I PR T ARG

ELEMENTELE DEFINITORII ALE ARGUMENTĂRII”

Interpretarea şi explicaţia structurală asupra argumentării permite asumpţia că argumentarea este o construcţie discursivă bidimensionată

intenţional (ca susţinere şi respingere) care vizează convingerea interlocutorului (auditoriului) în legătură cu caracterul adevărat sau fals

al unei teze.

1. Argumentarea este o formă a discursivităţii care poate şi trebuie analizată prin prima exigenţelor specifice fiinţării

discursivităţii şi prin comparaţie cu forme ale discursivităţii: argumentele, legăturile dintre ele, tehnicile prin care sunt legate aceste

argumente ajung la interlocutor numai datorită faptului că argumentarea ia forma discursului (un sistem de semne legate între ele prin

înţeles, care pot fi decodificate de cei ce cunosc sensul semnelor şi legăturile dintre ele;

2. Argumentarea este o construcţie raţională, în sensul că, pentru un interlocutor oarecare o propoziţie sau mai multe constituie

argumente, probe sau temeiuri pentru susţinerea sau respingerea unei teze numai în virtutea relaţiilor de ordin logico-raţional ce se stabilesc

intre temeiuri şi teză.

3. Argumentarea este o intervenţie pragmatica-intenţională, în sensul că probarea (în ordinea raţionalităţii) şi aducerea ei la

cunoştinţa interlocutorului (în ordinea discursivităţii) au întotdeauna o intenţie: fie convingerea de caracterul adevărat al tezei, fie

convingerea de caracterul fals al tezei.

4. Argumentarea este o construcţie discursiv-raţională cu efecte colaterale performanţei de bază urmărite prin punerea ei în

mişcare; argumentarea urmăreşte să convingă un interlocutor de adevărul sau falsitatea unei teze.

Argumentarea are o arhitectură structurală bine determinată, ce conţine tezacare se susţine sau respinge şi probele care se aduc

în favoarea ori în defavoarea ei.

Finalitatea argumentativă este asigurată prin coroborarea a trei niveluri de ordine ce pot prefigura, împreună, performanţa

discursivă a argumentării: ordinea semnică (discursul înţeles ca sistem de semne şi reguli de combinare secvenţială a lor), ordinea ideatică

(discursul înţeles ca sistem de sensuri care pun în mişcare întreaga problematică vehiculată, un sistem de idei, de probleme care se susţin

unele pe altele şi care, împreună, susţin teza argumentării) şi ordinea retorică (discursul argumentativ înţeles ca sistem de mijloace prin

care se asigură expresivitate şi frumuseţe ideilor)

DIMENSIUNILE ARGUMENTĂRII

Argumentarea, ca act de întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor, are două dimensiuni: susţinerea şi respingerea. Dacă un

interlocutor susţine teza argumentării, iar altul o respinge, argumentarea are un caracter polemic. De cele mai multe ori, argumentarea se

manifestă ca o confruntare între argumentele favorabile (susţineri) şi argumentele defavorabile (respingeri). În funcţie de forţa de

întemeiere a acestor argumente, teza va fi acceptată sau nu. Această confruntare între argumentele susţinerii şi argumentele respingerii unei

teze constituie un cadru dintre cele mai favorabile pentru descoperirea şi impunerea adevărului.

Caracterul polemic declarat are o serie de influenţe asupra manifestării, structurării şi rezultatelor relaţiei de argumentare.

În primul rând, caracterul polemic asigură autocenzura demersului argumentativ pentru fiecare dintre părţile angajate într-o

astfel de relaţie dialogică. Ştiind că adversarul cu care te confrunţi stă mereu la pândă pentru a descoperi eventualele erori de argumentare,

inconsistenţa probelor, o organizare defectuoasă a lor în vederea respingerii tezei sau a obiecţiilor care i se fac la teza susţinută, fiecare

parte va fi mult mai atentă şi circumspectă cu argumentele formulate şi cu critica la adresa lor în raport cu situaţiile în care argumentarea

este oratorică şi nu întâmpină - cel puţin direct - obiecţiile auditoriului.

În al doilea rând, caracterul polemic asigură dimensiunea spectaculară a unei argumentări. Până la urmă, argumentarea este şi

rămâne o „punere în scenă” a situaţiei discursive în care, chiar dacă argumentele sunt şi rămân cele mai importante, nu se poate spune că

partea de spectacol este complet anulată.

