UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA ISTORIE

REFERAT LA ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI

-CADRUL CONSTITUŢIILOR INTERBELICE ALE ROMÂNIEI. CONSTITUŢIA DIN ANUL

1923 ŞI CEA DIN ANUL 1938-

REFERENT: CIUREA GEORGE

PROFESORI: LECT. UNIV. DR

GHIŢULESCU MIHAI

DR. DINDIRICĂ LUCIAN

DATA SUSŢINERII: 26.11.2013

2013

1

CADRUL CONSTITUŢIILOR INTERBELICE ALE ROMÂNIEI.

CONSTITUŢIA DIN ANUL 1923 ŞI CEA DIN ANUL 1938

Conform literaturii de specialitate juridică, Constituţia este legea fundamentală a unui stat

care determină forma de guvernământ, structura social-economică şi politică, modul de

organizare şi de funcţionare a organelor de stat, drepturile esenţiale şi obligaţiile cetăţenilor.

Din punct de vedere al posibilităţii de modificare al legii fundamentale, Constituţiile pot

fi împărţite în două mari categorii: flexibile şi rigide. În cadrul Constituţiilor flexibile, puterea

legislativă poate modifica această lege oricând. Exemplul cel mai elocvent în acest caz este

Parlamentul englez despre care se spune că are putere atât de mare încât „numai dintr-o fată nu

poate face un băiat.1” În cea de-a doua categorie, cea a Constituţiilor rigide, se numără statele în

care legea supremă este modificată într-un anumit fel şi prin măsuri specifice. În aceste state, se

numără şi statul nostru, România2.

Despre perioada de dinainte de anul 1923, se pot menţiona câteva lucruri. În primul rând,

este demn de menţionat faptul că în anul 1866, pe data de 30 iunie/12 iulie va intra în vigoare

prima Constituţie a României. Practic, Constituţia din 1923 va fi construită pe scheletul celei din

1866, anumite persoane considerând-o doar revizuire a acesteia. Însă înainte de Constituţia din

1866, putem numi şi aşa-zisele „Constituţii”: Regulamentele Organice (1831-1832), Convenţia

de la Paris (7/19 august 1858) sau Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (11 februarie

1864).

CONSTITUŢIA DIN 1923

Imediat după finalizarea primului război mondial, s-a ridicat problema integrării

provinciilor Ardeal, Basarabia şi Bucovina în cadrul statului naţional unitar român. Acest lucru

aducea după sine o altă problemă legată de Constituţie. Constituţia din 1866 fusese modificată în

anii 1917-1918 în legătură cu cele două mari revendicări ale poporului român: votul universal şi

reforma agrară3.

Partidul Naţional – Liberal (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926), condus de Ion I.C.

Brătianu, va organiza alegeri pentru Adunarea Constituantă în luna martie a anului 1922. Aceste

alegeri vor fi câştigate de către naţionali-liberali, care vor avea 222 de mandate, astfel aveau

posibilitatea de a depune proiectul pentru adoptarea unei noi legi fundamentale4. Partidele aflate

în opoziţie, Partidul Ţărănesc (condus de Ion Mihalache) şi Partidul Naţional (condus de Iuliu

Maniu) vor contesta aceste alegeri şi, pe data de 3 martie 1923, se vor constitui în „Opoziţia

unită”, având drept scop lupta împotriva Constituţiei propusă de P.N.L., precum şi susţinerea

1 Enciclopedia României, vol. I, coord. Gheorghe Buzatu, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 173.

2 Ibidem.

3 Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 33.

4 Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Academia Româna, Secţia de Ştiinţe Istorice şi

Arheologie, coord. Ioan Scurtu, secretar Petre Otu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 253.

2

unui proiect propriu de Constituţie5. Proiectul Constituţiei a fost adoptat în Adunarea Deputaţilor

în ziua de 26 martie 1923 (fix la 3 luni de la data depunerii în plenul Adunării), într-o atmosferă

tensionată. Despre aceste lucruri, Nicolae Iorga consemna următoarele lucruri: „Un miros de

fosfor se răspândeşte în sală la votarea Constituţiei . Majoritatea se ţine vitează, lumea din

tribune fuge, Ion Brătianu mulţumeşte pentru vot.6” Chiar un deputat ţărănist aruncase în sală cu

o sticlă cu gaze lacrimogene, astfel că după deputaţii, după ce depuneau bila în urnă, părăseau în

grabă incintă7.

