Emil Bucuresteanu

Eseuri

Volumul II

E d i t u r a o n l i n e “SEMĂNĂTORUL TISMANA”

Octombrie 2012

2

Emil Bucureșteanu N. 28 ianuarie 1932 Comuna Roznov, Judeţul Neamţ Studii: Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti E-mail: ermil_aglaia@yahoo.com

Am fost muncitor forestier, pedagog, muncitor la Bicaz, pe şantierul hidrocentralei. jurnalist la ziarul local din Piatra-Neamţ, profesor de limba română la şcoala generală Nr. 2, profesor de filosofie, economie politică, logică la liceele „Petru Rareş”, de Chimie, Pedagogic, Electrotehnic, toate din Piatra-Neamţ. Nu mai este slujbaş al statului din anul 1994, când am ieşit la pensie de la Colegiul Naţional de Informatică.

Colaborări: „Steagul roşu”, Bacău, revista „Magazin”, „Gazeta învăţământului”, „Sportul popular”, revista „Flacăra”. „Ceahlăul” Piatra Neamţ, Revista „Apostolul” Piatra Neamţ, „Moldova Literară” Iaşi, „Constelaţii diamantine”, Craiova, „Antiteze”, Piatra-Neamț.

A scris: Naiana şi Raşela, Editura „Timpul”, Iaşi, 2006.

Student în filosofie, Pagini de dragoste, Editura „DramArt”, Iaşi, 2006 Ani de şcoală, memorii, Editura „Universitas”, Iaşi, 2007;

Muntencele, Editura „Junimea”, Iaşi, 2007, Iubiri vinovate, Editura „Infarom”, Craiova, 2007, Zboruri întrerupte (Împreuna cu Emilia Ţuţuianu), Editura „Muşatinia” Roman, o microantologie despre trei poete nemţene a căror viaţa ia sfârşit la anii adolescenţei. Poeţi nemţeni (Antologie pentru copii şi adolescenţi), Editura „Timpul”, Iaşi, 2008 Poemele iubirii, versuri, Editura „Crigarux”, Piatra-Neamţ, 2009; Povestiri,

3

Editura online „Semănătorul”, 2009, un volum de nuvele; Cronici, eseuri, Editura online Semănătorul, 2009. Cogito – Din jurnalul unui comunist, Editura „Timpul”, Iaşi, 2010, Cancelaria, cuibuşor de nebunii, Editura „Cetatea Doamnei”,Piatra Neamţ, 2011, povestiri satirice despre „relaţiile” interumane în şcoli, Proprietatea e sfântă, Editura „Junimea” Iași, 2011, Sărutul, Editura „Universitas XXI” Iași, 2012.

4

Actualitate la Constantin Rădulescu-

Motru Hegel, filosoful german trăitor în crucea

secolelor XVIII şi XIX, (1770-1831), afirma că filosofia este o fiică a epocii în care a fost scrisă. Aserţiunea poate fi extinsă şi asupra altor domenii ale creaţiei umane: literatură, arte plastice, sociologie. De asemenea, se susţine ideea că istoria societăţii în mersul ei are un singur sens, numai înainte, nu se întoarce. Filosofii au dat diferite interpretări evoluţiei omenirii. De pildă, la noi Vasile Conta înţelegea evoluţia societăţii ca o undă cu momente, ramuri, de urcuşuri şi coborâşuri. Lucian Blaga explica spiritul românesc prin cunoscuta metaforă, deal-vale. Revenind la Hegel, filosoful dialecticii obiective, vedea mişcarea ca o spirală, ideea trecând prin mai multe stadii, afirmaţie-negaţie-negarea negaţiei sau teză-antiteză-sinteză.

Deşi istoria nu are marşarier, dacă o asemănăm cu o maşină, putem spune că după ani mai trece prin acelaşi loc. Conducătorul maşini observă unele schimbări, dar nu atât de mari încât să nu mai recunoască locul. Ba unele aspecte nu s-au schimbat deloc, au rămas încremenite. În 1904 Constantin Rădulescu-Motru publică prima lucrare de dimensiuni mai ample, Cultura română şi politicianismul (C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, Editura Eminescu, Bucureşti,1984, p. XI). Eu deţin un volum din opera amintită datat tot 1904, ediția a II-a, ceea ce

5

înseamnă că lucrarea s-a bucurat de o bună primire, chiar de la prima apariţie. Rezultă că scrierea lui C.R.-M. era bine ancorată în problemele timpului, era o fiică a epocii

Câteva consideraţii de redactare. Cartea cuprinde şapte capitole. Fiecare capitol are la început o casetă cu problemele, numerotate, de fapt subcapitole, care vor fi tratate. Lecturarea acestora înainte de a citi opera îţi oferă o imagine sintetică asupra conţinutului lucrării. Desigur. cititorii operei lui C.R.-M. cunosc acest procedeu al autorului, fiindcă la toate scrierile, mă refer la cele în volum şi de întindere mai mare, este folosit la tehnoredactare. De asemenea, C.R.-M. însoţeşte fiecare din lucrările sale cu o introducere. Amintesc aceste chestiuni fiindcă mi-au fost de mare folos în urmărirea problemei ce m-a interesat, anume politicianismul din timpul lui Motru pe care îl pun faţă în faţă cu politica ce se face astăzi pe Dâmboviţa. După ce am citit cartea şi cunoscând ce se întâmplă astăzi în politica românească îmi permit să spun că totul a fost şi este original la noi, şi ce se întâmpla la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi ce se petrece în prezent.

O altă, problemă tot de redactare, este înserierea titlului pe pagina de carte. Sintagma Cultura română este scrisă cu litere aldine, bold, cum se spune azi la calculator, iar cuvântul politicianismul este scris cu litere mai mici şi normale. Rezultă că în viziunea lui Motru felul de a face politică este subordonat nivelului cultural al individului. Vorbind în termenii Personalismului energetic, opera lui fundamentală, potenţialul energetic de a elabora proiecte politice depinde de gradul de cultură de care dispune acesta. Mergând mai departe cu raţionamentul, deducem că

6

măsurile politice ale unui partid sunt influenţate de calitatea culturală a membrilor săi.

Cea mai mare parte din carte este dedicată problemelor culturii. Dacă în abordarea chestiunilor politice se referă cu precădere la ţara noastră în raport cu comportarea politică din ţările cu o cultură formată (Germania, Franţa, Statele Unite), în problemele de cultură aria geografică cuprinsă este mult mai largă, C.R.-M. ne face o prezentare comparativă dintre cultura din ţările amintite mai sus şi ţări de pe alte continente, Japonia sau China de pildă, care, consideră el, nu au o cultură formată, ci doar o civilizaţie. Cultura română este şi ea în formare şi de aici toate relele ce se abăteau asupra unui popor talentat. Vinovaţi sunt, desigur, cei ce se întorc în patrie, cu studii în străinătate, care s-au rupt de filonul moral sănătos al românului, în special, al ţăranului. Aceştia sunt politicianii criticaţi dur de C.R.-M. încă din prefaţa cărţii.

Pentru Rădulescu-Motru politicianismul este o practicare meşteşugită a drepturilor politice, prin care câţiva dintre cetăţenii unui Stat, tind şi uneori reuşesc să transforme instituţiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum el ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. În viziunea lui C.R.-M. politicienii îşi realizează acest deziderat nu recurgând la violenţă, ci cu consimţământul acelora, căror este menită să le aducă pagubă. Cetăţenii îi consideră pe politicieni ca pe o plagă şi nu nişte despoţi.

În aceeaşi prefaţă autorul de mai târziu al operei Personalismului energetic are câteva reflecţii de ordin economic. El face deosebire între industriaşi şi

7

capitalişti, ceea ce nu corespunde concepţiilor economice actuale, industriaşii fiind capitalişti, fiind de fapt pilonii societăţii capitaliste, deşi, în ultimul timp, o pondere tot mai mare o are capitalul bancar şi speculativ. Pentru a exista bănci, bursa, a trebuit mai întâi să existe producţia, industria, agricultura, transporturile, comerţul. Mi se pare de profundă pertinenţă şi de reală actualitate afirmaţia că marii capitalişti şi marii industriaşi sunt indiferenţi asupra originii de unde vine câştigul. Pentru ei esenţialul este să fie satisfăcuţi…

In continuare C.R.-M. ne explică - vorbind în termeni economici actuali - cum este posibil exportul de capital, cum sunt posibile investiţiile în alte ţări, cum se obţin profiturile. Uneori se face şi prin constrângere forţată. (Dacă ar fi contemporan cu noi poate scria că nu rare ori se face şi prin constrângere forţată). Dar fiindcă mijloacele violente au mari riscuri se apelează la sprijinul politicianului. Ajutorul acestuia este mai preţios decât orice putere armată. Cu ajutorul politicianului capitalurile trec uşor graniţele ţărilor, acesta fiind, după spusele lui Rădulescu-Motru, duşmanul de moarte al zidurilor chinezeştii. C.R.-M. vedea însă curgerea capitalurilor doar într-o singură direcţie, de la ţările dezvoltate, Germania, Franţa, Statele Unite spre statele tinere, nedezvoltate. De la începutul secolului trecut, când Rădulescu-Motru a scris cartea despre care vorbim, economia capitalistă a făcut paşi uriaşi, geografia economică a lumii este cu totul alta. Acum şi pieţele ţărilor dezvoltate sunt cucerite de capital străin. Capitalurile asiatice sunt concurente puternice ale capitalului american, german, francez etc. Dar ce este izbitor de actual în afirmaţiile lui Constantin Rădulescu-

8

Motru, cel puţin pentru România, este că politicianul de la noi este gata, pentru a asigura interesul său personal, să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor publice. El este tipul omului care câştigă fără muncă, şi care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită. Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a popoarelor tinere… Numai că românii nu sunt un popor tânăr, ci mai mult îmbătrânit, cu apucături noi.

* * *

În continuare voi extrage din exegeza lui Rădulescu-Motru şi alte note de ordin politic, de actualitate surprinzătoare. După cum am afirmat mai înainte, lucrarea are ca preponderenţă analiza fenomenului cultural de la noi şi din alte ţări, China, Japonia, de pildă, considerate de el, oarecum pe nedrept, că aveau o cultură în formare.

Perioada peste care C.R.-M. a pus lupa criticii sale este secolul XIX, în special a doua jumătate a acelui secol. Autorul a fost elev al lui Titu Maiorescu şi de aici nu numai admiraţia pentru mentorul său dar şi acceptarea ideilor autorului Beţiei de cuvinte faţă de cultura şi civilizaţia română. Nu înseamnă că Rădulescu-Motru este un epigon al lui Maiorescu, ci are propria lui cale, modul său propriu de gândire. Teoria formelor fără fond, precum şi alte idei maioresciene vor fi integrate viziunilor lui filosofice nu fără unele corecturi proprii. Totuşi, pentru C.R.-M.â, In istoria filosofiei româneşti, Titu Maiorescu, va rămâne un nume distins şi consideră că odată cu T.M. începe trezirea gândirii filosofice

9

româneşti sub influenţa culturii. Gh. Al. Cazan, în studiul , Schiţă a unei vieţi, aşezat ca prefaţă la volumul C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, ne atrage atenţia că trezirea gândirii filosofice româneşti are ca predecesori pe Dimitrie Cantemir, pe iluminişti şi alţi slujitori de meditaţii metafizice.

De asemenea, ca şi Maiorescu, C.R.-M. va fi influenţat de gândirea, cultura şi civilizaţia germană, Germania fiind ţara în care şi-a făcut studiile de bază, şi-a luat doctoratul, după ce trecuse pe la Ecole de Hautes Etudes, Paris, unde a audiat cursurile mai multor filosofi şi psihologi renumiţi şi a lucrat şi într-un laborator de psihologie experimentală.

Cultura este o condițiune indispensabilă pentru dezvoltarea popoarelor… Poporul fără cultură n-are istorie este crezul lui Rădulescu-Motru. Citez mai departe alte câteva fragmente, doar câteva, pentru a demonstra importanţa pe care o acorda acesteia şi care-l definesc pe C.R.-M şi un filosof al culturii, un pionier pentru România în acest domeniu, deşi nu cultura a fost preocuparea lui teoretică principală. […] bunurile sufleteşti, din cari e constituită cultura, sunt în realitate singurile baze mai durabile pentru întemeierea unei vieţi sociale.[…] Singure numai bunurile sufleteşti deschid muncii o existenţă superioară şi durabilă; prin mijlocirea lor viaţa individului se înnobilează şi profită obştii.

Credinţele religioase, obiceiurile, instituţiunile şi valorile morale, operile de artă şi adevărurile ştiinţei, sunt singurile cari înving moartea. Definiţiile contemporane includ în conceptul de cultură şi valorile materiale pe care le realizează un popor, (Mic dicţionar

10

enciclopedic, Bucureşti, 1986), dar aceasta este o altă problemă de discutat.

Un subcapitol este rezervat analizei conceptelor de pseudocultură, semicultură şi cultură desăvârşită, pseudocultura, semicultura fiind etape între barbarie şi cultura desăvârşită, evidenţiind trăsăturile popoarelor care se află într-una din ipostazele arătate mai sus. Nici o creaţiune puternică nu zguduie până la temelii sufletul poporului pseudocult. La dânsul toate se petrec la suprafaţă Totuşi poarele pseudoculte se află pe o treaptă superioară popoarelor aflate în barbarie. În mijlocul poporului pseudocult lupta pentru existenţă este mai potolită şi mai umană. Individul este desrobit de sub tirania instinctelor sociale. Iată însă laturile negative ale individului pseudocult. În momentele grele, când fericirea sa este ameninţată, el are două scopuri sigure: ori schimbarea de loc << ubi bene ibi patria>>; ori protecţia unui popor puternic. Niciun regret nu-l leagă de pământul ce-l locuieşte[…] Pretutindeni este la el acasă.

Dacă pseudocultura, după C.R.-M., este un fapt rău întocmit, semicultura, deşi întâlnim unele deficienţe ale pseudoculturii, este un proces încă neterminat în drumul culturii spre desăvârşire. Dar nu orice popor poate ajunge la cultura adevărată, doar cele cu calităţi deosebite. Care sunt acestea? Educat în şcolile Apusului, este lesne de înţeles. În afară de Germania, Franţa, Anglia, C.R.-M. aminteşte Statele Unite. E puţin straniu că sunt date uitării popoare ca grecii, egiptenii, chinezii, popoarele Orientului Mijlociu, a căror cultură stă la baza culturii şi civilizaţiei europene şi, implicit, şi a Americii.

11

În ce situaţie se afla România sfârşitului de secol XIX şi începutului celui de al XX-lea al existenţei sale. Netăgăduit, până la o cultură desăvârşită nu s-a ridicat niciodată poporul român. Niciuna din creaţiunile sufletului său n-a reuşit să întipărească în istoria omenirii nota individualităţii sale; în nici o ramură de activitate el nu a realizat neîntrecutul. Dar continuă autorul Personalismului energetic, parcă pentru a îndulci situaţia, sau poate că şi-a reamintit că şi el este român iar aşchia seamănă cu trunchiul copacului, poporul român,[…]din timpurile cele mai vechi şi până acum de curând, el s-a menţinut într-o stare de semicultură onorabilă.(subliniere E.B.) În ce constă onorabilitatea românilor:[…] caractere necioplite dar turnate dintr-o bucată. Arta ştiinţa, morala, obiceiurile ţărei, atât cât erau şi cum erau, întregeau de minune sufletul strămoşilor noştri. Când s-a stricat această situaţie? Ultima generaţie purtătore a tradiţiei strămoşeşti a realizat actul Unirii de la 1859. În locul efortului pentru formarea conştiinţei naţionale, tinerii au găsit calea libertăţilor politice. Sensul era invers, susţine C.R.-M., nu de la dezvoltarea economică, culturală spre libertate, ci de la politică spre civilizaţie. Talismanul era politicianismul. Vinovată este generaţia paşoptistă propovăduitoarea libertăţilor politice. Suprema ţintă a politicianismului şi prin tr-însul a românului, de acum înainte este să placă Europei. Şi ca să placă Europei au tras la indigo instituţiile, ordinea întâlnită în Apus. Motru îi acuză de mimetism, trăsătură caracteristică unor vieţuitoare pentru a putea supravieţui dar şi pentru a obţine avantaje. Tot el ne spune că […]la mimetism n-a luat parte întreg poporul românesc, ci numai pătura sa

12

de sus, elita conducătorilor[…]. Poporul român a rămas şi azi foarte puţin civilizat, pe gustul Europei; dar, în schimb, cât de mare a fost succesul acestei civilizaţiuni în pătura conducătoare! În finalul capitolului, Motru îşi exprimă încrederea în consolidarea culturii române chiar de la începutul secolului XX şi îşi încheie analiza printr-un citat din N. Iorga dintr-un articol apărut în semănătorul Nr 20 (1903): O nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri! Și e păcat, căci rânduri lungi de strămoși cinstiți ni stau în urmă și n-avem dreptul să ne înstrăinăm copiii.

După ce în capitolele de la mijlocul cărţii tratează probleme de cultură de ordin general cu referiri la statele din Apus şi Orient, în capitolele de sfârşit revine în deosebi la ţara noastră, cu o critică foarte virulentă la adresa politicii şi politicienilor. În funcţie de interese, susţine el, cetăţeanul român gândeşte una, reprezentaţia este alta, noţiunile îşi schimbă mereu sensurile. Logica lui nu este internă, în creierul său, ci externă, în împrejurări…. Astăzi noţiunea de imoralitate şi noţiunea de dreptate bisericească se resping; mâine se împacă. Şi autorul vine cu multe exemple pentru a ne convinge că afirmaţiile dumnealui sunt adevărate. Vorbele care la alte popoare au un sens, la noi sunt goale de conținut.

O critică aspră adresează justiţiei. Pentru frumuseţea argumentării redau un fragment mai mare: Justiţia! Instituţiile publice!...- Ai pe cineva la Tribunal? – Ai pe cineva la Prefectură? – Ai pe cineva la Bancă? – Ai pe cineva la Credit?...Acest veşnic cineva! El face şi desface! El este realul, actualul. –Nu pot iubitule, se opune legea. - Dar când vrea cineva… Dacă ai pe acest

13

cineva mai ai strade curate, ai gaz de luminat, ai loc rezervat pentru copilul tău la şcoală, ai pe comisar amabil şi pe judecător complesant, ai în jurul tău o sumă de oameni bine crescuţi… Şi puterea lui acest cineva nu s-a sfârşit.

De la analiza gravă când e vorba de economie, de viaţa socială, C.R.-M. trece la ironie, la umor, când abordează situaţia artei, a literaturii în special. Iată un scurt dialog imaginat, sau poate real, în orice caz care reflecta o realitate, redat în cartea amintită la pagina 140.

- Leneşule, îmi zice unul. care-’mi voia de altfel binele, eşti destul de sănătos şi inteligent ca să-ţi câştigi viaţa. Ci umbli cu versuri şi cu cerşetorii? Te sfătuiesc ca să te apuci de o muncă cumsecade, serioasă…

[….] Am apelat la mintea şi patriotismul tuturor românilor pe cari eram obişnuit a-i vedea represintând puterea statului.

- Suntem în criză, domnule, mi se răspundea pretutindeni, nu avem timp să ne gândim şi la trântori cari visează. Ţara are nevoie de economii urgente

- Dar şi criza literară e o înjosire pe care trebuie să o evităm.

- Criza literară! Cine se ocupă de criza literară? La Berlin, important este să se ştie dacă avem recoltă sau nu. De o fi lipsă de poeţi n-are să ne vină controlul european, dar de o fi lipsă de bani, desigur.(Subliniere E.B.)

- Dar o ţară fără cultură proprie…este o ţară barbară,… este un simplu grânar la dispoziţia străinătăţii…

14

Şi îşi încheie Rădulescu-Motru pledoaria sa pentru cultura română. Sărmane poet, odiseea ta e tristă, e foarte tristă. Dar îţi rămâne o cale care să-i pună sfârşit.: este calea pe care ţi-o deschide politicianismul! Cântă gloria acestuia! (sublinierea E.B.)

Calea a fost bătătorită de mulţi alţii. Ea este totuşi singura care te va duce pe sub arcuri de triumf.

Muntenia şi Moldova sfârşitului de secol XIX se deosebeau esenţial de Muntenia şi Moldova începutului aceluiaşi secol. În primul rând că se realizase Unirea de la 1859, pas hotărâtor pentru modernizarea ulterioară a ţării. C.R.-M. subliniază acest fapt şi vinovaţi pentru decăderea ulterioară sunt politicienii care au adus în ţară ideile de libertate, egalitate dreptate ale Apusului. Dezvoltarea economică n-a fost în concordanţă cu formarea şi dezvoltarea culturii naţionale, avuţia nu s-a distribuit corect. […]minoritatea purtătoare a civilizaţiunii, reţine pentru dânsa din bugetul statului un beneficiu prea mare, disproporţionat de mare în comparaţie cu valoarea serviciilor pe cari ea le aduce poporului român. Această minoritate, spune autorul, își permite chiar capriţii şi gusturi de milionar american… şi toate din punga contribuabilului în timp ce acesta care este format din imensa majoritate a poporului român, trăieşte la ţară în bordeie, fără igienă…decimat de mizerie. Minoritatea se bucură de privilegii fără a fi cu ceva superioară poporului. Pentru a-şi întări aserţiunea, C.R.-M. ne dă un citat dintr-un articol scris de Eminescu în „Timpul”, opt aprilie 1882, în care afirmă că păturile superpuse sunt mult inferioare rasei poporului român.

Ex nihilo nihil . Din nimic nu se creează nimic. Avuţia României s-a realizat pe baza împrumuturilor.

15

Dar acestea vor trebui plătite. Economiile adunate de locuitorii ţărilor mari şi puternice nu se revarsă asupra ţărilor mici, cu scopul de a veni în ajutorul acestora, ci pentru a-şi întregi ele procesul lor de dezvoltare. Ele sunt ca nişte uriaşe fiinţe tentaculare care caută peste tot locul hrană şi adăpost. Ele vin împinse de legea lor de creştere, iar nu de hatârul celor săraci.(Subliniere E.B.)

Referindu-se la reformele politicienilor, C.R.-M. închei capitolul al VI-lea, cu o frază zguduitoare: Reformele săvârşite în România de către politicieni sânt, unele spre folosul aparent al generaţiunilor de astăzi; şi toate spre paguba reală a generaţiunilor de mâine.

În finalul capitolului şapte, Rădulescu-Motru îşi exprimă încrederea că poporul român va găsi calea înlăturări politicianismului, a mizeriei. Vântul unei puternice reacțiuni de sănătate (desigur morală) va goni de pe cerul culturii române nourii cei groşi ai pseudoculturii de astăzi.

Să avem încredere! îşi încheie el cartea.

* * * Din 1904, anul apariţiei cărţii Cultura română

şi politicianismul şi până în prezent, poporul român a trecut prin multe momente hotărâtoare pentru istoria sa. După felul în care s-a comportat, nu poate fi considerat ca semicult sau, şi mai rău, că ar fi avut o pseudocultură. De altfel, fiecare popor are propria cultură, care nu poate fi considerată nici semicultură, nici pseudocultură. E vorba aici de nivelul de civilizaţie, de care datorită unor împrejurări istorice, unele popoare se bucură mai mult sau mai puţin. Istoria omenirii nu are un mers liniar,

16

unele culturi au devenit istorie ca şi popoarele care le-au făurit şi le-au purtat, altele au luat fiinţă mai târziu şi se află într-o perioadă de înflorire. Judecăţi de valoare asupra uneia sau alteia sunt greu de pronunţat, dacă nu ai o gândire obiectivă.

Cât priveşte aserţiunea lui Constantin Rădulescu-Motru că în perioada de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de al XX-lea poporul român se afla într-o perioadă de pseudocultură este greu de acceptat, trebuie făcută o disjuncţie clară între felul de a fi, de comportament, al celor ajunşi în fruntea ţării, fără a fi oameni de frunte, şi restul poporului. În acel timp au trăit și contribuit la formarea culturii românești Hașdeu, Titu Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Grigorescu, Porumbescu, Haret, Vlaicu, Creangă, Slavici, Ion Ionescu de la Brad, Caragiale, Vasile Conta, se afirma Iorga, iar lista cu personalități din galeria de aur a culturii române nu se termină cu ei. Unii au fost și politicieni și nu de duzină. Nici poporul n-a fost mai prejos în Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă, iar mai târziu în Primul Război Mondial.

Perioada dintre cele două războaie mondiale este considerată, pentru România, ca o etapă de vârf în cultura românească. Într-adevăr, dezvoltare ştiinţei, a literaturii, a filosofiei, a învăţământului a făcut paşi mari în aceşti ani. Politicienii, prin comportarea lor în afară de momentul Unirii de la 1918, nu s-au situat însă prea departe de politicienii criticaţi de C.R.-M. Nici poporul, în special lumea satelor nu trăia în condiţii deosebite de cele de la începutul secolului XX. Iar dacă luăm ştiinţa de carte ca element important în însuşirea culturii, situaţia nu se prezintă de loc roză. S-au păstrat elementele de

17

cultură tradiţionale, cele din moşi strămoşi, ca ţesutul, olăritul, prelucrarea lemnului, cusutul, creşterea viermilor de mătase, albinăritul, plutăritul, cu unele mici schimbări. O însuşire masivă a elementelor de cultură modernă creată în ţară sau importate, care să determine schimbări vizibile în modul de viaţă, în special al ţărănimii, nu a existat. Ca trăitor în această perioada, diferenţele dintre cultura română şi cea din Apus le-am văzut-o în modul de comportare al soldaților germani față de cel al românilor. Dar dacă ne gândim la atrocităţile fascismului, săvârşite cu o participare masivă a poporului german, ce fel de cultură avem în faţă? Dar manifestările rasiste din S.U.A., izbucnite în plin secolul XX, în ce fel de cultură le putem include? Fenomenul cultural pare a fi mult mai complex decât l-a tratat C.R.-M., prin împărţirea culturii în pseudocultură, semicultură, cultură desăvârşită, incluzând popoarele ca într-un pat al lui Procust în această triadă. Se pare că nu numai indivizii au momente de rătăcire ci şi popoarele. Că în spatele acestora stau politicieni, şi în spatele politicienilor stau marile trusturi financiare este o realitate a timpurilor moderne.

Să revenim la România şi românii zilelor de acum, acum desemnând sfârşitul de secol douăzeci şi început al secolului XXI. După aproape jumătate de secol de hiatus politic cum poate fi definită perioada comunistă, politicienii au apărut ca ciupercile după ploaie iar politicianismul este în floare, cu multe similitudini cu ceea ce a descris Rădulescu-Motru în Cultura Română şi politicianismul, dar şi cu unele trăsături specifice acestor vremuri. Ca notă aparte este că politicianul de azi are ca permanentă justificare a neîmplinirilor trecutul comunist, cei mai mulţi dintre ei, fiind ei înşişi foşti înflăcăraţi

18

comunişti. Caracterul cameleonist poate fi considerat ca o notă definitorii a politicianului actual, şi nu numai, că din comunist plin de abnegaţie a devenit liberal, social democrat, ţărănist etc., ci şi prin faptul că trece cu uşurinţă dintr-o tabără politică în alta fără jenă. Goana după bani, etalarea averilor, traiul în huzur par a fi trăsături perene ale politicianului român, elemente de continuitate. Parafrazându-l pe Constantin Rădulescu- Motru, reformele politice de azi sunt vizibil în interesul actorilor (politici) actuali şi spre paguba (în parte) a celor care vor veni; pentru truditori paguba este permanentă.

Secolul XIX se caracteriza şi prin plecare tinerilor la studii în străinătate. Nu oricine avea această posibilitate. Pentru unii, statul sau diferite organizaţii, mai acordau şi burse. Oricum, odraslele protipendadei, capabile sau nu, îşi făceau studii pe meleaguri străine. Comportarea nu poate fi blamată, în acel timp învăţământul românesc abia se înfiripa. În prezent, exodul la studii în străinătate este impresionant, fără a fi motivat de lipsa de şcoli în ţară sau de existenţa unor tineri supradotaţi care să nu încapă în cămaşa învăţământului autohton. Cei eminenţi nu se întorc în ţară, odraslele politicienilor revin, au confortabile locuri asigurate.

Europa Unită reprezintă Eldorado nu numai pentru românul instruit cu studii superioare ci şi pentru majoritatea populaţiei, devenită slugă în ţările cu democraţie consolidată. Apusul este şi azi ca şi atunci, cu peste o sută de ani în urmă, model, spaţiu de unde se importă şi bune şi rele, după care ne conducem, doar nu inventăm noi apa caldă.

19

Dacă Constantin Rădulescu-Motru ne-ar fi contemporan ar avea ce scrie despre politicienii de azi. Dacă din punct de vedere al civilizaţiei, al ştiinţei şi tehnicii omenirea a evoluat imens, patrimoniul cultural s-a îmbogăţit, din punct de vedere moral, societatea pare a fi imobilă şi chiar ar fi regresat. Epigonii politici au coborât mult pe scara valorilor morale. Banul a căpătat valenţe atotputernice, noţiunile de patrie, patriotism, morală, cinste, dreptate care au înflăcărat multe minţi în perioada de formare a statului naţional au devenit desuete sau sună fals în discursurile politicienilor români de azi. Tot ce contează este huzurul lor materializat în palate, maşini de lux, distracţii pe ţărmuri străine, drepturi obţinute prin sperjur, prin delapidări, prin înşelăciuni, prin legi făcute pentru ei şi încălcarea lor. Electoralele ne arată în toată splendoarea pe politicianul român şi politica lui.

„Alte măşti, aceeaşi scenă” Învăţământul de ieri îl cunosc din propria

experienţă. Din cei aproape cincizeci de ani de şcoală, ca elev de primară, liceu, student şi profesor, începând din anul 1939 şi până în 1996. când am ieşit la pensie. Învăţământul de azi îl cunosc din diferite surse, presă, televiziuni, mărturisiri ale unor foşti colegi, al unor foşti elevi, azi părinţi de şcolari şi din ceea ce văd pe stradă, mediu care îţi spune mai mult decât cele mai documentate rapoarte ale oficialităţilor.

Anul trecut, Şcoala Nr. 2 din Piatra-Neamţ a aniversat 150 de la înfiinţare. Între anii 1965 şi 1972 am funcţionat şi eu la această şcoală, profesor de limba

20

română La manifestarea organizată cu prilejul aniversării ţinută în sala mare a consiliul judeţean m-am autoinvitat. Din foştii colegi mai trăiesc câţiva. În sala am întâlnit doar unu.

Aniversările îţi reîmprospătează multe amintiri. Pe mine m-a răscolit mai mai mult faptul că mă aflam în sala respectivă. Prin faţa ochilor mi-au trecut hăituielile la care era supuşi profesorii de ştiinţe sociale, Maria Gheorghe, Amza Săceanu, inspectoarea generală Adriana Gagiu şi lingăii care urcau la tribună, aplaudacii lui Ceauşescu. A trebuit însă să fiu atent la cele ce asistam în clipa aceea, la acordarea la fel de fel de diplome. Întâi pentru oficialităţi, reprezentanţi ai unor instituţii judeţene, mai mult sau mai puţin legate de învăţământ, pentru managerii unor firme economice, care erau însoţite de buchetele de flori şi aplauzele de rigoare. La urmă a venit rândul cadrelor didactice. S-a citit repede, pe deşelate, numele lor şi li s-au înmânat hârtiile. Fără flori, fără felicitări dar cu mai multe aplauze. Este şi aceasta o consolare.

Tot „obraznic” am făcut rost şi de mapa pentru ivitaţii aleşi. Aşa am intrat în posesia vlumului IV din Identitate restituită, carte a domnului Mihai Şurubaru, o monografie a şcolii amintite.

