim aşadar la discuţia noastră. Ţi-am spus că am

descoperit numele unui domn care s-ar putea să ştie cevadespre tabachere. Intenţionez să stau de vorbă cu el. Ţi-aş fitotuşi recunoscător dacă ai avea vreo idee despre cum aş puteasă dau de urma lui John Watt, asistentul unchiului meu.- Bărbatul care a dispărut în noaptea crimei?- Da. în ultimele trei zile l-am căutat prin toate fostelesale bîrloguri, cafenele şi taverne pe care le frecventa deobicei, în cartierul în care a crescut. Dar pînă acum nu amputut să dau de el. De parcă s-ar fi volatilizat.Elenora se gîndi la cele auzite.- Cu rudele lui ai vorbit?- Watt era orfan. Nu avea nici un fel de rude.- Şi eşti absolut sigur că nu este el asasinul?Arthur dădu să clatine din cap, dar se opri, după careîntinse hotărît o mînă cu palma în sus.- Orice este posibil cînd este vorba despre natura umană,dar eu nu cred că Watt este omul cel rău. îl cunosc de mulţiani. Este un bărbat cinstit şi harnic. Mai mult, i-a fostdevotat unchiului meu, care a avut încredere în el şi care l-aplătit foarte bine. Nu-1 văd pe Watt întorcîndu-se împotrivalui.- N-a furat nimic în noaptea aceea? Nu lipseşte nimic dinargintărie?—Nu.- Atunci poate că n-ai căutat în locurile cele mai potrivitecînd te-ai dus la cafenelele şi tavernele în care obişnuiaWatt să-şi întîlnească prietenii, zise Elenora încet.- Tu unde l-ai căuta? o întrebă el.- Nu e treaba mea să ştiu, începu prudent Elenora. ŞiDumnezeu îmi este martor că n-am nici o experienţă înelucidarea crimelor. Dar eu sînt de părere că un om cinstit şisîrguincios, care a fugit doar ca să-şi apere pielea şi carenu s-a gîndit să ia cu el nici un lucru de valoare cu care săşipoată plăti cazarea şi hrana, nu ar putea avea în mintedecît un singur lucru.-Care anume?- Să-şi găsească o slujbă cît mai repede cu putinţă.Arthur încremeni. în ochi îi sticlea o luminiţă. Sedumerise.- Bineînţeles, spuse el în şoaptă. Am neglijat tocmai ceea

ce era mai important. Dar tot nu îmi sînt clare cîtevalucruri. Cum se poate descurca un om singur în oraşul ăsta?- Eşti sigur că era singur?- Cum adică?- Ai spus că era un tînăr care nu avea nici un fel de rude.Poate că avea totuşi o iubită.Arthur ridică în semn de apreciere paharul lui pe jumătategolit.- Formidabilă idee, Miss Lodge. Acum, că mi-ai spus acestlucru, uni amintesc de o anume cameristă din casa unchiuluimeu căreia îi cam plăcea de Watt. Mîine dis-de- dimineaţă amsă stau de vorbă cu ea.Elenora se mai relaxă. Arthur părea acum mulţumit. Poate căpînă la urmă nu o va concedia.Arthur plecă de lîngă birou şi se apropie de şemineu.Flăcările făceau ca restul de coniac din paharul lui cizelatsă strălucească precum o bijuterie lichidă.- Aveam eu bănuiala că dacă o să stau de vorbă cu tine,continuă el după cîteva momente, o să-mi mai clarific unelegînduri. îţi mulţumesc pentru ideile pe care mi le-ai sugerat.Laudele lui o încălziră mai mult decît focul din şemineu.Simţi că roşeşte uşor.- Sper să-ţi fie de folos. îţi urez mult noroc, domnule.- Mulţumesc. E sigur că voi avea nevoie de noroc. Continuăsă se uite în flăcări, ca şi cum ar fi căutat acolo răspunsurila întrebări sau înţelegere. Acum aş vrea să discutăm şidespre celălalt subiect.Elenora îşi făcu curaj.- Da, domnule.- în legătură cu sărutul nostru din grădină.Elenora strînse tare în mînă paharul de coniac.- Domnule, comentariile doamnei despre relaţia noastră m-aufăcut să cred că nu era chiar convinsă că noi sîntem cuadevărat logodiţi. Şi mi-a trecut prin minte că, dacă se varăspîndi zvonul că logodna noastră se întemeiază pe dragoste,ar fi mai multe şanse ca lumea bună să accepte micul nostrujoc.- A fost o foarte inteligentă mişcare din partea ta, spuseel. Te felicit pentru isteţime.Cu o imensă uşurare, Elenora luă repede o mică sorbitură de

coniac.- îţi mulţumesc, domnule, spuse ea, străduindu-se săarboreze un aer profesionist şi competent. Am făcut tot ce amcrezut de cuviinţă pentru ca totul să pară cît mai natural cuputinţă.Arthur se întoarse şi o privi cu nişte ochi care parcăreflectau căldura focului. Elenora simţi în adîncul ei unfior,aşa cum simţise şi în grădină atunci cînd el îi răspunsese lasărut.între cei doi se instală o seducătoare şi periculoasăsurescitare. Elenora observă că şi el era cuprins de aceeaşiputernică patimă ca şi ea. Paharul de coniac din mîna eiîncepu să tremure.- Ţi-ai atins pe deplin obiectivul. Lăsă paharul pepolicioara şemineului şi se apropie de Elenora, încet, darsigur, cu ochii în ochii ei. De fapt, am fost atît de captivatde momentul acela încît îmi spun că poate n-ai jucat teatru.Elenora făcu tot posibilul, totuşi nu-i veni în minte niciun răspuns inteligent. Rămase ca înlemnită pe margineacanapelei, urmărindu-1 cum se apropie de ea.Arthur se opri chiar în faţa ei şi îi desprinse cu gingăşiepaharul de coniac dintre degete. îl puse pe masă fără să-şi iaochii de la ea.O prinse uşor cu mîinile de umeri şi o ridică în picioare.- Vrei să spui că totul n-a fost decît prefăcătorie? întrebăel, mîngîindu-i cu degetul mare buzele întredeschise. Eşti ochiar atît de bună actriţă, Miss Lodge?Mîngîierea catifelată a degetului său pe gura ei o făcu peElenora să-şi piardă răsuflarea. Atingerea era extrem deintimă şi ea ardea de dorinţa să o atingă şi mai mult.Nu-şi găsea cuvintele. O bună actriţă putea să mintă cuneruşinare cînd i s-ar impune acest lucru, îşi zise ea. Nuştia de ce, dar nu se simţea în stare să îngaime cuvintele derespingere pe care era conştientă că ar trebui să le spună.Dar ea îi atinse degetul cu vîrful limbii, simţind undelicios fior în tot corpul.Arthur schiţă un zîmbet. Elenora se făcu roşie ca racul. Nuivenea a crede că fusese în stare să facă gestul acela. Deunde îi venise oare dorinţa de a-i simţi gustul? se întrebă ea

cu o uşoară panică.- Cred că răspunsul tău a fost mai mult decît elocvent.Arthur îi cuprinse ceafa cu degetele şi se aplecă pînă cebuzelelui se apropiară de ale ei. Trebuie să recunosc că nici eu namjucat teatru în seara asta, acolo, în grădină.-Arthur.Bărbatul o sărută ca şi cum ar fî savurat cel mai delicioselixir interzis. Dar ea era aceea care în seara respectivăexplora necunoscutul, îşi spuse Elenora. Femeia se simţicuprinsă de fiori cînd fierbinţi, cînd reci, care îi dădeau ociudată stare de euforie. îl prinse pe Arthur pe după umeri,atîmîndu-se de el ca de un colac de salvare.El îi luă gestul drept invitaţie, sărutînd-o şi mai apăsat.Elenora rămase uluită cînd îi simţi limba insinuîndu-seprintre buzele ei, dar nu refuză nici această noutate.Asta era probabil nemaipomenita plăcere despre care îivorbise bunica ei, acea plăcere care putea fi descoperită doarîn braţele bărbatului potrivit. Ceea ce simţise ea atunci cîndo sărutase Jeremy Clyde nu fusese decît un firav pîrîiaş încomparaţie cu prezenta năvală de senzaţii.Elenora ar fi vrut să se arunce şi să se lase dusă pînă lafluidul misterioasei ape.Arthur începu să-i scoată acele din păr cu mişcări atît deminunat de intime, încît ea începu să tremure. Nici un bărbatnu-i mai desfăcuse vreodată părul.Apoi gura lui ajunse pe gîtul ei şi îi simţi vîrfuldinţilor.Ameţită, Elenora îşi aminti de remarca Lucindei în legăturăcu fuga logodnicei lui Arthur. Fata era înspăimîntată de el.Arthur îi cuprinse în palmă un sîn. Elenora putea simţi acumfierbinţeala mîinii lui care o ardea prin delicata mătaseverde a corsajului. Gemu uşor, încolăcindu-i în neştire gîtulcu braţele.Dar în loc să-i răspundă strîngînd-o şi mai tare în braţe,el îi mormăi la ureche ceva delicat şi tandru, ceva careaducea cu un blestem înfundat. Cu greu îşi ridică Arthur capulşi o împinse uşor, depărtînd-o de el.îi cuprinse apoi faţa în mîini şi îi zîmbi trist.- Nu este nici momentul, nici locul potrivit pentru aşa

ceva, spuse el. Glasul lui era plin de pasiune şi regret. Tudeţii o poziţie deosebită în această casă, dar asta nu schimbăfaptul că faci parte din personalul aflat în slujba mea.Niciodată n-am profitat de o femeie angajată de mine şi esigur că nu intenţionez să fac excepţie nici acum.Vreme de o secundă, Elenora nu putu să creadă că înţelesesebine. Arthur se mai gîndea la ea doar ca la un simplu membrual personalului său? Şi asta după o asemenea îmbrăţişarepătimaşă? Şi după ce el îi acordase încrederea şi îi cerusesfatul cum să-şi desfăşoare investigaţia în continuare?Realitatea o lovise cu sete, sfîşiind delicata ţesătură deplăceri senzuale şi de dorinţă în care se înfăşurase cu atîtanaivitate. Nu ştia dacă ar trebui să fie furioasă ori profundjignită. într-adevăr, amestecul de mînie, de frustrare şi dejenă o lăsase aproape lipsită de replică.Aproape, însă nu de tot.- Iartă-mă, domnule, spuse ea, învelindu-şi fiecare vorbăîntr-un strat gros de gheaţă. Nu mi-am închipuit nici măcaro singură clipă că eu sînt altceva pentru tine decît un altmembru al personalului care te slujeşte...-Elenora.Ea se dădu un pas înapoi, desprinzîndu-i mîinile de faţa ei.- Şi nici prin cap nu mi-ar trece măcar să te las să-ţiîncâlci atît de strictele reguli referitor la comportamentulfaţă de femeile pe care le-ai angajat.- La naiba, Elenora.îi răspunse cu cel mai luminos zîmbet de care se simţea înstare.- Fii liniştit, mă voi strădui să nu mai uit niciodată careîmi este locul şi să-mi văd permanent lungul nasului. N-aşvrea să port responsabilitatea de a fi pus, încă o dată, unstăpîn atît de nobil într-o atît de insuportabilă situaţiestânjenitoare, domnule.Fălcile lui se încleştară.- îmi răstălmăceşti cuvintele.- Ba mie una mi se par cît se poate de limpezi. Se prefăcucă se uită surprinsă la pendulă. Vai de mine, cît de tîrziu safăcut, nu-i aşa? Cu maxima eleganţă de care era capabilă,Elenora execută în faţa stăpînului o adîncă reverenţă. Dacă numai ai nevoie astă-seară şi de alte servicii din partea mea,

aş vrea să-ţi urez noapte bună, domnule.Arthur miji ochii în semn de avertisment.- Ei drăcia dracului, Elenora!Ea îi întoarse spatele, punînd capăt discuţiei în cel maidesăvîrşit mod, după care pomi rapid către uşă.însă el avea pasul mai mare decît al ei. Ajunse înainteaElenorei la uşă. înnebunită, încercă să hotărască ce ar trebuisă facă în cazul în care Arthur s-ar aşeza în calea ei.Şi totuşi, Arthur nu încercă să o împiedice să iasă triumfaldin scenă. Dimpotrivă, îi deschise uşa cu un gest elegant şiînclină capul într-o plecăciune batjocoritoare.în clipa în care ieşea demnă pe uşă, zări cu coada ochiuluirînjetul lui răutăcios.- în momentul în care problema aceasta se va fi rezolva^Miss Lodge, voi fi, bineînţeles, nevoit să închei acestangajament, zise el cu răceală. Iar cînd va veni ziua aceea,te asigur că vom relua această conversaţie şi vom analiza cumultă atenţie ce curs ar urma să ia în viitor asociereanoastră.- Nu te baza pe gîndul că vom mai avea o astfel de discuţie,înălţimea ta. Nu văd nici o raţiune să ofer din nou ceea cemi-a fost deja refuzat o dată.Nu se încumetă să se uite în urmă ca să vadă cum areacţionat el. Mai mult chiar, Elenora se strădui să nualerge, ci să meargă la pas către scară.Mai trecu o oră încheiată pînă ce auzi zgomotul înfundat alpaşilor lui siguri pe culoarul din faţa dormitorului ei.Ritmul lor părea să intre în rezonanţă cu acela al bătăilorinimii sale.Arthur se opri la uşa ei. încordarea Elenorei ajunsese denesuportat. Va bătea el uşor în uşă?Bineînţeles că nu va bătea, nici încet şi nici altcumva.Arthur spusese foarte clar că nu ar face aşa ceva.însă ea îl simţea dincolo de uşă şi îşi dădu brusc seama, lafel de limpede ca şi cînd i-ar fi citit gîndurile, că eraextrem de tentat să bată.După o vreme, Elenora îl avizi îndepărtîndu-se pe culoar îndirecţia propriului dormitor.Elenora deschise foarte precaut ochii. Se simţi imens deuşurată să vadă geana de lumină dintre draperii, ceea ce

însemna că se făcuse în sfîrşit dimineaţă. Ceasul de pe masăarăta nouă şi un sfert. Fu surprinsă să constate că pînă laurmă tot izbutise să prindă cîteva ore de somn.I se părea că cea mai mare parte a nopţii şi-o petrecusealtemînd între ciudate vise şi agitate intervale fără somn, întimpul cărora retrăise de nenumărate ori momentul sărutuluidin bibliotecă.Dădu la o parte păturile, încălţă papucii şi îmbrăcăhalatul. Se spălă repede la lavoar, înfiorîndu-se în contactcu tonica pişcătură a apei reci. Cînd termină, îşi ridicăpărul în creştet, prizîndu-1 într-un coc îngrijit, pe care îlacoperi cu o veche boneţică fixată cu un ac. După aceea seduse la dulap şi trecu în revistă rochiile care atîmau acolo.îmbrăcămintea nouă-nouţă pe care şi-o comandase lacroitoreasa dintotdeauna a doamnei Egan constituia un mareavantaj al noului ei post, îşi zise în sinea ei. Şi nu cătoate hainele astea i-ar mai servi la ceva după ce şi-ar găsiun alt post. Era improbabil ca oricare dintre viitorii eistăpîni să dorească a angaja o atît de elegantă însoţitoareprofesionistă.Aşa cum anticipase Elenora, croitoreasa fusese mai multdecît fericită să ofere discreţie absolută în privinţa celorce ştia despre slujba anterioară a noii sale cliente, în casadoamnei Egan. Elenora îşi spuse că orice croitoreasăambiţioasă şi cu scaun la cap ar fi avut suficientă minteîncît să nu sufle nici o vorbă într-o asemenea situaţie.Cît despre propria situaţie, refuză să-şi facă prea multegriji în legătură cu ulterioarele sale probleme de garderobă.Cu puţin noroc, nu va mai avea de-a face cu un prea mare numărde noi angajatori şi de noi posturi, gîndi Elenora întinzîndmîna după rochia de dimineaţă pe care şi-o alesese, unacolorată într-o veselă nuanţă galben-portocalie şi împodobităcu panglici de un verde stins. Mulţumită salariului triplu şiprimei suplimentare pe care i Ie oferise St. Menyn, cînd vapărăsi această casă va avea aproape toată suma necesarăînchirierii unei mici librării. Dacă va avea noroc şi cuviitorul post, alte şase luni de angajament îi vor asiguracompletarea fondurilor necesare pentru a umple librăria sa cuultimele romane.Şi atunci va fi în sfîrşit liberă şi independentă.

în timp ce se îmbrăca, se sili să se concentreze asupranoului ei viitor luminos ca să nu se tot gîndească lasărutările înfierbîntate ale lui Arthur.Cîteva minute mai tîrziu deschise uşa dormitorului ei şivăzu culoarul pustiu. Se întrebă dacă Arthur era deja jos, lamicul dejun. în ciuda celor întîmplate cu o seară în urmă,constată că era nerăbdătoare să-l revadă. Se apropie tiptil descară, încercînd să nu facă prea mult zgomot ca să nu otrezească pe Margaret.La baza scărilor se întoarse şi o luă pe coridorul careducea în partea din spate a casei.Inspirînd adînc, împinse bărbia înainte, îşi luă un aerimpunător şi intră în sufragerie ca şi cum nimic nu s-ar fiîntîmplat în seara precedentă.Intrarea ei triumfătoare se dovedi însă inutilă. încăpereaera goală.Ratase ocazia de a-i demonstra lui Arthur că sărutările luinu erau ceva de neuitat. Suspinînd, trecu de uşa dinspredependinţe şi coborî treptele înguste care duceau la demisol,acolo unde se afla bucătăria. Coborî scara fară zgomot.O ceaşcă de ceai şi o felie de pîine prăjită ar fi fost deajunspentru ea în dimineaţa aceea, îşi zise.De cum ajunse la capătul scărilor, auzi zvonul înfundat alunor voci. Veneau dindărătul unei uşi închise. Le recunoscuimediat: Ibbitts şi camerista Sally.- Termină odată cu smiorcăielile, proasto, se răţoia însurdină Ibbitts. Dacă nu vei face aşa cum îţi spun eu, o şă tetrezeşti iar aruncată în stradă,- Te rog, domnule Ibbitts, nu mă pune să fac aşa ceva. Sallyplîngea în hohote. Una a fost să umblu în lucrurile personaleale lui Miss Lodge cînd i-am despachetat bagajul. Nu mi-aplăcut, dar cel puţin nu i-am făcut nici un rău. însă ceea cemiceri acum este cu totul altceva. Dacă mă pui să-i fur miculşi frumosul ei ceas, aş putea fi chiar arestată şi spînzuratăpentru asta.- Ei, pe dracu’! Chiar dacă te-ar surprinde asupra faptului,St. Merryn tot nu te-ar preda poliţiei. Am slujit pînă acum îndestule case pentru a-mi da seama de gertul de stăpîft care arproceda aşa, iar el nu face parte din această categorie. Emult prea moale.

Ibbitts nu pare să aprecieze temperamentul blînd al luiArthur, remarcă Elenora.- Dar tot o să mă dea afară fără nici o referinţă, pomiSally să plîngă şi mai tare. Şi ştii cît de mult am nevoie deacest post. Nu-mi cere să-l risc.- O să-ţi pierzi preţiosul tău post dacă nu faci aşa cum îţispun eu, măi fată. Am să mă ocup personal de treaba asta. Aiuitat ce s-a întîmplat cu tînărul Paul cînd a refuzat să-midea tainul? A ajuns drept în stradă, şi fară nici un fel dereferinţe. Nu m-ar mira să fi devenit pînă acum tîlhar ladrumul mare. Probabil că pînă la Crăciun va fi deja spînzurat.Elenora auzea clar, prin uşa închisă, hohotele de plîns alelui Sally.- Nu pot face aşa ceva, domnule. Eu sînt o fată cinstită. Namfăcut niciodată aşa ceva. Pur şi simplu nu pot şi gata.- Zici că eşti o fată cinstită, da? rise răutăcios Ibbitts.Ultima ta stăpînă nu a fost de aceeaşi părere. Te-a aruncat înstradă pentru că i-ai sedus fiul, nu-i aşa? Te-a surprins pespate, în cămară, cu picioarele-n sus şi cu preţiosul ei odorîntre ele. Vrei să spui că nu este adevărat?- Nu a fost aşa, zise Sally printre hohote. El a sărit pemine.- Pentru că tu l-ai prins în mreje. Poţ paria că te-aigîndit că o să-ţi dea ceva bani pentru eforturile tale.- Nu-i adevărat!- Asta n-are nici o importanţă, îi închise Ibbitts gura.Important este că n-ai avut nici o referinţă şi amîndoi ştimcă ai fi făcut trotuarul dacă nu te-aş fi primit eu aici înslujbă. Ai mare noroc că ai un loc de muncă.- Te rog, domnule. Am făcut tot ce mi-ai cerut pînă acum şiîţi dau şi tainul din salariul meii trimestrial, bar lucrulăsta pe care mi-1 ceri acum nu pot să-l fac. Pur şi simplu nupot. Nu este corect.Elenora auzise destul. Puse mîna pe clanţă şi o răsuci.Deschise uşa cu atîta forţă încît o izbi de perete.Uluiţi, Ibbitts şi cu Sally se holbau la ea cu gurilecăscate.Frumoasele trăsături ale lui Ibbitts se transformaseră întromască schimonosită de furie.în privirea lui Sally apăruse panica. îşi duse o mînă lâ gît

şi scoase nişte sunete ascuţite, ca un pui de vrabie care acăzut din cuib.Elenora se apropie de Ibbitts.- Purtarea ta mişelească şi impertinentă este inacceptabilă.Strînge-ţi imediat lucrurile şi părăseşte casa asta.Ibbitts însă îşi reveni de îndată, gura lui frumoasăstrîmbîndu-se într-un rictus dispreţuitor.- Da’ cine dracu’ te crezi de te bagi aşa în viaţa meaparticulară?Elenora îşi spuse că venise momentul de a prelua în mîinileei toată autoritatea care îi revenea în rolul fictiv delogodnică a lui Arthur.- Eu sînt viitoarea stăpînă a acestei case, îl anunţă earece.—Viitoarea stăpînă, nu? în ochii lui Ibbitts apăru olicărire sardonică. Dar nu se lansă într-un atac verbal, ci îifăcu bietei Sally un semn cu degetul. Pleacă acum, fato, deaici.Du-te la tine în cameră. Discut şi cu tine mai tîrziu.Sally se făcu albă la faţă ca varul.- Am înţeles, domnule Ibbitts. Fata pomi repede spre uşă,acolo unde Elenora bloca ieşirea. Vă rog să mă scuzaţi, MissLodge, se ragă fata printre lacrimi, cu buzele tremurînd.Daţi-mi voie să plec.Elenora îi întinse o batistă şi se dădu la o parte.- Poftim, Sally. Şterge-ţi lacrimile. Totul va fi bine.Sally nu dădu nici un semn că ar crede aşa ceva fie şi oclipă. Ea luă batista brodată şi îşi acoperi faţa, după careieşi din încăpere.Elenora rămase singură cu Ibbitts.El o măsură din cap pînă-n picioare cu un dispreţ demn de ungentleman arogant din lumea bună.- Ei bine, Miss Lodge, cred că a venit vremea să lămurimanumite lucruri. Ştim amîndoi că nu vei fi niciodată viitoareastăpînă a acestei case, nu-i aşa?Elenora simţi un ghem în stomac, dar îşi păstră cumpătul.- Habar n-am despre ce vorbeşti, Ibbitts.- Să nu crezi că m-ai îmbrobodit vreo clipă numai pentru căînălţimea sa a izbutit să te prezinte în Societate drept odomnişoară de condiţie bună. Nu eşti decît o însoţitoareplătită. Te afli temporar în această casă. Atunci cînd

St. Merryn nu va mai avea nevoie de serviciile tale, o să fiidată afară ca orice membru al personalului ale cărui serviciinu mai sînt necesare. ,Elenora simţi că o furnică palmele. Avusese dreptate cînd îlavertizase pe Arthur că, va fi foarte greu să-i păcălească peservitori. Unica ei speranţă era aceea de a terminavictorioasă această confruntare.- Ai tras cu urechea la discuţiile stăpînului tău, Ibbitts,începu ea pe un ton liniştit. Este un obicei foarte urît. Şidupă cum se întîmplă adeseori, atunci cînd tragi cu urechea ladiscuţii care nu trebuie ^uzite şi de alţii, ai înţeles totulanapoda.,- Aiurea! Ba am.înţeles perfect şi tu ştii bine asta. St,Merryn te-a angajat de la agenţia aia, Goodhew & Willis, nu-iaşa? L-am auziţ povestindu-i doamnei Lancaster despreplanurile lui. El te plăteşte ca să joci rolul logodnicei lui.Ştii ce înseamnă asta, Miss Lodge? Asta îrţseamnă că nu eştidecît o actriţă.- Destul, Ibbitts! i-o reteză ea.- Ştim noi ce le poate pielea actriţelor, nu-i aşa? Bărbatulpufni dezgustat. Mai mult ca sigur că, înainte de a-ţi terminaangajamentul, îi vei încălzi patul înălţimii sale.Elenora se gîridi că Ibbitts cunoscuse adevărul încă de labun început. Aşa se explica şi abia mascatul dispreţ pe careîl observase în atitudinea lui faţă de ea chiar din momentulîn care ajunsese acolo. Dar judecînd după cum o trimisese Iaplimbare pe Sally, era evident că bărbatul păstrase numaipentru el secretul, intenţionînd, desigur, să aştepte momentulîn care ar avea ocazia să-l folosească în avantajul său.Elenora îşi dădu seama că se apropia dezastrul. Arthur va fifurios cînd va afla că majordomul său îi cunoştea toateplanurile. Ar putea ajunge chiar la concluzia că ar fi maibine să renunţe la strategia de â o folosi pe ea ca falsălogodnică. Iar dacă el nu ar mai avea nevoie de serviciile ei,s-ar putea ca pînă la sfîrşitul zilei să se trezească din nouîn birourile agenţiei Goodhew & Willis.Ei bine, aşa stînd lucrurile, nu mai avea nimic de făcutdecît să se Jină tare şi să meargă înainte. Ibbitts era un omîngrozitor. Intr-un fel sau altul, el tot trebuia să fie gonitdin casa asta.

- îţi acord o jumătate de oră ca să-ţi faci bagajele,Ibbitts, continuă ea îndîrjit.- Nu plec nicăieri! izbucni Ibbitts. Iar dacă îţi Cunoşticît de cît interesul, n-o să-mi mai dai mie ordine aici. Deacumîncolo vei dafisa exact aşa cum îţi voi cînta eu, MissLodge.Elenora se holbă la el.- Ai înnebunit?- N-am înnebunit deloc, Miss Lodge, însă se întîmplă să fiticeva mai deştept decît mă crezi. Dacă vei încerca să mă daiafară din această casă, voi face to aşa fel încît înălţimea saSă afle că sînt la curent cu planurile ltii, răspunsebatjocoritor Ibbitts. Ba mai mult, o să-i spun că am aflattotul de la tine, fiindcă îţi place să pălăvrăgeşti cu amanţiităi în pat.- Ăsta ar fi un lucru extrem de periculos, Ibbitts, spuse eaîncet. St. Merryn nu te va crede sub nici o formă.Ibbitts zîmbi cu un aer viperin.- Ba sînt sigur că o să creadă fiecare cuvinţel al meu cîndo să-i povestesc despre elegantele panglicuţe albastre de lacămăşuţa ta de noapte, cea de in alb.- $tii cum arată cămaşa mea de noapte numai pentru că aiobligat-o pe Sally să ţi-o descrie.- Da, dar înălţimea sa va presupune că o pot descrie atît deprecis deoarece te-am văzut îmbrăcată în ea, nu-i aşa? Şichiar dacă nu mă va crede, oricum vei da de necaz. Cînd vaafla că planurile lui nu mâi constituie o taină, le vaabandona. Iar asta va însemna că nu va mai avea nevoie detine, Miss Lodge. Vei fi aruncată în stradă la zece minutedupă miiţe.- Eşti foarte nechibzuit, Ibbitts.- Ba tu eşti dacă crezi că vei scăpa de mine chiar atît deuşor. Ibbitts gîlgîi un rîset răguşit. Dar ai noroc că o săfac untîrg cu tine. Dacă îţi vei ţine gura despre ceea ce ai auzitîn această încăpere acum cîteva minute, atunci nici eu nu-ivoi spune înălţimii sale că ştiu despre cămaşa ta de noaptesau despre secretele lui.- Şi chiar crezi că îţi voi permite să mă şantajezi,Ibbitts?

- Da, Miss Lodge, sînt ferm convins că vei face tot ce-ţivoi spune eu să faci, exact aşa cum fac şi Sally şi Ned, baîmi vei fi şi foarte recunoscătoare, chicoti el cu dispreţ.Atît de recunoscătoare, încît îmi vei plăti şi comisionulobişnuit, la fel ca şi ceilalţi.Elenora încrucişă braţele la piept.- Şi care ar fi comisionul tău obişnuit?- Sally şi cu Ned îmi dau jumătate din salariul lortrimestrial.- Şi ce primesc ei în schimbul acestui aşa-zis comision?- Cum ce primesc? îşi păstrează slujbele. Asta primesc. O săfii de acord cu tîrgul meu pentru că amîndoi ştim că ai maimult de pierdut decît mine.-Chiar aşa crezi că stau lucrurile?- Chiar aşa, căţea proastă. Gura lui se strîmbă într-unrictus. Cu faţa pe care o am eu, oricînd îmi voi putea găsi unalt post. Dar tu, după ce vei fi dată afară din această casă,probabil că n-o să-ţi mai găseşti nici un loc respectabil.Cred că pînă la sfîrşitul anului o să ajungi să-ţi ridicifustele-n cap în faţa unor beţivi prin Covent Garden.Elenora nu se osteni să răspundă la asta. Se întoarse şiieşi în holişor.în urma ei se auzi rîsetul răguşit şi crud al lui Ibbitts.îl găsi pe Ned foarte neliniştit în capătul scărilor de labucătărie.- Ce s-a întîmplat, Miss Lodge? Sally mi-a spus că vom fidaţi afară.- Ned, tu şi cu Sally nu vă veţi pierde posturile. Ibbittsva fi singurul care va pleca din această casă.- Nu se poate aşa ceva! Ned clătină din cap resemnat.Oamenii ca el au întotdeauna cîştig de cauză. O să facă el inaşa fel încît eu şi Sally să fim daţi afară fară referinţepentru că i-am provocat necazuri.- Linişteşte-te. înălţimea sa este un om onest. Eu îi voiexplica cum stau lucrurile, iar el va înţelege. Tu şi Sally nuveţi păţi nimic.Eu voi fi aceea care va fi nevoită să-şi caute de lucru înaltă parte, îşi spuse ea. Indiferent cum se va rezolvaproblema cu majordomul, nu exista nici un dubiu că St. Merrynse va vedea nevoit să pună capăt întregii mascarade cînd va

afla că secretul său se află acum în mîinile unei creaturiatît de josnice şi de nedemne de încredere..însă ea ştiuse de la bun început că postul acela era preafrumos pentru a fi şi adevărat.Arthur stătea în uşa grajdului şi se uita la John Watt cumcăra fin cu furca. Tînărul se schimbase de cînd îl văzuseArthur ultima oară.Pe cînd lucra în casa lui George Lancaster, Watt fusesemereu curat şi îngrijit. Cămaşa şi pantalonii cu care eraîmbrăcat în ziua aceea erau probabil aceleaşi pe care lepurtase în noaptea în care fugise. Dar după şase săptămîni demuncă într-un grajd pentru cai şi trăsuri de închiriat,hainele acelea deveniseră nişte zdrenţe murdare.Watt avea părul legat la spate cu o fîşie de cîrpă. Frunteaîi era plină de sudoare. însă, aşa cum era de felul lui, elmuncea din greu, deşi probabil că noul său patron nu-i dădeanici pe departe salariul frumos pe care îl primise ca angajatla George Lancaster.- Bună ziua, Watt, zise încet Arthur.Watt tresări şi se întoarse cu furca ridicată şi cu oexpresie de spaimă. Cînd îl văzu pe Arthur, bărbatul gemu.- Dumneavoastră eraţi, domnule. Omul înghiţi în sec şi lăsăjos furca, părînd resemnat. Ştiam eu că pînă la urmă tot o sămă găsiţi.Arthur se apropie de el.- De ce ai fugit, Watt?- Cred că ştiţi răspunsul, domnule. Watt propti furca deperete, îşi şterse fruntea cu o mînă murdară şi oftă din greu.Mi-a fost teamă că o să credeţi că eu l-am omorît pe domnulLancaster.—De ce să fi crezut asta?Watt bîigui nedumerit:- Fiindcă eu eram în noaptea aceea singur în casă cudomnul Lancaster.- Unchiul meu avea mare încredere în tine. Şi eu la fel.Ca şi Bess.- Aţi vorbit cu Bess? tresări Watt. •, - Ea mi-a spus că ţi-ai schimbat numele şi că ţi-ai găsit delucru aici, la grajdul acesta.Watt strînse îndurerat din pleoape.

- N-ar fi trebuit să-i spun unde mă ascund. Dar ea eraatît de îngrijorată în privinţa mea încît am fost nevoit să-ispun că sînt teafăr şi în siguranţă. Am implorat-o să nu spunănimănui unde mă aflu. Dar ea este o fată cinstită. Cred că iamcerut prea mult să mintă pentru mine. Şi mai ales faţă dedumneavoastră, domnule.- Nu trebuie să o acuzi pe Bess. Am stat mult timp devorbă cu ea de curînd. Ea te iubeşte sincer şi ar fi păstratsecretul şi faţă de mine dacă ar fi socotit că eu ţi-aş vrearăul. Cu siguranţă că nu a mai spus nimănui altcuiva unde teafli, nici măcar poliţistului care a chestionat-o. <-A chestionat-o un poliţist? se arătă îngrozit Watt. Vai demine, sărăcuţa Bess. Trebuie să fi fost speriată de moarte.- Sînt convins că a fost foarte speriată: Dar ea nu i-aspus poliţistului că ştie unde te afli. Mi-a spus numai mie,fiindcă am convins-o că eu cred că eşti nevinovat.Watt îşi muşcă nervos buzele.- Bess mi-a spus că poliţistul crede că eu l-am omorîtpe bietul domn Lancaster.- Am renunţat la serviciile acelui detectiv după cerespectivul a ajuns la această concluzie. Eram sigur că seînşela.Watt miji ochii, uimit.- Cum de sînteţi atît de sigur că nu eu l-am omorît pedomnul Lancaster?- Watt, uiţi că te cunosc de ani de zile. Ştiu foarte binecă nu eşti violent de felul tău. Eşti un om calm, răbdător şiraţional.Watt clipi de cîteva ori.- Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule.-îmi poţi mulţumi, zise răspicat Arthur, doar povestindu-mitot ce s-a întîmplat în zilele premergătoare morţii unchiuluimeu şi amintindu-ţi în amănunt toate evenimentele petrecute înnoaptea în care a murit el.O ora mai tîrziu, mulţumit de ceea ce aflase de la Watt, îltrimise pe tînăr înapoi la iubita lui, promiţîndu-i că el şiBess vor fi angajaţi pe una dintre proprietăţile familieiLancaster.înainte să se întoarcă la conacul din Rain Street, el trecuşi pe la casa bătrînului intendent, moştenit, o dată cu

conacul, de la bunicul său.Arthur găsi casa întunecată şi într-o linişte desăvîrşită.Servitorii aveau feţele triste.- Doctorul a zis că domnul Ormesby nu va mai apuca sfîrşitulsăptămînii, îi spuse menajera, ffîngîndu-şi mâinile în şorţ,în timp ce îl conducea pe Arthur în camera în care stăpînul eizăcea pe patul de moarte. A fost drăguţ din parteadumneavoastră să veniţi pentru a vă lua rămas-bun de la el.- Mai mult nu pot să fac pentru el, răspunse Arthur, Se uitămai atent la femeie şi îşi dădu seama că şi ea îmbătrînisemult. Probabil că era ultima ei slujbă. A avut grijă Ormesbysă-ţi lase şi dumitale o pensie?Bătrîna facu ochii mari.- E frumos din partea dumneavoastră, domnule, că văinteresaţi, dar sînt sigură că a avut grijă să mă menţionezeşi pe mine în testamentul lui. Eu lucrez la domnul Ormesby de*douăzeci şi şapte de ani.Arthur îşi zise că ar trebui să nu uite să se interesezedacă Ormesby îi lăsase suficient pentru ca ea să nu mai fienevoită să muncească la vîrsta ei.Ormesby şi bătrînul conte avuseseră multe în comun. Niciunul nu fusese cunoscut pentru generozitatea lui.Elenora îşi punea în cufăr ultimele lucruri care îiaparţineau cînd Margaret dădu buzna în cameră, extrem detulburată.- Ce Dumnezeu se întîmplă aici? Margaret se opri în mijloculîncăperii, fulgerînd cu privirea cufărul ca şi cum i-ar fifost cel mai înverşunat duşman. A venit Sally şi mi-a spus,tocmai cînd lucrftm la un text cu care mă chinui de vreo douăzile, cum că tu te pregăteşti de plecare.- Din păcate, marile planuri ale lui St Merryn au eşuat.-Nu înţeleg.- Ibbittş ştie de ce mă aflu aici şi mi-a spus limpede că nuva ezita să se folosească de această informaţie pentrupropriile lui interese. Cînd înălţimea sa va afla că planurilelui au eşuat, nu va mai avea nevoie de serviciile mele. M-amgîndit că pot foarte bine să-mi fac bagajele şi să măpregătesc de plecare.- Dar este o absurditate.- Nu cred, suspină Elenora. îţi mărturisesc că am avut tot

timpul o presimţire că sofisticata mascaradă a lui St. Merrynva fi sortită eşecului. ,Elenora se îndreptă de spate şi se uită prin încăpere cu unbizar sentiment de pierdere care nu avea nici o legătură cubanii. Ea îşi dădu seama că nu voia să plece, şi nu doarpentru că asta o obliga să ia ţie la capăt cumplit deneplăcutul proces de a găsi un alt angajament.Nu de casa aceea îi va fi ei dor, ti de fiorii de plăcerecare o cuprindeau ori de cîte ori intra într-o încăpere şi îlvedea acolo pe Arthur.,Termină imediat cu comportamentul ăstă copilăresc. N-ai timpacum pentru lamentări. Trebuie să te gîndeşti la viitor.- Draga mea Elenora, este îngrozitor, spuse Margaret. Sîntconvinsă că este o greşeală la mijloc. Nu se poate să pleci.Te rog, nu te pripi pînă ce nu stai de vorbă cu Arthur. Sîntsigură că el va lămuri lucnirile.Elenora dădu din cap.- Nu văd cum ar putea el să continue să mă folosească îhproiect. Tot planul â fost compromis de Ibbitts.- Arthur este plin de idei. Sînt sigură că va găsi omodalitate de a-şi duce planul la îndeplinire.Elenora se apropie de fereastră cînd auzi pe stradă zgomotulroţilor unei trăsuri. Se uită pe geam şi îl văzu pe Arthurcare cobora din trăsură. Ducea sub un braţ un pachet mare şipărea foarte îngîndurait.- S-a întors contele, îi spuse ea lui Margaret. Cred că arfi bine să cobor şi să închei această afacere.- Vin şi eu cu tine. Margaret se grăbi să o urmeze. Sîntconvinsă că totul se va rezolva.- Nu văd cum, replică Elenora, încercînd să nu trădeze niciurmă din tristeţea ei. înălţimea sa nu mai are acum nevoie deserviciile mele.- Permite-mi să-ţi spun, draga mea, continuă Margaret întimp ce coborau scările, că în ceea ce-I priveşte pe Arthureste mai bine să nu încerci să-i anticipezi acţiunile. Unicullucra care se poate spune despre el cu certitudine este acelacă, o dată ce şi-a ales o anumită cale, este aproape imposibilsă-l poţi face să se răzgîndească. întreabă pe cine vrei dinfamilia noastră.în hol se aflaU, neliniştiţi, Sally şi Ned, vorbind între ei

în şoaptă. Cînd cei doi le văzură pe Elenora şi pe Margaret,tăcură brusc. Amîndoi arătau tulburaţi.- Ce este? Ce s-a întâmplat? îi întrebă Elenora.- Este vorba despre Ibbitts, coniţă, răspunse Ned. Chiaracum a intrat în bibliotecă împreună cu înălţimea sa. Cineştie ce minciuni o să-i mai îndruge acum stăpînului?- Dar ce îl face să considere că St. Merryn îl va crede peel şi nu pe Elenora? se înfierbîntă Margaret.- Nu ştiu, coniţă, şopti drept răspuns Sally, dar atuncicînd a intrat în bibliotecă, Ibbitts zîmbea. Fata se înfioră.I-am mai văzut eu şi altă dată zîmbetul acela.Arthur se rezemase de spătarul scaunului şi îl urmărea cuatenţie pe Ibbitts în timp ce acesta îşi depăna povestea.- Vă asigur, domnule, că nu se va întîmpla nimic rău,încheie Ibbitts, mimînd o sinceritate sobră. Nu voi sufla niciun cuvînt despre planurile dumneavoastră secrete.-Aşa să fie?- Bineînţeles, domnule. Ibbitts ridică frumoasa bărbie şiîşi îndreptă umerii laţi. Eu vă sînt absolut loial.- Şi zici că Miss Lodge ţi-a destăinuit acest secret atuncicînd a încercat să te ademenească în camera ei?- Bineînţeles că eu nu i-am acceptat invitaţia, domnule,chiar dacă Miss Lodge nu avea pe ea decît o cămaşă de noaptede in alb ornată cu panglicuţe albastre.- înţeleg.~ Ca să fiu cinstit, oftă Ibbitts, nu trebuie să oînvinovăţiţi pe Miss Lodge.- Ce vrei să spui cu asta?Ibbitts scoase o interjecţie de dispreţ.- O doamnă de vîrsta şi de condiţia ei nu prea mai tragemari speranţe de a contracta o căsătorie respectabilă, nu-iaşa? Femeile de felul ei nu au de ales decît să caute îndreaptaşi-n stînga atunci cînd le împinge nevoia, dacă înţelegeţiceea ce vreau să spun.Uşa se deschise brusc. în bibliotecă năvăli Elenora. înspatele ei venea Margaret.- Să nu crezi o vorbă din tot ce îţi spune acest nemernic.Elenora traversă foarte înţepată încăperea. Era roşie demînie. Este un mincinos şi un şantaj ist ordinar, de cea mai

joasă speţă, care profită cu neruşinare de ceilalţi servitori.I-am adus la cunoştinţă faptul că trebuie să părăsească urgentaceastă casă.Arthur se ridică politicos în picioare.- Bună dimineaţa, Miss Lodge. Bărbatul înclină apoi din capşi în direcţia lui Margaret. Vă rog să luaţi loc.Margaret se aşeză imediat, cu ochii scăpărând decuriozitate.- Cred că va fi interesant, zise ea fară să se adresezecuiva anume.Elenora nu dădu nici un semn că ar fi auzit invitaţia luiArthur. Se opri în faţa biroului lui cu ochii scăpărînd defurie.- Ibbitts îi obligă pe ceilalţi servitori să-i dea luijumătate din ceea ce cîştigă ei. Iar asta doar pentru a lepermite să-şi păstreze slujba. Este o josnicie. Sally şi Nedmi-au spus că, deoarece au refuzat să facă acest lucru, auplecat de-aici acum cîteva luni şi menajera, şi bucătăreasa,şi grădinarii, gospodăria rămînînd fară suficient personal deîntreţinere.Ibbitts o privi compătimitor şi clătină din cap.- Mi-e teamă că Miss Lodge suferă de o afecţiune nervoasă,domnule. Isterie femeiască, desigur. Am mai văzut aşa ceva latinerele necăsătorite pînă la o anumită vîrstă. în unelecazuri poate fi de folos puţin oţet.Elenora îl privi cu dispreţ.- Negi acest lucru?- Bineînţeles. Ibbitts înălţă semeţ fruntea. în cazul încare înălţimea sa doreşte să-mi verifice nevinovăţia înaceastă privinţă, nu trebuie decît să-i întrebe pe servitoriiîn cauză.Sînt convins că atît Sally, cît şi Ned îi vor spune că nu leampretins niciodată una ca asta.- Sally şi Ned sînt amîndoi înspăimîntaţi de tine, Ibbitts,replică ea. Ei nu spun decît ceea ce le ordoni tu să spună.Arthur se gîndi că era interesant să o privească pe Elenoracînd era plină de o îndreptăţită furie. Din păcate, el nu aveasuficient timp în momentul acela pentru a face acest lucru.- Te rog să iei loc, Elenora, îi spuse el calm.- în afară de acest tratament revoltător faţă de Sally şi

Ned, Ibbitts a tras cu urechea la discuţiile tale, continuăneabătut femeia.- Este o minciună sfruntată. Ibbitts se pregăti să seconfrunte cu Arthur. Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată săascult conversaţiile personale ale stăpînului meu. Sally afost aceea care a auzit discuţia, domnule, după care a venitdirect la mine şi mi-a spus că Miss Lodge nu este decît oînsoţitoare plătită. Bineînţeles că le-am ordonat, şi ei, şilui Ned, să nu divulge nimic din afacerile dumneavoastrăpersonale. Şi aşa vor face. Iar eu sînt gata să vă ajut, cumvoi putea, să vă duceţi planurile la bun sfîrşit.- Prostii, şuieră printre dinţi Elenora. încearcă acum sădea vina pe Sally...- Stai jos, Elenora, repetă Arthur. De data asta ridicasetonul, făcînd ca vorbele lui să sune a ordin.Fără tragere de inimă, Elenora se conformă.Ibbitts se uită urît la ea.- îmi cer scuze, domnule, dar aş vrea să vă întreb: v-aţiuitat la referinţele lui Miss Lodge înainte de a o alegepentru acest post?- La ale tale nu m-am uitat, îi răspunse Arthur. Şi mi-elimpede că nici Ormesby nu s-a uitat din cauza sănătăţii saleprecare.- Vă asigur că referinţele mele sînt excelente, se grăbi săspună Ibbitts.- Fiindcă le-ai scris tu însuţi, pot paria, mormăi Elenora.- Asta e o minciună, şuieră Ibbitts, întorcîndu-se cătreArthur. Vă pot pune la dispoziţie scrisori de la foştii meistăpîni, domnule. Cred că o să le consideraţi satisfăcătoare.- Nu e nevoie. Arthur luă imul dintre registrele pe care leadusese cu el după ce îl vizitase pe sărmanul Ormesby. M-amuitat prin ele în dimineaţa asta, în drum spre casă.înregistrările din ultimul an îmi spun tot ce vreau să ştiudespre tine, Ibbitts.Ibbitts se holba nedumerit la registre.- Ce sînt acelea, domnule?- Sînt registrele în care se ţine contabilitatea acesteicase. Arthur deschise cel mai recent registru şi urmări cudegetul pînă în josul unei pagini, ajungînd la o înregistrarepe care o subliniase anterior. Se pare că nu mai departe decît

luna trecută ai solicitat plata salariilor unor membri aipersonalului care nu mai lucrau aici. Arthur se uită laIbbitts. Ei sînt: menajera, bucătăreasa şi grădinarii, toţiplecaţi încă din toamna trecută.Ibbitts se dădu un pas înapoi, evident descumpănit.- Trebuie să fie o greşeală, domnule.Arthur închise registrul legat în piele.- Ibbitts, greşeala a fost aceea că nu te-am concediat încăde acum cîteva luni. însă acum intenţionez să-mi repar aceastăgreşeală. îţi faci urgent bagajele şi pleci imediat de-aici.- Domnule, chiar dumneavoastră aţi spus că intendentul estebolnav. Ibbitts era şi furios, şi-disperat. Probabil că el aînregistrat greşit sumele.- E drept, a fost mult prea bolnav şi nu a mai putut ieşidin casă pentru a vedea cu ochii lui ceea ce se petrece aici,însă te pot asigura că este perfect lucid. Aceste sume de baniţi-au fost date pentru ca la rîndul tău să-i plăteşti peservitori. Este clar că nu i-ai adus lui Ormesby la cunoştinţăfaptul că respectivii nu mai lucrează aici. Dimpotrivă, aicontinuat săridici salariile lor. Bănuiesc că, în mod fraudulos, ţi-aiînsuşit acei bani. Vreau să pleci în cel mult o oră.Elenora sări în picioare.- Ştiam eu că o să procedezi cum se cuvine, domnule.- Elenora, te rog să stai jos, oftă Arthur.Ea strînse din buze, dar se aşeză.Ibbitts părea stupefiat.- Mă concediaţi?- Bineînţeles că te concediez. Arthur întinse mîna în dosulscaunului şi trase de şnurul de catifea al soneriei. Eşti unintrigant şi un şantaj ist. Consideră-te norocos că nu cer săfii arestat.Uşa bibliotecii se deschise. în cadrul uşii apăru Ned,speriat, dar hotărît.- Da, domnule, spuse el.- Ibbitts nu mai lucrează în această casă. însoţeşte-1 încameră la el şi supraveghează-1 cît timp îşi face bagajele. Aigrijă să nu ia cu el vreo piesă de argintărie la plecare. Eclar?Ned se uita de la Arthur la Ibbitts şi înapoi la Arthur. Din

ochii lui dispăruse neliniştea.- Am înţeles, domnule, zise el pe un ton ceva mai ferm.O să-l conduc afară pe uşa din dos.Ibbitts se schimonosi de mînie şi dispreţ.- Vă sugerez să le cereţi, lui Sally şi lui Ned, referinţeasupra caracterului lor, domnule. Veţi constata că n-o să vile poată da. Sally şi-a pierdut postul din cauză că şi-aridicat fustele în faţa moştenitorului stăpînei în slujbacăreia era angajată. Iar Ned şi l-a pierdut din cauză că i-aluat apărarea atunci cînd ea a încercat să nege ceea cefăcuse.Palmele lui Ned se transformară pe loc în pumni.Elenora ţîşni de pe scaun în picioare.- Eu nu pun nici o clipă la îndoială versiunea lui Sally şia lui Ned. Ibbitts este acela care se dovedeşte nedemn deîncredere.Arthur îşi scărpină vîrful nasului.- Ţi-aş rămîne profund recunoscător dacă ai rămîne pe scaun,Miss Lodge. Mă cam oboseşte atîta fîţîială - cînd sus, cîndjos.- îmi cer scuze.Elenora se aşeză din nou cu evidentă părere de rău. Arthur0văzu mişcînd nervos din vîrful pantofului. Se gîndi că scurtaei carieră de însoţitoare plătită nu-i alterase ceea ce eraevident înclinaţia ei naturală de a comanda.în ciuda tuturor grijilor sale actuale, Arthur se amuza. Sevedea bine că Elenora se simţea vexată că era nevoită să1se supună.Apoi se întoarse către Ned.- Tu şi Sally veţi rămîne la posturile voastre. Mai mult,voi avea grijă să vă primiţi imediat sumele de bani pe careIbbitts v-a silit să i le daţi.- Vă mulţumim, domnule, bîigui Ned, sincer uimit.Arthur facu un gest în direcţia uşii.- Gata, Ibbitts, du-te învîrtindu-te! Am irosit destul timpcu tine.Fălcile lui Ibbitts se încleştară de furie. O fulgeră peElenora cu privirea în clipa în care trecu pe lîngă ea.Arthur aşteptă ca Ibbitts să ajungă la uşă, după care vorbidin nou:

- încă ceva, Ibbitts, zise el pocnind din degete. Cred că înmintea ta persistă o confuzie în legătură cu statutul lui MissLodge în această casă.- îi cunosc eu prea bine statutul, mormăi Ibbitts. Nu estedecît o însoţitoare plătită şi nimic mai mult.- Presupunînd aşa ceva, greşeşti profund. Arthur nu ridicătonul. Intenţionez să mă căsătoresc cu Miss Lodge. Ea va fiviitoarea stăpînă a acestei case. Dacă vei face greşeala de arăspîndi zvonuri contrare aceastei afirmaţii, o să am grijă săregreţi amarnic că ai făcut-o. Am fost suficient de limpede?Cu privirea periferică, Arthur o văzu pe Elenora făcîndochii mari.Ibbitts îşi dezgoli dinţii.- E treaba dumneavoastră cum vreţi s-o consideraţi, domnule.- Da, aşa este, accentuă Arthur. Acum poţi pleca.Ibbitts ieşi din bibliotecă. Ned îl urmă, închizînd uşa înurma lor şi lăsîndu-1 pe Arthur singur cu Margaret şi cuElenora.- Ce interesant a fost, comentă Margaret şi îi zîmbiElenorei, fără a-şi ascunde satisfacţia. Ţi-am spus eu căArthur va pune lucrurile la punct. Acum îi poţi spune luiSally să-ţi despacheteze cufărul.Arthur înlemni. Se uită la Elenora, încercînd să nu-şiexteriorizeze reacţia.- Ţi-ai făcut bagajele? o întrebă el.- Da, bineînţeles. Elenora îşi drese glasul. M-am gîndit cănu vei mai avea nevoie de serviciile mele după ce vei afla căIbbitts este la curent cu faptul că eu nu sînt decît oangajată şi nu o logodnică reală.Margaret îl privi lung.- Cînd Elenora a avut discuţia cu Ibbitts, el i-a spus căştie totul despre planurile tale. N-o să-ţi vină să crezi, dara încercat chiar să o şantajeze.Arthur se rezemă de speteaza scaunului, gîndindu-se la celeîntîmplate.- Ibbitts a încercat să stoarcă bani de la tine ca să nudezvăluie de ce te afli aici?- Da, răspunse ea, nedînd prea mare importanţă subiectului.Dar asta n-a fost nimic în comparaţie cu purtarea lui faţă deSally şi Ned. Eu îmi pot purta singură de grijă. Ceilalţi doi

sînt mult mai vulnerabili.Arthur se întrebă dacă Elenora era conştientă cît de rarera, printre cei din lumea bună, acel simţ alresponsabilităţii pe care îl avea ea. în lumea aceea,cameristele erau concediatede obicei cînd un bărbat din casă le lăsa gravide. Iar omenajeră bătrînă putea fi concediată fară nici o pensie cîndnu mai era în stare să-şi îndeplinească îndatoririle.Elenora dădu din cap.- Şi doar te-am avertizat, domnule, că va fi extrem de greu,dacă nu chiar imposibil, să ascunzi secrete faţă de personalultău.- Ţi-aş rămîne foarte îndatorat dacă terai abţine să-mi totsublimezi greşelile pe care le-am comis.- Te rog să mă ierţi, domnule, roşi Elenora.- N-ai pentru ce să-ţi ceri iertare. Ai avut dreptate, oftăArthur.Elenora se încruntă îngrijorată.- Nu prea văd cum aş mai putea rămîne în actualul meu post,acum, cînd un om atît de nedemn de încredere cum este Ibbittscunoaşte adevărul.- Iar eu nu văd nici o raţiune de a-mi modifica proiectele,o contrazise el. Planurile par să funcţioneze după cum amprevăzut. Societatea este încîntată de tine, iar eu pot să -Arthur se întrerupse, amintindu-şi că Margaret se află şi eaîn încăpere, după care continuă -, să îmi văd liniştit deafacerile mele.- Dar dacă Ibbitts reuşeşte să stârnească îndoieli înlegătură cu adevărata mea poziţie în această casă, planuriletale nu vor mâi fi viabile.Insistenţa Elenorei de a se debarasa de rolul pentru care oangajase îi tulbură pînă şi proverbialul autocontrol.- Părerea mea, începu el, subliniind dinadins fiecarecuvînt, este aceea că tu eşti unica mea speranţă pentru a-miduce proiectul la îndeplinire. Mai mult decît atît, dat fiindsalariul frumuşel cu care te plătesc, cred că sînt îndreptăţitsă mă aştept la o performanţă convingătoare. Nu eşti deaceeaşi părere?Margaret clipi uimită, auzind vorbele tăioase.Elenora nu făcu decît să încline formal din cap, aducmdu-i

astfel la cunoştinţă că se simte deranjată, dar nu şiintimidată.- Desigur, domnule, răspunse ea sec. Mă voi strădui să văfiu pe plac.- Mulţumesc. Ce dracu’ îl apucase să se oţărască aşa la ea?Niciodată nu-şi permisese să-şi piardă cumpătul.Margaret se grăbi să destindă atmosfera:- Crede-mă, Elenora, nu trebuie să-ţi faci griji în legăturăcu orice ar putea spune Ibbitts. Care persoană din Societatear crede un majordom concediat fără referinţe şi nu pe contelede St. Merryn?- Ştiu, însă el e sigur că povestea pe care am pus-o la caleeste o înscenare.- Chiar dacă ar fi ca Ibbitts să te bîrfească, el nu-ţipoate face nici un rău. O să vorbească în vînt, o asigurăMargaret.- Margaret are dreptate, îi ţinu Arthur isonul. Linişteştete,Elenora. Nu trebuie să ne facem griji din cauza luiIbbitts.- Cred că aveţi dreptate, acceptă Elenora, fără a se arătaînsă mulţumită.- Atunci s-a aranjat, suspină uşurată Margaret. Rămîi,Elenora.- îmi amintesc acum că ducem lipsă de personal, se încruntăElenora.Arthur se gîndi plictisit că asta era încă o problemă derezolvat înainte de a-şi vedea în tihnă de investigaţia lui.Luă un toc şi o foaie de hîrtie.- Voi trimite o solicitare la o agenţie.- N-are rost să-ţi pierzi timpul cu o serie de candidatetrimise de o agenţie. Sally are două surori care au nevoie sămuncească undeva. Una dintre ele este o bucătăreasă excelentă.Cealaltă va fi de acord să devină cameristă. Şi cred că Sallyse va descurca foarte bine în calitate de menajeră. Pe urmă,Ned are un unchi şi un văr care sînt grădinari. Ultimul lorangajator şi-a vîndut de curînd casa din Londra, concediinduşiastfel întreg personalul. Aşa că şi ei îşi caută acum delucru. îţi propun să-i angajezi pe toţi patru.Margaret bătu din palme.- Dumnezeule, Elenora, dar eşti formidabilă. Ai rezolvat

integral problema personalului.Arthur era atît de bucuros că scăpase de corvoada de a găsinoi servitori, încît îi venea s-o ia pe Elenora în braţe şi sosărute. Nu facu însă nici o mişcare, dar îi spuse pe un tonoficial:- Te las pe tine să te ocupi de asta.Elenora încuviinţă dînd din cap, dar el avu impresia căpărea mai degrabă încîntată. Mai bine dispus acum, îşi amintică mai avea de soluţionat o chestiune foarte presantă.Margaret se ridică şi spuse:- Pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să urc ca să măschimb. Dintr-o clipă-ntr-alta trebuie să sosească domnulFleming. După-amiază vom merge împreună la cîteva librării.Arthur se ridică şi traversă încăperea ca să-i deschidă uşa.Margaret ieşi repede în hol şi se facu nevăzută. Cînd Arthurprivi înapoi şi văzu că şi Elenora intenţiona să iasă, ridicăo mînă.- Te rog să mai rămîi, spuse el încet. Aş vrea să discut cutine despre ceea ce am aflat de la John Watt.Elenora se opri cu faţa luminată de interes.- Deci l-ai găsit!- Da, datorită sugestiei tale că ar fi bine să stau de vorbăcu iubita lui. Arthur se uită la ceas. E trecut de ora patru.O să trimit după caleaşcă şi vom da o raită prin parc. Dacăvom fi văzuţi împreună, se va consolida ideea că noi doisîntem logodiţi cu-adevărat şi, în acelaşi timfi, vom avea şiintimitatea necesară unei conversaţii private.Se făcuse aproape cinci după-amiază cînd Arthur conduceamîndra caleaşcă, intrînd pe porţile imensului parc.Cocoţată lîngă el, în noua ei rochie specială pentru plimbareacu trăsura şi pălăria asortată, Elenora îşi repetă poatepentru a mia oară că nu era decît o însoţitoare plătită,angajată pentru a intrepreta un rol. însă în adîncul fiinţeisale nu putea rezista tentaţiei de a-şi închipui, doar pentruun scurt răstimp, că jocul devenise realitate şi că Arthur oinvitase la plimbarea cu trăsura prin parc fiindcă voia să fieîmpreună cu ea.Priveliştea din faţa ochilor ei era viu colorată şi plină deviaţă. După-amiaza de primăvară era caldă şi însorită, iar aşacum se împămîntenise obiceiul în capitală, o mare parte din

lumea bună ieşise în parc pentru a vedea şi a fi văzută.Coşul multor trăsuri fusese coborît pentru a lăsa să se vadămai bine pasagerii elegant îmbrăcaţi. Pe o potecă alăturată,cîţiva domni îşi călăreau cu splendidă îndemînare caii. Seopreau foarte des pentru a-i saluta pe cei din căleşti, pentrua face schimb de bîrfe ori pentru a flirta cu doamnele.Perechile care făceau o tură împreună prin parc aduceau defapt la cunoştinţa Societăţii că proiectele lor de căsătoriefie se conturaseră deja, fie erau măcar luate serios înconsiderare.Pe Elenora nu o surprinse prea mult faptul că Arthur mînuiahăţurile aşa cum se ocupa de orice altceva: cu o îndemînareblîndă şi eficientă şi cu o autoritate liniştită. Cei doifrumoşi cai suri, potriviţi şi bine dresaţi, răspundeauinstantaneu la comenzile lui.- L-am găsit pe Watt la un grajd de unde se pot închiria caişi trăsuri, spuse Arthur.- Şi ţi-a putut oferi detalii referitor la moartea unchiuluitău?- Watt mi-a spus că, în ziua asasinatului, el şi cu unchiulGeorge şi-au petrecut cea mai mare parte a după-amiezeilucrînd în laborator la nişte experimente. După masa de seară,George s-a retras sus, în dormitorul lui. Watt s-a dus şi ella culcare. Camera în care dormea el se afla jos, chiar lîngălaborator.- Şi a auzit ceva în noaptea aceea?Arthur dădu încruntat din cap.- Watt spune că dormea dus şi că a fost trezit brusc denişte zgomote stranii şi de ceea ce i s-a părut lui a fi unstrigăt înfundat venit din interiorul laboratorului.- Şi s-a dus să cerceteze?- Dai Nu era un lucru neobişnuit pentru unchiul George să seîntoarcă în laboratorul său chiar şi noaptea tîrziu pentru averifica rezultatele vreunui experiment sau pentru a-şi faceînsemnări în jurnal. Watt s-a temut să nu se fi întîmplatceva. Insă uşa laboratorului era încuiată. A fost nevoit să seducă să ia cheia din noptiera lui. în momentul acela a auzitdouă împuşcături.- Doamne-Dumnezeule! Şi l-a văzut pe ucigaş?- Nu. Cînd a intrat el în laborator, asasinul fugise deja pe

fereastră.- Dar unchiul tău?- Watt l-a găsit muribund pe pardoseală, într-o baltă desînge.Imaginîndu-şi scena, Elenora se cutremură.- Groaznic!- Unchiul George era încă parţial conştient. înainte de amuri a bolborosit cîteva cuvinte. Watt zice că lui i s-aupărut vorbe fară sens. A presupus că George aiura din cauzarănilor mortale pricinuite de gloanţe.- Dar şi-a mai amintit ce a spus unchiul tău?- Da, replică cu glas egal Arthur. Potrivit relatării luiWatt, ultimele cuvinte ale unchiului meu, adresate mie, aufost următoarele: Spune-i lui Arthur că Mercur este încă înviaţă.Elenora îşi ţinu răsuflarea.- Vasăzică ai avut dreptate, domnule. Toată povestea are ofoarte strînsă legătură cu foştii tovarăşi ai unchiului tău şicu ciudatele pietre roşii.- Da. Numai că eu pornisem de la presupunerea căMercur este mort. Arthur se strîmbă. Ar fi trebuit să fi aflatmai multe şi să nu mă grăbesc să trag o concluzie fară a aveadovezi.Elenora se uită la cutele adînci de la colţurile gurii lui.Iritarea ei anterioară se evaporase fară urmă.- Spune-mi, te rog, domnule, întotdeauna eşti atît de grăbitsă-ţi iei pe umeri toată responsabilitatea atunci cîndlucrurile nu merg bine?Bărbatul îi aruncă o scurtă privire încruntată.- Ce întrebare mai e şi asta? îmi asum responsabilitateacare îmi revine.- Şi încă alte cîteva, înclin să cred. Elenora observă cădouă doamne, foarte scump împopoţonate, dintr-o trăsură caretrecea pe lîngă ei, se uitau la ea şi la Arthur cu expresialacomă a unor pisici pîndind o potenţială pradă. Aplecădinadins umbreluţa de soare în aşa fel încît să leobstrucţioneze vederea. în scurtul interval de timp de cînd necunoaştem, mi-a devenit limpede că eşti mult prea deprins cudirectivele datoriei. Accepţi orice obligaţii care îţi sîntaruncate pe umeri ca şi cînd acestea ar fi destinul tău în

viaţă.- Poate că asta se întîmplă deoarece responsabilitatea estedestinul vieţii mele, replică sec bărbatul. Eu administrez oextrem de mare avere şi sînt capul unei familii foartenumeroase. Şi pe lîngă multele mele rude mai depind de mine,într-un fel sau într-altul, şi mai mulţi arendaşi, fermieri,servitori şi lucrători. Dată fiind această situaţie, nu vădcum aş putea evita solicitările datoriei.- N-am intenţionat să-ţi sugerez cum că ar trebui să încercisă-ţi mai şi neglijezi din obligaţii, se grăbi ea să-lasigure.Arthur părea amuzat.- Sînt de-a dreptul încîntat să aflu că n-ai vrut să parichiar atît de critică, fiindcă intuiţia îmi spune că tu şi cumine avem multe în comun în ceea ce priveşte maniera în caretratăm povara responsabilităţilor noastre.- Of, dar nici prin minte nu mi-a trecut măcar să...- Gîndeşte-te, de exemplu, cum te-ai grăbit să sari astăziîn apărarea lui Sally. Nu era de datoria ta să te amesteci.- Prostii! Ştii foarte bine că nu poţi auzi asemeneaameninţări odioase fară să intervii.- Ba unii oameni ar fi putut să o facă fără nici otresărire, spunîndu-şi că nu au nici o responsabilitate închestiunea aceea. Arthur trase uşor de hăţuri. Iar eu mai credcă ne asemănăm şi în multe alte privinţe, Miss Lodge.- Ce vrei să spui? întrebă ea, prudent.El ridică din umeri.- Dat fiind că ai surprins scena dintre Ibbitts şi Sally, aifi putut să cedezi la şantajul lui Ibbitts pentru a-ţi păstrapostul în aceasta casă.- Fleacuri!- In definitiv, era în joc o mare sumă de bani. Triplulsalariului tău, plus o primă grasă. Chiar dacă ai fi împărţitsuma pe jumătate cu şantajistul, tot ţi-ar fi rămas mai multdecît te-ai fi putut aştepta să obţii într-un an caînsoţitoare a altcuiva.-Nu se poate să cedezi la asemenea escrocherii. Elenoraschimbă poziţia umbreluţei de soare. Ştii prea bine că, dacăai fi fost în locul meu, ai fi procedat la fel.Arthur schiţă un zîmbet, vrînd parcă să spună că nu făcea

decît să confirme ceea ce susţinuse el anterior.Elenora se încruntă.- A, înţeleg acum ce ai vrut să zici, recunoscu ea. Poate cănoi doi avem cîteva trăsături asemănătoare de caracter. Dar nuasta am vrut să spun.- Dar ce ai vrut să spui, Miss Lodge?- Cred că ceea ce încerc eu să demonstrez ar putea să aibăde-a face mai mult cu excesivul tău autocontrol. Cu ideiletale asupra a ceea ce este bine şi corect să faci. Cred căceri de la tine mai mult decît ar fi strict necesar, dacăînţelegi ce vreau să spun.- Nu, nu înţeleg deloc ce vrei să spui, Miss Lodge.Exasperată, Elenora încetă să-şi mai facă de lucru cuumbreluţa de soare.- Atunci să-ţi explic altfel, domnule. Ce faci pentru a tesimţi fericit?Se aşternu o scurtă, dar apăsătoare tăcere.Elenora îşi ţinu răsuflarea, întrebîndu-se dacă el nu vasocoti că îşi depăşise iar atribuţiile de angajată. Se pregătisă suporte o nouă şi glacială punere la punct.Apoi observă colţurile ridicate ale gurii lui.- Să fie oare doar un mod politicos de a mă informa cum cănu aş fi cine ştie cît de fermecător, de inteligent şi deamuzant? o întrebă el. într-un asemenea caz, puteai să nu-ţimai răceşti gura de pomană. Alţii au observat deja acestlucru.- Eu am iubit cîndva un bărbat care era cît se poate defermecător, inteligent şi amuzant, îl informă ea. Respectivulpretindea că mă iubeşte şi el pe mine. Pînă la urmă s-adovedit doar un mincinos neruşinat şi un vînător de zestrelipsit de inimă. Ca urmare, nu mă mai simt atrasă de genulfermecător, inteligent şi amuzant.Arthur îi aruncă o privire întrebătoare.- E chiar adevărat?- Da, îl asigură ea.- Zici că era vînător de zestre?- Da. Şi nu că eu aş fi avut o mare avere comparativ cuaverea ta, domnule. Elenora nu putu să-şi reprime un uşorsuspin de regret. Şi totuşi era o casă destul de frumuşică şiavea şi ceva teren în jurul ei, teren care, cît timp a fost

îngrijit aşa cum se cuvenea, a adus un profit bun.- Cine s-a ocupat de proprietate? Tatăl tău?- Nu. Tatăl meu a murit cînd eu eram doar în faşă. Nu l-amcunoscut. Mama şi bunica s-au ocupat şi de teren, şi de casă.De la ele am deprins cunoştinţele astea. Proprietatea trebuiasă fie moştenirea mea. Pînă la urmă, însă, mama s-arecăsătorit, dar pe tatăl meu vitreg nu l-a interesat decîtvenitul de pe urma fermei.- Şi ce a făcut cu banii?- Se credea un versat investitor. Dar în general pierdea maimult decît investea. Ultima lui afacere a fost în legătură cuo mină din Yorkshire.Maxilarele lui Arthur se încleştară.- îmi amintesc de proiectul acela. Dacă este cel la care măgîndesc eu, atunci încă de la început a fost doar oescrocherie.- Da. Insă, din păcate, tatăl meu vitreg a pierdut înafacere tot ce investise, iar şocul i-a provocat o crizăfatală de apoplexie. Şi eu am rămas la mîna creditorilor, caremi-au luat totul. Elenora tăcu o vreme, după care făcu orectificare: Sau aproape totul.Arthur trase din nou, domol, de frîie.- Şi vînătorul tău de zestre? Cu el ce s-a mai întîmplat? Adispărut pur şi simplu?- A, nu. A venit ia mine aproape imediat după ce a auzit cănu mai am nimic de moştenit. A rupt pe loc logodna. După douăluni am aflat că fugise cu o tînără din Bath al cărei tatăavea o avere frumoasă şi care o umpluse de bijuteriisplendide.- înţeleg.Se lăsă o scurtă linişte, în timpul căreia Elenora deveniacut conştientă de zgomotul înfundat al potcoavelor cailor, dehuruitul roţilor trăsurii, ca şi de sunetul glasurilor venitdin parc.îşi dădu brusc seama că vorbise despre problemele eipersonale mult mai mult decît intenţionase. începuseră sădiscute despre o crimă. Cum Dumnezeu ajunsese ea la acestsubiect?- îmi cer scuze, domnule, şopti ea. N-aş fi vrut să teplictisesc cu povestea mea. Este un subiect extrem de

neplăcut.- Creditorii tatălui tău vitreg ţi-au luat aproape totul, aispus, nu? întrebă Arthur, părînd curios.- în ziua în care mi-au bătut creditorii la uşă, totul s-adesfăşurat repede, după cum îţi poţi imagina. Am fost obligatăsă-mi string lucrurile personale sub privirile unui agent carefusese adus pentru a supraveghea evacuarea mea. Mi-amîmpachetat totul în cufărul de recuzită al bunicii mele pecare ea îl avea încă din perioada în care juca teatru. Cufărulavea fundul dublu.- A! Lui Arthur îi apăru un mic zîmbet în colţul gurii. Abiaacum încep să înţeleg. Şi ce ai reuşit să recuperezi din casă,Miss Lodge?- Doar obiectele pe care le ascunsesem acolo dinainte, adicăo broşă de aur ornată cu perle şi o pereche de cerceiasortaţi, bijuterii care aparţinuseră bunicii mele, precum şidouăzeci de lire sterline.- Ai fost deşteaptă.Elenora strîmbă din nas.- Nu chiar atît de deşteaptă pe cît sperasem eu. Ai idee cîtde puţin ţi se oferă la amanet pentru o minunată broşă şipentru o superbă pereche de cercei? Doar cîteva lire. Amreuşit pînă la urmă să ajung la Londra şi să-mi găsesc un postprin agenţia Goodhew & Willis, dar te asigur că îmi rămăseserăextrem de puţini bani.-înţeleg.Elenora se îndreptă de spate şi îşi aranjă din nou umbreluţade soare.- Dar destul cu acest subiect deprimant. Să revenim lainvestigaţia ta. Ce intenţionezi să faci în continuare?Arthur nu-i răspunse imediat. Elenora avu impresia că el arfi vrut să continue discuţia despre deplorabila ei situaţiefinanciară.El trase însă de hăţuri cu mîinile lui înmănuşate,transmiţînd cailor suri un subtil semnal, apoi reveni lasubiectul asasinării unchiului său.- M-am tot gîndit la problema asta, spuse el. Cred căurmătoarea mea mişcare va fi să încerc să-l localizez pe celde-al treilea membru al Societăţii Pietrelor, acela care îşispunea Saturn. în plus, cred că ar, fi bine'să stau cu ochii

şi pe Ibbitts.- Pe Ibbitts? se arătă Elenora uimită. Dar de ce? Mi-ai datasigurări că el nu ne poate face nici un rău,- Nu sînt îngrijorat că ar încerca să răspîndească zvonuriîn legătură cu poziţia ta în casă la mine. Dar m-ar interesafoarte mult să aflu dacă încearcă cineva să-l contacteze acum,cînd nu mai este angajatul meu.- De ce crezi că l-ar putea contacta cineva?Arthur se uită la ea.- Dacă aş fi un criminal care încearcă să nu fie descoperit,aş fi extrem de curios să aflu dacă cineva din familiavictimei mele ar începe cercetări şi, într-o asemeneaeventualitate, dacă sînt sau nu considerat suspect. Gu cine aiputea sta de vorbă mai cu folos în privinţa asta dacă nu cu unservitor dat afară? ,Elenora fu impresionată., - Mi se pare o idee strălucită, domnule.Arthur facu o grimasă.- Nu ştiu precis cît de strălucită este ideea, dar cred căeste de luat în seamă. Este posibil ca Ibbitts să fi auzit maimult decît conversaţia aceea în legătură cu statutul tău deînsoţitoare plătită.Deodată, Elenora înţelese.- Noi doi am discutat aseară în bibliotecă despre John Wattşi despre investigaţia ta. Da, bineînţeles. S-ar putea foartebine ca Ibbitts să ştie că te afli pe urmele unui ucigaş.Arthur dădu din cap.- Dacă cineva ar lua legătura cu Ibbitts, presupun că acelaar fi asasinul, nerăbdător sau curios să afle ce se întîmplăîn Rain Street.- Probabil că nimeni altcineva nu s-ar obosi să tragă delimbă un majordom concediat, se declară ea de acord. Dar cumai putea face ca Ibbitts să fie supravegheat zi şi noapte?- Mi-am pus şi această întrebare. M-aş putea folosi de niştecopii ai străzii, cu toate că nu te poţi bizui întotdeauna peei. Aş mai putea să apelez la un agent, dar mulţi dintre ei nusînt mult mai de încredere decît băieţii de pe stradă. înplus, se ştie că aceşti agenţi pot fi uşor mituiţi.Elenora avu o mică ezitare, amintindu-şi de unica eiexperienţă cu un agent.

- Dacă te hotărăşti totuşi pentru un agent din Bow Street,există acolo unul care ar putea fi demn de încredere. îlcheamă Hitchins.înainte ca Arthur să-i poată pune vreo întrebare despreHitchins, lîngă caleaşcă apăru un bărbat care călărea pe unfrumos şi mîndru cal murg. Elenora aruncă o privire spre el,observînd absentă frumuseţea calului şi cizmele bine lustruiteale călăreţului.Dădu să întoarcă privirea, după care o izbi şoculrecunoaşterii.Imposibil, îşi zise ea. Nu putea fi chiar el. Din ce în cemai îngrozită, ridică ochii spre frumoasele trăsături alebărbatului.Elenora văzu că şi el o privea la fel de uluit.- Elenora, rosti Jeremy Clyde. Ochii bărbatului se luminarăde căldura aceea care o făcuse cîndva să-i crească pulsul.Eşti chiar tu. Credeam că m-am înşelat cînd am văzut încaleaşcă o doamnă cunoscută. Ce plăcere să te revăd, dragamea.- Bună ziua, domnule Clyde. Am auzit că te-ai căsătorit înurmă cu cîteva luni. Elenora îi zîmbi cu răceală. Te rog săprimeşti felicitările mele. Este şi soţia ta cu tine încapitală?Jeremy se arătă uşor dezamăgit de turnura pe care o luaseconversaţia. Elenora avu impresia că el uitase cu desăvîrşirecă avea o soţie. Mulţumi Cerului că o ferise de căsătoria cuun asemenea bărbat. Dacă s-ar fi căsătorit cu el, cu siguranţăcă s-ar fi trezit în situaţia de a deveni neplăcuta consoartăde care Jeremy îşi amintea cu greu.- Da, desigur, este şi ea aici, răspunse Jeremy, evidentrevenindu-i brusc memoria. Am închiriat aici o casă pentruSezon. Elenora, habar nu aveam că te afli şi tu în capitală.Cît mai rămîi aici?Arthur îi aruncă bărbatului o privire fugară, după care seuită la Elenora.- Este o cunoştinţă de-a ta, draga mea?- Te rog să mă scuzi. Necăjită că uitase de bunele maniere,Elenora îşi recăpătă stăpînirea de sine şi se grăbi să facăprezentările.Jeremy înclină politicos din cap, însă Elenora remarcă

uluirea din ochii lui cînd îşi dădu seama pe cine aveadinainte. Nu îl recunoscuse pe Arthur după înfăţişare, lucrudeloc surprinzător, îşi zise Elenora, fiindcă cei doi bărbaţinu frecventau aceleaşi cercuri. însă e sigur că Jeremyrecunoscuse numele şi titlul.Elenora se amuză, uitîndu-şi supărarea. Evident, Jeremyrămăsese descumpănit la vederea logodnicei sale părăsite careşedea acum lîngă unul dintre cei mai misterioşi şi maiputernici bărbaţi din înalta societate.Urmărindu-i expresia, observă că surpriza şi confuzia setransformaseră într-o speculaţie vicleană. Jeremy se gîndeadeja cum ar putea să profite de pe urma legăturii ei cuArthur.Oare de ce nu. observase această trăsătură de caracteratunci cînd o ciuta? Acum, cînd îi căzuse vălul de pe ochi,Elenora nu putea decît să se întrebe ce anume o atrăsese laacest bărbat.- De unde o cunoşti pe logodnica mea, Clyde? îl întrebăArthur în felul acela periculos de prietenesc pe care Elenoraajunsese să-l recunoască.Jeremy se albi la faţă.- Logodnică? repetă el uluit. Cuvîntul parcă îl gîtuise.Sînteţi logodit cu Elenora, domnule? Dar este imposibil. Nuînţeleg. Nu se poate ca...- Nu mi-ai răspuns la întrebare, îl întrerupse Arthur,dirijîndu-şi caii suri pe lîngă o altă trăsură. De unde ocunoşti pe logodnica mea?- Noi doi sîntem, ăăă, nişte vechi prieteni. Jeremy se văzuobligat să accelereze ritmul calului pentru a ţine pasul cucaleaşca.- înţeleg, dădu Arthur din cap, ca şi cum asta explicatotul. Dumneata trebuie să fii vînătorul de zestre care a ruptlogodna cu Elenora cînd a aflat că a pierdut moştenirea. Dincîte am auzit, ai fugit apoi cu tînără fiică a unui bogătaş.Cîtă dibăcie din partea dumitale!Jeremy înlemni în şa. Probabil că furia lui se transmiseseprin dîrlogi, pentru că murgul său ţinut în friu dădu nervosdin cap şi începu să danseze neliniştit pe alee.- Cred că Elenora v-a relatat o versiune distorsionată aevenimentelor, zise Jeremy trăgînd cu putere de hăţuri. Vă

asigur că relaţia noastră nu s-a încheiat din cauzanefericitei situaţii financiare în care se găsea. Jeremy făcuo pauză plină de subînţeles. Din păcate, continuă el, alteacţiuni, implicînd chestiuni personale ale lui Miss Lodge, mauobligat să pun capăt legăturii noastre.Urîta aluzie că ea s-ar fi compromis cu un alt bărbat oînfurie pe Elenora atît de tare încît de-abia mai putearespira.- Care alte chestiuni personale? întrebă Arthur, ca şi cumn-ar fi înţeles subtilele insinuări din cuvintele lui Jeremy.- Vă sugerez să o întrebaţi chiar pe Miss Lodge. Jeremy seopintea cu hăţurile calului Său nărăvaş. în definitiv, ungentleman nu discută chestiunile intime ale unei doamne, nu-iaşa?—Aşa este, în cazul în care respectivul domn doreşte săevite o întîlnire onorabilă; în zori de zi, încuviinţă Arthur.La auzul acestor vorbe lipsite de orice ambiguitate, maimulte capete se întoarseră în direcţia trăsurii. Elenora îşidădu seama că ei trei deveniseră brusc centrul atenţieituturor celor din lumea bună care se aflau întîmplător prinapropiere. Parcă ar fi fost luaţi brusc într-un vizor.Lui Jeremy îi căzu bărbia în piept. Elenora nici nu se mira.Ea însăşi avea impresia că rămăsese cu gura căscată.Nu-i venea a crede ceea ce auzise cu propriile urechi.Arthur îl ameninţase pe Jeremy cu un duel.- Auziţi, domnule, nu ştiu ce să... Jeremy tăcu brusc, trasde hăţurile calului său atît de agitat.Insulta suplimentară fusese parcă prea mult pentru cal.Animalul se ridică înnebunit pe picioarele dindărăt. Jeremyîşi pierdu echilibrul, începînd să alunece pe-o parte. Sezbătu disperat să se menţină pe spinarea calului, însă cîndnărăvaşul o pomi ca din puşcă la galop, nu mai avu ce face şicăzu în fund pe alee.Din trăsurile care treceau prin zonă se auziră chicotelilefemeilor şi rîsetele răutăcioase ale bărbaţilor careasistaseră la scenă.Arthur ignoră întreaga situaţie. Trase scurt de hăţuri, iarcei doi cai suri o luară iute la trap.Elenora se uită peste umăr şi îl văzu pe Jeremy ridicînduse,scuturîndu-şi de praf turul pantalonilor şi luînd-o la

picior prin iarbă. Chipul lui roşu o făcu să se înfioare.Jeremy era furios.întoarse repede capul şi privi înainte, atîmîndu-seîncordată de umbreluţa ei.- îmi cer scuze pentru neplăcuta scenă, rosti ea crispată.Am fost luată prin surprindere. Nu mă aşteptam să mă trezescfaţă în faţă cu Jeremy aici, la Londra.Arthur dirija caii spre poartă.- Acum cred că ar fi bine să ne întoarcem acasă. Datoritălui Clyde ne-am atins scopul. Cu siguranţă că a fost remarcatăprezenţa noastră în parc în după-amiaza asta şi nu încapeîndoială că diseară va fi comentată pe larg în toate sălile debal din oraş.- Bineînţeles. Elenora înghiţi în sec şi îi aruncă oprivire, neştiind ce să creadă despre starea lui de spirit. Efoarte generos din partea ta că priveşti situaţia atît depozitiv.- Bunăvoinţa mea are şi ea limite, replică el. Mă aştept cade-acum înainte să stai la distanţă de acest Clyde.- Desigur, spuse ea, oripilată la gîndul că Arthur ar puteacrede că ea ar dori să mai aibă de-a face cu Jeremy. Te asigurcă nu vreau să mâl stau niciodată de vorbă cu el.- Te cred. însă s-ar putea ca el să încerce să reia legăturacu tine.Elenora se încruntă.- Nu văd cum.-După cum ai observat şi tu, Clyde nu este decît unoportunist. E posibil ca el să-şi închipuie că ar puteaprofita de pe urma faptului că te cunoaşte.Elenora se simţi jignită că Arthur se putea gîndi niăcar oclipă că trebuia să o âtenţioneze.- Promit că voi fi foarte prevăzătoare.- Ţi-aş rămîne recunoscător. Situaţia a devenit şi-aşasuficient de complicată.Elenora simţi o strîngere de inimă. Sigur că nu era delocîncîntat, îşi spuse ea. Şi la urma urmei de ce ar fi fost?Incidentul cu Jeremy era a doua complicaţie în care fuseseimplicată în ziua aceea.în cazul în care ar mai stîmi asemenea probleme deranjante,Arthur putea ajunge la concluzia că ea este mai degrabă

stânjenitoare decît utilă.Judecînd după expresia lui îngîndurată, suspecta că şi el segîndea la acelaşi lucru.Zicîndu-şi în sinea ei că ar fi foarte bine să schimbesubiectul, se agăţă de primul care îi veni în minte.- Trebuie să te felicit pentru excelentele taie talenteactoriceşti, domnule, zise ea cu un aer admirativ. Ameninţareata la adresa lui Jeremy, în cazul în care el ar îndrăzni sărăspîndească zvonuri neplăcute despre mine, a fost extrem deconvingătoare.- Aşa crezi?- Da, sînt convinsă. Nu cu prea multe vorbe, dar demaniera cea mai usturătoare. Exact atît cît să fie o aluzieglacială, ca să zic aşa. Pe mine m-au trecut toţi fiorii.- Rămîne de văzut dacă şi Clyde a fost la fel de afectat,comentă gînditor Arthur.- Sînt convinsă că a fost, chicoti ea. O clipă, aproape căm-ai convins şi pe mine. Dacă n-aş fi ştiut că nu faci decîtsă interpretezi un rol, aş fi putut jura că vorbeşti cît sepoate de serios.Arthur se uită întrebător la ea.- Dar ce te face să crezi că n-am vorbit serios?- Domnule, acum mă tachinezi, replică ea.Elenora se gîndi că amîndoi ştiau că el nu vorbise serios,în definitiv, dacă Arthur nu se obosise să plece în căutareaadevăratei sale logodnice atunci cînd fugise cu un alt bărbat,era greu de presupus că ar accepta acum să se angajeze într-unduel doar pentru a salva onoarea unei false logodnice.Mult mai tîrziu, pe cînd urca scările către dormitorul ei,Elenora îşi aminti că Arthur nu răspunsese la întrebarea ei şinu-i spusese ce îl făcea pe el fericit.Dolofana prostituată mai facu o încercare de a-i atrageatenţia cînd îl văzu îndreptîndu-se spre ieşirea din tavernaplină de fum. Ibbitts îi aruncă o fugară priviredispreţuitoare, aducîndu-i astfel ia cunoştinţă că vedereasînilor ei abundent revărsaţi din corsajul pătat al rochieinu-i trezea defel dorinţa, umplîndu-1 numai de dezgust.Obrajii femeii se împurpurară. Pe faţa ei apărură semneleumilinţei şi ale mîniei. Ea se întoarse într-un foşnet defuste şi pomi repede în direcţia unei mese populate de cîţiva

clienţi gălăgioşi.Ibbitts mormăi printre dinţi o înjurătură şi deschise uşa.De cînd îl concediase St. Merryn cu două zile în urmă,bărbatul era încontinuu prost dispus. Iar cele cîteva ore dinseara aceea în care băuse o bere infectă şi jucase fără noroczaruri nu avuseseră cîtuşi de puţin darul de a-i îmbunătăţistarea de spirit.Fostul majordom coborî treptele pînă în stradă şi o pomispre noua lui locuinţă. Se apropia miezul nopţii şi era lunăplină; moment propice pentru tîlhari să intre în acţiune. Pestradă treceau trăsuri în ambele direcţii. Ibbitts ştia că înele se aflau domni chercheliţi care, plictisiţi de cluburileşi de sălile lor de bal, veneau în acest cartier în căutareaunor plăceri mult mai terestre.Bărbatul înfipse o mînă adînc în buzunarul paltonului şistrînse tare în palmă mînerul pumnalului pe care îl purta lael pentru propria apărare.Tîrfa aia proastă era nebună să-şi închipuie că el s-arputea gîndi măcar o clipă să-i ridice fostele. De ce ar vreael să ajungă în infectul aşternut al unei cocote ordinare despeluncă, una care nu se spală decît o dată pe săptămînă, şiasta în cel mai fericit caz? în ultimii ani se obişnuise sătăvălească doar doamne curate şi frumos mirositoare din înaltasocietate; doamne care nu se îmbrăcau decît în mătăsuri şisatinuri; doamne care se arătau generos de recunoscătoare faţăde un bărbat frumos, bine făcut, care le putea satisface înpat.în întunericul aleii din faţa lui se mişcă o siluetă.Ibbitts se crispă, strîngînd nervos degetele pe mînerulpumnalului. Auzi zgomot de paşi pe caldarîm şi aruncă oprivire înapoi, la uşa tavernei din care ieşise, gîndindu-sedacă n-ar fi cazul să se întoarcă acolo.în clipa aceea, din beznă îşi făcu apariţia, bălăbănindu-seîn zigzag, o tîrfa beată, fredotiînd fals o melodie. Femeia îlzări şi se opri, clătinîndu-se ca o trestie în bătaiavîntului.- la te uită ce frumuseţe de bărbat! exclamă ea. Ce-ai zicede niţel sport? îţi fac un preţ bun: jumătate din ce le iaudomnilor. Nu ţi-ar surîde?- Dă-te, proasto, la o parte din calea mea!

- Nu e nevoie să fii mîrlan. Femeia dădu din umeri şi seîndreptă spre tavernă. Aşa se întîmplă întotdeauna cu asemeneafrumoşi. Se consideră prea buni pentru o fată care munceştedin greu.Ibbitts se relaxă puţin, dar grăbi pasul. De-abia aştepta săajungă în siguranţă la noua lui locuinţă. Venise momentul săse gîndească la viitor. Avea de făcut planuri.Bărbatul îşi zise în sinea lui că mai este încă frumos. Cupuţin noroc, se va mai menţine o vreme. Va găsi curînd un altpost. Tristul adevăr era însă că se întrevedeau slabe şanse dea se mai întîlni cu o situaţie atît de confortabilă şi deprofitabilă ca aceea pe care o pierduse.întunecata perspectivă îi sporea mînia. Voia să se răzbune.Ar fi dat orice ca să-i facă pe St. Merryn şi pe Miss Lodge săplătească pentru că îi distruseseră minunatul aranjament de lacasa din Rain Street.Dar unica posibilitate de a se răzbuna era să găsească omodalitate prin care să valorifice informaţiile obţinutetrăgînd cu urechea. Pînă acum, însă, nu izbutise să urzeascăun plan promiţător.Marea dificultate consta însă în faptul că nu ştia pe cineanume din lumea bună să abordeze. Care membru din Societate arfi dispus să plătească pentru a afla că St. Merryn încearcăsă-l descopere pe ucigaşul unchiului său sau că hazlia glumăcum că St. Merryn şi-ar fi găsit noua logodnică prinintermediul unei agenţii de însoţitoare plătite era chiaradevărul? Şi mai exista încă un obstacol. Cine s-ar încrede încuvîntul unui majordom concediat şi nu în al puterniculuiconte care îl concediase?Nu, probabil că îi era sortit să se înapoieze la fosta luicarieră, hotărî el, cînd ajunse la noua lui adresă. Iar astanumai din cauza lui St. Merryn şi a lui Miss Lodge. Intră înholul sordid şi urcă scările. Singura parte bună era aceea cănu trebuia să înceapă imediat să-şi caute un alt loc de muncă.In decursul ultimelor luni subtilizase din casa din RainStreetcîteva frumoase obiecte de argint, precum şi două covoare înstare excelentă, pradă pe care o vînduse negustorilor demărfuri furate care îşi făceau veacul pe Shoe Lane*. înconsecinţă, pusese deoparte ceva bani care îi permiteau să

caute fară grabă o slujbă potrivită.Ibbitts se opri în faţa uşii, îşi scoase cheia şi ointroduse în broască. Cînd deschise uşa, îl întîmpină slabapîlpîire a unei luminări aprinse.Primul lui gînd a fost că greşise uşa. Doar nu fusese chiaratît de prost încît să plece uitînd o lumînare aprinsă. Apoi,din întuneric se auzi un glas care îl înfricoşă pînă-n măduvaoaselor.- Intră, Ibbitts. Intrusul ieşi puţin din colţul lui.Faldurile unei pelerine lungi şi negre se mişcau o dată cu el.Faţa îi era ascunsă de o glugă mare. Cred că tu şi cu mineavem ceva de discutat.în mintea lui Ibbitts începură să se perinde cohorte de soţipe care îi încornorase de-a lungul anilor. Să fi aflat vreunuladevărul şi să se fi ostenit acum să-l caute pentru a-i venide hac?- Nu... nu... Ibbitts înghiţi în sec şi reluă: Nu înţeleg.Cine eşti?-Nu trebuie să-mi cunoşti numele înainte de a-mi vindeinformaţiile de care dispui. Bărbatul rise încet. De fapt, vafi mult mai bine pentru tine dacă nu îmi vei afla niciodatăidentitatea.Ibbitts socoti că încep să mijească promiţătoare speranţe.- Informaţii?- Am auzit că ai plecat de curînd din serviciul contelui deSt. Merryn, zise bărbatul. Sînt dispus să te plătesc foartebine dacă îmi poţi spune ceva interesant despre el.Vocea cultivată indica faptul că intrusul era un gentleman.Neliniştea lui Ibbitts se spulberă, înlocuita de euforie. Dinexperienţa dobîndită de-a lungul anilor, Ibbitts aflase că nu’"Aleea Pantofului.trebuia să se încreadă în bărbaţii care se mişcă în cercurileînaltei societăţi mai mult decît în cei care locuiau încanale, dar între cele două categorii exista o deosebireînsemnată: cei din lumea bună aveau mulţi bani de cheltuit şierau dispuşi să plătească pentru a obţine ceea ce doreau.Fostul majordom se gîndi că norocul îi surîde din nou.înaintă în încăpere, afişînd zîmbetul care făcuse mereu să seîntoarcă toate capetele după el. Avu grijă să intre în conulde lumină, în aşa fel încît necunoscutul îmbrăcat în pelerină

să-i poată vedea frumoasele trăsături.- Eşti foarte norocos, domnule, începu el. într-adevăr, amcîteva informaţii interesante de vînzare. Nu vreţi să discutămmai întîi condiţiile înţelegerii noastre?- Dacă respectivele informaţii îmi sînt cu-adevărat utile,atunci poţi să stabileşti singur preţul.Spusele necunoscutului răsunară în urechile lui Ibbitts ca omuzică divină.- Din experienţa mea, domnii spun asta doar atunci cîndurmăresc să cucerească o femeie sau să obţină răzbunare,chicoti el. în cazul de faţă cred că este vorba despre cea deadoua variantă, nu? Nici un bărbat sănătos la minte n-ar faceasemenea eforturi doar pentru a pune mîna pe o femeie atît deenervantă cum este Miss Elenora Lodge. Ei bine, domnule, dacăeste vorba despre o răzbunare împotriva lui St. Merryn, sîntfoarte bucuros să te ajut.Intrusul nu replică nimic drept răspuns, dar tocmai tăcerealui îl facu pe Ibbitts să redevină oarecum nervos.Nu-1 surprindea să afle că St. Merryn are un atît de dîrz şineîndurător duşman. Bărbaţii cu bogăţia şi puterea conteluireuşeau întotdeauna să deranjeze cîţiva oameni. însă oricarear fi fost motivele necunoscutului, Ibbitts nu avea intenţiasă le descopere. El supravieţuise atîţia ani în casele celordin lumea bună doar fiindcă învăţase delicata artă adiscreţiei. Exemplu în această privinţă putea fi felul în carese dovedise atît de precaut încît să nu se trădeze în faţa luiSt. Merryn căştie despre cercetările pe care le întreprinde asupraasasinării unchiului său.- O mie de lire sterline, zise el ţinîndu-şi răsuflarea. Eraun preţ foarte îndrăzneţ. Ibbitts s-ar fi mulţumit şi cu osută sau chiar cu numai cincizeci de lire. Dar el ştia căînalta societate nu respectă un lucru decît dacă are un preţconsiderabil.- S-a făcut, spuse încet intrusul.Ibbitts îşi îngădui să respire iar.îi povesti bărbatului în pelerină tot ce ascultase dindebaraua pentru lenjerie. După ce termină ceea ce avea despus, se aşternu o scurtă linişte.- Aşadar, este cum mi-am închipuit. Am într-adevăr un

oponent în toată această afacere, aşa cum a avut şi predecesorulmeu. Destinul meu îmi devine pe zi ce trece mailimpede.Necunoscutul vorbea ciudat. Ibbitts se nelinişti din nou. Seîntrebă dacă nu cumva spusese prea multe înainte de a punemîna pe bani. Cei din lumea bună nu se simt întotdeaunaobligaţi să-şi respecte promisiunile făcute unor oameni ca el.Se grăbeau să-şi achite datoriile la jocurile de noroc fiindcăerau considerate chestiuni de onoare, însă domnii obişnuiausă-i lase pe negustori şi pe vînzători să aştepte mult şi binepentru achitarea notelor de plată.Cu un oftat adînc, Ibbitts se pregăti să accepte chiar şi unpreţ mult mai mic în cazul în care n-ar avea încotro. îşispuse că nu era în situaţia de a face nazuri.-Mulţumesc, adăugă străinul. Mi-ai fost de mare folos. Omulse mişcă din nou în întuneric şi băgă o mînă printre faldurilepelerinei.Ibbitts înţelese mult prea tîrziu că nu banii intenţionabărbatul să-i scoată. Cînd mîna intrusului reapăru, luminalunii dansă neliniştitor pe luciul unui pistol.- Nu! Ibbitts se dădu înapoi, încercînd să vîre mîna înbuzunar după cuţit.Răsună o împuşcătură, umplînd odăiţa de fum şi fulgere.Glonţul îl nimeri pe Ibbitts în piept, izbindu-1 de perete.Imediat, toată fiinţa lui fu cuprinsă de o răceală cumplită.Acum ştia că va muri, dar izbuti să apuce mînerul pumnalului.Afurisiţii din înalta societate au întotdeauna cîştig decauză, îşi zise el, alunecînd pe lîngă perete. Privirea începusă i se înceţoşeze.Intrusul se apropie şi scoase din buzunar un al doileapistol. Cu ochii împăienjeniţi, Ibbitts mai văzu doar poalelepelerinei care se legănau în jurul cizmelor lustruite alebărbatului. Ibbitts avu impresia că străinul aducea acum cu undemon înaripat.Furia îl mobiliză pe fostul majordom care avu o ultimăzvîcnire de energie. Cu pumnalul în mînă, se împinse de zid şise aruncă asupra ucigaşului său.Luat prin surprindere, ticălosul de-abia avu timp să sarăîntr-o parte, împiedicîndu-se de un scaun. Se clătină, darfăcu efortul să-şi menţină echilibrul, cu pelerina fîlfîind.

Scaunul se răsturnă pe duşumea.Ibbitts lovi, simţi cum lama sfîşie şi taie ţesătura. Oclipă se rugă la Dumnezeu să poată împlînta pumnalul adînc încarnea demonului cu chip de om. Dar cuţitul se încurcă încutele pelerinei şi-i sări din mînă.Sfîrşit de puteri, Ibbitts se prăbuşi pe podea. Bărbatulauzi, ca de la mare depărtare, zgomotul pumnalului care cădealîngă el.- Există şi un al treilea caz în care un domn îţi poatespune să stabileşti singur preţul, şopti din întunericintrusul, şi anume acela în care el nu are nici o intenţie sălplătească.Ibbitts nu mai auzi şi cea de-a doua împuşcătura care îiexplodă în creier, distrugîndu-i o mare parte din chipul acelafrumos care fusese dintotdeauna averea lui.Asasinul fugi din încăpere, nu înainte de a stinge luminareaşi de a închide uşa în urma lui. Coborî repedescările, gîfîind. Cînd ajunse jos, îşi aminti brusc de mască.O scoase din buzunarul pelerinei şi şi-o potrivi pe faţă.în seara aceea, lucrurile nu se desfăşuraseră integral conformplanului său. Nu se aşteptase la acel ultim atac disperatdin partea victimei sale. Cei doi bătrîni muriseră atît deuşor. Omul presupusese că şi nenorocitul majordom va fi la felde docil.Atunci cînd Ibbitts se aruncase asupra sa cu pumnalul înmînă şi cu sîngele şiroindu-i din piept, intrusul avuseseimpresia că muribundul fusese readus la viaţă printr-un şocelectric.Resimţea încă senzaţia de groază care îl tulburase,întunecîndu-i pentru o clipă mintea, de obicei atît de lucidă.Afară, pe strada cufUndată în beznă, îl aştepta trăsuraneluminată. Vizitiul se ghemuise în palton, trăgînd din sticlade gin. Criminalul se întrebă dacă omul de pe capră auzise şiel focurile de armă.Nu, îşi zise ucigaşul. Era puţin probabil. Locuinţa luiIbbitts se afla în partea din spate a vechii clădiri depiatră, iar zidurile erau groase. în plus, pe stradăhurducăiseră întruna trăsurile. în cazul în care urechilevizitiului prinseseră totuşi vreun zgomot, acesta ar fi fostmult atenuat.

Bărbatul ezită cîteva clipe, după care îşi spuse că nu aveanici un motiv de îngrijorare în privinţa asta. Vizitiul erasuficient de beat şi nu arăta prea mult interes faţă deacţiunile pasagerului său. Pe el nu-1 interesa decît să i seplătească cursa.Dacă vizitiul ar fi devenit din cale-afară de curios ori sarfi hotărît să povestească prietenilor săi la tavernă ceeace auzise, nu exista, de asemenea, nici un risc, gîndicriminalul urcînd în trăsură. Omul nu-i văzuse deloc figura.Masca îi ascundea destul de bine trăsăturile.Omul se lăsă pe canapeaua uzată a trăsurii şi vehiculul sepuse în mişcare.Respiraţia ucigaşului se mai domoli. Trecu în revistăevenimentele din ultimele minute, cîntărind cu ascuţita logicăa minţii lui diabolice fiecare mişcare efectuată. Se străduisă analizeze totul cu de-amănuntul pentru a descoperi vreoeventuală greşeală sau cine ştie ce indiciu ar fi putut sălase dig întîmplare în urma sa.în cele din urmă, asasinul se declară mulţumit că întreagachestiune părea să se fi desfăşurat în perfectă ordine.Respira încă uşor accelerat; încă se simţea ameţit. Dar fumulţumit să constate că acum se liniştise. Ridică mîinile înfaţă. In cabina trăsurii nu era lumină şi nu îşi putea vedeaprea bine degetele, dar era destul de sigur că acum nu maitremură.în locul senzaţiei neplăcute pe care o trăise dupăneaşteptatul atac al fostului majordom, bărbatul era cuprinsacum de o delicioasă surescitare.El voia - nu, avea chiar nevoie - să-şi savureze marelesucces. Da data asta nu se va mai duce la bordelul exclusivistunde fusese după ce îi omorîse pe George Lancaster şi pecelălalt bătrîn. Avea nevoie de o sărbătorire mai deosebită,una potrivită destinului său implacabil.Bărbatul zîmbi în întuneric. Anticipase nevoia de a savuraextraordinara realizare şi îşi planificase deja acest lucru,aşa cum îşi planificase toate celelalte componente alemisiunii sale.Ştia exact cum va înscrie îndrăzneţul lui triumf asupraoponentului său.Bătrînul se uita spre şemineul în care lemnele ardeau

trosnind, ţinîndu-şi pe un taburet piciorul atins de gută şiavînd în mînă, strîns între degetele sale noduroase, un paharOU vin de porto. Arthur aştepta, cu braţele rezemate demînerele aurii ale fotoliului. Conversaţia cu interlocutorulsău nu decursese lin. Era evident Că, pentru lordul Dalling,timpul devenise un lac adînc în care se întrepătrundeaucurenţii trecutului cu cei ai prezentului, nu un rîu carecurge mereu în aceeaşi direcţie.- Cum de ai aflat despre interesul meu pentru tabacherelevechi, domnule? îl întrebă Dalling, încruntîndu-se nedumerit.Le colecţionezi şi dumneata?- Nu, domnule, îi răspunse Arthur. Am vizitat cîtevamagazine specializate în vînzarea unor tabachere deosebite şiam cerut numele acelor clienţi consideraţi a fi cei maicunoscători în domeniii. Am aUzit menţionîndu-se numeledumneavoastră în cîteva dintre Cele mai bune magazine.Nu era nevoie să adauge că fusese mult mai complicat să afleactuala lui adresă. Dalling nu-şi mai îmbogăţise de ani dezile colecţia de tabachere, iar vînzătorii îi cam pierduserăurma.în plus, bătrînul domn şe mutase cu doi ani în urmă. Cei maimulţi dintre contemporanii săi fie muriseră, fie sufereau demari tulburări de memorie şi nu-şi mai aminteau de noua adresăa bătrînului lor prieten. Din fericire, însă, un baron foarteîn vîrstă, care mai juca în fiecare seară cărţi la clubul pecare îl frecventa Arthur, îi comunicase acestuia noua adresă alui Dalling.Pei doi şedeau în biblioteca lui Dalling, Mobilierul şicărţile de pe rafturi datau dintr-o altă epocă, la fel ca şiproprietarul lor. Ca şi cum ultimii treizeci de ani nu ar fitrecut deja, ca şi cum Byron nu ar fi scris încă nici un vers,ca şi cum Napoleon nu ar fi fost încă înfrînt, ca şi cumoamenii de ştiinţă nu ar fi făcut deja uluitoare salturi încercetarea misterelor din domeniile electricităţii şi chimiei.Pînă şi bretelele gazdei datau dintr-un alt timp şi altspaţiu.Pendula ticăia sonor în tăcerea din încăpere. Arthur segîndi dacă ultima lui întrebare nu îl trimisese peinterlocutorulsău înapoi în adîncurile obscure ale oceanului de vreme pentru

ca să nu mai revină niciodată la suprafaţă.însă într-un tîrziu Dalling se mişcă.- O tabacheră incrustată cu o mare piatră roşie, zici?- Da. Şi cu numele Saturn gravat pe ea în desen.- Da, îmi amintesc de o astfel de tabacheră. Un amic de-almeu a folosit-o ani de-a rîndul. O extrem de frumoasătabacheră mică. îmi amintesc că l-am întrebat cîndva de unde acumpărat-o.Arthur nu îndrăznea nici măcar să se mişte de teamă să nu-ldistragă pe bătrîn.- Şi v-a spus de unde a cumpărat-b?- Cred că a spus că el, împreună cu doi prieteni de-ai luiau rugat un bijutier să le lucreze trei tabachere identice,cîte una pentru fiecare.- Cine a fost acest domn? Vă amintiţi cumva numelelui?Dalling se crispă.- Doar nu sînt senil, domnule! Bineînţeles că mi-1 amintesc.- Vă rog să mă iertaţi. Nici prin gînd nu mi-a trecut una caasta.Dalling părea acum ceva mai relaxat.- Glentworth. Acesta era numele bărbatului care aveatabachera gravată cu numele Saturn.- Glentworth. Arthur se ridică. Vă mulţumesc, domnule. Vărămîn extrem de îndatorat pentru bunăvoinţa pe care mi-aţiarătat-o.- Am auzit că Glentworth a murit de curînd. Nu de prea multăvreme. Săptămîna trecută, cred.La naiba! Glentworth murise? După atîtea eforturi pentru a-ida de urmă?- Eu n-am fost la înmormîntarea lui, continuă Dalling.Obişnuiam să mă duc la toate, însă au ajuns să fie atît demulte, încît am renunţat la acest obicei.Arthur încerca să se gîndească cum să procedeze mai departe.Oriunde se întorcea în acest labirint, se lovea de cîte unzid.Focul din şemineu se mai domolise. Dalling scoase dinbuzunar o tabacheră ornată cu pietre preţioase, deschisecapacul şi extrase o doză. Inhălă tutunul pulverizat cu tuiscurt şi eficient pufăit. Apoi închise tabachera şi se aşeză

mai bine în fotoliu, scoţîhd în profund oftat de satisfacţie.Pleoapele lui grele se închiseră.Arthur pomi către uşă.- Vă mulţumesc pentru timpul acordat, domnule.- Pentru puţin. Dalling nu deschise ochii. Se juca cuminunata sa tabacheră, răsucind-o în mînă.Arthur deschise uşa şi se pregătea să iasă în hol, cîndgazda lui vorbi din nou:- Poate că ar fi bine să stai de vorbă cu văduva lui.19Dalul mascat era o mare reuşită. Lady Fambridge îşi folosiseceea ce Elenora aflase că era bine cunoscutul ei talent înprivinţa decorului, aşa cum făcuse şi în seara aceea. Marea şieleganta sală era iluminată de felinare roşii şi aurii, nu decandelabre. Lumina difuză arunca în sală umbre lungi şimisterioase.Din seră fuseseră aduşi cîţiva palmieri în ghivece şiplasaţi strategic în pîlcuri, de-a lungul pereţilor, pentru ale oferi diverselor cupluri separeuri.Elenora aflase repede că balurile mascate nu aveau dreptscop decît flirtul şi hîrjoana. Ofereau membrilor plictisiţidin Societate ocazii de a juca, şi mai pe faţă decît deobicei, jocurile lor preferate de seducţie şi intrigă.în dimineaţa aceea, la micul dejun, Arthur recunoscusecă, atunci cînd se hotărîse să accepte invitaţia, nu şegîndise că evenimentul acela necesita costume speciale şimăşti.Elenora se gîndi că la aşa ceva se ajunge dacă laşi în seamabărbaţilor deciziile sociale. Ei nu dădeau întotdeauna atenţiedetaliilor.Şi totuşi, Margaret şi Bennett păreau să se distreze deminune. Cei doi se făcuseră nevăzuţi cu o jumătate de oră înurmă. Elenora bănuia că se foloseau de unul dintre separeurileoferite de palmierii răspîndiţi strategic prin imensaîncăpere.Ea, pe de-altă parte, îşi croi drum prin mulţime către ceamai apropiată uşă. Avea nevoie de puţină odihnă.îiţ decursul ultimei ore îşi făcuse conştiincios datoria şidansase cu mai mulţi domni mascaţi, de-abia ostenindu-se să-şiascundă trăsăturile în dosul micii măşti confecţionate din

pene pe care o purta într-o mînă. în definitiv, ideea era caElenora să fie recunoscută, aşa cum îi amintise şi Margaret.Elenora se achitase de responsabilitatea ei cum putuse maibine, însă acum nu numai că se plictisise, dar începuseră să odoară şi picioarele în pantofii ei uşori de piele pentru dans.Se gîndea că programul acela încărcat de baluri şi serate îşilua preţul.Ajunsese aproape la uşă cînd îl observă pe bărbatul îndomino negru care se îndrepta hotărît spre ea. Glugacostumului care semăna cu o pelerină era trasă pe cap,ascunzîndu-i complet figura. Cînd el se apropie, Elenoraobservă că purta pe faţă o mască neagră de mătase.Omul înainta ca un lup printr-o turmă de oi, în căutareacelui mai nevolnic miel. O clipă se bucură, uitînd că o dorpicioarele. Cînd Arthur plecase de-acasă în seara aceea, luasecu el un domino negru şi o mască neagră. îi spusese că va venidupă ea la bal ca să o conducă acasă.Elenora nu se aşteptase însă ca el să ajungă chiar atît dedevreme. Poate că avusese bune rezultate în investigaţiile luişi voia să discute cu ea noile informaţii. Se mai liniştise lagîndul că, deşi Arthur părea consecvent în a ignora evidentaatracţie dintre ei - cel puţin pentru moment o făcuse mai multsati mai puţin consultantă în treburile lui.Străinul mascat şi costumat ajunse în faţa ei. BucuriaElenorei dispăru brusc. Persoana aceea nu eră Arthur. Nu ştiacum de îşi dăduse seama cu atîta siguranţă mai înainte ca elsă o fi atins măcar, însă ştia.Nu glasul bărbatului îl trădase - el nu rostise nici ovorbă. Nu era nimic ciudat în asta. Nu era primul domn înseara aceea care se folosise doar de gesturi pentru a o invitala dans. Glasurile erau foarte uşor de identificat şi cîţivaoaspeţi preferau să-şi joace^ocurile sub protecţiaanonimatului. Cu toate astea, ea îşi recunoscuse majoritateapartenerilor. Mai ales pe cei cu care mai valsase şi cu alteocazii.Valsul era un gen de mişcare surprinzător de personal. Nuexistau doi bărbaţi care să-l danseze identic.. Unii aveau oprecizie militărească. Alţii o conduseseră pe ringul de danscu un asemenea entuziasm încît se simţise ca antrenată într-ocursă de cai. Iar alţii profitau de apropierea trupurilor

pentru a încerca să-şi pună mîinile şi în locuri care nu leerau permise.Elenora avu o ezitare în momentul în care bărbatul în dominonegru îi oferi teatral braţul. Nu era Arthur, iar pe eao dureau cu-adevărat picioarele. însă oricine ar fi fost acelbărbat, el se străduise să ajungă la ea prin toată mulţimeaaceea. Putea să-i acorde măcar un dans. în ^definitiv, eraplătită pentru a interpreta un rol.Bărbatul mascat o luă de braţ. în clipa următoare, Elenoraregretă decizia. La atingerea degetelor lui lungi şi elegante,simţise un inexplicabil fior.Elenora se îmbărbătă, spunîndu-şi că totul nu era decît înimaginaţia ei. Dar simţurile îi contraziceau această logică.Străinul avea o aură care o neliniştea profund.Cînd bărbatul începu s-o poarte în paşi de vals, ea sestrădui să nu strîmbe din nas că reâcţie la neplăcutul iz pecare îl emana. Era sigură că bărbatul transpirase abundentde curînd, iar mirosul sudorii lui nu era unul obişnuit. Aveaceva ce Elenora nu putea identifica nicicum. Era, de fapt, oduhoare care o umplea de dezgust.Elenora se uită la mica porţiune din faţa bărbatului carerămăsese neacoperită de mască. în lumina felinarelor, ochiistrăluceau prin fantele decupate în mătasea neagră.Primul ei gînd a fost acela că bărbatul băuse, dar renunţăla teorie în momentul în care îşi dădu seama că respectivul nupărea deloc nesigur pe el. Poate că tocmai cîştigase saupierduse o avere la cine ştie ce partidă de whist ori biliard.Asta putea explica şi nefireasca lui surescitare.Tot corpul Elenorei era încordat. Şi-ar fi dorit din totsufletul să nu fi acceptat invitaţia la dans a bărbatului cuglugă. însă acum era prea tîrziu. Dacă nu voia să provoace oscenă, era nevoită să suporte situaţia pînă la terminareamelodiei.Era sigură că nu mai dansase niciodată cu bărbatul acela,dar se întreba dacă nu cumva îl mai întîlnise cu vreo altăocazie.- Vă place petrecerea, domnule? îl întrebă ea, şperînd să-lpoată ademeni să vorbească.însă el de-abia înclină capul într-o afirmaţie mută.Degetele lui lungi i le cuprinseseră pe ale ei atît de

strîns, încît Elenora simţea conturul inelului pe care îlpurta el.Simţi mîna lui înmănuşată strîngînd-o de ţalie şi, careacţie, aproape că se poticni. Dacă ar încerca să-şi 'mutepalma ceva mai în jos, ea s-ar putea opri imediat, îşi ziseElenora. Nu-i putea permite să o atingă mai mult decît ofăcuse deja.Elenora îşi lăsă degetele să alunece de pe umărul pe braţullui, străduindu-se să mărească distanţa dintre ei. Mişcareafacu ca palma ei să alunece de-a lungul unei rupturi lungi şineregulate în voluminoasele falduri ale imensului domino negrual partenerului. Poate că îşi agăţase mantia în uşa trăsurii.Se cădea oare să-l atenţioneze?Nu, cu cît vorbeau mai puţin, cu atît mai bine. Nu voia săconverseze doar din politeţe, chiar dacă el ar fi fost dispussă vorbească.Apoi, fară un cuvînt, bărbatul cu mască o opri la marginearingului, se înclină adînc în faţa ei, se întoarse şi sestrecură repede spre cea mai apropiată ieşire.Elenora se uită după el, destul de uimită de bizarul episodşi extrem de uşurată că se încheiase.I se facu brusc prea cald în costumul ei. Avea nevoie degura de aer proaspăt mult mai acut acum decît în urmă cucîteva minute.îşi ridică masca pentru a-şi acoperi faţa şi reuşi să iasădin semiobscuritatea sălii de bal fără a mai atrage atenţiacuiva. O luă de-a lungul unui culoar pustiu şi căută refugiuîn sera, luminată doar de lună, a familiei Fambridge.Imensa seră emana plăcute şi liniştitoare parfumuri depămînt fertil şi de vegetaţie luxuriantă. Elenora se opri laintrarea în seră, aşteptînd să i se obişnuiască mai întîiochii cu întunericul de-acolo.După o clipă, văzu că slaba lumină a lunii pline care intraprin geamuri ilumina suficient încît să vadă straturile deplante şi peticele de verdeaţă.Elenora înaintă pe lîngă un rînd de plante cu frunze mari,bucurîndu-se de momentele ei de linişte şi de solitudine. înseara aceea dansase cu mai mulţi străini mascaţi şimisterioşi, însă Arthur nu se numărase printre ei. Chiar dacăel s-ar fi apropiat de ea costumat, mascat şi fără să

vorbească, tot l-ar fi recunoscut după atingere, îşi spuse.Reacţiona la apropierea lui ca şi cum între ei doi ar fiexistat o legătură metafizică. Cu siguranţă că şi el simţeaacelaşi lucru cînd se afla în apropierea ei. Sau poate că seamăgea ea?Ajunse în capătul rîndului cu plante şi se pregătea să seînapoieze cînd ceva, foşnetul unui pantof pe pardoseală, oripoate al unui domino, îi spuse că nu mai era singură în seră.Elenora simţi că îi creşte pulsul. Instinctiv, intră şi maiadîncîn conul de umbră al unui palmier. Dacă o urmărise ultimul eipartener de dans?Sera păruse pînă atunci un adăpost destul de sigur, însăacum se gîndi că putea fi încolţită acolo, în capătul cel maiîndepărtat. Dacă ar fi vrut să se întoarcă în sală, ar fitrebuit să treacă pe lîngă persoana care venise în urma ei.- Miss Lodge? Vocea aceea de femeie era Stinsă şiezitantă.Elenora răsuflă uşurată. N-o recunoştea pe Cea care ourmărise, dar acum se relaxase ştiind că avea de-a face tot cuo femeie. Elenora ieşi din umbra palmierului.- Da, sînt aici, zise ea.-Mi s-a părut mie că aţi venit aici. Femeia se apropie deElenora. Dominoul era confecţionat dintr-o ţesătură de culoaredeschisă, care reflecta lumina lunii: era albastru sau poateverde deschis. îşi trăsese gluga pe cap pentru a-şi acoperifaţa.- Cum de m-ai recunoscut? o întrebă Elenora, curioasă şioarecum mirată, dîndu-şi seama că era încă precaută. Valsul custrăinul mascat o tulburase mai mult decît îşi imaginase.- Te-am văzut mai devreme coborînd din trăsura lui St.Merryn. Femeia, micuţă, avea un aspect eteric în costumul eide culoare deschisă. Părea să plutească spre Elenora, ca şicum picioarele ei nu atingeau pardoseala. Iar costumul şimasca ta sînt deosebite.- Ne-am cunoscut vreodată?-Nu, iartă-mă. Femeia ridică o delicată mînă înmăhuşată şiîşi scoase gluga, dînd la iveală o coafură elegantă. Părul ei,de un blond auriu, în lumina aceea ireală părea argintiustrălucitor. Numele meu este Juliana Burnley.