Astfel, după ce Adunarea Deputaţilor (cu 262 de voturi pentru, 9 abţineri şi 8 contra) şi în

Senat (cu 137 de voturi pentru, 3 abţineri şi 2 contra) propunerea va fi votată, la 28 martie, regele

Ferdinand va semna Constituţia, urmând a fi publicată în „Monitorul Oficial” următoarea zi (29

martie). În aceeaşi zi (29 martie), Ion Mihalache va citi o declaraţie de la tribuna Adunării

Deputaţilor prin care declara în numele Opoziţiei Unite că legea fundamentală este „de drept

nulă8. Ceea ce este foarte interesant este faptul că după câţiva ani, naţionalii şi ţărăniştii nu numai

că vor recunoaşte această Constituţie, ci vor guverna pe baza ei, dar vor deveni şi apărători ai

acesteia.

Constituţia din 29 martie 1923 avea 138 de articole şi era împărţită în 8 titluri: I. – Despre

teritoriul României; II. – Despre drepturile românilor; III. – Despre puterea statului; IV. - Despre

finanţe; V. – Despre puterea armată; VI. – Dispoziţiuni generale; VII. – Despre revizuirea

Constituţiei; VIII. – Dispoziţiuni tranzitorii9. Mulţi specialişti sunt de acord că de fapt această

Constituţie apare doar ca o revizuire a celei din 1866. Din cele 138 de articole, 20 sunt

modificate sau transformate, 7 articole sunt introduse, 25 conţin modificări de redactare sau

adaosuri, iar 76 dintre articole sunt menţinute10

.

Noua Constituţie stabilea (titlul I) că „Regatul României este un Stat naţional, unitar şi

indivizibil” (art.1), iar „teritoriul României este nealienabil” (art.2)11

.

În cel de-al doilea titlu al Constituţiei erau prevăzute drepturile românilor. După o

prezentare sintetică în art.5, au fost enumerate în articole distincte: egalitatea cetăţenilor în faţa

legii, libertatea individuală, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea domiciliului, secretul

corespondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare, dreptul de a-i

acţiona în justiţie pe funcţionarii publici. De asemenea, legea fundamentală proclama votul

universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, dar dreptul de vot era executat pe baza legislaţiei

5 Istoria Românilor în date, , ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2007, p. 377. 6 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p.

152. 7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Vasile Sorin Curpăn, România la cumpăna istoriei (Tratat de istorie, politică şi drept),Editura StudIS, Iaşi, 2012, p.

180. 10

Enciclopedia României, p. 190. 11

Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 316.

3

electorale anterioare. În art. 6 se prevedea că femeile şi militarii putea vota doar pe baza unor

legi speciale, votate cu majoritate de două treimi12

.

O importantă modificare a Constituţiei a fost şi cea a art. 7, care desfiinţa restricţiile de

până atunci ale naturalizării şi dând posibilitatea evreilor să se manifeste politic, nu numai

economic şi cultural. Astfel, scena politică devenea accesibilă şi pentru evrei, care începuseră să

aibă acces în viaţa politică încă din 191913

.

Ca formă de guvernământ, România este proclamată monarhie constituţională „puterile

constituţionale ale regelui sunt creditare în linie coborîtoare directă şi legitimă a Maiestăţii Sale

Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură

şi exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborîtorilor lor (art.77).14

” O altă importantă modificare se

găseşte la art. 19, care proclamă naţionalizarea zăcămintelor miniere precum şi a bogăţiilor

subsolului. Constituţia garantează proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra

statului.

Noua lege fundamentală din anul 1923 consacra principiul democratic al separării

puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată colectiv de Rege şi Reprezentanţa Naţională

(Parlamentul) formată din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Puterea executivă este încredinţată

Regelui, prin intermediul guvernului, cu precizarea că nici un act al Regelui nu poate avea tărie

dacă nu era contrasemnat de un ministru. Puterea judecătorească se exercită de organele ei, iar

hotărârile lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele Regelui15

.