Este o carte de specialitate, făcută de un specialist în istorie, autorul este profesor la disciplina amintită la şcoala despre care discutăm. Firesc, lucrare cuprinde multe documente, unele de ordin statistic, privind istoria Şcolii Nr. 2. Lecturându-le analizându-le, cititorul interesat poate să-şi formeze o imagine, clară, zic eu, despre evoluţia şcolii. Creşterea numărului de elevi, al cadrelor didactice, calitatea acestora, situaţia

21

bazei materiale. Cu o aplecare mai atentă aspra documentelor prezentate, lectorul va înţelege şi cum era privită şcoala de statul socialist, cum se raportau cadrele didactice la profesia pe care o practicau, care erau raporturile dintre şcoală şi familie, dintre cadrele didactice şi elevi.

Desigur şcoala Nr. 2 reprezenta o entiate bine individualizată de oamenii care slujeau în această instituţie, dar, făcând parte dintr-un sistem, din cartea domnului Şurubaru putem trage concluzii şi cu caracter general, despre tot învăţământul românesc, părţi pozitive şi racili asemănătoare întâlneai în orice şcoală din ţară.

În bună tradiţie românescă, în urma unor schimbări politice majore, trecutul este numai negru, prezentul este numai luminos. În virtutea acestei concepţii tot ce a fost trebuie negat, schimbat, blamat. Mi s-a reproşat odată de un reprezentat al noului că am educat greşit pe elevi, el fiind un rezultat al educaţiei din acel timp, ajuns în prezent în funcţii de conducere judeţeană şi nu hoţ, traficant de droguri sau de carne vie. Ironia soartei este că soţia dumnealui mi-a fost elevă şi este o doamnă onorabilă, la serviciul pe care îl are este respectată şi nu-mi poate imputa că am învăţat-o să fure, să lenevească sau mai ştiu eu ce prostii să facă.

Se reproşează adesea că organele de partid interveneau brutal în viaţa şcolilor dictând promovabilitatea elevilor. Tabelul Nr 22, pagina 87 din cartea amintită, infirmă această afirmaţie. De pildă la sfârşitul anului şcolar 1965-1966 din 288 elevi înscrişi au rămas repetenţi 16 elevi. În anul următor, din 300 au rămas repetenţi 32. Numărul elevilor rămaşi repetenţi a scăzut până la 0 spre sfârşitul anilor optzeci, deşi

22

populaţia şcolară trecuse de 1000 de elevi. Explicaţii ar fi mai multe: 1.Creşterea presiunii asupra cadrelor didactice din partea organelor de conducere 2. Schimbarea compoziţiei sociale a elevilor. (Construirea de blocuri în cartierul Mărăţei, aducând o populaţia tânără, interesată de instruirea copiilor), dar şi 3. o optică nouă a cadrelor didactice faţă de fenomenul educaţional, fiind mai interesate de instruirea elevilor.

Şi în privinţa exigenţii faţă de disciplina elevilor au exista atitudini diferite: în anii şaizeci, se puneau note de 5, 6 sau chiar patru şi trei la purtare. În ultimii ani ai dictaturii asemenea fenomene erau foarte rare şi dacă se întâmplau se cereau justificări amănunţite. Explicaţiile sunt multiple.

Pe baza materialului folosit şi studiat, domnul Şurubaru formulează şi o serie de judecăţi de valoare cu caracter general despre felul cum se desfăşura învăţământul în ultima parte a regimului Ceauşescu. Fraza Aceasta a fost politica P.C.R., pe care n-o putem considera decât bună, ca toţi copii să frecventeze cursurile şcolare se referă la faptul că oraşul era împărţit pe circumscripţii şcolare, că se făcea recensământul copiilor buni de şcoală şi automat toţi aceştia trebuia să urmeze cursurile. Înscrierea copiilor numai la şcoala din circumscripţia în care locuiau limita la maximum posibilitatea ca unii dintre ei să fie pierduţi pe cale birocratică şi să nu urmeze cursurile şcolare. Astfel se asigura o mai mare stabilitate a posturilor şi normelor didactice.(pag. 73)

După ce la subcapitolul Disciplina elevilor ne perezintă pe trei pagini felul în care se puneau notele la purtare, prezentând multiple cazuri de indisciplină,

23

autorul concluzionează: …nota la purtare se punea atât pentru comportamentul din şcoală cât şi pe cel din afara ei. Astăzi, în democraţie, sloganul este altul: în afara şcolii nu profesorii sunt răspunzători pentru comportamentul elevilor. Alfel spus, după ce ies pe uşa şcolii (corect ar fi pe poarta) elevi nu mai sunt elevi. Şi ne mai mirăm că în timp ce pe noi, astăzi, nu ne interesează ce fac elevii în afara şcolii, pe cei mai mulţi părinţi nu-i interesează ce fac copii lor la şcoală.

Observaţii interesante privind învăţământul românesc, pe baza unei analize comparative între trecutul socialist şi prezentul democratic, face domnul Şurubaru în subcapitolul Situaţia şcolară. Subscriind la ideile dumnealui, citez mai pe larg din această parte. Dacă în Epoca Ceauşescu a fost obligatoriu ca toţi copiii recenzaţi ca buni de şcoală să fie înscrişi la şcoală, n-a fost obligatorie şi promovarea lor dintr-o clasă în alta. Obligatorie a fost sarcina cadrelor didactice de a ridica nivelul de pregătire al elevilor astfel încât aceştia să promoveze clasa pe merit. Cât priveşte controversata problemă a meditaţiilor, domnul Şurubaru formulează critici destul de aspre la adresa şcolii de azi şi, implicit, a unor colegi. Apelând la bunăvoinţa cititorului, am să prezint mai multe aserţiuni de ale autorului. Şi atunci au fost elevi care s-au pregătit în particular….dar acest obicei n-a devenit un fenomen de masă ca astăzi… Era o vreme când mai exista un gram de demnitate şi respect pentru meserie, profesorii nefăcând pregătire în particular măcar cu elevii claselor lor. Astăzi, când se intră la liceu pe baza mediilor din ciclul gimnazial, toţi elevii ştiu că cei care se pregătesc în particular cu

24

profesorul clasei au note mai bune decât cei care, din diferite motive, învaţă singuri, oricât ar fi ei de buni.

In continuare, încă în câteva pagini, domnul Şurubaru vine şi cu alte observaţii critice de care diriguitorii de azi ai şcolii ar trebui să ţină cont.

* * * Însemnările mele despre Identitate restituită a

Şcolii Nr. 2 s-au rezumat în special la perioada 1965-1974 când, după cum am spus, am slujit această şcoală. Desigur, domnul Şurubaru face operă ştiinţifică. Cei care am trăit zi de zi viaţa de dascăl în acea vreme avem în memorie multe fapte vii, care depăşesc graniţele cataloagelor, a rapoartelor. Latinistul Haralambie Mihailescu care a scris un articol în revista şcolii (au apărut două numere) susţinea că numele cartierului, Mărăţei, vine din latinul marat care înseamnă sărac. Întradevăr, condiţiile de viaţă ale multor elevi erau precare, vizitele în calitate de diriginte la domiciliul elevilor erau adevărate aventuri.

Se pot scrie multe despre cum se făceau inspecţiile şcolare, despre rolul organizaţie de partid, despre activitaţiile cu elevii în timpul vacanţelor, despre relaţiile dintre profesori, cum se făcea carte în săli insalubre, dar şi de devotamentul cadrelor didactice, interesul elevilor pentru carte.

La finalul acestui volum, deci și a celorlalte trei anterioare pe care subsemnatul nu le-a citit dar sunt convins că sunt la fel de documentate, și interesante, mai ales că vorbesc despre un timp mai îndepărtat, domnul Șurubaru mărturisește că ar fi vrut să scrie și un al cincilea volum cu scurte biografii ale slujitorilor școlii în decursul timpului. O asemenea întreprindere este mult

25

mai greu de realizat, implicând un efort mental de înlăturare a subiectivismului, deși ar merita făcut pentru întregirea operei. În definitiv, oamenii sunt cei care fac istoria.

Domnul Mihai Șurubaru își încheie patetic lucrarea, cu regretul că școala nu a căpăta numele inițial, Școala Costache Negri. Pe când eram profesor la Liceul Industrial Electrotehnic am făcut propunerea, scrisă în ziarul Ceahlăul, ca liceului să i se dea numele de Dimitrie Leonida. Nu s-a aceptat, dar erau alte timpuri. Ce pot zice? Doar să reamintesc versul din Glossa lui Eminescu. Alte măşti, aceeaşi scenă.

Virgil Savin

Dealuri Ghindăoane.

Inginerul Virgil Savin a ajuns la a treia carte, scrisă după ieșirea la pensie. La anii senectuți (nu-i aşa? tot omul devine povestitor, a trăit destule evenimente despre care poate să spună ceva. Unii le narează cu har, oral, în special bunicii nepoţilor, alţii le şi înregistrează pe hârtie pentru a rămâne şi peste veacuri. În pofida unora care cred că nu mai lor le-a lăsat Dumnezeu (acum, adică după 1989, toţi cei care se declarau atei convinşi ba, căutau şi prozeliţi în ceea ce-i privea, bat metanii, îngenunchează pe la icoane iar dacă sunt cu dare de mână mai merg la muntele sfânt sau Ierusalim) sau sfânta natură darul de a compune.

Scrisul nu este chiar o treabă uşoară după cum ar apărea la prima vedere. Trebuie să ai puţină voinţă, nu de putere a la Nietzsche, ci de a purta tocul pe coala de

26

hârtie fără să o ostracizezi fără rost. Mai ales că ai putea suferi consecinţele unui blestem al brazilor. Domnul Savin nu se află într-un asemenea pericol.

În primele două cărţi, Râuri albe (2009) şi Călător în timp (2011), personajele sunt autorul și prietenii lui, ne sunt prezentate pe larg copilăria şi adolescenţa, activitatea de inginer, confruntările pe care le-a avut cu viaţa în această calitate.

A treia carte se intitulează Dealuri ghindăoane cu subtitlul: Un meleag de istorie şi legendă.

Comuna Ghindăoani este aşezată într-o zonă de un pitoresc rar întâlnit, nu ştii dacă locuinţele sunt aşezate pe văi, printre dealuri sau dealurile au răsărit dintre case. Culmea cea mai înaltă este Hâga, după cum spune autorul. Am urcat și eu pe ea într-un început de toamnă și mi-am explicat de ce domnul Virgil Savin este atât de legat de meleagurile natale pe care le defineşte, după cum am văzut, de istorie şi de legendă. De legendă, fiindcă Ghindăoani se revendică de la vestitul Hindău unde moldovenii au repurtat, spune autorul, prima mare bătălie împotriva oştilor străine de dincolo de Carpaţi. De altfel, de pe Hâga se profilează spre Apus culmea Pleşu cu vestita Cetate Neamţ, renumită pentru rezistenţa împotriva ungurilor (1391), turcilor (1476), şi apărată eroic de o mână de plăieşi împotriva vestitului rege polon Ioan Sobieski (1691). Domnul Savin asemuieşte Hindăul, locurile Ghindăoanilor de azi, cu Posada înfrângerii regelui ungur Carol I Robert de Anjou de către Basarab I și obținerea independenței Țării Românești. Alte dealuri descrise de domnul Savin sunt Osoi şi Dealul Chiruţei. Descrierea succintă a dealurilor, în special situarea lor în peisajul podişului nemţean, îi prilejuieşte autorului să ne

27

prezinte pe larg obiceiuri ghindăonene, viaţa insolită a unor familii pe care le-a cunoscut, precum şi propria copilărie. Autorul ne aduce în faţă tipuri de oameni de altă dată, preocupări ale acestora, întâmplări inedite. Faptele sunt povestite frumos, dând cărţi farmec şi interes nu numai pentru cititorul localnic ci şi pentru cel de aiurea.

Prin faptele prezentate, unele cu minuţiozitate, cartea domnului Savin este şi o monografie, sentimentală o denumeşte Cristian Livescu, consilierul editorial al opului. Sentimentală fiindcă domnul Savin narează cu mult afect, cu multă dragoste despre Hindăul nostru istoric. Fiind un bun creştin, autorul face dese incursiuni în credinţa ortodoxă iar sfaturile lui sunt de bun simţ.

O notă aparte pentru realizarea grafică aparţinând tipografiei Atograf din Piatra Neamţ şi iconografiei color.

Altfel de școală

Înainte de vacanţa de Paşti, cum i se zice

acum, sau vacanţa de primăvară cum i se zicea înainte, adică în timpul comuniştilor – or fi fost oare comunişti? – a existat anul acesta o săptămână de hoinăreală pentru elevi. A fost botezată pompos Altfel de şcoală, s-a învăţat altceva sau altfel: sau şi una şi alta.

Eu, după vreo şaizeci de ani de şcoală de toate felurile am rămas cu o idee fixă, pornind de la concepţia că şcoala este o instituţie de instrucţie (învăţare) şi educaţie (comportare peste tot şi tot timpul după anumite reguli şi principii) care se fac la şcoală cu profesorul sau învăţătorul stând la o masă, care se deosebeşte de masa

28

de acasă sau de la restaurant, numită catedră, iar lângă catedră, în dreapta, sau în stânga sau în spatele ei, depinde de cum se uita privitorul, pe perete era o suprafaţă vopsită în negru, eu am văzut-o vopsită şi în verde, numită tablă. Pe această tablă s-a scris şi se mai scrie cu un obiect alb numită cretă care lasă urme albe.

De mult, de mult de tot, ştiu o ghicitoare care mi-a spus-o tata întâi, apoi doamna. Se înţelege, desigur, doamna învăţătoare (nu doamna învăţător cum se zice acum deşi în toate dicţionarele de la Şăineanu încoace, şi de mai dinainte, există cuvintele învăţător, masculin, folosit atunci când ne adresăm unui domn, şi învăţătoare, atunci când ne adresăm unei doamne sau domnişoare). Ghicitoarea are următorul enunţ: Câmpul alb, oile negre, cin’ le vede nu le crede/ cin’ le paşte le cunoaşte,. Când e vorba de tabla din şcoală ghicitoarea ar putea suporta o modificare: câmpul e negru iar oile sunt albe. Indiferent de culoare câmpului sau a oilor, pentru a învăţa să paşti asemenea vieţuitoare cu un suflet aparte şi fără spiritul de turmă trebuie să mergi la şcoală. Deci, repet, după cum ne spune pedagogia, și-a lui Comenius, şi-a lui Pestalozzi, şi-a lui Haret etc., şcoala este locul, spaţiul, nu locaţia, necesar, dar nu suficient, pentru instrucţie şi educaţie. Tot de la pedagogii enumeraţi mai înainte, dar şi din proprie experienţă, ştiu că un rol important pentru învăţare şi comportare îl are munca, munca ca activitate practică, fie fizică, fie intelectuală. În sens larg, şi activitatea şcolară este muncă. Sau stabilit, în decursul timpului, de la Socrate încoace, dacă nu și de mai înainte, norme, moduri, principii despre ce și cum trebuie să se învețe, ce calități trebuie să aibă un absolvent de școală. Multe au fost respectate și se mai respectă. Oricum,

29

învățământul are un caracter conservator, nu se pot face schimbări majore fără să-i afecteze substanţa. La noi, la români, cel puţin în ultimi şaizeci, şaptezeci de ani, modificările s-au ţinut lanţ. În bine? Parcă mai mult în rău.

Conceptul Altfel de şcoală a apărut peste noapte, s-a dat o săptămână liberă de la buchea cărţii. Din cele ce am aflat de la copii, de la dascăli, din presă, în această perioadă elevii au vizitat muzee, au făcut excursii pe dealuri, prin oraş, pentru cunoaşterea mediului etc. În acea perioadă am avut nevoie să merg la biblioteca judeţeană pentru o carte. La intrare un grup de elevi, deşi eu am deschis primul uşa, au dat buzna peste mine şi au ieşit afară. Tot în aceeaşi zi doi tineri, tot de vârstă şcolară, se urcase cu picioarele pe una din băncile din parc. La o altă bancă un grup gălăgios umpluse aleea, în faţa lor, cu coji de seminţe. Tot în acea săptămână a trebuit să mă feresc pe trotuar, iertată-mi fie expresia, din calea unor turme bipede, iar stăpânul lor, a se citi profesorul, era invizibil. Desigur, păduri fără uscături nu există!

Dar Altfel de şcoală, ca manifestare a existat de când mă ştiu într-o relaţie cu şcoala. Cu scuzele de rigoare, am să vorbesc puţin despre ceea ce făceam eu, modestia nefiind întotdeauna o latură pozitivă în activitatea omului. Am colindat cu elevii Ceahlăul, munţii din jurul oraşului. I-am dus pe cei mici la bâlci şi la săniuş, am organizat excursii în ţară şi străinătate, şi toate fără să deranjez procesul de învăţământ. Dar poate vă spune domnul Gheorghe Amaici de drumeţiile de duminica cu bicicleta, sau de expediţiile din Munţii Piatra Craiului, Bucegi etc. Alţi profesori au făcut expediţii pe

30

urmele călătoriilor lui Calistrat Hogaş, au urmat cursul Bistriţei de la izvoarele din munţii Rodnei până la vărsarea în Siret. Vara porţile şcolilor erau deschise pentru activităţi de vacanţă. Existau tabere ale elevilor cu înclinaţii pe anumite discipline şcolare.

E drept că pe atunci nu se făceau proiecte, acestea erau rezervate doar constructorilor de hidrocentrale, oraşe, uzine, profesorul sau învăţătorul făcea activităţi, definite simplu extraşcolare, adică în afara programei şcolare pentru care nu semna în condică şi nu primea nici bani. Asemene activităţi se aflau în fiinţa lui.

Prezentele note nu se vor o critică la adresa prezentului ci doar o succintă amintire asupra a ceea ce a fost.

Apolinic și dionisiac

Apolinic şi dionisiac sunt Categorii estetice

formulate de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der trag die au dem geist der muzik - Naşterea tragediei din spiritul muzicii – (1872). Ele reflectă, pe plan estetic, opoziţia dintre cei doi zei ai artei la greci: Apollo, un dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti, zeul muzicii, al poeziei, al lumini, al artelor frumoase, al fanteziei, visului şi profeţiei, era identificat adesea cu soarele; Dionysos, tumultosul zeu al beţiei extatice (extatic de la extaz), patronul muzicii şi poeziei lirico-ditirambice, sărbătorit în cântări şi dansuri cu caracter orgiastic, reprezintă principiul sumbru şi iraţional, dominat de instincte. Dionysos, ca zeu al extazului, al

31

misterelor, personifică tulburarea, zbuciumul plin de fervoare, bahic. (Mircea Angelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu – Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti)

Cu alte cuvinte, creatorii de artă, poeţii, muzicienii, pictorii etcetera, se manifestă în spirit apolinic sau dionisiac, realizează opere care pot fi încadrate în unul din aceste curente. Există şi situaţii când scriitorul, muzicianul, pictorul pot exprima în operele lor atât spirit apolinic cât şi spirit dionisiac, o demarcaţie definitivă în modul lor de manifestare nu există, poate fi visător, gânditor, căutător de adevăruri în stele, dar se poate găsi şi într-o ipostază bahică, a beţiei extatice, manifestându-se în cântări şi dansuri orgiastice. Din starea momentană, unii zic momentală, sau generală a creatorului rezultă şi caracterul operei de artă.

Aceeași autori, citați mai sus, ne dau ca exemplu de creație apolinică poezia Sara pe deal de Mihai Eminescu iar de creație dionisiacă o poezie de Lucian Blaga. Eu citind cărţile mai multor scriitori, gândesc că în unele opere sunt apolinici iar în altele dionisiaci. Şi opera lui Ion Creangă poate fi privită prin prisma acestor categorii estetice. În Amintiri întâlnim accente apolinice, în Moş Nichifor coţcarul este de-a dreptul dionisiac. Pe postmodernişti mi-i greu să-i încadrez într-un curent sau altul, atât de sofisticate le sunt versurile de nu mai ştii ce vor să spună: că le este dor de casă, de o Ileană, că le este foame, că vor să schimbe lumea, să se schimbe pe ei, că le plac munţii şi marea…, nu-i uşor de descifrat

De semnalat că spiritul apolinic şi spiritul dionisiac coexistă şi în afara artelor. Orice individ se află în asemenea ipostaze, uneori visează, alte ori acţionează

32

ferm pentru a realiza fapte pământene, sau pur şi simplu se află în stare bahică. Interesant că după un chef, după o stare euforică la început, unii devin melancolici, visează vrute şi nevrute, şi o pot termina dramatic, într-un şanţ sau la urgenţa spitalului. Sunt şi cazuri când o stare normală, să-i zicem, forţat, lirică, devine comică, apoi dramatică şi se termină tragic. Aş concluziona că genurile literare, creaţii subiective, nu sunt decât o reflectare obiectivă a ceea ce este omul. Se poate vorbi, însă, și în spirit platonic, să admitem că genurile literare, categoriile estetice au o existență de sine stătătoare, sunt idei înnăscute, aflate undeva într-un spaţiu celest, iar creaţiile oamenilor nu sunt decât copii, umbre ale acestor idei: dramă, tragedie, poezie lirică sau epică, etc. O asemenea ipoteză este mai greu de admis de omul obişnuit, doar filosofii caută să despice firul de păr în patru sau în mai multe părţi, pentru a le reuni apoi, spunând că este altceva. Din fericire, filosofi sunt destul de puţini, oamenii sunt strâns legaţi de pământ, mai aproape de gândirea lui Aristotel şi mai departe de a lui Platon.

Dar să trec de la expunerea de tip eseu, să zicem a criticului de artă, calitate pentru care nu emit pretenţii, la cea de gazetar, de reporter, prezentând fapte reale, mai aproape de spiritul cititorului obişnuit, preocupat de treburile zilnice, banale. Fără să mă laud, meseria de observator al cotidianului, de gazetar, o mai păstrez în sânge, cândva am mâncat pâine dulce-amară de pe urma practicării ei, făcându-mi mulţi prieteni, dar şi mai mulţi duşmani prin scrisul ce îl făceam. Trebuia să fiu mai mult dionisiac, să scriu și să militez pentru drepturile oamenilor, drepturi care, după cum știe fiecare, nu sunt celeste, ci pământene.

33

Majoritatea scriitorilor, în special a celor începători, după apariţia unei cărţi încearcă să se facă cunoscuţi publicului prin aşa-zisa Lansare de carte. Nu zic toţi fiindcă sunt şi din cei care nu o preferă, motive sunt multe împotriva unei asemenea acţiuni. Poate din zgârcenie, poate din modestie, sau poate din pesimism, că orice-ar face, cartea tot nu se vinde. Sunt şi din cei care cu această ocazie caută să obţină şi ceva bănuţi, să-şi scoată o parte din cheltuieli. Consacraţii au şi alte posibilităţi, participă la târguri de carte, au relaţii cu editurile, sunt colaboratori pe la edituri, pe la televiziuni.

Lansarea unei cărţi, cu mici excepţii, cuprinde două părţi, ambele importante, care se desfăşoară după un anumit tipic, hai să-i zicem canon, că doar ne aflăm în sferele literaturii. Întâi, pe nişte scaune, cu masă sau fără masă în faţă, se aşează prezentatorul, autorul şi criticii, de regulă cam aceeaşi. Depinde de localitate, de numărul subiecților preocupați cu scrisul și de cei care trăiesc de pe urma scrisului. Se spun mai multe sau mai puţine cuvinte despre carte, despre autor, de cele mai multe ori sunt laude urmate de aplauze. Din motive lesne de înţeles, nici nu poate fi altfel. Doar n-ai să-l inviţi, uneori să-l şi plăteşti, pe critic să te înjure. La sfârşit vorbeşte şi autorul, mulţumeşte publicului, prezentatorilor cărţii, se mai laudă şi el şi… invită pe participanţi la a doua parte a activităţii. Autorul oferă, după posibilităţi, după propriile lui pretenţii, o gustare din plăcinte poale-n brâu (dacă fenomenul are loc prin Moldova; la ardeleni s-o fi dând pită şi slană iar la olteni praz cu… nu ştiu ce), sendvişuri cu muşchi rromanesc, prăjituri de la cofetărie, biscuiţi, alune americane, udate, tot după posibilităţi, cu vin, uneori făcut în propria gospodărie, apă minerală, sucuri,

34

coca-cola. Prima parte este liniştită, publicul ascultă ce spun vorbitorii, participanţii mai vorbesc între ei, unii mai vorbesc cu ei înşişi despre grijile zilei de mâine. Alţii visează la figurat şi la propriu. Ca peste tot unde există adunări, de pildă, Parlamentul României. Toate acestea le știu de la televizor, din cele citite prin ziare și din cele văzute cu proprii ochi, auzite cu propriile urechi, prin participarea la asemenea manifestări culturale în propria urbe. Cred că şi alţii le cunosc tot aşa de bine ca şi mine.

Oameni de artă, din cei care n-au ce face, care cam trag mâța de coadă, (deși nu prea este voie, ești pasibil de o pedeapsă din partea celor de la protecția animalelor), adică scriitori, de ordinul câtorva zeci, sunt și în județul Neamț. Muzicianul cu vioara lui mai cântă la o nuntă, pictorul mai face un tablou, dar poeţii, scriitorii în general, nu-şi prea găsesc un derviş în societate, mai ales acum în timp de criză. Poate criticii mai bagă ceva în buzunar, pentru o cronică, o prefață sau postfață, cuvânt înainte, cuvânt înapoi. Sunt și din cei care câștigă: patronii de edituri, nu toți, numai unii mai de soi. Veniturile pentru un Cip, un ISBN, nu sunt de ici de colo. Dar, să nu fim cârcotași, văzut-aţi ce s-a întâmplat cu unul din ei, şi să revenim la apolinic şi la dionisiac. Mai mult la dionisiac.

La Piatra-Neamţ, oraş turistic zic unii că este, ba chiar că ar fi perla Moldovei, (nu ştiu dacă este vorba de o perlă naturală sau una artificială de pe care, după ce este purtată la gât câtva timp, se duce o pojghiţă de pe ea şi rămâne ca un câine care năpârleşte), la Piatra-Neamţ, repet locația, există ca în toate judeţele o bibliotecă… judeţeană (nu știu cum se va numi după ce se va face reîmpărțirea administrativa gen Băsescu) şi şeful ei,

35

managerul cum se zice acum cu ifose de capitalism postmodernist, este domnul Constantin Bostan. Acest domn, foarte simpatic și priceput, oferă găzduire literaților de toate soiurile fără discriminare de ochi dulci, de sex, preferințe sexuale, de vârstă, de culoare, apetență gastronomică, starea sănătății, că sunt membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor sau altor organizaţii de acest gen, mai pe scurt, într-o democraţie perfectă, pentru a-şi lansa gândurile scrise pe hârtie indiferent de format, A5 sau A4, cursiv sau drept, aldin (Bold) sau normal. Pentru aceste activităţi sunt două săli, una mai mare, mai comodă ce se află la etajul trei sau patru, precis nu ştiu, în orice caz la cucurigu, Sala Teatrului de Joacă (De ce se numeşte aşa drept vă spun că nu ştiu. Biblioteca are în încadrare un regizor şi o formaţie de teatru de copii dar nu ştiu dacă există teatru în care nu se joacă sau dacă teatrul este o joacă. Poate pentru copii, da.) şi Sala Cupola. Numele acesteia îmi este explicabil. Biblioteca din Piatra Neamţ are o cupolă mare din sticlă, sală în care vara este cald şi iarna frig. Sala de fapt este un hol mare din care se intră în birouri şi nişte săli de lectură.

În aceste săli cu trei dimensiuni, a patra intelighenţia, sau talentul, nu o discut, au loc lansările de cărţi cu cele două părţi despre care am făcut zicere. Eu semnatarul de mai jos, sau de mai sus, după vruta secretarului de redacţie, am participat la multe asemenea activităţi, culturale desigur, asistând, sau participând numai în parte, cu de la mine voinţă de putere, la multe momente apolinice şi dionisiace. O anumită structură stomacală m-a făcut ca în momentele cu manifestări dionisiace de care erau cuprinşi participanţii eu să devin apolinic, să meditez la condiţiile existenţiale al omului

36

modern, nu fără ciudă însă de propria mea stare a firii. O observaţie pe care am receptat-o şi care consider că trebuie cunoscută şi de alţi hominizi, nu numai nemţeni ci şi din alte colţuri de ţară, şi mie mi se pare interesantă, este trecerea rapidă de la apolinic la dionisiac, parcă am fi fost după Revoluţia din Decembrie, când trecerea comuniştilor la democraţi s-a făcut într-o singură noapte.

Asemenea treceri de la apolinic la dionisiac, la Piatra-Neamţ, nu se întâmplă numai la Biblioteca judeţean ci şi la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel”, la Casa Memorială „Calistrat Hogaş”, la Casa Învăţătorului sau Muzeul de Istorie. După cum am afirmat, am participat la multe lansări de carte sau vernisaje de pictură, una mi s-a părut însă cea mai de soi în ceea ce priveşte momentul dionisiac.

Renumitul profesor de limba şi literatura română Mihai Emilian Mancaş şi-a lansat în toamna care a trecut, blândă şi bogată, la Biblioteca judeţeană a judeţului Neamţ, desigur, instituţie ce poartă numele lui Gh.Th. Kirileanu, o carte care poartă titlul: „Mămăliga”. Autorul, într-unul din capitolele volumului, prin multe fapte povestite şi multe argumente, susţine că mămăliga este un brand al României (eu aş zice că este mai ceva decât frunza doamnei Udrea), personalizează poporul român şi trebuie să fim mândri pentru că suntem… mămăligari. Un ultim argument al susţinerii cu aplomb a afirmaţiilor sale a fost că în partea a doua a activităţii, adică partea dionisiacă, după cum am denumito, domnul Mancaş, sa prezentat în Sala Cupola cu o mămăligă mare, adusă de doi voinici pe o targă trainică, şi cu o cratiţă din cele care se folosesc pe la praznice, plină cu tochitură de porc (bucăţi de slănină amestecate cu bucăţi de carne

37

macră prăjite în suc propriu). În jurul acestor bunătăţi se îngrămădiseră fraţii ca la ajutoarele date de edilul Constanţei. După ce burţile au fost puse la cale, fiecare cu cât a apucat, bucatele au fost udate cu vin din acela negru, puterea ursului. Ce a urmat? Pe unii i-a cuprins melancolia, pe alţii o stare euforică, conform structurii psihice a fiecăruia.

Agramatul Igaș,

Posturile de televiziune , în special Antena 3 şi

Realitatea TV, desigur prin reporterii lor, se întrec în a monitoriza greşelile de exprimare ale politicienilor. O persoana intrată în colimatorul lor critic a fost şi este ex-ministrul Internelor şi Administraţiei, Traian Igaş. E dreptul lor să facă acest lucru, dar tot atât de adevărat ar fi să aibă şi un pic de bun-simţ autocritic, să se uite şi în propria… gură

Gramatica limbii române nu este chiar atât de uşoară, iar faptul că limba unui popor este un organism viu, unele cuvinte nu mai sunt folositoare, apar altele noi ca urmare a dezvoltării social-economice, politice, culturale, nu numai a ţării ci şi a Mapamondului, nu este uşor să fii mereu la curent cu tot ce se întâmplă în domeniul exprimării, atât scrise cât şi orale.