Nota bene: Mai ales în cazul când polemicile beneficiază de suportul mijloacelor de comunicare în masă (în special televiziunea)

care asigură relaţia directă a situaţiei de argumentare cu un public mult mai larg decât cel obişnuit. Dezbaterile politice (mai ales în timpul

campaniilor electorale) sunt spectacole în toată regula, în care „regia” pare să depăşească în importanţă producerea de argumente, în astfel

de situaţii, adesea argumentările pălesc în favoarea unor puneri în scenă de mari dimensiuni care rivalizează cu spectacolele de la

Hollywood şi la care participă toate starurile ce ar putea stoarce un vot în plus! Chiar dacă nu la acelaşi nivel cu dezbaterile politice,

polemicile literare au şi ele o dimensiune de spectacol, ca şi dezbaterile din tribunale.

În al treilea rând, caracterul polemic al argumentării asigură acesteia statutul de domeniu al conflictului, al luptei discursive

care se duce între adversari. E adevărat, conflict de idei, de argumente, dar care are toate ingredientele unui conflict. Să nu uităm că

etimologia termenului „polemică" duce cu gândul la război („polemos”). Ca în orice conflict, şi în domeniul argumentării polemice

rezultatele pot fi, de multe ori, catastrofale pentru individ.

În al patrulea rând, argumentarea polemică poate fi considerată drept un domeniu al jocului, la care omul face adesea apel

pentru a intra în relaţie cu ceilalţi. Jean Largeault a subliniat explicit acest fapt: „A argumenta înseamnă mai întâi un joc. În jocuri, omul se

interesează de strategiile câştigătoare. Adevărul se impune pe termen lung, chiar în lumea acţiunilor utilitare.” Argumentarea este un „joc

de limbaj”, construit după toate normele şi exigenţele jocului cu roluri: are reguli ale jocului (obsesia acelora care s-au ocupat de

argumentare a fost şi aceea de a stabili regulile argumentării), fiecare participant trebuie să respecte regulile jocului, există, ca în orice joc,

învingători şi învinşi.

CONŢINUTUL ARGUMENTĂRII

Analiza conţinutului argumentării constituie o secţiune importantă în orice încercare de conturare a unei teorii a intervenţiilor

argumentative.

Conţinutul argumentării poate fi identificat pe două direcţii şi, în consecinţă, concretizat în două tipuri de entităţi:

Pe de o parte, argumentarea se compune din ideile pe care le vehiculăm cu privire la faptele, evenimentele sau relaţiile lumii. Ele

poartă numele de argumente.

Pe de altă parte, argumentarea se compune din mijloacele prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului aceste

idei. Ele poartă numele de propoziţii argumentative.

În analiza vehiculului prin intermediul căruia aducem în atenţia interlocutorului argumentele, distingem între enunţ, judecată şi

propoziţie:

Enunţul este o modalitate de transmitere a unui conţinut de gând către un interlocutor, o cooperare de semne cu sens, care dau

alterităţii un înţeles.

Judecata introduce în jocul comunicării locutorul (interlocutorul), ea exprimând situaţia de afirmare sau negare a unui conţinut de

gând (enunţ) de către un subiect oarecare. Prin intermediul ei, subiectul acordă conţinutului de gând o valoare de adevăr individuală.

Propoziţia este judecata pentru care se stabileşte o valoare de adevăr interindividuală, în virtutea raportării conţinutului de gând la

realitatea pe care el o exprimă.

Ce utilizăm, în esenţă, într-un act de argumentare?

Posibilitatea argumentării este dată de utilizarea enunţurilor. Realitatea argumentării este dată de utilizarea judecăţilor.

Finalitatea argumentării este dată de obţinerea propoziţiilor.

Aceste enunţuri, judecăţi sau propoziţii fac posibilă receptarea categoriilor de argumente din confruntarea cărora rezultă până la

urmă susţinerea sau respingerea unei teze.

Distingem trei categorii de argumente care ni se par mai relevante pentru ceea ce înseamnă rolul conţinutului argumentativ în

determinarea performanţei argumentării: argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe exemple şi argumente bazate pe autoritate.

Pentru fiecare categorie de argumente în parte stabilim cel puţin două aspecte, ambele importante pentru construcţia şi productivitatea

argumentării: funcţionalitatea şi principiile de eficienţă.

ARGUMENTAREA BAZATĂ PE FAPTE

Ce este un fapt? În general, faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indiferent dacă această realitate ţine de concretitudinea nudă sau e

un rezultat al ficţiunii.