Fosta logodnică a lui Arthur. Elenora izbuti cu greu Să nuscoată un geamăt. Seara aceea se transformase din nereuşităîntr-una de-a dreptul stânjenitoare. Unde se afla Margaretatunci cînd avea nevoie de ea?- Doamnă Bumley, murmură Elenora.- Te rog să-mi spui Juliana. Femeia îşi scoase masca.Elenora auzise destule comentarii ca să poată presupunecă Juliana e foarte frumoasă. Realitatea era însă oarecumdescurajatoare. Chiar în slaba lumină a lunii se vedea limpede- avea într-adevăr trăsături delicate.Femeia era atît de gingaşă şi de mignonă încît părea puţinireală. Acolo, în verdeaţa aceea slab luminată, aducea cu ozînă a nopţii.- Cum doreşti. Elenora îşi scoase şi ea masca. Bineînţelescă ştii cine sînt eu.- Eşti noua logodnică a lui St. Merryn. Juliana se opri lamică distanţă în faţa Elenorei. Presupun că ar trebui să-ţitransmit felicitări. Termină fraza pe un ton mai ridicat,parcă întrebător.- Mulţumesc, replică rece Elenora. Şi ce doreşti de la mine?Juliana tresări.- îmi cer scuze, dar adevărul este că nu prea ştiu cum artrebui să procedez. Şi e sigur că nu ştiu nici cum să încep.Nimic nu putea fi mai enervant decît o persoană care seînvîrtea ca pisica în jurul cozii, ezitând, bîlbîindu-se,evitând şi amînînd să pună punctul pe i şi să treacă direct lasubiect.- Ce anume doreşti? repetă Elenora întrebarea.- Este foarte dificil. Poate că va fi mai bine dacă îmi veipermite să încep cu începutul.- Fie, dacă aşa crezi de cuviinţă.Juliana se întoarse puţin şi privi atent o plantă dinapropiere ca şi cum n-ar mai fi văzut niciodată în viaţa eiaşa ceva.- Sînt sigură că ai auzit ce se spune.- Ştiu că ai fost logodită cu St. Merryn şi că ai fugit cuRoland Bumley, dacă la asta te referi. Elenora nu se maiosteni să-şi ascundă agasarea.Juliana strînse tare o mînă înmănuşată.- N-am avut de ales. Părinţii mei erau hotărîţi să mă

mărite cu St. Merryn. Ei nu mi-ar fi permis niciodată să puncapăt acelei logodne. Sînt convinsă că, în cazul în care i-aşfi mărturisit tatălui meu că nu pot să mă căsătoresc cu St.Merryn, el m-ar fi încuiat în camera mea şi m-ar fi hrănitdoar cu pîine şi apă pînă ce aş fi consimţit să-i dauascultare.- înţeleg, spuse Elenora, neutru.- Nu mă crezi? Te asigur ca tata este extrem de sever. Nusuportă să fie contrazis. Totul trebuie făcut aşa cumhotărăşte el. Iar mama nu îndrăzneşte să i se opună. Aş fifăcut aproape orice pentru a scăpa de căsătoria pe care odeciseseră ei. Iar dragul meu Roland mi-a sărit în ajutor.- înţeleg.Juliana zîmbi trist.- El este frumos şi nobil şi foarte, foarte curajos. Nucunosc un alt bărbat care să se fi împotrivit atît tatăluimeu, cît şi tatălui său, ca să nu-1 mai pomenesc şi pe St.Merryn, pentru a mă salva de la o căsătorie îngrozitoare.- Eşti sigură că acea căsătorie cu St. Merryn ar fi fostchiar aşa de îngrozitoare?- Ar fi fost de-a dreptul insuportabilă, se cutremurăJuliana. Pe parcursul săptămînilor în care am fost logodită cuSt. Merryn, nu dormeam deloc nopţile şi plîngeam pînă în zori.L-am implorat pe tata să-mi găsească un alt soţ, însă el arefuzat cu îndîijire.- Dar ce te-a făcut să consideri că nu vei putea suporta săfii căsătorită cu St. Merryn?Frumoasele sprîncene ale Julianei se încruntară delicat,probînd o adîncă nedumerire.- Păi el este exact ca tata. Cum aş fi putut să-mi doresc sămă căsătoresc cu un bărbat care avea să se poarte cu mine lafel cum s-a purtat întotdeauna cu mine tatăl meu? Un bărbatcare nu ţinea niciodată cont de părerile mele? Un bărbat carenu-mi permitea niciodată să iau o hotărîre de una singură? Unbărbat care se purta ca un tiran în propria lui casă? Preferamsă mă duc la mănăstire.Elenora începu să înţeleagă. îi era foarte clar acum de ceJuliana fugise cu Roland.- Cred că asta explică o serie întreagă de lucruri.Juliana se uită atent la Elenora.

- Ţie nu ţi-e fiică deloc de St. Merryn?Neaşteptata întrebare o luă prin surprindere pe Elenora.Se gîndi puţin. Avea un puternic respect pentru Arthur şisigur nu dorea să-l enerveze inutil. Şi nici să-l supere. Darsă-i fie teamă de el?- Nici vorbă, răspunse ea.Juliana şovăi puţin, după care dădu din cap.- Văd că pentru tine este altfel. Trebuie să recunosc că teinvidiez. Cum faci asta?- Ce anume?- Cum faci ca St. Merryn să ţină cont de ceea ce spui tu?Cum îl împiedici să hotărască asupra întregii tale vieţi? Săşiimpună permanent punctul lui de vedere?- Este o întrebare destul de personală, îi atrase Elenoraatenţia. Cred că ar fi cazul să ne întoarcem la motivul pentrucare m-ai căutat aici.- îmi cer scuze. N-am vrut să fiu indiscretă. Doar că nu potsă nu fiu curioasă în legătură cu femeia care, ăăă...- Care ţi-a luat locul? continuă Elenora.- Da, cred că s-ar putea spune aşa. Mă întrebam cum tedescurci cu el.- Să spunem doar că relaţia mea cu St. Merryn este multdiferită de cea pe care ai avut-o tu cu el.- înţeleg. Juliana dădu din nou din cap, de astă dată cu unaer gînditor. Poate că ţie nu ţi-e teamă de el pentru că eştimult mai în vîrstă decît mine şi pentru că ai mult mai multăexperienţă de viaţă şi cu bărbaţii.Elenora îşi dădu seama că ajunsese deja să scrîşnească dindinţi.- Fără îndoială. Acum te rog să-mi spui ce doreşti de lamine.- A, da, bineînţeles. Juliana se îndreptă de spate şi ridicăbărbia. îmi este extrem de greu, Miss Lodge, dar trebuie sărecunosc că am venit ca să te rog ceva.- Poftim?Juliana întinse o mînă cu un gest graţios şi rugător.- îndrăznesc să-ţi cer să-mi faci un serviciu. Eşti unicamea speranţă. Nu ştiu la cine altcineva aş mai putea apela.Elenora se întrebă o clipă dacă nu cumva Juliana făcea unfel de joc straniu. însă îngrijorarea femeii părea evidentă.

Era clar că, indiferent despre ce era vorba, femeia era extremde neliniştită.- îmi pare rău, spuse Elenora, mai îndulcind tonul, cu toatecă era foarte enervată. Juliana părea din cale-afarâ deîngrijorată. Nu-mi dau seapia cum te-aş putea ajuta eu.- Eşti logodită cu St. Merryn. -- Şi ce importanţă are asta? întrebă prudent Elenora.Juliana îşi drese glasul.- Umblă vorba că, deşi nu sînteţi căsătoriţi încă, voi doiaveţi o legătură foarte intimă.Elenora încremeni. „Legătură intimă“ era un politicoseufemism, iar toată lumea ştia acest lucru. îşi spuse că erade aşteptat ca Societatea să creadă că ea şi Arthur aveau orelaţie intimă. Ar fi trebuit să anticipeze astfel de zvonuri.Spre deosebire de Juliana, ea nu era o fată inocentă deoptsprezece ani, trăind sub severa oblăduire a părinţilor săi.îşi spuse că, în ochii lumii bune, ea nu era numai o femeiematură, ci şi o misterioasă doamnă care locuia sub acelaşiacoperiş cu încă şi mai misteriosul ei logodnic. Prezenţasuplimentară a lui Margaret în aceeaşi casă conferea situaţieio faţadă acceptabilă din punct de vedere social, însăinsuficientă pentru a opri gurile Să clevetească.Ar fi trebuit să nu o mire să afle că amatorii de scandalerau convinşi că ea are o legătură intimă cu Arthur.- Ar fi bine să-ţi reamintesc că bîrfele nu au întotdeaunaun fundament real, replică Elenora, încercînd să imprime onotă caustică răspunsului său.- N-am intenţionat să te jignesc, se scuză Juliana. însă amvrut să ştii că am aflat că ai o relaţie foarte strînsă cu StMenyn. Se vorbeşte cum că aţi fi fost văzuţi sărutîndu-văaprins, cu cîteva seri în urmă, în grădina unei săli de bal.Juliana făcu o pauză. Pe mine nu m-a sărutat niciodată aşa.- Păi, aşa s-a întîmplat.- Apoi, s-a mai zvonit şi că el a ameninţat că îl va provocala duel pe un domn care a vorbit cu tine în parc.- Te pot asigura că minorul incident a fost nejustificat deexagerat, se grăbi să spună Elenora.- Dar St. Merryn chiar l-a avertizat pe acel domn, suspinăJuliana. L-a auzit mai multă lume. Vezi tu, în asta constăîntreaga problemă. El nici măcar nu s-a ostenit să vină după

noi în seara în care Roland şi cu mine am fugit.- Ai fi vrut să vină după tine? o întrebă încet Elenora,brusc curioasă să afle tot adevărul.- Nu, bineînţeles că nu. Juliana bătu uşor cu masca ei întrunraft de lemn. I-am fost chiar profund recunoscătoare că nus-a luat după noi. Mie îmi era foarte teamă că l-ar fi pututrăni pe Roland sau chiar ucide într-un eventual duel. Dar miemi s-a spus că St. Merryn s-a dus în seara aceea în sala sejocuri de noroc a clubului său şi a jucat cărţi toată noaptea.Femeia schiţă o grimasă. Asta mi-a confirmat ceea ce am crezuteu toată vremea.- Ce anume?- Că deşi era logodit cu mine, St. Merryn nu mă iubea deloc.- Mă bucur că ai putut să te căsătoreşti cu bărbatul care teiubeşte şi pe care îl iubeşti, zise blînd Elenora. Dar tot numipot da încă seama ce doreşti de la mine.- Nu înţelegi? Dragul meu Roland şi-a luat un imens riscatunci cînd m-a salvat din mîinile lui St. Merryn. Şi a plătitpentru asta un preţ îngrozitor.- Despre ce preţ este vorba? Adineauri mi-ai spus că St.Merryn nu i-a făcut nici un rău.- Nu mi-am dat seama în seara aceea cît de mult a riscatRoland pentru mine. Juliana părea că îşi ţine cu greu în fiîulacrimile. îmi era tare teamă că St. Merryn va veni după noi,dar adevăratul pericol ne ameninţa dintr-o cu totul altădirecţie, anume chiar din interiorul familiilor noastre.- Cum adică?- Noi am ştiut că tatăl meu va fi extrem de furios şi căprobabil nu-mi va mai da nici un ban, lucru care, de altfel,s-a şi întîmplat. însă ceea ce nu am anticipat noi a fost căşi tatăl lui Roland va fi atît de furios îricît îi va tăiasubvenţia trimestrială.- Vai, Dumnezeule!- Ne aflăm acum într-o mare jenă financiară, Miss Lodge, iarRoland este mult prea mîndru ca să se ducă la tatăl lui şi sălroage să-l ierte şi să reinstituie subvenţia.- Şi din ce trăiţi?- Mama mea, Dumnezeu s-o binecuvînteze, n-a fost de acord cumînia tatălui meu şi, fară să ştie el, ne dă o parte din baniipe care îi primeşte periodic de la tata pentru întreţinerea

casei. Eu mi-am vîndut o parte din bijuteriile pe care le-amluat cu mine în seara în care am fugit cu Roland. Juliana îşimuşcă buzele. Din păcate, n-am obţinut prea mulţi bani pe ele.Este uimitor cît de puţin valorează bijuteriile bune atuncicînd eşti nevoit să le amanetezi.Elenora simţi un fior de sinceră compasiune.- Ştiu. Şi eu am avut ocazia să descopăr această tristărealitate.Totuşi, Juliana nu părea interesată să compare situaţiile.Se concentra numai asupra poveştii sale.- în ceea ce-1 priveşte pe Roland, el îşi încearcă noroculla masa de joc. S-a împrietenit de curînd cu un individ carepare să se învîrtă printre jucători.- Şi ce s-a întîmplat?- Acest bărbat l-a dus pe Roland la un club la care i-a spusel că se joacă cinstit. La început, Roland a cîştigat acolodestul de des. O vreme am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu deim picior. însă în ultimul timp n-a mai avut acelaşi noroc.Aseară a pierdut foarte mult şi, dat fiind că a mizat şi peultimul pandantiv pe care îl aveam, acum aproape că nu ne-amai rămas nimic.Elenora suspină.- înţeleg extrem de bine această stare.- Nu ne mai putem permite aproape nimic. Juliana clătină dincap. Cred că am fost foarte naivă, dar trebuie să recunosc căn-am ştiut cît de mult costă o simplă rochie de bal şi opereche de pantofipînă cînd noi doi am încetat să mai primimbani de la părinţi. Îşi atinse cu mîna faldurile dominoului pecare îl purta. Am putut să vin aici în seara asta numaidatorită unei prietene care mi-a împrumutat acest costum.Roland nici nu ştie că am venit aici. El se află acum din noula masa de joc.- îmi pare foarte rău pentru toate necazurile tale, îi spuseElenora.- Mi-e teamă că Roland e pe punctul de a dispera, mărturisiJuliana în şoaptă. Nu ştiu ce are să i se întîmple dacănorocul lui n-o să se întoarcă. De aceea am venit acum latine, Miss Lodge. Ai fi dispusă să ne ajuţi?Douăzeci de minute mai tîrziu, Elenora se întorcea în salaluminată de lampioane. Mulţimea dansatorilor costumaţi şi

mascaţi era mai deasă ca oricînd. Descoperi un separeu libersub nişte palmieri şi se aşeză pe o banchetă aurie.Elenora privea absentă vîrtejul dansatorilor, încercînd să-ilocalizeze pe Margaret şi pe Bennett în timp ce ce gîndea laconversaţia cu Juliana.Reveria ei încetă brusc cînd îl văzu pe bărbatul cu dominoşi mască neagră venind din nou spre ea. Nu se poate, îşi ziseînfiorată Elenora. Nu îi va mai permite să o atingă şi a douaoară. Nu ar mai suporta nici mîna lui pe talie şi niciinsuportabilul miros al surescitării lui.Cîteva secunde mai tîrziu, însă, îşi dădu seama cu uşurarecă nu era acelaşi bărbat. Adevărat, el se strecura prinmulţime cu mişcările alunecoase şi sigure ale unui animal depradă, dar mersul de acum emana forţă şi control, nu -oenergie nesănătoasă. Bărbatul acesta avea gluga costumuluidată pe spate. Deşi ochii lui erau ascunşi sub o mască demătase neagră, nu îşi putuse camufla nici nasul acela mîndruşi nici maniera în care îşi pieptănase pe spate părul negru şibogat, lăsînd să i se vadă fruntea înaltă. Elenora nu-şi putureprima un freamăt?. Lăsă masca în jos şi zîmbi.- Bună seara, domnule, spuse ea. Ai ajuns devreme, nu?Arthur se opri în faţa ei şi se înclină.- Văd că m-am ostenit degeaba să mă deghizez. Am sosit doaracum cîteva minute. I-am reperat imediat pe Margaret şi peBennett, care mi-au spus că te-au pierdut în mulţime.- Am fost în seră ca să respir puţin aer proaspăt.- Eşti gata de plecare?- Da, sînt gata. Elenora se ridică. însă nu ştiu dacă şiMargaret o să fie de acord să se întoarcă atît de devremeacasă. Se simte excelent în compania domnului Fleming.- Mi-am dat şi eu seama de asta. Bărbatul o luă de braţ şi oconduse către uşă. Margaret mi-a adus adineauri la cunoştinţăcă, împreună cu Bennett, va da o raită şi pe la seratafamiliei Morgan. O va conduce Bennett acasa mai tîrziu.- Cred că între ei doi s-a înfiripat o idilă, zîmbi Elenora.- Eu n-am adus-o pe Margaret la Londra pentru a-i înlesni oaventură romantică, bodogăni Arthur. Rolul ei era să teescorteze pe tine, să reprezinte o prezenţă femininăacceptabilă în casa mea, potrivit convenienţelor sociale,pentru ca reputaţia ta să nu aibă nimic de suferit în perioada

în care te afli în slujba mea.Elenora se gîndi dacă să-i povestească sau nu de bîrfadespre care îi relatase Juliana că circulă în cercurile lumiibune. în cele din urmă ajunse la concluzia că, procedîndastfel, n-ar face decît să complice inutil lucrurile dacăArthur ar afla că Societatea presupunea deja cum că ei doi aravea o legătură. O asemenea informaţie l-ar fi făcut pe Arthursă se îngrijoreze în legătură cu responsabilităţile lui faţăde ea. Era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit.- Ei, domnule, dar este minunat că Margaret pare să-şi figăsit un om foarte drăguţ care să o facă fericită. Trebuie sărecunoşti asta.-Ha!- Iar cea mai frumoasă parte a situaţiei este aceea că ţieţi se datorează pe de-a-ntregul înmugurirea acestei iubiri, nuizbuti ea să se abţină. în definitiv, dacă n-ai fi invitat-ope Margaret la Londra, ea nu ar fi avut cum să-l cunoască peBennett.- Asta n-a făcut parte din strategia mea, mormăi elîmbufnat. Mie nu-mi place cînd lucrurile nu se desfăşoarăconform planului.Nu pare cu-adevărat supărat, îşi zise Elenora.- Uneori este bine să ni se mai dea peste cap anumiteplanuri, oricît de iscusit ar fi fost urzite.- Cînd Dumnezeu ai ajuns la concluzia că un astfel dedeznodămînt ar putea fi unul fericit?Atunci cînd te-am întîlnit pe tine în biroul agenţieiGoodhew & Willis, îşi spuse cu melancolie în sinea ei. Eacăutase un post liniştit ca însoţitoare plătită, în slujbaunei persoane drăguţe, de felul doamnei Egan. îl întîlniseînsă pe Arthur, iar acum, indiferent de ceea ce s-ar întîmplaîntre ei doi, ştia că viaţa ei nu va mai fi niciodată aceeaşi.Dar Elenora nu putu să-i spună lui aşa ceva, aşa că semulţumi să zîmbească, sperînd în acelaşi timp să parăenigmatică.Cînd cei doi ajunseră afară, pe treptele de la intrareaconacului Fambridge, Arthur ceru să i se aducă trăsura. Cîtevaminute mai tîrziu, Elenora o văzu desprinzîndu-se din lungulşir de vehicule, care aşteptau în stradă. în momentul în caretrăsura ajunse la scări, el o ajută să urce.

Arthur urcă sprinten în urma ei, faldurile negre aledominoului său fluturând ca aripile întunecate ale unei păsărinocturne de pradă.El închise portiera şi se aşeză pe canapeaua din faţaElenorei. Ea îşi dădu seama că era pentru prima oară singurăcu el în vehicul.- Gata cu toate prostiile astea! Arthur îşi scoase masca şio zvîrli cît colo. Nu văd în ce constă plăcerea de a-ţiascunde identitatea, doar dacă nu vrei să comiţi oinfracţiune.- Sînt mai mult ca sigură că în seara asta, la balulfamiliei Fambridge, s-au comis mai multe infracţiuni, replicăea.- A, da. într-adevăr. Arthur se aşeză confortabil pe colţulcanapelei şi făcu o strîmbătură, semn că se amuza. Presupun cămajoritatea acestor infracţiuni se referă la diverse legăturiilicite, de un fel sau altul.- Hmm.Arthur se uită la ea cu ochii lui atît de periculoşi.- Sper că n-ai fost supusă vreunui comportament nedemn. Eratreaba lui Margaret să te ocrotească de asemenea primejdii,dar e limpede că ea nu şi-a îndeplinit rolul. în cazul în careun bărbat ţi-a făcut avansuri...- Nu, domnule, se grăbi ea să-l liniştească. Nici vorbă. Darm-am întîlnit cu o cunoştinţă de-a ta.-Cu cine?- Cu Juliana. Acum doamna Bumley.- A fost şi ea la bal? schiţă el o grimasă.-Da.- Şi te-a abordat?-Da.Arthur nu părea prea încîntat.- Sper că întîlnirea n-a fost neplăcută pentru tine. Ţi-afăcut vreo scenă?- Nu mi-a făcut nici o scenă, dar întîlnirea a fost, ca săzic aşa, destul de interesantă.Arthur începu să bată uşor cu degetele în margineaportierei.- Nu ştiu de ce, dar am impresia că nu o să-mi placă ceea ceîmi vei spune.

- Nu-i chiar atît de înspăimîntător, îl asigură ea. Şitotuşi, presupun că reacţia ta n-o să fie una de bucurie.- Cred că ai dreptate. Arthur zîmbi suspicios. Dar tu ai sămă faci să-mi schimb părerea, nu?- în opinia mea, ar fi în interesul tuturor dacă ai reuşi săreacţionezi pozitiv.- Spune odată, mormăi el.- Cred că ar fi bine dacă ţi-aş explica mai întîi cum staulucrurile.- Acum am deja certitudinea că reacţia mea va fi negativă.Elenora se facu că nu a auzit.- Ai ştiut, domnule, că cele două familii, a Julianei şi alui Roland, le-au întrerupt tinerilor orice subvenţie?Arthur ridică din sprîncene.- Da, am auzit ceva în acest sens. Sînt sigur că nu estedecît o situaţie temporară. Mai curînd sau mai tîrziu,bătrînul Bumley sau Graham or să cedeze.- La început, şi Juliana a crezut la fel, însă acum nu-şimai pune nici o speranţă într-o astfel de posibilitate, ca şiRoland, de altfel. Sînt convinşi că ambele familii s-au întorspentru totdeauna împotriva lor. Juliana este deznădăjduită.- Da? Arthur nu părea prea îngrijorat pentru fosta luilogodnică.- Mama ei i-a dat ceva bani, dar nu destul pentru catînărul cuplu să poată supravieţui. Ameninţarea dezastruluifinanciar l-a făcut pe Roland să-şi încerce norocul la masa dejoc.- Da, ştiu. îndrăznesc să spun că o să afle curînd că înfelul ăsta o să-şi piardă şi bruma de bani pe care o mai are.- Ai ştiut că Roland încearcă să-şi caute norocul în sălilede jocuri?- Nu e un secret pentru nimeni.Bineînţeles că era la curent cu această situaţie, gîndiElenora tristă, tot aşa cum ştiuse şi că Ibbitts fura dinfondurile pentru întreţinerea casei. Arthur ţinea foarte multsă fie informat asupra tuturor evenimentelor.Se hotărî să încerce o altă abordare.- Juliana este foarte înspăimîntată.El întoarse capul, oferindu-i imaginea profilului său demascul feroce. Se uita pe geam, parcă plictisit de

conversaţie, găsind pe stradă ceva mult mai interesant deurmărit. Felinarele îi luminau obrazul şi maxilarele, însăexpresia Iui se pierdea în umbră.- Nici nu mă miră, replică el.Elenora îşi reaminti bîrfa pe câre o auzise în legătură cusentimentele fetei faţă de Arthur. Se zice că eraînspăimîntată de el.Privindu-i faţa imobilă, îşi dădu brusc seama, cu toatăcertitudinea, că el ştiuse foarte bine că logodnica lui setemea de el.Pe Elenora nu o surprindea că Arthur ştia ce sentimentenutrise Juliana pentru el. Ceea ce o uluia însă era că el arfi putut să ia ca pe un afront personal închipuirileterifiante ale unei tinere prostuţe, poate chiar permiţîndacestor închipuiri să-l deprime.- Mi-am dat seama că Juliana a fost educată într-o atmosferăextrem de rigidă, spuse deodată Elenora. Vîrsta ei fragedă şilipsa de experienţă explică de ce a căzut victimă unorfantasme plăsmuite de imaginaţia firesc înfierbîntată a uneitinere domnişoare.Arthur întoarse capul spre ea.- Asta spre deosebire de tine, Miss Lodge?Ea făcu un gest cu mîna în care ţinea masca.- O doamnă care intenţionează să se ocupe cu comerţul nu-şipoate permite luxul de a avea sensibilităţi prea rafinate.Pe buzele lui trecu un palid şi fugar zîmbet. înclină solemndin cap.- Este adevărat că gingaşele sensibilităţi exacerbate nuprea fac casă bună cu profitul material. O privi stăruitor. Amaflat pe propria mea piele acest lucru, acum cîţiva ani. Şi caurmare, nu permit niciodată sentimentelor să-mi influenţezedeciziile în asemenea probleme.Nu sună prea încurajator, îşi zise ea. Cu legendara luiintuiţie, aproape supranaturală, referitor la finanţe şiinvestiţii, el ghicise deja că Elenora îi va cere un serviciucare presupunea bani şi o avertiza să nu-şi mai răcească gurade pomană.Cu, toate astea, ea hotărî să insiste, folosindu-se deargumentele care îl puteau îndupleca pe el: logică şiresponsabilitate.

- Domnule, o să trec acum direct la miezul problemei, spuseea. Juliana m-a abordat în seara asta pentru a-mi cere să-ifac un serviciu.Bărbatul miji uşor ochii.- Să nu-mi spui că a avut tupeul să-ţi ceară bani.- Nu, se grăbi să-l liniştească Elenora, bucuroasă că înprivinţa asta o putea face.Expresia lui se îndulci într-o oarecare măsură.- Mă bucură să aud asta. O clipă am crezut că a avutîndrăzneala să încerce să te convingă să-i oferi un împrumut,deşi nu înţeleg de ce ar spera ea că ai fi dispusă să faci unasemenea gest.- Nu mi-a cerut nici un împrumut, replică Elenora foarteprecaut. Cel puţin, nu direct. Dar dacă îţi aminteşti, tu aidat sfoară-n ţară cum că te-ai afla în capitală pentru a punebazele unui consorţiu de investitori.- Da. Şi ce-i cu asta?Elenora se îndreptă de spate.- Juliana m-a implorat să te rog să-i oferi lui Rolandposibilitatea de a participa şi el la acest consorţiu.O clipă, Arthur se uită la ea ca şi cum i-ar fi vorbitdintr-o dată într-o limbă necunoscută.Apoi se aplecă şi îşi sprijini coatele pe genunchi.- Am impresia, Miss Lodge, că ăsta este stilul tău excentricde a glumi, zise el în cele din urmă.Elenora îl privi drept în ochi şi îşi dădu seama că desluşeaacolo numai iritare, dar nu furie. Era o mare deosebire întrecele două. Era sigură că, la Arthur, d<şar cea de-a douareacţie era într-adevăr periculoasă. Cu prima te ttiai puteaidescurca dacă făceai apel la raţiune.- Te rog să nu încerci să mă intimidezi, domnule, zise eacalm. Nu-ţi cer decît să mă asculţi.- Păi ar mai fi ceva de adăugat la absurditatea asta?- înţeleg că îţi cer mult în situaţia dată, dar cred că aiproceda cu multă înţelepciune dacă i-ai oferi Julianei aceastăfavoare.Pe buzele bărbatului se ivi un zîmbet ca de gheaţă.- Dacă îţi aminteşti, eu nu mă ocup acum de formarea niciunui consorţiu de investitori.- Acum nu, însă faci acest lucru destul de des şi amîndoi

ştim că, mai curînd sau mai tîrziu, o să fii în situaţia de apune Ia cale o inginerie financiară. I-ai putea oferi atuncilui Roland o parte din acţiunile noului tău proiect.-Nu găsesc nici măcar un singur argument logic care să măfacă să-l invit pe Roland Bumley să facă parte şi el dintr-unasemenea consorţiu, chiar dacă am presupune că ar aveafondurile necesare cumpărării acelor acţiuni, bani pe care înrealitate nu îi are, după cum ai subliniat chiar tu.- Chestiunea banilor care i-ar fi necesari pentruachiziţionarea respectivelor acţiuni este o cu totul altăproblemă. Ajungem în curînd şi la ea.-Zău?- încerci să mă intimidezi, domnule? Dacă-i aşa, atunci săştii că n-ai nici o şansă.- Poate că ar trebui să mă străduiesc mai mult.Elenora se sili să rămînă calmă.- încerc să-fi explic de ce ar trebui să te gîndeşti laposibilitatea de-ai permite lui Roland să devină unul dintremembrii viitorului tău consorţiu.- Mor de nerăbdare să aud de ce.- Problema este că, reluă ea netulburată, ferm hotărîtă săşiducă argumentaţia pînă la capăt, dacă privim situaţiadintr-o anumită perspectivă, putem trage concluzia că Julianaşi Roland se găsesc acum din pricina ta în această acută jenăfinanciară.- La dracu’, femeie! Vrei să spui că eu sînt de condamnat căcei doi au fugit împreună?Elenora se îndreptă de spate.- într-un fel, da.Arthur mîrîi ceva în barbă şi se rezemă de spătarulcanapelei.- Spune-mi, te rog, Miss Lodge, crezi că din vina mea a fostatît de înspăimîntată Juliana de perspectiva unui destinterifiant în patul meu, încîts-a gîndit că nu are de alesdecît să fugă în toiul nopţii cu un alt bărbat?- Bineînţeles că nu. Elenora părea de-a dreptul şocată deconcluzia lui. Vreau numai să spun că, îiitr-o oarecaremăsură, şi tu eşti vinovat de acest nefericit deznodămînt,pentru că ai fi putut să te duci în seara aceea după ei şi săiopreşti. Mai mult, dacă ai fi pornit imediat în urmărirea

lor, presupun că ai fi putut să-i prinzi mai înainte caonoarea Julianei să fie compromisă.- în cazul în care n-ai auzit integral povestea, aş vrea săţiatrag atenţia asupra detaliului că în noaptea respectivă sedezlănţuise o furtună cumplită. Numai un nebun ar fi făcut aşaceva.- Sau un bărbat îndrăgostit pînă peste urechi, îl corectăea, zîmbind uşor. Eu am auzit chiar mai multe variante aleacestei poveşti, domnule, şi trebuie să recunosc că nucorespunzi deloc, în nici una dintre ele, unei asemeneadescrieri. Dacă ai fi iubit-o pătimaş pe Juliana, ai fi plecatimediat în căutarea ei.Arthur întinse braţele lateral, sprijinindu-le de spătarulcanapelei. Zîmbetul lui era subţire şi ascuţit ca lama unuibisturiu.- Trebuie să-ţi fi spus Cineva că pe mine nu mă motiveazădecît banii. Oamenii sînt foarte darnici cu epitetele laadresa mea, Miss Lodge. Dar te pot asigura că, printre acesteepitete, nu se află şi acela că aş putea fi mistuit de opasiune arzătoare pentru o femeie.- Da, ei bine, atunci îndrăznesc să spun că sînt puţini ceicare te cunosc destul încît să poată trage o asemeneaconcluzie şi vina ţi se datorează tot ţie.- Cum dracu’ de îmi poţi pune în spinare o asemenearesponsabilitate?- N-aş vrea să te jignesc, domnule, dar nu încurajezi...Tăcu brusc, conştientă că vorba căreia fusese cît pe ce să-idea drumul - intimitatea- nu era chiar cel mai potrivit termenpentru a descrie temperamentul lui rece şi stăpînit. Să zicemcă nu încurajezi relaţiile prea strînse.- Iar asta dintr-un motiv cît se poate de rezonabil. Astfelde relaţii stau în calea unor decizii avantajoase în afaceri.- Nici o clipă nu cred că de aceea îi ţii pe oameni ladistanţă. Bănuiesc că motivul real ar fi exageratul tău simţal responsabilităţii care nu îţi permite să laşi garda jos.Crezi că nu îţi poţi permite să rişti să laşi pe altcineva săpreia comanda măcar o vreme.- Ai o părere extrem neobişnuită despre temperamentul meu,mormăi el.- Şi cu părerea asta neobişnuită, sînt sigură că eşti un

bărbat extrem de pătimaş, chiar dacă te controlezi permanent.Arthur îi aruncă o privire ciudată, ca şi cum îi oferisemotiv de a se îndoi de sănătatea ei mintală.- Spune-mi, Miss Lodge, crezi că eu aş pleca vreodată înurmărirea unei logodnice care a fugit de mine?- Ooo, da, domnule. Dacă te-ai implica sufleteşte şi ai punepasiune în relaţie, ai urmări-o şi pînă în iad.- Mi se pare o imagine prea poetică, se strîmbă el.- Totuşi, nu ai plecat în urmărirea Julianei acum un an.Prin urmare, acum avem de-a face cu rezultatele deciziei talede atunci.- Explică-mi încă o dată de ce ar trebui să înlătur eudificultăţile financiare în care se zbate familia tînăruluiBumley, o îndemnă el îmbufnat. Mi-e imposibil să-ţi înţelegraţionamentul,- Dar este-cît se poate de simplu, domnule. Dacă ai fiplecat în urmărirea celor doi în seara aceea, ar fi existatmulte şanse ca Juliana să fie astăzi contesa ta şi, prinurmare, n-ar mai fi avut griji de natură financiară. în ceeace îl priveşte pe Roland, el a* fi rămas în graţiile tatăluisău şi şi-ar fi cheltuit bucuros frumuşica rentă trimestrialăpe croitori şi cizmari.Arthul clătină uluit din cap.- Logica ta mă lasă fără replică, Miss Lodge.- însă ai înţeles-o, nu-i aşa?- Ştii care este părerea mea sinceră, Miss Lodge? Nu cred căai ajuns la concluzia asta printr-un raţionament logic.- De ce?- Cred că ai sărit în apărarea Julianei din cauzasensibilităţilor rafinate pe care pretinzi că nu le ai.-Prostii!- Trebuie să recunoşti. Inima ta bună a fost impresionată delacrimile Julianei, se arătă amuzat bărbatul. Din cîte îmiamintesc, Juliana are talentul de a plînge la comandă.- Şi totuşi n-a plîns deloc.El ridică mirat din sprîncene.- Ei bine, da, poate că a vărsat şi cîteva lacrimi. Dar teasigur că mi s-a părut sinceră. Cred că numai disperarea aadus-o în situaţia de a-mi cere mie s-o ajut. Elenora facu opauză, după care continuă: Domnule, îmi dau seama că afacerile

tale particulare nu sînt treaba mea.- Iată o observaţie cît se poate de pertinentă, Miss Lodge.Sînt întru totul de acord cu ea.-Şi totuşi...- Şi totuşi te amesteci în treburile mele, termină Arthurfraza. Şi asta fiindcă nu poţi face altfel. Cred că este înfirea ta să te amesteci în treburile mele, aşa cum sta înfirea unei pisici să-şi bată joc de un şoarece încolţit.Elenora roşi, impresionată de părerea lui despre ea.- Dar tu nu eşti un şoarece, îngăimă ea. Şi nu mai adăugăcă, în cazul în care în vehicul se afla vreo pisică, aceastastătea chiar în faţa ei.Totuşi, Arthur nu păru convins de spusele ei.- Eşti sigură că noi doi nu ne jucăm de-a şoarecele şipisica?- Domnule. Femeia înghiţi în sec, îşi puse mîinile în poalăşi îl fulgeră cu privirea. Mă tachinezi.- Hmm.într-adevăr, el o tachina acum, îşi zise Elenora. Nu puteadecît să-l ignore şi să-şi încheie pledoaria în favoareaJulianei. îi promisese tinerei femei că va face tot posibilulsă o ajute.- încerc să-ţi spun, continuă ea, că şi tu eşti implicat întreaba asta, fie că-ţi place sau nu. Mai mult chiar, îţi stăîn putinţă să pui lucrurile la punct.- Hmm. Lui Arthur nu părea să-i facă mare plăcereperspectiva de a pune lucrurile la punct. O fixă pe Elenora cuo privire de gheaţă. Dat fiind că te interesează atît de multchestiunile financiare, sînt sigur că înţelegi că, în cazul încare i-aş oferi tînămlui Roland acţiuni în consorţiu, aş fiobligat să-i împrumut şi banii necesari pentru a le cumpăra.- Da, sigur, însă el ţi-ar putea retuma împrumutul din ceeace ar obţine din investiţie.- Şi dacă investiţia nu va ayea succesul scontat? Ce se vaîntlmpla atunci, isteaţa mea pisicuţă? Va trebui să suport şipierderile mele şi pe ale lui Roland?- Din cîte ştiu eu, proiectele tale de investiţii eşueazărareori, dacă eşuează vreodată. Margaret şi domnul Fleming miauspus că eşti un geniu în materie de finanţe. Domnule, sperca, în ciuda faptului că nu te prea încîntă această

întorsătură a evenimentelor, să te gîndeşti bine larugăminţile Julianei şi să te hotărăşti să-i sari în ajutor.- Chiar speri cu-adevărat? întrebă el politicos.-Da.Arthur privi iar pe geam o perioadă de timp stânjenitoare.Elenora începuse să se neliniştească, întrebîndu-se dacă nucumva întinsese prea mult coarda de data asta.L Presupun că ar trebui să fac ceva în legătură cu necazulîn care se află Roland şi Juliana, zise la un moment dat,încet, Arthur.Elenora suspină uşurată şi îi zîmbi aprobator.- Ştiam eu că eşti mult prea bun ca să le întoarci spatelecelor doi, domnule.- Nu este o problemă de compasiune, spuse el, cu un aerresemnat, ci mai degrabă de vinovăţie.- De vinovăţie? Cu buzele ţuguiate, Elenora analizăcuvintele, după care clătină din cap. Cred că exagerezi,domnule. Toată povestea n-a fost decît o nefericită greşealăpe care o poţi lesne corecta, dar nu cred că ai avea de ce săte simţi vinovat.- Am greşit cerînd mîna Julianei. Şi este adevărat că nu amvrut să pornesc în urmărirea ei în noaptea în care ea a fugitcu Roland. Dar nu aceşti doi factori sînt sursa remuşcărilormele.Elenora nu era mulţumită de turnura pe care o luaseconversaţia. Speriată că bărbatul ar putea să se simtă maivinovat decît era cazul, întinse mîna, reflex, şi îi atinsegenunchiul.-Nu trebuie să fii atît de dur cu tine, domnule, spuse eagrav. Juliana era foarte tînără, foarte răsfăţată şi n-osuspectez nici de prea multă inteligenţă. Nu şi-a dat seama căal fi putut să-i fii un excelent soţ.Se aşternu o tăcere.Arthur se uită la degetele ei înmănuşate care îi atingeauuşor piciorul.Elenora îi urmări privirea şi înlemni, dîndu-şi seama deatingerea ei cam intimă. îi putea simţi căldura carepătrunsese prin pielea subţire a mănuşilor.Amîndoi rămaseră cu ochii pironiţi pe mîna ei. Elenora seblocase. Parcă era hipnotizată. O cuprinse o Stranie panică.

O clipă mai tîrziu, îşi reveni. Speriată, se grăbi să-şi iamîna de pe piciorul lui şi să şi-o retragă lîngă cealaltă, înpoală. I se părea c4 vîrfurile degetelor ei continuă să ardă.Elenora îşi drese glasul.- După cum îţi spuneam, nu trebuie să te simţi peste măsurăde vinovat. în definitiv, rirai făcut nimic rău.Arthur se uită la e$. O uimi să vadă că în ochii luistrălucea un umor trist.- Depinde, spuse el. Cine crezi că a pus la cale toatedetaliile fiigii?,- Poftim? Elenora înţelese brusc. Tu ai aranjat ca cei doisă fugă în noaptea aceea?- Eu am avut grijă de tot. Arthur clătină din cap. Am alesdata la care urmau să fugă, am cumpărat scara de lungimepotrivită ca să ajungă la fereastra camerei în care locuiaJuliana şi am comandat la un grajd trăsura şi caii.Se holba uluită la el. Iar el îşî îngădui să se desfeteurmărindu-i expresia. Nu se întîmpla prea des să o lase Cugura căscată pe Elenora.Oricît de amuzant era însă să o vadă atîta de descumpănită,senzaţia era mult mai puţin plăcută decît fusese atingereamîinii ei de piciorul lui. Mai simţea parcă mîna ei caldă prinţesătura pantalonilor.Apoi uimirea Elenorei se transformă în curiozitate*- Bineînţeles. Buzele ei se crispară mai întîi, după care searcuiră într-un zîmbet amuzat Tu ai fost cel care a pus lacale infamul plan al fugii, nu, Roland?- Cineva trebuia să o facă pentru el. Era evident că tînărulBumley dorea din tot sufletul să o salveze pe stăpîna inimiilui de soarta care o aştepta. Iar eu nu puteam să scap decîtprin fuga celor doi de situaţia dificilă în care mă aflam farăa o umili pe Juliana şi fară a-i jigni familia.- Dar cum Dumnezeu de l-ai convins pe Roland să accepte unscenariu imaginat de tine? Probabil că te considera inamiculsău de moarte.- Cît se poate de adevărat. Cred că pentru el eram un fel deîntruchipare a diavolului. Şi aş putea să jur că încă maisînt. M-a asistat Bennett Fleming în această punere în scenă.-bineînţeles! Ochii Elenorei sticliră de încîntare.- El a fost acela care l-a luat deoparte pe Roland şi l-a

convins că unica modalitate de a q salva pe Juliana era aceeade a fugi cu ea. Cînd Roland s-a arătat entuziasmat, dar şidescumpănit, Bennett i-a sugerat strategia pe care opregătisem eu. Arthur se gîndi la perioada aceea de o zi şijumătate pe care o dedicase conceperii planului. Ajn notattoate instrucţiunile. Ai măcar idee cît de complicat este săpui la cale o fugă reuşită?Elenora rîse. Sunetul acela cristalin îi dădu fiori. Sesimţi cuprins de irezistibila poftă de a întinde mîinile pînăla ea, de. a o cuprinde în braţe şi de a o săruta pînă cîndbuna ei dispoziţie s-ar transforma în dorinţă arzătoare.Lui Arthur îi reveneau mereu în minte cuvintele Elenorei:Juliana era foarte tînără, foarte răsfăţată şi n-o suspecteznici de prea multă inteligenţă. Ea nu şi-a dat seama că ai fiputut să-i fii un excelent soţ.- Trebuie să recunosc că n-am avut niciodată ocazia să măgîndesc la ceea ce ar fi necesar pentru o fugă izbutită,răspunse ea veselă. Insă acum, cînd stau să analizezsubiectul, îmi dau seama că poate fi într-adevăr complicat.- Crede-mă pe cuvînt că nu este o sarcină prea uşoară. Eraclar că Roland nu avea habar cum trebuie să acţioneze. Iar euaveam presentimentul că, în cazul în care aş lăsa totul înseama lui, întreaga operaţiune s-ar dovedi un asemeneadezastru încît tatăl Julianei ar prinde de veste la timp casă-i oprească pe cei doi mai înainte ca, ăăă, să se :producăireparabilul, cum s-ar zice.- Adică mai înainte ca Juliana să ajungă să se compromită înasemenea măsură încît să nu mai existe altă alternativă decîtcăsătoria.- Da. Şi pînă la urmă, totul a izbutit doar în ultimăinstanţă, în ciuda planului meu riguros.- Furtuna, chicoti ea. în pofida tuturor precauţiilor tale,n-ai putut anticipa o atît de dramatica înrăutăţire a vremii.- Eu am presupus că Roland va avea stropul de discemâmîntnecesar amînării acţiunii pînă cînd drumurile ar fi devenitcirculabile, oftă Arthur. Dar nu, tînârul înfierbîntat arespectat cu maximă precizie toate detaliile planului,inclusiv data şi ora fugii. Nici nu-ţi poţi imagina groazacare m-a cuprins cînd mi s-a comunicat că tinerii s-au aruncatîn plină ftutună. Am fost sigur că tatăl Julianei îi va găsi

şi îşi va recupera fiica mai înainte ca ea să se fi compromisiremediabil.- îngrijorarea ta explică fară îndoială de ce ai jucatatunci cărţi pînă în zori.- A fost una dintre cele mai lungi nopţi din viaţa mea, oasigură el. Trebuia să fac ceva pentru a nu mă mai gîndi laposibilitatea unui eşec.Arthur îşi dădu seama că trăsura se oprise. Nu se puteasă fi ajuns deja acasă. Trecuse prea puţin timp. Şi-ar fidorit să mai prelungească o vreme şederea în intimitateatrăsurii, să fie singur cu Elenora.Se uită pe geam şi simţi uni fior de nelinişte cînd îşi dăduseama că nu se aflau pe Rain Street. Mai mult decît atît,trăsura se oprise lîngă un parc. Alături se afla un altvehicul asemănător Arthur ridică perna de lîngă coapsa lui şibăgă mîna într-o ascunzătoare ca să scoată pistolul pe care îlţinea acolo pentru orice eventualitate. în faţa lui, Elenorase încruntă îngrijorată. îi simţi încordarea, însă ea nu pusenici o întrebare.în momentul acela, trapa din tavanul cabinei se deschise.Jenks îl privea de pe capră.- O trăsură mi-a făcut semn să opresc, domnule. Vizitiul eizice că pasagerul lui v-a recunoscut trăsura şi că doreşte săvă vorbească. Spuneţi-mi ce să fac.Arthur văzu deschizîndu-se portieră celeilalte trăsufi şidin ea coborî Hitchins; care se apropie de trăsura contelui.- E-n ordine, Jenks. Arthur puse înapoi pistolul înascunzătoare şi lăsă la loc perna. Bărbatul acela lucreazăpentru mine.- Am înţeles, domnule, zise vizitiul şi închise trapa.Hitchins deschise portiera trăsurii lui Arthur.- Domnule, spuse el, după care o observă şi pe Elenora. Pefaţa bărbatului înflori un rînjet. Ce plăcere să vă revăd,coniţă. Arătaţi cît se poate de bine.- Bună seara, domnule Hitchins, îi răspunse Elenora zîmbind.- I-am spus şi înălţimii sale ieri, cînd a venit pe BowStreet pentru a mă angaja, că îmi amintesc foarte bine dedumneavoastră. Mi-am dat seama încă din ziua în care v-amescortat afară din casa dumneavoastră că veţi izbuti să vădescurcaţi. Sînteţi deşteaptă, coniţă. Ia uite, acum

călătoriţi într-o caleaşcă elegantă şi sînteţi logodită cu unconte.- Nici mie nu-mi vine să cred, rîse Elenora.Arthur se gîndi la ceeace-i mai spusese Hitchins cu o zi înurmă, cînd discutaseră despre momentul în care agentul fuseseangajat ca să asigure evacuarea Elenorei: A fost uluitor,domnule. Uluitor. Stătea acolo, domnule, urmînd să piardăabsolut tot ce avea, dar prima preocupare a lui Miss Lodge afost grija pentru servitori şi pentru ceilalţi angajaţi aifermei. Nu mulţi oameni în situaţia ei îşi fac griji pentrualţii.Arthur se uită la Hitchins.- Acum ce voiai să-mi spui?.Agentul întoarse privirea spre Arthur, de astă dată pu omină serioasă.- Aşa cum mi-aţi indicat, v-am căutat la clubuldumneavoastră, domnule, însă portarul mi-a spus că nu maismteţi acolo. Mi-a spus că aţi plecat la un bal mascat şi mi-adat adresa. Tocmai mă îndreptam către adresa respectivă, cîndv-am întîlnit pe drum caleaşca. '- Mă căutai în legătură cu Ibbitts?- Da, domnule. Mi-aţi spus să vă anunţ dacă se întîmpla să-lviziteze cineva. Ei bine, i-a făcut cineva o vizită. Nu maimult de două ore în urmă, un domn a intrat în locuinţa lui.Domnul a aşteptat pînă ce Ibbitts s-a întors de la taverna lacare îşi petrecuse seara. Cei doi au avut o întrevedere acasăla Ibbitts. După o vreme, musafirul lui Ibbitts a plecat. înstradă îl aştepta o birjă.Pe Arthur îl străbătu un fior îngheţat.- Şi te-ai uitat bine la oaspetele lui Ibbitts? întrebă elpe un ton care îl făcu pe Hitchins să înalţe din sprîncene.- Nu, domnule, deoarece nu mă aflam suficient de aproape deel încît să-i disting trăsăturile feţei. Nici el nu m-aremarcat pe mine. Mi-aţi spus că nu trebuie să las pe nimenisă-şi dea seama că îl supraveghez pe Ibbitts.- Ce îmi poţi spune despre omul care s-a întîlnit cuIbbitts?Hitchins se concentră.- După cum spuneam, venise acolo cu o birjă. Era destul deîntuneric, însă am putut observa că purta o pelerină cu gluga

trasă pe cap. Cînd a plecat de-acolo, se grăbea foarte tare.Arthur îşi dădu seama că Elenora urmărea foarte atentdiscuţia.- Eşti sigur că oaspetele era un ţjărbat, domnule Hitchins?îl întrebă ea.- Da, răspunse Hiţchins. Sînt sigur de asta după felul cummergea.- Şi despre Ibbitts ce-mi mai poţi spune? îl întrebă Arthur.A mai plecat după aceea de-acasă?- Nu, domnule. Din cîte ştiu eu, omul este tot înăuntru. Amdat ocol clădirii pînă în spate şi m-am uitat la fereastralui. Nu se vede nici o lumină. Probabil că s-a culcat.Arthur aruncă o privire Elenorei.- O să te conduc acasă şi apoi o să-i fac o vizită luiIbbitts. Intenţionez să scot de la el tot ce s-o putea înlegătură cu cel care l-a vizitat în seara asta.- Şi dacă nu îţi va spune adevărul? întrebă ea.- Nu cred că îmi va fi prea greu să-l fac pe Ibbitts săvorbească, zise el liniştit. îi cunosc pe cei de teapa lui.Doar că va trebui să-i dau ceva bani.- Dar nu este nevoie să mă duci mai întîi pe mine acasăînainte de a vorbi cu Ibbitts, spuse ea pe nerăsuflate. Ar fio mare pierdere de vreme. Străzile sînt aglomerate şi aiîntîrzia foarte mult.- Nu cred că... începu Arthur.Elenora nu-i dădu timp să termine fraza:- Ar fi cea mai^ rezonabilă manieră de a proceda încircumstanţele date. îmi dau seama că de-abia aştepţi să-l ieipe Ibbitts la întrebări. Nu văd nici un motiv să nu teînsoţesc.- Are dreptate, domnule, o susţinu Hitchins.Arthur ştia că amîndoi au dreptate. Cu toate astea, dacă înlocul Elenorei ar fi fost orice altă doamnă cunoscută, nicimăcar nu ar fi luat în considerare posibilitatea de a o lua cuel în partea aceea a oraşului. însă ea nu era o femeieoarecare. Elenora nu era genul de domnişoară care să leşine lavederea unui beţiv ieşit din cine ştie ce tavernă. Ori a uneiprostituate care îşi practică vechea meserie pe o aleeîntunecoasă. Şi pentru că era escortată de nu mai puţin detrei bărbaţi, adică Jenks, Hitchins şi el însuşi, ea va fi în

deplină siguranţă.- Bine, se declară el de acord într-un tîrziu, cu condiţiasă-mi dai cuvîntul tău de onoare că nu vei scoate nasul afarădin trăsură cît timp voi discuta cu Ibbitts.- Şi totuşi cred că ţi-aş putea fi şi eu de ajutor în cursulîntrevederii.- Nu o să pui piciorul în locuinţa lui Ibbitts, şi cu astabasta.Elenora nu părea prea încîntată, însă nu mai comentă nimic.- Pierdem un timp preţios, domnule.- într-adevăr. Arthur se trase deoparte pe canapea. Vino şidumneata cu noi, Hitchins.- Bine, domnule. Agentul urcă în trăsura lui Arthur şi seaşeză lîngă el.Contele îi dădu lui Jenks adresa lui Ibbitts. După aceeastinse luminile din interiorul trăsurii şi coborî perdeluţelepentru ca nimeni, dintr-o altă trăsură, să nu o poată zări peElenora.- Ai avut o idee extraordinară să-l pui pe Hitchins să-lurmărească pe Ibbitts, domnule, îi spuse ea lui Arthur.Lui Arthur îi veni să zîmbească. Absurd, dar văditaadmiraţie din glasul ei îl încînta.Cam după vreo jumătate de oră, trăsura se opri în faţalocuinţei lui Ibbitts. Coborînd în urma lui Hitchins, Arthurîşi zise că Elenora avusese mare dreptate în legătură cutraficul aglomerat. Dacă ar fi dus-o mai întîi pe ea pînăacasă, ar mai fi întîrziat aproape încă o oră. înainte de aînchide portiera, se uită înapoi la ea cu intenţia evidentă dea-i reaminti promisiunea că va rămîne în trăsură.- Fii cu multă băgare de seamă, Arthur, i-o luă ea înainte.Chipul ei părea foarte palid, încadrat fiind de umbreleîntunecate ale glugii costumului de bal. Am o straniepresimţire.Pe Arthur îl miră îngrijorarea din vocea ei. O privi lung.Pînă în clipa aceea, Elenora fusese calmă şi stăpînă pe ea.Acum îi sări în ochi neliniştea din vocea ei.- N-ai nici o teamă, zise el încet. Vor veghea asupra taJenks şi Hitchins.- Nu siguranţa mea mă îngrijorează. Se aplecă spre el şicoborî glasul: însă nu ştiu de ce am un foarte neplăcut presentiment

în legătură cu treaba asta. Te rog să nu intri acoloneînsoţit de cineva. Eu nu am nevoie să mă protejeze ambiibărbaţi. Te implor să-l iei pe unul dintre ei cu tine.- Mi-am luat pistolul.- Pistoalele au nefericita faimă de a nu funcţiona cînd ţi-elumea mai dragă şi ai avea mai mare nevoie de ele.O asemenea manifestare de tulburare nu o caracteriza peElenora, gîndi el. Acum nu avea însă timp să o liniştească.Era mai uşor să-i facă pe plac.- Foarte bine, dacă asta te mai calmează, îl voi lua cu minepe Hitchins şi îl voi lăsa doar pe Jenks să aibă grijă de tineşi de trăsură.- îţi mulţumesc, se arătă ea recunoscătoare.Uşurarea şi recunoştinţa ei îl îngrijorară mai mult decîttot ce spusese ea.Arthur închise portiera şi se uită la Jenks.- Dă-ne, te rog* un felinar. Hitchins şi cu mine vom intraîn casă. Tu rămîi aici să ai grijă de Miss Lodge.- Bine, domnule. Jenks îi întinse un felinar.Hitchins îl aprinse, apoi scoase dintr-un buzunar un cuţitfioros.Arthur se uită la lama strălucitoare.- Te-aş ruga să nu scoţi drăcovenia aia la vedere decît dacăva fi absolut necesar.- Cum ziceţi dumneavoastră, domnule. Hitchins se conformădocil, strecurînd cuţitul la loc în buzunar. Locuinţa luiIbbitts se află la etaj, în partea din spate a casei.Arthur pătrunse primul în sordidul hol de la intrarea înclădire. Nici o geană de lumină nu se vedea pe sub uşa uniceicamere de la parter.- Aici locuiesc două fete care îşi fac veacul prin taverne,explică Hitchins. Le-am văzut plecînd încă de acum cîteva ore.Nu se vor întoarce pînă în zori, sau poate nici atunci.Arthur dădu din cap şi începu să urce repede scările.Hitchins îl urmă îndeaproape, ducînd felinarul. Micul hol dela etajul casei era cufundat în beznă. Agentul ridicăfelinarul. Luminiţa gălbuie căzu pe o uşă închisă.Arthur traversă holul şi bătu hotărît cu pumnul în uşă.Nu se auzi nici un răspuns.Atunci apăsă pe clanţa care cedă uşor. Mult prea uşor.