Domnul Igaș era beștelit nu numai că o ia pe arătură cu exprimarea lui, ci și pentru faptul că nu a avut un parcurs școlar cursiv, că și-a susținut bacalaureatul la vârsta de 24 de ani. Nu îi iau apărarea fiindcă n-am pentru ce. Problema lui și a altora ca el, și Doamne Dumnezeule sunt destui, aduce în discuție, chiar de pare

38

surprinzător, chestiuni mult mai complexe, de dezvoltare a personalităţii umane, de învăţământ, de conducere, administrare a treburilor unei ţări

Jean Piaget în Introducere în epistemologia genetică afirmă că există o ordine a apariției și dezvoltării structurilor mentale. În baza acestei teorii nu ar trebui să forţăm copiii în însuşirea cunoştinţelor peste posibilităţile ce le sunt oferite. Dar, orice individ observă şi se miră de marea diversitate din care este alcătuită lumea, iar omul este partea, se presupune, se consideră, cea mai evoluată a acestei lumi. Până la proba contrarie, acest adevăr este considerat absolut, deşi, filosofic vorbind, nu există nimic absolut. Doar Dumnezeu, pentru credincioşi.

Să revenim la diversitate, la diversitatea omului. Fiecare individ reprezintă ceva aparte şi oricât de asemănători suntem între noi, fiecare este identic numai cu sine însuşiși și deosebit de ceilalți în cadrul unor coordonate de timp, mediu, bine definite. Această realitate implică nu numai structurile fizice ci şi cele mentale care, de fapt, constituie obiectul discuției prezente.

Am citit recent într-o carte a profesorului pietrean Mihai Mancaş că Lucian Blaga ar fi început să vorbească pe la vârsta de cinci ani. Se spune că nici Albert Einstein nu a avut o dezvoltare impresionantă încă din leagăn. Ce au devenit nu mai este cazul să vorbim. George Enescu la vârsta de cinci ani, după unele informaţii, începuse să compună, Şi Mozart a fost un talent precoce, foarte productiv, a scris zeci de opere, o personalitate greu de egalat din acest punct de vedere. Giuseppe Tomasi di Lampedusa a rămas în istoria

39

culturii lumi printr-un singur roman, Il Gottapardo (Ghepardul), scris la o vârstă înaintată. împlinea șaizeci de ani și nu și-a văzut opera publicată, fiind refuzat de un editor. Poate pe motiv de vârstă.

Din activitatea de profesor am multe exemple când unii elevi foarte buni la carte nu au avut realizări profesionale deosibite, au rămas la nivel mediu, în timp ce alţii, cu rezultate mediocre în şcoala generală sau liceu, au urcat destul de sus pe scara ierarhiilor profesionale. Sunt şi din cei care promisiunile s-au confirmat.

Mai recent, navigând pe Net am descoperit un articol despre mintea umană. Se afirmă în acest material, „Viaţa secretă a creierului adulţilor: descoperiţi talentele surprinzătoare ale minţii de la vârsta mijlocie”, de Barbara Strauch, jurnalist la „The New York Times”, că după vârsta de 50 de ani se obţin rezultate remarcabile în conducerea unor firme, în luarea deciziilor.

Nu îl asociez pe ex-ministrul nostru de la Interne şi Administraţie cu personalităţile amintite, ar fi o gravă ofensă adusă memoriei acestora. Folosesc numele domnului Igaş doar pentru exemplificare, pentru demonstrarea unui principiu, ale unor realităţi, pentru a arăta că cineva, un individ, oarecare ar fi el, nu poate fi calificat ca pregătit sau nu pentru o funcţie dacă luăm în seamă doar vârsta la care a terminat şcoala sau după folosirea greşită a unui cuvânt. Intră în discuţie mulţi alţi factori. Fizic şi mintal, omul, în totalitatea indivizilor, nu are o dezvoltare liniară, fiecare reprezintă un caz în parte. Doar felul corect, bine sau rău, de care se achită în îndeplinirea atribuţiilor contează. În dezvoltarea oamenilor nu există un pat a lui Procust, sau, pe înţelesul

40

tuturor, un singur calapod de cizmar. Lumea oamenilor este mult mai complexă şi mai complicată, oferindu-ne la tot pasul fel de fel de surprize. De altfel, în aceasta constă şi frumuseţea vieţii. Dacă toţi oamenii ar fi frumoşi nu ar exista nici un om frumos, dacă toţi ar fi deştepţi nu ar exista nici un deştept. Diversitatea face posibilă viaţa

Platon, marile filosof al antichității ajuns la curtea tiranului Dionysios din sudul Italiei, împreună cu Dion, cumnatul tiranului, a încercat să pună în practică concepția sa despre cetatea ideală. Rezultatul: Dion este exilat iar Platon a fost vândut ca sclav. Noroc că a fost răscumpărat de filosoful Annikeris şi eliberat. A mai mers de două ori în Sicilia la Siracuza pentru a-şi pune în operă ideile lui politice, dar rezultatul a fost nul. Părerea lui Platon era că filosofii trebuie să conducă societatea.

Câţi din conducători de state au fost sau sunt deţinători ai premiilor Nobel?, deşi şi acestea sunt discutabile. Savanţii, de regulă, au alte gânduri, nu se implică în politică, iar când se abat de la regulă, o dau greş. Cazul Iorga de la noi. Apoi deşteptăciunea, mă refer la domeniul conducerii, nu depinde numai de anii de şcoală, mai trebuie înclinaţii şi îndrăzneală, tupeu, voinţă de putere, cum ar zice Nietzsche. Să-mi fie iertată expresia, sunt destui proşti cu şcoală. Am văzut ţărani cu patru clase primare care-şi conduceau foarte bine gospodăria colectivă şi ingineri care erau nişte târâie ogheală.

Din cele spuse până aici nu înseamnă că sunt împotriva pregătirii şcolare temeinice, doar că vreau să arat că evoluţia individului şi rolul lui în societate nu se conduc după legi dinamice, ci îmbracă fel de fel de particularităţi, nu sunt liniare, sunt destul de sinuoase. În

41

lume nu există numai necesitate ci şi întâmplare. Şi mai trebuie şi noroc, dar norocul şi-l face omul, zic unii. Românul mai spune: „prost să fii, noroc să ai”. Noroc ca să dai peste unii mai proşti ca tine. De altfel, Dumnezeu n-a dat oamenilor deştepţi şi noroc, căci nu ştia ce se va întâmpla dacă aveau ambele calităţi, i-a lăsat să se mulţumească doar cu minte. Problema care se mai pune este a examinatorului, a celui care apreciază calităţile, meritele. În binomul examinat şi examinator există o relaţie biunivocă. Dacă examinatorul, în cazul nostru, poporul, este slab şi examinatul nu se poate detaşa într-un om superior iar rezultatele sunt pe măsură. De insuccese nu poate fi acuzat numai conducătorul, ci şi cei care sunt conduşi. Trebuie să-i dăm dreptate lui Marx, Karl Marx, chiar dacă este repudiate, că unui popor, ca şi unei femei, nu i se iartă momentele de slăbiciune când primul aventurier îl siluieşte. Nu Igaş şi cei de teapa lui sunt de vină că ajung în fruntea ţării ci cei care acceptă acest lucru.

Compensat 90% Este vorba de compensarea medicamentelor de

către Casa de Asigurări de Sănătate pentru membrii săi. Logic, strict matematic, aceasta înseamnă că la un medicament al cărui preţ este, de pildă, 100 de lei, pacientul plăteşte 10 lei, sau CAS plăteşte farmaciei 90 de lei.

Chiar credeţi? Să luăm un exemplu. Ai o afecţiune gastrică şi medicul specialist consideră că un medicament util este Motilium. Îţi scrie o reţetă de 60 de tablete, două pe zi. În a doua rubrică din reţetă, în care se

42

prevede cu cât este compensat medicamentul scrie 90, adică 90 la sută. Iţi zici: ce grijuliu este statul cu cetăţenii săi (CAS deşi este o asociaţie privată, este dirijată, subordonată sută la sută Ministerului Sănătăţii care este sbordonat … ştim noi cui) şi te duci în pas grăbit, te doare doar stomacul, te abţii să nu vomiţi pe drum, la farmacie. Pe uşa farmaciei te întâmpină un afiş: Se eliberează medicamente compensate. Eşti foarte bucuros că nu mai ai de umblat. Farmacista, tinerică, simpatică, apasă pe tastele calculatorului, îţi spune că medicamentul există şi te costă 70,12 lei. Înainte de aţi trece durerile de stomac şi a te apuca durerile de cap, faci repede un calcul, regula de trei simple, presupunând că ai terminat un liceu de matematică. Dacă 70,12 lei reprezintă 10 la sută din x, atunci x (costul medicamentului) este egal cu 70,12 X 9, plus 70,12, egal cu 610 lei. Măi, da scumpe-s medicamentele! Dar nu-i aşa. Pe cutia cu 10 tablete de Motilium, scrie negru pe alb, că ea costă doisprezece lei şi trezeci de bani. Preţul a şaizeci de pastile este, normal, de şase ori mai mare, adică 73,80 de lei, dar pe mine, compensat 90 la sută m-a costat 72,12 lei iar C.A.S. a plătit restul, uşor de aflat dacă scazi pe 72,12 din 73,80. Aşa-i că aritmetica este năstruşnică! În realitate, dacă luăm în seamă taxa pe valoare adăugată de 9 la sută, rezultă că pacientul plăteşte statului mai mult decât a fost medicamentul compensat.

De fapt ce s-a întâmplat. Economiştii Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate au creat o nouă categorie economică preţul de referinţă, (ar merita să primească Premiul Tembel) categorie perversă, perfidă, cu care păcălesc pe pacienţi, îi mint grosolan, fără scrupule. Dacă îi întrebi pe farmacişti ce este preţul de

43

referinţă, aceştia ridică din umere şi arată spre calculator. Deci şi informaticienii s-au înhăitat la spus minciuni.

Problema este mult mai complexă decât ţi se pare la prima vedere. La şarlatanie participă şi psihologi. I se spune omului că i se face o reducere de 90 la sută, i se crează o stare psihică de mulţumire, dar este o minciună, o activitate de înşelare, bine gândită, o hoţie. Corect ar fi să se spună pacientului cât se compensează din preţul de vânzare a medicamentelor în farmacii, să se scrie clar pe bon cât costă medicamentul şi cât plăteşte el. Dar minciuna stă la masă cu Casa Naţională de Asigurare de Sănătate din care se înfruptă fără jenă o imensă gloată de salariaţi, membrii de consilii de administraţie, firmele farmaceutice iar asiguraţii plătesc din greu. Să nu se uite că marea supărare a naţiei pe Ceauşescu a fost determinată, în primul rând, de minciunile spuse de regimul lui.

Vacanţe recuperate De Constantin Grasu

Cartea Vacanţe recuperate, Editura Junimea,

Iaşi, 2007, mi-a parvenit, prin bunăvoinţa autorului, acum, la patru ani de la apariţie. Aceasta nu înseamnă că nota ce o fac despre ea este tardivă. Dacă cititorul care o va avea sub ochi, cartea, şi se va apleca pentru a o citi, îşi va da seama că scurtele mele argumente au valoare de adevăr.

44

Pe pagina patru a coperţii, autorul notează: Mărturiseam în volumul anterior (Vacanţe ratate n.n.) care au fost argumentele ce ne-au smuls din îndoiala de a pune sau nu pe hârtie scurtele noastre confesiuni. Asigurăm pe cititori că şi volumul de faţă rămâne sub zodia aceluiaşi destin: el nu se adresează decât colegilor, prietenilor, copiilor, nepoţilor şi rudelor. Refuzăm şi de astă dată orice altă nuanţă ce s-ar da rândurilor noastre şi avem suficientă luciditate de a nu cădea pradă vanităţii şi a crede că ele pot depăşi graniţa de interes a celor ce ne sunt apropiaţi.

Mai întâi o lămurire: Vacanţe recuperate este o reeditare, cu reconsiderări, a volumului Vacanţe ratate, apărut cu doi ani mai înainte, la care se adaugă vacanţele recuperate, constituite de excursiile în străinătate, în special cele de după decembrie 1989, făcute posibile de libertăţile de după Revoluţie.

A doua problemă se referă la modestia autorului afirmată în textul subliniat iar satisfacţia ar consta doar în publicarea cărţii, carte care ar fi rezervată numai unor oameni apropiaţi: familie, rude, colegi, prieteni. Este ceva schopenhauerian în această atitudine, fericirea se află în ceea ce suntem şi nu în ceea ce ne consideră alţii. Se află în această concepţie a domnului Grasu şi un sâmbure din afirmaţia lui Goethe: Dacă aş fi aşteptat ca alţii să-mi dea dreptul de a fi cum sunt, astăzi nu aş fi pe lume… Există şi o metodă de afirmaţie ale unor calităţi superioare ce le posedă un individ, un obiect, recte o carte, prin modestie exagerată, ba chiar prin negaţie. Nu ştiu dacă autorul Vacanţelor recuperate a urmărit acest fapt, dar cartea merită toate elogiile, merită

45

pe deplin să fie cunoscută de cât mai mulţi cititori din multe motive.

Volumul este alcătuit din două părţi distincte. Prima parte, Vacanţe ratate, are ca subiect viaţa autorului începând de la anii copilăriei şi oprindu-se la o analiză, la anii senectuţii, asupra propriei persoane, având ca motiv dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi. Cu toate că în toată cartea se simte în scris stilul omului de ştiinţă, domnul Grasu este doctor în geologie, în această parte se demască şi ca un bun povestitor, în special în descrierea satului natal, în evocarea rădăcinilor familiale, a vieţii din timpul războiului sau în nararea vieţii de elev şi student. Cu mult realism ne este prezentat începutul activităţii de profesor şi peripeţiile prin care a trecut până a căpătat un serviciu stabil. Vacanţe ratate ne aminteşte prin evenimentele trăite de copilăria lui Creangă. Eu care am o vârstă puţin mai mare ca a domnului Grasu, m-am regăsit în multe din evenimentele povestite, ambii fiind copii de ţărani, cu familii numeroase, de unde am evadat spre mai bine. Am evada spre mai bine, e un fel de a spune. Poate, nu poate ci sigur, nu mai mâncăm atât de multă mămăligă iar pâinea nu mai este un lux, nu ne mai încălţăm cu opinci, nu mai muncim pe câmp, nu mai facem multe alte treburi pe care eram obligaţi să le executăm la ţară. Învăţând carte în condiţii pe care tinerii de azi le consideră de domeniul s.f., am avut multe greutăţi de înfruntat iar după aceea fiind supuşi la multe umilinţe. Dar cea mai mare frustrare este pentru un intelectual să asiste la mizeria în care se zbat concetăţenii săi şi el să nu poată face nimic.

În a doua parte a cărţii intitulată Vacanţe recuperate, domnul Grasu ne povesteşte excursiile

46

dumnealui. Geolog de meserie, specialitate rudă de gradul I cu geografia, sper să nu greşesc relaţia dintre aceste două discipline, autorul face o demonstraţie de felul cum trebuie scrise asemenea cărţi. Sunt destui care umblă pe toate meleagurile lumii, dar puţini sunt cei care văd, s-au au văzut, ceea ce i-a căzut sub priviri domnului Grasu. Descrierile cu lux de amănunte, cu date pertinente mă face să cred că autorul şi-a previzualizat călătoriile şi că a plecat doar să trăiască la faţa locului emoţiile ce ne le oferă creaţiile naturii şi ale omului. Sub titlul de informare, amintesc că volumul cuprinde relatări de călătorie din prin Bulgaria, Ucraina, Rusia, Scoţia, Italia, Ungaria, şi din ţările de la antipozi, Australia şi Statele Unite ale Americii. În descrierile acestea îşi demască calitatea de om de ştiinţă prin acribia prezentării, prin stilul folosit, însă fără a fi sec, obositor, ba, din potrivă, cu un vocabular curat, limpede, dovadă a unei cunoaşteri perfecte a limbii române. Datele nu sunt numai de ordin geografic ci şi istoric, naraţiunile fiind pigmentate cu aforisme ale unor oameni din galeria de elită a culturii mondiale, cu zicale din înţelepciunea poporului nostru.

Vacanţe recuperate, deşi autorul o consideră doar o carte de amintiri, de memorii, prin cantitatea de informaţii, bine dozate şi sistematizate, în special în partea a doua, poate fi încadrat şi în rândul cărţilor de ştiinţă, de geografie şi istorie. Deşi apare în urma unor excursii, scrierea ei nu s-a făcut numai din memorie ci este rezultatul unei documentări riguroase ceea ce îi conferă un plus de valoare. Dacă avem în vedere şi iconografia de la sfârşitul volumului, grafica de calitate, avem dreptul să spunem că Vacanţe recuperate nu este

47

numai o carte utilă, ci şi frumoasă şi să-l felicităm pe autor.

Nemuritorii din Agapia De Constantin Virgil Gheorghiu

Anul acesta, în februarie, a apărut la Piatra-

Neamţ, la Editura Crigarux, romanul Nemuritorii din Agapia scris în exil, în limba franceză, de Constantin Virgil Gheorghiu. Traducerea este asigurată de doctorul Virgil Răzeşu. Este a doua transcriere în româneşte după cea făcută de doamna Ileana Vulpescu şi apărută la Editura Gramar. Pietreni se consideră îndreptăţiţi în a-l aduce pe C.V.G. în conştiinţa publicului nemţean, fiindu-le conjudeţean.

Ediţia apărută la Piatra-Neamţ se vrea mai mult decât o reeditare, se vrea o ediţie critică. Pe lângă romanul propriu-zis, opul cuprinde un Cuvânt înainte intitulat Un roman poliţist, social-politic şi utopic, semnat de editor, Cristian Livescu, o Notă asupra ediţiei, semnată C.L, adică tot de Cristian Livescu, o postfaţă semnată de traducător, dr. Virgil Răzeşu, şi un Tabel cronologic, o amplă şi documentată fişă biobibliografică, 13 pagini A5, scrisă când în româneşte, când în franceză, textul în limba franceză fără a apărea la subsol tradus în limba română cum ar fi fost normal din respect pentru cititorul autocton, despre viaţa şi opera lui Constantin Virgil Gheoghiu, realizat de specialistul în ale literaturii, critic şi istoric, Fănuş Băileşteanu. Din tabel aflăm că

48

romancierul este urmaşul preotului Constantin Gheorghiu, la rândul lui tot fiu şi nepot de preot. În actele privind data şi locul de naştere apar unele incertitudini, iar acestea prevestesc viaţa plină de evnimente a scriitorului. Tânărul Ghiorghiu, cu o viaţă tumultoasă încă de la naştere, familia nu-i declară venirea pe lume în timpul prevăzut de lege, este îndrumat pentru a avea o carieră militară, urmează Liceul Militar din Chişinău şi colegiul Militar din Cernăţi. Ajuns la Bucureşti urmează Facultatea de Litere şi Filozofie, se ocupă intens de publicistică, intră în relaţii cu scriitorii timpului. Declanşarea răboilui îl readuce sub hainele militare şi scrie ample reportaje de pe front, de pildă Ard malurile Nistrului şi Şi eu am luptat în Crimeia. Ajunge ataşat pe lângă abasada Romaniei în Croaţia iar când Armata română face stângaîmprejur, întorcând armele împotriva foştilor aliaţi, nu se mai întoarce în ţară. După multe peripeţii ajunge la Paris şi i se deschide larg drumul spre afirmare şi recunoaştere literară, desigur în străinătate. Face călătorii prin America de Sud, este primit de preşedintele Argentinei, ţine coferinţe în faţa universitarilor, ajunge în Liban şi Coreea de Sud. În 1963, 23 mai, scrie Biograful Băileşteanu, În Biserica ortodoxă română Sf. Arhangheli din Paris (Biserica era din Paris şi nu arhanghelii) are loc oficierea investirii lui C.V. Gheorghiu („ordinaţion sacerdotale”), săvârşită de fostul paroh Teofil Ionescu. După trei ani este ridicat în grad de econom-stravofor de patriahul Iustinian al României. Dacă îmi aduc bine aminte, faptul nu este primit cu simpatie de către comunişti. În fruntea partidului şi a ţării se instalase Nicolae Ceauşescu. C.V. Gheorghiu moare în 1992 la 22 iunie.

49

Ceea ce am scris până aici nu este decât o introducere la prezentarea, nu în extenso, a romanului amintit la început.

La lansarea cărţii, în faţa unui public destul de numeros, dovadă a faptului că interesul pentru cultură, în speţă pentru literatură, se află în creştere, traducătorul, domnul Virgil Răzeşu, doctor în medicină, un septogenar, afirma că este cea mai bună carte pe care a citit-o iar criticul Cristian Livescu, doctor cu o teză despre poezia lui Eminescu, îl asemuia pe C. V. Gheorghiu cu încoronatul cu premiul Nobel pentru Literatură, Mario Vergas Liosa. Incitat de asemenea aprecieri, m-am apucat imediat şi am citit cartea chiar în aceeaşi zi şi noapte. Deduceţi din această afirmaţie că Nemuritorii din Agapia este o carte captivantă, citibilă. Este un roman poliţist, cu acţiune condensată la câteva nopţi şi zile, pornind de la uciderea în situaţii suspecte a unui tânăr soldat. Autorul reuşeşte să conducă acţiunea în aşa fel încât îl obligă pe cititor să dea pagină după pagină până la aflarea criminalului. Finalul este însă dezarmant. Uciderea tânărului Tuniadi, fiul unuia din asupritorii micului orăşel cu gară dar cu un singur birjar, nu se face determinat de ura locuitorilor săraci lipiţi pământului, ci dintr-un motiv banal, întîlnirea fiului cu amantul mamei sale şi un conflict inopinant. Pentru cititorul din afara spaţiului mioritic, Nemuritorii din Agapia este o carte atractivă, o carte de buzunar, de citit în tren când peisajul este monoton sau discuţia cu partenerii de drum este plictisitoare. Pentru cititorul român cu o anumită cultură şi cu o aparteneţă vizibilă la neamul din care face parte se pun altfel problemele, va considera că îi sunt lezate sentimentele de aparteneţă la naţiune.

50

În roman se fac referiri, uneori cu obstinenţă la strămoşii daci, la concepţia acestora că sunt nemuritori, că viaţa pe pământ reprezintă doar o etapă în existenţa lor. Dar cine sunt nemuritorii din Agapia, urmaşi ai nemuritorilor daci. Personajul principal, Sava Mold este un om lipsit de cultură, un analfabet iar fmilia lui formată din soţie, Smaranda, şi şase copii trăiesc într-o sărăcie, aproape de sălbăticie, ba au şi manifestări aşişderea. Sava Mold este un ucigaş, dar crima o face după ce ajunge la limita suferinţelor, după ce este zdrobit în bătaie de Tuniade seniorul, proprietarul unui castel, proprietar denumit de autor satrap, demn urmaş al fanarioţilor de la care se trage tot răul moldovenilor. Răbdarea lui Sava Mold aminteşte de părerea vehiculată şi azi, că românul este răbdător, că mămăliga plesneşte greu. C.V.Gheorghiu preot, venit dintr-o spiţă de preoţi, vede salvarea de sărăcie a eroilor săi doar în credinţa în Dumnezeu, ori istoria neamului îl contrazice, cu credinţa în ceruri, mai întâi dacii, apoi urmaşii lor, nu s-au supus fără împotrivire vrăjmaşilor. Până la urmă şi Sava Mold personajul principal, ajuns în situaţie limită, încercarea de a i se lua toporul, unealta cu care îşi asigura mizerabila existenţă, îi crapă capul vrăjmaşului.

Alţi „nemuritori” sunt comisarul Filaret cunoscător al vieţii agapeţilor (locuitorii din Agapia), a comportării lor, a ceea ce sunt în stare sau nu să facă aceştia, judecătorul Cosma Damian, fost şi el un sărac, crescut la orfelinat şi unit prin aceasta cu soarta celor din Agapia, intrat în joc chiar din prima zi de mandatar al înfăptuirii justiţiei, şi lipoveanul Ismail, singurul birjar din Agapia. Despre el, autorul ne spune că este expatriat din partea de Nord a Mării Negre, unde ar fi trăit o

51

populaţie, scopţii, cu obiceiuri bizare, castrarea bărbaţilor după ce aveau primul copil. Greu de crezut că ar fi existat asemenea sectă. Este adevărat că în ţinutul Neamţului, al Petrodavei cum este definit în roman, sunt lipoveni. Este interesant că aceştia, în zonă, se ocupă cu grădinăritul, au familii numeroase, sunt de stil vechi, şi ca locuitor în spaţiul nemţean nu am auzit de asemenea manifestări la ei.

În oralitatea locului, la Piatra-Neamţ, localitate care s-ar fi ridicat pe ruinele Petrodavei dacice (Agapia din romanul lui C. V. Gheorghiu este situată în judeţul Petrodava), pe când eram elev de liceu şi stăteam în gazdă la un cismar (se ştie că atelierele cismarilor ca şi ale frizerilor, croitorilor etc. erau locuri unde se vehiculau nu numai idei politice ci şi culturale) se transmitea părerea că birjarii pentru a feri odraslele boiereşti de pericolul siluirii erau castraţi. Auzitele mele întâmplătoare mi se par mai plauzibile decât afirmaţiile din roman iar edictul dat de domnitorul Nicolae Mavracordat pentru pedepsirea violurilor îmi întăresc convingerea.

Desigur, fragmentul acesta este de coloratură în structura romanului, precum şi a articolului. Revenind la problemele mai de substanţă, trebuie să arăt că noţiunea nemuritor are cel puţin un dublu sens. Cel arătat mai înainte, că moartea este doar pentru trup, sufletul este veşnic. Al doilea sens, cu caracter laic, nemuritori sunt acei oameni care prin acţiunile lor participă la crearea istoriei unui popor. Creatorii de valori materiale, spirituale sunt nemuritori. Bălcescu, Eminescu, Iorga, toată galeria de elită a oamenilor de cultură a unei naţii intră în categoria nemuritorilor fiindcă intră în memoria

52

neamului. Deşi anonimi, nemuritori sunt eroii de la Mărăşeşti, de la Plevna şi în multe alte locuri pentru apărarea ţării. Nemuritorii de la Agapia nu sunt astfel de oameni. Dacă ar fi existat, romanul ar fi căpăta alte valenţe şi poate şi critica ar fi fost alta. În niciun caz, bigotismul, sugerat în roman, pentru a-i da un aspect exotic, vorbind ca despre o ţară aflată la margine de lume, nu geografic ci din punct de vedere al mentalităţilor, nu caracterizează poporul român.

O explicaţie a unei asemenea tratări despre români, pe lângă faptul că C.V.Gheorghiu era preot, ar fi şi acela că era un exilat, un opozant intrasigent al comunismului. Romanul apare în Franţa în 1964. Stalinismul mai trăia în ideologia comunistă şi avea efecte nocive în sateliţii Uniunii Sovietice. Deşi, în roman se vorbeşte despre satrapi străini, urmaşi ai fanarioţilor, noii satrapi nu erau cu nimic mai prejos, numai că în noile situaţii date, moldovenii s-au opus cu dârzeie acestora. Chiar într-o comumnă vecină cu localitatea natală a autorului s-au petrecut dure ciocniri.

Nemuritorii din Agapia este şi un roman despre sărăcie cauzată de vicistitudinile istoriei, în special dominaţia fanarioţilor. Lucien Guissard, în „La Croix” susţine că Romanul lui C.V.Gheorghiu este strigătul fără sfârşit al sărăciei, eterna victimă într-o lume bântuită de fantasme…(Citat de pe pagina patru a copertei, notat de criticul Cristian Livescu).

Dacă avem în vedere ca actiunea se petrece intr-o perioada când existau trenuri şi telefonie mi se pare că motivaţia este subţirică, cauzele sărăciei românilor sunt şi de altă natură, se află în structura intimă a unor grupuri rupte de poporul căruia istoric, doar istoric, îi

53

aparţin. Devoalarea sărăciei nu rezultă însă din nararea faptelor şi descrierea personajelor, ci mai mult dintr-o prezentare directă, nişte logosuri ţinute de comisarul Filaret, de ocnaşul Sava Mold, sau chiar de autor. Citind cartea, aveam impresia că mă aflu într-o sală de clasă la o lecţie de istorie a unui profesor cu talent oratoric. Sau mai nou, asistam la una din emisiunile posturile de televiziune Realitatea, Antena 3 sau OTV.

Uneori scriitorul preia imagini despre sărăcie şi nedreptate întâlnite şi în alte cărţi, de pildă botniţele din Desculţ de Zaharia Stancu. Primitivismul în care trăia familia lui Sava Mold îl regăsim povestit şi de Calistrat Hogaş în Pe drumuri de munte, cu deosebirea că o face, după propria-mi opinie, cu mai mult talent.

De reţinut că acţiunea nu se petrece după cum s-ar crede din titlul romanului la Mânăstirea Agapia, a cărei biserică a fost pictată de Nicolae Grigorescu. Agapia este un orăşel, o ficţiune, situat, ca şi mânăstirea omonimă, tot în ţinutul Neamţului, în carte în districtul Petrodava, la poalele Ceahlăului. Spaţiul ales a fost bine gândit de autor, care mai are şi alte cărţi ale caror acţiuni se petrec în acest spaţiu nu numai mirific ci şi plin de legende. Ceahlăul este un fel de Olimp al românilor, o creaţie aparte a lui Dumnezeu, dar aici mişună şi duhuri rele. Nemuritorii din Agapia sunt oameni paşnici. Pentru a explica actele nelegiiute, uciderea celor doi Tuniade, tatăl şi fiul, autorul introduce şi un element fantastic, un vânt, considerat rău, care, când bate, le tulbură minţile, îi face să încalce regulile sociale. C.V.Gheorghiu vorbeşte despre un asemenea vânt ca existând fizic, confundându-l cu föhn-ul din Alpi. Cel puţin, aşa susţin traducătorul şi editorul, care fiind oameni ai locului, cetăţeni ai urbei

54

Piatra-Neamţ, îl înlocuiesc cu un vânt nedefinit, denumindu-l vântul cel rău. Sintagma vânt rău am întâlnit-o adesea în această parte a ţării, dar este ca un fel de duh, ceva invizibil, nu este un fenomen natural cum se sugerează în roman.

Fără a stabili locul atât al autorului cât şi al romanului în literatura naţională sau universală, consider că este o carte ce merită citită și în această perioadă de boum al informațiilor, recte și al literaturii.

Bancul, Bulă și „Conta”

Anul acesta, 2012, a apărut numărul 10 al

revistei/cărții trimestriale „Conta”, editată la Piatra-Neamț, în acelaşi format grafic, cu aceeaşi orientare tematică ca şi numerele anterioare. O obișnuință a colectivului de redacție este prezentarea unor dezbateri pe diferite teme culturale, inițiate în special de domnul Adrian Alui Gheorghe, directorul publicației. În numărul cinci, anul trecut, Ancheta a avut ca temă Bancul şi literatura. Intervievaţii au răspuns (sau au avut de răspuns) la mai multe întrebări pe tema bancurilor, relaţia lor cu literatura, despre Bulă şi manifestările lui, să spună, desigur în scris, nişte bancuri. Aceste întrebări şi rugăminţi au fost grupate în patru probleme numerotate cu cifre arabe de la 1 la 4.

În cincizeci de pagini, de la 8 la 58, au răspuns la întrebări nouăsprezece scriitori. (Unii, şi-au notat răspunsurile de la 1 la 5 (!?). Un fel de stahanovism literar, literar dacă considerăm răspunsurile literatură. După cât au scris unii, câte patru, cinci pagini, alţii doar

55

câte una, poţi trage şi concluzii privind profilul de gândire al intervievaţilor. Toţi au, însă, o trăsătură comună: vorbind de Bulă, de bancurile spuse în timpurile lui Ceauşescu, au făcut, la unison, critici aspre ceauşismului, socialismului.