Puterea legislativă (reglementată în art. 42-76) era formată, pe de o parte, de Rege, după

cum am văzut, dar şi de către Parlament. Deputaţii trebuiau să fie cetăţeni români, sa aibă

exerciţiul drepturilor civile şi politice, a avea vârsta de 25 ani împlinită şi a avea domiciliul în

România. Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. În prima categorie, intrau

senatorii aleşi de cetăţenii care aveau vârsta de 40 de ani împlinită, precum şi de membrii

consiliilor comunale şi urbane (câte unul de fiecare judeţ), de membrii Camerelor de Comerţ, de

Industrie, de Muncă şi de Agricultură – câte unul din fiecare circumscripţie electorală şi pentru

fiecare categorie; de fiecare Universitate – câte un senator, ales prin votul profesorilor16

. În cea

de-a doua categorie intrau moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, având drept de

vot deliberativ de la vârsta de 25 de ani împliniţi, Patriarhul Ţării, mitropoliţii ortodocşi şi cel

unit, episcopii eparhiali ai ambelor biserici româneşti, capii confesiunilor recunoscute de Stat dar

având cel puţin 200.000 credincioşi, câte unul din fiecare confesiune, preşedintele Academiei

Române, dar şi reprezentantul superior al musulmanilor din Regat. La această listă, conform

art.72, în categoria senatorilor de drept, intrau şi acele persoane care au exercitat o funcţie

superioară în stat17

.

12

Ibidem. 13

Istoria Românilor în date, p. 378. 14

Constituţia României din 1923 (Textul actului publicat în M.Of. nr.282/29 mar.1923) Vezi www.constituţia.ro. 15

Istoria Românilor în date, p. 378. 16

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 101. 17

Enciclopedia României, p. 192.

4

Cât despre partea legislativă, trebuie să menţionăm faptul că s-a creat un organ legislativ,

numit Consiliul Legislativ, care avea drept scop să ajute, în mod consultativ, opera legislativă.

Acesta era creat prin art. 76 şi consultarea acestuia era obligatorie.

Iniţiativa legislativă putea aparţine, fie executivului (regelui), fie parlamentarilor.

Proiectul de lege se discuta mai întâi în comisia de specialitate, apoi în comisiile reunite, după

aceea urmând a fi discutat în plen. Urmau discuţii, dezbatere, iar la final, votarea pe articole;

votul putea fi deschis, prin ridicare şi şedere, prin viu grai sau închis, adică prin scrutin închis cu

bile18

.

Despre Parlament se mai poate spune că avea drept de control asupra puterii executive. În

cazul în care acest organ nu era mulţumit de activitatea Guvernului sau a unor miniştrii, puteau

apela la moţiunea de cenzură. În final, prin art. 54, parlamentarii se bucurau de imunitate

parlamentară19

: „ Nici unul din membrii uneia sau ceileilalte Adunări nu poate fi urmărit sau

prigonit pentru opiniunile şi voturile emise de dânsul în cursul exerciţiului mandatului său.20

”

Puterea executivă (reglementată în art. 77-100) era exercitată de către Guvern în numele

regelui. Modul în care erau miniştrii nu era stabilit foarte clar prin Constituţie. O lege în acest

sens (pentru organizarea ministerelor) a fost publicată abia la 2 august 1929. Serviciile statului

erau grupate pe ministere, iar miniştrii erau numiţi pe ministere. Prin lege erau stabilite 10

ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Finanţe, Ministerul de Externe, Ministerul de

Justiţie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi a Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii

şi Domeniilor, Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii

Sociale21

. Şeful Guvernului era preşedintele Consiliului de Miniştri.

Puterea judecătorească (reglementată în art. 101-107) se exercita prin organele ei.

Aceasta avea în atribuţii exercitarea controlului constituţionalităţii legilor şi controlul actelor cu

caracter administrativ. Exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, iar judecătorii erau

inamovibili(de neînlocuit). Era instituit şi un juriu în materie criminală şi pentru delictele politice

şi de presă22

.

În sistemul constituţional al României, Regele ocupa un loc central. După cum am văzut

în art. 77, puterile sale erau pe linie ereditară. În momentul în care acesta se urca pe tronul

României, depunea următorul jurământ: „Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a

menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului.23

”

Prin art. 88 din legea fundamentală din 29 martie 1923, se stabileau prerogativele

suveranului. Acestea erau: regele putea numi şi convoca pe miniştrii săi; sancţiona şi promulga

legi; putea refuza sancţionarea sa; putea ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, în

afară de ceea ce se statornicea în privinţa miniştrilor; nu putea suspenda cursul urmăririi sau a

judecăţii; nu putea crea o funcţie specială fără vreo lege specială; era capul armatei; conferea

18

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 102. 19

Ibidem, p. 103. 20

Art. 54 din Constituţia României din 1923. 21

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 103. 22

Vasile Sorin Curpăn, op.cit., p. 181. 23

Art. 82 din Constituţia României din 1923.