în momentul acela, contele îşi dădu seama că presimţirearău-prevestitoare a Elenorei fusese cît se poate deîntemeiată. Ceva nu mirosea a bine.Deschise larg uşa.Din încăperea întunecată năvăli un miros greu, de sîngescurs, de praf de puşcă ars şi de moarte.- Ei drăcia dracului! şopti Hitchins.Arthur îi luă felinarul din mînă şi îl ridică mai sus. Luminaflăcării căzu pe trupul care zăcea pe pardoseală. Obucată din capul lui Ibbitts fusese pur şi simplu spulberată,dar partea care rămăsese neatinsă era mai mult decîtsuficientă pentru identificarea cadavrului. Sîngele închegatpe pieptul cămăşii lui arăta cît se poate de limpede că fuseseîmpuşcat de două ori.- Oricine o fi fost asasinul, a dorit să se asigure căIbbitts a murit cu-adevărat, zise încet Arthur.- Aşa-i. Hitchins se uită prin mica încăpere. Se pare căaici a avut loc şi o oarece încăierare.Arthur se uită la scaunul răsturnat.- Da. Se apropie de cadavru. Lumina luci pe lama unui pumnalcăzut lîngă braţul răşchirat şi inert acum al lui Ibbitts.Omul a încercat să se apere.- Pe lama pumnalului nu există nici un strop de sînge.Hitchins scoase un sunet care exprima părerea lui de rău. Nuşi-a nimerit ţinta. Nici măcar nu l-a atins pe ucigaş.Arthur se lăsă pe vine ca să se uite mai de-aproape lapumnal. După cum remarcase şi Hitchins, pe armă nu era niciurmă de sînge. în apropiere de minerul pumnalului se vedeaunişte fibre textile destrămate, lungi şi negre.- Se pare că i-a sfîşiat doar haina asasinului.Contele se ridică, cuprins de panică. Se gîndea la Elenoracare rămăsese în trăsura din stradă şi se întoarse imediatspre uşă.- Hai, Hitchins, acum trebuie să plecăm. Voii avea grijă caautorităţile să primească o înştiinţare anonimă în legătură cuaceastă crimă. Indiferent de ceea ce se va întîmpla, doresc canumele lui Miss Lodge să nu fie pomenit în legătură cu acestasasinat. Ai înţeles?- Cît se poate de bine, domnule. Hitchins părăsi şi elîncăperea. Puteţi fi liniştit, domnule. Credeţi-mă că îi port

lui Miss Lodge un prea mare respect ca să-i pricinuiescnecazuri. Şi fară aşa ceva, a trecut prin destule.Admiraţia din glasul lui Hitchins părea foarte sinceră.Arthur era sigur că putea avea încredere în agent în privinţaasta.Arthur coborî iute treptele, blestemîndu-se cu fiecare pască acceptase să o aducă şi pe Elenora acolo. Una era ca ea sărişte a fi văzută, împreună cu el, într-o zonă cam deocheată aoraşului. în cel mai rău caz s-ar mai isca nişte bîrfe, darfără prea mari consecinţe.Ar fi însă cu totul altceva dacă cineva ar fi observat-oaşteptînd într-o trăsură în faţa unei case în care se comiseseun asasinat.Cînd el şi cu Hitchins ajunseră în holul de la intrare,Arthur stinse flacăra felinarului înainte de a ieşi.- Să nu alergi, îi spuse el lui Hitchins, însă, pentruDumnezeu, nici să nu mergi prea agale.- Nici nu mă gîndeam să pierd timpul, domnule.Cei doi ieşiră în stradă şi merseră în ritm alert pînă latrăsura care îi aştepta, Hitchins sări pe capră, lîngă Jenks.Arthur îl auzi explicîndu-i acestuia, în şoaptă, cum stăteaulucrurile.Jenks puse în mişcare vehiculul mai înainte ca Arthur săapuce să închidă portiera.- Ce s-a întîmplat? întrebă Elenora.- Ibbitts este mort. Arthur se lăsă pe speteaza canapeleidin faţa ei. A fost ucis.- Dumnezeule! Elenora avu un moment de şovăială. A facut-ocel pe care l-a văzut mai devreme Hitchins? Cel care aaşteptat întoarcerea lui Ibbitts şi care după aceea a plecatrepede?- Aşa s-ar părea.- Dar cine ar dori să-l omoare pe Ibbitts şi de ce?- Bănuiesc că ucigaşul a primit de la Ibbitts informaţia pecare o dorea, după care s-a gîndit că numai omorîndu-1 îiputea închide gura definitiv.Arthur puse mîna pe pistol şi se uită pe stradă, cercetîndcu mare atenţie fiecare ungher şi încercînd să desluşeascăsiluetele din penumbră. Să mai fi privit criminalul prinpreajmă, pîndind de pe o alee? O văzuse el oare pe Elenora?

- Asta dovedeşte că cineva este la curent cu investigaţia tareferitor la asasinarea unchiului tău, murmură ea.- Da. Arthur încleştă mîna pe pistol. Afacerea a devenit unfel de joc de-a v-aţi ascunselea. Ar fi fost bine dacăHitchins ar fi observat şi reţinut trăsăturile ucigaşuluiatunci cînd a intrat şi a ieşit din casa în care locuiaIbbitts.- N-aţi găsit nici un indiciu la locul faptei?- N-am avut timp să cercetez totul cu de-amănuntul. Singurullucru pe care l-am observat a fost că Ibbitts a încercat să seapere cu pumnalul său.- Aaa, crezi că a izbutit să-l rănească pe asasin? Dinglasul ei străbătu o notă de entuziasm. Dacă Ibbitts a reuşitsă-l rănească, ar mai exista ceva speranţe.- Din păcate, mi-e teamă că nu a izbutit decît să sfîşiehaina ucigaşului. De pumnal erau agăţate cîteva fibre textilenegre, dar pe lamă nu exista nici urmă de sînge.Pe canapeaua din faţa lui Arthur se lăsă o bizară tăcere.- Fibre textile de culoare neagră? repetă Elenora pe un tonciudat. Poate dintr-o pelerină lungă şi neagră?- Posibil. Bănuiesc că între cei doi a avut loc o încăierareşi că pumnalul lui Ibbitts s-a prins în ţesătura îmbrăcăminteiasasinului. Dar nu văd ce am putea face cu această informaţie.Ar fi fost bine dacă ar mai fi existat măcar încă un martor lascenă.Elenora inspiră zgomotos.- Eu cred că un martor tot există, domnule.- Cine anume, te rog, spune-mi.- Eu însămi, şopti ea, destul de uluită. Cred că s-ar puteasă fi dansat cu acest criminal la scurt timp după ce a comisasasinatul.In timp ce Arthur umbla de colo-colo prin bibliotecă,Elenora şedea în fotoliul cel mai apropiat de şemineu,încercînd să se încălzească. Simţea fluxul de energie careradia dinspre Arthur.- Eşti sigură că avea o ruptură în pelerină? o întrebă el.- Da. Foarte sigură. îndreptase mîinile către foc, însăcăldura nu părea să ajungă prea departe în încăpere. Am atinsruptura aia cu degetele.în imensa casă era întuneric şi linişte, cu excepţia focului

care ardea liniştit. Arthur nu trezise nici un servitor, iarMargaret nu se întorsese încă.Bărbatul vorbise foarte puţin după ce ea îi adusese lacunoştinţă surprinzătoarea informaţie. Apoi drumul lor sprecasă se desfaşurase aproape în tăcere. Ea ştia că între timpArthur se gîndise la informaţia pe care i-o dăduse ea şi cusiguranţă că imaginase tot felul de teorii şi ajunsese laanumite concluzii. Iar ea îi respectase concentrarea.Dar de cum intraseră în holul casei, Arthur o condusesedirect în bibliotecă şi aprinsese focul.- Trebuie Să stăm de vorbă, spusese el, aruncîndu-şidominoul pe spătarul unui fotoliu.-Bine.Cu degete grăbite şi nervoase, Arthur îşi desfăcu nodulcravatei, lăsînd-o apoi să atîme neglijent peste vestă. Dupăcare începu să se fîţîie prin încăpere.- I-ai spus ceva despre ruptura mantiei lui? întrebă el.-Nu. Nu i-am spus nimic. Adevărul este că nu voiam săport nici o conversaţie cu el. Elenora se cutremură. Dorinţamea cea mai arzătoare era să se termine dansul cît mai curîndposibil.- EI nu ţi s-a adresat?- Nu a scos nici măcar un sunet. Elenora îşi prinse o buzăîntre dinţi, încercînd să-şi amintească scena petrecută însala de bal. Presupun că n-a vrut să-mi ofere un indiciu atîtde important cu privire la identitatea lui.Arthur îşi scoase haina, apoi vesta.Elenora inspiră adînc şi se strădui să se concentreze asuprafocului. El nu părea să-şi dea seama că, practic, se dezbrăcaîn faţa ei.Linişteşte-te, îşi zise ea. Se face doar puţin comod. Undomn are tot dreptul să facă acest lucru în intimitateacăminului său. Cu siguranţă că acum se gîndea numai la crimă,nu la pasiune. Şi e sigur că nu-şi dădea seama de efectul pecare îl avea asupra-nervilor ei.- Asta ar putea însemna că l-ai cunoscut în altă parte,continuă Arthur. Poate că se temea că l-ai recunoaşte dupăvoce.- Da, foarte posibil. Nu pot spune decît că sînt sigură căn-am mai dansat niciodată cu el.

- Cum poţi fi chiar atît de sigură?Elenora îndrăzni să-i mai arunce o privire timidă. El continuasă se învîrtă cu energia dezlănţuită a unui leu încuşcă.- Mie greu să-ţi explic, răspunse ea. La început, cînd seîndrepta prin mulţime în direcţia mea, am crezut că eşti tu.Auzind-o, Arthur încremeni,- Ce naiba o fi putut să te facă să crezi asta?- Purta acelaşi gen de domino ca şi tine şi avea o mascăfoarte asemănătoare cu a ta.- La dracu’! S-o fi aşteptat ca tu să faci această confuzie.Asemănarea costumelor nu poate fi o simplă coincidenţă.Elenora se gîndi o clipă, apoi clătină din cap:- Nu sînt convinsă de asta. Ar fi putut foarte bine să fie ocoincidenţă. La baiul respectiv, mai mulţi domni aveaudominouri şi măşti asemănătoare.- Ai mai confundat şi pe altcineva cu mine în seara asta?Elenora zîmbi trist auzind o atît de perspicace întrebare.- Nu. Adevărul este că nu am mai confundat pe nimeni cutine, doar pe bărbatul îmbrăcat în costumul sfîşiat, şi astanumai vreme de cîteva clipe.- Cum de-ai putut, după acele cîteva clipe, să fii chiaratît de sigură că totuşi nu eram eu?Elenora avu senzaţia că sesizează în vorbele Iui un straniuamestec de curiozitate împletită cu suspiciune, ca şi cum i-arfi pus o cu totul altă întrebare, şi anume: Ai putea realmentesă mă recunoşti într-o sală aglomerată şi slab iluminată?Nimeni nu mă cunoaşte chiar atît de bine...Desigur că pot, gîndi ea. însă cu greu ar fi putut să omărturisească.Elenora chibzui ce i-ar putea spune în aşa fel încît să parălogic. Bineînţeles că nu îi putea explica cum că mirosulucigaşului era cu totul diferit de al lui. O asemenea remarcăar fi fost de departe mult prea personală, prea intimă. Ceeace i-ar fi dezvăluit hii cît de bine îl cunoştea;- Nu era la fel de înalt ca tine, preferă să răspundăElenora. Am dansat cu tine, domnule. Umărul tău este puţinpeste al lui. îşi putea sprijini capul pe umărul lui, îşi zisecu un aer visător. Şi ai umerii mai laţi decît ai lui. Umeriilui Arthur erau musculoşi, graţioşi şi extrem de atrăgători.

Iar degetele lui erau ceva mai lungi decît ale tale.Instantaneu, chipul lui se întunecă.- I-ai remarcat şi degetele?- Da, domnule. O femeie îşi dă seama foarte bine de felulcum arată mîinile unui bărbat atunci cînd el o atinge. Nu seîntîmplă şi cu bărbaţii la fel?Arthur mormăi ceva nedesluşit.-A, şi am mai observat şi altceva, continuă ea. La mînastîngă avea un inel şi era încălţat cu cizme înalte.- La fel ca alte mii de bărbaţi din acest oraş, mormăi el jdupă care se uită la ea, arcuind o sprinceană. I-ai remarcatpînă şi cizmele?- De cum mi-am dat seama că nu eşti tu, am devenit curioasăsă aflu cine este. Elenora privi la flăcările din cămin.Oricine o fi fost, e sigur că nu era bătrîn. Mişcările luitrădau că dansa cu mare uşurinţă. Nu era rigid şi nici nuezita. Te pot asigura că nu face parte din generaţia unchiuluitău.- Iată cu-adevărat o informaţie utilă, replică el rar. Vatrebui să meditez asupra acestui aspect. Ai mai remarcat şialtceva?- Mi-e greu să-ţi explic, dar am avut senzaţia că existaceva ciudat în legătură cu starea lui de spirit. Părea cuprinsde o surescitare deranjantă.- Omorîse un om. Arthur se opri în faţa unei ferestre şiprivi afară, în grădina luminată de razele lunii. Cu siguranţăcă emoţia faptei îl marcase şi îl urmărea încă. Aşa că te-acăutat ca să danseze cu tine.- Mi se pare destul de bizar, nu crezi? se înfioră ea. Te-aiaştepta ca, după o crimă, făptaşul să se ducă direct acasă şisă facă o baie, nu să meargă la un bal mascat şi acolo sădanseze.- El nu a venit Ia balul familiei Fambridge ca să danseze cucineva la întâmplare, zise pe un ton egal Arthur. El a vrut săvalseze anume cu tine.- Trebuie să recunosc că străinul m-a căutat în mod special,se cutremură Elenora. însă tot nu pot înţelege ce l-a împinssă facă aşa ceva.- Eu pot să înţeleg.Femeia întoarse foarte repede capul spre Arthur, mirată de

tonul lui aspru.- Vrei să spui că îţi dai seama ce motiv a avut să facă unaca asta?- Cu siguranţă că a aflat în seara asta, de la Ibbitts, cămă aflu pe urmele lui. în aroganţa care îl caracterizează,probabil, s-a hotărît să sărbătorească ceea ce a considerat afi un triumf asupra mea.Elenora ţuguie buzele.- Poate că ai dreptate, domnule. Dar asta tot nu explică dece a vrut să danseze anume cu mine.Arthur se întoarse cu faţa la ea. Elenora aproape că încetăsă mai răsufle cînd văzu sălbatica furie din privirea lui.-Nu înţelegi? întrebă el. Există o tradiţie foarte veche şifoarte barbară printre bărbaţii care se duşmănesc.învingătorii caută adesea să-şi proclame victoria asupraadversarului posedîndu-i femeia.- Posedîndu-i femeia? Domnule, dar vorbeşti despre un viol.Elenora sări drept în picioare. Te pot asigura că n-a fostvorba decît de un dans.- Iar eu te pot asigura, Miss Lodge, că în mintea aceluidescreierat dansul respectiv a simbolizat un altfel de act.- Mi se pare absolut ridicol, se revoltă ea. Apoi îşi aminticît îi displăcuse atingerea mîinii străinului pe talia ei.Inspiră adînc. Indiferent de felul în care a consideratsituaţia în mintea lui, din punctul meu de vedere nu a fostdecît un vals cu un partener cît se poate de neplăcut.- Ştiu asta. Dar pe el nu l-a interesat punctul tău devedere.- Nu sînt de acord cu tine, îl contrazise ea îndîijită.Arthur reacţionă ca şi cum n-ar fi auzit-o.-Acum trebuie să pun la cale un alt plan.Elenora ar fi putut jura că îşi formulase deja o altăstrategie.- Foarte bine. Şi ce vom face, domnule?- Tu nu vei face nimic, Elenora. Te vei duce în camera ta şiîţi vei face bagajele. Angajamentul tău se încheie în searaasta. Iţi voi trimite salariul.- Ce? Se holbă revoltată la el. Mă concediezi?- Da. Intenţionez să te trimit la, una dintre moşiile melepînă se va încheia definitiv afacerea asta.

Pe Elenora o cuprinse panica. Nici gînd să se întoarcă înprovincie. Noua ei viaţă era acum aici, la Londra. Orice s-arîntîmpla, nu va fi de acord să se lase trimisă la o moşie dincine ştie ce sat, unde i se vor lungi urechile de aşteptare şiplictiseală.Dar dacă începea acum cu istericalele, nu ar reuşi decît săînrăutăţească situaţia. Aşa era Arthur. Cu el era mai bine săte foloseşti de logică.Elenora se strădui să vorbească molcom şi controlat:- Ai de gînd să mă goneşti numai fiindcă ticălosul ăla adansat cu mine?- Ţi*am spus, pentru el a fost mult mai mult decît un simpludans.Elenora roşi.- Pentru Dumnezeu, domnule, dar nu s-a folosit de forţă.- N-a făcut decît să demonstreze că nu vede în tine decît unbiet pion în această partidă pe care o joacă împotriva mea,replică Arthur cu un glas surprinzător de aspru. Nu-i voipermite să se folosească de tine în nici un fel.Trebuia să înţeleagă purtarea lui rigidă, îşi zise ea. îndefinitiv, nu făcea nimic altceva decît să încerce să oprotejeze. f- îţi mulţumesc pentru ceea ce intenţionezi să faci înfavoarea mea, zise ea, străduindu-se din răsputeri să-şimenţină calmul, însă acum este mult prea tîrziu. Sînt dejaimplicată în toată afacerea, indiferent dacă îţi place sau nu.Domnule, mi-e teamă că momentan nu mai gîndeşti cu legendarata luciditate.Arthur o privi insistent.-Chiar aşa?Cel puţin izbutise să-i reţină atenţia, gîndi ea.- Domnule, mi-e limpede că eşti îngrijorat pentru siguranţamea. Foarte drăguţ din partea ta. Dar ce te face să crezi că,trimiţîndu-mă la ţară, asasinul va uita de mine?- Cînd va înţelege că mi-am schimbat strategia, îşi vapierde interesul pentru tine.- Nu cred că poţi miza pe reacţia asta din partea lui. Te-aigîndit la posibilitatea ca ucigaşul să ajungă la concluzia căeu aş putea deţine informaţii mult mai valoroase decîtIbbitts, despre tine şi despre planurile tale?

în încăpere se lăsă o scurtă şi apăsătoare linişte. Elenoraobservă pe faţa lui Arthur că înţelesese cum stau lucrurile şiîşi dăduse seama că nu-i putea demonta raţionamentul.- O să am grijă să-ţi pun la dispoziţie un paznic înarmat,spuse el.- Ai putea-o face, dar asta nu va însemna că îl va opri peticălos. El se mişcă în voie în Societate. Iar eu ce-o să fac?O să-i evit de-acum înainte pe toţi domnii? Şi cît timp?Săptămîni? Luni de zile? N-o să mă poţi ţine la infinit subpază. Nu, sînt mult mai în siguranţă aici, cu tine, ajutîndutesă-l descoperi pe criminal.- La dracu’, Elenora...- Şi ce se va întîmpla cu Margaret? Dacă eu n-o să mai fiula îndemîna asasinului, s-ar putea să se folosească de ea. îndefinitiv, ea nu numai că locuieşte în această casă, dar esteşi o membră a familiei tale. Dacă mă vei scoate pe mine dinjoc, s-ar putea ca ea să devină următoarea ţintă a ucigaşului.- La dracu’, zise el din nou, dar de astă dată mai încet. Măsimt nevoit să recunosc că ai dreptate.- Asta doar pentru ca ai fost supus în seara asta unei maritensiuni, îl asigură ea. Nu ai de ce să-ţi faci reproşuri. Ada peste un loc în care a fost comis un asasinat poate avea unefect extrem de neplăcut asupra judecăţii oricărei persoane.Buzele lui se arcuiră într-un zîmbet straniu.- Desigur. Trebuia să-mi fi dat seama că aşa se explicălogica mea improprie din această seară.- Nu-ţi face însă griji, spuse ea, încercând să suneîncurajator. Sînt sigură că obişnuita forţă a raţionamentuluitău va reveni curînd.- Nu pot decît să sper că aşa se va întîmpla.Elenora nu avea mare încredere în tonul docil al IuiArthur.- Domnule, permite-mi, te rog, să-ţi amintesc că te-amajutat foarte mult în această investigaţie, continuă ea,nerăbdătoare să revină la subiectul care o interesa. Dacă îmivei îngădui şi pe mai departe să te ajut, probabil că vomrezolva această enigmă mult mai repede decît dacă te veistrădui de unul singur.- Nu sînt deloc sigur de asta, şopti el.- Ba mai mult, dacă mă vei ţine în continuare lîngă tine, în

rolul de logodnică, nu numai că vei putea să mă protejezi mailesne, dar criminalul va presupune că noi nu ştim acum maimult decît ştiam înainte ca Ibbitts să fie ucis.Maxilarele lui Arthur se încleştară.- Din păcate, însă, este chiar adevărul.- Nu chiar aşa. Acum venise rîndul Elenorei să se fîţîieprin încăpere. Eu am fost foarte atentă cînd asasinul a dansatcu mine. Există multe şanse să-l pot recunoaşte dacă se vaîntîmpla să fiu din nou în apropierea lui. Sau cel puţin aşputea să elimin dintre suspecţi un număr de domni, în funcţiede vîrstă, înălţime, aspect şi fel de a se mişca, pentru a numai vorbi de forma mîinilor. Arthur miji ochii, iar Elenoraîşi dădu seama că îşi atinsese scopul. Nu înţelegi, domnule?îi surise ea încurajator. Dacă vom continua cu planul tăuiniţial, vom avea un atu în plus, deoarece asasinul n-o să-şidea seama că noi am făcut o legătură între partenerul meu devals şi ucigaşul lui Ibbitts. Nu va şti că noi cunoaştemcîteva detalii fizice importante despre el.- Ai dreptate, recunoscu Arthur. Făcu un mic gest de mînieşi de frustrare. Dacă eu te voi trimite imediat în altă parte,s-ar putea ca asasinul să înceapă să suspecteze că noi ne-amdat seama că el a fost cel care a dansat cu tine. Iar dacănenorocitul se va gîndi că ştim acest lucru, s-ar putea să seîntrebe dacă nu cumva ştim şi altele despre el.- Şi acest lucru, la rîndul lui, îl va face să fie încontinuare mult mai precaut. Este sigur în interesul nostruca, dacă este încurajat, să devină mai puţin prudent.Arthur o privi gîndi tor cîteva clipe.- Bine. M-ai convins că nu vei fi mai în siguranţă înprovincie decît sub acest acoperiş.Elenora se opri în faţa scării în spirală şi zîmbi uşurată.-Exact.- Totuşi, începînd din această clipă, nici tu, nici Margaretnu veţi mai pleca din casă neînsoţite. Ori de cîte ori veţiieşi în oraş, veţi merge fie cu mine, fie luînd cu voi unservitor.- Dar Bennett Fleming? Şi el mi se pare un însoţitorpotrivit. Şi ştim sigur că el nu este asasinul. Abstracţiefacînd de toate celelalte, este mult prea scund.Arthur ezită o clipă, după care dădu o dată din cap.

- Cred că trebuie să-ţi spun că Bennett nu este nici pedeparte un alchimist descreierat, obsedat de un experimentnebunesc. Am o foarte mare încredere în el. Bine, şi el poatefi o escortă acceptabilă. Bennett trebuie să înţeleagă căplanează asupra voastră un mare pericol, astfel încît săvegheze la siguranţa voastră ori de cîte ori vă va însoţi.- Da. Trebuie să-i spunem şi lui Margaret despre tainicainvestigaţie.In bibliotecă se lăsă o tăcere apăsătoare. Elenora devenibrusc conştientă de trosnetul şi sfîrîitul lemnelor înşemineu. Discuţia părea să se fi încheiat. Ajunseseră la uncompromis, şi anume la unul care îi va permite să răinînă încasă şi să-l ajute pe Arthur să depisteze asasinul.Cel mai înţelept lucru ar fi fost acum ca Elenora să urce încamera ei, să se culce şi să doarmă.Se uită spre uşă, dar parcă nu-i venea încă să o ia întracolo.Iar în ceea ce-1 privea pe Arthur, nici el nu dădea semne căar vrea să plece din bibliotecă. Continua să se uite laElenora cu ochii lui fascinanţi.- Hitchins are dreptate în privinţa ta, zise el cîndliniştea devenise aproape insuportabilă. Eşti o femeie extremde perseverentă şi de hotărîtă, Miss Elenora Lodge. Şi maieşti şi foarte inteligentă. Nu cred că, în toată viaţa mea depînă acum, am avut atîtea discuţii în contradictoriu cîte amavut cu tine în ultimele cîteva zile.Elenora simţi instantaneu că i se pune un nod în gît. Arthuro considera certăreaţă. Toată lumea ştia că bărbaţii nu legăsesc atrăgătoare pe femeile dificile.îşi drese glasul.- Domnule, părerea mea sinceră este că am avut noi cîtevadiscuţii ceva mai înfierbîntate, dar nu cred că s-ar puteaspune chiar că ne-am fi certat.- Discuţii înfierbîntate? Aşa le numeşti tu? Ei bine, atuncipresupun că este fatal ca noi doi să tot avem astfel dediscuţii înfierbîntate în perioada în care vom locui amîndoisub acelaşi acoperiş. Gîndul acesta ar putea fiînspăimîntător, nu crezi?- Cred că vrei să mă necăjeşti, domnule. Mă îndoiesc sincercă o asemenea perspectivă ne-ar putea face să dîrdîim defrică.

Un colţ al gurii lui se ridică uşor, într-un zîmbet abiaschiţat.- Există pe lumea asta ceva care te-ar putea face să dîrdîide frică, Miss Lodge?Elenora mimă un gest care, spera ea, să nu poată fiinterpretat decît drept expresia unei integrale lipse deîngrijorare. Adevărul este că dîrdîia puţin, chiar în clipaaceea, însă nu de frică. Se rugă la Dumnezeu ca el să nuobserve.- Destule, ţinu ea să-l asigure.- Aşa deci. Arthur pomi cu pas hotărît în direcţia ei, întimp ce vocea lui devenise deodată guturală şi languroasă. Cearfi, dacă tot am hotărît să continuăm a lucra împreună, de omanieră atît de intimă, să facem ceva mai mult decît să purtămdoar discuţii aprinse? Ar putea fi ăsta unul dintre acelelucruri care să te facă să te înflori şi să vibrezi, MissLodge?Elenora îi întîlni privirea, remarcă intensitatea pasiuniicrescînde şi aproape că se topi de fericire.- Amîndoi avem personalităţi extrem de bine conturate, ziseea în timp ce simţea ca îşi pierde răsuflarea. Sînt sigură căsîntem amîndoi în stare să menţinem relaţia noastră înlimitele unei stricte colaborări de natură profesională.Arthur se opri în faţa ei, cu bombeul cizmelor la numaicîţiva centimetri de vîrfiirile pantofilor ei. Dacă s-ar fidat un pas înapoi, ea s-ar fi lovit de stîlpii din fier forjatai scării în spirală.- Amîndoi sîntem capabili să menţinem o relaţie strictprofesională, şopti el abia auzit. Dar dacă n-o să mai dorimacest lucru? Ce se va întîmpla atunci, Miss Lodge? Vei dîrdîide fiică?Lui Elenora i se uscă gura. O cuprinse brusc un imens val deexcitare. în jumătatea inferioară a trupului simţi aceafierbinţeală care făcea să i se înmoaie genunchii. Nu maiputea să-şi ia privirea de la focul care ardea mocnit în ochiilui.- Nu voi dîrdîi de frică la o asemenea perspectivă, murmurăea.- Nu? Arthur ridică braţele în dreapta şi în stînga ei,încleştînd mîinile pe stîlpii de susţinere ai scării din

spatele ei. Te invidiez, Miss Lodge. Pentru că, de fiecaredată cînd mă gîndesc la posibilitatea de a avea o relaţieintimă cu tine, eu, unul, încep să tremur.Nu o atingea, însă o sechestrase efectiv între braţele lui.Stătea atît de aproape de ea, încît îi putea simţi mirosulunic şi atrăgător. începu să i se învîrtă capul şi trebui săşiumezească buzele cu vîrful limbii pentru a putea vorbi.- Aiurea! izbuti ea să bîiguie. însă replica i se păruinsuficient de elocventă. Incapabilă să mai reziste apropieriilui atît de intime, Elenora îi atinse obrazul cu buriceledegetelor. Nici măcar nu tremuri.- Constatarea asta dovedeşte doar cît de puţin ştii despremine.Fără să lase jos mîinile care o încadrau, Arthur se aplecăpînă cînd buzele lui ajunseră deasupra gurii ei.Intenţiona să o sărute, gîndi Elenora, însă în acelaşi timpîi lăsa timp să protesteze sau să o ia la goană spre uşă.Trupul ei fii străbătut de o sălbatică năvală de senzaţii.Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit acum era să fugă de el.Dimpotrivă. Toate fibrele corpului ei ardeau de nerăbdare săse contopească în îmbrăţişarea lui şi să descopere misterelepasiunii pe care era sigură că o va găsi în braţele acestuibărbat.Elenora îşi lipi uşor ambele palme de piepţii cămăşii lui dein. Cînd îl atinse, auzi un geamăt flămînd, gutural veninddin pieptul lui. Descoperind că avea un efect atît de puternicasupra lui, Elenora se simţi ca o vrăjitoare.Nu văzu, ci simţi doar pumnii lui încleştîndu-se pe bareledin fier foijat ale scării, în timp ce gura lui Arthur îi luabuzele în stăpînire.Senzaţia o zgudui; era un minunat, dezlănţuit şi ameţitorvîrtej de pasiune. Elenora ştia că, dacă ar refuza săexploreze împreună cu el aceste palpitante emoţii, ar regretatoată viaţa.Ridică braţele şi îl cuprinse pe Arthur pe după gît. Elreacţionă imediat, lipindu-se tot mai strîns de ea, pînă opresă între scară şi corpul lui excitat. Se agăţase de stîlpiide fier foijat ca şi cum ar fi fost unicul sprijin care îi maiţinea legaţi de pămînt.- Elenora. Arthur inspiră adînc. Mintea îmi spune că nu e

bine ce facem noi acum. Dar se pare că în seara asta sîntincapabil să mai ascult de logică.- Domnule, pe lume mai există şi altceva în afară de logică,îi zîmbi ea. Ceva ce poate fi la fel de important.- Pînă în seara asta n-am crezut niciodată aşa ceva.Arthur o sărută din nou, de data asta şi mai profund.Ea îi răspunse febril, întredeschizînd buzele şi trecîndu-şidegetele prin părul lui negru.Arthur desprinse mîna dreaptă de stîlpul de lîngă urechea eistîngă şi începu să-i descheie corsajul care cedă cu ouimitoare uşurinţă. Cînd Elenora simţi palma lui strîngîndu-secăuş în jurul sînului ei stîng, o străbătu o senzaţie desurpriză şi plăcere. Adînc înlăuntrul ei începură să creascăminunate senzaţii necunoscute pînă atunci. Se surprinsescoţînd un uşor ţipăt răguşit.El înălţă capul şi se uită la sînul pe care îl cuprinsese cugingăşie în palma lui.- Eşti minunată. Cu degetul mare, începu să-i mîngîiecircular sfîrcul.Şi ea voia să-l atingă pe el la fel de intim. Mîinile eicoborîră de pe gîtul lui şi începură să-i descheie cămaşa. Elşopti ceva. Elenora nu desluşi vorbele, dar promisiuneaexcitantă din tonul lui era foarte limpede.Cînd termină de descheiat cămaşa, pulsul ei o luase razna,provocînd valuri de mici şi delicioşi fiori. îşi trecuvîrfurile degetelor pe pieptul lui gol, fermecată desenzualitatea contactului cu pielea lui fermă şi cu moliciuneapărului care o acoperea.Incapabilă să reziste, Elenora îl sărută mai întîi pe gît,apoi pe umăr.Arthur se înfioră.Reacţia lui o încurajă să coboare palma mai jos, mîngîindu-ipielea care acoperea muşchii proeminenţi, pînă cînd se opri înbetelia pantalonilor.Arthur scoase un sunet, pe jumătate geamăt, pe jumătaterîset înfundat, prinzîndu-i mîna exploratoare.- Ne jucăm cu focul, şopti el în curbura umărului. Ăsta nueste un sport pe care îl practic des. Dar astă-seară sîntconvins că unele flăcări merită orice risc.Elenora nu înţelese pe deplin ce vrusese să spună. Dar

înainte de a-i solicita lămuriri suplimentare, el dădu drumulşi la cealaltă bară din spatele ei şi o strînse în braţe.Peste mîinile lui se revărsară faldurile rochiei parţialdesfăcute, frecîndu-se de spatele unui fotoliu.El o purtă iute pe sus, traversînd cu paşi mari încăperea şipunînd-o uşor jos pe covor, în faţa şemineului. înainte ca easă. se poată reorienta în noua poziţie, se aşeză şi el pecovor, alături.Sprijinind-o cu braţul sting, apucă cu cealaltă mînă o partedin jupă şi adună pînza subţire în sus, peste coapsele ei.Elenora rămase fără suflare cînd constată că părţile ei celemai intime erau acum dezgolite de un bărbat la lumina focului.îşi spuse că o femeie de lume ar considera acest lucru cîtse poate de normal. Şi era cu adevărat excitant să simtă pepielea ei goală căldura flăcărilor din şemineu.închise foarte strîns ochii, străbătută de intenşi fiori. Elridică mîna de pe coapsa ei şi ea îşi dădu seama că Arthur îşifăcea acum de lucru cu şliţul pantalonilor săi.După cîteva clipe, Elenora simţi pe şoldul gol presiuneafermă a erecţiei lui. Curiozitatea o împinse să deschidă ochiişi să arunce o privire. Elenora văzuse la viaţa ei animale defermă excitate, dar niciodată un bărbat în aceeaşi, ipostază.Vederea membrului în erecţie maximă o lăsă aproape farăgrai.- Doamne-Dumnezeule, exclamă ea, luînd-o gura pe dinainte.Era mare, mult mai mare decît se aşteptase ea.- Ce s-a întîmplat? o întrebă el, aplecîndu-se ca să osărute pe gît. Ai păţit ceva?- Nu, nimic.Elenora închise iute ochii. Ar fi vrut să-l întrebe dacă oastfel de dimensiune este normală, dar se temea că o asemeneaîntrebare l-ar fi putut face să-şi piardă cheful. Fireşte, nuvoia ca el să creadă că ea este doar o altă Juliana,înspăimîntată de virilitatea lui. Se gîndi că va trebui săabordeze mult mai subtil acest subiect.Dar înainte ca ea să-şi găsească cuvintele cele maipotrivite pentru a formula o întrebare atît de delicată, primiun nou şoc atunci cînd Arthur scoase dintr-un buzunar obatistă de in şi o puse la îndemînă, lîngă el. Se aştepta elsă-l apuce strănutul în toiul actului? se întrebă nedumerită

Elenora.însă nu apucă să se lămurească nici în chestiunea batisteişi nici în aceea a dimensiunii, deoarece degetele Iuiîndemînatice îşi făcură hotărît loc prin părul care îiacoperea cel mai intim loc al trupului.Iar imediat după aceea o atingea în cea mai intimă manierăposibilă, producîndu-i minunate senzaţii. Ea se zvîrcoli şi serăsuci, lipindu-se de Arthur şi căutînd ceva mai mult, ceva cenu putea descrie.- înţeleg că eşti pregătită pentru mine? şopti el foarteaproape de gura ei. Atît de umedă, şi atît de dolofană, şiatît de catifelată.- Da, da. Elenora habar nu avea ce vrusese el să spună, însăîn seara aceea nu-i putea răspunde decît afirmativ.Atunci Arthur se rostogoli peste ea, desfacîndu-i coapselecu presiunea propriilor lui coapse, ea îşi dădu seama căerecţia lui explora intrarea umedă şi vibrantă în trupul ei.Se întrebă dacă nu cumva acum era prea tîrziu să abordezesubiectul dimensiunii.într-adevăr, era prea tîrziu, mult prea tîrziu. El pătrunseîn corpul ei, împingînd stăruitor şi umplîndu-i măruntaielepînă cînd ea simţi că e gata-gata să explodeze.Elenora simţi brusc o durere ascuţită. Speriată, ţipă uşorşi înfipse unghiile în spinarea lui.- Ei drăcia dracului! exclamă el.Ea deschise brusc ochii şi se trezi că se uită drept înochii lui severi.- Elenora. Pe faţa lui se citea o intensă emoţie care puteafi lesne luată drept furie. De ce nu mi-ai spus?- Să-ţi spun ce? Se suci puţin, conştientă acum că trupul eise adaptase instinctiv la al lui. La limită, îşi zise ea, dartot se adaptase. Ăsta era esenţialul.- Că erai virgină, mormăi el printre dinţi.- Pentru că n-avea nici o importanţă.- Eu consider că este important.- Pentru mine nu.- La dracu’! Am crezut că ai o oarecare experienţă îndomeniul ăsta.Elenora îi surîse.- Am veşti bune pentru tine, domnule. Începînd chiar din

clipa asta, pot spune că am şi eu ceva experienţă în domeniu.-Nu mă lua peste picior! o avertiză el. Sînt foarte supăratpe tine.- înseamnă că ai de gînd să nu mai terminăm ceea ce amînceput?La lumina focului, figura lui părea fioroasă.- în momentele astea, am senzaţia că nu mai pot judecalimpede.Ea îşi trecu degetele prin părul lui.- Atunci ar trebui să-mi dai mie voie să iau decizia pentruamîndoi. Personal, aş prefera să termini treaba dacă te maisimţi în stare.- Dacă mă mai simt în stare? Nu mai sînt în stare de nimicaltceva!Arthur se sprijini în coate pe covor, îi luă faţa în mîinişi începu să o sărute pătimaş. Elenora îl simţi cum începe săse mişte în ea, încet şi cu grijă. Simţi şi că el se află lalimita obişnuitului său autocontrol şi era încîntată că ea îlîmpinsese către această periculoasă limită.O pătrundea acum şi mai puternic, mişcîndu-se din ce în cemai repede şi ajungînd din ce în ce mai adînc. Sub palmele ei,femeia simţea muşchii de pe spatele lui tot mai încordaţi. îninteriorul ei creştea continuu o dulce tensiune. Elenora îlstrînse şi mai tare în braţe, dornică să exploreze şi acestnou necunoscut teritoriu pentru ea.- Elenora. Elenora, mi-e imposibil să mă mai reţin. Iartămă!Fără alt avertisment, el se eliberă din captivitateatrupuluiei, se ridică în genunchi şi luă batista pe care şi-opregătise la îndemînă. îşi înfăşură pătratul de pînză de in înjurul bărbăţiei. Apoi deschise gura şi scoase un geamătputernic, ochii lui îngustîndu-se pînă ce deveniră nişte fantesubţiri, privind intens, în timp ce ejacula.în cele din urmă se prăbuşi, acoperind parţial sînii femeii,punîndu-i un picior pe coapse şi cuprinzînd-o posesiv cu unbraţ.Elenora rămase liniştită o vreme, inventariind senzaţiilemomentului: greutatea trupului lui, căldura focului dinşemineu şi frăgezimea evanescentă dintre coapsele ei.într-un tîrziu, Arthur se urni, ridicîndu-se în coate

deasupra ei pentru a o privi.- N-a prea fost aşa cum te-ai fi aşteptat, nu? o întrebă el.- A fost... interesant, răspunse ea.Arthur tresări crispat.- Eşti entuziasmată nevoie-mare, n-am ce zice!îl rănise în amorul lui propriu, gîndi ea.- Anumite părţi din această experienţă au fost extrem de...stimulatoare, ţinu Elenora să-l asigure.Arthur se aplecă spre ea, atingîndu-şi fruntea de frunteaei, şi o sărută pe vîrful nasului.- Trebuie să-mi cer scuze, dulcea mea.O cuprinse panica. Se strecură de sub el şi se ridică repedeîn şezut, acoperindu-şi sînii cu corsajul rochiei.Elenora se uită la el cu ochi strălucitori.- Nu trebuie să te învinovăţeşti, Arthur.El se lăsă pe spate, cu faţa în sus şi cu mîinile sub cap,privind-o cu o expresie impenetrabilă.-Nu?- Bineînţeles că nu. Dacă-ţi aminteşti, eu te-am încurajat.Bunica mea mi-a spus cîndva că există anumite senzaţiiindescriptibil de plăcute, pe care nu le poţi trăi decît înbraţele unui bărbat. De cîtăva vreme ardeam de curiozitate săcunosc şi eu aceste trăiri şi te pot asigura că eram dornicăsă descopăr adevărul ascuns dincolo de cuvintele ei.- Să înţeleg deci că te-ai folosit de mine pentru uniculscop de a-ţi satisface curiozitatea? ridică el din spruicene.Şi eu care îmi făceam iluzii că erai atrasă de mine.- Dar eu chiar eram atrasă de tine. O îngrozea gîndul că elar fi putut să înţeleagă greşit. Eram chiar foarte atrasă detine. Adevărul este că niciodată n-am fost atît de atrasă deun bărbat.- E drăguţ din partea ta să spui asta, dar nu pot să credcă nu încerci acum să mă faci să mă simt ceva mai bine dupăcele întîmplate.- Te asigur că n-ai nici un motiv să te simţi rău, domnule.N-a fost decît iniţiativa mea.- Sper că îţi dai seama, nu-i aşa, că dacă te-ai fi ostenitsă-mi vorbeşti despre lipsa ta de experienţă, lucrurile ar fidecurs altfel?Arthur nu voia să lase lucrurile nelămurite. Mai era încă

supărat. Elenora se îmbujoră, conştientă că o cuprindeatreptat un sentiment de vinovăţie. Şi femeia suspină.- Da, ştiu foarte bine că, dacă ai fi ştiut că sînt totallipsită de experienţă în privinţa asta, excesivul tău simţ alresponsabilităţii te-ar fi împiedicat să faci dragoste cumine.în ochii lui răsări un zîmbet.- N-am spus aşa ceva.- Nici nu era nevoie să spui, şopti ea. Ştiu foarte bine căn-aveam nici un drept să te pun intr-o asemenea situaţie. Sesimţi cuprinsă de ciudă. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că esteextrem de enervant să trăieşti un moment o atît de plăcutăsenzaţie, pentru ca în momentul următor să fii obligat să tesimţi atît de vinovat.Arthur o uimi rînjind şăgalnic.- în privinţa asta să ştii că sîntem amîndoi de aceeaşipărere, Miss Lodge.Elenora îl fulgeră cu privirea.- Domnule, permite-mi să-ţi reamintesc că nu fac parte dinaceeaşi categorie cu domnişoarele scoase în acest Sezon însocietate pentru a-şi găsi un soţ. Nu sînt o altă dulce,inocentă şi răsfăţată Juliana.Arthur se ridică şi el încet în capul oaselor.- Orice ai putea fi tu, Elenora, numai o Juliana nu.- Am vrut să mă asigur că îţi este foarte limpede că ceea ces-a întîmplat aici, în această seară, nu s-a întîmplat dincauza ta. Nu porţi nici cea mai mică responsabilitate.Arthur păru să se gîndească mult timp la cele ce spuseseea. Apoi dădu o dată din cap şi, cu o mişcare sprintenă, săriîn picioare.- Ştii, draga mea? Şi în privinţa asta părerile noastecoincid. După aceea se apropie de şemineu şi îşi băgă cămaşaîn pantaloni. Bine, cred că m-ai convins. Voi fi încîntat sălas întreaga povară a acestei vinovăţii doar pe minunaţii tăiumeri. Ba aş merge încă şi mai departe şi ţi-aş spune că simtcă te-ai folosit de mine.- Nu. Şocată de-a binelea, se ridică şi ea în picioare.Crede-mă, Arthur, că nici o clipă nu mi-a trecut aşa ceva prinminte.- Şi totuşi, cam asta ar rezulta. Terminînd să se încheie la

pantaloni, se întoarse cu faţa la ea. Ai profitat de marea measlăbiciune pentru tine ca să explorezi o nouă şi interesantăexperienţă, nu-i aşa?Pe Elenora o cuprinse un val de căldură.- Este sigur că nu eşti un om slab, domnule.- Eh, în ceea ce te priveşte, se pare că sînt.- Prostii!Arthur ridică o mînă.- Aa, dar ai ştiut foarte bine că nu mă voi putea abţine săte sărut. Recunoaşte măcar asta! o somă el.Elenorei i se păru că remarcă o strălucire în ochii lui.Rîdea de ea? Nu, n-avea nici un sens. Conversaţia era multprea serioasă.- Este absolut neadevărat, domnule, rosti ea înţepat. Habarn-am avut că nu poţi să-mi rezişti. Mai mult, nici măcar acumnu pot crede una ca asta.- Te asigur că nu este decît adevărul gol-goluţ. Termină dearanjat ţinuta. Mi-e teamă că nu sînt decît o biată victimă afarmecelor tale.Arthur o taehina acum, îşi zise ea. Sau poate totuşi nu?Elenora îi cercetă chipul, însă nu-şi putu da seama. Sesimţea din ce în ce mai nedumerită.- „Biet“ ar fi cel din urmă epitet pe care l-aş folosipentru a te descrie, replică ea.- Acum încerci să scapi de vină socotind că ar fi trebuit săfiu mai hotărît şi mai dîrz. Arthur se apropie de ea dînd dincap. Mă cam dezamăgeşti, Miss Lodge. Te-am crezut mult preaonorabilă pentru a apela la un asemenea tertip.La naiba, îşi zise ea. Nu-şi putea imagina ce voia el defapt.- Nu este nici un tertip, zise ea. Mai mult, trebuie să-ţispun că...O întrerupse zgomotul înăbuşit al uşii de la intrare care sedeschidea. Din holul casei se auzeau voci. Elenora se simţicuprinsă de un nou val de panică. Sosiseră Maigaret şiBennett.Se uită speriată în jurul ei, căutînd o cale de scăpare. Arputea fugi pe fereastră, prin grădină. Dar pe urmă cum va maiintra în casă?- Ce s-a întîmplat, Elenora? o întrebă foarte încet Arthur,

încheindu-şi nasturii de la cămaşă. Nu te-ai gîndit şi laposibilitatea ca noaptea ta de seducţie să fie întreruptăîntr-un moment inoportun?- Să nu îndrăzneşti să mă iei peste picior, domnule. Glasulei devenise o şoaptă răguşită. Ar putea intra aici în oriceclipă. Ce ne facem?Arthur execută în faţa ei o plecăciune galantă.- Nu te teme. Deşi nu sînt convins că o meriţi, te voi salvade jena de a fi surprinsă într-o situaţie extrem decompromiţătoare.- Cum anume? întrebă ea repede.- Lasă totul în seama mea.El îşi luă dominoul şi îl duse în partea opusă a încăperii,lîngă fereastra care dădea spre grădină. Sub faldurilecostumului ascunse batista folosită.După aceea ridică pelerina ei de bal şi i-o puse pe umeri.Şi în cele din urmă o apucă de braţ şi o conduse către scaraîn spirală. Ea privi încruntată în direcţia balconului careînconjura biblioteca.- Ai pretenţia să mă ascund acolo sus?- Unul dintre rafturile de cărţi camuflează de fapt o uşăsecretă care dă în debaraua în care se păstrează rufăria.Nimeni n-a mai folosit-o de ani de zile. Uitasem aproape de eapînă cînd mi-am dat seama că de acolo trăgea Ibbitts cuurechea la discuţiile noastre.- Un perete fals? Zău?- Zău.- Ce incitant! şopti ea, urcînd iute scările în faţa Iui. Caîntr-un roman de groază.- înţeleg că o uşă secretă ţi se pare mai interesantă decîtpriceperea mea în ale amorului. %- A, nu, cxede-mă că nu! Doar că n-am avut niciodată ocaziasă folosesc o uşă secretă.- Nu mai încerca să te scuzi. Ţi-ai bătut destul joc dedelicatele mele sensibilităţi într-o singură noapte.- în cazul în care te aştepţi să iau această remarcă dreptglumă, ţin să te asigur că umorul tău lasă de dorit.- Dar ce te face să crezi că glumesc?O dată ajuns în balcon, Arthur o luă la stînga, apucă de unraft cu cărţi şi trase. Elenora privi fascinată cum un întreg

raft de cărţi alunecă într-o parte, dînd la iveală o încăpereîntunecată.- Intră repede aici! o pofti el. Uşa camerei se deschide pecoridor, foarte aproape de dormitorul tău. Te-aş sfătui să tegrăbeşti să ajungi în cameră la tine mai înainte ca Margaretsă-şi ia rămas-bun de la Bennett şi să urce şi ea.Elenora păşi rapid în întuneric, apoi se întoarse brusc spreArthur.- Dar tu ce vei face?Din privirea lui dispăruse strălucirea şăgalnică. Acum erafoarte îngîndurat.- Cred că este o excelentă ocazie să port o discuţie cuBennett. Intenţionez să-l rog să mă ajute stînd cu ochii petine şi pe Margaret.- Aaa, da, desigur.- Noapte bună, dulcea mea seducătoare. Data viitoare promitsă mă străduiesc să-ţi ofer o experienţă mult mai interesantă.îi închise apoi în nas uşa secretă înainte ca ea să-şi poatăreveni din şocul plăcutei surprize de a afla că va mai existao „dată viitoare”.Arthur coborî scara în spirală fredonînd ceva în surdină.Vinovăţia, panica şi bucuria din minunaţii ochi strălucitoriai Elenorei după ce făcuse dragoste cu el erau un darnepreţuit.Era şi cazul să accepte vina după ce se jucase cu emoţiilelui, îşi zise el bine dispus.Situaţia lor devenise acum mult mai complexă dupăevenimentele din seara aceea, dar în ciuda celor ce spusese,Arthur se simţea mai bine ca oricînd.între timp, acum avea două asasinate de elucidat.în capătul de jos al scării, îşi aminti să-şi treacădegetele prin părul ciufulit, pentru a arăta cît de cîtîngrijit. Aruncînd o scurtă privire în oglinda octogonală delîngă uşă, se asigură că acum arăta ca cineva care s-a relaxatîn intimitatea bibliotecii sale după o noapte agitată în oraş.Arthur se uită încă o dată prin încăpere. Din cîte vedea el,nu exista nici un indiciu că terminase o nesăbuită partidă desex cu falsa lui logodnică. Deschise uşa şi pomi pe coridor,fără grabă şi făcînd suficient zgomot pentru ca Margaret şi cuBennett să-şi poată da seama din timp de sosirea lui.

Murmurul de şoapte încetă în clipa în care intră în holulprincipal al casei. Cei doi stăteau în picioare, foarteaproape unul de celălalt, cu un evident aer de intimitate.Amîndoi se uitară la el. Margaret se împurpura. Bennettafişă o expresie stînjenită.- Bună seara, Arthur, zise veselă Margaret. Nu ştiam că maieşti treaz.Arthur înclină din cap.- Aş putea să jur că eşti extenuată şi că doreşti să te duciimediat la culcare.- Nu chiar... începu ea.Arthur ignoră intervenţia ei şi se uită la Bennett.- Aş vrea să mai beau un pahar de coniac în bibliotecă,domnule. Nu vrei să-mi ţii companie?Mîna Iui Bennett se încordă pe mînerul bastonului.- Bineînţeles că vreau.Margaret se încruntă, evident neliniştită.- Arthur, de ce vrei să rămîi între patru ochi cu Bennett?Nu ai de gînd să mă pui în situaţia delicată de a-i cere să-şideclare intenţiile, nu? în caz contrar, ţi-aş putea aminti căsînt o văduvă majoră, nu o domnişoară nevinovată. Iar viaţamea personală mă priveşte exclusiv pe mine.- Iată încă o femeie care crede că trebuie să i se permităsă ia deciziile pe care le crede de cuviinţă, oftă Arthur.încotro se îndreaptă lumea în care trăim, Fleming? în ritmulăsta, doamnele nu vor mai avea nevoie de noi, sărmaniimasculi.- Vorbesc cît se poate de serios, Arthur, insistă îndîrjităMargaret.- Poţi fi liniştită, draga mea. Bennett îi sărută mîna. Nuuita că St. Merryn şi cu mine sîntem vechi prieteni. Nu măderanjează să-i ţin companie la un coniac.Margaret nu părea mulţumită de situaţie, dar expresia ei semai îndulci.- Bine, acceptă ea. Dar promite-mi că nu îi vei permite săte oblige să faci vreun angajament sau promisiune împotrivadorinţei tale.Bennett o bătu uşor pe mînă ca să o asigure.- Draga mea, nu-ţi face nici o grijă în privinţa mea. Sîntperfect capabil să mă descurc în chestiunea asta.

- Desigur. Margaret îi aruncă lui Arthur o ultimă privire deavertisment, îşi săltă puţin jupa şi urcă la etaj.Arthur îi făcu semn lui Bennett către coridorul care duceaspre bibliotecă.- Cred că vei constata şi tu că noul meu coniac esteexcelent.- Nu mă îndoiesc nici o clipă, chicoti Bennett. Tu nucumperi decît ceea ce este cel mai bun.Arthur îşi urmă invitatul în bibliotecă, închise uşa, dupăcare se îndreptă spre masa pe care se aflau clondirul şipaharele.- Te rog să iei loc. Te-am invitat aici în seara asta pentrucă am de discutat cu tine ceva extrem de important.- înţeleg. Bennett se aşeză pe un fotoliu din faţaşemineului şi întinse picioarele. Vrei să mă întrebi ceintenţii am în legătură cu Margaret. Te asigur că sînt cît sepoate de onorabile.- Dar bineînţeles că sînt onorabile. Doamne- Dumnezeule,omule, însă ăsta este ultimul lucru care mă preocupă înmomentul de faţă. Tu eşti unul dintre cei mai oneşti bărbaţipe care i-am cunoscut în toată viaţa mea.Bennett părea bizar de jenat, însă şi foarte încîntat deremarca lui Arthur.- îţi mulţumesc. Sentimentul este pe de-a-ntregul reciproc,după cum sînt sigur că ştii.Arthur dădu brusc din cap şi luă cele două pahare în careturnase coniac. îi întinse imul lui Bennett.- Sînt încîntat s-o văd pe Margaret atît de fericită şiînţeleg că tu eşti motivul.Bennett se relaxă şi sorbi din coniac.- Mă consider un bărbat foarte norocos. Nu credeam că am sămai întîlnesc vreodată o altă femeie pe care să o pot iubidupă ce am pierdut-o pe Elizabeth. Nu se întîmplăla tot pasul ca viaţa să-ţi ofere şi o a doua şansă, nu-i aşa?- Aşa e. Arthur se gîndi cîteva clipe. Am impresia că voidoi vă potriviţi de minune. Ţie îţi place să citeşti romane,iar lui Margaret îi place să le scrie. Ce poate fi maiînălţător?Bennett, care tocmai lua o a doua înghiţitură de coniac, seînecă, împrăştiind în jurul lui un norişor de stropi.

- Eşti la curent cu faptul că ea este autoare de romane?- Bineînţeles. Arthur se aşeză în faţa lui Bennett.- Margaret crede că tu nu ştii că scrie pentru edituraMinerva, semnînd sub pseudonimul „Doamna Margaret Mallory".- De ce toată lumea îşi închipuie că nu sînt în stare săştiu ce se întîmplă în propria mea familie? începu Arthur,după care se întrerupse la vederea unei înguste panglicuţebleu care căzuse pe covor, chiar lîngă canapea.Era o jartieră de satin albastru de la ciorapii Elenorei.Arthur se ridică instantaneu.Bennett se încruntă.- S-a întîmplat ceva?- Nu, nimic. Mă gîndeam că aş putea să mai aţîţ niţel focul.Arthur înşfacă vătraiul, rîcîi de cîteva ori prin tăciuniidin cămin, după care se înapoie nonşalant spre fotoliu, pe untraseu oarecum ocolitor, care îi permitea să ajungă cu vîrfulcizmei foarte aproape de jartieră.- Nu te-am invitat aici ca să discutăm despre Margaret,continuă Arthur. Ceea ce doresc să discut acum cu tine estestadiul la care am ajuns cu investigaţiile mele. A mai avutloc încă un asasinat.- Nu se poate. Bennett se opri la vreme, tocmai cînd sepregătea să soarbă din nou din pahar. Sprîncenele lui stufoasese uniră într-o singură linie groasă deasupra nasului. Ce totspui, domnule?Arthur profită de momentul de neatenţie al interlocutoruluisău. Întinzînd vîrful cizmei, împinse jartiera subcanapea. Se mai vedea puţin dacă ştiai unde să te uiţi, însăera puţin probabil ca Bennett să se lase în patru labe şi săcaute urmele unui desfrîu recent.Mulţumit că făcuse tot posibilul pentru â ascunde corpuldelict, Arthur continuă liniştit drumul şi reveni la fotoliulsău.- L-am găsit pe Ibbitts, ucis prin împuşcare, în seara asta.-Dumnezeule!Arthur se reaşeză în fotoliu.- Situaţia a devenit deja mult mai periculoasă. Voi aveanevoie de ajutorul tău, Fleming.Elenora auzi în uşa iatacului ei un ciocănit uşor chiar cîndîşi scotea dominoul şi rochia. Era Margaret.

- Oelipă! strigă ea.Vîrî repede îti dulap rochia şi costumul, apoi trase pe eaun halat. îşi scoase şi acele din păr şi cerceii de la urechi,după carie îşi puse pe cap o bonetă albă.Aruncă o privire în oglindă, asigurîndu-se că arată ca ofemeie sculată din somn.Elenora deschise uşa, sperînd ca Margaret să nu observe cărespiraţia ei era cam precipitată pentru cineva care pretindeacă dormise pînă atunci.Margaret însă nu părea într-o dispoziţie favorabilăobservării unor amănunte. Era evident neliniştită.- Ai păţit ceva? o întrebă speriată Elenora.- Nu, totul este în ordine, dar trebuie să vorbesc cu tine.- Bineînţeles. Elenora se dădu la o parte, lăsînd-0 să intreîn odaie.- Ce ss*a întâmplat?- E vorba despre Arthur. L-a luat pe Bennett cu el înbibliotecă pentru o discuţie între patru ochi. Margaret începusă se fîţîie îngrijorată prin faţa mesei de toaletă. Mi-eteamă că îl va obliga pe Bennett să-şi declare intenţiile.-înţeleg.- Eu i-am spus lui Arthur că sînt văduvă şi că, prin urmare,am tot dreptul să am o viaţă personală cu un domn, indiferentde intenţiile lui.-Aşa este.- Dar îl cunoşti pe Arthur de destulă vreme ca să-ţi poţi daseama că are tendinţa să se ocupe de viaţa altuia, indiferentdacă acest lucru este dorit ori nu.- Ei bine, nu ştiu dacă asta o să te facă să te simţi maibine, dar cred că te pot asigura că nu intenţiile lui Bennettfaţă de tine reprezintă subiectul conversaţiei care are k>cacum jos, în bibliotecă. ,Margaret se opri şi se întoarse cu faţa la Elenora cu oexpresie întrebătoare.- Eşti sigură de asta?- Foarte sigură. Dar mai bine ia loc. Este o poveste cevamai lungă, care începe o dată cu asasinarea lui GeorgeLancaster.- Dumnezeule! Margaret se aşeză brusc pe scaunul din faţamesei de toaletă.