Revista „Conta” şi-a fixat ca obicei ca la sfârşitul fiecărui exemplar să fie o pagină, două cu succinte date biografice a colaboratorilor. Uitându-mă pe această pagină am observat că foarte puţini din cei care au răspuns la ancheta amintită şi-au făcut doar şcoala primară în epoca famată. Scriitori fiind, nu cred că domnii nu au scris măcar un vers, un rând, un text de brigadă artistică de agitaţie, cu laude la adresa epocii de aur. Să nu mai zic că poate au primit şi burse de studii sau şi-au făcut concediile pe la casele de creaţie ale Uniunii Scriitorilor. Cel mai intransigent este constănțeanul Ioan Florin Stanciu. Pentru dumnealui …Bulă este o consecință firească a imbecilului experiment comunist din România postbelică. O asemenea formulare duce la concluzia că în ţara noastră a mai existat o perioadă comunistă, în România antebelică, sau că a mai existat alt fel de experiment.

Apoi, domnul Stanciu îşi susţine aserţiunea că orice om raţional ştie că ciuma roşie bolşevică, adusă pe şenilele tancurilor ruseşti s-a prăvălit peste ţara noastră într-un moment istoric de graţie, când chiar reuşisem să ne desprindem dintr-un fanariotism intrinsec şi să ne integrăm, firesc, din punct de vedere politic, economic şi spiritual, în Europa.

Am căutat la sfârşitul revistei, la pagina cu autori, să aflu ceva din SV-ul domnului Stanciu. Văzând că este omis, am căutat pe Internet şi am aflat că este

56

profesor de limba română. Poate domnul profesor îşi aduce aminte de fabula Toporul şi pădurea. Poate a și vorbit despre ea la clasă.

Ce zice în final poetul: Istoria aceasta, de-o fi adevărată, Îmi pare că arată Că în fiece ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate Un pământean de-ai noștri, o rudă sau un frate.

Un copac, chiar dacă este răchită, nu se prinde, nu crește, dacă nu este plantat de cineva, nu este udat. Cât privește integrare noastră din punct de vedere economic și spiritual în Europa, nu este numai o chestiune discutabilă, ci și o afirmație falsă. Eram o țară agrară, cu o populație, în cea mai mare parte care trăia la sate, în case din chirpici, fără lumină electrică cu un număr imens de analfabeți, în care pasta și periuța de dinți nu se cunoșteau, plugul era tras de vite, încălțămintea de bază era opinca din şorici de porc, săpunul era o raritate, bucătăria era şi dormitor, şi adăpost, pentru vite, uneori, pelagra, tuberculoza, frigurile decimau populaţia rurală. Mi-aduc aminte despre spusele unui medic care a avut ca pacient un copil cu prolaps anal şi a fost adus la spital fiindcă fusese muşcat de câine când se dusese în spatele casei pentru necesităţi fiziologice. Şi fiindcă tot discutăm despre bancuri, glume, persiflări, ştiţi din ce era alcătuit un WC la olteni? Dintru-un par de care se ţinea omul şi dintr-un băţ cu care se păzea de câini. Nu-i prea onorabil, dar în grija medicinii primare în acele timpuri era şi controlul dacă ţăranul îşi săpa o groapă şi o înconjura cu ce avea,

57

scânduri, coceni, beldii, pentru activitatea mai puțin plăcută a omului.

Dar să lăsăm, pentru moment politica la o parte şi să ne ocupăm de fenomenul banc şi eroul principal al anchetei, Mister Bulă, cu pură preocupare ştiinţifică, dar nu făcând nu ştiu ce cercetări privind geneza bancului şi a lui Bulă, funcţiile sociale ce le-a avut pe diferite trepte de evoluţie a omenirii, sau României etc. Mă voi referi doar la câteva din afirmaţiile făcute în această anchetă la care adaug și o modestă părere a mea despre apariția umorului, implicit și a bancului, componentă a acestuia, bineînțeles bancul bun, de calitate. Așa cum nu orice scriere este literatură, chiar dacă autorul o consideră astfel, nu orice banc are umor, chiar dacă cel ce îl spune vrea să ne facă să râdem. Apariţia bancului se află în negura timpurilor, în perioada ludică a omenirii. De la biologie ştim că ontogeneza repetă în mare filogeneza. Copilul de azi este o copie a copilăriei omenirii. Copilului îi plac, mai mult ca omului matur, ghiduşiile, glumele. Pentru a ieşi din situaţii jenante, neplăcute şi omul matur apelează la umor, la glumă. Această manifestare face parte din firea lui, din modul lui de a trăi, din confruntare cu vicisitudinile vieţii. Dar numai cu haz nu scapi de necaz.

Să lăsăm însă politica în seama politicienilor şi să ne ocupăm de Bulă, Bulă cel din revista „Conta”, aşa cum este văzut de autorii opiniilor.

Tăzlăoanul din Bucureşti, Constantin Ardeleanu, după ce zice că numele de Bulă ar fi rezultatul unei pronunţii greşite a studenţilor arabi aflaţi prin România, că ar avea o origine licenţioasă, trage concluzia că Bulă nu este isteţ ca un proverb: mai

58

degrabă suferă de un cretinism inofensiv şi un spirit neprelucrat de mahala, dus până la grobianism. Unii îl consideră un Tonto, dar el e un tăntălău. Mai adaugă domnul Ardeleanu: Pe acest bulangiu care mereu o îmbulinează, predispus la bulimie, nu îl văd decât „transportat” în ambulanţele zâmbetului. I se aduc aiurea tribulaţii somnambulului.

Pe aceeaşi pagină, 10, de pe care am citat ultima parte din articolul domnului Ardeleanu, domnul Arcu (Suceava) îşi intitulează opinia: Despre Bulă numai de bine iar la pagina 13, dând răspuns la întrebarea 4 a Anchetei, înserează: Bulă? E un parşiv de prima mână, frate bun cu Mitică. Nu românul a căpătat ceva din trăsăturile lui Bulă, cred că Bulă s-a născut după chipul şi asemănarea „românului majoritar”. De ce a pus românului majoritar între ghilimele nu ştiu. Îmi dau doar cu presupusul: tagma scriitorilor şi a altora de soiul lor nu ar fi cuprinsă în aceasta sintagmă. Numai peste o pagină domnul Horia Bădescu de la Cluj-Napoca (nu Cluj Napoca) înseriază: Bulă e un fel de Mitică al comunismului. Un personaj pe măsură. Însă Mitică e inteligent. Bulă e prostul care sare din baie. Mitică e simpatic. Bulă e bădăran. Mitică e şmecher. Bulă umblă cu oiştea lui Eremia la el. Mitică are umor. Mitică e defectiv de.(!?) Mitică te face să râzi. De bulă se râde. Mitică e băiat fin. Bulă e primitiv. Mitică e şarmant, e fante, e băiat de dame. Bulă e grobian şi bălos la vorbă.

După ce omitem cu bună ştiinţă definiţiile domnului Leo Butnaru din Chişinău, desigur Bulă din Basarabia era de neam slav, sovietizat şi vorbea limba moldovenească, să vedem ce zice Dumitru Chioaru din cosmopolitul oraş ardelean Sibiu. Cică, Bulă este

59

românul balcanic care, fiind descurcăreţ, nu se integrează niciunui sistem şi mizează numai pe „geniul” improvizaţiei. Tot dumnealui îl defineşte ca român sadea dar nu şi cetăţean. Mult prea român, spre a fi european. Să reflectăm puţin asupra acestui citat. După domnul Chioaru, Bulă este românul balcanic. Logic, în concepţia dumnealui sunt şi români nebalcanici. Să fim cinstiţi cu noi înşine, originea tuturor românilor este balcanică şi, vrând nevrând, o poartă pe toate meridianele lumii dacă îi vine dor de ducă. Fără balcanism, românul nu mai este român. Apoi, susţine domnul Chioaru că Bulă nu se integrează în nici un sistem din cauză că este descurcăreţ. Din contra, cu această calitate românul se descurcă în toate sistemele. A fost legionar, a devenit repede comunist, acum este liberal, social democrat, trece uşor de la un partid la altul. A fost cu nemţii, i-a trădat, a devenit prieten cu ruşii, acum se închină în faţa americanilor. Caracterul cameleonic al românului este proverbial, dar nu al românului majoritar.

Categorice sunt afirmaţiile domnului Dochia. După ce dixit că Bulă este din neamul lui Mitică al lui Caragiale. E un alter ego pentru fiecare român care se revoltă contra tristeţii, domnul F.D. decretează: Aşadar, bulă eşti tu, faţă cu realitatea lichefiantă, Bulă eşti tu, cel care calcă-n străchini, îşi bate nevasta sau e (corect:eşti bătut) de ea, fentezi autoritatea, câştigi la loterie ca d. Lefter Popescu…Chiar dacă nu-ţi mai place să-ţi spui pe nume, căci ţi se pare că ai fost integrat în Evropa.

Deci Bulă sunt eu sau sunteți voi cititori ai articolului domnului Dochia (Ce nume neaoş românesc!), iar dumnealui nu, el face parte din altă speţă. Poate Bulă purta sau mai poartă ochelari legaţi de gât cu lănţişor ca

60

să nu-i piardă, când se poza ca să fie interesant, îi ridica pe frunte, purta barbă şi mustaţă unite de două dungi. De păr, desigur.

Tot un reprezentant al românului majoritar este Bulă și în viziunea domnului D.A. Doman, cu plusuri şi minusuri, de fapt cum sunt toţi oamenii de la noi, adică din România, şi de aiurea. Ce trăsături îi acordă lui Bulă domnul Doman: duplicitar (una zicea şi alta fuma), scăpa de necaz făcând haz, ba făcea pe prostul în cele mai multe cazuri…era corosiv în expresie, oaia neagră a societăţii, elevul obraznic cu metodă(?), funcţionarul pleşcar, activistul de partid luând politica PCR în răspăr…După cum vedem, după domnul Doman, Bulă nu era un fitecine, sau un dobitoc, cum îl consideră alţii.

Bucureşteanul Ioan Groşanu formulează judecăţi categorice, fără pic de echivocuri. Pentru dumnealui totul este clar, precum Bucureştiul este capitala României. Bulă e sinteză a românului,e carpato-danubiano-pontic şi cosmic. El poate avea şi jemanfişismul, cinismul unui mitic bucureştean, şi versatilitatea olteanului, şi „încetineala la minte” a ardeleanului, şi „lirismul” moldoveanului. E mărturia cea mai verosimilă a continuităţii noastre pe aceste meleaguri.

Cea mai insolită părere despre Bulă, fără îndoială, este a domnului Nicolae Sava. E doar din târgul cu pretenţii de metropolă, situat undeva pe Bistriţa într-un feeric peisaj montan care predispune mai mult la lirism decât la satiră şi umor. Şi zice domnul Sava: Cine e Bulă? Cred că e un personaj inventat de securitate, ca să aibă românul încotro să-şi îndrepte atenţia. Drept să vă spun, nu am motiv să nu-i dau crezare. Despre Bulă se

61

pot spune multe, se pot scrie mii de pagini A4 cu care să se ia titluri ştiinţifice, ancheta domnului Adrian Alui Gheorghe fiind o bibliografie de mare folos, aproape obligatorie. Principala mea observaţie, adaos la cele făcute mai înainte, ar fi nedumerirea de ce Bulă l-ar reprezenta pe românul majoritar, majoritari în fascinanta Românie, fascinantă şi prin apariţia lui Bulă, erau şi sunt pălmaşii, şi cu braţele şi cu mintea. Profesorii, medicii, ţăranii, muncitorii, în totalitatea lor, nu pot fi asemuiţi cu Bulă. În sala de operaţii sau la catedră, pe câmp sau pe şantiere, membrii sau nemembri de partid, oamenii nu prea aveau timp de glume a la Bulă şi nici nu se manifestau ca Bulă. Bulă este creaţia lui Bulă, propria sa creaţie. Bulă reprezintă o categorie de pierde-vară, care nu formează în niciun caz majoritatea poporului român. Bulă de dinainte de 1989, decembrie, s-a multiplicat, s-a schimbat, nu mai stă în apartament de două sau trei camere ci are vilă, piscină, are preocupări alese, este patron, neapărat în fotbal, îşi petrece vacanţele la Las Vegas, se însoară de mai multe ori, din bişniţar a devenit investitor, din pecerist a devenit pedelist, liberal, pesedist etc. Dacă îl asociem pe Bulă cu majoritatea românilor, atunci am putea să-i imputăm, ca laturi negative, prea multă răbdare, acceptarea cu stoicism a suferinţei sociale. În nici un caz, poporul român nu poate fi acuzat de prostie, de lene şi alte trăsături pe care le-am citit în eseurile domnilor anchetaţi. Doar că a fost bătut de prea multe ori de soartă şi a fost condus de oameni de teapa lui Bulă; e drept că uneori şi din proprie cauză.

* * * În cele 52 de pagini pe care se întinde ancheta

domnului Alui Gheorghe se întâlnesc multe idei

62

interesante, unele chiar inedite, dovadă că autorii nu fac parte din lumea lui Bulă. Sau, mai știi! Mă opresc doar asupra câtorva pe care eu, cititorul care face parte din poporul român majoritar, nu le-am prea înţeles. Cavaler cum sunt, nu pot să nu mă opresc întâi asupra afirmaţilor unei doamne, gânditoare în poză, cu mâna sub bărbie (lipseşte aici un accesoriu, ceasul de la mână) şi ochelari prinşi de gât cu lănţişor. Doamna Valeria Manta Tăicuţu din Bacău, oraş în care eu am cunoscut mulţi de-al de Bulă, pe când Bacăul era capitală de regiune iar oraşul Piatra-Neamţ era subordonat acestei regiuni, afirmă în demersul său sapienţial asupra conceptului de umor şi asupra personajului pus în discuţie cu acest prilej, formulând un silogism: […] dacă bancurile sunt „creaţii populare”, iar creaţiile populare fac parte din literatura unei ţări, atunci şi bancurile sunt literatură, însă construcţia silogistică a doamnei Tăicuţu este puţin greşită, puţin mai mult. Dumneaei porneşte cu premiza minoră, cu o judecată ipotetică iar îndoiala şi-o manifestă nu numai prin conjuncţia dacă, ci şi prin punerea între ghilimele a sintagmei creaţii populare. Premiza majoră păcătuieşte prin extinderea sferei noţiunii de literatură, judecata nu este validă. Nu orice creaţie populară este literatură. Niciun meşter popular de străchini, de cioplit în lemn, de cusut iţari etc. nu va spune că el face literatură, doar dacă va scrie sau va povesti frumos despre meseria lui.

Tot pentru a-şi susţine afirmaţia, tot ipotetic, doamna din Bacău, dar care funcţionează la Râmnicu Sărat, pornind de la o idee a lui Bergson, formulează următorul silogism: dacă literatura se adresează intelectului, necesitând o „anestezie temporară a inimii”

63

(v. Bergson), o detaşare a receptorului (care râde numai), iar bancurile se adresează aceluiaşi intelect, necesitând aceeaşi detaşare a receptorului (care râde numai), atunci bancurile sunt literatură.

La Bergson, după informaţia dată, în asimilarea literaturii afectivitatea este anesteziată doar pentru moment. În faţa operei de artă (literatură, teatru, pictură etc.), consumatorul nu trăieşti numai cognitiv ci şi afectiv. Frumosul exprimă căldură, plăcere, te opreşte locului. Frumosul te face să trăieşti, să fii fericit. Fără această dimensiune, viaţa este un non sens. Receptorul care râde înseamnă că trăieşte, că intelectul a transmis informaţia spre coardele sentimentale. Nu poţi să râzi fără să-ţi exprimi o anumită bucurie. Când în urma unui banc se râde, înseamnă că s-a înţeles mesajul iar acesta a fost transmis mai departe spre zona neurală specifică. Literatură numai raţională nu există. Nici ştiinţa nu-i numai raţiune, gândire, cercetătorul în fizică, matematică, în orice domeniu are şi el stări de mulţumiri estetice.

În finalul răspunsului de la punctul 1 al Anchetei, doamna Tăicuţu vine cu o afirmaţie surprinzătoare.

După teoria cu ajutorul silogismelor că bancul este literatură ea anulează tot ce a spus mai înainte şi ne spune: Din fericire pentru noi, cine mai crede azi sau va mai crede cândva în silogism?... Nici Eminescu nu credea, nici Cezar Ivănescu… dar spuneau şi ascultau bancuri pentru că voiau să pună râsul în locul plânsului.

Interesant, nu? Dar de unde ştii, măi taică, că Eminescu nu credea în silogism. De spus, n-avea cum să îți spună. Poate ai visat. Argumente din studierea operei eminesciene nu puteai să găseşti. Gândirea lui Eminescu

64

a fost influenţată de filosofia kantiană, poetul a tradus din ea, iar kantianismul duce mai departe gândirea lui Aristotel, fondatorul logicii. Dar ce este Logica? Mă refer la logica formală, care cuprinde şi teoria silogismului. Este o ştiinţă, a vorbirii corecte, este ştiinţa despre noţiuni, despre judecăţi, despre raţionamente, implicit despre silogism. Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii, societate în care a activat şi Eminescu, şi principalul sprijinitor al afirmării lui, a fost profesor de logică şi a scris un manual pentru această disciplină școlară.

Dar cine mai crede-n silogism? Şi încă din fericire. Te poţi întreba oare cine mai crede în teoria lui Pitagora sau în geometria lui Tales?

Dacă de la regulile matematicii se abat mai puţini, sunt destui care nu respectă regulile vorbirii corecte, ale logicii. „Conta”, revista, se autodefineşte ca revistă de literatură & arte & atitudini. Noţiunea arte cuprinde în sfera ei noţiunea literatură. Cu alte cuvinte, literatura este o specie a artei şi dacă ai spus că, să zicem, „Conta” este o revistă de arte rezultă că este şi revistă de literatură. O asemenea formulare este tot atât de supărătoare ca şi spusa Trec pe stradă un om şi o femeie, poate şi mai mult, fiindcă în al doilea caz noţiunea om este substituită noţiunii de bărbat, iar expresia este folosită mai mult în lumea neinstruiţilor.

Dar s-o lăsăm pe doamna Tăicuţu să formuleze silogisme şi să creadă ce vrea ea despre ele, este o chestiune de voinţă, iar voința poate duce la descoperiri celeste pentru sine și pentru omenire, dar și la ratarea eului pornit în căutarea infinitului. Deci, să mergem mai departe și să vedem ce zice bănățeanul din

65

Caransebeş, domnul Remus Valeriu Giorgioni. Este de-a dreptul surprinzător raţionamentul. Dumnealui decretează scurt şi categoric: Cum mitul conţine o doză de realitate istorică, un banc conţine şi el un sâmbure de realitate. O mică confuzie între realitate, între ceea ce vorbim, povestim şi obiectul despre care povestim. Mitul exprimă, reflectă o doză de realitate istorică, nu o conţine. Conceptul de realitate are o sferă foarte largă, desemnează obiecte, acţiuni, procese, deveniri. Şi mitul este o realitate ca existenţă spirituală.

Dacă cuvântului Conţine am putea să-i dăm şi un sens semantic, de reflectare, şi să-i acordăm autorului circumstanţe, în ceea ce priveşte concluzia că un banc conţine şi el un sâmbure de adevăr mi se pare cu totul în afară realităţii. O fi miturile bancuri? Sau bancurile sunt mituri? Nu cred că explicaţiile pe care le formula lumea antică, de pildă, despre propria existență erau glume, iar Bulă nu va sta niciodată alături de Meșterul Manole. Tot din domnul Giorgioni mai cităm următoarea propoziţie: Spirit prin excelenţă, bancul e ceva opus materiei – lipsurilor materiale din comunism şi celor spirituale din capitalism. Ce rezultă din această îmbinare de cuvinte? Bancul este un produs spiritual, dacă nu superior, cel puţin egal cu poezia, cu gândirea filosofică. Nu-i prea mult spus oare? Marea descoperire este însă faptul că bancul e ceva opus materiei. Poate se referă la faptul că politicienii ne hrănesc cu vorbe și nu cu produse, confundă cuvântul brânză, de exemplu, cu brânza ca atare.

Citatul amintit ne poate sugera şi o dezbatere filosofică asupra problemei fundamentale în filozofie, raportul dintre spirit şi materie, lipsurile materiale din

66

comunism, ba şi cele spirituale din capitalism sunt materie. Transpiră aici o rămăşiţă a materialismului istoric, relaţiile de producţie sunt relaţii materiale, dar niciodată nu erau considerate materie, substanţă. Dar ce mai deducem din teza domnului Giorgioni? În comunism lipsea doar hrana pentru trup nu şi cea pentru spirit. În parte are dreptate, numai că unele bunătăţi spirituale comuniste conţineau şi puţină otravă iar altele erau numai nişte fărâmituri. Însă, afirmaţia cea mai revoluţionară este despre existenţa lipsurilor spirituale în capitalism.

Spuneam mai înainte că o părere insolită despre Bulă are domnul Sava. Să citim şi părea dumnealui despre relaţia banc-literatură, aşa, din plăcerea de a vedea logica argumentării. Ţinând mai mult de folclorul oral decât de literatură – ca să răspund strict la întrebare – bancul poate fi considerat literatură (populară, desigur) doar dacă extindem aria acestuia şi la genurile periferice ei, în care am inclus şi epigrama, snoava, epitaful, răvaşul din plăcintă etc. Spun că bancul ţine mai mult de folclor decât de literatură pentru că nu am cunoscut, până acum, niciun autor autentic de bancuri. Evident şi folclorul e tot literatură (Aldinul aparţine autorului articolului).

Am mai constatat din ancheta despre banc și Bulă preocuparea, aproape ostentativă, a autorilor pentru folosirea unor expresii celebre și a neologismelor. La mai mulți anchetați apar cuvintele liminal și subliminal, termeni folosiți în psihologie în problematica fenomenelor cunoașterii. Întâlnirea lor la mai mulți intervievaţi mă duce cu gândul că au avut aceeași sursă de informare/documentare, ceea ce nu este imputabil. Dar ca şi în cazul lui Bulă, afirmaţiile despre banc sunt

67

contradictorii. Domnul Gelu Dorian situează apodictic mesajul bancului deasupra conştientului. În privinţa mesajului, nu-l putem pune sub pragul conştiinţei, adică a (corect: al) subconştientului, ci mai curând având ca scop hazul sau chiar hazul de necaz, mesajul bancului este unul cu adresa (poate adresă) sau adresabilitate, deci este deasupra conştientului, dacă vrei liminal…

Dar ce desemnează sintagma deasupra conştientului? O fi revelaţie. Bancul o proveni de la o forţă supra naturală. Acest deasupra conştientului este considerat dacă vrei liminal deşi cuvântul acesta nu este acceptat. Deziluzie, cuvântul Liminal l-am găsit pe un DEX online: LIMINAL,-Ă, adj. Care se situează la o limită sau la un prag senzorial, liminar(2). (<fr.liminal). Prin urmare, bancul ar aparţine senzorialului şi nu gândirii ca treaptă de cunoaştere(!). Fiind considerat de unii literatură, nolens-volens ajungem la conceptul de frumos, categorie fundamentală a artei. Dacă bancul este purtător de imagini artistice, de metaforă, atunci este literatură, dacă nu, este o simplă comunicare despre o situaţie politică, socială etc. de la un moment dat.

Tot din citatul domnului Dorian să analizăm mai atenţi prima parte. După dumnealui mesajul bancului nu-l putem pune sub pragul conştiinţei şi imediat conchide adică a(!) subconştientului. Rezultă de aici că sintagma sub pragul conştiinţei exprimă aceeaşi valoare cognitivă ca şi sintagma adică a subconştientului.

Cât priveşte controversa dacă mesajul bancului este liminal sau subliminal, să mai cităm şi să citim din doi participanţi la anchetă. Iată cum este văzută problema, din Câmpina, de domnul Florin Dochia: Chiar

68

dacă de cele mai multe ori nu apare aşa, mesajul (bancului n.n.) este subliminal, căci trece de limitele banalului… Rezultă că faptele banale sunt de domeniul conştientului, a raţiunii, iar cele autentice, în consecinţa şi literatura, oricum ar fi calificată, aparţin subliminalului, subconştientului.

Domnul Chioaru, ardelean fiind, împacă şi capra şi varza. Bancul este o formă de manifestare a umorului. El are întotdeauna un mesaj/un tâlc, care poate fi liminal dar şi subliminal. Desigur, bancul poate fi şi transcendental, aprioric, categoric …

Drept să vă spun, din Ancheta domnului Alui Gheorghe am avut ce citi, de toate, de la expresii docte, cu pretenții academice, până la cele, triviale, licențioase, de canal, a la Bulă. De la sublim la ridicol nu-i decât un pas.

Iunie 2011

Două reviste: 1. Dor de Dor

Apărută în 2005, luna iunie, revista Dor de dor

fondată de domnul Marin Toma, comuna Dor Mărunt, judeţul Călăraşi, continuă să fiinţeze. Deşi designul, s-a mai schimbat, căpătând o formă mai apropiată de modernul secolului XXI, determinat şi de evoluţia mijloacelor de tipărire, prin conţinut şi program, revistă literară pentru toate genurile şi vârstele, Dor de Dor rămâne credincioasă începutului. Îşi găsesc spaţiu în revista călărăşeană, tipărită acum la Piteşti, Argeşul liber S.A., şi scrisă într-un alt loc din ţară, după câte am dedus,

69

pe la Botoşani, începători şi consacraţi în ale literaturii, poeţi şi prozatori, autori de eseuri, cronicari etc. de pe tot cuprinsul ţării.

În decembrie 2011 a apărut Nr. 64-65 cu 32 de pagini. Prima este dedicată interpretului de muzică populară, Nicolae Rotaru, un consătean de-al domnului Toma, deci din comuna Dor Mărunt. Din lecturarea articolului aflăm că rapsodul Nicolae Rotaru are o bogată activitate, cu turnee în ţară şi străinătate cu Orchestra Radiodifuziunii Române, sub baghetele unor importanţi dirijori.

Interiorul revistei este plin de patriotism, de revoltă, de istorie şi de dragoste faţă de oameni şi de Dumnezeu. Colaboratorul permanent al revistei, domnul Nicolae Rotaru, semnează o sarcastică şi plină de umor tabletă despre viaţa politică din ultimul timp în ţară şi în lume. Pe aceeaşi pagină semnalăm poeziile lui Costel Neacşu din Sărmaşu Mare, judeţul Mureş, versuri pline de năduf la adresa istoriei de azi şi din totdeauna al românilor:

Răzeş cu glas şăgalnic, în iţari şi ie, Ridică-ţi peste sat cutele frunţi, Slugă la alţii eşti pe a ta glie, Tu, care muţi din loc şi munţii.

(Ion al României) Sau: Când flăcăii noştri sunt la horă-n sat, Strângând voiniceşte brâuri de fecioare Eu, pe-un fir de carte, de cuvânt furat, Le cânt fără glas rana ce ne doare.

(Vioara mută)

70

Asemenea stihuri nu-şi găsesc spaţiu în revistele cu pretenţii, sponsorizate de stat, pe motiv de curent literar, că ar fi desuete. Desigur în perioada globalismului dragostea de ţară nu-şi mai are rost.

Lucide poezii de dragoste semnează Costel Cristea şi Alexandru Priboieni, ambii din Bucureşti. Alexandru Priboieni pare dezamăgit în dragoste (Câţi n-au fost, nu sunt şi nu vor fi). Să citim:

Degeaba-mi vine ca să-mi plâng de milă - O, biată pastă moale de argilă, Chiar prin urechea acului de-aş trece Un şir de zeci şi sute de cămile, Tu vei rămâne tot nepăsătoare Zâmbind doar la sfârşitul unei zile.

(Tu eşti misterul lumii) Domnul Cristea este mai luminos, pare mai

indiferent: De nu vrei să vii Cu mine să fii, Cerul se răzbună Norii se adună Să-ţi inunde viaţa Până dimineaţa Ropotind ca vara. Doamnă, bună seara

(Doamnă, bună seara) Mai semnează versuri Georgeta Oana-Muscă,

din Rediu, judeţul Galaţi, Elena Toma din Piteşti, Raveca Vlasin din Dej, judeţul Cluj, Ioana Păuşescu din Găieşti, Dâmboviţa, iar Aurelia Corbeanu este înseriată cu un fragment din povestirea Gheorghiţă şi Peştişorul de aur. O pagină este rezervată lui N. N. Niculescu, prin

71

prezentarea unui bogat CV bibliografic şi cinci poezii semnificative:

Numesc lucrul nenumit Trăiesc visul netrăit Văd… dar prin pupila cui Harta infinitului?

(Proiecţie) Dacă mă aplec să-ţi ning Ochii în care ţi se sting Trei văzduhuri de egrete Tu mă-ngropi adânc în plete

(Dacă vin) Alte pagini cuprind pe Nicolae Labiş cu a lui

Moartea căprioarei, pe Serghei Esenin cu S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. şi un medalion Marin Sorescu cuprinzând date

biografice şi poeziile Dacă nu cer prea mult şi Adam. David Aurel din călăraşi semnează un eseu intitulat Dor de Eminescu , Maria Diana Popescu de la revista Agero, Germania, ne spune că moartea lui Paul Everac înseamnă Apusul unui Lord. Menuţ Maximinian este prezent cu o cronică a volumului Oameni în pardesie a medieşeanului Valeriu Marius Ciungan, iar Melania Cuc îşi intitulează cronica la cartea Cu rând a lui Grigore Avram cu un titlu sugestiv: Taina luminii care se alege din întuneric.

Mai notăm din cuprins două documentare: Veşnicia s-a născut la sat, ilustrat cu case ale unor scriitori - Coşbuc, Creangă, Rebreanu - precum şi cu imagini din diferite sate al ţării, documentar semnat de Iana Caraba, din Republica Moldova, precum şi un

72

documentar privind sărbătorile de iarnă şi obiceiurile specifice acestora.

Ultima pagină cuprinde o inimă tricolor, portretul Ecaterinei Chifu, versurile ei integrate în titlul Memoria pământului românesc, chipul fondatorului revistei, domnul Marin Toma, şi un contur al ţării decupat dintr-un tricolor cu stema regală la mijloc. O fi avut domnul Toma premoniţie privind demonstraţiile din Piaţa Universităţii din Bucureşti căci şi acolo am mai văzut un astfel de drapel. Poate domnul Toma îşi aduce aminte că în perioada când se flutura un asemenea stindard, câteva milioane de români, dacă atunci i-ar fi apărut revista, tot în atâtea milioane de exemplare, nu ar fi putut să i-o citească pentru simplu motiv că erau analfabeţi. Mai multe nu mai spun. Oricum, merită citită ultim strofă din poezia Ecaterinei Chifu:

Românie Eşti cedrul lui Horia, Şi teiul lui Eminescu Ce ne adună-n sărbători, Spre pomenire şi Mântuire, Înflorind speranţele. 2.Moldova Literară Moldova Literară, revista Filialei Iaşi a Ligii

scriitorilor din România a devenit o permanenţă elevată în spaţiul publicisticii culturale moldav. Deşi colectivul de redacţie rămâne consecvent cu rubricile de la primele numere, revista a făcut paşi importanţi atât în ceea ce priveşte conţinutul de idei cât şi calitatea materialelor. În paginile ei sunt prezenţi cu scrieri câţiva cronicari de elită. Mihai Zaborilă ne prezintă două evenimente de

73

excepţie care au avut loc anul trecut în România, Aniversare a 55 de ani de la înfiinţarea Operei din Iaşi şi festivalul Internaţional „George Enescu”. La Iaşi evenimentul aniversar a fost marcat cu prezentarea operei Tosca de Giacomo Puccini. Aceeaşi operă, Tosca, a fost prezentată şi pe data de 3 noiembrie 1956, la înfiinţarea Operei ieşene. Autorul face o critică aspră modului cum a fost modernizat spectacolul într-o cheie artistică prezentată de regizorul Ognian Draganoff, din Bulgaria, care nu are nimic cu libretul şi cu un act de cultură. Merită citit articolul, în primul rând de cei care răspund de educaţie şi cultură în România. În cel de-al doilea articol, despre Festivalul Internaţional „George Enescu” Domnul Zaborilă are numai cuvinte de laudă pentru organizatori şi actori, muzicieni, şi speră ca la viitoare ediţie din 2013, şi opera din Iaşi să fie prezentă cu spectacole de anvergură, cum era nu de mult.