Dincolo de discuţiile destul de diferite cu privire la natura faptului în cadrul argumentării şi la mecanismele prin care el este adus

în atenţie, e important să fie subliniate câteva dintre trăsăturile acestei categorii de argumente.

Este de remarcat universalitatea utilizării faptelor în mai toate domeniile în care se înfiripă o argumentare.

În domeniul ştiinţei, de exemplu, e de reţinut termenul de fapt ştiinţific, căruia epistemologia şi filosofia ştiinţei îi acordă o

importanţă aparte ca element al construcţiei ştiinţei: orice demers ştiinţific trebuie să-şi precizeze cât mai bine faptele sale ştiinţifice!

Argumentarea bazată pe fapte este prezentă în ştiinţele experimentale. Aici observarea repetată a faptului constituie suportul

enunţurilor care exprimă regularităţi empirice şi, în final, dacă lucrul îngăduie, al legilor.

Argumentarea prin fapte beneficiază de o serie de metode sau proceduri prin intermediul cărora faptul devine mai productiv din

punct de vedere cognitiv şi întemeietor: observaţia dirijată, experimentul, mijloacele tehnice.

Recurgerea la fapte în argumentare:

În I rând, domeniul argumentării îşi pune amprenta asupra tipului de argumente: există domenii în care sunt mai eficiente argumentele bazate pe

fapte, există altele în care argumentele bazate pe valori sunt mai productive.

În al doilea rând, natura auditoriului determină tipul de argument utilizat. În general, auditoriul de mai mare amplitudine reacţionează favorabil

la argumente preluate din lumea faptelor: masele sunt atrase de ceea ce este concret şi la îndemâna observaţiilor curente.

În al treilea rând, canalele prin care se transmite argumentarea sunt astăzi tot mai perfecţionate, astfel încât pot aduce în atenţia

interlocutorilor faptele cele mai diverse. Publicitatea este un mijloc de actualizare a unui fapt sau altul, televiziunea ne face părtaşi la fapte

şi acţiuni care, altfel, ar rămâne în afara cunoaşterii noastre. Aceste mijloace moderne de comunicare nu numai că ne aduc la cunoştinţă

fapte altfel inaccesibile, dar au şi posibilitatea de a le prezenta într-o manieră penetrantă în raport cu receptorii posibili.

În al patrulea rând, faptul determină nu numai probarea unei teze în faţa interlocutorului, dar şi trăirea afectivă a acestuia din

urmă în legătură cu ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare sau în imaginaţia celui care construieşte o lume virtuală a faptelor. Prin

aceasta, faptul are şi un efect persuasiv, nu numai, convingător.

Principii de eficienţă argumentativă:

- faptele trebuie să se adapteze tipului de auditoriu pe care îl vizează argumentarea;

- faptele aduse ca probe trebuie să se coroboreze (a se susţine) între ele;

- faptele aduse ca probe în argumentare trebuie să fie relevante.

ARGUMENTAREA BAZATĂ PE EXEMPLE

Prezenţa cvasiuniversală a exemplelor în corpusul unei argumentări este în afara oricărei îndoieli. Dar exemplul nu este prezent numai la

nivelul argumentării (ca mijloc de probă), ci şi la nivelul explicaţiei (ca adjuvant al înţelegerii), la nivelul descripţiei (ca element prin care

este adusă la cunoştinţă o realitate).

Exemplul poate fi identificat drept faptul singular care este pus să îndeplinească, pentru un auditoriu oarecare, rolul şi

funcţionalităţile unei reguli. De multe ori exemplele sunt selectate din domeniul faptelor. Sfera exemplelor este însă mult mai largă: ele se

pot selecta şi din domeniul valorilor, atitudinilor, acţiunilor, etc.

În multe cazuri, exemplele sunt puncte de plecare ale generalizărilor şi constituie suportul unor ilustrări convingătoare.

Putem determina criterii de eficienţă argumentativă şi în legătură cu utilizarea exemplelor în încercările de susţinere sau respingere a tezelor. Un

prim criteriu ţine de fаptul că exemplele trebuie îmbinate cu alte tipuri de argumente asumate în proceduri argumentative diferite.

Dacă faptul poate fi, în circumstanţe argumentative diferite, condiţia suficientă a unei convingeri, exemplul nu poate avea

niciodată această forţă probatorie, nici chiar atunci când relevanţa lui este maximală. Aceasta pentru că faptul singular (exemplul) care vrea

să se ridice la nivelul generalului (legea) poate să facă acest lucru, dar numai într-un anumit grad. Diferenţa de grad trebuie completată cu

alte argumente (fapte, valori), cu explicaţii sau descripţii susţinătoare în raport cu generalul.