5

gradele militare conform legii; avea dreptul de a bate monedă; putea încheia convenţii necesare

pentru comerţ, navigaţie şi alte lucruri cu statele străine, însă acestea trebuiau supuse mai întâi

puterii legislative. De asemenea, regele deschidea sesiunea Adunărilor legislative. Constituţia

avea la bază la principiul „regele domneşte, dar nu guvernează”, însă, în fond, nu exista vreo

ramură a activităţii de stat unde regele să nu aibă vreo implicaţie.

Prin art. 129 şi art. 130, se proclama modul prin care Constituţia se putea revizui.

România, având o Constituţie de tip rigid, putea modifica legea fundamentală doar prin

îndeplinirea unor anumite formalităţi.

CONSTITUŢIA DIN 1938

Odată cu venit la putere, regele Carol al II-lea va impune un nou guvern prezidat de

patriarhul Miron Cristea, constituit în noaptea de 10/11 februarie 1938. Cu o zi înainte, avusese

loc, la sediul „Asociaţiei finanţei şi marii industrii” din Bucureşti, o întrunire la care se stăruia

asupra îndepărtării guvernului Goga-Cuza24

. Totodată, începând cu luna februarie a aceluiaşi an,

Carol îşi va instaura regimul autorităţii personale.

Printre măsurile imediate ale regelui, se poate nota proiectul unei noii Constituţii. Acest

proiect a fost consultat şi aprobat de Consiliul de Miniştri în data de 20 februarie, apoi s-a decis

ca acest proiect să fie supus votului cetăţenilor. Votul era făcut prin „declaraţiunea verbală

înaintea biroului de votare”, ţinându-se liste separate pentru cei ce votau împotrivă25

. Despre

acest plebiscit din 24 februarie, Radu Rosetti relatează următoarele lucruri: „24 febr. Fost la aşa-

zisul plebiscit şi votat nu. De fapt este o vastă farsă: funcţionarii sunt aduşi pe căprării cu liste

nominale, toţi aceia care au nevoie de guvern – şi cine nu are? – sunt ameninţaţi într-un chip sau

altul. Pentru a face presiuni asupra restului cetăţenilor, sunt ameninţaţi cu amenzi, etc., dacă nu

vin la vot. Când am spus nu şi la mirarea funcţionarului am repetat acest nu, sala întreagă s-a

întors spre mine. Atât de nepregătiţi au fost ca cineva să spună nu, încât nu găseau lista pe care

se înscriau cei ce votau nu […]. Mi s-a cerut a semna ceea ce am făcut.26

” Potrivit datelor

oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru şi 5.843 contra (adică 0,13 %)27

.

Constituţia a fost promulgată la 27 februarie 1938, în prezenţa membrilor Guvernului.

Este demn de menţionat discursul ţinut de către preşedintele Consiliului de Miniştri: „Astăzi s-a

distrus hidra cu 29 de capete electorale care ne-a învrăjbit fără nici un folos pe toţi spre paguba

tuturor şi a ţării. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor României întregite, ca să

vadă de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor

ţării şi adevăratele ei interese. Astăzi s-au mai distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar

omorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile

îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare.28

”

Noua Constituţie avea 100 de articole, purtând aceleaşi titluri ca precedenta legea

fundamentală (excepţie făcând titlul II – Despre datoriile şi drepturile Românilor), păstrând

24

Istoria Românilor în date, p. 438. 25

Istoria Românilor, vol. VIII, p. 392. 26

Istoria României în texte, coord. Bogdan Murgescu, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 320. 27

Istoria Românilor, vol. VIII, p. 392. 28

Monitorul oficial, nr. 49 din 1 martie 1938 în Ibidem.

6

multe articole din aceasta. În fapt, Constituţia consfinţea regimul autoritar al lui Carol al II-lea şi

principiul monarhiei active. Prin art. 30, Regele era declarat „capul statului”, fiind unic organ de

conducere, celelalte fiindu-i subordonate.