Critica artei plastice este susţinută ca de obicei de domnul Mihai Păstrăguş. Dumnealui scrie frumos, şi, desigur, competent, despre pictura doamnei Adina Berneagă şi despre talentul dumneaei.

De asemene, domnul Păstrăguş este prezent cu o amplă relatare despre expoziţia pictorului acuarelist ieşean, Mihai Zaiţ, ce a fost deschisă pe 17 decembrie, 2011, la Galeriile Cupola din Iaşi.

Un documentar deosebit de important, cu multe ilustraţii, despre un domeniu artistic mai puțin discutat, este semnat de Susana Patraș, ieșeancă plecată în Statele Unite ale Americii, unde desfășoară o bogată activitate în domeniu, după cele spuse în CV-ul prezentat de revistă. Eseul dumneaei cuprinde două componente, unul strict informativ, despre evoluţia fotografiei, iar

74

celălalt este o meditaţie supra fotografiei ca artă, a ei şi a autorilor din referinţe. Făcând o incursiune în apariţia procesului şi tehnicii fotografice autoare afirmă:[…] Nu e tocmai clar când exact şi cum s-a născut fotografia:.. Or, sunt informaţii exacte privind data, locul şi autorul primelor fotografii.

De asemenea de înaltă ţinută ştiinţifică este eseul Doamnei Cella Negoiescu, intitulat Coşbuc şi Goga – monografi ai Ardealului. Sunt afirmaţii pertinente, dovezi a unei profunde cunoaşteri a bagajului artistic, cultural şi sentimental al celor doi titani ai literaturii române.

Revista se deschide cu un interviu luat de doamna Mariana Cristescu domnului Al. Florin Ţene, având ca subiect Opinii privind relaţia dintre scriitor şi societate în care ne sunt prezentate informaţii despre viaţa intervievatului şi despre activitate Ligii Scriitorilor din România. Tot domnul Ţene este în centrul articolului de la rubrica Din tainele literaturii române, Relativitatea succesului în literatură, al cărui autor este. Sunt enunţate păreri asupra cărora poţi emite idei pro şi contra. Pe această temă s-ar putea organiza o dezbatere, procedeu ce ar putea fi mai de folos decât monologul. Această rubrică mai cuprinde eseul Doamnei Cella Negoiescu, despre care am amintit mai înainte, precum şi detailatele însemnări ale domnului Petru Bejenariu despre Grigore Bostan – istoric literar şi folclorist, şi a domnului Octavian Onea care îşi intitulează însemnare cu titlul: Alexandru Petriceicu Hajdeu (1811-1872), basarabeanul cu dor viu de România.

În spaţiul rezervat poeziei şi prozei, 28 de pagini, semnează versuri Silvia Goteanschii (Basarabia),

75

Maria Apetroaiei, Valentina Becart, Mărioara Vişan, Lucica Sava, Florin Dinu şi Daniel Grozavu. Proza aparţine lui Caraşca Tănase din Tulcea, care se întreabă Cine sunt eu? şi răspunde la întrebarea care şi-o pune sieşi, lui Vasile Ilucă cu un fragment – Bisturiu – din romanul Frunza, şi lui Gheorghe Vicol cu Aforisme .

O rubrică bine reprezentată este a semnalelor editoriale. Întâlnim cronici despre cărţile lui Gheorghe Teşu – Anuca fata pădurarului - semnată de Vasile Filip şi intitulată Trecutul la timpul prezent, despre dubla lansare de carte a Valentinei Becart, sub semnătura Cellei Negoiescu, despre Lumini bucoviniene de Eugen Dimitriu, semnată de Petru Bejinaru, despre Teatrul religios al lui Ion Luca de Gheorghe C. Patza şi despre cartea doctorului Virgil Răzeşu – Mic tratat de deflorare, cronică semnată de Emil Bucureşteanu

In memoriam, rubrica, ne aminteşte despre Adrian Berescu, o vioară care nu va mai cânta niciodată, despre ea scriind Ana Roxana Marin, iar domnul Mihai Păstrăguş ne aduce în memorie pe pictoriţa şi poeta Lucia Epuraş.

De remarcat designul revistei, aerisit, totuşi cu prea multe spaţii libere, care nu numai că nu face economie de hârtie dar pare, pe ici pe colo, şi supărător.

76

Drumul spre Borzoghean e scurt!

Răspuns la articolul „ Antologia Răzeşu - un ghiveci”, semnat: Nicolae Sava.

Mărturisesc: această replică o fac din două

motive: 1) în articolul amintit este pomenit de două ori numele meu şi 2) din solidaritate cu domnul doctor Răzeşu.

La început îi amintesc domnului Sava că din punct de vedere gastronomic este preferabil un ghiveci gustos, din zarzavaturi proaspete, în locul unei fripturi dintr-o carne bătrână, aţoasă, insipidă. Apoi să citim din Revista „Apostolul”, noiembrie 2008. Citez din cronica făcută de domnul Sava acum patru ani blamatei Antologii „Poeţi nemţeni” al cărui autor este subsemnatul.

[…] antologia alcătuită de Emil Bucureşteanu, cea dintâi apărută în judeţul Neamţ, are meritul de a fi adunat sub cele două coperţi nu numai informaţii utile pentru orice autor de dicţionar literar dar şi o retrospectivă fidelă a poeziei nemţene de ieri şi de azi. Dând Cezarului ce-i al Cezarului, putem afirma fără teama de a greşi că Emil Bucureşteanu va rămăne în istoria literaturii nu numai cu cele câteva cărţi notabile de proză ci, mai ales, ca autor al primului dicţionar al poeţilor nemţeni, mulţi dintre ei de talie naţională.

Ce s-o fi întâmplat în aceşti patru ani? De fapt ştiu. Și ştiu foarte bine, dar…

Sclérose, sclérose, domnule Sava. Ce să-i faci? C’est la vie. Nu-i prea devreme?

77

Cât priveşte aprecierea valorilor, a celor umane în general, am învăţat-o de la mama şi tata; aprecierea celor literare am deprins-o de la profesori foarte buni: Platon, Aristotel, Eminescu, Immanuel Kant, George Călinescu, Tudor Vianu, Victor Savin, Dumitru Almaş… Cred că şi domnul Răzeşu a avut profesori foarte buni. La Brăila, oraşul lui de baştină unde şi eu mi-am făcut o parte din şcoală, existau profesori excepţionali. Plus că până la vârsta pe care o avem împreună, în total 160 de ani, am tot învăţat. Şi din articolul „Antologia Răzeşu - un ghiveci” am învăţat ceva. Ce? Las pe cititori să-şi spună părerea.

Dar să zicem că noi nu suntem pricepuţi. Nici eu, nici domnul Răzeşu nu ne arogăm calităţi de critici literari şi nici de scriitori, mici sau mari.

Cred că știe fiecare că asimilarea, nu zic a unei opere de artă, ci a unui cuvânt, a unei expresii, a unui tablou oarecare, a unei compuneri este un fenomen subiectiv. Același lucru se întâmplă și cu o carte. De gustibus non disputandum, zicea latinul. O lucrare devine valoare în diferite împrejurări. Valoarea nu are caracter temporar, ba şi spaţial, absolut. Să nu mai lungesc vorba: valoarea unei creaţii o dă istoria. O valoare poate deveni non valoare şi invers. Nimeni nu are secretul valorilor. De aici, oricine are dreptul să scrie, să-şi spună părerea fără a se considera deţinătorul adevărului absolut. Nici în aşa-zisele ştiinţe pozitive nu sunt posibile judecăţi apriorice infailibile. În ceea ce priveşte literatura, domnii poate îşi mai aduc aminte de realismul socialist. Doar unii a fost creatori şi în acea perioadă. Or fi scris măcar un text de brigadă artistică de agitaţie.

78

Pentru a demonstra falsitatea, ba chiar răutatea, celor scrise în Antologia Răzeşu – un ghiveci aş putea veni cu alte zeci de argumente cu care să umplu nu o pagină de ziar, ci un număr întreg. Îmi rezerv acest drept în publicarea lor, poate într-o viitoare antologie. Pentru acum mai dau un citat de profundă înţelepciune din Dincolo de bine şi de rău de Nietzsche. Desigur, păstrând proporţiile. Citatul este doar pentru meditaţie; şi pentru geniu şi pentru santa mediocritas.

Cele mai mari evenimente şi cele mai mari gânduri – ajung să fie înţelese cu cea mai mare întârziere: generaţiile contemporane lor nu trăiesc astfel de evenimente – ele trăiesc pe lângă ele. Se întâmplă aici, ceva asemănător cu ce se petrece în lumea stelelor. Lumina celor mai îndepărtate stele ajunge la oameni cu cea mai mare întârziere; şi până ce ea ajunge, omul neagă că acolo s-ar afla stele.

Închei cu o amicală atenționare: Drumul spre Borzoghean e scurt!

Ultima sintagma are o semnificaţie aparte pentru locuitorii din Piatra-Neamţ, este o metaforă. Borzoghean este o colină unde se află cimitirul oraşului.

-

79

Ion Creangă:

175 de ani de la naștere La 1 martie, de ziua mărțișorului, anul acesta,

s-au împlinit 175 de ani de când Smaranda Creangă, soţia lui Ştefan Apetrei Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, a născut copilul care a devenit, fără discuţii, cel mai mare povestitor al românilor.

După o copilărie frumoasă, plină de peripeţii, petrecută la Humuleşti pe malul Ozanei, apa în care se scălda, după cum ne spune însuşi Ion Creangă în Amintiri şi unele povestiri, după ani de şcoală nelipsiţi nici ei de evenimente inedite, ajunge în sfârşit diacon, îndeplinind dorinţa mamei şi mai puţin pe a lui. Îşi exercită „meseria” însă pentru puţin timp, va deveni învăţător, profesie pentru care se pare, una din ursite a suflat cu harul pedagogului. Dacă ar fi fost ca să rămână numai cu această calitate, Ion Creangă ar fi intrat totuşi în galeria elitelor româneşti. Dar în leagăn, o altă ursită, din altă lume, a suflat asupra lui şi l-a hărăzit cu darul născocirilor de tot felul, multe de la lume adunate şi apoi la lume date, pe care apoi să le povestească prietenilor, dar mai ales copiilor. Aşa a ajuns Ion Creangă, e drept cam târzior, în lumea spiritelor înalte, având ca prieten pe cel mai român dintre români, pe Mihai Eminescu. A debutat în anul 1868 luna a 9-a, ziua 22, în „Metoda nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare”, scriere la care era coautor, cu o poezie, pe care pe vremea copilăriei mele, când nu era nici radio, nici televiziune,

80

iar casele oamenilor, precum şi şcolile şi alte instituţii săteşti erau luminate cu lămpi cu gaz, era cunoscută nu din citit, ci din gură în gură, oral cum se zice ştiinţificeşte. Este vorba de poezia Păsărica în timpul ierni.

Ca dimensiune, opera lui Ion Creangă este relativ restrânsă. Trecerea în lumea umbrelor la o vârstă relativ tânără, 52 de ani, la care ar fi meritat să fie în deplinătatea forțelor fizice, precum şi desele stări lungi de boală, l-au împiedecat pe Ion Creangă să-şi etaleze întregul bagaj de inspiraţii posibile atât în planul pedagogiei cât şi al literaturii. Lungimea vieţii unui om, însă, nu se măsoară numai în ani, ci şi în evenimentele trăite. Şi când acestea sunt fapte ce intră în conştiinţa neamului, putem zice, că omul respectiv nu numai că a avut o viaţă matusalemică, ci că este nemuritor. Şi Ion Creangă este nemuritor, dovadă fiind permanentele comemorări şi aniversări legate de cele două momente ce ne marchează inexorabil viaţa: naşterea şi moartea. Adaug la acestea, desele editări ale operei sale, cum rar se mai întâlneşte în literatura noastră şi de aiurea la autori a cărui viaţă scriitoricească se întinde pe zeci de ani. Pentru români, poate Eminescu să-l întreacă. Cu tot respectul pentru luceafărul poeziei româneşti, pentru profunzimea filosofică şi socială a operei sale, trebuie să recunoaştem că întâi se citeşte Creangă şi apoi Eminescu. Şi paşii în cultură au acelaşi sens. Creangă este la baza piramidei, Eminescu este în vârful ei. Pentru amândoi, şi nu numai pentru ei, izvorul îl constituie Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş…

S-a scris mult despre Ion Creangă și se va mai scrie. În Ion Creangă, Opere, Colecția Scriitori români,

81

Editura „Minerva”, București 1970, lucrare apărută sub îngrijirea lui Iorgu Iorda și Elisabetei Brâncuși, capitolul Referințe cuprinde 6o de pagini. Numai Mihail Sadoveanu este amintit de 27 de ori cu diferite articole. În aceeași carte capitolul despre editarea operei lui Creangă cuprinde 70 de pagini de informații. Dar câte cărți nu s-or fi editat după aceea, și câte articole nu s-or fi scris în încă 40 de ani de existență românească.

Aceeași carte cuprinde două pagini cu autori care au prelucrat din opera humuleșteanului, dramatizând poveștile, povestirile sau din Amintiri din copilărie. Şi a şaptea artă, cinematografia, s-a înfruptat din Ion Creangă, realizându-se filme şi roluri de succes, creând şi lansând actori. Din această perspectivă, Ion Creangă poate fi afiliat şi marilor dramaturgi ai ţării, în special pe linia lui Vasile Alecsandri şi Lui I. L. Caragiale, chiar dacă, expres n-a scris o piesă de teatru. Doar, modalitate de exprimare, proza, ne face să nu fie trecut şi în rândul dramaturgilor. Dialogurile din poveştile şi povestirile sale sunt mai suculente decât în multe comedii calificate cu acest titlu.

Ion Creangă este şi un creator de limbă românească. În aceeaşi perioadă, la Ghindăoani, satul natal al lui Vasile Conta, la vreo zece kilometri distanţă de Humuleşti, mai la vale, spre Piatra Neamţ, a trăit un ţăran autodidact, Toader M. Ștefan, care a ţinut un jurnal. În anul 1974 a fost publicat de editura „Eminescu”, cu titlul Memoriul meu. Ghindăoanii şi Humuleştii fac parte din acelaşi topos lingvistic. Memoriul meu este un document şi din acest punct de vedere. Opera lui Creangă, mă refer în primul rând la Amintiri, este o lucrare de literatură cultă, nu este numai memorialistică,

82

este şi multă ficţiune, Creangă îmbogăţeşte limba populară cu expresii proprii. Însă, prin ceea ce se distinge Creangă nu este multitudinea de expresii populare, ci prin modul cum a ştiut să combine cuvintele, formulând propoziţii de o rară frumuseţe, adevărate perle poetice, cu profund sens filosofic. Amintirile lui Creangă sunt o odă închinată copilăriei, sunt o simfonie a fericirii şi bucuriei ale acestei etape din viaţa omului.

Nemţenii se simt mândrii că din ogorul lor a răsărit asemenea plantă rară, plină de vitalitate şi voinţă literară. Dar nu numai că sunt mândri ci şi o îngrijesc, cu regrete însă, nu întotdeauna cu suficientă răspundere. Se alătură lor ieşenii, locuitorii urbei unde Creangă s-a afirmat şi şi-a consumat anii maturităţii. Unul din cei mai buni şi apreciaţi biografi ai lui Creangă, este G. T, Kirileanu. Ediţia Ion Creangă scoasă de el este, după părerea exegeţilor nemţeni, cea mai completă. Motivaţia este că fostul bibliotecar de la Fundaţiile Regale, a publicat pentru prima dată năstruşnicele poveşti, botezate corozive, sau licenţioase. Laudele vin, desigur după Revoluţia din Decembrie, când românii au devenit mai democraţi, mai puţini pudici, mai liberi la vorbe, chiar cu vrute şi nevrute; uneori şi la fapte.

Cazul celor două povestiri a devenit subiect de dezbateri academice, chestiune de virtute naţională, model de exprimare, cu speranţa unui Premiu Nobel. Subsemnatul, nu crede decât că Nică, ludic prin toată fiinţa lui, nu a făcut decât o nouă şotie, pentru un spaţiu restrâns, aşa cum făceau humuleştencele pe la şezători. S-ar putea ca poveştile amintite să fie culese din gura acestora, căci bune erau nu numai la făcut sumani, l-a alungatul furtunilor cu înfiptul toporului în pragul uşii,

83

sau la descântatul de deochi făcând benchiuri pe frunţi. Apoi, Ionică cel prost nu este chiar atât de licenţioasă. În timpul pudibondismului comunist s-au publicat cărţi cu scene mult mai deocheate, de pildă, în Maidanul cu dragoste de George Mihail Zamfirescu. Doar faptul că scrierile lui Creangă intră pe mâinile copiilor i-a făcut pe editori să fie reţinuţi. Şi bine au făcut, şi cred că aşa e bine să se procedeze în continuare. Fiecare vârstă cu drepturile şi obligaţiile ei.

Exacerbarea dezbaterilor pe tema acestor poveşti, precum şi publicarea lor, uneori în ediţii de lux, cu ilustraţii cum a făcut Editura „Humanitas”, de cele mai multe ori din interese pecuniare, aduce o umbră asupra creaţiei lui Creangă, ştirbesc din imaginea acestuia şi nu o întregesc. Învăţătorul Creangă, cu siguranţă, nu ar fi publicat asemenea năzbâtii.

În ultimii ani am participat la mai multe activităţi dedicate vieţii şi operei lui Ion Creangă. În afară de problema subliniată mai sus în alte trei chestiuni mi se pare că se exagerează când se discută despre el.

La manifestările la care am participat a fost prezentă şi biserica. Nu numai cu slujbe ci şi cu referate, eseuri. Desigur, Creangă a fost un bun creştin, originea lui ţărănească, educaţia din familie au contribuit la aceasta. Dar faptul că îi ia pe preoţi în răspăr, îi cam beşteleşte, ne vorbeşte despre o atitudine critică a lui Creangă faţă de clerici. Creangă făcea deosebire între credinţa în Dumnezeu şi slujitorii lui pe pământ. Această atitudine critică prin satirizare caută s-o şteargă clericii de azi. Mâine, poimâine vom azi, poate, de o canonizare a lui Creangă, aşa cum s-a propus cu Eminescu. O similitudine, oricât ar părea de nepotrivită apropierea, am

84

întâlnit-o la Friedrich Nietzsche, fiu de pastor protestant, care însă a extins critica de la clerici la dogmă.

O altă prezentare permanentă a lui Ion Creangă este înclinaţia lui spre cele ale gurii, de te întrebi dacă participi la o dezbatere literară sau una gastronomică. Nimic din ceea ce este omenesc lui Creangă nu i-a fost străin. E adevărat că în scrieri, cât şi în viaţă, de altfel, Creangă a avut de a face cu Dionysos; în Amintiri din copilărie este consider, şi apolinic. Dar dacă ne interesează atât de mult viaţa particulară a scriitorului, poate ar fi interesantă şi viaţa lui amoroasă. Mai ales că Nică îi purta sâmbetele Smărăndiţei de când începuse să înveţe buchile. Dar, Ionică cel prost n-o fi chiar el bătându-şi joc de prostia omenească? Oricum, picanteriile despre scriitori nu pot fi trecute în activitate de cercetare literară, ci doar în rândul cancanurilor sau ca mijloc de întreţinere a bunei dispoziţii la o întâlnire bahică, uneori după simpozioane. Am văzut şi aşa ceva.

În perioada comunistă, opera lui Ion Creangă a fost interpretată în interesul regimului. Povestitorul era omul din popor care și-a pus talentul în slujba poporului, demascând viața grea a țăranului român, exploatarea acestuia. Unele interpretări, erau de-a dreptul ridicole, ca de pildă, lupul din Capra cu trei iezi era asociat chiaburului care suge sângele ţăranului.. Existau și altfel de exagerări proletcultiste. În 1964, un secretar de a partid cu propaganda, funcție care avea în subordine cultura și învățământul, la o adunare dedicată încercării desprinderii relative de sub influenţa politică a Uniunii Sovietice, propunea să nu mai fie citit Lev Tolstoi fiindcă îl aveam pe Creangă al nostru. Astăzi există destui şi din cei care nici nu mai amintesc de el, personalităţile lor nu

85

se pot coborî de la un Eliade, Cioran, Monica Lovinescu Patapevici la banalul Creangă. Pentru a te convinge e suficient să vizitezi librăriile Humanitas. De altfel nici Eminescu nu se bucură de mai multă atenţie. E de domeniul ridicolului, că în una din expoziţiile cu vânzare al editurii amintite din întreaga literatură română clasică se afla doar poveștile citate mai sus, în ediție de lux,

Mai năstruşnică ni se pare folosirea lui Creangă ca agent electoral, ca ajutor politic în gospodărirea târgurilor. Domnul profesor Ion I. Berghia, moldovean din Moldova de peste Prut, stabilit în Moldova de dincoace de Prut, la Iaşi, scrie în numărul din decembrie al revistei pe care o patronează, Dor de Basarabia, un articol intitulat Creangă e cu noi? Desigur că e cu noi, că n-o fi cu turcii sau ruşii. Dar în acest articol după ce arată unele realizări de prin Basarabia, şi rolul scrisului lui Creangă în menţinerea conştiinţei româneşti, autorul banalizează menirea operei marelui povestitor trecând la critica unor neajunsuri cotidiene , unele chiar mărunte, precum că în Copou sunt multe ciori, că avem manelişti, că măicuţele devin mame, că elevii bat pe profesori, că sunt mulţi băieţi deştepţi cu multe maşini, scriitorii se înjură în public, mânăstirile au saune, aparate de asculta vizitatorii, că sunt mulţi câni maidanezi în jurul teiului lui Eminescu... Desigur, un Ion Creangă actual n-ar fi de acord cu asemenea neajunsuri şi le-ar satiriza, precum n-ar fi de acord nici cu faptul că domnul Berghia laudă, nu fără interes, ce nu a văzut la Piatra Neamţ şi Târgul Neamţ şi a văzut la Iaşi, sau invers: a văzut la Neamţ şi nu a văzut la Iaşi. Dar să cităm din articol: […] Am fost de mai multe ori la Piatra-Neamţ şi Târgul-Neamţ unde nu am văzut nici câini

86

maidanezi, nici boschetari, nici cerşetori, nici hârtii şi chiştoace aruncate oriunde…Străzile de acolo erau de fiecare dată curate, aerul, la fel curat.Ca şi sufletele oamenilor pe care i-am întâlnit, în timp ce în aşa-numita capitală culturală a României parcă eşti în…Bucureşti. Dacă nu mă credeţi, veniţi pe strada Codrescu din Iaşi unde gropile şi praful sunt la ele acasă… Strada Sărăriei din care se coboară spre”Bojdeuca” lui Creangă aproape că nu se deosebeşte de strada Codrescu. În continuare pentru a sublinia realizările din Neamţ şi legătura lor cu Ion Creangă, domnul Berghia îl întreabă pe cititor: […]Ai auzit de Fundaţia Culturală „Ion Creangă” condusă de părintele Viorel Cojocaru? Dar de primarul Decebal Arnăutu, de Zilele Culturii Nemţene „Ion Creangă” de acolo? Dacă răspunsul tău este negativ, s-ar putea ca spiritul lui Ion Creangă să nu fie cu tine şi atunci eşti în mare pierdere.

Desigur, nici nu se poate scrie altfel, căci Domnul Berghia, împreună cu alţi ieşeni şi basarabeni, invitaţi de onoare la manifestările Creangă, se bucură de găzduire aleasă, cu mese la restaurante.

* * * Dar fiind vorba de nemţenii şi de publicarea

operelor lui Creangă sau a scrierilor despre el şi opera sa, la capitolul merite îl amintim pe Cristian Livescu care, prin editura Crigarux, a cărui patron este, a publicat:

Al. Piru, Ion Creangă. Ediție tematică, prefață și tabel cronologic de Cristian Livescu;

N. Iorga, Despre Creangă, Ediție tematică, studiu și tabel cronologic de Cristian Livescu;

87

Gânditorul de la Humuleşti. Eseuri, studii, exegeze asupra vieţii şi operei lui Ion Creangă. Selecţie şi suport cric de Cristian Livescu.

Nicolae Căruceru, De ale lui Ion Creangă. Amintiri/Povestiri… povestite în versuri;

Vladimir Străinu, Ion Creangă, Ediţie critică, studiu introductiv şi tabel cronologic de Cristian Livescu;

Ion Creangă, Opere. Ediţie de G.T. Kirileanu, însoţită de cel mai cuprinzător glosar cu o Addendă: Povestiri corozive, însoţite de consideraţii critice de la G. Călinescu la Luca Piţu şi N. Manolescu. Întocmire şi aparat critic de Cristian Livescu.

Tot la merite nemţene adăugăm că pe 1 martie a.c. Complexul Muzeal judeţean Neamţ a organizat un simpozion aniversar Ion Creangă – 175. Au susţinut comunicări pietreni Rocsana Josanu, Despre data naşterii lui Ion Creangă; Raluca Naclad – Simboluri culturale şi semiologie medicală în povestea lui Arap-Alb; Dan Iacob – Ion Creangă, ezoterismul şi gândirea tradiţională; Constantin Tomşa – Ediţii ale operei lui Ion Creangă;Adrian Alui Gheorghe – Modelul Ion creangă pentru literatura română actuală; Cristian Livescu – Receptarea operei lui Ion Creangă azi.

După cum se vede din unele titluri, a fost o adevărată sesiune ştiinţifică. Eu ca muritor de rând, trăitor cu Creangă din copilărie şi până acum, la senectute, aş fi gustat sufleteşte o lectură din poveşti sau Amintiri. Sau o dramatizare, un film. Doar se ştie, parafrazând o altă sintagmă, comunicările din comunicări se fac, iar uneori sunt nişte compilaţii. Umila mea părere poate fi valabilă şi pentru Anul Caragiale.

88

„Prima teorie care a reuşit să explice apariţia existenţei” (!!)

Din tone de steril se reuşeşte să se scoată un

grăunte de aur. Din meditaţiile omenirii, de ieri şi de azi, s-au scos multe gânduri care sunt tezaurizate în bibliotecile lumii. Aşa cum în pământ se mai găsesc imense cantităţi de aur şi în gândirea scrisă mai stau ascunse importante idei ce aşteaptă să fie scoase le suprafaţă.

Găsirea grăuntelui de gând aur este mult mai complicată decât găsire unui grăunte de aur aur. Intervine aici acea trăsătură a omului care se numeşte subiectivitate, fiecare gând trece prin propria lui conştiinţă. Nici obiectele în sine nu sunt scutite de aprecieri diferite din partea omului. Aurul, are altă valoare pentru un bijutier şi alta pentru un necunoscător. Aurul are valoare ca măsură a valorii , în confecţionarea de bijuterii dar chiar dacă s-ar găsi în suficientă cantitate nu are avea valoare pentru construcţii. Fiecare obiect are valoare la locul potrivit. Dar, şi fiecare obiect are valoare în măsura în care este apreciat de om. Intră în discuţie şi numărul de indivizi care apreciază un gând, un obiect, gradul de cultură, de instrucţie, şi nu în ultimul rând utilitatea acelui obiect pentru un individ sau altul, interesul.

Sunt valori mentale acceptabile de mai mulţi indivizi, sau numai de unii. Valorile morale diferă nu numai de la individ la individ, ci şi de la naţiune la naţiune, de la epocă istorică la alta. Unele foste valori au

89

devenit nonvalori, sau anti valori, în decursul istoriei, sau dacă unele viziuni despre lume actuală şi-ar fi făcut loc cu câtva timp în urmă, de pildă feudalism, ar fi fost taxate ca periculoase iar comportarea oamenilor pedepsită, repudiată. De ce acest preambul ce pare cu totul nepotrivit cu titlul de mai sus. Vom vedea

* * * Ioan Socea mi-a fost elev la Liceul industrial

nr. 1 din Piatra Neamţ. Pe vremea aceea în şcoala românească se făcea puţină filosofie. Doar un trimestru era rezervat pentru câţiva filosofi: Aristotel, Democrit, materialiştii francezi, Dimitrie Cantemir, Vasile Conta şi, desigur, Marx, Engels, Lenin. Pentru elevi, şcoala nu era propice pentru meditaţii metafizice. Existau multe ore de discipline tehnice, de practică iar gândurile elevilor erau îndreptate spre inginerie. Nici măcar profesori de fizică sau matematică nu visau la filosofie, de aceea marea mi-a fost mirarea când după aproape 20 de ani de la absolvirea liceului m-a abordat fostul elev Ioan Socea şi dintr-o plasă mi-a oferit cartea cu titlul amintit.

Desigur, mulţi filosofi, de la Democrit,şi mai înainte, au meditat la problema existenţi materiale a lumii; domnul Socea se află pe această orbită. Ce loc ocupă nu importă. Important este că şi-a pus această problemă filosofică, că meditează şi nu lasă mintea să lâncezească sau să rumege minciuni politice. Citind cartea ai impresia că domnul Socea este un vajnic ateu cu toate că dumica ia drumul lăcaşurilor ( nu locaşirilor cum am mai citit într-un ziar cu tiraj mare din judeţ) de cult ortodox .

Din discuţiile ce le-am avut cu el, am rămas convins că îşi consideră concepţia aşa cum este intitulată

90

şi cartea, drept prima teorie care a reuşit să explice apariţia existenţei. Logic, rezultă că teoria dumnealui este şi ultima, în carte sunt formulate aserţiuni cu caracter de adevăr absolut .Dacă eu am spus tot adevărul, rezultă că altul nu mai are ce spune, Doar viziunea mistică mai are un asemenea caracter. Dumnezeu este şi primul şi ultimul . Tot ce mai mişcă nu poate avea loc decât în interiorul acestei dimensiuni spaţio-temporale. În felul acesta Ioan Socea îşi creează propria religie.

N-am să formulez judecăţi de valoare asupra conţinutului lucrării, adică să susţin sau să neg teoria domnului Socea. Deşi cărţile din cărţi se fac, aş aminti că domnul Socea este un autor, nu zic filosof deoarece această speţă umană are un număr redus de indivizi, doar câteva duzini iar în România suma acestora nu depăşeşte suma degetelor de la mâni, deci aş aminti că este un original în domeniu fiindcă în susţinerea ideilor sale nu apelează la bibliografii ci doar la argumente de tip logic; este un creator precum este omul de artă.

Cu posibilităţile mele filosofice, n-am putut depista o oarecare nepartinitate a enunţurilor. Dacă lucrarea aparţine lui, şi numai lui, trebuie să spun că am întâlnit o exprimare cu reale valenţe poetice, verbul şi metafora fiind la ele acasă.. De altfel, fostul elev mi-a oferit surpriza de ai lectura câteva poezii de o profundă introspecţie a spaţiului său existenţial.

Cartea debutează cu o dedicaţi surprinzătoare şi care prefigurează viziunea filosofică a autorului: Închin această carte noului edificiu spiritual ce se va reconstrui în pragul Noii Ere şi continuă cu Un fel de introducere în care pune în discuţie obiectul fizicii moderne. Sintetic, din acest capitol aflăm că particulele elementare nu pot fi

91

cunoscute decât pe cale teoretică. Calea experimentală este exclusă. Introducerea se încheie frumos; o poezie postmodernistă: Din negura timpului zbuciumat de frământări şi căutări străbat ca o lumină gânduri ce limpezesc apele până-n adâncul cel mai adânc din care răsare lumea.

Pentru a permite cititorului să pătrundă cât de cât în labirinturile edificiului construit de Ioan Socea, încă nu afirm că este ridicat pe temelie de nisip sau pe una de granit, doar viitorul ne va arăta care este realitatea, am să enunţ câteva din capitolele lucrării amintite, capitole mai incitante:Viziune apocaliptică; Este posibil „Nimicul”?; Existenţa o certitudine inevitabilă; Marea derută;Cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul; Celălalt tărâm.