Principiul falsificabilităţii ne atrage atenţia că exemplul poate fi doar infirmator al tezei, dar nu confirmator. Există domenii ale

argumentării unde exemplele au o forţă probatorie mai mare în raport cu auditoriul: avem în vedere domeniul politic şi cel religios.

Exemplele să aibă o forţă mai mare decât generalizarea la care ele sunt puse să contribuie. Exemplul este o modalitate mai

facilă de a trimite la o situaţie. Pentru a-şi îndeplini scopul, el trebuie să atragă atenţia interlocutorului. O poate face numai dacă forţa sa de

sugestie este mult mai mare decât nivelul generalizării ce se urmăreşte a se obţine. în definitiv, credibilitatea faptului singular este

determinată de forţa sa generalizatoare.

Rămân valabile şi în cazul argumentării cu ajutorul exemplelor anumite exigenţe formulate în legătură cu faptele: adaptarea la auditoriu

(un exemplu care nu interesează auditoriul este irelevant ca probă a argumentării), coroborarea exemplelor între ele (dacă exemplele care se aduc

sunt contradictorii, atunci nici unul dintre ele nu-şi va putea îndeplini funcţia argumentativă), autenticitatea (exemplele trebuie să lase impresia că se

petrec aievea în faţa auditoriului).

ARGUMENTE BAZATE PE AUTORITATE

Autoritatea ar putea fi privită ca o persoană cu o competenţă recunoscută într-un anumit domeniu al cunoaşterii omeneşti. Pentru ca cineva

(sau ceva) să aibă calitatea de autoritate, trebuie să fie îndeplinite simultan două condiţii: să aibă competenţă în domeniul vizat şi

competenţa sa să fie recunoscută de către celălalt. În postura de autorităţi la care se apelează în argumentare stau în primul rând persoane,

dar pot sta şi valori, legi, etc.

Un prim temei pentru care utilizăm argumente bazate pe autoritate ţine de limitele cunoaşterii individuale. Un al doilea temei al

renunţării la spiritul critic şi la probare prin recurgerea la autoritate vine din discrepanţa dintre real şi ideal. Nemulţumit adesea de ceea ce

găseşte în realitate, individul face apel la ceea ce trebuie să fie, adică la modelele în care îşi proiectează idealurile proprii.

Există o anumită ierarhizare a autorităţilor la care se apelează pentru a fi aduse drept argumente într-o dezbatere critică. Fiinţa

supremă este treapta cea mai de sus a ierarhiei. La fiecare nivel însă, situaţia argumentativă se petrece în aceleaşi cadre ca şi la nivelul

suprem.

Nu orice (şi nu oricine) poate cădea sub incidenţa unei autorităţi cu rol în relaţia argumentativă, ci numai indivizi, valori sau

situaţii care întruchipează ideea de perfecţiune pentru un domeniu al cunoaşterii sau acţiunii umane (gradele diferă, şi de aici forţa diferită a

argumentelor autorităţii).

A utiliza un argument bazat pe autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept argumente (temeiuri) care pot justifica, prin

ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea sau respingerea unei teze.

Obiectul argumentului autorităţii fără nici o îndoială pot constitui entităţi diverse. Putem invoca, într-o primă instanţă,

autoritatea persoanei. În textele antice mai ales, apelul la autoritatea persoanei este foarte des utilizat, în special sub forma invocării

înţelepţilor, filosofilor, poeţilor. Textele lui Platon, dar şi cele ale lui Aristotel sunt pline de astfel de argumentări.

O primă exigenţă ţine de imperativul de a evita atitudinile extreme în apelul la autoritate: orice individ care argumentează trebuie

să recunoască „limitele domeniului propriu de competenţă, dar şi limitele domeniului de competenţă al celuilalt şi, pe această bază, să

utilizeze spiritul critic pentru a identifica cazurile în care este raţional să se facă apel la autoritate”.

A doua exigenţă: apelul la autoritatea persoanei este eficient dacă persoana este invocată atunci când argumentarea are loc în

domeniul pentru care respectivei persoane i se recunoaşte competenţa.

A treia exigenţă: apelul la autoritatea persoanei trebuie să ţină seama de dinamismul condiţiilor pentru care autoritatea s-a

manifestat în această calitate.

A patra exigenţă: autoritatea invocată trebuie să satisfacă cerinţa unui consens minimal în legătură cu afirmaţiile sale.