O jumătate de ©rămâi tîrziu plecă şi Bennett, convins să sededice unui scop nobil. Arthur îl conduse pînă la uşa pe careo încuie în urma lui. Stinse lămpile din holul de la intrare,apoi reveni în bibliotecă.De cum ajunse în încăpere, se duse la canapea, puşe ungenunchi pe podea şi recuperă jartiera.Se ridică apoi cu nefericita bucată de panglică în mînă.Studie cîteva momente jartiera făcută ghem în palma lui. Eradelicată şi senzual de feminină. Arthur se simţi din nouexcitat doar uitîndu-se la micul obiect vestimentar. îşiaminti cum o trăsese de pe piciorul Elenorei pentru a-i puteacoborî ciorapul.Nu va mai intra niciodată în încăperea aceea fară să-şiamintească ce se întîmplase acolo, îşi zise el. Faptul căfăcusedragoste cu Elenora produsese în el nişte schimbări pe care nuşi le putea încă analiza, ştiind totuşi că îl afectaseră dejaprofund.Indiferent de ceea ce se va întîmpla în viitor, el nu va maifi niciodată aceşlaşi om care fusese înaintea acestei seri.A doua zi de dimineaţă, Elenora întîrzie să coboare la miculdejun pînă ce nu mai putu suporta senzaţia de foame. Chiar şiatunci şovăi o vreme, gîndindu-se la posibilitatea de a-i fiadus micul dejun în cameră.în cele din urmă, însă, deschise uşa şi pomi hotărîtă pecoridor. Dacă ar mînca în camera ei ca să nu. dea ochii cuArthur, ar fi o laşitate.Elenora constată surprinsă că este într-o foarte bună formă.Se aşteptase să petreacă o noapte agitată, dar, spre uimireaei, dormise adînc. Avea noroc, îşi spuse ea cînd ajunse încapătul de jos al scării. Cel puţin nu avea ochii umflaţi şiroşii, iar tenul nu era cenuşiu din lipsă de somn.Pentru această primă întîlnire cu Arthur după memorabilaseară alesese o rochie de muselină verde, cu guleraş alb. I sepărea că vesela combinaţie de culori o făcea să pară maisigură pe ea.Elenora avea acum nevoie de fiecare strop de energie pe careîl putea acumula. Ce se obişnuia să-i spui unui domn îndimineaţa de după o partidă de amor pătimaş, în bibliotecalui?

- Bună dimineaţa, coniţă. Pe coridor apăruse Ned, cu un aerîngrijorat. Intenţionam s-o trimit sus pe noua cameristă ca săvadă dacă nu cumva doriţi să luaţi micul dejun în cameră.- Foarte drăguţ din partea ta, Ned, dar eu nu iau miculdejun în pat decît cînd sînt bolnavă. Iar eu sînt doararareori bolnavă.- Bine, coniţă. Vă servim în camera pentru micul dejun, aşacum aţi dat ordin. Sally şi sora ei au terminat ieri dupăamiazăpregătirea încăperii în acest scop.- Excelent. Elenora îi oferi un zîmbet luminos, apoi inspirăadînc pentru a-şi face curaj, parcurse restul coridorului şiintră în camera pentru micul dejun.în ciuda temerilor ei în legătură cu întîlnirea cu Arthur,îşi îngădui să se bucure cîteva secunde de schimbările careavuseseră loc în acel spaţiu. >Camera pentru micul dejun fusese curăţată şi lustruită,strălucind acum. De pe tăvile de argint aliniate pe bufetveneau îmbietoare arome. Razele calde ale soarelui deprimăvară intrau prin ferestre. Peisajul grădinii era însăoarecum stricat de faptul că vegetaţia crescuse peste măsurăşi era neîngrijită. Dar şi asta se va remedia cît de curînd.în ziua aceea urmau să sosească şi noii grădinari.Elenora fu surprinsă să vadă că Arthur nu era singur lamasă. Margaret era şi ea acolo.- Aaa, iată-te, o întîmpină ea. îmi. făceam griji pentrutine. Mă gîndeam să trimit pe cineva sus, ca să te întrebedacă nu te simţi bine în dimineaţa asta.Conştientă că Arthur se uita la ea cu o expresie care puteafi categorisită drept amuzată, Elenora se strădui să nuroşească.- După cum i-am spus adineauri şi lui Ned, am norocul săbeneficiez de o sănătate de fier, răspunse ea.Extrem de politicos, Arthur se ridică şi trase un scaunpentru ea.- Ne întrebam dacă nu cumva ai făcut un prea mare efortaseară, se arătă şi el grijuliu. Elenora îi aruncă o priviremustrătoare. Pe ringul de dans, explică el cu un aer inocent.O clipă, se uită atent la el. Sub masca unui umor sec,Elenora descoperi şi o sinceră îngrijorare. Pentru Dumnezeu!Chiar îşi închipuise Arthur că ea ar fi socotit necesar să

petreacă o zi în pat numai pentru a-şi reveni după ce făcusedragoste cu el? Doar nu era o floare fragilă!- Nu fi ridicol, domnule! Ignorînd scaunul pe care i-1oferise şi i-1 ţinea el, Elenora îşi luă o farfurie şi seapropie de bufet, examinînd preparatele.Arthur vrea să te tachineze, interveni repede Margaret.Bineînţeles că n-am fost îngrijorată că ai fi dansat prea multaseară. Mă gîndeam doar că poate şi-au cerut tributulevenimentele înfiorătoare petrecute în noaptea trecută. Tocmaivorbeam cu Arthur despre ele. A fost îngrozitor.i - Te asigur că nu rn-au afectat nicicum. Elenora studieconţinutul tăvilor aburinde.- Te-aş sfătui să guşti din peşte. Este excelent.- Şi neapărat din ouă, îi sugeră şi Margaret. Crede-mă, soralui Sally se dovedeşte o excelentă bucătăreasă.Elenora luă cîte puţin de pe fiecare platou, după care seîntoarse şi văzu că Arthur o aştepta încă, ţinîndu-i scaunul,aşa că se aşeză.- Mulţumesc, domnule.Arthur privi la mîncarea din farfuria ei.- E sigur că recentele evenimente din seara trecută nu ţi-auafectat apetitul.- Absolut deloc, domnule.Arthur se aşeză la masă vizavi.- Şi mie mi-a fost foarte foame în dimineaţa asta.Elenora îşi zise că se cam săturase de insinuările lui.Luă un cuţit şi îşi unse cu unt o felie de pîine prăj ită.- Cum intenţionezi să continui astăzi cu cercetările,domnule?Arthur redeveni serios.- Cu toată surescitarea de aseară, am uitat să-ţi spun că amdescoperit un interesant indiciu înainte de a ne duce în loculunde a fost asasinat Ibbitts.Elenora lăsă jos tartina.- Ce fel de indiciu?- Numele bărbatului care ar putea fi Saturn. Se pare că amurit şi el nu mai depatte decît acum cîteva zile. Intenţionezca în dimineaţa asta să-i fac o vizită văduvei lui.- Este o veste destul de interesantă, spuse Elenora, preasurescitată de aflarea noului indiciu pentru a-i mai reproşa

că neglijase să-i comunice mai repede acest lucru. Trebuie sămă iei şi pe mine.Arthur ridică o sprinceană.-De ce?- O văduvă îndurerată ar putea să ezite să discute chestiunipersonale cu un domn pe care nu-1 cunoaşte. O să se simtă cevamai la largul ei dacă se mai află de faţă şi o femeie. •Arthur mediţă o vreme, după care zise:- Cred că ai dreptate. Bine, vom pleca la unsprezece şijumătate.Elenora se relaxă oarecum. Chiar dacă apăruseră schimbări înrelaţia dintre ei, Arthur o mai trata ca pe o parteneră îninvestigaţia lui, una al cărei sfat îl preţuia. Sfe vacrampona de această realitate.Margaret zîmbi.- în altă ordine de idei, Arthur mi-a spus că ştie că sîntautoare de romane. Nu e uimitor? Şi eu care mă gîndeam cătrebuie să mă tem că mă va trimite imediat înapoi la ţară dacăva descoperi acest lucru.Peste masă, Elenora se uită drept în ochii lui Arthur şizîmbi. Puţine lucruri scăpau spiritului de observaţie alacestui bărbat cînd ora vorba despre cei faţă de care simţea oanume responsabilitate.- Nu ştiu de ce, dar nu mă miră deloc să aflu că Arthur aştiut tot timpul despre cariera ta, Margaret.Patruzeci de minute mai tîrziu, Elenora deschise uşa odăiiei şi se uită pe coridor. Era pustiu. Cu cîteva minute în urmăîl auzise pe Arthur întorcîndu-se în camera lui ca să seîmbrace pentru vizita la văduva lui Glentworth. Iar Margaretlucra sîrguincios la manuscrisul ei, ca de obicei la aceastăoră.Asta însemna că în bibliotecă nu se afla nimeni. Ieşi pecoridor şi pomi repede spre debaraua pentru rufărie. Paşii einu făceau nici un zgomot pe covor.Cînd ajunse în dreptul încăperii, Elenora mai privi o datăîn lungul coridorixlui ca să se asigure că nu o vede nimeni.Apoi intră în mica încăpere întunecoasă şi trase uşa după ea.Femeia găsi pe pipăite maneta care acţiona uşa secretă şityase da ea cu grijă.Raftul de cărţi se dădu la o parte. Elenora ieşi pe balconul

din bibliotecă şi privi precaut în jos ca să se asigure cănici un servitor nu se apucase să şteargă tocmai atuncipraful. Aşa cum sperase, era singură acolo.Elenora îşi ridică puţin jupa şi coborî scara în spirală,zorindu-se către locul în care făcuse dragoste cu Arthur.Cercetă febril, dar nu găsi nici o jartieră albastră. Trebuiasă fie totuşi pe undeva.Cu o seară în urmă observase că îi lipseşte jartiera doardupă plecarea lui Margaret. Cînd îşi dăduse seama că ciorapulstîng se lăsase pînă la gleznă, presupusese că jartiera sedesfăcuse în graba de a se dezbrăca de rochie şi de a-şi punehalatul. îşi propusese să mai caute şi la lumina zilei. 'Cu cîteva minute în urmă însă, cînd căutase amănunţit printoată camera ei, nu găsise jartiera. în momentul acelaînţelesese că era foarte posibil să o fi pierdut înbibliotecă. Aproape că se isterizase la gîndul că o văzuseBennett Fleming şi mai mult ca sigur ajunsese Ia evidentaconcluzie care se impunea.Una era să fie femeie de lume, o doamnă plină de mister şicu experienţă, şi cu totul altceva ca un domn foarte drăguţ şifoarte civilizat, cum era Bennett Fleming, să descopere ojartieră într-un loc unde nu avea ce căuta.Elenora suspină uşurată cînd nu descoperi pe covor niciurmă de jartieră. Asta însemna că Bennett nu avusese ce săvadă cu o seară în urmă. Din păcate, însă, nu putea excludeposibilitatea ca una dintre servitoare să fi dat de dimineaţăpeste jartieră.Elenora se lăsă de-a buşilea ca să se uite şi pe sub,canapea.- Asta cauţi? auzi de undeva, de sus, vocea lui Arthur.Se sperie atît de tare la auzul glasului său, încît seridicăprea brusc, gata să dea cu capul de marginea unei măsuţe. Seîndreptă de spate şi înălţă privirea către balconul în careArthur se rezema, degajat, de balustradă. în mîna dreaptăatîmapanglicuţa. Se gîndi că o zărise furişmdu-se: în debaraşi venise pe urmele ei.Elenora se ridică furioasă.- De fapt, chiar asta căutam, răspunse ea, avînd grijă sănu vorbească prea tare. Trebuia să-ţi închipui că o iâ mă

întreb pe unde aş fi putut s-0 pierd. Puteai să-mi fi spUs maidevreme şi să mă scuteşti de o mare spaimă. ’>- Poţi fi liniştită, am recuperat-o aseară înainte caFleming s-o fi remarcat. Arthur aruncă neglijent în susîmpricinata jartieră şi o prinse la fel de uşor. Aşa că el n-aavut cum să bănuiască cum că ţi-ai făcut de cap cu mine doarpuţin înainte de sosirea lui.Elenora se strîmbă la el, îşi apucă jupa cu ambele mîini şiurcă furioasă treptele.- Permite-mi să-ţi spun, domnule, că uneori ai un simţal umorului cam deplasat.- Există persoane care ar putea sărţi spună că n-am simţulumorului, nici deplasat, nici altcum.- Nu e greu de imaginat cum au ajuns respectivele persoanela o atare concluzie. Se opri în capătul se sus al scării şiîntinse mîna după jartieră. Te rog să mi-o înapoiezi.- Nu cred că am să fac aşa ceva. Arthur puse jartiera înbuzunar. M-am hotărît să încep să colecţionez asemeneaobiecte.Elenora se holbă la el, neîncrezătoare.- Nu poţi vorbi serios.- Cumpără-ţi altă pereche de jartiere şi eu am să onorezfactura, o asigură el.Arthur o sărută apoi pe gură înainte ca ea să apuce să maizică ceva. Cînd buzele lor se despărţiră, Elenora rămase curăsuflarea tăiată.- Dacă stau bine să mă gîndesc, cred că ar fi mult maiindicat să-ţi cumperi chiar un mai mare număr de perechi dejartiere, adăugă el, afişînd un zîmbet satisfăcut. Intenţionezsă-mi fac o vastă colecţie.L-am înmormîntat pe soţul meu acum cîteva zile. DoamnaGlentworth se uită la portretul atîmat deasupra şemineului.Totul s-a petrecut extrem de rapid. A suferit un accident înlaboratorul său. Ştiţi, cu maşina care produce electricitate.Trebuie să fi avut loc un şoc teribil. Şi i-a provocat un stopcardiac.- Vă rugăm să primiţi condoleanţele'noastre pentru greauapierdere, doamnă Glentworth, zise Elenora delicat.Doamna Glentworth dădu din cap cu un gest mecanic. Era ofemeie fragilă şi osoasă, cu un păr rar şi sur adunat sub o

bonetă veche. Povara unei sărăcii manierate şi a unei stoiceresemnări apăsa greu pe umerii ei firavi.- Şi doar îl prevenisem în legătură cu blestemata aceea demaşină. Degetele ei se încleştară pe batista pe care o ţineaîn mînă, iar maxilarele i se mişcară spasmodic, ca şi cum arfi scrîşnit din măsele. însă el nu m-a ascultat. Făcea întrunaexperimente cu ea.Elenora aruncă o scurtă privire spre Arthur, care stătea înpicioare lîngă fereastră, în mînă cu o ceaşcă cu ceai. Faţalui era ca o mască, fără să izbutească să ascundă expresiavigilentă. Era cît se poate de sigură că el se gîndea exact laacelaşi lucru ca şi ea. în lumina evenimentelor din ultimavreme, fatalul accident din laboratorul lui Glentworth păreasă fie mai mult decît o simplă coincidenţă.Dar dacă doamna Glentworth suspecta şi ea că soţul ei fuseseucis, nu dădu nici un semn că s-ar gîndi la una ca asta. Poatecă nici nu-i păsa cine ştie cît, gîndi Elenora. Salonulsărăcăcios purta semnele unei case îndoliate, doar văduvapărea tensionată şi chiar disperată, dar nu tristă. Elenora arfi putut pune rămăşag că, dincolo de cuvintele adecvate şi demanierele de convenienţă, clocotea o mînie arzătoare.Doamna Glentworth îi primise cu destulă bunăvoinţă, dovedindsfiala cuvenită rangului şi numelui pe care îl purta Arthur.însă era vădit stînjenită.- Ştiaţi cumva că, acum cîteva săptămîni, unchiul meu,George Lancaster, a fost ucis în laboratorul lui de unspărgător? o întrebă Arthur.Doamna Glentworth se încruntă.- Nu, nu ştiam.- Dar că soţul dumneavoastră şi cu Lancaster fuseseră foartebuni prieteni în tinereţea lor ştiaţi? adăugă încet Elenora.- Asta bineînţeles că ştiam. Doamna Glentworth strînsebatista în pumn. Ştiu foarte bine cît de apropiaţi erau toţitrei prietenii,Elenora îl simţi pe Arthur încremenind. Ea nu îndrăzni nicimăcar să-l privească.- Aţi spus „toţi trei prietenii", doamnă Glentworth? întrebăElenora pe un ton care spera ea să sune ca o simplăcuriozitate.- Cîndva erau imiţi precum hoţii. Ştiţi că s-au cunoscut la

Cambridge. Dar nu le păsa decît de ştiinţă, nu de bani. S-audevotat întru totul laboratoarelor şi experimentelor lorridicole.- Doamnă Glentworth, începu prudent Elenora. Mă întreb dacă.- Vă jiu- că uneori aş fi preferat ca soţul meu să fi fostun vestit răufăcător sau un tîlhar la drumul mare. Pe doamnaGlentworth o cuprinse un tremur. Apoi, de parcă înlăuntrul eis-ar fi rupt un zăgaz, supărarea şi furia ei se dezlănţuiră.Măcar să-mi fi rămas ceva bani de pe urma lui. Dar nu, el eraobsedat de ştiinţele naturii. Şi-a cheltuit şi ultimul cent peaparatura lui de laborator.- Şi ce fel de experimente obişnuia să facă soţuldumneavoastră? întrebă Arthur.Femeia nu părea să fi auzit întrebarea. Mînia ei era acumnestăvilită.- Atunci cînd ne-am căsătorit, Glentworth dispunea de unvenit respectabil. Părinţii mei nu mirar fi permis să măcăsătoresc cu el dacă situaţia ar fi fost alta. însă nebunulnu a făcut niciodată o investiţie profitabilă. A cheltuit toţibanii, fără să se gîndească o clipă la mine sau la fiicelenoastre. A fost mai rău decît un jucător înveterat, pretinzîndmereu că are nevoie de un microscop şi mai performant sau decine ştie ce altă lentilă puternică.Arthur încercă să intervină pentru a redirecţionaconversaţia:- Doamnă Glentworth, aţi spus că soţul dumneavoastră a avutşi un al treilea prieten apropiat...- Uitaţi-vă în jur. Doamna Glentworth făcu un gest larg cumîna în care ţinea batista. Vedeţi aici ceva de valoare?Nimic. Absolut nimic. De-a lungul anilor a vîndut argintăriaşi tablourile ca să strîngă bani să cumpere doar echipamentede laborator. în cele din urmă şi-a vîndut pînă şi preţioasalui tabacheră. N-aş fi crezut că se va putea despărţi vreodatăde ea. Mie îmi spusese că vrea să fie înmormîntat cu ea.Elenora se uită mai atent la portretul de deasupraşemineului. înfăţişa un domn gras şi chel, într-o haină şi cubretele de modă veche. într-o mînă, bărbatul ţinea otabacheră. Pe capacul acesteia era bătută o piatră mare, roşieşi faţetată.Privind în direcţia lui Arthur, Elenora văzu că şi el studia

cu luare-aminte portretul.- A vîndut tabachera care se vede în acest portret? oîntrebă Arthur.Doamna Glentworth îşi suflă nasul în batistă.-Da.- Ştiţi cumva şi cine a cumpărat-o?- Nu. Cred că soţul meu a dus-o la vreo casă de amanet.Probabil că a primit foarte puţini bani pe ea. Bărbia doamneiGlentworth începu să tremure de revoltată ce era. Şiînchipuiţi-vă că eu n-am primit nimic din aceşti bani. Nicimăcar nu s-a ostenit să-mi spună că nu o mai are.Arthur se uită la bătrînă.- Ştiţi cumva cînd a amanetat-o?- Nu. Probabil că doar puţin înainte ca acel aparat deprodus curent electric să-i ia viaţa. Doamna Glentworth sefolosi de batista ei mototolită ca să-şi şteargă o lacrimă saudouă. Poate chiar în ziua în care a murit. Parcă îmi amintesccă o avea în dimineaţa aceea, la micul dejun. Apoi el a plecatsă se plimbe puţin şi a lipsit o vreme de-acasă. Cu siguranţăcă atunci s-a dus la vreun negustor de obiecte vechi.- Cînd aţi remarcat că lipseşte tabachera? interveniElenora.- De-abia seara, atunci cînd l-am găsit fară suflare. îndupă-amiaza aceea am plecat să-mi vizitez o prietenă bolnavă.Cînd m-am întors, soţul meu revenise deja acasă şi se încuiaseîn laboratorul lui după cum îi era în obicei. N-a catadicsitsă iasă de-acolo nici măcar la cină.- N-a fost ceva neobişnuit? întrebă Arthur.- Deloc. Cînd îl preocupa un experiment, putea petrece oreîn şir în laborator. Dar la ora de culcare i-am bătut în uşăca să-i reamintesc să stingă luminile cînd va veni sus.Neprimind nici un răspuns, m-am îngrijorat. După cumv-am spus, uşa era încuiată pe dinăuntru. A trebuit să facrost de o cheie potrivită ca să descui uşa laboratorului. Şiatunci l-am... l-am... Bătrîna se opri şi îşi suflă iar nasul.- L-aţi găsit mort, completă binevoitor Elenora.- Da. Mi-a trebuit ceva timp să-mi revin pînă ce am observatcă nu mai avea tabachera. Apoi mi-am dat seama că trebuia s-ofi vîndut chiar în ziua aceea. Numai Dumnezeu ştie ce o fifăcut cu banii aceia. Poate că hotărîse să-şi plătească unul

dintre creditorii mai insistenţi.Interveni o scurtă linişte. Elenora mai schimbă o privire cuArthur. Nici unul dintre ei nu vorbi.- Şi totuşi, niciodată n-am crezut că se va despărţivreodată de tabacheră, continuă după o vreme doamnaGlentworth. Ţinea foarte mult la ea.- Soţul dumneavoastră a fost singur acasă cît timp aţilipsit în după-amiaza aceea? întrebă Arthur.- Da. Avem o menajeră, dar ea nu era aici în ziua aceea. Defapt, nu prea mai vine. N-a mai fost plătită de mult şibănuiesc că îşi caută alt stăpîn.- înţeleg, spuse Arthur.Doamna Glentworth se uită în jurul ei cu un aer resemnat.- Cred că voi fi nevoită să vînd această casă. Este singurulbun pe care îl am în proprietate. Nu pot decît să mă rog luiDumnezeu să obţin destui bani pentru a achita datoriilesoţului meu.- Şi ce veţi face după ce veţi vinde casa? întrebă Elenora.- Voi fi nevoită să mă mut la sora mea şi la soţul ei. Nu îlpot suferi pe nici unul dintre ei, iar sentimentul estereciproc. Nici ei nu au prea mulţi bani de împărţit cu alţii.Va fi o viaţă mizerabilă, dar ce altceva aş putea face?- Vă spun eu ce aţi mai putea face, zise Elenora vorbindrăspicat. îi puteţi vinde această casă contelui de St. Merryn.El vă va oferi mai mulţi bani decît aţi putea obţine dacă veţiîncerca să o vindeţi altcuiva. în plus, el văva permite să locuiţi aici în continuare pentru tot restulvieţii.Doamna Glentworth rămase cu gura căscată.- Poftim? Bătrîna îl privi iute pe Arthur, neîncrezătoare.De ce ar vrea înălţimea sa să dea pe casa asta mai mult decîtvalorează în realitate?- Pentru că ne-aţi fost de mare folos astăzi, iar el estebucuros să-şi dovedească recunoştinţa. Elenora se uită IaArthur zicînd: Nu este aşa, domnule?Arthur ridică din sprîncene, dar nu spuse decît:- Da, desigur.Doamna Glentworth se uită nesigură către Arthur.- Ai face dumneata aşa ceva pentru mine doar pentru că v-amrăspuns la nişte întrebări?

Bărbatul schiţă un zîmbet.- Vreau să-mi arăt gratitudinea, doamnă. Şi ca să nu uit, aşmai avea să vă pun o ultimă întrebare.- Da, bineînţeles. Speranţa şi uşurarea începuseră să-iîndulcească trăsăturile.- Vă amintiţi numele celui de-al treilea prieten al soţuluidumneavoastră?- Lordul Treyford. Doamna Glentworth se încruntă abiaperceptibil. Eu nu l-am cunoscut personal, dar pe vremurisoţul meu vorbea adeseori despre el. însă Treyford a murit demult. A fost omorât cu ani în urmă, încă tînăr.- Mai ştiţi şi altceva în legătură cu el? insistă Arthur. Afost căsătorit? Mai există o văduvă pe care să o pot căuta? Aavut copii?Doamna Glentworth medită cîteva clipe, după care clătină dincap.- Nu cred. Cîndva soţul meu mi-a spus de cîteva ori căTreyford era mult prea devotat cercetărilor sale pentru aaccepta solicitările unei soţii şi ale unor copii. Bătrînaoftă. Cred că îl invidia foarte tare pe Treyford că nu aveanici un fel de obligaţii.- Soţul dumneavoastră v-a mai spus şi altele despreTreyford? continuă să întrebe Arthur.- El obişnuia să spună că lordul Treyford era de departe celmai strălucit din micul lor grup. Mi-a spus odată că, dacă arfi trăit Treyford, Anglia ar fi avut parte de un al doileaNewton.- înţeleg, zise Arthur.- Ştiţi, se credeau extrem de inteligenţi. Doamna Glentworthîşi strînse tare mîinile în poală. O oarecare mînie reapăru pefaţa ei. Erau siguri că vor schimba lumea cu experimentele lorşi cu conversaţiile lor elevate despre ştiinţă. Dar ce bine afăcut pînă acum studiul lor asupra ştiinţelor naturii, văîntreb eu pe dumneavoastră? Nici imul. Iar acum au murit toţi,nu-i aşa?- Aşa s-ar părea, răspunse încet Elenora.Arthur lăsă jos ceaşca cu ceaiul neterminat.- Ne-aţi ajutat foarte mult, doamnă Glentworth. Vă rugăm săne scuzaţi, însă acum trebuie să plecăm. îl voi trimite cît decurînd la dumneavoastră pe omul meu de încredere ca să

rezolvăm afacerea cu casa şi cu creditorii dumneavoastră.- Cu excepţia ei, bineînţeles, concluziona înfuriată doamnaGlentworth. Ea mai trăieşte încă. Le-a supravieţuit tuturor,nu-i aşa?Elenora avu mare grijă să nu se uite la Arthur. Eraconştientă că rămăsese la fel de nemişcat ca şi ea.- Ea? repetă Arthur pe cel mai neutru ton posibil.- Eu am socotit-o întotdeauna ca pe un fel de vrăjitoare.Glasul doamnei Glentworth era stins şi trist. Poate că eachiar i-a blestemat. O cred în stare de aşa ceva.- Nu înţeleg, zise Elenora. A existat şi o doamnă în cerculde cunoştinţe apropiate ale soţului dumneavoastră în toţiaceşti ani?Pe faţa doamnei Glentworth trecu un alt val de mînie.- Toţi trei o socoteau Zeiţa Inspiraţiei. Pe vremuri, soţulmeu şi prietenii lui mergeau întotdeauna miercurea dupăamiazăla ea în vizită. Cînd ea îi chema, se grăbeau să ajungăla casa ei din capitală. Obişnuiau să bea vin de porto şiconiac şi să discute despre ştiinţele naturii de parcă toţi arfi fost mari savanţi. Presupun că încercau s-o impresioneze.- Şi cine era ea? întrebă Arthur.Doamna Glentworth părea atît de cufundată în amintirile eidin tinereţe, încît se arătă foarte nedumerită de întrebare.- Cum? Lady Wilmington, bineînţeles. Ei îi erau cei maidevotaţi sclavi. Şi acum ei toţi sînt morţi, iar ea e singuracare a rămas în viaţă, O ciudată întorsătură a sorţii, nu-iaşa?La scurtă vreme după aceea, Arthur o ajuta pe Elenora săurce în trăsură. Era preocupat de informaţiile primite de ladoamna Glentworth, ceea ce nu îl împiedică să remarce elegantacurbură a spinării Elenorei atunci cînd ea se aplecă şi îşistrînse puţin jupa ca să urce în trăsură.- Ai făcut tu aşa încît vizita asta să mă coste ceva bani,spuse el blajin, închizînd portiera şi aşezîndu-se în faţa ei.- Ei, domnule, ştii foarte bine că şi dacă n-aş fi fostprezentă la întrevedere, tot te-ai fi oferit s-o ajuţi pedoamna Glentworth. Ar fi cinstit din partea ta să recunoştiacest lucru.- Nu recunosc nimic. Se rezemă de speteaza canapelei,concentruidu-se asupra conversaţiei recent încheiate în micul

salon sărăcăcios. Faptul că Glentworth a murit în urma unuiaccident petrecut la el în laborator la numai cîteva săptămînidupă asasinarea unchiului meu arată că asasinul putea să filovit nu de două, ci chiar de trei ori.- Glentworth, unchiul tău şi Ibbitts. Elenora încrucişăbraţele la piept, parcă înfrigurată. Poate că misterioasa LadyWilmington ne va putea lumina cu nişte informaţii valoroase. Ocunoşti, domnule?- N-o cunosc, dar intenţionez să remediez această lipsăchiar în după-amiaza asta dacă va fi posibil.- A, da, aşa cum ai făcut şi cu doamna Glentworth.-Da.- Titlul şi bogăţia ta au şi ele cîteva avantaje.- Ele îmi deschid nişte uşi ca să pot adresa uneleîntrebări, ridică el din umeri. Din păcate, însă, ele nu-mipot garanta că voi primi şi răspunsuri sincere.Şi nici nu sînt de-ajuns ca să cucerească o doamnă hotărîtăsă se apuce de comerţ, să-şi păstreze independenţa şi să-şiducă viaţa după bunul ei plac, îşi zise Arthur.27Ooo, Dumnezeule, da, îmi amintesc acele zile de miercuri încare ne întîlneam după-amiaza, îmi amintesc atît de limpede caşi cum ultima ar fi avut loc nu mai departe de săptămînatrecută. O expresie aproape melancolică luase în stăpînireochii albaştri ai doamnei Wilmington. Pe atunci eram toţi atîtde tineri şi în acelaşi timp atît de pasionaţi. Ştiinţa eranoua noastră alchimie, iar aceia dintre noi care se ocupau cuexplorarea secretelor ei ne consideram adevăraţi creatori aiepocii modeme.ElenOra sorbi din ceaşca de ceai din porţelan subţire precumhîrtia, uitîndu-se delicat prin elegantul salon în timp ce oasculta pe Clare, Lady Wilmington, povestind despre trecut.îşi zise că situaţia de acolo era exact opusul celei dincealaltă parte a oraşului, din salonaşul sordid al doamneiGlentworth. Era evident că Lady Wilmington nu avea problemefinanciare.Salonul era decorat în stil Chinezesc, care ajunsese la modădoar cu cîţiva ani în urmă. Salonul mai păstra încă luxuloriginar şi o frumuseţe senzuală. Atmosfera întunecată şiexotică produsă de tapetul înflorat, auriu cu albastru închis,

de covorul cu model complicat şi de mobilierul ornamentalîn stil japonez era luminată din loc în loc de oglinzi cusplendide rame. Era o încăpere destinată să facă apel lasimţuri.Elenora şi-o putea imagina perfect pe prospera lor gazdăprimindu-şi oaspeţii într-un astfel de decor. Lady Wilmingtonpărea să aibă aproape şaptezeci de ani, dar era îmbrăcată cuhaine scumpe, croite după ultima modă. Rochia ei largă, de unauriu închis, arăta de parcă ar fi fost concepută să fiepurtată chiar într-o asemenea încăpere. Frumoasa osatură afeţei şi a umerilor ei era o mărturie că fusese cîndva o marefrumuseţe. Avea acum părul argintiu şi parte era cu siguranţăfals, dar era coafat într-un coc extrem de elaborat.Din experienţă, Elenora ştia că, cu cît o femeie era maibătrînă, cu atît purta mai multe bijuterii. Nici LadyWilmington nu făcea excepţie de la regulă. La urechi îiatârnau perle, pe degete şi la încheieturile mîinilor eistrălucea o gamă întreagă de diamante, rubine şi smaralde.Şi totuşi, Elenorei îi atrase atenţia în primul rîndpandantivul de aur de la gîtul doamnei Wilmington. Spredeosebire de inelele de pe degete, pandantivul era surprinzătorde simplu. Părea să fie un talisman foarte personal.Poate că înăuntru se afla o miniatură a unuia dintre copiii eisau a răposatului său soţ.Arthur se duse spre cea mai apropiată fereastră şi se uităla grădina perfect îngrijită, parcă fascinat de ceea ce vedeaacolo.- Prin urmare vă amintiţi de unchiul meu, de Glentworth şide Treyford? întrebă el.- Chiar foarte bine. Lady Wilmington ridică degetele de la omînă către pandantivul de la gîtul ei. Toţi s-au dedicatştiinţei. Au trăit pentru experimentele lor, aşa cum pictoriişi sculptorii trăiesc pentru arta lor. Bătrîna lăsă în josmîna, zîmbind trist. Dar acum toţi s-au prăpădit. Ultimul carea murit a fost Glentworth. înţeleg că unchiul dumitale a fostomorît de un tîlhar cu cîteva săptămîni în urmă, domnule.Primeşte, te rog, condoleanţele mele.- Eu nu cred că a fost omorît de un hoţ oarecare, pe care aavut nenorocul să-l surprindă în timp ce dădea lovitura, ziseArthur pe un ton egal. Sînt sigur că a fost omorît de cineva

care avea o anume legătură cu vremurile în care domnii reuniţiîn Societatea Pietrelor frecventau salonul dumneavoastră înfiecare miercuri după-amiază.Bărbatul părea tot preocupat de ceva ce putea admira îngrădină, dar Elenora o, urmărea cu atenţie pe gazda lor.Observă uşorul tremur care cuprinsese umerii doamneiWilmington în momentul în care Arthur îi comunicase concluzialui. Iar degetele bătrînei doamne atinseră iar pandantivul dela gît.- Imposibil, replică Lady Wilmington. Cum asta?- Nu am încă răspunsul la această întrebare, dar intenţionezsă-l găsesc. Arthur se întoarse încet cu faţa spre ea. Unchiulmeu nu este unica victimă a acestui ucigaş. De asemenea, nucred că moartea lui Glentworth a fost un accident. Sîntconvins că acelaşi bărbat i-a omorît pe amîndoi, ca şi pefostul meu majordom.- Dumnezeule! Vocea doamnei Wilmington tremură. Cu zgomot,puse ceaşca de ceai pe farfurioară. Nu ştiu ce să spun.Este... este de necrezut. Şi zici că majordomul dumitale afost omorît de acelaşi ucigaş? Dar de ce să fi vrut cineva sălomoare pe acesta din urmă?- Ca să-l reducă la tăcere după ce a obţinut de la elanumite informaţii.Lady Wilmington clătină o dată din cap, vrînd parcă să-şilimpezească gîndurile,- Informaţii în legătură cu ce anume? Spune-mi, te rog.- în legătură cu investigaţiile mele asupra asasinării luiGeorge Lancaster, bineînţeles. Acum criminalul ştie că eu măaflu pe urmele lui. El a dorit să descopere cît de multaflasem eu pînă în momentul acela. Arthur strînse din dinţi.Ceea ce nu este chiar atît de mult. Şi cu siguranţă că numerită să omori un om pentru atît de puţin lucru.- într-adevăr. Lady Wilmington se cutremură.- însă ticălosul ăsta nu gîndeşte raţional, spuse încontinuare Arthur. Cred că el l-a omorît pe unchiul meu şi peGlentworth ca să pună mîna pe pietrele roşii care împodobeautabacherele lor.Lady Wilmington se încruntă.- îmi amintesc cît se poate de bine de minunatele pietrepreţioase. Chiar fascinante. Treyford era de părere că sînt

rubine neobişnuit de închise la culoare, dar Glentworth şiLancaster credeau că fuseseră lucrate în vremuri străvechi,dintr-un soi foarte rar de sticlă.- Aţi văzut vreodată acel lapidariu al unchiului meu? oîntrebă Arthur. Cel pe care l-a adus din Italia o dată cuacele pietre.- Da, l-am văzut, suspină nostalgic bătrîna doamnă. Ce-i cuel?- Eu cred că ucigaşul pe care îl caut este destul de nebunîncît să fie convins că poate realiza dispozitivul descris înCartea Pietrelor, răspunse Arthur.Lady Wilmington se holbă la el cu gura căscată de uimire.- Nu se poate una ca asta! declară ea într-un tîrziu cutoată convingerea. Dar este absurd. Cred că nici măcar unnebun n-ar putea lua în serios instrucţiunile din cartea aceeaveche.Arthur se uită la ea peste umăr.- Au discutat vreodată cei trei despre aparatul acela?- Da, desigur. Lady Wilmington îşi adună gîndurile. Vocea eideveni mai fermă. în carte era denumit Trăsnetul lui Jupiter.Am discutat de mai multe ori despre dispozitivul acela.Treyford şi ceilalţi au încercat să-l construiască efectiv.Dar pînă la urmă au ajuns la concluzia că aparatul nu putea fifăcut să funcţioneze.- Ce i-a determinat să fie atît de siguri de asta? întrebăElenora.Lady Wilmington începu să-şi maseze tîmpla.- Nu-mi amintesc chiar toate detaliile. Era ceva în legăturăcu dificultatea de a transmite energia unui foc intens spremiezul acelor pietre pentru a elibera energia latentă aflatăîn interiorul lor. Toţi au căzut de acord în cele din urmă cănu se putea realiza acest lucru.- Eu ştiu că unchiul meu a ajuns la această concluzie, spuseArthur, dar sînteţi sigură că şi Glentworth şi Treyford augîndit la fel?- Da. în ochii doamnei Wilmington apăru o expresievisătoare. Şi iar îşi atinse ca din întâmplare pandantivul,căutînd parcă un sprijin în el în timp ce se gîndea la trecut.Trebuie să ştiţi că pe vremuri era ceva obişnuit ca ceipasionaţi de ştiinţe şi matematică să cocheteze şi cu

domeniile oculte. Chiar şi astăzi, în unele cercuri, ştiinţeleoculte continuă să fascineze pînă şi cele mai bine educateminţi. Cu siguranţă că şi în viitor se va întîmpla la fel.Elenora o urmărea cu mare atenţie.- Se spune că pînă şi marele Newton a fost fascinat deaceste ştiinţe oculte şi că şi-a dedicat mulţi ani studieriiaprofundate a alchimiei.- într-adevăr, confirmă Lady Wilmington. Iar dacă o minteatît de strălucită poate fi sedusă de ştiinţele oculte, cinear putea să blameze un individ mai puţin dotat pentru că acăzut pradă acestor tentante domenii misterioase?- Credeţi că Glentworth sau Treyford ar fi putut continua însecret astfel de cercetări după ce toţi căzuseră de acord săabandoneze alchimia? o întrebă Arthur.Lady Wilmington clipi iute şi se îndreptă de spate. Cîndbătrîna doamnă se întoarse către Arthur, era clar că reveniseîn prezent.- Nici o clipă nu-mi pot imagina acest lucru, domnule, îndefinitiv, ei erau nişte bărbaţi educaţi şi extrem deinteligenţi, care aparţineau epocii modeme. Nu erau adevăraţialchimişti, pentru Dumnezeu!- Aş mai avea încă o întrebare, cu permisiuneadumneavoastră, spuse Arthur.-Anume?- Sînteţi sigură că lordul Treyford a murit în explozia dinlaboratorul său acum foarte mulţi ani?Lady Wilmington închise ochii şi îşi duse din nou degetelela pandantiv.- Da, şopti ea. Cu siguranţă că Treyford este mort. I-amvăzut cu ochii mei cadavrul. Ca şi unchiul dumitale, dealtfel. Doar nu crezi că asasinul pe care îl căutaţi voi esteun om bătrîn?- Cîtuşi de puţin, interveni şi Elenora. Noi ştim bine că neaflăm pe urmele unui om în floarea vîrstei.- De ce spui asta? se miră Lady Wilmington.- Pentru că ticălosul a avut tupeul să danseze cu mine lascurt timp după ce îl omorîse pe Ibbitts, explică Elenora.Lady Wilmington păru iar uluită.- Ai dansat cu însuşi criminalul? De unde ştii că era el? îlpoţi descrie?

- Din păcate, nu, se văzu nevoită să recunoască Elenora. S-aîntîmplat la un bal mascat. Nu i-am văzut faţa! însă avea oruptură în domino, ruptură care, credem noi, ar fi putut săfie produsă în încăierarea cu majordomul.- înţeleg. Lady Wilmington părea tulburată. Trebuie sărecunosc că totul mi se pare extraordinar de ciudat.- Da, acceptă Arthur, este. Bărbatul se uită la ceas.Trebuie să plec acum. Vă mulţumim că ne-aţi primit, doamnă.- Cu plăcere. Bătrîna doamnă înclină din cap cu un aersuveran. Vă rog să mă ţineţi şi pe mine la curent cu evoluţiainvestigaţiilor voastre.- Da. Arthur scoase din buzunar o carte de vizită şi o pusepe masă. Dacă vă mai amintiţi ceva care credeţi că ne-ar puteaajuta în această investigaţie, v-aş rămîne profundrecunoscător dacă mi-aţi da imediat de veste, indiferent deora din zi sau noapte, doamnă.Lady Wilmington luă cartea de vizită.- Bineînţeles, ţinu ea să-l asigure.Arthur nu-i spuse nimic Elenorei pînă ce urcară amîndoi întrăsură.. El se aşeză pe locul obişnuit şi rezemă un braţ despătarul canapelei.- Ei? o întrebă el. Ce părere ţi-ai format despre LadyWilmington?Elenora se gîndi la felul în care atinsese bătrînapandantivul de atîtea ori de-a lungul conversaţiei.- Eu cred că a fost îndrăgostită de unul dintre membriiSocietăţii Pietrelor, răspunse ea.Chipul lui Arthur trădă uimire.- Nu mă aşteptam la aşa ceva, dar, desigur, este foarteinteresant. Care dintre cei trei crezi tu că a cucerit-o?- Lordul Treyford. Cel care a murit de tînăr. Cel pe care eaşi ceilalţi l-au considerat cel mai strălucit dintre toţitrei. Presupun că în pandantivul acela se află fotografia lui.Arthur îşi frecă bărbia.- Eu n-am remarcat pandantivul, dar mi-am dat seama că eane-a ascuns ceva. Fac afaceri cu destui oameni vicleni ca sasimt cînd cineva mă minte de la obraz.Elenora avu o ezitare.- Dacă ea ne-a minţit cu ceva, presupun că a facut-o fiindcăeste convinsă că era necesar să o facă.

- Poate că încearcă să protejeze pe cineva, lansă Arthur osupoziţie. Indiferent de situaţie, acum sînt convins cătrebuie să aflăm mai multe despre Treyford.Ucigaşul îndrăznise să danseze cu Miss Lodge. Trebuie să fifost cu adevărat nebun să facă aşa ceva.Nebun.Lady Wilmington se înfioră la un asemenea gînd. Rămasesingură multă vreme, uitîndu-se la cartea de vizită a conteluişi atingînd cu mîna pandantivul. O năpădeau foarte vechiamintiri, împăienjenindu-i vederea. Dumnezeule! Era mult mairău decît îşi permisese ea să creadă.După un foarte lung răstimp, se îndreptă de spate şi îşişterse lacrimile. O durea sufletul, dar nu mai avea încotro.în sinea ei ştiuse dintotdeauna că pînă la urmă va veni şiacest moment şi că va fi nevoită să facă ceea ce trebuiafăcut.Cam în silă, deschise un sertar de la masa de scris şiscoase de-acolo o coală de hîrtie. Va trimite imediat mesajul.Dacă va plănui lucrurile cum trebuie, situaţia va fi în curîndsub control.Cînd termină de scris bileţelul, unele cuvinte erau dejamînjite de lacrimi.St. Merryn o vizitase pe Lady Wilmington.Asasinului nici nu-i venea să creadă ceea ce văzuse cu ochiisăi. Zguduit, rămase în penumbra intrîndului din josul străziişi însoţi cu privirea luxoasa caleaşcă pînă ce dispăru dupăcolţ.Nu era cu putinţă. Cum de făcuse ticălosul legătura? Şi încăatît de repede?Nu se mirase cînd micul vagabond care devenise spionul luicu simbrie îi comunicase că St Merryn şi Miss Lodge fuseserăla adresa doamnei Glentworth. Era inevitabil ca, mai curîndsau mai tîrziu, contele să stea de vorbă şi cu văduva luiSaturn. Dar ce-i spusese baba aia proastă pentru ca el săajungă apoi direct la casa din oraş a doamnei Wilmington?Frenetic, asasinul îşi trecu în revistă planurile, încercîndsă-şi dea seama dacă comisese vreo greşeală. însă nu găsi nicio fisură în complicatele lui proiecte.Simţi că începe să transpire. La vederea trăsurii luiSt. Merryn care staţiona pe stradă în faţa intrării doamnei

Wilmington, îşi dădu pentru prima oară seama că acest amuzantjoc al minţilor pe care începuse el să-l dispute cu adversarulsău luase acum o întorsătură urîtă, neprevăzută.Destul! De-acum înainte nu mai voia să rişte şi altesurprize. Acum dispunea de toate cete necesare pentru adefinitiva dispozitivul. Venise în sfîrşit vremea să punăcapăt întregii poveşti.Bărbatul ieşi din firidă şi pomi pe strada mărginită dearbori, mintea lui ascuţită lucrînd deja febril la noua sastrategie.Jeremy Clyde ieşi pe uşa tractirului, clătinîndu-se. Ignorăpuzderia de trăsuri şi birje care aşteptau în stradă să-şigăsească muşterii. Simţea nevoie de puţin aer proaspăt. Capulîi cam vîjîia din pricina imensei cantităţi de vin pe care oîngurgitase.încercă să se gîndească încotro ar putea s-o apuce. La club?într-un tripou? Unica altă variantă ar fi aceea de a mergeacasă, lîngă scorpia cu care făcuse neasemuita prostie de a secăsători. Era ultimul lucru pe care şi l-ar fi putut dori.Femeia îl aştepta probabil cu o lungă listă de întrebări şipretenţii.Căsătorindu-se cu o femeie bogată, îşi închipuise că îşi varezolva toate problemele. Or rezultatul fusese contrar:problemele se înmulţiseră de mii de ori. Nimic nu mersese aşacum trebuia de cînd Elenora pierduse proprietăţile pe care lemoştenise. Măcar dacă tatăl ei vitreg n-ar fi fost atît deprost.Măcar dacă. Lui Jeremy i se părea că repetă aceste cuvintezilnic, de sute de ori. Nu era corect. Iată-1 acum prinsîn capcana unei căsnicii îngrozitoare, un ostatic aflat lacheremul tatălui nesuferitei lui soţii. Iar asta în timp ceElenora aterizase în picioare ca o adevărată pisică. Ea se vamărita în curînd cu unul dintre cei mai prosperi şi maiputernici bărbaţi din oraş. Cum de se putuse întîmpla una caasta? Pur şi simplu nu i se părea corect.Din întuneric venea spre el un bărbat. Jeremy şovăi. Se mailinişti cînd, la lumina felinarelor, observă haina frumoasă şielegantă, precum şi cizmele strălucitoare pe care le purtanecunoscutul. Indiferent cine ar fi fost acesta, cu siguranţăcă era un domn, nu un tîlhar.

- Bună seara, Clyde, zise degajat bărbatul.- Scuză-mă, mormăi Jeremy, dar ne cunoaştem cumva?- încă nu. Batjocoritor, străinul făcu o plecăciune.Permite-mi să mă prezint. Numele meu este Stone.Jeremy îşi zise amărît că nu există decît o unică explicaţiepentru aerul de familiaritate amuzată pe care îl afişa acestStone.- Presupun că îmi vei spune că îmi cunoşti atît de binenumele fiindcă m-ai văzut căzînd în parc de pe cal acum douăzile sau, poate, fiindcă ai auzit povestindu-se despre jenantamea păţanie. Nu te mai osteni să-ţi răceşti gura de pomană.Stone chicoti. îl cuprinse amical pe Jeremy pe după umeri.- Recunosc că am fost martor la nefericitul incident, însăaş vrea să ştii că nu m-a amuzat neplăcuta dumitale postură.Crede-mă că n-am simţit decît o mare compasiune. Şi mai ştiuşi că, dacă aş fi fost în locul tău, mi-aş fi dorit grozav sămă răzbun pe domnul care mi-ar fi provocat o asemeneaumilinţă.- Aiurea. Slabe speranţe.- Nu fi chiar atît de sigur, domnule. S-ar putea să te potajuta. Vezi tu, eu l-am studiat pe St. Merryn. Am pus niştevagabonzi să se ţină din cînd în cînd după el şi am stat devorbă şi cu recent decedatul său majordom, care s-a dovedit,te pot asigura de asta, un veritabil depozit de informaţii.Ştiu multe lucruri despre conte şi despre foarte neobişnuitalui logodnică, lucruri pe care cred că o să le găseşti extremde interesante.După încă două zile, într-o seară tîrziu, Elenora şi Margaretstăteau într-un colţ al unei alte săli de bal ticsite delume şi supraîncălzite. Se apropia miezul nopţii şi Elenoraîndurase stoic cîteva dansuri interminabile. O dureaupicioarele, era neliniştită şi parcă nu-şi găsea astîmpăr.Bineînţeles, nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacăar fi dansat cu Arthur, însă nu era cazul. El fusese plecattoată seara, ca şi în seara precedentă, continuîndcercetările. Şi-ar fi dorit să-l fi convins să o ia şi pe ea,dar, după cum îi explicase, el nu o putea introduce ilegal îndiversele cluburi, acolo unde se ducea să chestioneze cîţivadomni bătrîni.Gîndurile ei se tot întorceau la discuţia lor cu Lady

Wilmington. în această după-amiază îi venise în minte că maiera o întrebare foarte importantă pe care ea şi Arthurneglijaseră să i-o pună.O tînără frumuşică, cu o expresie încremenită într-un zîmbetde convenienţă, pluti prin apropiere în braţele unui domndestul de copt care părea că nu îşi poate lua ochii de lapieptul ei apetisant.- Trebuie să recunosc că, pe măsură ce continuu să-mi jocrolul, îmi creşte respectul faţă de tenacitatea şi rezistenţatinerelor scoase la mezat, murmură Elenora la urechea luiMargaret. Nici nu-mi pot închipui cum izbutesc să facă faţă.- Se antrenează ani întregi, replică sec Margaret. îndefinitiv, miza jocului este extrem de ridicată. Ele sîntconştiente că viitorul lor, şi în multe cazuri şi alfamiliilor lor, depinde de succesul de care se vor bucura înacest unic şi scurt Sezon.Elenora simţi brusc înţelegere şi compasiune.- Şi cu tine s-a întîmplat la fel, nu-i aşa?- Familia mea se afla într-o situaţie disperată în anul încare împlineam optsprezece ani. Eram trei surori şi doi fraţila părinţi, plus mama şi bunica. Tatăl meu murise, lăsîndu-nemoştenire foarte puţini bani. Unica noastră speranţă rămăseseaceea ca eu să fac o căsătorie avantajoasă. Bunica mea astrîns banii cu care a putut să-mi ofere participarea la unsingur Sezon. La primul meu bal s-a întîmplat să-l întîlnescpe Harold Lancaster. Bineînţeles că. oferta lui a fost imediatacceptată.- Iar tu ai făcut ceea ce se aştepta din partea ta de dragulfamiliei.- Harold era un om bun, spuse încet Margaret. Iar cu timpulam ajuns chiar să ţin la el. Cea mai mare problemă a fostmarea diferenţă de vîrstă dintre noi. Soţul meu era cudouăzeci şi cinci de ani mai mare ca mine. După cum îţi poţiimagina, aveam foarte puţine în comun. Eu sperasem să-migăsesc împlinirea în copiii pe care îi vom face, însă n-amfost binecuvîntaţi cu nici unul.- Ce poveste tristă!- Tristă, dar şi foarte obişnuită. Margâret facu un semn cucapul în direcţia perechilor de pe ring. Mă aştept ca şi înacest Sezon să se înfiripe multe poveşti asemănătoare.

- Nu încape îndoială.Iar rezultatul va fi un număr de căsnicii reci, lipsite deiubire, îşi zise în sinea ei Elenora. Se întrebă dacă şiArthur va accepta pînă la urmă să încheie o asemeneacăsătorie. Nu avea de ales decît să se căsătorească,indiferent dacă găsea sau nu o femeie pe care s-o pOată iubicu toată pasiunea ascunsă în adîncul fiinţei lui. în cele dinurmă îşi va face datoria faţă de familie şi de titlu, fără săţină seama de propriile sale sentimente.~ Mă simt nevoită să accept că ai dreptate în privinţa mariiaglomeraţii de-aici, spuse Margaret, făcîndu-şi energic vîntcu evantaiul. E mare aglomeraţie în seara asta. Lui Bennett osă-i ia mult timp să ajungă la noi cu limonada. Se pare căpînă atunci vom muri de sete.Pentru o scurtă perioadă, mulţimea se mai rări. Elenora zărio perucă pudrată şi cîrlionţată, de modă veche, care făceaparte din uniformele purtate de valeţii gazdei lor.Este un servitor acolo, lîngă uşă, spuse Elenora, înălţîndusepe vîrfuri pentru a vedea mai bine. Poate că izbutim să-ifacem semn să vină aici.- Inutil, şopti Margaret. Pînă ar ajunge el la noi, lumea îiva fi golit demult tava.- Rămîi tu aici ca să te găsească Bennett la întoarcere.Elenora se pregăti să se avînte în urmărirea valetului cupricina, care abia se mai vedea printre invitaţi. Mă duc să-lprind din urmă pe servitor înainte de a goli tava.- Ai grijă să nu fii călcată pe picioare.- Fii liniştită, mă întorc imediat.Cu cîteva şoapte politicoase, Elenora se strecură printr-unciorchine de doamne bătrîne şi se îndreptă cît putu de repedecătre locul în care îl zărise ultima dată pe valet.Ajunsese la numai cîţiva paşi depărtare de el cînd simţiatingerea unor degete înmănuşate pe spinarea ei goală, chiarsub zona sensibilă de la ceafa.O străbătu un fior de gheaţă pe şira spinării şi i se tăiebrusc răsuflarea.O atingere accidentală, îşi spuse Elenora, ceva ce se puteaîntîmpla într-o atît de mare aglomeraţie. Ori poate că un domnprofitase de înghesuială pentru a-şi permite un asemenea gestdeplasat.