Sunt în total 31 de capitole. Ultimul, intitulat Spiritul - singura cale, care reprezintă chintesenţa lucrării şi în care se afirmă fără urmă de tăgadă, victoria spiritului asupra materiei,, a filosofiei asupra fizicii, fiind scurt, îl redau în întregime:

Spre mirarea noastră, deşi particulele sunt cele care reprezintă însăşi existenţa absolută, în mod paradoxal, tocmai ele nu pot fi cunoscute ca atare, sau din acest punct de vedere absolut. Din acest punct de vedere, singura posibilitate de cunoaştere a fundamentului lumii noastre sau a particulelor elementare nu va putea fi posibilă decât făcând abstracţie de orice mijloace de investigare fizică sau empirică, adică în mod abstract.

Dacă e să tragem o concluzie asupra aceste teorii, am putea spune că, întrucât demonstrarea celor două tipuri de existenţă opuse sau a celor două particule

92

elementare s-a făcut în cea mai radicală ipoteză, de presupunere mai întâi a posibilităţii nimicului, reiese că adoptarea oricărei alte variante nu se mai poate realiza într-o ipoteză atât de radicală, adică nu se mai poate bucura de o importanţă atât de mare.

Această teorie a reuşit, apreciază autorul, să elaboreze un model interpretativ alparticulelor elementare, ba mai mult decât atât, a reuşit să explice de ce sunt posibile particulele elementare sau, mai bine zis, de ce este posibiăl existenţa.

Dacă nu aţi înţeles prea multe, mai ales din capitolul reprodus (parcă din rândurile epigonilor lui Nichita Stănescu înţelege cineva ceva!), luaţi şi citiţi cartea şi veţi constata că şi un absolvent de liceu industrial, devenit inginer constructor, născut la Piatra Şoimului, într-un sat de munte din judeţul Neamţ, poate să aspire la galeria spiritelor înalte, a filosofilor şi să enunţe idei care să ne pună în încurcătură.

„Leac pentru lebede” - leac pentru iubire

Doamna Geta Stan Palade este, în calitate de

poetă, autoare unui nou volum, al doilea, Leac pentru lebede, trimis spre editare cam de pe la începutul toamnei anului trecut şi scos pe piaţa discuţiilor la începutul acestui an hibernal. Primul volum intitulat Cerul din oglindă a apărut în anul 2008, la Editura Nona din Piatra Neamț. Sunt, cu aproximație, trei ani între cele două apariții.

93

Actualul volum este prefațat de domnul Calistrat Costin, nimeni altul decât președintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Deci versurile doamnei Palade primesc girul unui critic cu vechi state în ale scrisului:[…] Geta Stan Palade impresionează (şi se va impune cred) prin discursul pătimaş… poeta pare a putea scrie despre oricine şi orice. A nu se considera că suntem în faţa unei forţe a naturii ci în aceea a unei fiinţe pasionale, de o derutantă francheţe.

Domnul Calistrat Costin îşi încheie expozeul scriptic cu următoarea frază de deschidere şi fâlfâire de noi aripi poetice, fie ele şi de lebădă albă, roşie sau neagră, melancolice sau revoltătoare, elegiace sau de dragoste, în nici un caz de ultim cântec al elegantei plutitoare pe luciuri de ape limpezi şi liniştite Aceasta a doua carte a sa conturează cu certitudine un profil de …poet (poetă) demn(ă) de atenţia criticii şi a iubitorilor de carte frumoasă.

Pornesc de la acest laudatio al criticului băcăuan şi mă apuc să caut leacul pentru lebede depistat de doamna Palade, deşi, mărturisesc, eu fiind educat în şcolile numite Sadoveanu, implicit, numite Creangă, Eminescu şi continuate cu cele botezate Coşbuc sau Arghezi etc., cu adânci rădăcini în primele, nu prea mă dau în vânt după modernisme sau. postmodernisme Reuşesc să-mi inhib lipsa de apetenţă (eufemism, desigur) şi mă apuc de citit. Nu din obligaţii cumva materiale, ci din cu totul alte considerente.

Eu, care am citit și versurile din volumul de debut al doamnei Geta Palade, şi nu în diagonală cum mai fac, din păcate, nu numai cititorii ci şi unii critici, autori de decrete estetice, în funcţie uneori de interese

94

oculte, și citindu-le și pe acestea din al doilea volum, consider fără umbră de îndoială, că în acest răstimp poeta a făcut însemnaţi pași lirici în exprimarea metaforică, mici pentru literatură, în general, (dar cine mai poate depista asemenea pași în păienjenișul de exprimări actuale), dar mari pentru ea. Există o continuitate în lirica doamnei Palade, dar o continuitate pe plan superior atât în conținutul de idei al creației cât şi, poate cel mai pregnant, în forma de exprimare.

Domnul Calistrat Costin afirmă că doamna Palade scrie despre orice. În parte are dreptate. Diversitatea titlurilor poeziilor te duc la o asemenea aserţiune cognitivă. Există o diversitate tematică. Leac pentru lebede este, în primul rând, un leac pentru iubire. (Atenţie! sintagma Leac pentru iubire intră sub incidenţa © copyrightului, a dreptului de proprietate, şi-mi aparţine. Aceeaşi calitate are şi sintagma Leac pentru singurătate, pe care o voi folosi în acest material, cu câteva rânduri mai jos). Multe din poemele doamnei Palade sunt adevărate scrisori de dragoste pe care le trimite unui imaginar Caligraf:

Se făcea că şi tu, Caligrafule, erai altul! Îmi încrustai cu dalta foile de papirus din suflet!

(Nu mai sunt aceeaşi) Sau: Îmbracă-mi sufletul, Caligrafule, în albul

imaculat al unei aripi de lebădă să-mi pot alina inima

cu puţină iubire cântec de alungat umbra tristeţii… (Viori şi nesomn)

95

Nu mai citez alte stihuri dedicate Caligrafului. Întrebarea care se pune pentru cititorul obişnuit dar şi pentru cei ca mine, care scotocesc în substraturile versurilor: cine este acest Caligraf? O fi Vânător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură sau Cătălin/ Viclean copil de casă. Poate un pământean obişnuit care, ca şi dumneaei, caligrafiază gânduri şi metafore. Multe motive mă fac să cred că aşa este. Dar mai ştii ce poate născoci o minte de femeie, fără să fiu răutăcios, misogin. Devenind puţin mai serioşi, deşi dragostea nu este nici neserioasă, nici serioasă, vorbind în termeni nietzscheeni ea se află dincolo de bine şi de rău, poezia doamnei Palade este o devoalare a propriei persoane, uneori de o brutală sinceritate, este încercare reuşită, prin metafore, de a se regăsi pe sine, uneori un regret după nişte ani pierduţi. Deci, Leac pentru lebede este leac și pentru singurătate. Nu există om care să fie mulţumit pe deplin cu sine însuşi, viaţa noastră este formată din urcuşuri şi coborâşuri, un fel de Ondulaţie universală din filosofia lui Vasile Conta. Poezia doamnei Palade îmbracă un asemenea aspect și conţinutul sentimental al acesteia, uneori plin de viaţă, de încredere, aş zice dionisiac, aşa cum îi este firea autoarei, alte ori poezia este melancolică, gânditoare, elegiacă, trădând profunde ascunzişuri existenţiale.

Se află în Leac pentru lebede mult simţ elegiac. Însăşi titlul prevesteşte o asemenea poezie:

Domniţa Ruxandra mi-a fost mamă de suflet în fiecare dimineaţă îmi dădea buzna în cântec priveghindu-mi visele din leagăn… - Tată după ce plecăm luăm şi livada cu noi? (Cuib de lumină)

96

Ori: Totdeauna decembrie îmi pare că e început de

veac. Brazii din păduri dau buzna în case

luminându-ne amintirile… Decembrie triumfător din ogorul bunicului Ne aduce doinele şi pădurile pierdute în

fluier!... (Luminându-ne amintirile). Domnul Calistrat Costin aminteşte că doamna

Palade a debutat relativ târziu. Fără să-l acuz pe domnul Costin de discriminare, amintesc că există şi în literatură ca şi în alte domenii de activitate, asemenea orientări. Mai recent, şeful statului recomanda bătrânilor să se retragă-n bârlogul inactivităţii, ca şi cum numai tinereţea are avea dreptul la viaţă. Conform acestei mentalităţi, Goethe nu ar mai fi scris Faust, Lampedusa nu trebuia să scrie Ghepardul, şi exemplele ar putea fi continuate. Poezia, literatura în general, şi nu numai, nu apare când doreşti, fenomenul este ceva inefabil. Creaţia nu depinde de numărul anilor. Aceştia pot aduce anumite nuanţe, uneori poate şi calitate. Doamna Palade trăieşte la aceşti ani, nu cei tineri fiindcă este tânără prin fire iar poezia pe care o scrie reflectă această stare psihică, o poezie plină nu numai de optimism, dar şi de metafore care reflectă bună dispoziţie. În noile creaţii, pe care le aşteptăm cu interes, o renunţarea la unele sintagme care frizează exprimarea ditirambică şi duc la pericolul manierismului, ar fi necesară.

În rest, cititorul va găsi multe îmbinări de cuvinte bine gândite, frumos orânduite, de reţinut: Ca să

97

mă poţi recunoaşte îţi voi silabisi numele cu prima vocală secretă din alfabetul inimii; Peste acoperişul caselor se aud bătând copitele ploilor. Şi multe altele

Atât.

Madam! Răspuns autoarei articolului Lecţia despre

criză” apărut în „Adevărul de seară” Nr. 671 din 13 septembrie a.c.

Când ai scris aberaţiile din articolul „Lecţia

despre criză” cred că te-ai sculat cu faţa la cearceaf după o noapte de chiolhan sau, în cel mai bun caz, după o zi ce ai stat întinsă pe nisipurile Constanţei şi ai căpătat insolaţie.

Afirmi că munceşti peste zece ore în timp ce învăţătoarea doar patru. Cred că cel, sau cea, care ţi-a pus condeiul în mână dacă a citit articolul amintit, regretă toată viaţa că i-ai fost elevă şi s-a aplecat asupra ta cu acea dăruire de care numai un dascăl este capabil. Şi dacă ştii să închegi nişte fraze înseamnă că şi-a făcut datoria. De vină că acum arunci cu noroi asupra ei sunt cei şapte, sau şase, ani de acasă. Aceştia, oricât ar face şcoala, nu pot fi schimbaţi.

Spun aici, nu numai pentru tine, ci pentru o întreagă clasă de parveniţi care se uită chiorâş la lumea şcoli, că pentru a te învăţa să scrii, să silabiseşti, stadiu la care ai rămas, dascălul nu a muncit numai patru ore pe zi. Lecţia este un proces de creaţie, fiecare elev este un caz

98

în parte, şi ea se elaborează în multe ore de gândire, acasă, pe drum, în discuţii cu tine însuţi sau cu alţi colegi, dar, se pare, Madam, că ai rămas la lozinca „Noi muncim, nu gândim”. Trebuie să se ştie că dascălul concepe mental şi în scris fiecare lecţie, că nu intră în clasă sau amfiteatru precum chelnerul în restaurant. Şi poate şi acesta meditează la ziua lui de muncă. Pentru o lecţie trebuie material didactic, trebuie să citeşti anticipat diferite cărţi, să faci exerciţii, să rezolvi probleme. Apoi sunt şedinţele cu părinţii, consiliile pedagogice, cercurile pedagogice. Dar îţi dai seama câtă răspundere are un dascăl când merge cu copiii într-o drumeţie? Dacă nu le ştii pe toate acestea, de ce arunci cu noroi în cei, oricât de nevolnici ar fi fost ţi-au îndrumat paşii spre lumină.

Spui că părinţii sunt nevoiţi să participe cu bani la fondul clasei, să pună parchet, să amenajeze clasele. Chiar dacă există astfel de fenomene, dascălul nu duce şcoala la el acasă, ceea ce face face şi pentru copii dumitale, dacă îi ai, şi a celorlalţi părinţi care gândesc la fel.

Vorbeşti în articol că profesorii fac meditaţi, ca şi cum ar face o crimă naţională. De vină nu sunt profesorii ci Mama Natură sau Dumnezeu. Inteligenţa nu este „repartizată” uniform indivizilor. Unii copii îşi însuşesc mai uşor cunoştinţele, alţii mai greu, trebuie să muncească mai mult. În clasă nu se pot rezolva toate aceste probleme. Părinţii responsabili de viitorul copiilor lor apelează la ajutorul profesorilor iar aceştia dacă răspund afirmativ îşi îndeplinesc o datorie de om. Crezi că este o mare plăcere să faci meditaţii sau că te îmbogăţeşti dintr-o asemenea „afacere”?

99

Madam, unui politician, chiar unui preşedinte de ţară, îi pot acorda scuze pentru afirmaţii asemănătoare. Unui ziarist însă nu, pentru că nu munceşte cu ora, face operă de creaţie, cu mult consum de energie. De aici şi o mare responsabilitate pentru ideile trimise în lume.

Mândria de a fi român

Drept să vă spun, de mult, poate niciodată în existenţa mea aflată la conştiinţa de sine de peste şaptezeci de ani, nu m-am simţit aşa de mândru că sunt român ca acum când am citit pe monitoriul computerului două articole scrise de domnul George Liviu Teleoacă. De lemn să fi fost şi, după o asemenea lectură, pulsul inimii tot ajungea la peste optzeci de bătăi pe minut, fără extrasistole, respiraţia mi se întrerupea cel puţin pentru o secundă şi după o revenire spectaculoasă mă ridicam drepţi, puneam un picior pe Omu Suhardului iar pe celălalt pe Omu Bucegilor, îmi umpleam plămânii cu O3 şi strigam: Sunt valah, sunt român, sunt alfa şi omega, sunt demiurgul.

La început a fost cuvântul, parcă aşa se spune în Biblie, iar valah, cuvântul nu omul, singularul de la valahi, substantivul care desemnează pe locuitorii Valahiei, denumire dată de străini Ţării Româneşti, uneori şi Moldovei, este Cifrul logosului universal.

De fapt, despre ce este vorba. Întru studiu intitulat: CUVÂNTUL VALAH - CIFRU AL LOGOSULUI UNIVERSAL, domnul Teleoacă pornind de la un citat din Leibniz şi de la Filosofia formelor

100

simbolice pe care, după afirmaţia dumnealui, este stăpân Ernst Cassier, citându-i şi pe Lucian Blaga şi pe alţi autori, ajunge la concluzia din titlul amintit. Pentru demonstraţie, Domnul Teleoacă introduce în joc cuvântul valac aflat la originea unor toponime româneşti: Vulcan-Balc-Alac etc., etc., îl amalgamează cu avlake, apelativ prin care armânii definesc de mai multe milenii până astăzi apa curgătoare, cuvânt care împreună cu metaforele sale, reprezintă în confirmitate cu viziunea lui Ernst Cassire originea graiului uman articulat… După alte afirmaţii despre rolul cuvântului avlake în formarea graiului omenesc, domnul Teleoacă conchide: Aflat, atât la originea cuvinteloer de uz comun, cât şi la originea teonimelor, dar şi la originea toponimelor, ca şi originea etnonimelor lumii, cuvântul AVLAKE dobândeşte caracter Ur-Wort, motiv pentru care etnonimul VALAH, ca varianta sa mai bine cunoscută, poate şi trebuie să fie numit cifru al logosului universal. Atotcuprinzătoarea referire la logosul universal se justifică şi prin aceea că etnonimul Valah, care este unul şi acelaşi cu variantele sale Pelsg adică Pelasg se află înscris la mare cinste în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de unde şi titlul pe deplin justificat de Axis Mundi atribuit de toate civilizaţiile lumii spaţiului carpato-danubiano-pontic şi mai ales Ardealului.

Pentru o trăire deplină a mândriei de a fi român, pentru a savura momente înălţătoare în această perioadă de zbucium economic, mai reproduc din amintitul studiu un citat, e drept cam lung, dar deosebit de concludent pentru susţinerea afirmaţiei din acest paragraf. În cazul dezvoltării de faţă, considerăm incontestabilă marea vechime a toponimelor de pe valea

101

Dunării (de vârstă neolitică şi preneolitic - vezi Vladimir Georgiev) precum şi faptul că seriile toponimelor de vecinătate pun în evidenţă arhetipul AVLAKE. Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numai prin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul că prin metaforizarea conceptului de râu, denumit până astăzi de aromâni AVLAKE, au apărut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generatitive eternizate prin toponimele româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilă este şi concluzia că originea graiului uman articulat s-a păstrat vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale continuă să se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea mai bogată şi mai precisă limbă a Europei, limba română.(subliniere E.B.)

Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsesc noţiunile elementare de arheologie, de antropologie sau de geografia resurselor naturale, originea valahică a limbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cu atât mai mult cu cât această origine valahică satisface intertgral şi simultan toate anticipările privind originea graiului uman articulat.

Fiind o trestie gânditoare, îmi permit să mă-ndoiesc de cele susţinute de domnul Teleoacă, pentru a ajunge la concluzia lui Descartes, dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Raţionamentul lui Descartes nefiindu-mi suficient, am început să mă pipăi să văd dacă cu adevăr exist, aşa de mare influenţă au avut cele citite asupra propriei persoane. Convingându-mă că sunt, m-am apucat să-mi amintesc unele cunoştinţe mai vechi pentru a mă integra în trecutul eroic devenit prezent

102

luminos în viziunea domnului Teleoacă. Din cele lecturate cu alte prilejuri şi verificate azi pe cale modernă, cu ajutorul Internetului, reţin că pe glob au existat şi există mai multe limbi, unele apărute şi dispărute din negura vremurilor. Specialiştii, unii şi de la noi, ca de pildă academicianul Marius Sala, le-au studiat, le-au clasificat în funcţie de înrudire sau alte trăsături. Am reţinut că a existat o limbă sumeriană, pe teriotoriul Mesopotamiei ce se vorbea cu mai bine de o mie de ani înainte de Hristos, că a fost continuată cu limba akkadiană ce o vorbeau oamenii de pe teritoriul Yrakului de azi. Tot limbi vechi, cu existenţă milenară, sunt ebraica, sanscrita, chineza, elina, latina. Ca orice fenomen social, acestea s-au modificat, s-au perfecţionat, au crescut şi a trecut în declin, în funcţie de evoluţia generală a omenirii. Româna este o limbă relativ nouă, având ca suport limba latină vulgară, spun specialiştii. Ceea ce mă face să nu dau crezare ipotezelor domnului Teleoacă despre graiul apărut pe teritoriul de la Danubiu, Carpaţi (Cum i-or fi numit latinii?) şi Pontul Euxin este faptul că majoritatea limbilor de mare anvergură, folosite de o populaţie mai numeroasă şi pe un timp mai îndelungat şi-au creat şi o scriere, un alfabet, mai devreme sau mai târziu. Aceste evenimente s-au întâmplat cu mulţi ani în urmă. Prima scriere în limba română este considerată Scrisoarea lui Neacşu, în 1521, dar cu alfabet greco-slavon. Actualul alfabet cu litere latine şi cu semnele diacritice corespunzătoare exprimării în limba română n-are nici 200 de ani, a fost introdus în timpul domniei lui Cuza, până atunci folosindu-se alfabetul chirilic, din sudul Dunării. Nu ar trebui oare să

103

ne asumăm şi o oarecare dezvoltare înceată a naţiei române şi din punct de vedere a devoltării graiului?

Ne lăudăm mult cu trecutul nostru milenar. Cu ani în urmă, într-o perioadă de avânt protocronist, am citit într-un almanah că înăintaşii noştri ar fi luptat pe bericadele Troiei alături de Hector pentru apărarea Elenei. Ce zic eu, românii ar fi urmaşi de-ai Elenei. Aşa se explică şi faptul că noi românii avem atâtea Elene, şi frumoase şi deştepte.

Revenind la treburi mai serioase, trecutul este trecut, prezentul contează. Oare ne putem lăuda că am fost cândva maimuţe. Ele au rămas în copaci, omul a ajuns în Cosmos. Vedele ţin de foame indienilor? Egiptenilor de rând, umbra piramidelor le este de vreun folos. Grecii îşi achită datoriile privind Parthenonul? Americanii au cea mai puternică ecomnomie a lumii. Deşi au o istorie doar de câteva secole nu se simt deloc complexaţi şi hotărăsc în prezent soarta omenirii.

Desigur, aş putea fi acuzat că am dus în derizoriu o problemă atât de serioasă ca istoria popoarelor. Mai important decât trecutul este prezentul cu care intri în istorie.

Dar, domnul Teleoacă nu este numai un om al trecutului ci şi unul al prezentului. Am putea spune că este pentru un prezent care să revoluţioneze măcar Europa. Pornind de la convingerea că teritoriul României este locul de baştină al graiului omenirii, Valah, cuvântul este cheia descifrării tuturor graiurilor de pe Mapamond, odată cu intrarea României în UE ar trebui să avem dreptul de primvenit în vorbirea din organismele organizaţiei. Mai clar spus. Domnul Teleoacă consideră că va exista o limbă unică a Uniunii Europene. Nu una

104

artificială ci una naturală şi aceasta ar trebui să fie limba română, doar pe acest teritoriu cu ceva timp în urmă, prin neolitic, s-a trecut de la grohăit la vorbirea articulată. Cuvintele Valac, valah, avlake ca rădăcină a etnonimelor, teonimelor, hidronimelor din spaţiul românesc, în special Ardeal (o fi domnul Teleoacă ardelean?) ne dau dreptul la realizarea unui asemenea proiect. Super! Măreţ! Viitor de aur ţara noastră are. Dar, nu stând ca râmele, ci acţionând cu curaj, aşa ca domnul Băsescu la întâlnirea cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, sau premierul Italiei, Silviu Berlusconi. În felul acesta ne vom umple de succesuri iar Europa va sta la picioarele noastre.

Desigur, proiectul este de durată, fenomernul nu se va întâmpla mâine sau poimâine. Mai întâi, la Sorbona, la Osford şi în celelalate universităţi europene, ba şi în licee, se va introduce studiul limbii române în mod obligatoriu, condiţie sine qua non pentru a circula în voie prin Europa unită, ba şi în lume, doar universul nu se reduce la bătrâna doamnă de la Atlantic, Mediterană şi Caspică.

Să revenim la seriozitate. Oare să nu se înţăleagă că societatea contemporană, în întregimea ei este sub vremea banilor. Politicienii sunt doar intermediari iar istoria este obiect de vorbire, de laudă, de puţin patriotism pentru unii nostalgici şi nimic mai mult, E bine? E rău? Răspunsul ni-l va oferi timpul.

* * * P.s. Cu câtva timp în urmă, înainte de a lectura

eseurile domnului George Liviu Teleoacă, hălăduind pe Internet, am citi o glumă ce mi-a trimis-o un coleg, un bun patriot.

105

Cică Armstrong făcând acel pas uriaş pentru omenire a observat pe Selena nişte urme curioase. La un moment dat îi apare în faţă un om. După ce îşi strâng mâinile află că este ardelean, de pe lângă Sibiu.

- Şi cu ce-ai venit? îl întreabă Armstrong. - Cu brânză, îi răspunde conaţionalul nostru

din Carpaţi. Ianuarie, 2011

Mihai Niculiță – un elegiac

împătimit Una din marile realizări ale Revoluţiei din

Decembrie este obţinerea libertăţii cuvântului, nu numai a celui vorbit ci şi a celui scris, mai ales a acestuia. În consecinţă, în aceşti peste douăzeci de ani din 1989, din preajma sărbătorilor de iarnă, există un adevărat boom nu numai al apariţiei revistelor scrise ci şi al literaturii cuprinse în cărţi, în volume. E drept că pentru aceasta, pe lângă obţinerea libertăţii cuvântului, un rol foarte important îl au revoluţionarea mijloacelor de comunicare şi a celor de tipărire, apariţia internetului; maşinile de scris, linotipul, maşinile plane etc. sunt de domeniul istoriei.

Implicit, tot mai mulți scriitori, romancieri, nuveliști, creatori de proză scurtă, dar mai ales poeţi, apar pe firmamentul literaturii române, mulţi din ei „descoperindu-şi” înclinaţiile la anii maturităţii sau senectuţii, după ce şi-au consumat anii în profesiile îmbrăţişate la tinereţe. Am putea conchide că se află în căutarea timpului pierdut. Şi pentru mulţi a fost timp

106

pierdut. Fenomenul nu este văzut cu ochi buni de consacraţi, de unii critici, poate din frică apariţiei unui nou curent, de a-şi pierde locul cucerit şi avantajele. Oricum, le amintesc că, chiar dacă vor fi numai ei, historia va reţine pe atâţia cât merită reţinuţi şi desigur vor fi şi din noii veniţi, Cazul Lampedusa este destul de concludent.

* * * Mihai Niculiță s-a născut într-o localitate de la

limita de nord a judeţului Neamţ, situată pe cursul de mijloc al râului Bistriţa, mărginită, pe stânga curgerii năvalnicului râu, de Culmea Stânișoara iar pe dreapta de Munții Budacu, cunoscuți și sub numele de Munții Bistriței sau Neamțului, munți bine împăduriți de foioase și conifere. Mediul acesta montan cu climă rece, cu un soare care răsare pe vârf de munți și stă mai puțin pe cer, desigur iluzii, duce la apariția unor caractere puternice, dar și la înregistrare unor sentimente de apartenență la locurile natale greu de dislocat, care nu macină ființa umană dar nici nu-i dă pace să trăiască în linişte. Aserțiune valabilă pentru toți locuitorii de la munte, dar mai ales pentru creatorii de frumos, porniți să-și exprime fie în vers, fie în proză, fie pictural, sentimente despre locurile natale.

Domnul Mihai Niculiță, ca mulți alții, ba ca foarte mulți, s-a gândit să-şi publice gândurile poetice la o vârstă care tinde spre senectute. Din 2009, în fiecare an a scos câte o plachetă de versuri. Fereastra zidită; Cerul fluid şi Pomul din curte. Toate trei cu o grafică, aş defini-o, fără să fiu acuzat de laude, impecabilă, cu coperți sobre, care cuprind pe prima pagină picturi ale unor creatori nemţeni consacraţi, ele însele metafore,

107

simboluri, un fel de preludiu la o simfonie, previzionând sintetic ceea ce vei citi în carte.

Primul volum, reamintesc titlul - Fereastra zidită -, a apărut la Editura „Conta” din Piatra-Neamţ.

Prima poezie din această carte - o reîntâlnim şi pe pagina patru a coperţii - este un ars poetica dar şi un fel de autobiografie spirituală cu sensuri filosofice:

Despre real nu vă pot spune nimic/Nici într-un caz nu e cel pe care-l văd eu.

Sau: Lumea prin care trec se adună în mine şi mă

sufocă/Nu mă pot smulge din păienjenişul realităţii. Aceste mărturisiri se materializează în

metafore, devin versuri elegiace ale omului dislocat din locurile natale:

Să bat în poartă ca un necunoscut,/Căci nimeni n-o să mă mai ştie,/În camera în care m-am născut/Să stau o oră cu chirie.

(Casa părintească). Titlul volumului este un sinonim al titlului

poeziei Fereastra zidită. Versurile ne aduc aminte de Ana şi de Meşterul Manole:

Nu poţi zidi la nesfârşit/Fără să-ngropi în zid tot ce-ai iubit

Apoi: Scările îţi vor fi luate fără milă/Şi aripi îţi vor

da din îndoielnică şindrilă. Dar poetul Mihai Niculiţă, deşi şi el este

„zidar”, doctor inginer în consolidări şi restaurări obiective din patrimoniul cultural, nu stă neputincios în faţa destinului, în finalul poeziei „decretează”:

108

Dărâmă-n grabă ce-ai zidit/Pereţii să-ţi restituie tot ce-ai iubit.

Partea a doua a volumului poartă numele de Revolta apei şi începe cu poezia cu acest titlu. Un vers, frumos conceput, sugerează condiţia sine qua non a fiinţării lumii, existenţa apei, Zâmbetul apei pe pământ e viaţă iar pentru frumuseţea îmbinării cuvintelor mai redau şi distihul:

Plutirea cerului pe apă e malul/Iar pleoapa-nlăcrimată e pocalul,

În restul volumului domnul Niculiţă dă „verdicte” filosofice:

Simţim secunda ca un ghimp./Ne macină cuvântul timp

(Calendar) Ori: Piatra-i ferită de încercări/ Frământarea-i

pentru lumile vii/Doar oamenii trăiesc tristeţi şi-nseninări,/Stâncile sunt ocolite de melancolii.

(Piatra supusă) Şi: Pământul e o capelă cu prapuri şi icoane de

sfinţi./În care toţi veghem, plânşi şi cerniţi. (Cer).

Îşi metaforizează dezamăgirile în dragoste exprimată în poezia Liceu, îşi aduce aminte cu nostalgie de locurile natale.

Volumul al doilea, pe care l-a scos după un an la Editura Crigarux din Piatra-Neamţ, se bucură de o postfaţă a criticului dr. Cristian Livescu: O surpriză plăcută ne-a produs lectura poemelor semnate de Mihai

109

Niculiţă, dorinţa de a „citi” – sub vraja lirismului – viaţa trăită, viaţa din imediat.

Această postfaţă intitulată O poezie confesivă, cu năzuinţa vizionarului se încheie cu fraza: De un intimism elegiac, toate aceste caligrafii, locuite de fantasme blânde, menţin năzuinţa vizionarului.

Deşi este conceput pe aceleaşi coordonate de prozodie şi sentimente ca şi primul, trăirile dezrădăcinării sânt transfigurate mai profund, caracterul elegiac coboară noi trepte în adâncul sinelui:

Să locuieşti în casa ce azi nu mai există,/În care doar îngerii de pază mai subzistă,/Să participi zilnic la loteria supravieţuirii,/Reprimând sub pleoapă lacrima privirii.

Cerul de deasupra satului este fluid, alcătuit numai din nori care pătau cu umbre şi lumini căsuţa mea cât o batistă. În satul lui Mihai Niculiţă

Nu mai bate nimeni toaca, nu mai bate nimeni coasa,/

Drumul e pustiu, e-ncuiată casa. Deşi nu mai trăieşte în satul natal, Mihai

Niculiţă este încă un muntean, neîmpăcat cu impurităţile nu neapărat ale oraşului, deşi

Copilăria vine înspre mine/Cu amintirea cojilor de pâine (Coji de pâine) face corp inestricabil cu mediul natural. Melancolia începutului de timp autumnal este transfigurată în versuri de o mare sensibilitate:

Îngălbenesc şi teii şi salcâmii/Plopii se îmbolnăvesc de toamnă primii (Autumnală)

Dar poezia lui M.N nu este numai o poezie de regrete după copilărie şi locurile natale, (Autorul articolului a fost fascinat şi el de aceste locuri precum

110

Mihail Sadoveanu sau Alexandru Vlahuţă), obraznicul Cupidon s-a furişat şi el în viaţa lui, marcându-i adolescenţa:

Într-o sală goală îţi scriam cu cretă:/Ce trăim acum nu se mai repetă. (Prepoziţie).

Multe din poeziile sale sunt reacţii ale acelui timp, arătându-ne că Mihai Niculiţă fiinţează încă în amor, iar una din poeziile sale, Aminteşte-ţi Maria… este dedicată soţiei. Şi, desigur, şi poezia Marie, Marie pe care o încheie cu distihul: Marie, Marie/Dragoste târzie.