În afară de autoritatea persoanei, este invocată adesea autoritatea valorii. Fiecare domeniu al cunoaşterii omeneşti îşi are valorile

sale. Există valori care definesc dominanta discursului ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate, verificare), valori care definesc domeniul

moral (bine, rău, cinste, omenie), valori care sunt însemne ale domeniului juridic (dreptate, lege, pedeapsă), valori prin care se

individualizează domeniul religios (credinţă, smerenie, iertare, mărturisire), valori care angajează domeniul politic (egalitate, democraţie,

drepturile omului).

Valoarea se impune ca autoritate (şi este folosită ca un astfel de argument) datorită unor calităţi de care beneficiază în raport cu

alte elemente probatorii.

Valoarea se fixează în timp, şi, în general, dacă ea este considerată ca atare, înseamnă că a trecut testul timpului!

Valoarea este rezultatul consensului general, cel puţin ca tonalitate dominantă. Niciodată şi niciunde valoarea nu se impune ca

valoare prin voinţa unui individ sau a altuia, ci prin voinţa tuturor sau măcar a unei majorităţi.

Valoarea este rezultatul experienţei cognitive şi acţionale a generaţiilor, experienţă prin intermediul căreia i-au fost stabilite

utilitatea şi consecinţele favorabile pentru comunitate. Consensul nu se stabileşte numai între indivizi aparţinând unuia şi aceluiaşi timp

istoric, ci şi între indivizi aparţinând unor timpuri istorice diferite. Există valori pe care toate timpurile istorice le-au consacrat ca atare:

binele, frumosul, adevărul.

TEHNICI DE ARGUMENTARE

Propoziţiile argumentative, purtătoare ale probelor într-o construcţie argumentativă, sunt organizate cu ajutorul unor tehnici de

argumentare, definite drept forme de raţionare prin intermediul cărora argumentele sunt coroborate în relaţii de întemeiere.

Tehnicile de argumentare se împart în două categorii: tehnici deductive (în care argumentul este condiţia suficientă a tezei,

care este consecinţa lui necesară) şi tehnici inductive (în care argumentul este condiţia probabilă a tezei, iar aceasta din urmă consecinţa

probabilă a lui).

Tehnicile deductive de argumentare pot fi diferenţiate în:

Tehnici deductive inferenţiale (în care caracterul necesar al condiţionării dintre temei şi teză este dat de relaţiile de adevăr dintre

propoziţiile argumentării). Tehnicile deductive inferenţiale au ca fundament propoziţiile compuse, înţelese ca funcţii de adevăr. Pornind de

la principalele propoziţii compuse (implicaţie, replicaţie, echivalenţă, disjuncţie inclusivă, disjuncţie exclusivă, incompatibilitate), se face

distincţie între tehnici deductive inferenţiale de susţinere şi tehnici deductive inferenţiale de respingere a unei teze. Se constată că astfel de

tehnici de susţinere sau respingere se concretizează în forme diferite ale modurilor inferenţiale clasice: ponendo-ponens şi tollendo-tollens.

Tehnici deductive silogistice (în care temeiul necesar e dat de relaţiile dintre noţiunile care alcătuiesc structura propoziţiilor ce

intră în construcţia unei argumentări). Tehnicile deductive silogistice au ca fundament analiza structurală a propoziţiei categorice. În

practica argumentativă, silogismul ca formă de raţionare nu ia înfăţişarea standard, aşa cum este ea redată de tratatele de logică, ci forma

prescurtată a entimemei sau silogismului retoric. De aici o serie de particularităţi ale argumentării prin intermediul tehnicilor silogistice,

distinse pe aceeaşi dihotomie a susţinerii şi respingerii. Evidenţierea unor interpretări mai noi privind tehnicile silogistice vine să

diversifice paleta de posibilităţi prin care această formă de argumentare poate fi asumată în practica argumentativă.

Tehnicile inductive sunt acelea care pot asigura doar caracterul probabil al susţinerii sau respingerii unei teze. Analiza naturii

tehnicilor inductive ne atrage atenţia că astfel de tehnici sunt parcă mai apropiate de gândirea cotidiană, pe care vrea s-o ia în stăpânire

teoria argumentării. Formele tehnicilor inductive (inducţia completă, inducţia incompletă, inducţia prin analogie), ca şi funcţionarea lor în

construcţia metodelor de stabilire a relaţiilor cauzale dintre fenomene pun în evidenţă utilitatea practică a cunoaşterii unor astfel de tehnici

de argumentare.