Nimic personal.Doar aşa reuşi să nu ţipe. Fiindcă intuiţia îi spunea căatingerea degetelor înmăttuşate alunecînd atît de intim pepielea ei goală avusese un caracter foarte personal.Nu se poate, se încurajă ea. Nu aici. N-ar cuteza. în ciudacăldurii, i se facu frig. Cu siguranţă că se înşela.Dar criminalul venise data trecută la ea tot în mijloculunei aglomerate săli de bal, îşi aminti ea.Indiferent ce va face, nu trebuia să dea nici un semn că arfi conştientă că el se află în apropiere.Străduindu-se să rămînă calmă, Elenora se întoarse încet,făcînd un efort să pară cît mai degajată. Cu o mişcare dinîncheietura mîinii, desfacU evantaiul şi îşi făcu vînt, în totacest timp uitîndu-se prin mulţime.în apropierea ei se aflau cîţiva domni, însă nici unul nuera atît de aproape încît să o fi putut atinge.Apoi văzu valetul. îşi dădu seama că nu era cel pe careintenţionase ea să-l ajungă, ci un altul.Era acum cu spatele la ea şi se îndepărta agil prin mulţimeade oaspeţi care sporovăiau şi rîdeau. Elenora nu-i putea vedeaacum decît gulerul jachetei verzi-argintii şi dosul peruciilui cîrlionţate şi pudrate ieşind se sub pălărie. însă felulîn care se mişca îi părea tulburător de cunoscut.Elenora plonjă şi ea în mulţime, atentă să nu-1 piardă nicio clipă din ochi pe valet.- Daţi-mi voie, vă rog, şoptea ea persoanelor pe lîngă careîşi croia drum. Scuzaţi. îmi pare rău pentru limonadadumneavoastră, doamnă. Iertaţi-mă. N-am vrut să vă calc pepicior, domnule...Elenora ajunse în cele din urmă la marginea mulţimii şi seopri. Nu se mai vedea nici picior de valet, dar îşi dăduimediat seama că uşile deschise spre grădină reprezentausingura cale de scăpare din această parte a sălii.Ieşi în întuneric. Nu era singură pe terasă. Se mai aflauacolo cîteva perechi care discutau în şoaptă. Nimeni nu-iremarcă prezenţa.Niciurmă de valet.Traversă terasa de piatră şi coborî cele cinci trepte largicare duceau în grădina cufundată în beznă, încercînd să parăca orice alt oaspete încălzit care se hotărîse să ia o gură de

aer curat.Chiar în faţa ei se înălţa o generoasă rotondă de statuimari din marmură. în întunericul dintre siluete nu seîntrezărea nici o mişcare.- Elenora.Era atît de încordată încît aproape că scoase un strigătcînd îşi auzi numele.Se întoarse brusc şi îl văzu pe Jeremy Clyde stînd la micădistanţă de ea.- Bună seara, Jeremy. îşi închise cu o mişcare iuteevantaiul. Ai văzut vreun valet trecînd pe-aici cu puţin timpîn urmă?- De ce dracu’ să fi observat eu un servitor? bombănibărbatul, apropiindu-se repede de ea. Te-am văzut pe tineieşind şi te-am urmat. Te căutam. Trebuie să stăm de vorbă.- N-am vreme acum de pălăvrăgeală. Elenora îşi săltă jupa şise apropie de şirul de statui, căutîndu-1 pe servitoruldispărut. Eşti sigur că n-ai văzut nici un valet? Era înuniformă completă. Sînt sigură că trebuie să fi ieşit pe aici.- La dracu’, ce-i tot dai cu valetul acela? Jeremy se luădupă ea şi o prinse de braţul gol.Enervată, încercă să se elibereze din strînsoare, dar el nuavea de gînd sa-i dea drumul.- Te rog să mă laşi în pace, domnule. Cei doi ieşiseră dinraza vizuală a perechilor de pe terasă, dar Elenora le auzeaglasurile. Şopti răspicat: îţi interzic să mă atingi.- Elenora, trebuie să mă asculţi.- Ţi-am mai spus doar, acum n-am timp de aşa ceva.- Pentru tine am venit aici în seara asta. O zgîlţîi uşor.Draga mea, ştiu totul.Luată prin surprindere, Elenora uită de mîna lui şi îl prividrept în ochi.- Ce tot îndrugi acolo?Jeremy privi stînjenit în spatele lui, spre terasă, dupăcare şopti răguşit:- Ştiu că St. Merryn te-a angajat ca amantă.Stupefiată, Elenora se holbă la el.- Nu înţeleg ce vrei să spui.- Se foloseşte de tine, draga mea. Nu intenţionează să te iade nevastă. Jeremy mormăi dezgustat: Şi, evident, eşti singura

care nu cunoaşte adevărul.- Astea sînt tîmpenii! Habar n-am despre ce vorbeşti. Şinici măcar nu doresc să aflu. Acum dă-mi drumul! Vreau să măîntorc în sală.- Elenora, ascultă-mă. în seara asta, numele tău se află întoate carneţelele de pariuri din toate cluburile de pe stradaSt. James.Simţi un gol în stomac.- Poftim?- Toţi domnii din oraş fac pariuri în legătură cu ceea ce seva întîmpla cînd St. Merryn se va plictisi de tine.- Se ştie bine că unii domni obişnuiesc să facă pariuri înlegătură cu orice i-ar putea amuza, replică crispată Elenora.- Dar este vorba despre reputaţia ta, care se va duce curîndde rîpă!- De cînd îţi faci tu griji pentru reputaţia mea?- La naiba, Elenora, vorbeşte mai încet. Jeremy se uităneliniştit înjur, asigurîndu-se că nu se află în apropierenimeni care i-ar putea auzi. Se aplecă mai tare spre ea. Ţi-aşaminti că eu sînt un gentleman. Spre deosebire de St. Merryn,eu am avut decenţa de a-ţi proteja reputaţia cît timp am fostlogodiţi.- Da. Galanteria ta m-a lăsat pur şi simplu fară grai,domnule.Jeremy nu avu aerul că ar fi remarcat sarcasmul din tonulei.- Pe de altă parte, St. Merryn se foloseşte de tine.Intenţionează să se descotorosească de tine în cea maiumilitoare manieră, după ce te va purta prin oraş în posturade aşa-zisă logodnică, timp de cîteva săptămîni sau luni. Iarcînd se va plictisi de tine, vei fi distrusă.- Din ceea ce spui, s-ar părea ca este deja prea tîrziupentru mine, aşa că cel mai bine este să mă bucur de clipa defaţă.- Of, draga mea Elenora, tu nu vorbeai aşa. Eu te pot ajuta.- Serios? întrebă ea amuzată. Şi cum ai de gînd să faciasta?- Te voi lua sub protecţia mea. Acum dispun de baniinecesari: Spre deosebire însă de St. Merryn, eu voi fidiscreţia întruchipată. Iar tu nu vei mai fi nevoită să

înfrunţi dispreţul Societăţii. Te voi ţine într-un loc sigur,departe de ochii lumii, în sfîrşit, vom fi şi noi fericiţi,dragostea mea, aşa cum ar fi trebuit să fim.Elenora se revoltă. O clipă se gîndi să-l plesnească peJeremy cu evantaiul peste ureche.-Dă-mi voie să-ţi spun, domnule* scrîşfti ea printre dinţi,că perspectiva de a fi definitiv compromisă de către St.Merryn mi se pare mult mai atrăgătoare decît aceea de a deveniamanta ta.- Eşti tulburată, şopti el. înţeleg. Este evident că aitrăit într-o puternică tensiune în ultima Vreme. Dar dacă tevei gîndi mai bine, vei înţelege că îţi ofer soluţia optimă.Te voi salva de la imensa umilire care te aşteaptă din relaţiacu St. Merryn.- Dă-mi drumul, Jeremy!- Nu încerc decît Să te protejez.- Ultimul lucru pe care mi-1 doresc este să fiu subprotecţia ta, domnule, îi zîmbi ea glacial.- Preferi combinaţia cu St. Merryn doar fiindcă este maibogat decît mine? La ce îţi vor mai sluji banii lui după ce seva plictisi de tine, iar tu te vei confrunta cu un dezastru?N-o să mai poţi da niciodată ochii cu lumea bună. Viitorul îţiva fi distrus.- Habar nu ai de planurile mele de viitor.- Elenora, ascultă-mă. După aceea vei înţelege cît dedramatică este situaţia ta. Vin acum direct de la unul dintrecluburile pe care le frecventez. Am văzut cu ochii meipariurile. Chiar în seara asta, tînărul Geddings a pariat douămii de lire sterline că St. Merryn se va descotorosi de tinela sfîrşitul Sezonului. Iar pariul lui a fost unul dintremulte altele pe tema asta. Unele sume puse în joc sînt de-adreptul enorme.- Nu încetez să mă minunez cît de proşti pot fi unii bărbaţiaşa-zis educaţi.- Toţi au pariat că logodna asta nu este decît o mascaradă.Pariurile diferă numai referitor la data cînd te va alunga el.Cei mai mulţi mizează pe finalul Sezonului. Cîţiva cred că teva mai ţine în patul lui pînă la sfîrşitul verii fiindcă aşaîi convine.într-un sens, Arthur urma să o concedieze cînd se va termina

investigaţia, îşi zise ea abătută. Incontestabil, însă, erairitant să-şi dea seama că atît de mulţi domni din lumea bunăcare făceau pariuri cu privire la viitorul său vor scoate unprofit frumuşel pe seama ei. Nu era deloc corect.în clipa aceea, pe Elenora un gînd uluitor o izbi cu o forţămai mare decît a unui fulger.Eu ştiu exact cum se va sfîrşi toată povestea.Adevărul este că Elenora putea vedea propriul ei viitorînsingurat mult mai limpede decît orice domn, din oricareclub. In momentul în care Arthur îl va demasca pe asasin, eava fi în măsură să ştie data exactă a încheierii colaborăriilor. Era un gînd foarte deprimant, însă nu putea ignoraimplicaţiile financiare. Ea era unica persoană în situaţiaasta, în afară, bineînţeles, de Arthur, care ar putea paria încunoştinţă de cauză cum se va încheia povestea.Nu va fi simplu, îşi zise în sinea ei. Elenora bătu iute cuevantaiul în căuşul palmei, gîndind frenetic. Avea de trecutunul sau două obstacole majore. în definitiv, nici o doamnă nuputea intra într-un club pentru domni, solicitînd să pariezeşi ea. Avea nevoie de ajutorul unui bărbat în care putea aveaîncredere şi care să parieze pe numele lui, dar în beneficiulei.- Elenora? Jeremy o scutură uşor. M-ai înţeles? înmomentul ăsta se pariază în tot oraşul. Ce s-a întîmplat cumîndria ta? Nu poţi să-i permiţi lui St. Merryn să te tratezechiar atît de josnic.Vino-ţi în fire! îşi spuse Elenora. Se presupunea că juca unrol.- Astea sînt prostii, Jeremy. înălţă semeaţă bărbia. Nu potcrede că St. Merryn va fi atît de nemilos încît să mă alunge.De ce crede toată lumea că el ar face aşa ceva?Era, de fapt, o foarte bună întrebare, gîndi ea. Ceprovocase tocmai în seara asta avalanşa de pariuri cu acestsubiect?- Se vorbeşte cum că el te-ar fi găsit prin intermediul uneiagenţii, răspunse Jeremy.La aflarea acestei veşti, Elenora se mai potoli.- Ah, pentru Dumnezeu, Jeremy. Treaba asta, cum că aş fifost aleasă printr-o agenţie, a fost de la bun început oglumă. Toată lumea ştie asta. Dar tu nu ai nici pic de simţ al

umorului?Jeremy o privi cam pieziş.- Pînă în seara asta, toată lumea, inclusiv eu, a crezut căpovestea nu este decît o glumă excentrică de-a lui St. Merryn.Dar acum umblă zvonul că totul este adevărul gol-goluţ şi căel te-a angajat de la o agenţie care furnizează însoţitoareplătite.- Dar de ce ar fi făcut el asta? Cu banii şi cu titlul lui,ar putea să-şi aleagă logodnica dintre domnişoarele din înaltasocietate.- Nu înţelegi? Umblă vorba că el a apelat la o agenţie ca săangajeze ca însoţitoare plătită o femeie care a sărăcit,tocmai pentru că nu intenţionează să se căsătorească. Doreştesă se distreze cu o amantă pe care o poate avea la îndemînăsub acoperişul lui şi cu care să se afişeze în Societate. Estedoar o altă stratagemă nedemnă a acestui om infam. Bărbatulacesta este recunoscut pentru iscusitele lui planuridiabolice.- Ei bine, dacă e adevărat, atunci acesta este fără îndoialăunul dintre cele mai strălucite planuri ale lui, spuse eaveselă, fiindcă sînt ferm convinsă că intenţionează cuadevăratsă se însoare cu mine. Nu facea nimic rău dacăîntărea ideea că intenţiile lui St. Merryn erau dintre celemai onorabile, gîndi Elenora. în felul acesta putea face săcrească şi mai mult cota pariurilor.- Draga mea, faţă de mine nu ai de ce să te prefaci. Jeremyo apucă şi mai insistent de braţ. Doar ţi-am spus că acum ştiutotul. Este adevărat că St. Merryn te-a cunoscut la o agenţie.încetează să negi.- Prostii.- Mai exact, la agenţia Goodhew & Willis.Doamne-Dumnezeule! Cunoaşte şi numele agenţiei. Dincîte ştia ea, pentru prima oară făcea cineva legătura întrepresupusa glumă şi agenţia doamnelor Goodhew şi Willis.Elenora înghiţi în sec, încercînd să-i ascundă celuilalt căvestea o cam zguduise. Trebuia să afle de la el sursa acesteiinformaţii.- N-am habar despre ce vorbeşti, Jeremy. Cu un imens efort,reuşi să vorbească liniştit: De unde ai auzit numele asteaatît de ciudate?

- Ah, draga mea, cît de naivă poţi fi! Chiar crezi că St.Merryn intenţionează să te ia de nevastă. O strînse şi maitare de braţ. Spune-mi, ce ţi-a promis? Ce minciuni ţi-aîndrugat?- Spre deosebire de tine, Jeremy, St. Merryn se poartădirect şi onest cu mine.Degetele lui Jeremy o strîngeau de braţ ca o menghină.- Vrei să spui că ai fost de acord cu planurile lui? Nu-mivine să cred că ai putut să decazi pînă-ntr-acolo. Ce s-aîntîmplat cu dulcea şi inocenta mea Elenora?Dulcea şi inocenta Elenora va deveni soţia mea. Arthur ieşi dedupă un gard viu. Iar dacă tu nu-ţi iei imediat mîna depe ea, îmi voi pierde şi bruma de răbdare pe care o mai am cutine, Clyde.- St. Merryn! Jeremy eliberă braţul Elenorei cu o vitezăuluitoare. Se dădu înapoi temător în timp ce Arthur veni lîngăElenora. Cum îndrăzneşti, domnule?- Cum îndrăznesc să o cer pe Miss Lodge în căsătorie? Dedata asta Arthur fu acela care o luă pe Elenora de braţ.Probabil fiindcă mi-am dat seama că este o idee extraordinară.Nu că asta te-ar privi cumva.Jeremy tresări, dar rămase locului.- Chiar nu ţi-e ruşine, domnule?- Asta-i chiar amuzant, mai ales din partea cuiva care apărăsit-o pe Elenora pentru a se căsători cu o altă femeie.- Nu asta s-a întîmplat, protesţă crispat Jeremy.- Ba exact aşa s-a întîmplai, interveni şi Elenora.- M-ai înţeles tu greşit, draga mea.-Nu cred.- Oricum ar fi, eu nu ţi-am cerut să faci ceva atît derevoltător ca a poza în faţa lumii drept logodnica mea. Jeremyîl fulgeră pe Arthur cu privirea. Cum te poţi justifica,domnule, că te foloseşti astfel de Miss Lodge?- Ştii ceva, Clyde? Arthur replicase pe un ton devenitînspăimîntător de blînd. Găsesc că eşti peste măsură deenervant.Alertată de tonul lui care nu prevestea nimic bun, Elenorase interpuse sprintenă între cei doi bărbaţi.- Destul, Arthur. Avem aici treburi mai importante de făcutîn seara asta.

- Eşti sigură? St. Merryn se uită lung la ea. Tocmaiîncepuse să devină interesant.- Jeremy ştie despre Goodhew & Willis, ţinu Elenora să-lîncunoştiinţeze.Simţi că degetele lui Arthur se strîng mai tare pe braţulei, acelaşi pe care abia îl eliberase Jeremy. în ritmul încare domnii de faţă o tot strîngeau în seara asta derespectiva parte anatomică, va avea vînătăi a doua zi, segîndi Elenora.Arthur nu-şi lua ochii de la Jeremy.-Zău?- Toată lumea ştie că ai angajat-o de la agenţia aceea,rosti sentenţios Jeremy.- Umblă, Intr-adevăr, vorba că am jurat să-mi aleg soţiaprin intermediul unei agenţii care furnizează însoţitoareplătite, încuviinţă Arthur. Dar e sigur că nu toată lumeacunoaşte numele acelei agenţii. De unde ai auzit acest nume?- Ştii ceva, domnule? N-am de ce să-ţi dau explicaţii...Jeremy tăcu brusc în clipa în care Arthur, fară nici unavertisment, eliberă braţul Elenorei şi îl apucă pe Jeremy dereverele costisitoarei sale haine, izbindu-1 apoi de dosul golal unui zeu de marmură.- Cine ţi-a spus ţie numele agenţiei, Clyde? îl întrebă dinnou Arthur, pe un ton încă şi mai blînd decît cel folositanterior.Jeremy rămăsese cu gura căscată, însă izbuti să îngaime unprotest timid:- Te rog şă-mi dai drumul, domnule.- Mă gîndesc mai degrabă să te provoc la duel pentru cărăspîndeşti zvonuri defăimătoare la adresa logodnicei mele,aşa cum ţi-am promis şi cu altă ocazie.La lumina lunii, expresia lui Jeremy era a unui om îngrozit.- Faci pe grozavul, domnule. Toată lumea ştie că nu te-aiostenit să-l provoci la duel nici pe bărbatul care a fugit cuadevărata ta logodnică. Mi se pare improbabil că îţi vei riscaacum viaţa într-un duel pentru o femeie pe care o consideridoar o unealtă.- Clyde, tu şi tot restul lumii ştiţi extrem de puţin despremine şi despre ceea ce aş putea să fac sau să nu fac eu.Spune-mi chiar în clipa asta de unde ai auzit numele Goodhew

şi Willis, în caz contrar, martorii mei te vor invita, îninterval de o oră, să-mi dai satisfacţie.Aerele sfidătoare ale lui Jeremy dispărură brusc.- Bine, spuse el, străduindu-se să-şi păstreze o brumă demîndrie. Presupun că nu am nici un motiv să nu-ţi spun unde amauzit despre adevăratele dumitale intenţii faţă de Miss Lodge.- Unde anume?- La Leul Verde.- Ce este Leul Verde? întrebă nedumerită Elenora.- Este un tripou de pe St. James Street, îi explică Arthur,fără să-şi ia ochii de la Jeremy. Cum ai ajuns acolo, Clyde?Sau este una dintre văgăunile pe care le frecventezi?- Nu mă insulta. Jeremy se îndreptă de spate. Am ajuns acoloaseară, întâmplător, deoarece mă plictiseam, iar cineva mi-asugerat că ar putea fi distractiv.- Ai ajuns iacolo din pură întâmplare şi tot din întâmplareai dat acolo peste cineva care ţi-a spus despre Goodhew &Willis?'Nu cred. Mai încearcă să-ţi aminteşti!- Dar este adevărat, la naiba! Mă simţeam prost dispus şicineva mi-a dat ideea că am putea merge la Leul Verde. Am fostacolo împreună şi am jucat zaruri circa o oră. La un momentdat, în cursul serii, el a adus vorba despre zvonurile înlegătură cu Goodhew & Willis.- Persoana cu pricina este tui prieten de-al tău? seinteresă calm Arthur.- Nu mi-e prieten. Este doar o cunoştinţă. Nu l-am întîlnitpînă aseară.- Unde l-ai întîlnit?Jeremy îi aruncă rapid o privire Elenorei şi tot atît derapid îşi luă ochii de la ea.- în faţa stabilimentului de pe Orchid Street, mormăi el.- Orchid Street Arthur surîse. Da, bineînţeles, este adresabordelului patronat de bătrîna codoaşă care îşi zice doamnaFlowers.Elenora emise o interjecţie dezaprobatoare.- Obişnuieşti să frecventezi bordeluri, Jeremy? Iată o vestecît se poate de jenantă. Soţia ta este la curent?- S-a întîmplat să am nişte treburi pe Orchid Street, bîiguiJeremy. Nici nu ştiam că acolo există un bordel.- N-are importanţă, spuse Arthur. Spune-mi mai multe despre

bărbatul cu care ai făcut cunoştinţă aseară şi care ţi-a datideea să mergeţi la Leul Verde.Jeremy încercă să ridice din umeri, însă nu izbuti decîtparţial, fiindcă Arthur îl ţinea încă strîns de reverelehainei.- Nu prea am multe de spus. Cred că s-a prezentat spunînd căse numeşte Stone, sau Stoner, sau ceva în genul ăsta. Mi s-apărut că Leul Verde era un loc familiar pentru el.- Şi cum arăta bărbatul? întrebă Elenora.Trăsăturile lui Jeremy se schimonosiră de mirare.- Ce naiba contează asta?Arthur îl împinse şi mai tare pe Jeremy de spatele statuii.- Răspunde la întrebare, Clyde!- La naiba, nu-mi pot aminti nici un semn particular. Dacăvreţi cu tot dinadinsul să ştiţi, cînd l-am întîlnit băusemdeja vreo cîteva sticle de vin.- Mai erai şi beat? Elenora era surprinsă de noutate. Cîttimp îi făcuse Jeremy curte, nu-i cunoscuse acest nărav. Nimicnu poate fi mai detestabil decît un beţiv. Biata ta soţie aretoată simpatia mea.- Am motivele mele să doresc să încerc să mai uit denecazuri, se răţoi Jeremy la Elenora. Mariajul meu nu se poatenumi o căsnicie din dragoste. Este un adevărat infern. înaintede căsătorie, socrul meu mi-a dat să înţeleg că o va înzestrape soţia mea cu o dotă considerabilă. însă după aceea s-a toteschivat. Socrul meu ne controlează veniturile şi insistă săjoc cum îmi cîntă el. Am fost tras pe sfoară* vă spun eu.- Nu ne interesează problemele tale domestice, zise Arthur.Descrie-1 pe bărbatul pe care l-ai cunoscut aseară pe OrchidStreet.Jeremy se strîmbă.- Cred că este cam de aceeaşi înălţime cu mine. Părcastaniu. Jeremy îşi frecă fruntea. Cel puţin aşa mi s-apărut.- E gras? întrebă Arthur. Slab?- Nu este gras. Jeremy avu o ezitare. Pare bine făcut.- Are vreun semn distinctiv? întrebă Elenora. Vreocicatrice?Jeremy se înfurie.- Nu-mi amintesc de nici o cicatrice. în privinţa

trăsăturilor, părea genul de bărbat pe care femeile îlconsideră atrăgător.- Cum era îmbrăcat?- Avea haine scumpe, răspunse fară ezitare Jeremy. îmiamintesc că l-am întrebat cum îl cheamă pe croitorul lui, însăa făcut nu ştiu ce glumă şi a schimbat subiectul.- Dar mîinile? insistă Elenora. Le poţi descrie?- Mîinile? Jeremy se holba la ea de parcă i-ar fi pus ocomplicată întrebare din domeniul matematicilor. Nu-miamintesc să fi remarcat nimic neobişnuit la mîinile lui.- E inutil. Arthur dădu drumul la reverele hainei vbărbatului. Dacă îţi mai aminteşti ceva ce ar putea fi defolos,ai grijă să mă anunţi de îndată.Cu mişcări nervoase, Jeremy îşi aranjă haina şi cravata.- De ce dracu’ aş mai face asta?Zîmbetul lui Arthur era cît se poate de rece.- Pentru că avem toate motivele să credem că noua tacunoştinţă a omorît, în ultimele săptămîni, cel puţin treibărbaţi.Jeremy scoase un horcăit, dar nu izbuti să articuleze niciun cuvînt inteligibil. Elenora se gîndi că, în altecircumstanţe, ar fi considerat scena extrem de amuzantă.Oricum, nu mai avu timp să savureze expresia uluită a luiJeremy, deoarece Arthur o conduse imediat în afara rotondei custatui şi înapoi către sala de bal.- Mai întîi de toate, ce naiba căutai acolo, afară, cuClyde? bombăni el.- Mi s-a părut că am văzut pe cineva care ar putea să fifost chiar criminalul.- Ei drăcia dracului! A fost aici? Arthur se oprise atît debruSc, încît Elenora se împiedică de cizma lui. Ar fi căzut îngenunchi dacă nu ar fi prins-o el. Eşti sigură?- Aşa cred, însă trebuie să recunosc că prea sigură nu sînt.Elenora ezită. M-a atins pe spate, chiar sub ceafa. Aş fiputut să jur că a fost un gest intenţionat. M-au trecut fioriipînă-n măduva oaselor.- Ticălosul! Arthur o trase aproape de el, cuprinzînd-o cuun braţ protector.Era foarte plăcut să stea rezemată aşa de pieptul lui. îiera bine şi se simţea apărată.

- Arthur, se poate ca totul să nu fi fost decît înimaginaţia mea, zise ea cu nasul în haina lui. Am fost camîncordată în ultima vreme. Trebuie să ne concentrăm acumasupra celor aflate de la Jeremy-Da.Elenora ridică cu regret capul de la pieptul lui.- Puţini ştiu, în afară de noi, numele agenţiei la care aiapelat pentru a mă angaja. Dintre ei, Ibbitts este singurulcare ar fi putut transmite altcuiva informaţia de bunăvoie.- Şi probabil că cel căruia i-a dat el numele agenţiei afost bărbatul care l-a omorît. Arthur o eliberă din strînsoareşi se îndreptă spre treptele terasei. Hai, vino! Trebuie să negrăbim.- Unde mergem?- Tu mergi acasă. Eu mă voi duce la Leul Verde ca săsupraveghez o vreme locul. Clyde a spus că recenta luicunoştinţă părea familiarizată cu localul. Poate că îşi vaface apariţia acolo în noaptea asta.- Nu, Arthur. Nu e bine! Trebuie să vin cu tine.- Elenora, n-am vreme acum să ne ciorovăim pe tema asta.- Sînt de acord cu tine, dar nu gîndeşti logic, domnule. Eutrebuie să vin cu tine în noaptea asta ca să supraveghemîmpreună locul. Oricît de puţin l-aş fi văzut, sînt totuşiunica persoană care l-ar putea identifica.O oră mai tîrziu, Elenora îşi înfăşură mai strîns şalulînjurai umerilor şi îşi potrivea bine pătura peste genunchi.Noaptea nu era chiar friguroasă, dar dacă stăteai mult timpîntr-o trăsură neluminată, începeai să simţi răcoarea.- Trebuie să recunosc că activitatea asta de supraveghere nueste nici pe departe atît de interesantă pe cît mă aşteptam.Arthur, învăluit în umbră, pe bancheta de vizavi de Elenora,nu îşi desprindea privirea de la intrarea la Leul Verde.- Te-am avertizat, dacă îţi mai aduci aminte.Elenora preferă să ignore comentariul. în seara aceea,Arthur nu era într-o prea bună dispoziţie. Iar ea nu i-ar fiputut reproşa.Cei doi se aflau într-o trăsură veche pe care o închinaseJenks în vederea acestei acţiuni. Elenora înţeleseseraţionamentul. în definitiv, ar fi fost extrem de probabil catrăsura lui Arthur, să fie recunoscută dacă ar fi staţionat

timp mai îndelungat în faţa Leului Verde. Din nefericire,însă, la ora aceea, grajdul care închiria trăsuri nu maiavusese disponibil decît un singur vehicul, şi acela vechi.Curînd îşi dăduseră seama de ce nu alesese nimeni aceastătrăsură. în mişcare, vechea trăsură se hurduca şi se clătinafoarte neplăcut. în plus, deşi la prima vedere canapelelepăruseră curate, se adeverise repede că vechea tapiţerieacumulase, cu anii, mirosuri neplăcute.Elenora scoase un suspin şi recunoscu în sinea ei că speraseca timpul petrecut împreună cu Arthur în intimitateaîntunecată a trăsurii să fie mai plăcut. Se gîndise că ei doivor sta de vorbă în tihnă o oră sau două, uitîndu-se întretimp la domnii care intrau şi ieşeau din club.însă după ce intraseră în lunga coadă de trăsuri parcate pestradă în apropierea tripoului, Arthur se cufundase într-unadintre prelungitele lui tăceri. Toată atenţia lui eraconcentrată asupra intrării de la Leul Verde. Elenora ştia căîşi refăcea iar întregul plan de acţiune.Ea studie intrarea tripoului, întrebîndu-se ce o fi avîndacel loc de atrăgea un asemenea aflux continuu de bărbaţi.După părerea ei, localul nu era deloc ademenitor. Uniculfelinar din faţă arunca nişte raze anemice, de-abia luminîndfeţele muşteriilor care intrau şi ieşeau.Cei mai mulţi bărbaţi care coborau din trăsurile şi birjelece opreau la intrarea Leului Verde erau vizibil beţi. Rîdeaufoarte tare şi le Spuneau celor care îi însoţeau glumedeocheate. Pe feţele unora se putea citi un soi de aşteptarefebrilă cînd intrau în tripou.Cei care ieşeau din club aveau diferite expresii. Unul saudoi păreau realmente bucuroşi. Se lăudau cu norocul lor şi lecereau vizitiilor să-i ducă în alte locuri de distracţii. Multmai mulţi însă coborau treptele cu un aer deprimat, furios saude resemnată amărăciune. Cîţiva arătau chiar ca şi cum ar fifost anunţaţi despre un deces în familie. Elenora ştia că eierau cei care puseseră în joc şi pierduseră fie o casă, fie omoştenire. Şi se întreba dacă vreunul dintre ei nu avea să-şipună pistolul la tîmplă încă înainte de ivirea zorilor, aşacum făcuse tatăl ei vitreg atunci cînd pierduse totul cuocazia ultimei sale investiţii. .O trecură iar fiorii.

Arthur se mişcă în ungherul său.-Ţi-e frig?- Nu. Ia spune-mi, ce-o să faci dacă nu-1 zărim în noapteaasta?- O să încerc şi mîine noapte. Arthur îşi sprijini un braţde spătarul banchetei. Pînă cînd nu-mi parvine o nouăinformaţie, acesta este cel mai important indiciu pe care îlam.- Ţie nu ţi se pare ciudat că ucigaşul l-a ales dintre toţitocmai pe Jeremy ca să-i încredinţeze informaţia desprelegătura mea cu agenţia Goodhew & Willis? Nu se poate să fifost o coincidenţă.- Ai perfectă dreptate. Sînt absolut sigur că a intenţionatsă stîmească zîzanie, spunîndu-i lui Clyde că într-adevăr aivenit printr-o agenţie şi că, pînă la urmă, zvonurile nu sîntdeloc o glumă.- Ce fel de zîzanie?- încă nu ştiu. Dar nu uita că el mai crede că noi nu avemcum să-l identificăm. Este sigur că identitatea lui realăconstituie o mare taină.Elenora se cuibări şi mai bine în şalul ei.- Sper să-l pot distinge de la distanţa asta.Se instală iar liniştea.-Arthur?-Da?- Aş fi vrut să te întreb ceva.El nu întoarse capul.- Ce anume?- Cum se face că ai ghicit numele bordelului cînd Jeremy amenţionat Orchid Street?Preţ de cîteva clipe, el nu dădu nici un semn că ar fi auzitîntrebarea. Apoi îl văzu zîmbind în întuneric.- Astfel de stabilimente ştiu ele să se facă prea binecunoscute, răspunse în cele din urmă Arthur. Bărbaţii umblă cuvorba, Elenora.- Nu sînt deloc surprinsă să aud aşa ceva.Arthur se uită la ea, în colţul gurii stăruindu-i zîmbetulamuzat.- Ceea ce vrei tu de fapt să afli este dacă eu cunosc acelbordel pentru că aş fi avut ocazia să-i calc pragul.

Elenora împinse bărbia în faţă, continuînd să privească spreintrarea la Leul Verde.- Nu mă interesează deloc acest aspect al vieţii dumitalepersonale, domnule.- Bineînţeles că te interesează, iar răspunsul este negativ.- înţeleg. Elenora se bucură cîteva clipe, după care îşiaminti de cealaltă întrebare despre viaţa lui particulară careo obseda încă de la începutul acestei aventuri. Buna eidispoziţie cam dispăruse. Presupun că n-ai apelat niciodată laserviciile unei asemenea instituţii.- în viaţa mea nu există nici o altă femeie în clipa asta,Elenora, spuse el încet. De fapt, nu există de mai mult timp.Asta voiai să ştii?- Nu este treaba mea.- Ooo, ba este, draga mea, zise el cu voce scăzută. îndefinitiv, noi doi avem acum o relaţie intimă. Ai tot dreptulsă ştii dacă am cumva o legătură cu altcineva. Arthur tăcu oclipă, după care continuă: Tot aşa cum şi eu aş avea pretenţiaca tu să-mi spui imediat dacă te-ai hotărî să ai o astfel delegătură cu un alt bărbat.Ceva din tonul lui facu să i se ridice Elenorei părul de peceafă. în felul ăsta, el îi spusese răspicat că nu are de gîndsă împartă dragostea ei cu nimeni altcineva.- Tu ştii cel mai bine că nu există nici un alt bărbat înviaţa mea, răspunse ea pe un ton liniştit.- Am pretenţia ca lucrurile să rămînă aşa cît timp noi doivom rămîne împreună.Elenora îşi drese glasul.- Iar eu pretind aceeaşi loialitate din partea ta.- O vei avea, replică el simplu.Arthur îşi îndreptă din nou atenţia către intrarea de laLeul Verde, lăsînd-o pe Elenora să-şi savureze amestecul demulţumire şi dor pe care îl simţea clocotind în ea. El va fial ei pe toată perioada în care vor fi împreună în aceastăbizară afacere, îşi spuse Elenora. Dar asta n-o facu decît săşidea seama cît de dureroasă va fi, în cele din urmă,despărţirea.Elenora se străduia să se gîndească la viitor şi la marileei planuri, dar, pe măsură ce timpul trecea, îi era din ce înce mai greu să-şi imagineze viaţa fără Arthur.

Dumnezeule! M-am îndrăgostit de el.Gîndul o umplu de o euforie care se transformă aproapeinstantaneu în spaimă. Cum de permisese ea să se întîmple unaca asta? Era o imensă greşeală.- La dracu’! Arthur se întreptă brusc de spate şi se apropiede geamul trăsurii. Ce-i asta?Tonul lui îngrijorat o trezi pe Elenora din trista ei reverie.Deveni şi ea atentă.- Ce s-a întîmplat? întrebă ea.Arthur clătină din cap, neluînd nici o clipă ochii de laintrarea în local.- Să fiu al naibii dacă ştiu. Dar nu se poate să fie osimplă întîmplare. Uită-te şi tu! S-ar putea ca ăsta să fiebărbatul cu care ai dansat în seara în care a fost ucisIbbitts? Cel care te-a atins în seara asta?Elenora urmări direcţia privirii lui şi văzu un bărbatfrumos, de vreo douăzeci şi ceva de ani, care ieşise de laLeul Verde. La lumina felinarului, părul lui părea de uncastaniu deschis. Tînărul era suplu, cu mişcări agile.Ea simţi că îi creşte pulsul şi i se usucă gura. Se uita eaacum la criminal? Era acesta bărbatul care o atinsese atît deintim în seara aceea? La fel ca şi în seara în care fuseseasasinat Ibbitts? De la distanţa la care se afla, nu putea fisigură.- Ca înălţime ar corespunde, spuse ea şovăind. Şi pare aavea mîini cu degete lungi. Nu pot vedea din poziţia asta dacăare şi un inel.- Poartă cizme înalte.- Da, dar după cum ai precizat şi tu cîndva, foarte mulţidomni preferă modelul acesta de cizme. încleştă mîinile înpoală. Iaită-mă, Arthur, dar de la distanţa asta nu am cum săfiu sigură. Ar trebui să mă pot apropia de el.- Nu se urcă în nici o trăsurăElenora văzu că bărbatul cu cizme înalte aprinde un micfelinar pe care îl avea la el şi porneşte pe stradaîntunecoasă. Era singur.- Tu rămîi în trăsură. O să aibă Jenks grijă de tine. Arthurdeschise portiera şi sări pe caldarîm. O să-l urmăresc peacest domn.îngrijorată, Elenora se aplecă în faţă.

- Nu! Nu te duce singur după el. Arthur, te rog! S-ar puteaca tocmai asta să vrea şi el.- Vreau să văd încotro se duce. N-am de gînd să-l las să măvadă.-Arthur...- Sînt foarte curios ce treabă are el în acest cartier, atîtde aproape de Leul Verde.- Nu-mi place asta, domnule. Te rog să-l iei cu tine şi peJenks.Arthur întoarse repede capul după luminiţa care se făcea totmai mică.- Şi-aşa va fi destul de greu să fac să nu-şi dea seama deprezenţa mea. Dar va observa fără îndoială dacă vom fi doibărbaţi pe urmele lui.Arthur dădu să închidă portiera.- Stai puţin. L-ai recunoscut pe bărbatul cu felinarul, nu-iaşa? şopti Elenora.- Este Roland Bumley. Bărbatul cu care a fugit Juliana.Arthur închise portiera mai înainte ca Elenora să-şi firevenit din uluială.Slaba iluminare asigurată de micile felinare ale trăsurilorşi de lampa cu gaz de la uşa Leului Verde se estompară iute înspatele lui. Arthur o luă mai repede la picior,străduindu-se să nu scape din ochi lampa lui Roland. Trebuiasă fie atent să-şi lase toată greutatea doar spre vîrfulpicioarelor, aşa încît tocurile cizmelor sale să nu facăzgomot pe pietrele pavajului.Pe de altă parte, Roland nu facea nici o încercare să sefurişeze. Paşii lui erau rapizi şi siguri; paşii unui om careştie încotro se îndreaptă.Strada îngustă şi întortocheată era mărginită numai demagazinaşe închise şi cu obloanele trase pentru noapte. Laferestrele de deasupra lor nu se vedea nici o lumină. în plinăzi, acest cartier nu era cine ştie ce periculos, dar peîntunericul acela, doar un nesocotit s-ar aventura singur pînăaici.Ce îl mîna oare pe Roland în direcţia aceea?Cîteva minute mai tîrziu, urmăritul se opri în faţa uneiintrări întunecate; Arthur se strecură la adăpostul unuiportic şi de acolo îl văzu pe Roland intrînd într-un holişor

strimt. Lumina lămpii mai pîlpîi o dată scurt, apoi dispărucînd uşa se închise în urma tînărului.Lui Arthur îi trecu prin minte că Roland o fi avînd oţiitoare pe strada asta şi îi făcea acum o vizită. Nu ar fifost nimic neobişnuit. Se întîmpla adesea ca unii domni, chiardintre cei recent căsătoriţi, să mai aibă şi cîte o amantă.însă acest gen de răsfăţ era costisitor. După cum ştia toatălumea, situaţia financiară a lui Roland era cît se poate deprecară.Arthur se uită la ferestrele de la etajul de deasupra uşiiprin care intrase Roland. Nu se vedea nici urmă de lumină.Probabil că tînărul intrase într-o încăpere din spateleclădirii.Rămînînd pe loc, nu ar putea afla nimic mai mult,concluzionă Arthur. în consecinţă, îşi aprinse propriulfelinar, reglă flacăra la limita minimă şi ieşi dinascunzătoare. Traversă străduţa şi încercă uşa prin caredispăruse Roland.Se deschise uşor.Plăpînda lumină a lămpii dezvăluia treptele scării careducea la etajul de deasupra magazinelor. Arthur îşi scoasepistolul din buzunarul hainei.Urcă prudent scările, atent la orice umbră care ar fi apărutpe palier. Dar nimic nu se mişca în beznă.La capătul superior al scării ajunse pe un coridorneluminat. Acolo erau două uşi. Pe sub una dintre ele se zăreao subţire geană de lumină.Arthur lăsă jos felinarul pentru a lumina mai bine podeauacoridorului şi pentru a nu se vedea propria umbră. *Nu aveasens să devină o ţintă el însuşi, îşi zise.Se apropie de uşă, apăsînd uşor cu mîna stîngă pe clanţacare nu opuse nici o rezistenţă. Indiferent de ce se afla elacolo, Roland nu părea îngrijorat că cineva ar putea intradupă el, înarmat cu un pistol. Dar pur şi simplu poate că nuintenţiona să rămînă acolo mult timp şi dorea să poată plecarepede, fără a fi nevoit să mai descuie uşa.Arthur ascultă atent cîteva clipe. Din odaie nu răzbăteanici o conversaţie. Nu auzea decît o singură persoană,probabil Roland, care se mişca prin încăpere.Apoi un sertar deschizîndu-se şi închizîndu-se. O clipă mai

tîrziu - un scîrţîit. Balamaua ruginită a uşii unui dulap?Cînd Arthur sesiză un rîcîit mai prelung, se folosi dezgomot ca să deschidă uşa.Se pomeni într-o cameră cu un pat, un dulap şi un vechilavoar. Roland îngenunchease pe duşumeaua de lemn şi se uitasub pat. Nu-1 auzise pe Arthur intrînd în odaie.- Bună seara, Bumley.- Ce? Roland sări în picioare ca ars, clătinîndu-se şiholbîndu-se la Arthur. St. Merryn! Aşadar este adevărat! înochii lui apăru spaima, care după o clipă se transformă înmînie dezlănţuită. Aşadar, ai obligat-o să se culce cu tine.7icălosule!Cu o furie oarbă, Bumley se aruncă în direcţia lui Arthur cumîinile întinse. Fie că nu observase pistolul din mînaceluilalt, fie că era mult prea furios ca să-i pese depericol.Arthur ieşi iute pe coridor. Se dădu într-o parte şi ridicăun picior. Roland se repezise atît de tare şi cu o asemeneaviteză, încît nu se mai putu opri.Burnley se împiedică de piciorul lui Arthur şi se bălăbăni,încercînd din răsputeri să-şi păstreze echilibrul. Nu căzu lapodea, ci se răsuci şi se izbi de peretele din faţă.Icnind, se sprijini cu ambele mîini de perete.- Dracu’ să te ia, St. Merryn.- Eu îţi propun să discutăm ca nişte gentlemeni cu minteaîntreagă, nu ca doi descreieraţi, spuse calm Arthur.- Cum îndrăzneşti, domnule, să te mai consideri gentlemandupă oribila faptă pe care ai comis-o?Arthur lăsă încet pistolul în jos. Abia acum păru Roland săremarce arma lui St. Merryn. îi urmări mişcarea cu privirea,încruntîndu-se.- Şi ce anume presupui că am făcut eu chiar atît de odios?întrebă Arthur.- Ştii foarte bine ce ai făcut. Un lucru monstruos.- Spune-mi-1 şi mie.- Ai obligat-o pe draga mea Juliana să-ţi cedeze,promiţîndu-i că îmi vei achita datoriile la jocurile de noroc.Nu încerca să negi!- De fapt, am să neg. Arthur îi făcu semn cu ţeavapistolului să intre înapoi în cameră. Nu este nimic adevărat

în ceea ce ai spus. Arthur se uită în direcţia scăriicufundate în beznă. Intră înapoi. Nu vreau să port aceastădiscuţie pe coridor.- Să înţeleg că ai de gînd să mă omori? Asta este etapafinală a planului tău de răzbunare?- Nu. Nu am să te omor. Intră imediat la loc în odaie!Roland se uită îngrijorat la pistolul din mîna lui Arthur,se desprinse cu greu de perete şi intră în cameră.- Tu n-ai iubit-o niciodată, St. Merryn, recunoaşte! Dar aidorit-o, nu-i aşa? Te-ai înfuriat că a fugit cu mine şi, cusînge rece, ai pus la cale o răzbunare cumplită. Nu te-aigrăbit deloc. Ai aşteptat pînă ce ai văzut că sînt la ananghieşi după aceea i-ai trimis vorbă Julianei că îmi vei plătidatoriile dacă va accepta să-ţi cedeze.- Cine ţi-a spus povestea asta atît de stranie, Bumley?- Un prieten.- Ştii cum se zice: apără-mă, Doamne, de astfel de prieteni,că de duşmani mă pot apăra singur. Arthur puse pistolul înapoiîn buzunar şi se uită roată prin încăpere. Presupun că aivenit aici în seara asta fiindcă te aşteptai să o găseşti peJuliana cu mine, în patul acesta.Roland se crispă. Buzele i se subţiară.- Am primit un mesaj în timp ce jucam zaruri. Spunea că,dacă mă voi duce imediat la această adresă, voi găsi aicidovada faptei tale.- Cum ai primit mesajul?- Un copil al străzii i l-a înmînat portarului de la clubpentru mine.- Interesant. Arthur se duse pînă la dulap şi examinăinteriorul gol.- Şi ai găsit dovada că eu ţi-am şantajat soţia ca să seculce cu mine?- Cînd ai apărut tu, încă nu terminasem de cercetatîncăperea. Roland încleştă pumnii. Dar faptul că te afli aicie semn că această cameră îţi este cunoscută.- Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie în privinţa ta,replică Arthur.Apoi se duse la lavoar. Metodic, deschise şi închise la locsertarele.- Ce faci? îl întrebă Roland.

- Caut ceea ce se presupunea că vei descoperi în aceastăîncăpere. Deschise un ultim sertar şi găsi înăuntru un săculeţnegru de catifea, legat la gură cu un şiret de piele. Arthurînţelese şi se cutremură. S-ar putea ca eu să fi fost acelacare trebuia să descopere ceva aici în seara asta.Arthur desfăcu şiretul şi întoarse săculeţul cu susul înjos. în palma lui căzură două obiecte învelite în pînză.Puse obiectele pe lavoar şi le desfăcu pe rînd.împreună cu Roland, studie cele două tabachere emailate.Amîndouă erau ornate cu imaginea unui alchimist aflat lalucru. Pe fiecare capac era cîte o mare piatră roşie,faţetată.Roland le privi mai îndeaproape, încruntîndu-se.- Tabachere? Ce-or căuta aici?Arthur văzu lumina felinarului dansînd pe strălucitoareletabachere din mîna lui.- Se pare că amîndoi trebuia să cădem în plasă astă- seară.Şi aproape că am căzut.- Ce tot îndrugi?Arthur puse cu grijă tabacherele la loc în săculeţul decatifea.- Cred că cineva a vrut ca eu să te omor în seara asta,Bumley. Sau, în cel mai bun caz, să pun să fii arestat subacuzaţia de omucidere.Trăsura se puse în mişcare chiar înainte ca Arthur să tragăportiera după el. Elenora aşteptă pînă cînd cei doi bărbaţi seaşezară pe bancheta din faţa ei, apoi, prin întuneric, încercăsă desluşească ceva pe feţele lor.- Ce se întîmplă? întrebă ea nerăbdătoare, încercînd săignore fiorii de nelinişte care o străbâteau.- Dă-mi voie să ţi-1 prezint pe Roland Bumley. Arthurînchise în cele din urmă portiera şi trase perdeluţele ca săacopere geamurile. Bumley, ea este logodnica mea, Miss Lodge.Roland, aşezat stingher într-un colţ, îi aruncă lui Arthur oprivire bănuitoare, după care se uită la Elenora. în ochiilui, ea citi şi dezaprobare, dar şi curiozitate.Roland auzise zvonurile care circulau prin cluburi despre eaşi acUm nu ştia ce să creadă, îşi zise în sinea ei. Era evidentcă se întreba dacă era prezentat unei doamnerespectabile, ori unei simple curtezane. O astfel de situaţie

nu putea să nu-1 pună în mare încurcătură pe un domn bineeducat.Elenora îi zîmbi cu bunăvoinţă şi îi întinse mîna, într-oaşteptare detaşată.- Mă bucur să te cunosc, domnule.Roland ezită o clipă, dar confruntat cu degetele înmănuşateale unei femei şi cu o prezentare în toată regula, hotărî sărespecte bunele maniere învăţate.- Miss Lodge. Bărbatul înclină din cap deasupra mîinii eiîntr-o recunoaştere de formă.Roland dădu aproape imediat drumul degetelor ei, dar nuînainte ca Elenora să-şi fi dat seama de forma şi dimensiunilemîinii lui. Ea se uită la Arthur.- Dumnealui nu este cel pe care îl cauţi, domnule, ziseea calm.- Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie cu puţin timp înurma. Arthur îi aruncă uşor în poală săculeţul de catifeaneagră şi aprinse lumina în trăsură. S-ar părea însă că cinevaa intenţionat să mă facă să cred altceva. Uită-te!Elenora pipăi forma obiectelor dinăuntru.- Să nu-mi spui că ai găsit tabacherele?- Da.- Dumnezeule! Femeia dezlegă repede şiretul şi scoasemicile obiecte învelite în pînză. Desfăcu primul pachet şi, apropie obiectul de lampă. Lumina felinarului străluci pedecoraţiunile emailate şi pe piatra roşie de pe capac. Cepoate însemna asta?- Şi eu i-am pus lui St. Merryn aceeaşi întrebare înultimele minute, bodogăni Roland. Dar el încă n-a găsit decuviinţă să-mi răspundă.- Este o poveste lungă şi complicată, domnule, ţinuElenora să-l asigure. Sînt sigură că St. Merryn o să-ţiexplice cum stau lucrurile, acum, cînd aţi scăpat teferiamîndoi.Arthur se mişcă încet, întinzînd un picior.- în două cuvinte, Bumley, eu caut un asasin care l-aucis pe unchiul meu şi încă cel puţin doi bărbaţi.Roland părea stupefiat.-Cum naiba?- Am ajuns la concluzia că ucigaşul este un fidel client

al Leului Verde, aşa că Miss Lodge şi cu mine am stat înnoaptea asta la pîndă. Imaginează-ţi uimirea mea văzîndu-teieşind din club şi pornind de unul singur pe o stradăîntunecoasă.- Ţi-am spus, am avut motive să cred că... Roland sepoticni, întrerupîndu-se şi roşind.Interveni atunci Arthur, adresîndu-se Elenorei:- Cineva i-a spus că soţia lui l-a trădat cu mine şi că, încazul în care el va merge la o anumită adresă, va găsi acolodovada.Elenora fu şocată.- Ce prostie oribilă! Arthur ridică din umeri. Elenora seîntoarse către Roland. Dă-mi voie să-ţi spun, domnule, că St.Merryn este un domn extrem de onorabil şi integru. Dacă l-aifi cunoscut, ţi-ai fi dat seama că ar fi de neconceput ca elsă-ţi fi sedus soţia.Roland îl fulgeră pe Arthur cu privirea.- Nu sînt deloc sigur de asta.în ochii lui Arthur sticli hazul, însă nu spuse nimic.- Ei bine, domnule, află atunci că eu sînt sigură de asta,afirmă Elenora. Iar dacă vei continua să crezi asemeneafleacuri de prost gust, înseamnă că eşti mai mult decît prost,în plus, trebuie să-ţi spun că îi faci soţiei dumitale la felde mult rău dacă crezi, măcar o clipă, că ea ar fi în stare săte trădeze.- Dumneata, Miss Lodge, nu ai de unde să ştii asta, mormăiRoland, însă arăta cam dezorientat.- Şi în privinţa asta te pot asigura că te înşeli, îlinformă Elenora. Eu am avut privilegiul de a face cunoştinţăcu doamna Bumley. Şi mi-a fost evident că te iubeşte nespus demult şi nu ţi-ar face niciodată vreun rău.Nesiguranţa şi confuzia încordară trăsăturile tînărului.- Ai cunoscut-o pe Juliana? Nu înţeleg. Cum s-a întîmplatasta?- Nu este acum nici locul, nici momentul. E suficientsă-ţi spun că am deplină încredere în profunzimeasentimentelor ei faţă de tine, chiar dacă nu eşti convins deacest lucru. Iar în corectitudinea lui St. Merryn am o şi maimare încredere. Elenora se întoarse către Arthur. Te rog,continuă-ţi relatarea, domnule.

Arthur încuviinţă dînd din cap.- Mie mi-e limpede că asasinul a făcut în aşa fel încît să-lvăd aici în seara asta pe Bumley şi a presupus că am să-lurmăresc, am să găsesc la el tabacherele şi am să ajung laconcluzia că el este ucigaşul pe care îl caut. Nu încapeîndoială că el a conceput toată această manevră numai ca să-midistragă atenţia.- Da, desigur, zise încet Elenora. Oricine ar fî, cusiguranţă că ştie că tu şi domnul Bumley nu vă aflaţi în celemai cordiale relaţii. Omul a fost sigur că fiecare dintre voidoi are cea mai proastă părere despre celălalt.-Ha! Roland părea să se fi retras şi mai mult în ungherullui.Arthur expiră prelung.Elenora le zîmbi încurajator celor doi bărbaţi.- Asasinul v-a judecat greşit, nu-i aşa? Cum putea el săînţeleagă că voi doi sînteţi mult prea inteligenţi şiperspicace ca să răstălmăciţi fiecare intenţiile celuilalt? Cusiguranţă că v-a judecat pe amîndoi doar după felul în care arfi reacţionat el într-o situaţie asemănătoare.- Hmm. Arthur era vădit plictisit de conversaţie.Roland mormăi şi el ceva neinteligibil, examinîndu-şicu luare-aminte vîrfurile cizmelor.Elenora se uită la cei doi bărbaţi şi în clipa aceea îşidădu seama că tot ce se întâmplase cu puţin timp în urmă întreArthur şi Roland fusese pe muchie de cuţit.- Dar totul e bine cînd se termină cu bine, continuă ea,hotărîtă să risipească atmosfera apăsătoare. Avem foarte multeîntrebări să-ţi punem, domnule Bumley. Sper să nu te deranjezeprea mult acest lucru.- Ce întrebări? se arătă el curios, dar şi precaut.Arthur se uită atent la el.- Pentru început, am vrea să ne spui tot ce ştii desprebărbatul care ţi-a sugerat să te duci în camera aceea în searaasta.Roland încrucişă braţele la piept.-Nu sînt prea multe de spus. L-am cunoscut acum cîteva zilela o partidă de cărţi. în prima seară am cîştigat de la elcîteva sute de lire sterline. Din păcate, în zilele următoaream pierdut întreaga sumă şi încă ceva pe deasupra.

- El a fost cel care ţi-a sugerat să te duci la Leul Verde?se interesă Elenora.Roland strînse din buze.-Da.- Şi cum îl cheamă? insistă ea.- Stone.- Descrie-1! îi ceru Arthur.Roland dădu neputincios din mîini.- Suplu. Ochi albaştri. Păr castaniu. Aproximativ de aceeaşiînălţime cu mine. Trăsături frumoase.- Şi vîrsta? îl întrebă Elenora.- Cam de vîrsta mea. Cred că de aceea ne-am şi înţeles atîtde bine. Mai mult, el a părut să înţeleagă problemele melefinanciare.Elenora strînse în poală săculeţul de catifea.- Dar despre el însuşi ţi-a spus ceva?- Extrem de puţine lucruri. Roland tăcu, încercînd parcă săşiamintească ceva. Cel mai mult am discutat despre faptul căproblemele mele financiare actuale au fost generate decătre... Tăcu brusc, aruncînd spre Arthur o privireîncruntată.- Te-a făcut să mă învinuieşti pe mine pentru dificultăţileprin care, treci? întrebă sec Arthur.Roland îşi examină iar cizmele.Elenora dădu din cap către el cu un aer încurajator:- Nu-ţi mai face atîtea griji, domnule Bumley. Vei scăpafoarte curînd de toate dificultăţile dumitale fînaciare. St.Merryn intenţionează să te invite să participi la una dintreviitoarele lui investiţii.Roland sări ca ars.- Cum aşa? Ce tot spui acolo?Arthur o privi exasperat pe Elenora, dînd ochii peste cap.Ea se prefăcu că nu observă.- Domnule Bumley, dumneata poţi discuta mai tîrziu cu St.Merryn amănuntele asupra acestui aspect. Pentru moment, însă,trebuie să revenim la acest bărbat care îşi zice Stone şi carete-a dus să joci la Leul Verde. încearcă, te rog, să-ţiaminteşti dacă ţi-a spus despre el ceva interesant sau maipuţin obişnuit.Răvăşit şi dorind evident să continue cu subiectul

investiţiilor, Roland se supuse totuşi.- Nu prea aş mai avea ce să vă spun. Am băut împreună cu elcîteva sticle de vin şi am jucat de cîteva ori cărţi. Rolandtăcu un timp, după care adăugă: Şi totuşi, ar mai fi un lucru.Am avut impresia că îl interesa filozofia ştiinţelor naturii.Elenora nu mai îndrăzni nici să respire.- Şi ce anume ţi-a spus în legătură cu interesul lui îndomeniul ştiinţelor? îl întrebă Arthur.- Nu îmi amintesc prea bine, se încruntă Roland. Am abordatacest subiect după o partidă de zaruri. Eu tocmai pierdusem omare sumă de bani. Ca să mă consoleze, Stone a cumpărat osticlă de vin. Am băut amîndoi şi am discutat despre o mulţimede lucruri. La un moment dat m-a întrebat dacă ştiu că Angliaa pierdut, cu ani în urmă, un al doilea Newton mai înainte cael să fi putut demonstra întregii lumi marea dimensiune ageniului său.Lui Elenora i se uscă gura. Se uită la Arthur şi sesiză înochii lui strălucirea întunecată care dovedea că înţelesese.- Asta îmi aminteşte că am omis să-i punem doamneiWilmington o întrebare importantă, spuse ea. Nu că am putea fisiguri că ne-ar fi spus adevărul, desigur.N u sînt deloc sigură că acesta este pasul corect în clipaasta, domnule. Elenora îşi potrivi mai bine şalul, uitîndu-seîn sus la ferestrele întunecate ale casei. Este douădimineaţa. Poate că ar fi fost mai indicat să fi mers întîiacasă pentru a analiza mai atent situaţia înainte de a veniaici.—N-am de gînd să aştept o oră mai convenabilă pentru a vorbidin nou cu Lady Wilmington, replică Arthur.Ridică pentru a treia oară inelul greu de bronz şi îi dădudrumul să lovească în uşă. Elenora tresări la zgomotul carereverberă asurzitor în tăcerea nopţii.Cu puţin timp înainte îl lăsaseră pe Roland la clubul său,sfătuindu-1 să nu spună nimănui ceea ce se întâmplase în searaaceea. Apoi Arthur ordonase vizitiului să-i conducă la adresadoamnei Wilmington.într-un tîrziu, în holul casei se auzi zgomotul unor paşi.Cîteva secunde după aceea, uşa se deschise cu prudenţă. Ocameristă somnoroasă, într-un halat subţire şi cu boneta pecap se zgîi nedumerită la ei. Femeia ţinea o lumînare aprinsă.

- Ce s-a întîmplat? Trebuie să fi greşit adresa, domnule.- Nu este nici o greşeală. Arthur îşi făcu loc cu umărulprin deschizătura uşii şi intră în hol. Trezeşte-o imediat peLady Wilmington. Spune-i că este o problemă care nu suferănici o amînare. Una de viaţă şi de moarte.- De viaţă şi de moarte? Camerista se dădu înapoi cu oexpresie îngrozită.Elenora profită de uluirea femeii pentru a se strecura ţi eaînăuntru, în urma lui Arthur. Arboră un zîmbet liniştitor.- Du-te şi spune-i doamnei Wilmington că au venitSt. Merryn şi cu logodnica lui, rosti răspicat Elenora. Sîntsigură că ne va primi.- Am înţeles, coniţă. Limpezimea poruncii păru să o maicalmeze pe cameristă. Aprinse încă o lumînare de pe masa dinhol, apoi se grăbi pe scări în sus.La scurt timp se întoarse la fel de grăbită.- Lady Wilmington mi-a zis să vă spun că va coborî de îndatăşi vă va primi în birou.- Tot mai cred că ar fi fost preferabil să ne gîndim maimult la chestiunea asta înainte de a veni aici, îşi susţinuElenora punctul de vedere.Se aşezase încordată pe un scaun elegant din cochetulbirouaş. Luminarea pe care o aprinsese camerista ardea pe unSuperb incrustat pupitru pentru scris, amplasat lîngăfereastră.- Referirea la un al doilea Newton nu poate să fi fost doaro simplă coincidenţă. Ştii asta la fel de bine ca şi mine.în mica încăpere, cu mîinile încleştate la spate, Arthur seînvîrtea ca un leu în cuşcă.- Lady Wilmington este cheia întregii şarade. Simt asta cutoată fiinţa mea.Şi Elenora ajunsese la exact aceeaşi concluzie, însă ceea ceo îngrijora era felul în care avea Arthur de gînd să seconfrunte acum cu Lady Wilmington. Era o chestiune delicată,care s-ar fi emit abordată mai subtil.- în seara asta n-am putut să mwni amintesc de vizita pecare i-am facut-o, zise ea. M-am,tot gîndit cum îşi atingea eapandantivul ori de cîte ori vorbea despre Treyford. Şi mi-amspus că, în cazul în care ei doi au fost amanţi, poate că dinlegătura lor o fi rezultat şi un copil...