Ultimul volum, consiliat tot de Cristian Livescu şi scos tot la Editura Crigarux din Piatra Neamţ, din titlu, Pomul din curte, cine a citit şi celelalte volume anterioare, se gândeşte direct la o poezie elegiacă, despre locurile natale. În mare nu greşeşte, spiritul lui M.N. n-a epuizat încă dorurile, preocuparea să transfigureze, să transforme în metafore propria existenţă de copil şi adolescent. Dar şi în acest volum ca şi în celelalte întâlnim meditaţii asupra rostului vieţii:

Fulgii care ard în palmele întinse/Sunt stelele ce-au ars de mult pe cer/Şi-acum sunt toate mici şi stinse,/Şi lasă-n sufletele noastre ger.

(Stele stinse) Parcă e ceva din Eminescu aici; precum şi din

Bacovia în Liceu: vârstă ingrată şi ani posomorâţi. În alte poezii îl simţi pe Coşbuc sau pe Esenin. Dar a-i căuta influenţele înseamnă a căuta nod în papură. Adesea se afirmă Cărţile din cărţi se fac. S-a inventat chiar intertextualitatea. De la Homer, de la Platon. sau cu mult mai înainte, ce mai este inedit. Doar Nietzsche considera că vor trece secole până ce alţii vor mai spune ce a zis el, sau cum a zis el.

111

Mihai Niculiţă nu este numai un prezent al trecutului, ci şi un prezent al prezentului. În multe din creaţiile sale cuprinse în aceste trei plachete se răzvrăteşte împotriva ordinei în dezordine în care trăim:

Urcăm pe culmi înalte, dând din coate,/Uităm de caracter, uităm de demnitate/Schimbăm ambarcaţiunea, schimbăm stăpânii,/Facem grămadă la pupatul mânii,spune el în Parlamentarii iar în Protest, protest scris cu un an mai înainte zice:

Aici ne cerem voie să trăim,/Plată n-avem pe munca noastră, /Câştigul nostru îl cerşim,/Trudim să îmbogăţim o castă.

Asemene versuri manifest mai întâlnim multe în cărţile domnului Niculiţă.

În Dicţionarul de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, Cristina Ionescu scrie că Distihul este cea mai simplă unitate poematică. Grupul de două versuri care alcătuiesc o strofă ar fi fost folosit cu precădere în elegii de greci şi latini de unde a fost preluat de Schiller, Goethe, Hölderlin… Pentru George Călinescu, spune autoarea, Distihul este unitatea poetică minimă; „versificaţia începe de la distih, de la prima simetrie”. Am căuta prin mai multe volume de poezie și am întâlnit strofe formate doar din două versuri la Mihai Eminescu (Horia), la Octavian Goga (De demult, A murit), la George Coşbuc (Costea). Desigur se întâlnesc şi la alţi poeţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de mine, sau cei citaţi or avea şi alte poezii cu distihuri. La Mihai Niculiţă, o mare parte din poeme sunt alcătuite în acest mod. Strofele formate din două versuri parcă ajung mai repede la suflet, imaginea poetică pare mai vie, mesajul transmis este mai direct. Şi versetele biblice se unesc în

112

entităţi cognoscibile concentrate. Să fie distihul forma de poezie primară? Sar putea. Japonezii folosesc pentru transfigurarea lumi - natură, stări sufleteşti, sentimente - diferite genuri de poezie, mai cunoscută fiind pentru europeni, şi nu numai, haiku-ul, poezia din trei versuri foarte scurte, Şi în distihurile domnului Niculiţă întâlnim aceeaşi concentraţie de idei, unele strofe din două versuri deşi fac parte dintr-o unitate poematică mai mare, pot fi considerate poezii de sine stătătoare, pot căpăta caracter de maximă, sau, ca parte a poeziei, poate lipsi fără să afecteze întregul.

Mihai Niculiţă este un poet între poeţi. Fără a-l include într-o şcoală anume, mai ales modernă, poezia sa poate suporta critici şi laude, ba chiar există, unele cu caracter limită, însă fără a mă adjudeca în critic, în descoperitor de talente, spun că poetul M.N. se distinge prin folosirea distihului ca modalitate de a ajunge mai repede la inima cititorului. Şi o face cu succes.

Domnul Niculiţă ne oferă pe tavă prăjituri fără reţete complicate dar după ce le-ai consumat doreşti să le afli secretele. Oricum, simţi că ţi-ai alimentat sufletul cu multă alinare dar şi destulă amărăciune despre lumea în care trăim.

Nirvana românească Fericirea este înscrisă în codul genetic al

omului. Orice individ cu o cantitate suficientă de materie cenușie şi un număr corespunzător de neuroni tinde spre acea stare a spiritului în care să se simtă comod, mulţumit de existenţa sa. Asta este de fapt raţiunea lui de a fi.

Căile de a ajunge la fericire depind de fiecare în parte, dar şi de organizarea socială care permite sau nu

113

membrilor săi să trăiască momente de fericire. Indubitabil, greu e de găsit un exemplar normal care să considere că a fost toată viaţa fericit.

In decursul istoriei milenare a omenirii au apărut şi mulţi gânditori care să elaboreze teorii, concepte despre fericire. Nu există sistem filosofic, doctrină religioasă, politică, orientare artistică, care să nu cuprindă un capitol şi despre fericire ca modalitate sine qua non de trăire pe Mapamond.

Ca să fiu în concordanţă cu titlul dat acestei însemnări am să mă refer pe scurt, foarte pe scurt, la filosofia indiană despre fericire, şi anume la budism, şi numai atât cât îmi permite pentru a putea face corelaţii cu fericirea în spaţiul nostru mioritic, carpato-danubiano-pontic, în care cu mândrie milenară, nedisimulată, afirmăm că suntem fericiţi că trăim.

La starea de fericire, la nirvana, cum este denumită în budism, omul poate ajunge prin renunţarea la plăceri, prin asceză. Nirvana este momentul când omul după mai multe reîncarnări ajunge la acea linişte deplină.

Cred că n-o să se supere Buddha (Siddhartha Gauthama sau Sakya Muni, cum i se spune) întemeietorul acestei religii şi filosofii dacă eu adaug conceptului nirvana şi un sens spaţial. De pildă, România a fost și este un teritoriu în care oamenii au ajuns şi ajung la acea stare de beatitudine, la nirvana. Dar să nu pornim în expediția noastră de la Burebista sau Decebal şi nici de la Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. ci mai de curând, cam de când eu, autorul articolului, am ajuns la conştiinţa de sine, într-o exprimare mai puţin pretenţioasă, mi-am dat seama cam ce este lumea în care trăiesc, și aceasta s-a întâmplat cu puţini ani mai înainte de jumătatea secolului

114

care a trecut, al XX-lea. Atunci a sosit războiul, Al II-lea Mondial. După cum se ştie, războinici şi dornici de libertate cum suntem, am intrat şi noi în această horă căreia i se mai zice conflagraţie mondială. Nu din plăcere ci pentru a recupera pământul jefuit. La data momentului cu toţii eram de acord, dar unirea cu o naţie care se credea la vremea aceea superioară tuturor naţiilor pământului şi care a vrut să cureţe lumea de neaveniţi nu ne-a oferit prea mari şanse de izbândă. Înfrângerea a fost usturătoare şi costisitoare, şi nemeritată. O ştie orice cunoscător de istorie că sorta omenirii, în ultimă instanţă, o hotărăsc cei puternici iar adevărul şi dreptatea sunt totdeauna de partea lor. Aşa se face că după acea groaznică măcelărire de oameni nevinovaţi, românii deşi au fost ocupaţi au fost eliberaţi, și aşa ni s-a impus să fim fericiţi. Imediat s-au găsit şi slujitori întru realizarea acestei fericiri pe care eu, cu permisiunea lui Buda, o numesc Nirvana socialistă. Propovăduitorii şi primii înfăptuitori ai nirvanei socialiste s-au numit Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Ana Pauker, Pavel Apostol etc. Au mai fost muţi alţii, dar nu-i numesc pentru că lista ar fi prea lungă. Aceştia, cu trâmbiţe şi surle, anunţau viitorul de aur al României. Lumina venea de la răsărit şi grânele, petrolul, lemnul curgeau într-acolo. Jucam cazacioc şi dădeam cote de grâu, de porumb, de lână, de lapte, de carne, de ouă. Dar aşteptam nirvana. A sosit naționalizarea și tot poporul a devenit proprietarul principalelor mijloace de producție. Apoi, s-a făcut colectivizarea. Munca în comun l-a eliberat pe ţăran de animale, de pământ, l-a făcut stăpân pe propria sa muncă. A renăscut. S-au construit şi s-a dărâmat oraşe și fiecare român are un pat unde dormi și face dragoste. Prin

115

urmare, sarcina de partid era ca nația română să ajungă la un număr de douăzeci și cinci de milioane de capete. A fost o adevărată fericire pentru procurori şi medicii mamoşi. Totuşi, dragostea cu forţa, o ştie orice biped raţional, nu dă rezultate. Dacă în domeniul creşterii natalităţii planurile lunare, anuale, cincinale nu prea au fost îndeplinite, în cel al economiei, trebuie să recunoaştem, a existat un spor de bogăţie. Mai de voie, mai de nevoie, mai cu forţa, clasa muncitoare, clasa conducătoare, în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi sprijinită de intelectualitatea progresistă au construit combinate siderurgice şi chimice, au sondat pământul şi au găsit aur negru, au scos din măruntaiele ţării cărbune, aur, cupru, argint, uraniu, sare şi ce au mai găsit pe acolo. S-a pus zăgaz pâraielor, râurilor şi bătrânului Danubiu şi au scos energie dătătoare de viaţă, energia electrică, care combinată cu puterea politică trebuia să ducă la nirvana nirvanelor, cea mai perfectă şi mai dreaptă orânduire de când a apărut homo sapiens, sau mai exact, de la Adam şi Eva încoace. Electrificarea + Puterea sovietelor = Comunism, spunea părintele statului sovietic. Am lucrat și eu pe un astfel de șantier și, tânăr fiind, credeam chiar că introduc Lampa lui Ilici în fiecare bordei, dar tata a plătit bani grei pentru o virtuală instalarea a unui bec în bucătăria care-i ținea loc și de dormitor și a murit tot cu o lampă chioară, cu petrol, agăţată în peretele de lut.

Prin Carpaţii noştri dragi Drujba, prietena forestierilor, dansa în ritm de cazacioc printre brazii falnici dornici să ajungă la cer. Remorcile cărau din zori în zori iar în fabrici gâfâiau gaterele despicând aurul verde, făcându-l capabil pentru îmbarcare şi plecare în lumea largă. Munţii erau măcinaţi pentru a se construi

116

alţi munţi, goi pe dinăuntru ca nişte muşuroaie de termite, numiți blocuri de locuinţe.

Frenezia civilizaţiei a cuprins întreaga naţiune. O cuşcă la oraş, numită apartament, cu buda lângă bucătărie, cu o cameră numită sufragerie şi alta dormitor, deveni idealul fiecărui român absolvent de şcoală profesională, de liceu, de universitate, cursuri la zi, la seral sau la fără frecvenţă, apartament cu parchet acoperit cu un covor de iută întâi, apoi de lână, ţesut la Cisnădie. Boomul în construcţii de locuinţe a fost ca o lovitură de domino pentru industria mobilei. La început mobila populară, apoi mobilă de nuc. Au apărut și dulapurile rezervate pentru cărţi, dulapuri numite biblioteci. În consecinţă, a urmat un alt boom, acel al tipăriturilor, în special al cărţilor dedicate marelui erou al tuturor timpurilor, mai mare decât anticii Burebista şi Decebal, decât medievalii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Ce să zic, din Scorniceşti când sărea, Europa la picioare îi stătea.

Dar de ce nu s-a bucurat românul în nirvana socialistă. De la Hristos citire, ne-a rămas dictonul, să dăm cezarului ce e al cezarului. Deci să nu vedem numai în negru viaţa din nirvana dispărută. Fiecare plod mergea la şcoală, avea cărţi gratuite, se mai dădeau şi burse. Oricum, din cunoaştere proprie, taxele erau ca şi inexistente, şi nu vorbesc numai de învăţământul primar gimnazial sau mediu, ci şi de cel universitar. Că în şcoli se găvărea pe ruseşte, sau se spunea că în Carpaţi s-a născut cel mai mare geniu al neamului, că românii au creierul cu cea mai mare cantitate de materie cenuşie, cu cele mai multe circumvoluţiuni, este altceva.

117

Întreaga ţară era un Bărăgan plin de holde. Unduia grâul în bătaia vântului, prin porumbişti nu se vedea cal cu călăreţ cu tot. Sora soarelui râdea mândră în bătaia soarelui. Colectiviștii, cu mic cu mare, ajutați de elevi, studenți, soldați, munceau cu sârg și drag să dea pâine, carne, poame care să ajungă în toate colțurile lumi pentru dolarii împrumutați de la Fondul Monetar Internațional. Fericit că se plătesc datoriile el stătea la coadă pentru un litru de ulei, pentru un kilogram de zahăr sau o bucată de pâine, dacă i se dădea când venea la târg.

Adevărata fericire o avea românul când de 23 august, sau 1 mai, sau 7 noiembrie, cânta odă bucuriei, trecând în pas voios prin faţa tribunelor purtând pancarte cu cei mai iubiţi fii ai poporului, Nicolae cu Ileana lui. Respectul pentru ei era că din dragoste pentru poporul liber şi stăpân pe soarta sa, aveau grijă să nu ne îmbolnăvim privind prea mult timp la televizor, că trebuiau să facem copii cât mai mulţi pentru a avea sprijin la bătrâneţe, să nu mâncăm prea mult pentru a ne păstra silueta şi a nu deveni obezi. După cum vedeţi şi asceza era trecută în programul partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, nirvana nirvanelor cum am mai zis.

Dar de câte n-au avut grijă dragii noştri conducători socialişti pentru a ne simţi fericiţi! Îndoctrinare ideologică, închiderea graniţelor pentru a nu cumva să alunecăm pe panta imperialismului în putrefacţie, duminica eram scoşi la muncă patriotică obligatorie pentru ca nu cumva poporul să facă cunoştinţă cu drogul, opiul, numit religie.

Sătui de atâta nirvană, de linişte sufletească, de fericire, români aflând că fiecare naţiune are nirvana ei

118

şi curioşi să vadă cum se trăiește în alte părți i-a fugărit pe nirvaniștii socialiști cu gândul la fericirea deplină... Unii și-au dat și viața pentru fericirea neamului. Şi nirvana a venit. Carnetele roşii au fost înlocuite cu carnete cu trandafiri, bastoane, ochiuri. Roşu a devenit portocaliu, albastru sau roşu cu trandafir, fără secere şi ciocan, fabricile s-au demolat sau s-au dat de pomană. Fiecare a luat cât şi ce a putut din cooperativele agricole de producţie. Este o adevărată fericire. De ce să muncești când se poate trăi și fără muncă. E drept cu burta goală. Dar nirvana democratică are și ea multe fațete. E o adevărată fericire să împuști mistreți fără să ai nevoie de carne pentru a-ţi potoli foamea. Leul, tigrul, lupul nu omoară de pomană ci pentru a se hrăni. Omul, şi el un animal, doar ne tragem din antropoide, omoară pentru simplu motiv că vrea să omoare. Poetul şi-a cerut iertare căprioarei pentru că a împuşcat-o fiindcă sora lui era bolnavă şi pe moarte, vânătorul modern se duce să facă chef, să ia premii, să se laude cât este de îndemânatic. Dar vânătoare de fotbalişti nu este şi ea o fericire? Cumperi şi vinzi ca la piaţă roşii sau castraveţi. Nirvana românească democratică înseamnă să culegi căpşuni în Spania, să fii bonă în Italia, şofer în Germania, să o iei razna după parale în Australia, Canada, Statele Unite, să te întorci cu picioarele înainte din Afganistan, acoperit de drapelul ţării şi decorat și înaintat în grad militar fiindcă eşti erou, ai căzut la datorie pentru apărarea patriei la mii de kilometrii distanţă unde un popor oropsit nu vrea să-l fericeşti cu nirvana ta. Desigur, copii rămaşi fără tată sunt deosebit de fericiți că sunt urmaşi de erou. În acelaşi timp unii îşi extind proprietăţile, se laudă cu echipele lor de fotbal au obţinut nu ştiu ce rezultate, sunt înălţaţi în

119

grade militare înalte fiindcă ştiu să dea cu piciorul în minge şi nu să tragă cu puşca. Se moare în floarea vieții departe de ţară întru apărarea graniţelor pentru ca o Tanţa şi un Costel să-şi poată revendica copilul, să se certe la televizor. Se moare în Afganistan pentru ca o Ileană să-şi arate nurii, un Ghiţă să arate că ştie să tragă şuturi la poartă, dar mai ales pentru ca aleşii ţării să se lăfăie prin străinătăţuri, să-şi ridice vile somptuoase. Vreo douăzeci de morţi în Afganistan şi alţi pe alte meleaguri pentru ca să avem succesuri la Bruxelles, românii să se bată pentru o sarma sau un cârnat, să dea buzna în magazine pentru un kilogram de zahăr mai ieftin, să moară la porţile spitalelor

Să revenim la Buddha. Deosebirea dintre el şi budiştii de pe malul Dâmboviţei este esenţială, diferită ca de la cer la pământ. Buddha a fost un prinţ care a coborât în mijlocul oamenilor pentru a-i face fericiţi. Nu formulăm aici judecăţi de valoare asupra doctrinei budiste ci doar amintim un fapt semnificativ. În România, făcând o comparaţie forţată, toţi eştii şi acoliţii lor au pornit-o invers. Întâi s-au îmbogăţit ei, trăiesc în lux şi nu numai că propovăduiesc asceza dar o şi forţează. Dar câte nu se pot spune despre nirvana românului. Tomuri întregi pot fi scrise.

Mic tratat de deflorare

de Virgil Răzeşu Chirurgul Virgil Răzeşu din Piatra Neamţ,

doctor în ştiinţe medicale, este cunoscut de concetăţenii săi, pietrenii, pentru activitatea sa profesională. Chiar

120

subsemnatul a suportat o operaţie de hernie, făcută cu mână fină de doctorul Răzeşu.

De mai mult timp, precis nu pot stabili data, domnul Răzeşu are ca preocupare cotidiană mânuirea nu numai a bisturiului ci şi a condeiului, şi nu pentru a scrie lucrări ştiinţifice, preocupare care este lesne de înţeles, ci cochetează cu arta scrisului. Ultima sa carte este o îmbinare fericită între medicină, în propagarea unor idei din domeniul său, oarecum totuşi insolit fiindcă nu vorbeşte despre chirurgie ci de educaţie sexuală.

Opul care cuprinde 220 pagini, poartă un titlul frumos, şi poetic şi ştiinţific: Mic tratat de deflorare. Ştiinţific prin cuvântul tratat, cuvânt ce ne duce cu gândul la preocupările academice ale domnului Răzeşu, şi deflorare, cuvânt cu un anumit sens estetic, într-o simbolistică ştiută, cuvânt des folosit, cu amintiri dureroase dar plăcute în cele mai multe dintre cazuri, atât pentru subiecţii de sex feminin, dar şi pentru cei de sex opus. Aşa a fost creată lumea şi, normal, ca ea, lumea, să se preocupe de propria existenţă, iar acesta, dragostea, căci şi de dragoste este vorba în Micul tratat de deflorare, este una din condiţiile sine qua non a fiinţării noastre pe pământ, de la apariţia şi până la stingerea Soarelui.

Cartea cuprinde două părţi distincte, dar legate prin problematica abordată. Partea a doua este de ordin ştiinţific, întâlnită în multe alte cărţi, aşa cum …Teorema lui Pitagora o întâlnim în toate manualele de matematică dedicate şcolarilor. De aceea nu suportă comentarii, cel puţin din partea mea, un nespecialist, un domeniu al anatomiei şi fiziologiei spaţiului corporal feminin abordat. Prima parte cuprinde ficţiune, amintiri, evocări,

121

memorialistică, într-un cuvânt este literatură artistică, sau beletristică, ca să folosesc termenul consacrat pentru astfel de scrieri.

Micul tratat de deflorare este dedicat Tuturor celor care au trecut prin acest purgatoriu. Faptul că pronumele demonstrativ cel, cea la genitiv-dativ plural are aceeaşi formă, celor, rezultă că volumul este dedicat atât bărbaţilor cât şi femeilor. Despre deflorarea bărbaţilor se vorbeşte însă mai rar iar tratatul se referă în mod expres la ruperea acelei membrane cu care sunt blagoslovite în bine sau rău femeile, depinde de punctul de vedere al subiecţilor, dacă este bărbat sau opusul lui. Deci cartea este dedicată femeilor, doar ele la primul act sexual, voit sau forţat, conştient sau inconştient, trec prin purgatoriu. Dar de ce purgatoriu? Citez: Purgatoriu - loc imaginar în care s-ar purifica prin suferinţă sufletele morţilor cu păcate mai uşoare pentru a intra în Paradis. (Mic dicţionar enciclopedic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983). Un scurt comentariu: A face dragoste nu este un păcat. Biologic, astfel suntem construiţi. Biblic, Dumnezeu ne-a creat ca să ne înmulţim. E drept, primul act sexual poate fi o suferinţă şi după el poate urma Paradisul, dar pentru câte femei, după acest moment, mult aşteptat, nu urmează iadul. Aserţiunea este valabilă şi pentru unii bărbaţi, nu puţini la număr. Dacă ar urma numai Paradisul, ce bine ar fi! Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, parcă aceasta este cartea, spune că Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Făcând puţină filosofie, nimicul lui Marin Preda, nu este gol, ci din contră are un conţinut destul de bogat. Dacă dragoste nu e, există partaj, există ură, există bătăi, certuri, copii rămaşi pe drumuri, o cohortă întreagă de fenomene negative ale vieţii.

122

Domnul Răzeşu porneşte în realizarea proiectului său de la o metodă destul de veche. Desigur, orice consumator de literatură mai vorace, mă pronunţ şi eu ca să fiu în acord cu moda, cu societatea de consum, a luat contact şi cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio. În Decameronul, un grup de femei îşi narează viaţa plină de întâmplări, mai mult sau mai puţin amoroase, în 10 ori 10 poveşti. Boccaccio, alături de Dante Alighieri, de Petrarca face să cadă vălul pudic al epocii feudale, rupe zăgazurile interdicţiilor ecleziastice şi cavalereşti, dă dreptul la libertatea de a iubi femeilor. La domnul Răzeşu nu se pune o asemenea problemă. Suntem în mileniul trei, secolul XXI, şi libertăţile de conştiinţă sunt altele, pornografia colcăie prin televiziuni şi presă, libertatea de exprimare a depăşit de mult limitele bunului simţ, deşi în lumea islamică femeia mai trăieşte momente dintr-un ev mediu timpuriu.

Faptul că în Mic tratat de deflorare, domnul Răzeşu porneşte de la o discuţie cu doi prieteni, un profesor şi un inginer, pornind de la un pahar de vin, pe care îi invită apoi acasă pentru o aprofundare pe-ndelete a problemei, discuţii pe care le relatează în cele 16 povestiri al sale, mi se pare mai apropiat de metoda lui Platon, discuţiile din casa lui Agaton relatate în dialogul Banchetul. Acolo, ca şi la domnul Răzeşu, este vorba de un ospăţ. Diferenţa este că la Platon era o discuţie despre dragoste, despre rolul ei, iubirea fiind ridicată la rang de idee absolută, idee care face lumea mai frumoasă şi de această idee ar trebui să fie cuprinşi toţi membrii societăţii ateniene. În povestioarele domnului Răzeşu interlocutorii au o misiune mai pământeană, ne povestesc cum şi-au pierdut fecioria, mai mult femeile dar şi unii

123

bărbaţi, vorbesc din experienţă proprie, cel puţin aşa apare la prima vedere. Părerea mea este că povestirile domnului Răzeşu sunt ficţiuni, create pe baza unei experienţe de viaţă sau folclor, sunt creaţii literare. Că ele oglindesc o anumită stare de fapt, au corespondent în realitatea actuală este altceva. Tocmai în aceasta constă valoarea artistică şi educativă a cărţi.

Spun în titlu că Mic tratat de deflorare este o carte utilă. Da, şi nu numai prin partea a două cu caracter ştiinţific, cu o abordare şi populară, anecdotică, ci şi prin povestirile din prima parte. Ne sunt prezentate situaţii, literar nu jurnalistic, din viaţa de toate zilele. Tatăl vitreg care violează fata soţiei, cumnatul care trăieşte cu cumnata mai tânără, relaţiile dintre verişori, amorezul care trăieşte cu mai multe prietene… Ne sunt prezentate şi scene mai romantice, ca de pildă podul cu fân, dar şi cazuri când femeia care se lasă iubită de primul venit va regreta toată viaţa. Parafrazându-l pe Marx, nu numai unei naţiuni nu i se iartă momentul când se lasă siluită de primul aventurier ci şi femeii.

Am reţinut din naraţiunile domnului Răzeşu că nu numai bărbatul este avid de o noapte de dragoste ci şi femeia, ba, uneori ea este cea care provoacă evenimentul. E şi normal, egalitatea sexelor este garantată de lege în ţările moderne iar România, cel puţin teoretic, face parte din rândul unor asemenea ţări. Româncele au scăpat din chingile canoanelor, atât al prejudecăţilor cât şi cele comuniste, obstrucţioniste prin politica de creştere a natalităţii. Dreptul la dragoste, teoretic, fiind asigurat nu înseamnă că şi practic este posibil de înfăptuit.

Omul, spre deosebire de celelalte fiinţe, şi-a creat o societate complexă, o civilizaţie, o cultură care l-a

124

eliberat de sub forţele naturii, de instincte. Paradoxal, pe măsură ce se elibera îşi crea propriile constrângeri, uneori foarte drastice. Evul mediu rămâne în istorie, în parte ca o perioadă întunecată a istoriei omenirii. Dogmele impuneau reguli stricte pentru comportarea oamenilor în general, a femeilor în special. E suficient să amintim despre centurile de castitate. La o biserică catolică din Ardeal am văzut o bilă mare din marmură legată cu un lanţ gros. Unei fete care încălca regulile „dragostei” i se lega de picior un asemenea obiect. A fost nevoie de sacrificii umane, de revoluţii, pentru înlăturarea unor asemenea anomalii. Timpul actual, al postmodernismului, după cum este definit de unii, lasă impresia că omenirea a sărit din lac în puţ. Dezmăţul este fără limite, reperele civilizaţiei parcă au dispărut. Domnul Răzeşu, cu Mic tratat de deflorare nu se înscrie în acest curent. Lecturând cartea, ai totuşi impresia că autorul este de acord cu amorul liber, castitatea înainte de căsătorie fiind un moft, ceva desuet. În acest caz, cred că ar trebui să dispară o anumită simbolistică a căsătoriei. Nu-i corect să mergi în faţa altarului cu burta la gură, cu copii după tine şi să fii îmbrăcată în alb. Rochia albă reprezintă puritate. Or, după ce te-ai tăvălit în patul „păcatului”, rochia albă de mireasă reprezintă, eufemistic vorbind, formă fără fond. Subsemnatul mai este încă adolescentul din anii patruzeci, mai crede încă în iubirea iubire, când un sărut însemna venirea cerului pe pământ, când prin strângerea de mâni treceau fiori megalitici iar o îmbrăţişare însemna fericirea pentru o săptămână, aşteptând venirea duminicii pentru reîncărcarea bateriilor iubirii.

O, tempora!

125

Epilog După citirea cărţii domnului Răzeşu m-am

întors la domnul Giovanni Boccaccio şi al lui Decameron. În povestea a şaptea din ziua a doua, Boccaccio ne narează cum fata sultanului din Babilonia este trimisă cu o corabie de soţie regelui din Garbo. Fata, prin diferite întâmplări, timp de patru ani, trece prin paturile a mai multor bărbaţi. Până la urmă ajunge din nou la tatăl său, sultanul din Babilonia, tot ca fecioară. Acesta o retrimite de soţie regelui din Garbo care o primeşte cu mare bucurie. Iar dânsa, care se culcase cu opt bărbaţi la rând, cam de vreo zece mii de ori, cu dânsul se culcă fecioară, ba încă dându-i dovadă că este neprihănită. În continuare Boccaccio ne spune că fata, ca regină, a trăit lângă rege mulţi ani şi îmbelşugaţi. De la această poveste, zice tot Boccaccio, s-a iscat şi vorba: Guriţa sărutată în veci nu vestejeşte, ba dimpotrivă, ca şi luna, din lună-n lună se-nnoieşte.

În cartea povestitorului pietrean nu se întâmplă chiar aşa, dar nici urme de regrete nu întâlnim la eroinele în cauză; din contră o anumită seninătate, totul pare natural. Se pare că după vreo şapte secole da amore, nimic nu-i nou sub soare, nu numai în timp ci şi în spaţiu.

O revistă cu minte și

cuminte În luna iulie a acestui an au apărut numerele 2

și 3 în același op ale revistei ieșene Moldova Literară, într-un format cu ceva mai mare de A4 şi cu mult mai mic de A3 (spre informarea doamnei Karina Drăgaş care

126

într-o notă apărută pe Net, pe 23.07 a.c., scria că revista amintită este într-un format A3).

Deşi titlul este MOLDOVA LITERARĂ nu este nicidecum o revistă numai de literatură, cuprinsul ei developând şi preocupări în alte sfere ale artei, ba şi din afara ei: filosofie, ştiinţă, învăţământ. Putem să o calificăm fără teama de a greși, o revistă de cultură, și la aceasta m-am gândit când în titlu am caracterizat-o cu sintagma o revistă cu minte.

Revista este structurată pe șase rubrici, numerotate cu cifre romane. Să le amintim fiindcă ne oferă sintetic o oglindă a conținutului de idei: Din tainele literaturii române; Poezii, proză; Galeria artelor; Literatură pentru copii şi tineret; Semnale editoriale şi un memorial. La acestea se adaugă, în afara lor, un interviu.

Am să mă comport didactic şi am să-mi exprim câteva modeste opinii, cu sau fără permisiunea autorilor sau diriguitorilor revistei

Din interviul doamnei prof. Maria Apetroaiei luat doamnei Viorela Codreanu-Tiron, membră a USR (după importanţa acordată intervievatei, calitatea de membru a USR pare că este invidiată şi sper că pentru acel surplus la pensie şi nu pentru altceva) am reţinut acelaşi bocet, întâlnit şi în alte reviste, că în România interesul pentru cultură este scăzut, că statul nu sprijină actul cultural în genere și pe cel literar, în speță. Se uită faptul că suntem societate concurențială, învinge cine poate iar profitul în bani este scopul unei asemenea societăți. În definitiv, de ce ar plăti Baba Rada pe scriitorii X sau Y dacă gândurile ei, idealurile ei, speranţele ei nu se găsesc în scrierile lor.

127

Rubrica Din tainele literaturii române cuprinde o însemnare a doamnei Cella Negoiescu, de aproape şase pagini, intitulată Un „balcanic” trist: George Topârceanu, prilejuită de aniversarea a 125 de ani de la naşterea poetului. Este o tratare exhaustivă, aş zice suficientă sieşi, despre viaţa şi opera autorului Baladelor vesele şi triste. Tot de la această rubrică semnalăm articolul domnului Petru Bejinariu, în care întâlnim frumoase rânduri spuse despre scriitorul bucovinean E. Ar. Zaharia, trăitor cu folos, aproape un secol, perioada 24 ianuarie 1911- 5 noiembrie 2005. Scriitorul E. Ar. Zaharia, deducem din cele scrise de domnul Bejinariu are un CV bogat şi de calitate în fapte de cultură.