Astfel se poate declara că regele avea în competenţa sa: iniţiativa legilor (art. 31 alin. 7),

sancţionarea şi promulgarea legilor (art. 31 alin. 4), dreptul de a face în orice privinţa „decrete

cu putere de lege” în timpul când adunările legiuitoare erau dizolvate şi în intervalul dintre

sesiuni (art. 46 alin. al VII-lea), dreptul de a avea singur iniţiativa revizuirii Constituţiei, cu

consultarea prealabilă a Parlamentului (art. 97) şi era declarată persoană inviolabilă. De

asemenea, putea dizolva ambele adunări deodată sau numai una din ele. Pe deasupra, se păstrau

şi prerogativele din fosta Constituţie29

.

Principiul separării puterilor în stat era formal păstrat. Deputaţii erau aleşi de cetăţenii

români care aveau vârsta de 30 de ani şi care practicau una din următoarele meserii: agricultura

şi munca manuală; comerţul şi industria; ocupaţii intelectuale. Senatorii erau de drept sau numiţi

de rege ori aleşi prin vot universal. Guvernul, respectiv miniştrii care îl alcătuiau, avea

răspundere politică exclusiv în raport cu regele. Miniştrii au devenit, astfel, simpli funcţionari

numiţi sau revocaţi după bunul de plac al regelui. De asemenea, aceştia erau obligaţi să răspundă

la întrebările puse de Adunarea Deputaţilor sau Senat. Despre puterea judecătorească, se poate

spune că a fost văduvită de principiul inamovibilităţii judecătorilor care puteau fi sancţionaţi prin

decret – regal de şeful statului30

.

În legătura cu drepturile românilor, unele sunt restricţionate cum ar fi: libertăţile de

propagandă („nu este îngăduit nici unui Român a propovădui prin viu grai sau în scris

schimbarea formei de guvernământ a Statului […].31

”), propaganda politică sau interdicţia

preoţilor de a folosi autoritatea spirituală în propaganda politică (art. 8), acestea din urmă fiind

clar îndreptate împotriva legionarilor. Pentru prima dată, se oferea dreptul de vot femeilor.

Dreptul de proprietate, de orice natură, precum şi creanţele asupra Statului sau particularilor erau

declarate inviolabile şi garantate ca atare. Astfel se redau o parte a resurselor bogăţiilor

subsolului, naţionalizate prin Constituţia din 1923.

Datoriile cetăţenilor erau următoarele, conform Constituţiei din 1938: supunere perpetuă,

credinţă, unele servicii personale precum serviciul militar, etc, contribuţii pentru întreţinerea

serviciilor necesare colectivităţii32

. De asemenea, o importantă măsură luată de Constituţie era

introducerea pedepsei cu moartea prin art. 15.

În concluzie, putem spune că cele două Constituţii interbelice au avut puncte comune,

dar, în acelaşi timp, au avut şi puncte diferite. Constituţiile garantau drepturi şi libertăţi

cetăţenilor, însă din punct de vedere al structurii puterilor în stat, acestea se diferenţiau foarte

mult. Legea fundamentală din 29 martie 1923 promova principiul separării puterilor în stat, pe

când Constituţia din 27 februarie 1938 instaura regimul autoritar al regelui Carol al II-lea.

29

Florin Negoiţă, op.cit., p. 40. 30

Vasile Sorin Curpăn, op.cit., p. 183. 31

Constituţia României din 1938 (Textul actului publicat în M.Of. nr.48/27 febr.1938), art. 7. Vezi www.constituţia,ro. 32

Enciclopedia României, p. 200a.

7

BIBLIOGRAFIE:

1. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţie revăzută şi

adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

2. Curpăn, Vasile, Sorin, România la cumpăna istoriei (Tratat de istorie, politică şi

drept),Editura StudIS, Iaşi, 2012.

3. Enciclopedia României, vol. I, coord. Gheorghe Buzatu, Editura Tipo Moldova, Iaşi,

2010.

4. Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Academia Româna, Secţia

de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, coord. Ioan Scurtu, secretar Petre Otu, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

5. Istoria Românilor în date, , ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Dinu C. Giurescu,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007.

6. Istoria României în texte, coord. Bogdan Murgescu, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

7. Negoiţă, Florin, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2013.

8. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura

Paideia, Bucureşti, 1999.

9. Www.constituţia.ro. (sursă web)