-Nu un fiu, clătină Arthur din cap. Am cercetat aceastăposibilitate în seara asta. Unicul moştenitor de sex bărbătescal doamnei Wilmington este un respectabil domn serios şiextrem de solid care, după cît se pare, seamănă foarte multcu soţul ei atît ca înfăţişare, cît şi ca înclinaţiiintelectuale. Este dedicat proprietăţilor sale şi nu s-asimţit niciodată atras de problemele ştiinţifice.- St. Merryn, rosti Lady Wilmington din cadrul uşii, cu ovoce resemnată. Miss Lodge. Prin urmare, într-un fel sau înaltul, aţi descoperit adevărul. Mă temeam eu oă aşa se vaîntîmpla, mai curînd sau mai tîrziu.Arthur se opri din mers şi privi în direcţia uşii.- Bună seara, doamnă. Văd că v-aţi dat seama de motivul carene-a adus aici la o oră atît de tîrzie.- Da. Lady Wilmington intră agale în micul birou.Acum arăta mult mai bătrînă, gîndi Elenora, resimţind osinceră milă pentru femeia care fusese cîndva o frumuseţe şicare şi acum avea o deosebită prestanţă. Părul sur al doamneiWilmington nu mai era strîns acum într-un coc rafinat, ciadunat sub o bonetă albă de noapte. Avea aspectul răvăşit alunei persoane care nu dormise prea bine în ultimele zile. Pemîinile ei nu mai era acum nici un inel, iar la urechi nu-'imai străluceau perle.Şi totuşi, Elenora observă că femeia mai ptiita la gîtpandantivul de aur.Lady Wilmington se aşeză pe scaunul pe care- i-1 ţinuseArthur.- Aţi venit aici ca să vă interesaţi de nepotul tneu, esteadevărat?Arthur rămase ţintuit locului.- Da, bineînţeles, şopti el.- Este nepotul lui Treyford, nu-i aşa? întrebă blindElenora.- Da. Lady Wilmington privi fix luminarea aprinsă; Treyfordşi cu mine ne-am iubit pătimaş. însă eu eram deja măritată şii-am născut soţului meu doi copii. N-a mai fost nimic de făcutatunci cînd mi-am dat seama că purtam îh pîntece prunculiubitului meu. Am pretins că tatăl copilului respectiv ar fitot Wilmington şi, desigur, din punct de vederelegal nu a fost nici un impediment ca el să-i fie tată şi

fiicei mele. Nimeni n-a bănuit niciodată adevărul.- Dar Treyford a ştiut că i-aţi născut o fetiţă? întrebăArthur.- Da. Era în culmea fericirii. Vorbea întruna despre cum îiva superviza el educaţia din postura unui prieten de familie.Era hotărît să elaboreze planuri complicate prin intermediulcărora să aibă grijă ca fiica lui să fie bine instruită, încădin fragedă pruncie, în filozofia naturii şi în matematică.- însă după aceea Treyford a murit în explozia care a avutloc în laboratorul său, spuse Arthur.- în ziua în care am aflat că e mort am crezut că voi muriIa rîndul meu. Lady Wilmington atinse iar pandantivul cuvîrfurile degetelor. M-am consolat cu ideea că aveam un copilde la el. Mi-am jurat să o educ pe Helen exact aşa cumintenţionase Treyford. Dar, cu toate că era extrem deinteligentă, ea n-a manifestat nici un interes faţă de ştiinţesau matematică. Unicul domeniu care a atras-o a fost acela almuzicii. Interpreta şi compunea dumnezeieşte, dar eu ştiam căTreyford ar fi fost foarte dezamăgit.- Cu toate astea, atunci cînd s-a măritat, fiica dumitale anăscut un fiu care avea şi mintea ascuţită a lui Treyford, şipasiunea lui pentru ştiinţă. Arthur încleştă mîinile pespătarul unui scaun, urmărind îndeaproape reacţia bătrînei.Este adevărat, doamnă?Lady Wilmington se juca acum cu pandantivul.- Parker este întruchiparea vie a lui Treyford cînd era devîrsta lui. Asemănarea lor este izbitoare. Cînd fiica mea şisoţul ei au fost răpuşi de friguri, eu am hotărît să-mi crescnepotul aşa cum şi-ar fi dorit Treyford.- Şi i-aţi mărturisit adevărul asupra identităţii buniculuisău, nu? murmură Elenora.- Da. Atunci cînd a fost suficient de matur pentru aînţelege, i-am povestit totul despre Treyford. Băiatul aveadreptul să ştie că în el curgea sîngele unui adevărat geniu.- Dumneata i-ai spus că este descendentul direct albărbatului care ar fi putut ajunge un al doilea Newton alAngliei, spuse Arthur. Iar Parker s-a hotărît să desăvîrşeascămoştenirea lăsată de bunicul său.- A studiat toate subiectele care îl fascinaseră şi peTreyford, şopti bătrîna.

- Inclusiv alchimia? interveni Elenora.- Da. Lady Wilmington se înfioră. Trebuie să mă credeţi cîndvă spun că am încercat să-l ţin pe Parker departe de caleaaceea întunecată. însă pe măsură ce creştea, el dădea tot maimulte semne că era înclinat să o ia pe urmele lui Treyford pealte căi decît preocupările lui intelectuale.- Cum adică? întrebă Arthur.- Temperamentul lui Parker a devenit din ce în ce maiimprevizibil cu trecerea anilor. Era vesel şi bucuros farăvreun motiv evident. Iar în momentul următor, absolut dinsenin, dispoziţia lui se deteriora brusc pînă la stări care măfăceau să mă tem că şi-ar putea lua viaţa. Numai studiile îndomeniul alchimiei păreau să aibă asupra lui puterea de a-ldistra atunci cînd cădea într-o astfel de depresie. Cu doi aniîn urmă, a plecat în Italia pentru a-şi continua cercetările.- Şi cînd s-a întors de-acolo? întrebă Arthur.- Acum cîteva luni. Lady Wilmington oftă din nou,îndurerată. Am fost foarte fericită să-l văd înapoi, darcurînd mi-am dat seama că orice ar fi învăţat el în Italia nufăcuse decît să-i adîncească atracţia pentru alchimie. Parkermi-a cerut să vadă jurnalele lui Treyford şi celelalte hîrtiiale acestuia. Le depozitasem pe toate într-un cufăr.- Şi i le-ai dat? întrebă Elenora.- Speram ca asta să-l satisfacă şi sa-1 mai potolească. Dartare mi-e teamă că nu am făcut decît să înrăutăţesc situaţia.Ştiam că s-a înhămat la nu ştiu ce proiect secret, dar nuaveam idee ce anume spera să realizeze.- Totuşi, ce ai presupus că încerca să facă? întrebi glacialArthur. Să descopere Piatra Filozofală? Să transformeplumbul în aur?- îţi baţi joc de mine, domnule, dar eu îţi spun doaradevărul. Parker este absorbit atît de tare de cercetările luioculte, încît a ajuns să creadă că asemenea lucruri sîntposibile.- Şi cînd ţi-ai dat seama că era decis să construiascădispozitivul descris în Cartea Pietrelor? întrebă Arthur.Lady Wilmington se uită la el cu o tristă resemnare.- De-abia după ce ai venit deunăzi la mine şi mi-ai spus căatît Glentworth, cît şi unchiul tău fuseseră ucişi şi că li sefuraseră tabacherele. N-am înţeles decît atunci ce intenţiona

Parker.- Şi ai mai înţeles şi că trecuse dincolo de limita unuigeniu excentric, spuse Arthur. Ţi-ai dat seama că devenise unasasin.Lady Wilmington lăsă capul în jos şi încleştă strînsdegetele pe pandantiv. însă nu răspunse.- Unde este Parker? întrebă Arthur.Lady Wilmington înălţă capul. Părea că asupra ei se pogorîseun soi de hotărîre liniştită.- Nu mai trebuie să te preocupe nepotul meu, domnule. Amavut eu grijă să iau măsurile pe care le impunea situaţia.Maxilarele lui Arthur se încleştară.- Dumneata, doamnă, nu înţelegi că acest om trebuie să fieoprit.- Ba da, înţeleg. Şi tocmai asta am făcut.- Poftim?- Nu va mai avea ocazia să ucidă pe nimeni. Mîna doamneiWilmington se desprinse de pe pandantiv. Ai cuvîntul meu deonoare. Parker se află acum într-un loc de unde nu mai poateface rău nimănui, nici măcar sie însuşi.Elenora studie atent chipul bătrînei.- Ce ai făcut, de fapt, doamnă? întrebă ea.- Nepotul meu este grav bolnav mintal. în ochii doamneiWilmington apărură lacrimi. Numai aveam voie să mă prefac cănu-mi dau seama de acest lucru. Dar vă rog să mă înţelegeţi cănu aş fi putut suporta gîndul să-l ştiu în lanţuri la casa denebuni.Elenora se cutremură.- Nimeni nu i-ar putea dori o astfel de soartă unei nadeîndrăgite. însă...- După ce aţi plecaţ voi ieri de la mine, am dat mediculuimeu personal toate dispoziţiile necesare. îl cunosc pe acestdoctor de mulţi ani şi am în el o încredere oarbă. El a făcuttoate cele de trebuinţă pentru ca Parker să fie dus laujxospiciu privat, la ţară, şi să fie internat acolodefinitiv.- Ai pus ca Parker să fie închis într-un ospiciu? repetăArthur pe un ton strident.- Da. Dr. Mitchell şi doi asistenţi s-au duş în aceastădupă-amiază la locuinţa lui Parker, l-au luat prin surprindere

în momentul în care se îmbrăca pentru a ieşi la clubul lui şil-au imobilizat.Arthur se încruntă.- Eşti sigură de asta?- I-am însoţit şi am văzut cu ochii mei cum l-au doborît peParker şi l-au imobilizat în îngrozitoarea cămaşă de forţă.Nepotul meu a tot încercat să mă înduplece să mă răzgîndeşc pecînd îl urcau cu de-a sila într-o trăsură cu gratii. Apoioamenii aceia 1-aU redus la tăcere âstupîndu-i gura Cu uncăluş. De ore întregi nu mă mai pot opri din plîns.- Dumnezeule? şopti Elenora.Lady Wilmington se uita ţintă la flacăra lumînârii.- Vă pot asigura că noaptea asta a fost Cea mai îngrozitoaredin toată viaţa mea. A fost chiar mai rău decît îii ziua încare am aflat că îl pierdusem pentru totdeauna pe Treyford.Elenora îşi simţi ochii înecaţi în lacrimi. Se ridică şi seapropie de scaunul doamnei Wilmington. Lăsîndu-se în genunchi,puse o mînă pe mîinile bătrînei.- Imi pare nespus de rău că aţi fost nevoită să înduraţi oasemenea tragedie, spuse Elenora.însă Lady Wilmington nu părea să o audă. Continua săprivească luminarea aprinsă.- Ar mai fi un detaliu pe care aş vrea să-l clarific, dacănu vă deranjează, Lady Wilmington, spuse încet Arthur. DacăParker a fost dus la un ospiciu privat în cursul zilei de azi,atunci cine a pus la cale în seara asta ca Roland Bumley săprimească un bileţel în care i se spunea să meargă imediat lao adresă de lîngă Leul Verde? Şi cine a fost cel care s-aasigurat că îl voi urmări pe Burnley şi voi descoperitabacherele?Lady Wilmington suspină din greu.- Parker este extrem de meticulos cînd pune la cale vreunplan. Asta este încă o trăsătură pe care a moştenit-o de laTreyford. Stratagema care vă avea ca obiectiv pe tine şi petînărul Bumley trebuie să fi fost pusă la punct mai înainte caasistenţii să-l fi luat în după-amiaza asta. îmi pare rău, nuam ştiut nimic despre treaba asta. Dacă mi-aş fi dat seama deceea ce vi se pregătea, v-aş fi avertizat, domnule. Cel puţinbine că nu a mai murit nimeni de cînd ai venit cu povesteaasta la mine.

- Adevărat. Arthur strînse o mînă pumn, apoi întinse palma.Cu toate că lucrurile au ajuns oarecum pe muchie de cuţit înseara asta, cînd l-am găsit pe Bumley cu blestematele aceleade tabachere.Lady Wilmington îşi şterse lacrimile cu o batistă.- îmi pare nespus de rău, domnule. Nu ştiu ce altceva aşputea spune.- Şi pentru că tot veni vorba despre tabachere, continuăArthur, mă întreb de ce o fi pus Parker la cale să le găsesceu. Spui că era obsedat de construirea Trăsnetului lui Jupiter.Dacă acest lucru este adevărat, înseamnă că avea nevoiede pietrele roşii. De ce să fi lăsat el ca două dintre ele săcadă în mîinile mele?Elenora se ridică.- Poate că ar fi interesant să aruncăm o privire mai atentăla tabacherele acelea. Nu-mi vine în minte decît un singurmotiv pentru care te-ar fi lăsat Parker să pui mîna pe ele.Arthur înţelese numaidecît ce voia să spună Elenora. Desfăcusăculeţul de catifea şi scoase o tabacheră. Apoi aprinse lampade pe micul pupitru de scris.Elenora îl urmări ţinînd capacul tabacherei la lumina lămpiişi studiindu-1 atent.- Da, bineînţeles, zise Ci, lăsînd jos tabachera.- Ce s-a întîmplat? întrebă Lady Wilmington.- Voi duce de dimineaţă tabacherele la un bijutier ca să fiusigur, răspunse Arthur. Dar cred că pot afirma de pe-acum căaceastă aşa-zisă piatră este în realitate o copie a pietreiveritabile, una confecţionată din sticlă colorată în aşa felîncît să semene cu originalul.Acum se lămureşte totul, zise Elenora. Parker a înlocuittoate trei pietrele cu nişte copii din sticlă roşie. Mă întrebunde o fi ascuns el adevăratele pietre.Lady Wilmington dădu din cap, perplexă.- Presupun că este posibil să le fi avut asupra lui atuncicînd a fost luat şi dus în după-amiaza asta. Dar poate că sîntascunse undeva la el acasă.- Dacă mi-ai da adresa lui, aş putea să le caut acolo mîinedimineaţă, se oferi Arthur.Lady Wilmington se uită la el cu o disperare care îi strînseinima Elenorei.

- îţi voi da cheia locuinţei lui, acceptă Lady Wilmington.Nu pot decît să mă rog că mă vei ierta că nu am fost maisinceră cu tine încă de la începutul acestei povesti.- îţi înţelegem sentimentele, zise Elenora, mîngîind mîiniletremurătoare ale bătrînei. îţi este nepot şi este tot ce ţi-amai rămas de pe urma dragostei tale de mult pierdute.Cîteva minute mai tîrziu, Arthur se suia după Elenora întrăsură. Insă în loc să se aşeze ca de obicei, vizavi de ea, isealătură pe aceeaşi banchetă. Cu un oftat adînc, întinsepicioarele. Coapsa lui se frecă de coapsa ei.Apropierea lui fizică în momentul acela era mai curîndliniştitoare decît incitantă, constată ea. Era un sentimentplăcut, iar ea ştia că acesta era încă un aspect alcolaborării lor care avea să-i lipsească în anii care vorveni.- Pare verosimil ca Parker să-şi fi aranjat stratagema încăde ieri, ori poate chiar de alaltăieri, spuse după o vremeArthur. El s-a folosit de Jeremy Clyde, care, fară să ştie,şi-a jucat rolul şi mi-a oferit indiciul care m-a condus înseara asta la Leul Verde. în plus, fără îndoială că Parker apus nişte copii ai străzii să observe sosirea mea. Unul dintreei mi-a remarcat probabil prezenţa în trăsura închiriată şi adat drumul mesajului adresat lui Bumley.- Totul în speranţa că îţi va putea arunca praf în ochi,făcîndu-te să crezi că ai pus mîna pe asasinul pe care îlcăutai.- Da.- Parker a presupus că vei fi mult prea nerăbdător să crezică ucigaşul este Bumley. în definitiv, Roland fugise culogodnica ta. Elenora făcu o grimasă. De unde ar fi pututbietul de el să suspecteze că nu-i porţi pică şi că, de fapt,chiar ai regizat fuga lor?- Asta a fost unica eroare jte care a comis-o.- Da. Iar dacă tot ai adus vorba despre greşeli, e limpedecă de vină a fost doar imaginaţia mea prea înflăcărată atuncicînd am crezut că valetul care m-a atins în sala de bal astăsearăera însuşi asasinul. Şe înfioră. Trebuie să recunosc căsînt foarte bucuroasă că m-am înşelat în privinţa identităţiisale.

- Şi eu. Arthur îşi împleti degetele cu degetele ei şistrînse mîna de-o manieră posesivă, dar şi protectoare. Gîndulcă te-ar fi putut atinge din nou...- Adevărul este, domnule, că eu cred că Lady Wilmington aprocedat bine, se grăbi ea să spună, în speranţacă i-ar putea abate gîndurile. Parker este nebun. Nu existaudecît două variante: ospiciul sau spînziirătoarea.- De acord. !- Totul a luat sfîrşit, zise eablînd. Povestea s-a încheiat.Ţi-ai făcut datoria. Nu te mai gîndi acum.Arthur nu spuse nici un cuvînt. După o vreme, însă, întinsemîna, îi luă mîna ei şi îşi strînse tare degetele în juruldegetelor ei.Rămaseră tăcuţi, ţinîndu-se de mîirii, pînă cînd trăsura seopri în faţa imensei case din Rain Street.Ceasul de pe noptieră arăta ora trei şi un sfert. Arthur seuita la el din locul în care se postase lîngă fereastră. Sedezbrăcase, dar nu se băgase în pat să se culce. N-ar fi avutnici un rost. Nu de somn avea el nevoie acum.Acum avea nevoie de Elenota.în jurul lui, casa părea adormită. Servitorii se duseseră demult la culcare. Iar în cazul în care se verifica un recentobicei, însemna că Bennett n-a condus-o înapoi acasă peMargaret mai devreme de crăpatul zorilor.Arthur se întrebă dacă nici de Elenora nu se lipise somnulcum nu se lipise de el.Se uită pe geam în grădina cufundată în beznă, gîndindu-secum arată Elenora ghemuită în pat. Apoi îşi reaminti că undomn nu are voie să bată la uşa unei doamne dacă nu a fostinvitat îil prealabil.Elenora nu-i făcuse nici o invitaţie cînd îi urase noaptebună, cu puţin timp în urmă. Ba chiar îl sfătuise răspicat săîncerce să se odihnească.însă ei nu avea de gînd să-i urmeze sfatul.Arthur mai rămase o vreme cu privirea pierdută înîntunericul nopţii de-afară. Ar fi fost un gest iresponsabilsă intre acum în camera Elenorei. Era adevărat că riscaserămult cu episodul din bibliotecă, dar el nu avea nici un dreptsă o pună iar într-o posibilă situaţie jenantă.Pericolele erau numeroase şi variate. Se putea foarte bine

ca Margaretei Bennett să se întoarcă acasă mai devreme, iarMargaret să-şi dea seama că el nu se află în dormitorul încare se cuvenea. Sau un servitor ar putea auzi scîrţîitulduşumelelor şi, temîndu-se de hoţi, să urce la etaj ca săcerceteze.în adîncul sufletului său, însă, Arthur ştia că nu îlreţinea riscul de a fi descoperit, ci posibilitatea ca Elenorasă nu fi dorit decît o legătură de scurtă durată.Se gîndi la visele ei de independenţă financiară şipersonală. într-un scurt moment de inconştient optimism, îşiimagină cum ar fi să-şi ignore toate responsabilităţile faţăde familia Lancaster şi să fugă cu Elenora.în faţa ochilor lui, ca o reflectare efervescentă pe sticlaferestrei, licări imaginea unei vieţi perfecte alături deElenora, pe un tărîm îndepărtat, acolo unde nu-1 mai puteauajunge nici grija pe care o datora rudelor sale şi nicisolicitările tuturor acelora care depindeau de el.însă imaginea dispăru repede. El avea îndatoriri. Şi avea săşi le respecte.Dar în noaptea aceea Elenora nu se afla decît la cîţiva paşidistanţă pe coridor.Arthur îşi legă mai strîns cordonul halatului de mătaseneagră şi plecă de la fereastră. Luă sfeşnicul, traversă camera,deschise uşa şi ieşi pe culoar.Se opri şi ciuli urechea, ascultînd atent cîteva secunde. Pestradă nu se auzea nici o trăsură, iar de la parter nu veneanici un zgomot.înaintă pe coridor şi se opri în faţa dormitorului Elenorei.Pe sub uşă nu se vedea nici o lumină. Arthur îşi zise cătrebuia să înţeleagă că, spre deosebire de el, ea izbutise săadoarmă.Şi dacă totuşi stătea acolo pe întuneric, trează? Nu stricasă bată uşor la uşă. Dacă dormea adînc, nici nu ar auzi miculzgomot.Arthur ciocăni în uşă, însă nu chiar atît de încet precumintenţionase. Dar ce rost ar mai avea o bătaie în uşă dacă nuar avea nici o şansă de a fi auzită?Cîteva clipe, bărbatul nu sesiză nici o reacţie. Apoi auziinconfundabilul scîrţîit al patului, urmat de un zgomotînfundat de paşi.

în cele din urmă, uşa se deschise. Elenora îl privea, lalumina luminării, cu ochi impenetrabili. Părul ei negru eraadunat sub o boneţică dantelată. Avea pe ea un halat simplu,cu floricele.- S-a întîmplat ceva? îl întrebă ea pe şoptite.- Invită-mă înăuntru!Sprîncenele Elenorei se uniră deasupra nasului.- De ce?- Pentru că nu pot intra neinvitat în dormitorul tău.-A!Lui i se tăie răsuflarea, neştiind ce va face ea.Buzele Elenorei se arcuiră într-un mic surîs senzual. Sedădu la o parte şi deschise larg uşa.- Intră, te rog.Dorinţa lui Arthur era atît de intensă, încît ameninţa săestompeze orice altă senzaţie din trupul său. Excitarea luiera frenetică. O dorea cu disperare.Arthur îşi solicită la maximum proverbiala putere destăpînire pentru a se abţine şi a nu o lua imediat în braţe casă o ducă drept în pat. Se strădui să se mişte fără zgomot şipuse sfeşnicul pe cea mai apropiată masă.Elenora închise uşa fară zgomot şi se întoarse cu faţa lael.- Arthur, eu...- Taci! Nu trebuie să ne audă nimeni vorbind aici.înainte ca ea să apuce să mai spună ceva, Arthur O iui ti)braţe şi o sărută.Elenora îl cuprinse strîns cu braţele. îi simţi unghiileînfigîndu-se în spinare prin mătasea halatului. Depărtâ uşorbuzele, făcînd loc limbii lui.De data asta nu îşi va mai pierde controlul, jură el însinea lui. Voia să-i ofere Elenorei o experienţă pe care să nopoată uita niciodată.Arthur îşi trecu uşor palmele pe spatele ei, apreciindeleganţa curburii. Cînd degetele lui ajunseră pe şoldurile ei,la atingerea feselor rotunde şi ferme aproape că nu se maiputu abţine. O strînse delicat, lipind-o de erecţia luiînvîrtoşată.Pe Elenora o străbătu un alt minunat fior delicios. Scoaseun mic suspin şi se atîmă de gîtul lui.

Mîinile lui Arthur alunecară pe talia ei şi îi desfăcurăcordonul de la halat. Admiră rotunjimea gingaşă a sînilor eişi sfîrcurile care se profilau prin ţesătura fină.O sărută pe gît, după care prinse uşor între dinţi lobuldelicatei urechi a Elenorei. Ea se înfioră din nou, scoţînd oexclamaţie înăbuşită de plăcere. Reacţia ei stîmi în Arthur unval de emoţii pe care nu le-ar fi putut provoca nici cel maieficient drog.Arthur scoase, rînd pe rînd, acele care fixau boneta. Cîndîl îndepărtă şi pe ultimul, părul ei se revărsă în mîinilelui. Strînse în pumn cîteva şuviţe frumos mirositoare,imobilizîndu-i capul pentru alte sărutări fară număr.Elenora îşi strecură o mînă pe sub halatul lui, mîngîind cupalma pieptul lui gol. Căldura degetelor ei era atît deintensă, încît el de-abia reuşi să-şi reţină un geamăt desălbatică dorinţă.Arthur se uită la faţa ei. Lumînarea împrăştia suficientălumină pentru ca să-i poată vedea expresia de încîntare şipasiune. Femeia întredeschise iar gura şi el îşi dădu seama căea plonjase deja în oceanul de senzaţii, uitînd că nu trebuiasă facă zgomot.Repede, îi astupă buzele cu o mînă, dînd din cap şizîmbind uşor. în ochii ei străluci şăgalnic înţelegereagestului, după care se aprinse o luminiţă provocatoare.Tandru, îl muşcă uşor de palmă.Lui Arthur îi veni să rîdă. îmbătat de fericire, ştiind ceavea să urmeze, o luă în braţe şi o purtă pe sus pînă în pat.O răsturnă peste aşternutul boţit, scoţîndu-şi concomitenthalatul şi papucii. Acum era gol-puşcă. Brusc îşi dădu seamacă era pentru prima oară cînd Elenora îl vedea completdespuiat.Arthur se uită la ea, întrebîndu-se dacă va fi încîntată depriveliştea trupului său dezgolit şi excitat la culme, sau seva simţi stingherită.încordarea dispăru însă pe loc cînd văzu expresia de pechipul Elenorei. în ochii ei strălucea o fascinaţie care îlfăcu să zîmbească. De-abia se mai putu reţine cînd ea întinsemîna şi apucă falnica bărbăţie.Arthur se lăsă uşor pe pat. Timp de cîteva clipe minunate,savură plăcerea de a fi atins de ea atît de intim. După aceste

momente de încîntătoare tortură, însă, se văzu nevoit să-ioprească mîinile exploratoare.Arthur o împinse uşor pe spate, se aplecă peste ea şi începusă-i mîngîie cu palma coapsele goale, ridicîndu-i cămaşa denoapte spre şolduri. Nu se opri pînă ce nu dezveli triunghiulde păr negru care îi acoperea cele mai intime taine.Se aplecă şi mai mult, sărutîndu-i apetisantul genunchi.Elenora îl mîngîie pe ceafă. Apoi el îi desfăcu uşorpicioarele şi îi atinse cu limba interiorul mătăsos al uneicoapse. De data asta, degetele ei se crispară în părul lui.-Arthur?Bărbatul întinse o mînă şi îi acoperi gura cu palma,amintindu-i interdicţia de a face zgomot. Cînd aprecie că eaînţelesese, Arthur reveni la meticuloasele lui manevre.Apoi vîrî capul între picioarele ei, inhalînd femininulparfum. Ar fi putut trăi tot restul vieţii lui cu aceastăaromă îmbătătoare, îşi spuse el. Ridicîndu-i genunchii de-oparte şi de alta a capului său, Arthur îi localiză muguraşulsensibil şi începu să-l mîngîie.Elenora se încordă pe loc, ca şi cum n-ar fi ştiut cum săreacţioneze. Trupul ei însă cunoştea perfect ce avea de făcut,în cîteva clipe, femeia se umezise atît de tare încît mîinilelui luceau la lumina luminării.Ea începu să respire din ce în ce mai repede. Şoldurile eiîncepură să freamăte, ridicîndu-se spre el. Cînd el introduseîn ea un deget, Elenora i-1 strînse ca într-o menghină,suspinînd. El lăsă capul în jos şi o sărută chiar pe sediuldorinţelor ei fierbinţi, introducînd în acelaşi timp încă undeget şi mîngîind-o cu gingăşie.- Arthur! şopti ea înăbuşit şi încercă să se ridice înşezut. Ce faci acolo?El nu înălţă capul, dar cu o mînă hotărîtă o împinse la locpe pat.La început, Arthur avu impresia că ea se va împotrivi. Dartreptat Elenora începu să geamă de plăcere şi se lăsă din noupe spate. El auzea răsuflarea gîfîită, din ce în ce maiaccelerată. Ştia că se simţea luată în stăpînire de o forţă pecare nu o înţelegea pe de-a-ntregul.- Ooo, Doamne-Dumnezeule!Elenora încălcase din nou jurămîntul tăcerii, îşi zise

Arthur amuzat şi în acelaşi timp puţin îngrijorat. Totuşi, elnu se putea opri tocmai acum. Ea era mult prea aproape, iar elera hotărît să isprăvească aşa cum se cuvenea treaba o datăîncepută.Arthur sesiză înaintea ei iminentul orgasm. Mîinile femeiise încleştară în cearşaf.Era pierdută, îşi zise el. Elenora nu mai ştia ce seîntîmplă în jurul ei.în clipa aceea auzi inconfundabilul zgomot făcut de uşa dela intrare care se deschidea. Percepu şoaptele înfundatevenind de la parter.Se întorseseră Margaret şi Bennett.Eliberarea Elenorei veni ca o avalanşă. Arthur ridicăimediat privirea şi o văzu deschizînd gura. Ochii ei eraustrîns închişi.Se apropia dezastrul.El fu cu o fracţiune de secundă mai rapid, acoperind-o cutrupul său. îi prinse capul între mîini şi îi acoperi gura cugura lui, înghiţindu-i ţipătul disperat de plăcere.O clipă mai tîrziu, ea se lăsă moale sub el. Arthur înălţăcapul cu grijă, eliberîndu-i gura. îi duse un deget la buze şiîi şopti direct la ureche. Elenora îl privi buimacă.- Margaret şi cu Bennett sînt aici, şopti el.La parter, uşa se închidea din nou, după care pe scări seauziră paşii lui Margaret.Arthur nu se încumetă nici măcar să respire. Sub el, Elenoraera la fel de nemişcată. Amîndoi ascultau atent.Paşii lui Margaret răsunară din ce în ce mai aproape. Arthurse uită drept în ochii Elenorei. Amîndoi priviră în acelaşitimp la luminarea care ardea încă în sfeşnicul de pe masă.Arthur îşi dădu seama că amîndoi îşi puseseră simultan înminte aceeaşi întrebare: va observa Margaret dîra de lumină desub uşă?Margaret se opri în faţa uşii de la camera ei, dar dupăaceea, chiar cînd Athur începuse să creadă că scăpaseră caprin urechile acului, cealaltă continuă drumul pe coridor.Urma să bată la uşă din clipă în clipă, aşteptîndu-se caElenora să-i dea imediat drumul să intre, îşi zise în sinealui Arthur. Nu putea decît să spere ca Elenora să fie în staresă inventeze o scuză plauzibilă ca să nu o invite pe Margaret

în dormitorul ei.El sesiză că Elenora pusese ambele mîini pe pieptul lui,împingîndu-1 în sus cu toată forţa. Arthur se conformă, sedădu la o parte şi se ridică în picioare lîngă pat, fară ovorbă.Şi inevitabilul se produse: în uşă se auzi un ciocănit.- Elenora? Am văzut că luminarea este aprinsă. Dacănu eşti prea obosită, am să-ţi dau cea mai extraordinară vesteposibilă: Bennett m-a cerut de nevastă.- Numai o clipă, Margaret, să-mi pun halatul pe mine.Elenora ţîşni din pat. E o veste nemaipomenită! Mă bucurpentru tine.Elenora continuă să ciripească vesel, deschizînd între timpuşa dulapului, dînd la o parte cîteva rochii şi gesticulîndfebril în direcţia lui Arthur.El înţelese că ea voia să-l ascundă în dulap. îşi reprimăimpulsul de a scoate o exclamaţie de exasperare. Elenora aveaînsă dreptate. Era unicul loc în care se putea ascunde.Arthur îşi luă iute halatul şi papucii, după care intră îndulap fără prea mare tragere de inimă, iar Elenora închiserepede uşa. Bărbatul se trezi imediat învăluit de pînzeturifine, mătăsuri, frumos mirositoare şi întuneric.O auzi pe Elenora deschizînd uşa dormitorului.- Cred că ar fi cazul să sărbătorim evenimentul, ce părereai? i se adresă ea lui Margaret. Ce-ar fi să mergem jos, înbibliotecă, şi să gustăm din excelentul coniac al lui Arthur?Vreau să aud toate amănuntele cererii în căsători^. Şi am săţidau şi eu o veste grozavă.Margaret chicoti, bucuroasă ca o domnişoară la prima ei marepoveste de dragoste. Şi poate că exact aşa şi stăteaulucrurile, îşi zise în sinea lui Arthur.- Dar chiar crezi că am putea îndrăzni să ne servim dinconiacul acela? întrebă Margaret cu sinceră îngrijorare. Ştiică Arthur îl consideră un fel de elixir al zeilor.- Ascultă-mă pe mine, o asigură Elenora cu toatăconvingerea. într-o asemenea ocazie, Arthur nu va avea nicicea mai mică obiecţie.Uşa se închise în urma celor două femei.Timp de cîteva minute, Arthur medită în bezna dulapului,printre straiele femeieşti, întrebîndu-se ce se întîmplase cu

viaţa lui de pînă atunci, atît de cuviincioasă şi de bineorînduită. Nu-i venea să creadă că se ascunsese în dulapul dindormitorul unei doamne.Asemenea lucruri nu i se intimplaseră niciodată înainte de ao cunoaşte pe Elenora.A doua zi era miercuri, zi în după-amiaza căreia servitoriiaveau liber. Elenora se trezi singură acasă cu Sally, caredispăru repede în camera ei pentru a citi cel mai recentapărut roman al lui Margaret Mallory.Cu o jumătate de oră mai înainte, Margaret ieşise în oraşînsoţită de Bennett. Curînd după aceea plecase şi Arthur,declarînd că intenţionează să cerceteze locuinţa lui Parker.Elenora ştia că se aştepta ca ea să insiste să-l însoţească,dar cînd el îi vorbise despre intenţiile lui, dăduse absentădin cap şi îi urase să găsească cele trei pietre preţioase.La ora două şi jumătate, îşi puse pălăria şi mănuşile şi oporni la plimbare.Era o zi caldă şi însorită. Cînd ajunse la destinaţie, legăsi pe Lucinda Colyer şi pe Charlotte Atwater aşteptînd-o în1eterna atmosferă lugubră din salonul doamnei Blancheflower.- Bine-ai venit, Elenora. Lucinda puse mîna pe ceainic. Deabiaaşteptam să ne spui noutăţile.- Cred că o să vi se pară interesante. Elenora se aşeză pecanapea şi se uită la cele două prietene ale ei. îmi cer scuzecă v-am anunţat în pripă.-Nu-ţi face griji pentru asta, spuse Charlotte. Ai scris înbilet că este ceva de maximă importanţă, despre care trebuiesă discutăm imediat.- Dumnezeule! S-a-ntîmplat, nu-i aşa? Ochii Lucindei seaprinseseră de o nerăbdare plină de spaimă. Exact aşa cum ţiamzis eu. Noul tău angajator a profitat de tine. Biata meaElenora! Nu poţi să spui că nu te-am prevenit.Elenora îşi aminti de ceea ce-i făcuse Arthur în noapteaprecedentă şi de minunatele senzaţii pe care le trăise,simţind brusc că i se face foarte cald.- Linişteşte-te, Lucinda, spuse ea, sorbind din ceai. Teasigur că St. Merryn n-a atentat la persoana mea.- A! Chipul Lucindei exprima o cruntă dezamăgire, dar izbutisă schiţeze un zîmbet. Mă bucur să aud asta.Elenora puse ceaşca de ceai pe farfurioară.

- Mi-e teamă că nu vă pot regala pe nici una cu poveştiincitante despre eventuala libidinoşenie a angajatorului meu,dar cred că veţi considera mult mai interesant ceea ce am săvă spun. Şi cu siguranţă cu mult mai profitabil.Arthur stătea în mij locul micuţei încăperi pe care Parker outilizase drept salon. Ceva nu era deloc în regulă cu odăiţaaceea.Atunci cînd Lady Wilmington îi dăduse cheia, îl asigurase căva găsi locuinţa lui Parker aşa cum fusese în ziua precedentă,cînd el fusese dus de-acasă. Bătrîna îi spusese limpede că nuavusese încă timp să ia de-acolo bunurile şi mobilierulnepotului său.Arthur cercetase metodic fiecare încăpere. Nu găsisepietrele roşii, însă nu acesta era lucrul care îi dădeasenzaţia de disconfort. îl neliniştea aspectul acelor camere.La o privire superficială, totul părea normal şi obişnuit.Mobilierul din dormitor, din camera de zi şi din bucătărie eraexact cel folosit de orice tînăr din lumea bună. Bibliotecaconţinea operele celor mai cunoscuţi poeţi, precum şi o gamălargă de opere ale clasicilor. Hainele din dulap erau dupăultima modă.Nimic ieşit din comun, remarcă Arthur. Şi tocmai acest lucrunu era logic. Fiindcă Parker era un criminal neobişnuit.Pe Elenora o amuză reacţia Lucindei şi a lui Charlotte lacele ce le spusese ea. O priveau uluite.- Pe scurt, zise ea, domnii din cluburi au ajuns toţi laconcluzia că St. Merryn a jucat o mare festă Societăţii. Eicred că m-a angajat pentru a avea o amantă la îndemînă.- Au ajuns la concluzia că eşti amanta lui, camuflată înpostura unei logodnice, şi că omul a făcut în aşa fel încît sălocuieşti sub acelaşi acoperiş cu el pentru comoditatea lui.Ce revoltător! exclamă Lucinda.Charlotte se încruntă la ea cu un aer mustrător.- Lucinda, nu uita că Elenora nu este în realitate amantalui St. Merryn. Astea nu sînt decît zvonurile care circulăprin cluburi.- Da, bineînţeles, se grăbi Lucinda să spună. îi zîmbiElenorei în semn de scuză şi totuşi cu o umbră de regret.Continuă, te rog.- După cum vă spuneam, reluă Elenora istorisirea, pariurile

se referă la ziua în care St. Merryn va sfîrşi cu această micămascaradă şi mă va concedia. Tăcu o clipă pentru a se asiguracă prietenele ei o ascultă atent. Nu văd nici un motiv pentrucare n-am putea profita de această situaţie, pariind la rîndulnostru.Pentru prima oară, în ochii celor două femei se aprinsesclipirea înţelegerii, urmată aproape imediat de primelelicăriri de uimire şi speranţă.- Ar putea fi un lucru sigur, şopti stupefiată Charlotte, încazul în care Elenora l-ar convinge pe St. Merryn să încheiecolaborarea într-o anumită zi...- Cred că nu va fi nici o problemă, le asigură Elenora. Credcă St. Merryn va fi de acord cu data pe care o vom alegepentru pariu.- Iar noi am fi singurele care am şti sigur, şopti Lucinda.Dumnezeule! Am putea cîştiga fiecare cîte o mică avere.- Ar fi tentant să pariem pe cîteva mii de lire, spuseElenora. Dar nu cred că ar fi înţelept din partea noastră. Osumă prea mare ar bate la ochi, trezind suspiciuni. Iar noi nuavem nici un interes ca cineva să se îndoiască de pariurile pecare le facem.- Şi-atunci, pe cît să pariem? întrebă Lucinda.Elenora ezită o clipă, meditînd.- Cred că am putea paria liniştite o sumă totală de şaptesau opt sute de lire. Mă gîndesc că orice sumă sub o mie delire ar fi destul de mică pentru a trece în carnetele depariuri fără să sară în ochi. Iar cîştigul îl vom împărţi pedin trei.- Mie mi se pare o avere, declară superîncîntată Lucinda.Ridică ochii în tavan cu subînţeles. Este mult mai mult decîtm-aş putea aştepta să primesc prin testamentul doamneiBlancheflower şi probabil că sînt şi mai multe şanse de aprimi banii aceştia. încep să cred că angajatoarea mea aretoate şansele de a-mi supravieţui. . "- Dar cum am putea face să pariem? se interesă Charlotte. încluburile acelea de pe St. James nu poate inţra nici o doamnăca să parieze.- M-am gîndit bine şi la problema asta, spuse Elenora. Şicred că am un plan care s-ar putea să funcţioneze.- Ce interesant! spuse Charlotte.

- Cred că vestea ar merita sărbătorită cu ceva mai multdecît o simplă ceaşcă de ceai, propuse Lucinda.Se ridică de pe canapea şi deschise un dulap de unde scoaseun clondir prăfuit de sherry.- Staţi puţin, spuse din nou Charlotte, pierzînd dinentuziasm. Dar ce ne facem dacă pierdem pariul? N-am puteaacoperi pierderile.- Pentru Dumnezeu, Charlotte. Gîndeşte-te puţin înainte de adeschide gura. Lucinda scoase dopul de sticlă de la clondirulde sherry. Unica situaţie în care am putea pierde ar fi aceeaîn care St. Merryn ar lua-o într-adevăr pe Elenora de nevastă.Crezi că ar fi posibil aşa ceva? 'Chipul lui Charlotte se destinse pe dată, luminîndu-se.- Dacă ar fi posibil? Dar este de neconceput ca un domn curangul şi averea lui să vrea să ia de nevastă o însoţitoareplătită. Nu ştiu ce mi-a venit să mă gîndesc că am puteapierde.- Aşa este, aprobă Elenora. Cu un efort de voinţă, îşistăpîni lacrimile care ameninţau să-i umple ochii. Izbuti săzîmbească larg, ridicînd paharul de sherry. Pentru pariulnostru, doamnele mele!După o jumătate de oră, Elenora pomi înapoi către conaculdin Rain Street cu sentimentul că se îndrepta în direcţiapropriei sale sorţi. Era foarte bine că băuse în cinstea unuiviitor trandafiriu, lipsit de grija zilei de mîine şi plin desperanţa că îşi va conduce în tihnă mica ei librărie, îşi ziseea. Şi cu siguranţă că într-o bună zi, cînd lacrimile i se vorfi uscat, va putea să se bucure de viaţa pe care se gîndea săşi-o întemeieze. Dar mai întîi va trebui să depăşească durereape care i-o va pricinui inevitabila şi iminenta despărţire deArthur.Ieşi din parc şi o luă voiniceşte pe strada care avea să oducă acasă. Nu, nu acasă. Această stradă duce la adresa lacare eşti angajată temporar. Nu ai un cămin al tău. Dar pînăla urmă vei avea cîndva unul. O să-l realizezi singură.în faţa casei îşi aminti că mai tot personalul avea libertot restul după-amiezei. Dar ea avea o cheie şi putea foartebine să-şi deschidă şi singură uşa.Elenora intră în hol şi îşi scoase pelerina, mănuşile şipălăria.

îşi zise că i-ar prii în momentul acela o ceaşcă de ceai. Oluă pe coridorul care ducea în partea din spate a casei şicoborî treptele de piatră spre bucătărie. Se uită la uşacamerei în care îl auzise pe Ibbitts şantajînd-o pe biataSally. La doar două zile după aceea, majordomul fusese găsitmort.Se cutremură aduoîndu-şi aminte şi merse mai departe pecoridor. Uşa de la camera lui Sally era deschisă. Elenoraprivi înăuntru, aşteptîndu-se să o vadă pe menajeră, ghemuităşi cu romanul în braţe, citind.încăperea era pustie. Poate că pînă la urmă se hotărîse şiSally să iasă în oraş.în bucătăria spaţioasă, Elenora îşi pregăti o tavă cu toatecele necesare şi urcă cu ea în bibliotecă. îşi turnă ceai şise apropie de fereastră.In ultimele zile, casa trecuse prin mari prefaceri, fiindtotal împrospătată. Treaba nu era încă în întregime terminată,dar conacul arăta deja cu totul altfel decît în ziua în caresosise ea acolo. în ciuda tristeţii care o cuprinsese, Elenorase bucură în tihnă de ceea ce realizase pînă în momentulacela.Podelele şi toate obiectele de lemn fuseseră de curîndlustruite. Odăile rămase de multă vreme nefolosite fuseserădeschise şi primenite, făcîndu-se şi acolo o curăţeniegenerală. De pe mobilier se scoseseră husele. Ferestrele şioglinzile odinioară întunecate străluceau acum pe pereţi,permiţînd ca lumina soarelui să pătrundă şi în spaţii pînă nudemult cufundate în penumbră. După instrucţiunile ei,draperiile groase din tot conacul fuseseră date la o parte dinfaţa ferestrelor Nicăieri nu mai puteai găsi măcar un firicelde praf.Elenora observă că şi grădina începea să arate din ce în cemai bine. Era mulţumită de progresele înregistrate şi acolo.Potecile cu pietriş fuseseră curăţate şi nivelate. Vegetaţiasălbăticită era în curs de a fi tunsă metodic. Fuseserăplantate noi straturi de flori. începuse şi reparareafîntînii.Se gîndi la splendida privelişte care va putea fi admiratăpeste vreo două luni din bibliotecă. Avea atunci să fie acoloo adevărată explozie de plante înflorite. Ierburile aromatice

aveau să fie gata pentru utilizarea în scopuri culinare. Apadin fîntînă avea să sclipească în razele soarelui.Elenora se întrebă dacă Arthur se va mai gîndi din cînd încînd şi la ea în clipele în care s-ar uita prin fereastraaceea după ce ea ar fi deja plecată definitiv de acolo.Termină de băut ceaşca de ceai şi dădu să se întoarcă de lageam, cînd îl zări pe bărbatul îmbrăcat în haine groase delucru, cu un şorţ de piele dinainte, încovoiat deasupra unuistrat de flori. Elenora se gîndi la bucăţile de gresie caretrebuia înlocuite la fîntînă. Nu strica să-l întrebe pegrădinar dacă se făcuse comanda necesară.Ieşi repede din bibliotecă în grădină.- Numai o clipă, te rog, strigă ea, îndreptîndu-se în pasalert către el. Aş vrea să vorbesc ceva cu dumneata.Grădinarul mormăi ceva ininteligibil, dar nu ridicăprivirea, continuînd să smulgă buruienile.- Ştii cumva dacă s-au comandat dalele de gresie caretrebuie înlocuite la fîntînă? continuă Elenora, oprindu-selîngă el.Bărbatul scoase din nou un mormăit.Se aplecă uşor, uitîndu-se la el cum smulge o altă buruianărebelă.- Ai auzit ce te-am întrebat? insistă ea.Elenorei i se opri inima. Mîinile lui. Grădinarul nu purtamănuşi. îi vedea degetele lungi şi graţioase. Un inel de aurcu pecete îi strălucea la o mînă. îşi aminti cum simţiseinelul prin mănuşa subţire în seara în care o invitase lavals.Sesiză acelaşi miros neplăcut al bărbatului şi se îndreptăbrusc de spate. Pulsul îi bătea atît de frenetic încît seîntrebă dacă nu cumva auzea şi el. Făcu un pas înapoi şi îşiîncleştă mîinile pentru a astîmpăra uşorul tremur. Se uitărepede la uşa din spate a casei. Părea la un milion dekilometri.Grădinarul se ridică şi se întoarse cu faţa la ea.Primul ei gînd înnebunit fu acela că omul arăta mult preadrăguţ ca să poată fi bănuit drept un asasin nemilos. Apoi îivăzu ochii şi se gîndi că nu mai exista nici un dubiu înlegătură cu identitatea lui.- Eu însămi am ales o mostră din modelul de gresie pe care

îl doresc pentru fîntînă, zise Elenora cu un aer înţepat. Maifăcu un pas înapoi, oferind aşa-zisului grădinar un Zîmbetlarg. Nu vrem să se strecoare nici o greşeală, nu-i aşa?Ucigaşul scoase de sub şorţul de piele un pistol, aţintindu-1 către inima ei.- Aşa este, Miss Lodge. Cu siguranţă că nu vrem să sestrecoare nici o greşeală. Şi-aşa mi-ai adus suficient demulte necazuri.Elenora îşi aminti brusc că nu o găsise pe Sally în cameraei şi o cuprinse teama şi o furie nemăsurată.- Ce i-ai făcut menajerei? întrebă ea încordată.- Este bine. Bărbatul facu un semn cu pistolul în direcţiamagaziei. Te poţi convinge cu ochii tăi.Elenora străbătu cei cîţiva paşi pînă la magazia dingrădină, de-abia respirînd de groază, şi deschise uşa.înăuntru, pe podea, se afla Sally, legată fedeleş şi cu uncăluş în gură, dar evident vie şi nevătămată. Cînd o văzu peElenora, menajera făcu nişte ochi cît cepele, panicată şidisperată. Lîngă ea, pe jos, era un plic sigilat.- Menajera dumitale va rămîne în viaţă doar atîta timp cîtte vei arăta cooperantă, Miss Lodge, zise nonşalant Parker.Dar dacă îmi vei da cît de cît de furcă, îi voi tăia gîtulchiar sub privirea dumitale.- Eşti nebun, domnule*? îl întrebă Elenora, fără să segîndească la ce spune.întrebarea păru să-l amuze pe Parker.- Se pare că bunica mea este convinsă de asta. Ieri a pus săfiu dus la un ospiciu. Şi eu care mă gîndeam că ea mă răsfaţă.E foarte trist cînd nu te mai poţi bizui nici măcar pe rudeletale, nu crezi?- A încercat să-ţi salveze viaţa.- Nu ştiu ce fel de intenţii au mînat-o pe ea, ridicăbărbatul din umeri, dar eu am izbutit să evadez de-acolo îndoar cîteva ore. Şi m-am întors aseară la Londra în timp utilpentru a-mi continua realizarea planurilor.- Aşadar, totuşi dumneata ai fost cel pe care l-am văzut labal.Asasinul făcu o plecăciune batjocoritoare.- într-adevăr. Ai un gît foarte frumos, Miss Lodge.Nu îi va îngădui să o facă să-şi piardă cumpătul cu aluzii

atît de intime, îşi jură ea.- De ce ai vrut ca St. Merryn să creadă că Roland Bumleyeste ucigaşul? >- Ca să adorm vigilenţa contelui, bineînţeles. M-am gînditcă mi-ar fi mai uşor să pun mîna pe dumneata, şi mai tîrziu şipe el, dacă St. Merryn lasă o vreme garda jos, chicoti el. Şipe urmă, mi-a cam plăcut să mă joc cu înălţimea Să. St; Merrynse mîndreşte cu mintea lui logică, dar puterea raţionamentuluisău nu reprezintă nimic în comparaţie cti inteligenţa mea.- Ce tot îndrugi acolo? întrebă Elenora pe tonul cel maiautoritar de care era capabilă. Poate că dacă mai cîştiga cevatimp, se va mai întoarce şi altcineva acasă, o va vedea îngrădină şi va ieşi ca să vadă ce era cu ea acolo.- Pînă la urmă vei primi răspuns la toate întrebăriledumitale, Miss Lodge. Permite-mi pentru început să mă prezint.Parker înclină din cap, facînd o mică plecăciune graţioasă,neuitînd însă nici o clipă de pistolul din mînă. Ai neasemuitaonoare de a-1 cunoaşte pe cel de-al doilea Newton al Angliei.Arthur rezemă un picior pe o treaptă şi îşi sprijiniantebraţul pe coapsă.- Ce v-a făcut să consideraţi că domnul care domicilia lanumărul cinci era o persoană ciudată?Gospodina în vîrstă pufni dispreţuitor:- N-avea nici valet, nici cameristă, pe nimeni care să seîngrijească de hainele lui sau să-i gătească. Locuia acolo deunul singur. N-am cunoscut nicicînd un tînăr ca el care să naibănevoie de nimeni pentru a-i face menajul.Arthur se uită înapoi, în direcţia uşii de la numărul cinoi.- Aţi fost aici cînd l-au luat?- Da. Femeia îi însoţi privirea şi dădu din cap. A fostîngrozitor. L-au tîrît afară, legat fedeleş într-una dincămăşile acelea de forţă care se folosesc pentru imobilizareanenorociţilor duşi la casa de nebuni. Doamna elegantă dintrăsură plîngea de nu mai putea. După aceea, toată lumeaspunea că l-au dus la un ospiciu privat, pe undeva la ţară.- Cît timp a locuiţ tînărul domn aici, l-a vizitat cinevavreodată?- Eu n-am văzut niciodată pe nimeni, spuse ea. însă el nustătea aici decît cîteva ore pe zi, după-amiezele şi laînceputul serii.

Arthur se îndreptă.- Tînărul nu dormea aici?- Nu l-am văzut niciodată venind acasă mai devreme de miezulzilei. Mi-am închipuit că îşi petrece toate nopţile la clubullui.Arthur se uită îngîndurat la uşa lui Parker.- Ori cine ştie unde în altă parte, murmură el.După izul de umed şi mucegai, Elenora înţelese că se aflăundeva sub pămînt încă înainte ca Parker să-i scoată legăturade la ochi. După ce îi desfăcu bucata de pînză, deschise ochiişi constată că se găseşte într-o încăpere de piatră, farăferestre, luminată de felinare agăţate pe pereţi.Coborîseră în locul acela cu un soi de cuşcă metalică. Fiindlegată la ochi, nu putuse să vadă maşinăria, dar simţisemişcările şi auzise zgomotul lanţului gros de care Parker sefolosise pentru a o coborî. îi explicase cu vădită mîndrie cănumai el cunoştea secretul funcţionării acelei cuşti.- Are o încuietoare specială care îi asigură blocarea atîtsus, cît şi jos. Trebuie să cunoşti singura combinaţie care odeblochează.Tavanul scund şi boltit dovedea că încăperea era foarteveche. Elenora aprecie că forma gotică era originală, fărănimic modem. Se auzea un slab susur de apă care fie curgea,fie se izbea de maluri, undeva în depărtare.De-a lungul pereţilor camerei erau înşirate cîteva bancuride lucru, toate pline cu instrumente şi aparate. Despre unele,Elenora ştia la ce servesc, ca, de exemplu, cîntarul,microscopul şi alte cîteva. Toate celelalte îi eraunecunoscute.- Bun venit în laboratorul bunicului meu, Miss Lodge. Parkerfacu un gest circular cu mîna. Colecţia lui de aparate şi deechipamente era de primă mînă. Dar bineînţeles că atunci cîndam ajuns eu aici, toată aparatura era cam învechită. Uneleechipamente mai puteau fi folosite, însă eu mi-am permis săînlocuiesc multe dintre instrumentele lui cu unele mai modemeşi mai performante.Elenora mai avea încă mîinile legate în faţă, însă Parker îidesfăcuse legăturile cu care îi imobilizase gleznele în timpultransportului cu trăsura.La un moment dat în cursul acelei călătorii de groază, ea

încercase să se arunce din vehiculul în mers, dar uşa eraîncuiată şi asigurată. Iar atunci cînd Parker le dăduse nişteordine celor doi bandiţi de pe capră, înţelesese că nu avearost să spere la vreun ajutor din partea lor. Era evident căindivizii erau în slujba lui.- Drumul n-a durat prea mult, spuse ea, ignorînd ostentativexplicaţiile referitor la laborator. Probabil că ne aflăm totîn Londra. Unde este locul ăsta?Elenora vorbea pe un ton liniştit, încercînd să se aratestăpînă pe situaţie. Indiferent ce s-ar mai întîmpla, nu îi vapermite să-i citească groaza din suflet. Nu îi va oferiacestui descreierat o atare satisfacţie.- Foarte inteligent din partea dumitale, Miss Lodge. Da,într-adevăr, sîntem tot în Londra. Camera este amplasată întruncartier mărginaş, sub ruinele unei vechi mănăstiri. Sîntfoarte puţini oameni prin împrejurimi şi ei sînt convinşi călocul este bîntuit de strigoi.- înţeleg. Elenora privi în jurul ei, insistînd asupracolţurilor mai întunecate ale încăperii. Nu era prea greu decrezut că în camera aceea ar putea sălăşlui fantome.Parker puse pistolul pe un banc şi îşi scoase haina. Subveşmîntul foarte bine croit purta o impecabil de albă cămaşăde in şi o vestă elegantă, albastru cu alb.- Bunicul meu a încurajat răspîndirea legendelor prin partealocului referitor la mănăstire. Iar eu am continuat tradiţia,spuse el. Este bine să-i ţii pe oameni la distanţă de acestloc.- Şi de ce m-ai adus aici?- Este o poveste destul de complicată, Miss Lodge. Bărbatulse uită la ceas. însă eu am suficient timp pentru a ţi-orelata. Se apropie de unul dintre bancurile de lucru şi atinseun imens aparat cu aspect malefic. Mîngîie dispozitivul ca unîndrăgostit care şi-ar mîngîia iubita. în ochii lui străluceaun profund respect. Este povestea unui destin.- Prostii! Un adevărat om de ştiinţă nu vorbeşte despredestin.- Aaa, dar eu sînt mai mult decît un simplu om de ştiinţă,draga mea. Eu m-am născut pentru a stăpîni ştiinţa.- Bunica dumitale a avut perfectă dreptate cînd a consideratcă eşti nebun de legat.

Bărbatul scoase un scurt şi dispreţuitor hohot de rîs.- într-adevăr, este convinsă de asta.- Ai comis asasinate.- Asasinatul nu este decît începutul, Miss Lodge. Duse încetşi tandru mîna pe o anumită parte a aparatului care semăna cubutoiaşul lung al unei puşti. Este numai începutul. Mai amîncă foarte multe de făcut.Pe Elenora o stînjenea felul în care mîngîia Parkeraparatul. îşi luă privirea de la degetele lui lungi şielegante.- Povesteşte-mi despre aşa-zisul dumitale destin.- Nu mai încape nici o îndoială în privinţa lui. Mai alesacum. Părea hipnotizat de maşinăria lui. Pe mine şi pe St.Merryn ne leagă ceva. Nici unul dintre noi doi nu-şi poateignora şi evita destinul.- Cum adică?Parker scoase din buzunar un săculeţ din catifea roşie şidesfăcu şnurul.- Fiecare dintre noi a primit o moştenire de crimă şi deluptă cu destinul. Dar de data asta lucrurile vor evoluaaltfel decît ultima oară.Scoase cu grijă din săculeţ o imensă piatră preţioasă roşie,pe care o introduse într-o deschizătură laterală a ciudateimaşinării.- Despre ce Dumnezeu vorbeşti? întrebă Elenora, încercînddin răsputeri sărl ţină de vorbă.- Bunicul meu şi unchiul lui St. Merryn au fost prietenipînă în momentul în care au devenit rivali şi duşmani demoarte. Pînă la urmă, concurenţa dintre ei a luat o turnurăfoarte urîtă. Vezi tu, George Lancaster nu putea suporta ideeacă bunicul meu era egalul lui Newton. El i-a spus în faţă căîl consideră nebun. Şi l-a batjocorit.- Dar tu l-ai răzbunat, nu-i aşa? L-ai omorît pe unchiul luiArthur.- Ştii, moartea lui Lancaster n-â fost decît un accident.Sau cel puţin aşa am crezut eu atunci. Nu intenţionam să-lomor înainte ca el să poată fi martor la succesul proiectuluimeu. Am vrut să ştie că s-a înşelat cînd şi-a bătut joc debunicul meu şi i-a zis că e un alchimist nebun. Dar bătrînulm-a surprins în noaptea aceea, intrînd peste mine în timp ce

cotrobăiam prin laborator.- Căutai tabachera.- Da. Vezi tu, Trăsnetul lui Jupiter are nevoie de toatecele trei pietre. Strecură în dispozitiv şi cea de-a douapiatră. După moartea lui George Lancaster, m-am gîndit căpoate mi-am interpretat eronat destinul, dar cînd am aflat căSt. Merryn se afla pe urmele mele, totul a devenit ljmpede. Amînţeles de îndată că St Merryn, nu bătrînul, este cel caretrebuie să fie martor la marele meu succes. Totul este perfectlogic.- Cum anume?- George Lancaster şi cu bunicul meu au trăit în cu totulalte vremuri. Au făcut parte dintr-o altă generaţie. Eiaparţin acum trecutului. Dar St. Merryn şi cu mine trăimamîndoi în epoca modernă. Aşa că este normal ca St. Merryn, nustrămoşul Iui să fie martorul triumfului meu. Parker bătu uşorcu palma pe aparat. Tot aşa cum este adevărat că eu, nustrămoşul meu am dezlegat şi ultima enigmă a Trăsnetului luiJupiter.- Şi cînd ţi-ai descoperit acest aşa-zis destin?- Scria peste tot în jurnalele bunicului meu. Parkerintroduse şi ultima piatră în dispozitiv, blocă deschizăturaşi se întoarse cu faţa spre Elenora. Dar asemenea oricărui bunalchimist, Treyford a scris adesea într-un limbaj încifrat,greu de desluşit. De-a lungul timpului, şi eu am făcut cîtevagreşeli.- Dar ce te face să crezi că nu ai făcut o imensă greşealăaducîndu-mă aici?- Recunosc că unele părţi din scrierile bunicului meu sîntcam confuze. Dar toate s-au clarificat în momentul în carecontele de St. Merryn a făcut în aşa fel încît drumurilenoastre să se intersecteze.- Adică atunci cînd s-a hotărît să-l prindă pe cel care i-aomorît unchiul?- Exact. Cînd mi-am dat seama că el se află pe urmele mele,am înţeles în sfîrşit că nouă ne era destinat să fimadversarii acestei generaţii, aşa cum au fost George Lancastercu bunicul meu într-o epocă demult apusă.Elenora înţelegea acum.- M-ai adus în seara asta în locul acesta pentru că ai ştiut

că ar fi cea mai simplă modalitate de a-1 atrage aici şi peSt. Merryn şi a-1 lua prizonier.-Eşti o femeie extrem de isteaţă, Miss Lodge. St. Merryn aprocedat cît se poate de bine cînd a apelat la serviciileagenţiei Goodhew & Willis. Ghinionul tău este că te-a tîrît şipe tine în această afacere. însă aşa lucrează uneori destinul.Le este dat adesea unor oameni nevinovaţi să joace roluricruciale din postura unor simpli pioni.Arthur sări din trăsură încă înainte ca aceasta să se fioprit pe Rain Street şi urcă treptele.- Să nu deshami caii, îi strigă el peste umăr lui Jenks. Maiavem de făcut un drum în după-amiaza asta.- Am înţeles, domnule.Uşa se deschise mai înainte ca Arthur să apuce să atingăclanţa. în uşă apăru Ned cu o expresie îngrozită.- înţeleg că aţi primit mesajul meu, domnule.- Da. Arthur intră nervos în hol. Eram încă la locuinţa luiParker cînd m-a găsit băiatul care mi-a spus că a intervenitceva de maximă importanţă. Ce s-a întîmplat? Mai am de făcutastăzi un drum şi nu vreau să pierd timpul. Arthur o zări peSally stînd în hol, în spatele lui Ned, şi simţi un ghem înstomac la vederea expresiei ei disperate. Unde este MissLodge? se răsti el.Sally îi înmînă stăpînului ei un plic sigilat, după careîncepu să plîngă.- A ameninţat-o că îmi va tăia gîtul dacă va încerca să fugăori să strige după ajutor, bîigui Sally printre lacrimi. Şi cusiguranţă că ar fi fost în stare să o facă. I-am văzut ochii,domnule. Nu aveau nimic omenesc în ei.- E-adevărat că bunicul meu a eşuat în încercarea de afinaliza Trăsnetul lui Jupiter. Parker se rezemă de bancul delucru, cu braţele încrucişate. Dar asta numai din cauzaimperfecţiunii instrumentelor, nu a instrucţiunilor bătrînuluialchimist.- Cum adică? întrebă Elenora, încercînd să pară sincerinteresată.Se apropie şi ea de bancul de lucru, ca şi cum ar fi fostatrasă irezistibil de bizara maşinărie. Parker părea dornic săvorbească despre dispozitiv şi despre propriul său geniu. Acumluase aerul unui orator.

- Instrucţiunile din Cartea Pietrelor solicitau utilizareaunui foc rece pentru a extrage energia înmagazinată în inimacelor trei pietre, explică Parker. Acesta a fost mareleobstacol. Bunicul meu a scris în jurnal că a încercat săîncălzească în diverse feluri cele trei pietre preţioase,neajungînd însă la nici un rezultat pozitiv. Şi nici nu şi-adat seama ce ar putea însemna un foc rece. în momentul în carea pierit în explozie, el făcea nişte cercetări pentru aproduce o sursă de căldură destul de puternică.Elenora se opri de cealaltă parte a mesei, prefăcîndu-se căstudiază îndeaproape dispozitivul. ,- Şi crezi că ai găsit soluţia?- Da. Chipul lui Parker era iluminat de pasiune. După ce amcitit jurnalele bunicului meu şi am studiat instrucţiunile dinCartea Pietrelor prin prisma descoperirilor mai recente aleştiinţei modeme, am înţeles în cele din urmă ce trebuiafolosit pentru a putea aplica un foc rece asupra pietrelor.- Ce anume?Parker mîngîie din nou dispozitivul.- Bineînţeles că un generator care produce electricitate,răspunse el.Arthur îl ignoră pe majordomul uluit care încerca să-ianunţe sosirea şi dădu buzna în birou.- Parker a răpit-o pe Elenora, spuse el.- Nu! Lady Wilmington ţîşni de pe scaunul din spatelepupitrului de scris. Nu, nu se poate una ca asta!- A fugit de la ospiciul la care l-ai trimis dumneata.- Dumnezeule! Lady Wilmington se prăbuşi la loc pe scaun.Nimeni nu m-a anunţat că a plecat de-acolo, îţi jur!- Te cred. Fără îndoială că nu ţi-au spus fiindcă încă maisperă să-l găsească pe Parker înainte să afli dumneata că afUgit de-acolo. în definitiv, dumneata eşti pentru ei oclientă foarte bogată. Proprietarii ospiciului nu doresc săapelezi la o altă instituţie.- Ce nenorocire!Arthur traversă din trei paşi încăperea şi se opri în faţamicului pupitru.- Parker mi-a lăsat un bilet în care mi-a scris să vinsingur azi, la miezul nopţii, la o anumită adresă din zonacanalelor. Acolo urmează să fiu întîmpinat de doi bărbaţi care

mă vor duce într-un loc secret. Nu pot decît să presupun căvoi fi dezarmat, legat fedeleş şi cu ochii acoperiţi înaintede a fi dus la nepotul dumitale. în felul acesta, nu-i voiputea fi de mare ajutor Elenorei.- îmi pare rău. Nespus de rău! Lady Wilmington păreabuimăcită de disperare. Nu ştiu ce să zic, nici ce să fac. Namvrut să se întîmple aşa ceva. Am crezut că fac ce este maibine pentru toată lumea.Arthur se aplecă şi se rezemă cu palmele pe elegantulpupitru.- Unde se află laboratorul lui Parker?Lady Wilmington fu evident nedumerită de întrebare.- Poftim?- Astăzi am fost acasă la el şi i-am scotocit minuţios toatălocuinţa. Cărţile şi mobilierul nu sînt decît de formă; pentrua face impresia că acolo locuieşte un domn din lumea bună.- Ce vrei să spui?- în copilărie mi-am petrecut multă vreme în casa unchiuluimeu, spuse Arthur. Ştiu la ce ar trebui să mă aştept să găsescîn locuinţa unui om pasionat de ştiinţă. Acasă la Parker n-amgăsit nimic.- Nu înţeleg.- Ar fi trebuit să existe în locuinţă un laborator ticsit deinstrumente, aparatură şi eprubete. Mă aşteptam să găsesccărţi din domeniul opticii şi al matematicii, nu volume depoezie şi reviste mondene. Şi nici jurnalele lui Treyford nuse află acolo.- Desigur, acum înţeleg. Ieri am fost mult prea răvăşită casă mă mai gîndesc la aşa ceva.- O fi el Parker nebun, dar este obsedat de planurile lui dea construi Trăsnetul lui Jupiter. Trebuie să aibă un laboratorsecret pe undeva prin Londra. Un loc în care să se simtă însiguranţă. Unul în care să poată lucra şi noaptea fără săatragă atenţia nimănui. Probabil că acolo a dus-o pe Elenora.- Vechiul laborator al lui Treyford. Lady Wilmington îşifrecă fruntea. Cu siguranţă că Parker a descoperit acel locdupă ce a citit jurnalele bunicului său. Probabil că a fostfascinat de ideea de a-şi efectua cercetările acolo undebunicul său şi-a făcut cîndva propriile experimente.- Ce ştii despre locul acela?

- Treyford l-a construit după ce a rupt legătura cu unchiultău şi cu Glentworth. Ei n-au ştiut niciodată de acel loc şiprobabil că nici nu le-ar fi păsat chiar dacă ar fi ştiut. DarTreyford m-a dus de multe ori acolo, zise Lady Wilmington,melancolică. Vezi tu, el simţea nevoia de a împărtăşi cuivarezultatele cercetărilor sale, cuiva care să-i poată apreciageniul aşa cum se cuvine. însă pe atunci nu mai era în relaţiiapropiate cu George Lancaster şi cu Glentworth.- Prin urmare te-a dus în laboratorul lui ca să fii martorăa rezultatelor experimentelor sale?- Da. Locul acela a fost secretul nostru. Era unicul loc încare puteam fi împreună numai noi doi, fară teama de a fidescoperiţi.Cel mai scund dintre cei doi bărbaţi care aşteptau pe alee afosţ primul care a observat lumina puternică a unui felinarcare se apropia.- Ei, ce părere ai? Pînă la urmă tot a venit, exact aşa cuma zis domnul Stone că o să se întîmple. Tîlharul se desprinsede lîngă zid şi ridică pistolul. Te-ai fi aşteptat să fie multprea deştept ca să-şi rişte pielea pentru o muiere.La intrarea în alee îşi facu apariţia o siluetă cu palton şicu pălărie, care se profila clar în lumina felinarului.- Eu cred că e prost făcut grămadă. Cel de-al doilea bărbatstrînse mai tare mînerul pumnalului. Se aplecă şi luă cucealaltă mînă bucata de frînghie cu care trebuia să-l lege peindivid. Dar asta este problema lui, nu a noastră. Noi nu avemdecît să-l ducem Ia vechea mănăstire şi să-l băgăm în cuşcadespre care ne-a vorbit domnul Stone.Cei doi se îndreptară prudent către prada lor, dar siluetacu palton şi pălărie nu facu nici un gest care le-ar fi pututda ceva de bănuit. Pur şi simplu rămăsese pe loc şi aştepta.- Stai pe loc, înălţimea ta! strigă bărbatul scund, ridicîndpistolul pentru ca potenţiala victimă să-l poată vedea bine.Nu mişca nici măcar un deget. Prietenul meu o să facă pevaletul dumitale ca să vadă dacă eşti îmbrăcat cum se cuvinepentru vizita la domnul Stone.Silueta în palton şi cu pălărie nu suflă nici un cuvînt.- Văd că nu prea ai chef de vorbă. Bărbatul înalt înaintă cufrînghia în mînă. Nici măcar nu te pot acuza pentru asta. Numi-aş dori să fiu acum în locul dumitale, ăsta-i adevărul.

Domnul Stone e cam dus cu sorcova.- Dar este generos cu plata, aşa că îi trecem cu vedereaciudăţeniile, adăugă bărbatul scund, Hai să trecem acum latreabă. Ţine-ţi mîinile la spate pentru ca tovarăşul meu să tepoată lega. Ştii, n-avem la dispoziţie toată noaptea.- Aşa este, zise Jenks scoţîndu-şi pălăria. Nu avem toatănoaptea la dispoziţie.Din bezna unei firide se iviră Ned şi Hitchins, strecurînduseîn dosul celor doi tîlhari.Auzind paşii din spatele lor, cei doi dădură să se întoarcă.Dar Ned şi Hitchins ajunseseră deja lîngă ei şi îi împungeaucu ţevile pistoalelor în coaste.- Aruncaţi imediat armele, altfel vă găurim! îi ameninţăHitchins.Bandiţii încremeniră. Se auzi zgomotul căderii pistolului pecaldarîm, urmat de cuţit.- Auziţi? Staţi puţiii! Prietenul meu şi cu mine trebuiedoar să-l ducem pe conte la cel care ne-a angajat, zisesperiat bărbatul cel scund. Ni s-a spus că totul este aranjatşi că înălţimea sa s-a declarat de acord. Nu văd ce rău amfăcut noi.- Asta este părerea ta, replică Hitchins.Gel mai înalt dintre cei doi tîlhari se uită nedumerit laHitchins.- Dumneata eşti St. Merryn?- Nu. St. Merryn S-a hotărît să aleagă o altă cale pentru ase întîlni cu cel care v-a angajat.Parker scoase ceasul de aur din buzunar şi verifică iar ora.- Mai avem de aşteptat încă treizeci de minute pînă ceoamenii mei îl vor lăsa pe St. Merryn, imobilizat şi legatbine, în cuşca de fier din capela de deasupra acesteiîncăperi.- Vrei să spui că oamenii tăi ştiu de existenţa acestuilaborator? întrebă stupefiată Elenora.- Drept cine mă iei? Bărbatul îi aruncă o privire arogantă.Crezi că aş risca să dezvălui unor tîlhari nenorociţi o tainăde asemenea însemnătate? Ei au primit ordin să-l lege burdufpe St. Merryn şi să-1 închidă în cuşca din spatele capelei,apoi să plece la treburile lor. Nimeni în afara mea nucunoaşte locul.

- Acum însă îl cunosc şi eu, ţinu să precizeze Elenora.El înclină din cap, înveselit.- Accept corectura. Parker privi în sus, la tavanul boltit.Iar peste puţină vreme, după ce cuşca va fi coborîtă prindeschizătura mascată în pardoseala capelei, va afla şi St.Merryn despre existenţa acestui laborator. Sper din totsufletul ca voi doi să apreciaţi la justa valoare imensaonoare pe care v-am acordat-o.- Vorbeşti despre onoarea de a ne permite să vizitămlaboratorul secret al celui de-al doilea Newton al Angliei?- Eşti foarte caustică, Miss Lodge. Mă jigneşti. Bărbatulchicoti şi întinse mîna pentru a apuca un mâner montat peTrăsnetul lui Jupiter. Dar o să te linişteşti după ce veivedea ce e în stare să facă acest dispozitiv.Parker începu să învîrtă foarte repede manivela.Elenora îl urmărea neliniştită.- Ce faci?- Produc şi stochez o mare cantitate de electricitate. Cîndvoi termina, voi folosi această electricitate pentru a activaaparatul.Ea se uita la maşinărie cu o spaimă crescîndă, dîndu-i acumo mai mare atenţie.- Şi cum funcţionează?- După ce s-a acumulat o sarcină electrostatică suficient demare, aceasta va putea fi eliberată şi descărcată prinacţionarea butonului de deasupra maşinii. Arătă spredeclanşator. Tot de acolo se şi poate opri trăsnetul. Cîndscînteile electrice vin în contact cu cele trei pietreintroduse în dispozitiv, se eliberează energia stocată în ele,exact aşa cum a descris bătrînul alchimist. Şi se produce unfascicul foarte îngust şi concentrat de raze de lumină roşie.L-amtestat o dată chiar înainte ca bunica mea să pună să fiuinternat în ospiciu. A funcţionat perfect.- Şi ce poate face fasciculul acela?- Cum ce? Poate face cel mai uluitor lucru, Miss Lodge,exclamă Parker. Distruge orice îi iese în cale.Elenora gîndi că ar fi imposibil să fie mai înspăimîntatădecît era deja. însă cînd văzu nebunia care clocotea înprivirea lui Parker, senzaţia de gheaţă din stomacul ei deveni

de o mie de ori mai intensă.îşi dădu seama că, indiferent de ceea ce ar mai vrea să facăel în continuare cu Trăsnetul lui Jupiter, mai întîi urmăreasă-l folosească împotriva ei şi a lui Arthur.Arthur crezuse că întunericul va fi partea cea mai grea, darpînă la urmă ajunse la concluzia că duhoarea îl deranja şi maimult. Duhoarea care emana din matca blocată a riului era atîtde pestilenţială încît se văzu obligat să-şi acopere cufularul nasul şi gura.Dar cel puţin nu fusese nevoit să meargă pe malurile îngusteşi pline de şobolani ale rîului pierdut, îşi zise el, înfigîndprăjina în apa mohorîtă. La debarcaderul secret de sub vechiuldepozit găsise o mică barcă puţin adîncă şi o prăjină.- Treyford păstra bărci şi prăjini de rezervă atît laintrarea în laborator, cît şi aici, în depozit, îi explicaseLady Wilmington cînd îl condusese în subsolul întunecat alclădirii abandonate, arătîndu-i debarcaderul subteran secret.Mi-a spus că în felul ăsta putea intra sau pleca din laboratorprin mănăstire sau pe-aici, după cum avea chef ori în cazul încare ar fi fost nevoit să fugă din cauza unui experimentdezastruos. Se pare că Parker a păstrat şi el aceleaşiobiceiuri.Curentul pe rîul întunecat era slab, aşa că înainta uşor cubarca cu ajutorul prăjinii în susul apei. Lumina felinaruluipe care Arthur îl fixase la capătul dinainte al bărcii dădeala iveală un peisaj straniu.De mai multe ori fusese nevoit să cîrmească după un cot alrîului subteran şi să se lase iute în jos pentru a evita unvechi podeţ.Mai erau şi alte pericole în afara podurilor joase. Din locîn loc căzuseră în rîu bucăţi de piatră şi lemn. Unele ieşeaudeasupra apei, apărînd ca nişte bizare monumente ale uneicivilizaţii moarte. Altele se aflau sub nivelul apei, lăsîndusedescoperite doar atunci cînd barca se ciocnea uşor de ele.Trecînd pe lîngă pietrele căzute, Arthur se uita cu mareatenţie la fiecare, căutînd statuile clasice şi bizarelebasoreliefuri de marmură de care Lady Wilmington îi spusese săse folosească drept puncte de reper.- Cînd le-am văzut eu ultima oară se aflau deja acolo demulte secole, zisese bătrîna. Sînt sigură că sînt încă acolo.

Parker îşi consultă din nou ceasul de aur, părîndsatisfăcut, chiar nerăbdător.- Este douăsprezece şi jumătate. Oamenii mei trebuie să-l fibăgat deja pe St. Merryn în cuşcă şi să fi plecat acasă.Elenora privi în sus, la tavanul boltit.- Nu aud nici un zgomot de deasupra.- Pardoseala de piatră este foarte groasă. Nu lasă să treacănici un zgomot. Este încă una dintre multele calităţi aleacestui laborator. Pot face experimente care produc multzgomot şi lumină fără ca nimeni, chiar dacă ar sta exactdeasupra acestei încăperi, să aibă cea mai mică bănuială înprivinţa celor ce se petrec aici.- Dar ce te face să crezi că oamenii tăi nu vor aştepta casă vadă ce se mai întîmplă? întrebă ea.- Aiurea! Sînt tot atît de înfricoşaţi de vechea mănăstireca şi cei de prin partea locului. însă chiar dacă s-arîntîmplă să fie curioşi, n-ar avea de văzut decît cum disparecuşca în peretele de piatră din spatele altarului. După ce seînchide la loc trapa secretă, este imposibil să mai găseştideschizătura. Nu vor vedea cuşca coborînd în această cameră.Parker întinse mîinile şi începu să învîrtă o roată mare defier care ieşea din zidul de piatră.O porţiune a tavanului alunecă într-o parte, dezvăluindmecanismul din penumbra de deasupra. Elenora auzi zornăitullanţului gros şi recunoscu sunetul pe care îl auzise cînd oadusese Parker acolo. Inima începu să-i bată nebuneşte. Arputea să pună mîna pe tija de metal de pe bancul de lucru înmomentul în care Parker l-ar scoate pe Arthur din cuşcă.Zornăitul lanţului se auzea din ce în ce mai tare, Elenorazări partea de jos a cuştii metalice ivindu-se din întunericulbolţii în care se afla încastrat mecanismul., îşi făcură apariţia vîrfurile celor două cizme binelustruite, Parker se arătă încîntat de privelişte.- Bun venit în laboratorul celui de-al doilea Newton alAngliei, St. Merryn, rosti el, neputîndu-şi lua ochii de lacizmele lui. Cuvintele trădau o mare satisfacţie şisurescitare.Elenora se apropie de bancul de lucru. întinse mîinilelegate şi apucă tija groasă de fier. Ar putea fi unica şansă,îşi zise ea.

- Elenora, aruncă-te la podea! Ordinul scurt al lui Arthurreverberă în încăpere.Ea se supuse şi se lăsă pe pardoseală, ţinînd în continuaretija metalică.- St. Merryn! Văzînd cizmele goale din cuşcă, Parker seîntoarse instantaneu şi ridică pistolul- Nu! urlă Elenora.Cele două bubuituri care se auziră aproape simultan răsunarăprelung prin laborator. Aerul se umplu de mirosul înţepător depraf de puşcă.Elenora văzu că amîndoi bărbaţii rămăseseră în picioare.Ambele pistoale se descărcaseră, însă distanţa fusese multprea mare pentru ca împuşcăturile să aibă şi precizia dorită.Cele două arme erau acum inutile dacă nu erau reîncărcate,însă Arthur scoase repede din buzunar Un al doilea pistol. Else apropie iute, cu ochii aţintiţi asupra lui Parker.- Elenora! Vocea lui Arthur răsunase puternic. Ai păţitceva?- Eu nu. Dar tu?- Nici eu. Arthur îndreptă pistolul spre Parker.- Ticălosule! zbieră Parker. în ochii lui sticlea furia întimp ce se apropia de bancul de lucru.- Mai are şi el încă un pistol! răcni Elenora. Pe masa dinspatele lui!- îl văd. Arthur se grăbi să intre în posesia armeinefolosite a lui Parker.- Nemernicule! Parker se holba la Arthur. Nici nu ştii cucine ai de-a face!Deodată, Parker se aruncă spre ciudatul dispozitiv şi roticu ambele mîini butonul rotund de deasupra.Arthur ridică îngrijorat pistolul.-Opreşte-te!- Ai grijă, îl avertiză Elenora pe Arthur. El zice căaparatul funcţionează.- Mă cam îndoiesc; Cu toate astea... Arthur îi facubărbatului semn cu pistolul: Pleacă de lîngă aparat, Parker!- Prea tîrziu, St. Merryn! Hohotul isteric al lui Parker seîntoarse din zidurile de piatră. Mult prea tîrziu! Acum te veiconvinge de geniul meu.Dispozitivul începu să scoată nişte zgomote bizare. Elenora

văzu formîndu-se un arc electric orbitor în jurul aparatului.Din lunga ţeavă ţîşni o rază subţire, de un roşu aprins.Parker îndreptă încet către Arthur gura ţevii.Arthur se lăsă repede lapodea. Raza roşie ajunse în locul încare se aflase el cu o secundă în urmă şi lovi zidul dinspatele lui, şuierînd înfricoşător şi scoţînd scîntei.întins pe pardoseală, Arthur ridică pistolul, ţinti şi traseîn direcţia lui Parker. însă nu avusese timp să ochească preabine. Glonţul ricoşă din bancul de lucru.Parker cobora deja gura ţevii către ţinta lui. Raza mortalăse apropia de Arthur, distrugînd totul în calea ei.Elenora încercă să se mişte neauzită în spatele lui Parker.Nu trebuia să-i atragă atenţia pînă ce nu ajungea suficient deaproape pentru a-1 izbi cu tija metalică în cap, îşi spuse ea.- Chiar ai crezut că te poţi pune cu mine? îi strigă ParkerIvii Arthur.Asasinul întorcea ţeava dispozitivului cu ambele mîini,urmărind trupul lui Arthur care se rostogolea fară încetare.Maşina era greoaie şi Parker avea nevoie de multă forţă pentrua o mişca în urmărirea ţintei.Trebuie să mă mai apropii cu încă cîţiva centimetri, îşizise; Elenora. Strînse şi mai tare în mîini tija metalică pecare o luase de pe bancul de lucru şi o ridică.- Eşti doar un biet nebun, nu un geniu! ţipă Arthur. Ca şibunicul tău.- îmi vei confirma geniul prin propria ta moarte, St.Merryn! urlă Parker drept răspuns.Elenora mai facu un alt mic pas spre Parker şi balansa tijacu toată puterea, ţintind scăfîrlia asasinului. Dar în ultimulmoment el sesiză prezenţa femeii în spatele lui.Parker se dădu fulgerător la o parte chiar în clipa în caretija cobora cu mare viteză, urmînd să-l izbească mortal.Ratînd obiectivul, tija se lovi de bancul masiv, ricoşînd cu oasemenea forţă încît Elenora o scăpă din mîini.încercarea ei eşuase, însă diversiunea creată de ea îlobligase pe Parker să-şi ia mîinile de pe maşina ucigaşă.Furibund, el îi dădu un brînci puternic Elenorei.Ea se rostogoli pe pardoseală, izbindu-se de piatra dură.Strînse ochii de durere.Auzind în apropierea ei mişcări precipitate, se uită printre

gene. Cînd deschise larg ochii, îl văzu pe Arthur aruncîndu-secu capul înainte asupra lui Parker.Cei doi bărbaţi se încăierară şi căzură amîndoi la podea,lovindu-se de piatră cu un zgomot surd. Acum se rostogoleauîncleştaţi dintr-o parte în alta, cînd unul, cînd celălaltajungînd deasupra.Abandonat de către cel care îl pusese în funcţiune,Trăsnetul lui Jupiter rămăsese imobil, însă raza mortală continuasă ţîşnească din gura ţevii.Bărbaţii se luptau cu o sălbăticie pe care Elenora nu o maivăzuse niciodată. Iar ea nu avea cum să intervină.Apoi, deodată, Parker izbuti să se elibereze din strinsoareaceluilalt şi sări în picioare. înşfăcă tija metalică pe careElenora încercase să o folosească împotriva lui, cu gîndul săllovească pe Arthur care era pe jos.Elenora scoase tin ţipăt de avertisment înspăimîntat.Arthur se rostogoli într-o parte cînd tija coborî spre el.Metalul trecu razant pe lîngă ţeasta lui. St. Merryn întinse omînă, apucă glezna lui Parker şi trase cu putere.Asasinul urlă de ciudă, încercînd să-şi elibereze piciorulşi să-şi recapete echilibrul. Ridică din nou tija metalică,pregătindu-se să lovească.Ridicat într-o rînă, Arthur îi eliberă pe neaşteptateglezna.Parker se dezechilibră şi mai tare, flutură un braţ şi făcuîn pripă cîţiva paşi înapoi, străduindu-se să nu seprăbuşească.- Nu! răcni oripilată Elenora.însă era prea tîrziu. Ducîndu-şi îngrozită mîinile la gură,văzu cum, mişcîndu-se în încercarea sa disperată şinecontrolată de a-şi păstra echilibrul, Parker ajunsese dreptîn raza fasciculului mortal.Criminalul urlă o singură dată, scurt, cînd rara îi pătrunseîn piept, în apropierea inimii. îngrozitorul răcnet se izbi depereţi, multiplicat de ecou.Totul se isprăvi cu o rapiditate înspăimîntătoare. Parker seprăvăli la podea ca o jucărie stricată. Raza licigaşă continuasă izbească peretele de piatră exact în spatele locului încare asasinul se aflase doar cu o clipă în urmă.Elenora întoarse privirea, incapabilă să se uite la oribila

scenă. I se facu greaţă şi se temu că va vomita.- Elenora. Arthur se ridică în picioare şi se apropie repedede ea. Ai păţit ceva?- Nu. I se pusese un nod în gît. El este...? Cred că da.Nici nu îndrăznea să se mai uite într-acolo.Arthur trecu de ea, avînd grijă să evite raza de lumină, şiîngenunche lîngă trupul lui Parker, după care se ridicăimediat.- Da, confirmă el. Mai mult ca sigur că e mort. Acum trebuiesă vedem cum am putea opri infernalul dispozitiv.- Cred că tot cu acelaşi buton de deasupra. O întrerupse unslab şi straniu zumzăit. La început crezu că se pusese din nouîn mişcare cuşca de fier. Apoi îşi dădu seama cu groază căzgomotul venea de la Trăsnetul lui Jupiter.Zumzăitul se transformă într-un uşor huruit.- Ceva nu e în regulă, spuse Arthur.- Roteşte imediat butonul acela.Arthur se repezi la maşinărie şi dădu să învîrtă butonul;dar îşi trase imediat înapoi degetele.- La dracu’, e fierbinte ca jarul.Huruitul înfundat crescu în intensitate şi deveni treptat unţiuit cum Elenora nu mai auzise niciodată. Raza roşie careieşea din dispozitiv începuse să pulseze bizar.- Hai să plecăm repede de-aici, zise Arthur, apropiindu-sede Elenora.- Nu putem folosi cuşca, îl preveni ea. Parker mi-a spus cănu poate fi pusă în mişcare dacă nu îi cunoşti cifrul.-Nu vom folosi cuşca. Plecăm pe rîul pierdut.Arthur o apucă de umeri şi o împinse uşor spre cripta dinspatele laboratorului.Elenora nu înţelese prea bine despre ce vorbea el, dar nuobiectă, lăsîndu-se în: grija lui: Pe bancul de lucru,aparatul devenise de un roşu incandescent, de parcă ar fi fostîncălzit de flăcări puternice. Ţiuitul straniu aldispozitivului devenea din ce în ce mai strident.Nu era nevoie să fii un geniu de calibrul lui Newton ca săţidai seama că maşinăria aceea va exploda în scurt timp, îşizise ea.Se refugie împreună cu Arthur în criptă, unde o izbiduhoarea umedă. Arthur aprinse un felinar şi amîndoi urcară

într-o barcă puţin adîncă.- Acum înţeleg de ce ai venit de unul singur, se dumeriElenora, străduindu-se să-şi menţină echilibrul.- Barca asta nu ar putea duce mai mult de două persoane,spuse Arthur. Apucă prăjina şi © îndepărtă de lîngădebarcaderul de piatră. M-am gîndit că va fi foarte probabilsă am nevoie de ea ca să te scot de-aici.- Dar ăsta este un rîu, şopti ea uluită. Unul care curgechiar pe sub inima oraşului.- Fii atentă să nu te loveşti la cap, o sfătui Arthur. Sîntpoduri şi alte obstacole.Cîteva minute mai tîrziu se auzi zgomotul înfundat al uneiexplozii, reverberînd printre zidurile vechiului tunel princare curgea rîul subteran. Elenora simţi o vibraţie care seprelungi, producînd valuri la suprafaţa apei. Se auzi unzgomot asurzitor de pietre prăbuşite care părea sa nu se maisfîrşească.După o vreme se lăsă o linişte lugubra.Elenora se uită înapoi în întuneric.- Chiar crezi că Parker ar fi putut să devină un al doileaNewton al Angliei?- După cum îi plăcea unchiului meu să spună, nu a existat şinu va exista niciodată decît un singur Newton.La două zile după aceea, Elenora îi întîlni în bibliotecă peMargaret şi pe Bennett. în după-amiaza aceea se simţea multmai bine, îşi zise ea. Şocul resimţit în urma groaznicelorevenimente dispărea treptat. Era mulţumită că puternica eiconstituţie îşi spusese cuvîntul şi că acum era iar liniştită.Venise vremea să-şi vadă şi de noua ei viaţă.îl mai văzuse foarte puţin pe Arthur după ce scăpaseră înultimul moment, ieşind pe rîul pierdut. Ziua precedentă fusesedestinată rezolvării urmărilor marii explozii. Ciudat, însă,la suprafaţă nu apăruse nici o dovadă vizibilă a dezastruluisubteran. Mănăstirea de mult abandonată nu părea afectată.Coordonaţi de Arthur, lucrătorii izbutiseră să localizezeintrarea secretă spre camera care adăpostea cuşca de fier.însă găsiseră tot mecanismul acoperit de moloz şi de spărturide pietre.Arthur şi Bennett se urcaseră în bărci şi porniseră pe rîulascuns ca să vadă dacă se mai poate intra în criptă pe-acolo.

Dar constataseră că intrarea era blocată de un zidimpenetrabil de roci sfărâmate. Camera secretă fusese distrusăîn întregime.Singurul lucru pe care Elenora îl făcuse împreună cu Arthurîn ziua aceea fusese vizita la bătrîna doamnă Wilmington.Arthur îi explicase acesteia, cu toată delicateţea,că încercarea de a recupera cadavrul lui Parker ar putea flextrem de costisitoare şi probabil zadarnică.- Fie ca laboratorul să-i fie mormîntul, spusese cu lacrimiîn ochi Lady Wilmington.De dimineaţă, Arthur plecase din nou foarte devreme, spunîndcă trebuia să stea de vorbă cu cîteva persoane cărora li sedatora o explicaţie referitor la evenimentele petrecute,persoane printre care doamna Glentworth şi Roland Bumley.Imediat după plecarea lui Arthur, Elenora îi trimisese unmesaj lui Bennett, rugîndu-1 să-i facă o vizită cît putea derepede. Sosise după o oră, dar nu părea deloc entuziasmat deserviciul pe care i-1 cerea Elenora.- Eşti sigură că vrei să fac asta pentru tine, Miss Lodge?întrebă el grav.- Da. Trebuia să treacă prin toate astea îşi zise ea. N-aveavoie să rateze ocazia. Prietenele mele şi cu mine îţi vom fiextrem de recunoscătoare, domnule, dacă vei accepta să pariezipentru noi.Margaret se încruntă uşor în semn de dezaprobare.- Nu pot spune că agreez peste măsură planul tău, Elenora.Poate că ar fi mai bine să discuţi în prealabil cu Arthur.- Nu pot să fac aşa ceva. îl cunosc mult prea bine. îşi vaface griji pentru reputaţia mea. Dacă află despre planul meu,probabil că va pune piciorul în prag şi îmi va interzice săpariez.Margaret se crispă.- S-ar putea ca Arthur să-l acuze pe Bennett că a pariat înfolosul tău şi al prietenelor tale.Elenora se încruntă. Nu se gîndise şi la aceastăposibilitate.- N-aş vrea să stîrnesc neînţelegeri între tine şi St.Merryn, domnule, mai ales că vă veţi înrudi curînd.- Nu-ţi face griji în privinţa asta, Miss Lodge, ziseBennett, amabil. Nu de posibila furie a lui St. Merryn mă tem

eu, ci de faptul că nu ai înţeles bine sentimentele pe care lenutreşte faţă de tine.- Bennett are dreptate, se grăbi să intervină şi Margaret.Elenora, Arthur ţine foarte mult la tine. Sînt sigură de asta.Mă gîndesc că s-ar putea ca el să nu-şi fi exprimat prealimpede sentimentele pe care ţi le poartă, însă asta din cauzastângăciei cu care îşi manifestă ei emoţiile.~ N-am nici o îndoială că el are o oarecare afecţiune pentrumine, replică Elenora, alegîndu-şi cu mare grijă cuvintele.Dar legătura dintre noi doi este într-adevăr aceea dintre unangajator şi o angajată, nu aceea dintre doi logodnici.- Poate că relaţia voastră a pornit aşa, însă acum amsenzaţia că lucrurile s-au cam schimbat, insistă Margaret.Sigur că legătura lor se modificase pe parcurs, îşi spuseElenora. Dar ea nu intenţiona să-i mărturisească nici luiMargaret şi nici oricui altcuiva toate amănuntele.- Natura relaţiei mele cu Arthur nu s-a schimbatsemnificativ, zise ea precaut.- Nu sînt deloc sigură de asta, se încăpăţînă Margaret. Num-ar mira să aflu că Arthur se gîndeşte să te ceară denevastă.Elenora avu nevoie de toată capacitatea ei de autocontrolpentru a nu izbucni pe loc în hohote de plîns. Cu toate astea,izbuti să vorbească liniştit:- Nu aş dori ca Arthur să se simtă dator să mă ceară încăsătorie doar ca urmare a ultimelor evenimente. Este limpede?Margaret schimbă cu Bennett o privire plină de subînţeles.- Eu înţeleg, zise ea liniştit, dar...- Ar fi extrem de incorect dacă ar ajunge să vrea să seînsoare cu mine doar din obligaţie, spuse Elenora pe un toncalm. Ştii cum tratează el lucrurile când intră în joc simţulresponsabilităţii şi al datoriei. >Margaret se uită din nou întrebător la Bennett, carerăspunse schiţînd o grimasă. 1- Toată lumea ştie că, la Arthur, simţul datoriei tindeuneori să devină excesiv, recunoscu Margaret.- Exact la asta tnă refeream, preciză Elenora.- S-ar putea să ai dreptate în privinţa atitudinii lui St.Merryn faţă de responsabilitate, Miss Lodge, spuse şi Bennett.însă în cazul de faţă mi-e teamă că ar avea şi toate motivele

să considere că a te cere de nevastă ar fi doar cel mai ondiabillucru de făcut.Elenora împinse înainte bărbia. Se stăpiîni să nu-şi frîngămîinile.- Nu voi fi de acord cu aşa ceva.Bennett oftă.- Nu te supăra că ţi-o spun, dar după ce te-ai dat dreptlogodnica lui St. Merryn şi după ce toată lumea a ajuns laconcluzia că eşti în relaţii destul de intime cu el, n-o sămai poţi niciodată să scoţi capul în lumea bună decît dacă văcăsătoriţi.- Bennett are perfectă dreptate, o asigură Margaret.- Viitorul meu în Societate nu constituie nici o problemă.Nu am aşa ceva, spuse Elenora. Totul a fost stabilit de la bunînceput. De altfel, Arthur şi cu mine am discutat detaliatchestiunea aceasta înainte de a începe colaborarea.- Elenora, dar tu aproape că era să fii omorîtă înexerciţiul funcţiunii! exclamă Margaret. Arthur nu s-a gînditniciodată că ar fi putut să-ţi pună viaţa în pericol.- Bineînţeles că nu avea cum să se gîndească la una ca asta.Elenora se îndreptă de spate. Şi tocmai din cauză că m-amaflat în primejdie, mi-e tare teamă că el s-ar putea să sesimtă obligat să treacă peste înţelegerea noastră şi să măceară în căsătorie. Iar eu refuz să-i permit să se supună unuiatît de ridicol simţ al datoriei.- Te înţeleg, Miss Lodge, spuse blînd Bennett. Şi totuşi, nucrezi că ar fi mai bine dacă ai discuta mai întîi cu el despreplanul tău?- Nu, în nici un caz, răspunse ferm Elenora. Pot să contezcă îmi vei rezolva problema, domnule?Bennett oftă adînc din nou.- Voi face tot ce îmi va sta în putinţă să te ajut, MissLodge.în aceeaşi după-amiază, pe la ora patru, Arthur coborîtreptele de la intrarea în clubul său, trecu pe lîngă lungulşir de trăsuri care aşteptau, oprindu-se în faţa portiereiunei căleşti la care erau înhămaţi doi frumoşi cai murgi.- Am primit mesajul tău, Fleming, îi spuse el, prinfereastra deschisă, bărbatului dinăuntru. Ce naiba s-a maiîntâmplat? Apoi o observă şi pe Margaret, care şedea alături

de Bennett. Sînteţi în drum spre parc?-Nu, răspunse Margaret, cu o mină încruntată şi hotărîtă. Amvenit aici ca să discutăm cu tine o chestiune de maximăimportanţă.- Aşa e. Bennett îi deschise portiera lui Arthur. Te rog săurci, domnule.Sigur că ceva nu este în ordine, îşi spuse resemnat contele.îşi făcuse un anumit program pentru după-amiază. Unul care oincludea şi pe Elenora. Dar Bennett şi Margaret arătau foarteagitaţi. Mai bine să afle acum decît mai târziu ce s-aîntâmplat. Din experienţa lui, problemele erau de obicei maiuşor de rezolvat dacă le luai din pripă.împăcat cu gîndul că va întârzia, sări în trăsură şi seaşeză pe canapeaua liberă din faţa celor doi.- Bine. Spuneţi-mi despre ce este vorba.- Despre Elenora, intră Margaret direct în subiect. înclipa asta, ea îşi face bagajele ca să plece. Mi-e foarteteamă că intenţionează să fie plecată cînd vei ajunge acasă.Pe Arthur îl străbătu un fior de gheaţă. Elenora pleca?Revăzu brusc imensa casă din Rain Street lipsită de prezenţaei vitală. Tot întunericul sinistru care dispăruse în ultimelezile se va întoarce cînd ea va ieşi pe uşă.- Elenora şi cu mine am făcut o înţelegere, spuse Arthur peun ton care spera el să fie liniştit şi controlat. Nu trebuiesă plece pînă ce nu punem la punct o serie de chestiuni.- Ea a zis că salariul şi prima îi pot fi aduse de omul tăude încredere, adăugă Margaret.- La dracu’! îşi zise Arthur, înlemnit. Elenora nu numai căîncheia colaborarea, dar fugea de el.Elenora îşi puse ultima rochie şi o pereche de pantofi încufăr şi închise încet capacul.» Parcă lăsa capacul unuisicriu.Jalnicul simţămînt de pierdere care o ameninţase toată dupăamiazadevenise şi mai puternic. Trebuia să plece de acoloînainte de a se topi într-o băltoacă de lacrimi, îşi spuse ea.Auzi zgomotul înfundat al unei trăsuri care se opri pestradă. Probabil că sosise birja pe care îl rugase pe Ned să ocomande. Auzi uşa de la intrare desehizîndu-se, apoiînchizîndu-se foarte repede. Cu siguranţă că Ned ieşise să-ispună vizitiului că ea va coborî în cîteva minute.

Se întoarse ca să arunce o ultimă privire prin cameră,spunîndu-şi că n-ar vrea să-şi uite nimic acolo. Se uită însăspre pat şi rămase cu ochii aţintiţi. îşi aminti de ultimanoapte pătimaşă cu Arthur. Ştia că va purta tot restul vieţiiamintirile acelea, adînc ascunse în suflet.Auzi paşi bărbăteşti pe coridor care se opriră în faţa uşiiei. Probabil că era Ned care venise să-i ia cufarul şi să-lducă jos, la birja care o aştepta.Ochii i se umeziră. Puse mîna pe o batistă. Nu trebuia săplîngă. Cel puţin, nu încă. Ned, Sally şi tot restulpersonaluluiar fi fost îngrijoraţi dacă ar fi văzut-o plecînd cu lacrimilepe obraz.în uşă se auzi o singură bătaie.- Intră! strigă ea, ştergîndu-şi repede lacrimile care nuputuseră fi stăvilite.Uşa se deschise. Elenora se întoarse.- Pleci undeva? întrebă încet Arthur.Elenora încremeni. El stătea în cadrul uşii, încruntat şi cuo expresie de nepătruns, Privirea era la fel de periculoasăcum o ştia dintotdeauna. Simţi că i se usucă instantaneu gura.- Ce cauţi aici? şopti ea.- Păi în casa asta locuiesc. Ai uitat?Elenora se împurpură.- Te-ai întors mai devreme.- Am fost nevoit să-mi schimb programul de întîlniri pe ziuade azi cînd am aflat că ai de gînd să o ştergi englezeşte deaici.- Ţi-au spus Margaret şi Bennett? oftă Elenora.- Ei mi-au adus la cunoştinţă că îţi faci bagajul şi că tepregăteşti să pleci fără preaviz. încrucişă braţele la piept.Şi eu care credeam că mai avem cîteva chestiuni de lămurit.- Am considerat că ar fi mai bine să ne încheiem colaborareaprin intermediul omului tău de încredere, spuse ea încet.- Omul meu de încredere se pricepe el la foarte multelucruri, dar mă îndoiesc că are experienţa necesară pentru atransmite o cerere în căsătorie.Elenora rămase cu gura căscată. Reuşi doar cu mare efort săo închidă la loc.- Qh, Doamne! Nu îşi mai putu reţine lacrimile şi începu sase şteargă la ochi. Oh, Doamne! Mi^efa teamă de asta.

- Mi-e limpede că nu mă pricep să-mi rezolv treburile, zisetrist Arthur. Toate logodnicele mele par să dorească să fugăde mine.-Nici pomeneală! Elenora lăsă jos batista şi îl fulgeră cuprivirea. Cum îndrăzneşti să afirmi că fug de tine? Eu nu sînto căprioară speriată ca Juliana. Iar tu ştii cel mai binelucrul ăsta.- Ştiu foarte bine că nu eşti Juliana. Arthur intră hotărîtîn odaie şi închise uşa după el, aruncînd o privire cătrecufărul închis. Şi totuşi, pari să te pregăteşti să fugi demine la fel ca ea.Elenora îşi suflă nasul, apoi îşi strînse batista în pumn,încrucişă braţele la piept şi ridică din umeri.- Ştii foarte bine că situaţia este cu totul alta.- Poate părea destul de ciudat, dar din perspectiva measituaţia nu arată mult diferită.- Ah, pentru Dumnezeu! Dar e ridicol ce spui.- Da? Oare? Arthur se opri la un pas de ea. Cîndva mi-aispus că eşti convinsă că aş putea fi un soţ foarte bun. Aivorbit serios atunci?- Bineînţeles că am vorbit cît se poate de serios, ziseElenora, gesticulînd cu batista în mînă. Dar pentru o altăfemeie, pentru una pe care să o iubeşti cu-adevărat.- Tu eşti femeia pe care o iubesc cu-adevărat. Vrei să temăriţi cu mine?Elenora avu brusc senzaţia că tot oxigenul din încăpere seconsumase. Că universul şi timpul însuşi se opriseră în loc.- Mă iubeşti tu pe mine? se minună ea. Arthur, e adevărat?- Mă ştii tu pe mine în stare să spun ceva ce nu gîndesc?- Nu. Doar că... Miji ochii. Arthur, eşti sigur că nu măceri în căsătorie numai pentru că socoteşti că aşa se cade?- Draga mea, dacă îţi aminteşti antecedentele mele în acestdomeniu, poate că n-ai uitat nici că ultima dată cînd m-amtrezit angajat într-o logodnă din care voiam să scapam fost suficient de abil ca să ies elegant din încurcătură.- A, da. E drept. Elenora se încruntă. însă de data astalucrurile stau cu totul altfel. Nu aş vrea să te consideriobligat să te căsătoreşti cu mine doar pentru ceea ce s-aîntîmplat între noi doi aici, în acest iatac. Făcu o pauză,după care adăugă: Şi jos, în bibliotecă.

- O să-ţi dezvălui un mic secret. Arthur se apropie de ea.Am făcut dragoste cu tine în ambele ocazii pentru că măhotărîsem deja că doresc să te iau de nevastă.Elenora rămăsese prea uluită ca să mai poată formula oreplică cît de cît coerentă. înghiţi în sec.- Adevărat?- Te-am dorit încă din clipa în care te-am văzut dînd buznaîn biroul agenţiei. Mi-am dat atunci brusc seama că eştifemeia pe care o aşteptam de-o viaţă.- Vorbeşti serios?- Dragostea mea, aş vrea să-ţi reamintesc că am faima uneiintuiţii infailibile în ceea ce priveşte investiţiilerentabile. Cînd te-am văzut, mi-am dat imediat seama că tureprezinţi cea mai bună investiţie posibilă.Elenora zîmbi cu sfială.- Ooo, Arthur, este cea mai romantică declaraţie de dragostepe care mi-ar fi putut-o face cineva.- Mulţumesc. Şi eu am fost mulţumit de ea. Am tot repetat-oîn trăsură venind încoace.- Dar tu ştii că se aşteaptă ca un domn de rangul şi cuaverea ta să se însoare cu o domnişoară de-abia ieşită de pebăncile şcolii. Una cu excelente relaţii sociale şi cu ozestre considerabilă.- Permite-mi să-ţi amintesc că eu sînt considerat unexcentric. Societatea ar fi cumplit de dezamăgită dacă nu m-aşcăsători cu o domnişoară la fel de ieşită din comun.- Nu ştiu ce să zic.Arthur îi ridică uşor bărbia cu un deget.- Ai putea să-mi spui dacă crezi că ar fi posibil să măiubeşti destul încît să-ţi doreşti să te măriţi cu mine.O năpădi un imens val de bucurie. îl cuprinse cu braţele pedupă gît.- Te iubesc atît de mult încît astăzi, cînd îmi împachetamlucrurile în cufăr ca să plec, simţeam că mi se rupe sufletul.- Eşti sigură?- Absolut sigură. îl mîngîie pe obraz. Şi ştii, domnule, căeu sînt o femeie foarte hotărîtă.Arthur rîse şi o luă în braţe.- în privinţa acestei trăsături de caracter ne potrivim deminune. Poate că tocmai de aceea m-am îndrăgostit de tine pînă

peste urechi.Elenora îşi dădu deodată seama că el o purta pe braţe sprepat.- Dumnezeule! Servitorii, domnule. Ned trebuie să soseascădintr-o clipă-ntr-alta ca să-mi ia cufărul. Iar trăsuraaşteaptă afară.- De data asta nu vom mai fi deranjaţi de nimeni. O aşeză cugrijă pe pat, apoi îşi scoase haina. De îndată ce am ajunsacasă, am contramandat trăsura şi le-am dat liber tuturorservitorilor, cu ordin să plece în oraş. Le-am spus răspicatcă le interzic să se întoarcă înainte de cel puţin două ore.Elenora îi zîmbi tandru.- Chiar aşa, domnule? Într-atît erai de sigur de tine?- Nu, într-atît eram de disperat. Se aşeză pe margineapatului şi îşi scoase cizmele. Mi-am dat seama că, în cazul încare nu te voi putea convinge folosindu-mă de argumentelogice, ultima speranţă care îmi rămînea era aceea de a facedragoste cu tine pînă cînd ai fi incapabilă să mai gîndeşticum trebuie.- Ce idee ingenioasă! Este una dintre trăsăturile care îmiplac cel mai mult la tine. N-am cunoscut alt bărbat înstare să împletească cu o mai mare măiestrie ca tine logica şipasiunea.Arthur chicoti din nou, înăbuşit, gutural şi fericit.Cînd se apropie de ea după aceea, Elenora îl primi cubraţele deschise. O dezbrăcă aproape la fel de repede cum sedezbrăcase şi el, aruncînd cît colo rochia.îşi reveniră tîrziu după aceea. Realitatea o izbi cu atîtaforţă încît Elenora sări ca arsă.Pariul! se gîndi ea, isterizată de panică.- Te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă ridic imediat. Chiarîn clipa asta. încercă să se elibereze de sub braţul şipiciorul lui Arthur. Dă-mi, te rog, voie! Sînt nevoită să măîmbrac urgent.- Nu e nevoie. Arthur îşi încordă braţul cu care îicuprinsese mijlocul şi o trase uşor înapoi lîngă el. De-abiapeste o oră va mai sosi şi altcineva acasă.,- Nu înţelegi. Nu mă pot căsători cu tine dacă nu-1 voi găsipe domnul Fleming mai înainte ca... Lasă, este foartecomplicat şi n-am vreme să-ţi explic.

- Sper că n-o să fii atît de haină încît să mă respingi dinnou, acum, că ţi-ai făcut de cap cu mine.- Nu e vorba despre asta. Ascultă-mă, Arthur! Este pe calesă se întâmple un lucru cumplit. L-am rugat pe domnul Flemingsă parieze pentru prietenele mele şi pentru mine.- Da. Bărbatul o privea impasibil. Am auzit despre planultău. Ştii ce părere am eu despre lucrurile de genul acesta. Nuuita să-mi aminteşti să discut cu tine despre pericolelejocurilor de noroc.Elenora încetă să se mai zbată.- Eşti Ia curent cu pariul meu?- Da. N-am cuvinte să-ţi spun cît de şocat am fost cînd amaflat că mă vOi căsători cu o jucătoare înrăită.Elenora ignoră mustrarea.- Atunci înţelegi că trebuie să-l opresc pe domnul Flemingsă înregistreze pariul.- Linişteşte-te, draga mea. O strînse ferm la piept şichicoti. E prea tîrziu acum pentru a-1 mai putea opri.- Ah, nu! Fruntea femeii căzu pe pieptul bărbatului.Prietenele mele şi cu mine nu avem cum să ne acoperimpierderile.- Dacă va fi necesar să le faci un bine, îţi voi împrumutaeu banii necesari. Consideră-i drept unul dintre cadourile denuntă.- Nu voi avea de ales şi mă voi vedea silită să profit degenerozitatea ta. Rămase cu fruntea lipită de pieptul lui. Afost greşeala mea. Eu le-am convins că rezultatul esteinfailibil. Ce umilitor! îmi pare rău că te-am pus într-oasemenea situaţie, Athur.- Hmm. Ei bine, aşa cum ţi-am spus, Bennett a înregistratpariul la rugămintea ta. Dar la sfatul meu a inversat termeniipariului.Elenora ridică nedumerită capul.- Cum adică?- De asemenea, a fost de acord să mai invite şi alte cîtevapersoane să se alăture micului vostru consorţiu de jucătoareîndrăzneţe.- Dumnezeule!- După cum stau acum lucrurile, tu şi prietenele tale,laolaltă cu Roland Bumley, cu Margaret şi cu Bennett, vă

aflaţi în situaţia de a cîştiga nişte bani frumuşei încondiţiile în care tu vei fi de acord să te căsătoreşti cumine, cu dispensă specială pentru urgenţă, înainte de finalulacestei săptămîni.Elenorei îi venea să rîdă, cuprinsă în acelaşi timp de oprofundă uluire.-Acesta este pariul înregistrat astăzi de domnul Fleming?-Da. îşi trecu mîna prin părul ei. Care crezi că va fideznodămîntul?Elenora simţea iubirea pentru el în fiecare fibră a corpuluisău.- în condiţiile acestui pariu, deznodămîntul este ocertitudine.- Mă bucur să aud asta din gura ta. îi oferi unul dintrerarele sale surîsuri senzuale. Pentru că m-am inclus şi pemine în micul tău plan de investiţii.- Ai participat şi tu la pariu? rise încîntată Elenora.Parcă nici nu-mi vine să cred. Ai fost atît de sigur de tine,domnule?- Nu. Privirea lui deveni intensă şi foarte serioasă. Dar mamgîndit că, dacă pierd pariul, n-ar mai avea importanţănimic altceva, şi cu atît mai puţin banii.- Ah, Arthur, te iubesc atît de mult!O sărută apăsat şi prelung, pecetluind promisiunea pentru oiubire de o viaţă.EPILOGUn an mai tîrziu....- Ceea ce trebuie ţinut minte în legătură cu oriceinvestiţie financiară este că totul trebuie analizat înprofunzime. Arthur se rezemă cu spatele pe scaunul de labiroul lui şi îşi privi micul auditoriu. Trebuie să puneţitoate întrebările pe care alţii neglijează să le pună. Luaţinotiţe. Aveţi în vedere tot ce se poate solda cu un rezultatprost, precum şi tot ce speraţi să iasă bine. Vă este limpedeacum?Cei doi prunci gemeni gîngureau în leagănele lor. MicuţulDavid îi sorbea cuvintele, fascinat de prelegere. în acelaşitimp însă, sora lui geamănă, Agatha, părea mai fascinată dejucăria ei zornăitoare, cu toate că Arthur îşi dădea seama căşi ea asimila fiecare detaliu. Ca şi mama ei, era capabilă să

facă simultan două lucruri diferite.Arthur le zîmbi amîndurora. Nu încăpea îndoială că era tatălcelor mai frumoşi şi mai inteligenţi copii din lume.Dincolo de fereastră, pe domeniu sosise primăvara. înîncăpere intrau razele calde ale soarelui. Cîmpurile erauînverzite, iar grădinile erau în floare.El o adusese aici pe Elenora imediat după ce secăsătoriseră. Londra era foarte potrivită pentru cîte o vizităocazională, îşi spusese el, dar nici unul dintre ei doi nu sedădea în vînt să-şi petreacă lungi perioade de timp înSocietate. Şi, oricum, aerul din provincie era mult maisănătos pentru copii.- Banii nu reprezintă lucrul cel mai important în viaţaomului, continuă Arthur discursul, însă sînt extrem defolositori.Uşa bibliotecii se deschise şi intră Elenora, proaspătă şiplină de viaţă, într-o rochie trandafirie. în mînă avea binecunoscutul ei registru.- Şi mai ales în această gospodărie, adăugă sec Arthur.Deoarece mama voastră pare să fie în stare să cheltuiască marisume din aceşti bani pe actele ei de caritate.Elenora se apropie de Arthur, ridicînd din sprîncene.- Ce prostii le tot debitezi copilaşilor?- Le dau cîteva sfaturi utile în domeniul financiar. Cînd seopri în faţa lui, el se ridică şi o sărută. Apoi priviîngrijorat la registrul din mîna Elenorei. Nu-mi spune! Lasămăsă ghicesc! Mai ai nevoie de alte fonduri pentru noul tăuorfelinat, aşa-i?Elenora îl răsplăti cu cel mai luminos zîmbet de care era înstare, cel cu care reuşea întotdeauna să-i încălzeascăsufletul, aplecîndu-se după aceea deasupra leagănelor ca să sejoace cu pruncii.- Clădirea este aproape gata, îi spuse ea peste umăr. Mai amnevoie doar de ceva bani cu care să acopăr costurile pentrumodificările aduse la proiectul grădinii.- Din cîte îmi amintesc eu, costurile pentru grădină au fostşi ele incluse în bugetul iniţial.- Da, însă eu aş vrea să extind grădina. Am discutat deja cămicuţii vor avea nevoie de un loc de joacă plăcut şiatrăgător. Este important să aibă mult aer curat şi să se

poată mişca în voie.Se căsătorise cu o doamnă care avea multe talente, îşi spuseel. Sub supravegherea ei, toată lumea lui înflorise, inclusivel şi copiii lui, ca şi actele ei de caritate şi diversele lorproprietăţi.- Ai dreptate, draga mea, spuse el. Copiii din orfelinat voravea nevoie de o grădină cît mai frumoasă.- Ştiam eu că o să mă înţelegi. Elenora se îndreptă despate, deschise registrul şi făcu 6 mică însemnare. Am să-itransmit arhitectului chiar în această după-amiază să treacăla treabă.Arthur rîse. Ii luă din mîmi registrul şi îl puse pe birou.- M-ai înrreoat cîndva, pe cînd ne aflam în parc, ce mă facepe mine fericit, spuse el. în ziua aceea nu ţi-am răspunsfiindcă n-am putut. Vezi tu, încă nu ştiam răspunsul. Acumînsă îl cunosc.Elenora îi zîmbi, în ochii ei dragostea sclipind precumsoarele dimineţii.- Şi care ar fi răspunsul, domnule?Arthur o strînse în braţe.- Iubirea pentru tine mă face bărbatul cel mai fericit dinlume.- Ah, dragul meu Arthur, şopti ea. Inima i se umplu debucurie. îl cuprinse cu braţele pe după gît. Ţi-am spus cîndvacă ai putea fi un soţ ideal, nu-i aşa? Trebuie să recunoşti cănu m-am inselat deloc.Lui Arthur îi veni să rîdă, dar preferă să o sărute.

Sfarşit