Rubrica/capitolul II, Poezie, proză, formează, normal, partea cea mai cuprinzătoare a revistei. Începe cu două cronici, una a romanului De veghe în lanul de secară şi Animalul inimii. Aflăm că autorul Animalului inimii este Herta Müller dar a romanului De veghe în lanul de secară nu am putut afla. Păcat, domnul Huţuleac are stofă de cronicar, iese din tiparele osificate ale multor autorizaţi Tot în perimetrul acestei rubrici, semnează povestirea, aşa cred că este, Secerişul (part. I), domnul Vasile Stan, Vasile Iluca răspunde la întrebarea De ce Iaşul?, scriind despre istoria capitalei moldave. Sunt relatări inedite, captivante.

Aldona (frumos nume) Patraş ne povesteşte despre o călătorie în Călimani, la Colibiţa, iar domnul Mihai Ştirbu, în însemnarea La umbra timpului, ne-o prezintă pe poeta Cecilia Bănică-Pal din Roman. În rest multă poezie, în special feministă, în versuri clasice şi moderne sau postmoderne, dacă renunţarea la folosirea

128

regulilor de punctuaţie înseamnă modernism sau postmodernism. Dacă aş scrie despre fiecare autor ar trebui să umplu pagini întregi, ceea ce nici chiar o revistă online nu-şi poate permite.

Rubrica Galeria artelor constituie partea de rezistență a revistei. Domnul Mihai Păstrăguş este prezent cu informaţii de la Festivalul ouălor încondeiate, Irina Florian îl consideră pe Michael Beck un maestru al baghetei. Mirajul scenei(începuturile vieţii muzicale ieşene) al domnului Mihai Zaborilă, prin bogăţia materialului informativ, poate fi oricând un capitol însemnat într-un volum despre istoria Iaşului şi dă calitate europeană revistei.

La fel de interesant este şi documentarul Vioara în istoria muzicii, aparţinând doamnei Nina Munteanu. Mai semnează la galeria artelor, Gheorghe A. Stroia o prezentare a pictoriţei Carmen Claudia Diţiu şi Roxana Marin un articol despre strategii educaţionale de succes în Scoţia, Statele Unite al Americii şi Finlanda.

Multe pagini cuprind literatură pentru copii şi tineret. În stil eminescian, transpare metrica din Luceafărul, Gheorghe Vicol este prezent cu un basm, desigur că aţi dedus că este în versuri, cu toate valorile morale ale genului, victoria binelui asupra răului, o fată reuşeşte să învingă un balaur şi să-şi salveze consăteni de necazurile produse de acesta. Tot la această rubrică sunt înseriate creaţii ale copiilor participanţi la concursul Universul poveştilor 2011.

La semnale editoriale… semnalăm scurta cronică a lui Gheorghe A. Stroia despre cartea BOA(la) la români a caricaturistului sucevean Bortă Ovidiu Ambrozie. Cu acest prilej, Gh.A.S. face şi un scurt

129

excurs asupra caricaturii ca formă aparte a artelor vizuale Apariţia cărţii amintite, spune autorul cronicii, este un inedit, fiecare caricatură fiind însoţită de o reuşită epigramă, autorul epigramelor fiind un reputat scriitor, Ion Drăguşanu. În acelaşi context al semnalelor, Mihai Păstrăguş prezintă cartea Evadat din Siberia de Toni Geangalau, evidenţiind odiseea unei asemenea întreprinderi şi chinurile la care erau supuşi prizonierii, iar Mihai Ştirbu relatează despre lansarea cărţii de poezii Tu, iubirea mea cea mare a doamnei Natalia Rusu din Roman. Cartea a fost citită şi de mine, este un imn închinat dragostei înţeleasă în sens celest, bine de citit în această perioadă de răbufneli ale simţului primar în relaţiile familiale. Mai amintim că doamna Olga Pîrîială îşi intitulează cronica la cartea lui Ilie Dan, Nisipul din rouă, Privind spre înălţimi, domnul Al. Florin Ţene consideră că domnul Constantin Toni Dârţu în volumul al XLV-lea din Personalităţi române şi faptele lor, 1950-2010 vede istoria ca un sumus de împliniri, iar Mariana Cristescu ne spune că În vase vechi de lut, cuvintele îşi duc somnul visând la nemurire… Aserţiunea este cuprinsă în însemnările dumneaei despre cartea Pe „ muchia instabilă dintre existenţă şi neant” , (poeme alese) de Valentina Becart.

Revista se încheie cu câteva fragmente şi poezia Îngerul l-a strigat de George Filip, în memoria lui Fănuş Neagu, trecător şi prin urbea de pe malurile Bahluiului.

* * * În titlul articolului spun că Moldova Literară

este o revistă nu numai cu minte ci şi cuminte. Prin prezentarea ei mai detaliată am developat, cred, nu numai

130

conţinutul ei ci şi activitatea bogată, literară desigur, pe care o desfăşoară membrii Filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România. Că este o revistă cu minte cred că ce era de demonstrat s-a demonstrat. La pagina 110 ne sunt prezentate însă exigenţele revistei privind publicare articolelor. În ultimul rând se stipulează: Preferăm materiale neangajate politic şi cu conţinut laic. Desigur, revista n-o să publice dezbateri de tipul celor de televiziunile de ştiri. Totuşi, omul este un zoon politikon (animal social, iar socialul nu se desparte de politică) spune, parcă, Aristotel. O revistă, chiar literară, în afară cetăţii, în afara timpului, nu poate exista. Fără spirit critic niciun popor nu intră în istorie.

28 iulie 2011

Oameni și locuri: Ghindăoani

De Virgil Savin Desigur, mulți au auzit de Vasile Conta.

Concepţia lui filosofică nu se studiază numai la facultăţile de profil, ci şi la liceu.

Vasile Conta s-a născut şi a învăţat primii ani de şcoală la Ghindăoani, judeţul Neamţ. (Pentru necunoscători o spun, Ghindăoanii se află la vreo 30 de kilometri distanţă de Piatra-Neamţ, în dreapta şoselei naţionale ce curge spre Tg. Neamţ). Vasile Conta este primul gânditor român care a creat un sistem metafizic închegat, original, cu recunoaştere europeană. Sistemul lui filosofic cuprinde Teoria fatalismului, Teoria

131

ondulaţiunii universale, Introducere în metafizică, Bazele metafizicii, Întâile principii care alcătuiesc lumea. Publicarea integrală, într-un singur volum, a operelor filosofice ale lui Vasile Conta s-a făcut în anul 1967 de către Editura Academiei, o ediţie îngrijită de Nicolae Gogoneaţă. Opul are 645 de pagini 14/20 cm; opera propriu zisă a lui Conta cuprinde 523 de pagini. Pe lângă sistemul filosofic, volumul înseriază mai multe pagini de cugetări şi însemnări pe teme sociale, estetice, juridice, literare. Articolul de faţă nu are ca obiect analiza filozofiei lui Vasile Conta, despre opera sa s-a scris mult şi elogios încă din timpul scurtei şi tumultoasei sale vieţi. A murit la etatea de 37 de ani, înscriindu-se prin destin alături de Bălcescu, Eminescu, Ciprian Porumbescu, personaje din galeria de elită a culturii noastre. Ghindăoanenii sânt mândrii cu acest fiu al satului lor. Școala îi poartă numele și în fața ei i-a fost ridicat un bust.

Cu ani în urmă, de mult, un ţăran din Ghindăoani, născut la 14 februarie 1852, și-a trecut gândurile de o viaţă pe foi de hârtie de caiet şcolar pe care şi le-a intitulat simplu şi convingător: Memoriul meu, gânduri scrise la intersecție de secole. Autorul lor, Toader I. Ștefan, asemuieşte viaţa cu o scară formată din spiţe şi fiecare spiţă are şapte ani iar scara vieţii lui trebuia, spera, să aibă douăsprezece spiţe. Pe ultimele două nu a mai urcat, a murit imediat după Primul Război Mondial, la 10 februarie 1921. La figurat, Toader I. Ştefan, a urcat mult mai multe spiţe pe scara vieţii. Memoriul său, după ce mulţi ani a circulat doar ca manuscris în lumea satului său natal, a luat ființă sub formă de carte în anul 1974, datorită insistenţelor

132

învăţătorului Mihai David, care a bătut pe la multe porţi editoriale. Volumul a apărut la Editura Eminescu, datorită faptului că scriitorul Lucian Cursaru a desluşit valoarea manuscrisului; l-a publicat doar cu corecturile gramaticale de rigoare, fără să intervină în modul de exprimare, conţinutul povestirilor.

Toader I. Ştefan a fost un autodidact perfect, adică a pornit de unul singur în cunoaşterea scrisului şi cititului, învăţând literele şi cifrele fără ajutorul şcolii, din proprie dorinţă şi voinţă de cunoaştere, De unul singur a reuşit să dea sens umbrelor din peştera platonică şi apoi să ofere şi altora lumină, învăţând pe alţii carte, făcând şcoală în propria casă.

Memoriul meu este un document autentic despre viaţa ţăranilor de la răscrucea secolelor XIX şi XX, valoros nu numai prin informaţiile ce le conţine ci şi prin calitatea exprimării. Autorul trăind într-un mediu pastoral, putem afirma că Memoriul meu este un fel de Mioriţă în proză. Lectura volumului de aproape patru sute de pagini A5, cu un corp de literă 11, produce multe satisfacţii estetice. Să nu uităm că de pe dealurile din jurul Ghindăoanilor, spre apus să zăresc Humuleştii lui Ion Creangă, trăitor şi el în aceeaşi perioadă, dar cu un alt destin, beneficiar de şcoală şi mediu aparte, iar acestea au dat alte forme exprimării talentului.

Mihai David-Ghindăoani, persoana sub a cărui îngrijirea a apărut Memoriul lui Toader I. Ştefan, poate fi considerat un continuator al acestuia, dar şi un urmaş a lui Ion Creangă. Când ţăranul autodidact a trecut în amintiri. Mihai David, avea să împlinească 14 ani peste o lună şi patru zile, la 14 martie. Era mezinul familiei. A urmat şcoala primară din sat şi Şcoala Normală din Piatra

133

Neamţ. Viaţa-i, deosebit de zbuciumată, ne este prezentată în volumul autobiografic Crâncenul veac XX şi ororile sale, apărut postum, în anul 2005 sub îngrijirea poetului Adrian Alui Gheorghe din Piatra-Neamţ, trăitor şi el pe acele meleaguri, în apropiere de cetatea Neamţului şi Humuleştii lui Creangă, comuna vecină Grumăzeşti. Cartea a apărut la editura „Timpul” din Iaşi şi, iniţial, trebuia să poarte titlul manuscrisului, Viaţa mea. Editorul, Casian Maria Spiridon, i-a imprimat caracterul politic, istoric, la rebotezat cu titlul amintit mai sus.

Mihai David a trăit aproape un secol. Prima parte a vieţii, acea etapă a inocenţii, a fost asemănătoarea cu a tuturor copiilor de la sate, pentru care greutăţile existenţiale ale familiilor nu constituiau un impediment de a se juca, de a se bucura de clipele copilăriei. Cartea amintită poate fi împărţită în trei mari capitole. Ne sunt prezentate la începutul ei, cu talent şi farmec, momente din viaţa de şcolar, de cioban (strungar), de ajutor al familiei la munca câmpului, chipuri de prieteni, ale dascălilor cu care a învăţat, ale părinţilor. Continuă cu momente ale adolescenţi, elev la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ, începuturile activităţii de învăţător, de elev al şcolii de ofiţeri.

Intrarea în politică, ataşat mişcării legionare, dintr-un sentiment de a fi de folos ţării, avea să-i aducă necazurile, care justifică într-un fel sintagma ororile sale (ale sec. XX), din titlul cărţii. Avea să fie închis, cu și fără judecată, în anii 1934, 1943 și după război, de comunişti şi destituit, reprimit şi iar destituit din învăţământ fără a mai fi reprimit. Simţul de dascăl şi talentul literar însă nu i-au putut fi scoase în afara legii,

134

şi învăţătorul Mihai David va fi prezent permanent în viaţa satului şi a şcolii. Este autorul povestirilor pentru copii, Aventurile lui singurel, plachetei de versuri Mândră Basarabie, dulce Bucovină.

O lucrare de mare însemnătate realizată de M.D.-Gh. este Viaţa filosofului Vasile Conta, autorul dovedind şi spirit de cercetător ştiinţific. O scurtă prefaţă ne introduce în tema operei. Apoi, autorul porneşte în elaborarea lucrării de la strămoşii filosofului, ne prezintă familia acestuia, copilăria, şcoala, studiile universitare, activitatea literară, filosofică şi politică, prietenii şi adversarii, necazurile şi bucuriile omului care a fost Vasile Conta. Fiecare din problemele enunţate formează un capitol aparte în carte, fiecare din capitol caracterizându-se prin bogăţia materialului, prin claritatea exprimării și evidenţiază o minuţioasă documentare. Lecturând cartea, aflăm date inedite şi interesante despre părinţii filosofului, o viaţă plină de evenimente care ne dau o imagine amplă asupra acelor vremuri.

Cartea Viaţa filosofului Vasile Conta a apărut după mulţi ani de pribegie a manuscrisului, aşa cum s-a întâmplat şi cu Memoriul meu al lui Toader I. Ştefan şi Crâncenul veac XX şi ororile sale, toate apărând postum.

De apariţia Memoriului meu s-a ocupat, după cum am relatat mai înainte, Mihai David-Ghindăoani. Putem aduce aici în discuţie adevărul exprimat de proverbul Bine faci, bine găseşti. Dacă el s-a îngrijit de scrierile consăteanului său, s-a găsit un alt om de suflet, tot consătean să se ocupe de manuscrisul său. Acesta este inginerul Virgil Savin. Ca titlu de informaţie, amintesc că i-a fost fin de botez. Dacă Mihai David-Ghindăoani şi-a

135

îndeplinit o datorie patriotică prin realizarea manuscrisului Viaţa filosofului Vasile Conta, putem spune, fără frică de exagerare, că şi domnul Virgil Savin a realizat o operă temerară şi de respect, oferind tiparului manuscrisul fostului său dascăl. Volumul amintit este valoros nu numai prin trăsăturile lui ştiinţifice ci şi prin izul patriotic al biografului şi al cărţii, are spirit şi parfum de Ghindăoani. Satul ne este prezenta în culori luminoase atât de autorul manuscrisului cât şi de domnul Savin. De fapt, editarea acestei cărţi este şi un gest patriotic, de dragoste faţă de locurile natale şi de oamenii acestui spaţiu de legendă, calificându-l, cu riscul repetării, un mirific şi adevărat spaţiu mioritic, prielnic unor intense trăiri spirituale.

Domnul Virgil Savin, fizic, a părăsit Ghindăoanii cu cinzeci de ani în urmă (nu intră în calcul anii de liceu sau universitari fiindcă vacanţele recuperau timpul rural pirdut la oraș). Inginer zootehnist fiind, a ajuns să lucreze la o fermă agricolă în Bărăgan, pe lângă Brăila, la Râmnicelu. Locurile natale, cu toate succesele şi onorurile primite pe meleaguri străine, erau un magnet inepuizabil. S-a stabilit la Piatra-Neamţ de unde până la Ghindăoanii natali, cu maşina, ajunge într-o jumătate de oră. În vara care a trecut, i-am fost oaspete. Am urcat mai întâi pe dealul Hâga, pomenit în scrierile lor atât de Toader I. Ştefan cât şi de Mihai David, la poalele căruia se află, printre alte dealuri mai joase, satul Ghindăoani. De sus de la aproape 600 de metri altitudine, priveam în zare Cetatea Neamţului, valea Ozanei şi nu departe Grumăzeştii lui Aristide Caradja, unul din marii entomologi ai lumii, şi apoi Târpeştii creatorului popular Ioan Popa. Opusă acestor locuri se întinde culmea

136

Stănişoara la adăpostul căreia se află, începând de la sud, mânăstirea Horaiţa, Văraticul cu Pădurea de Argint şi Codrii de Aramă, Agapia lui Grigorescu iar mai departe Mănăstirea Neamţ, centru medieval de cultură şi învăţătură română, Mânăstirea Secu şi mânăstirea Sihăstria. Ca un cuib de vulturi stă sus în munţi schitul Sihla cu adăpostul dintre stânci al Sfintei Teodora. În zile limpezi se profilează la apus Ceahlăul, Olimpul românilor. La picioarele noastre văi adânci, cu iarba încă neatinsă de secetă, cu case care abia se zăresc dintre livezi şi o biserică impunătoare pe un vârf de deal, ne creează a stare sufletească de beatitudine.

Coborâm, mulțumiți, în sat. Observ că febra construcțiilor tip Italia sau Spania nu i-a cuprins și pe locuitorii din Ghindăoani. Casele păstrează caracteristicile zonei, cu pridvoare din lemn incrustat cu motive tradiţionale, cu garduri din lemn şi porţi mari ornamentate. Totul seamănă cu arhitectura folosită la Vânători Neamţ. Filioara, Humuleşti, Văratic, Agapia. Domnul Savin era aşteptat de mama sa, Frăsina, nonagenară. Se bucură, îl ceartă, e fericită. Nora, doamna Mariana Savin, se apucă să-i pregătească bucate. Fiul răspunde la toate cererile ei. Cât sunt ocupați cu diferite treburi gospodărești, sunt invitat să mă odihnesc în una din cele trei camere ale casei. Pe o noptieră, o carte: Călător în timp, Editura Crigarux din Piatra Neamţ. Autor: Virgil Savin, gazda mea. O cunosc. Este un volum în care domnul Virgil Savin relatează despre o călătorie la Mânăstirea Horaiţa şi sunt redate impresii din călătorii în străinătate: Italia, Polonia, Ucraina, Republica Moldova, Cehoslovacia. Totuşi o redeschid. Găsesc o dedicaţie: Mamei mele SavinFrăsina la împlinirea vârstei

137

de 95 de ani. În afară de această carte Domnul Virgil Savin a mai scris un volum, Râuri albe, Editura „Cetatea Doamnei”, Piatra-Neamţ, o carte de memorii, o continuare a memoriilor lui Toader I. Ştefan şi ale lui Mihai David-Ghindăoani. Un alt timp, o altă lume şi totuşi îi uneşte ceva, un fir roşu care se compune din tradiţii păstrate, dragoste de locurile natale. Le întâlnim la Virgil Savin nu numai în cărţile scrise ci şi în felul lui de a povesti, şi în grija de a păstra cu sfinţenie moştenirea părinţilor.

Casa părintească nu se vinde, spune poetul. Casele celor din Ghindăoani, sat parcă răsărit din pământ, răsfirate printre dealuri molcume, păstrează memoria strămoşilor şi o va păstra în continuare.

De sărbători, la Slobozia Venirea lui decembrie cu sărbătorile de iarnă

îmi întorc mereu gândurile spre anii copilăriei. Pe vremea aceea, cu vreo şaptezeci de ani în urmă (Ce mult e de atunci şi ce repede a trecut!) Slobozia, satul natal, era comună, avea primar, notar, secretar, perceptor şi cam atât. Uitasem. Mai exista omul de serviciu, care bătea toba şi-i anunţa pe cetăţeni ordinile locale sau de la judeţ. De primărie era legată întreaga activitate a comunităţii, chiar şi desfăşurarea obiceiurilor de iarnă.

După, balul de la lăsatul secului, care avea loc de regulă în sălile şcolii sau la crâşma lui Rotaru, începeau pregătirile tinerilor pentru Crăciun şi Anul Nou. De Crăciun se organizau hore, ziua, şi bal, noaptea. La horă cânta fanfara lui Struţ, formaţie a locului iar pentru

138

bal se aduceau formaţii mai renumite, ca a lui Chiuţă de la Buhuşi sau a lui Pălărieru de la Piatra Neamţ. Treaba aceasta revenea în exclusivitate băieţilor, dar celor care făcuseră armata şi o puneau de însurătoare. Desigur, organizatorii erau un fel de lideri, cu anumite disponibilităţi materiale.

Sub zăpezile care parcă veneau mai devreme şi erau mai bogate, satul părea liniştit, în gospodării era însă un freamăt continuu. Fetele treceau la treburile din casă: la tors, ţesut, pregătirea zestrei. Desigur, se avea în vedere şi garderoba pentru sărbători, rochie, pantofi, broboadă, noi. Băieţii, se ocupau cu treburile de afară, îngrijirea animalelor, tăierea lemnelor şi… repetiţiile pentru Anul Nou. Formaţia principală era Hora. Actorii erau îmbrăcaţi în haine militare, purtau săbii. Doi trei din ei îşi jucau rolurile în travesti, îmbrăcaţi cu haine de fete. Un accesoriu aparte erau cârceile, greu de explicat ce reprezentau ele (De ce le zicea aşa nu ştiu iar în dicţionare nu am găsit explicaţii). Un suport de lemn, lung de vreo jumătate de metru, era îmbrăcat cu beteală şi fâşii de hârtie creponată, multicolororă ce curgeau ca lâna unei oi, în capăt aflându-se o păpuşă. Obiectul era manevrat, jucat, cu mâna, de regulă în faţa copiilor. Această formaţie deschidea „carnavalul” sărbătorilor de Sfântul Vasile, (Se vorbea mai puţin de Anul Nou) care începea în dimineaţa de ajun. Prima manifestare avea loc la primărie şi apoi se pleca prin sat. În urma acesteia venea alaiul cu întreg cortegiul de participanţi: mascaţi, banda lui Jianu, sau banda lui Bujor, caprele, urşii. La casele cu fete mari porţile stăteau deschise. De regulă, fiecare fată pregătea câte un colac mare pentru prietenul ei, dacă se afla în formaţie.

139

Concomitent cu tinerii, pregătirea pentru obiceiurile de iarnă le începeau şi copii. Învăţau colinde, urături şi-şi pregăteau „steaua”, făcută pe chenar de lemn împodobit cu fâşii de hârtie creponată, multicoloră. În mijlocul „stelei” se afla o icoană cu chipul Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. În prima zi de Crăciun satul era plin de stele, care mai de care mai ornată. După ce intra în curtea gospodarului îi auzeai strigând: primiţi cu steaua? Aceeaşi copii aveai să-i auzi în ajun de Anul Nou: primiţi cu uratul? sau a doua zi: primiţi cu semănatul? Cei mai mari, adolescenţii, umblau seara cu buhaiul sau cu toba, obiecte artizanale, pregătite din timp, folosind putina de borş pentru Buhai, sau veşca de la sita de cernut făină, pentru tobă. În timpul comuniştilor, erau folosite intrumentele unităţilor de pioneri, toba şi goarna. Pomul de Crăciun se vedea mai rar prin casele sătenilor, fie bogaţi, fie săraci. Pe uliţa mea, doar la Vasile Tudoran, muncitor petrolist la Găzăria din Roznov, străluceau în geam lumânări aprinse într-un brad şi din când în cănd scăpărau artificiile. În rest, în sat, pe la învăţători, pe la preot sau la câte o familie mai „urbanizată” întâlneai Bradul de Crăciun. Într-un an, chiar dacă era război şi multe familii se aflau în doliu sau era neliniştite de plecarea soţilor sau copiilor pe front, s-a organizat venirea Crăciunului la şcoală, Pe o scenă improvizată, în una din sălile şcolii (erau încăpătoare după modelul şcolilor din vremea lui Spiru Haret) s-a instalat un brad împodobit după posibilităţile timpului, s-au spus colinde, urături, s-a cântat şi s-au împărţit daruri: câte o pungă de vreo două sute de grame de bomboane fondante, specialitatea vremii.

140

Ca peste tot în ţară şi în lumea creştină, la anii copilăriei mele, sărbătorile de iarnă provocau modificări şi în viaţa gopodarilor şi goaspodinelor. Se mergea din timp la moară pentru măcinatul grâului. Se procura sămânţa de cânepă pentru turtele cu julfă, care se mâncau în seara de ajun. (Tehnologia era destul de complicată şi migăloasă). Se hrănea bine porcul iar în lipsa lui se îndopau raţele. În săptămâna de înainte de Crăciun se tăia porcul, se tranşa, se punea carnea la sărat. Intestinele se curăţau pentru chişcă iar stomacul pentru tobă. Nu era timp de odihnă. În ajunul Crăciunului se făceau turtele cu julfă, sarmalele, se desfunda putina cu brânză de oi şi se făceau plăcinte. (Desigur cei care aveau. Erau destui care se mulţumeau cu mult mai puţin. Ca şi acum, de altfel). De Anul Nou se făceu cu pregădere colaci, două trei cuptoare. Era treabă multă, fiindcă familiile erau numeroase, cu câte şase, şapte copii, dar fiecare avea o responsabilitate. Nimenea nu stătea degeaba.

Toată această frământare se termina abia după 7 ianuarie, după Sfântul Ioan. Cum la români sunt mulţi Ioni, la două sau trei case se găsea câte un sărbătorit. Însă cu o zi mai înainte era tot sărbătoare, Boboteaza. Şi aceasta avea farmecul ei. În ajun era post, sosea popa cu botezul cu un cârd de copii după el, care strigau cât putea chiraleisa. În casă, preotul arunca cu agheazmă, spunea cateva cuvinte şi primea pe lângă bani un fuior de cânepă. Ce semnificaţie avea fuiorul, niciodată n-am ştiut. Poate preoteasa ţesea pânză fără să semene cânepă, s-o topească în Cracău şi să o meliţe. Seara fetele mari se uitau în oglinzi pentru a-şi vedea ursita. Practic, se uitau într-o oglindă mare care avea două lumânări aprinse de o parte şi de alta a ei. Fata care se uita ţinea desupra

141

capului o altă oglindă. În felul acesta apărea un fenomen optic cu o înşiruire de oglinzi iar la căpătul ei trebuia să apară chipul celui cu care se va căsători. Dacă nu apărea, însemna că nici în câşlegile de iarnă nu va avea parte de măritiş. A doua zi se duceau la biserică şi se rugau şi pentru viitorul lor matrimonial.

Aşa era pe atunci. Acum prin Slobozia în loc de sănii circulă maşini de tot felu, aproape la fiecare casă te întâmpină antene tv. parabolice, iar de Anul Nou nu am mai trecut de mult prin sat. Cei din generaţia mea sunt puţini, care, ca şi mine, poate îşi deapănă amintirile şi-şi spun. Ce frumoasă era copilăria!...

Prostia se repetă Pornind de la faimoasa teză afirmaţie-negaţie-

negarea negaţiei, sau teză-antiteză-sinteză, Hegel vizualiza dezvoltarea ca o spirală, un fenomen revenind mereu la el însuşi dar pe o treaptă superioară. Acceptând acest mod de gândire, putem spune că şi prostia cunoaşte o evoluţie istorică, revenind mereu în minţile oamenilor pe o treaptă superioară. Noţiunea de superior, în acest caz, trebuie înţeleasă ca prostie mai mare.

Prin primăvara anului 1952, dacă nu mă înşel, la începutul unui deceniu al absurdului, cunoscut şi recunoscut și de comuniști ,ziarul Scânteia apărea cu două pagini, doi şi trei, interiorul, speciale. Erau mai mult fotografiile unor clădiri importante de pe malul Dâmboviţei care trebuiau mutate. Mi-aduc aminte cum în colectivul în care mă aflam discutam în primul rând

142

despre posibilitatea mutării clădirilor. Alţii se şi visau plimbându-se cu vaporul de la Brăila la Bucureşti (Pe atunci eram elev la Brăila), Capitala fiind prefigurată ca viitor port la Dunăre, ba și la Marea Neagră, și intrând în relații cu marile porturi al lumii. Alții se şi visau într-o croazieră Bucureşti, Belgrad, Viena, Budapesta, Bratislava, cu o cină în Germania. Toate aceste idei făceau parte din romantismul socialist al acelui timp, dar care s-a risipit destul de repede, economia ţării ne-având puterea pentru înfăptuirea unor asemenea idei, realiste de altfel. Ceauşescu fiind mai ambiţios decât Gheorghiu-Dej, poate şi mai iraţional, găsind şi sprijin extern, atenţie, în Fondul Monetar Internaţional, a pus în practică gândurile hiperbolice ale predecesorului său. Canalul Dunăre Marea Neagră a fost înfăptuit, iar pe canalul Bucureşti-Dunăre lucra din plin când tovarăşii lui comunişti au comandat foc şi scorniceştianul a căzut străpuns de gloanţe.

În prezent se propune ca Bucureştiul să devină o metropolă care să se întindă până la Dunăre. Dicţionarele consemnează că noţiunea de metropolă desemnează un oraş mare. Oraşul este o aşezare urbană caracterizată printr-un anumit grad de civilizaţie, de organizare, cu un anumit fel de economie, cu anumite instituţii. Într-o metropolă n-ai să auzi cum cântă cocoşii, n-ai să vezi cum se cultivă castraveţi şi roşii, nu vin vacile de la cireadă, femeile nu-şi spală rufele la râu. În metropolă femeile duc javrele în braţe, se plimbă în parc, în cazul nostru în Cişmigiu sau Herăstrău, nu stau cocoşate în soare la prăşit. Or, pe Dâmboviţa, în aval, şi pe Argeş în jos, instalaţiile sanitare sunt în spatele casei, ţaţa Ileana merge la prăşit, badea Ion la cosit, Joiana

143

aşteaptă tain, câinele păzeşte turma de oi şi nu doarme la umbra zidurilor, locuitorii se scoală odată cu găinile iar noaptea nu ascultă pălăvrăgelile politicienilor sau ale lui Mircea Badea.

Cât priveşte reîmpărţirea teritorială se fac tot felul de presupuneri, ipoteze. Unii zic că numai cu opt judeţe va curge lapte şi miere pe străzile şi uliţele României. Alţii zic că va fi cea mai mare nenorocire. Eu zic că nu va fi nimic. S-a făcut regiuni, că de, trebuia să jucăm cazacioc, dar plăteam cote până ne săturam. S-a revenit la judeţe, la ordinea tradiţională, şi românul s-a săturat de foame. Acum din nou la regiuni numite judeţe. Împăcăm şi capra şi varza. Judeţ să nu lovim în orgoliul naţional. Regiuni să facem pe plac Apusului. Dar ce vrea acest Apus se întreabă cineva? Totul e politică, totul e minciună.

Unora le este frică că ne pierdem independenţa. Care independenţă? Am fost vreodată independenţi? Să luăm în discuţie doar partea a doua a secolului trecut şi începutul acestuia, deşi ar merita o analiză a întregii istorii a României. Au fost Sovrompetrol, Sovromlemn etc. În conducerea sovromurilor erau şi români. Acum avem Rompetrol. Romgaz şi multe alte firme străine cu nume româneşti. Contează oare cine le conduce? Contează cine ia profit. Dar de ce independenţă poate fi vorba când ramurile de bază ale economiei, finanţele, bogăţiile subsolului, comunicaţiile, marea industrie aparţin firmelor străine?

Şi totuşi suntem independenţi, putem lătra până ni se duce gura la urechi. Bate vântul latră câinii.

144

Puţină logică Din cauza unor animozităţi, între cine cu cine

nu contează, nume mari în literatura din spaţiul bistriţeano-moldavo-ozano-cracăoan, străjuit, după cum se ştie, de Olimpul fascinantei Românii, în oraşul traversat de la Nord la Sud de năbădăiosul pârâu Cuiejd, la anul de graţie 2010 de la Hristos încoace a apărut revista de literatură & artă & atitudini cu numele «Conta», nume ce provine de la Vasile Conta, filosoful care s-a născut şi a trăit câţiva ani în acelaşi mirific spaţiu, amintit mai înainte, recte la Ghindăoani, şi a reapărut mai vechea «Antiteze», revistă tot de literatură & artă, fără & atitudini. Despre arta şi atitudinile din interiorul coperţilor dau altora dreptul la cuvânt, celor deznostaligizaţi de comunism după ce s-au înfruptat bine şi pe săturate din ideile lui, şi nu numai din idei.

Astea fiind zise, adică această introducere, să trecem la conţinutul sintagmei «puţină logică».

Prin antichitate, într-un oraş numit Stagira s-a născut un copil care avea să fie cunoscut în lume cu numele de Aristotel. Este unul din marii înţelepţi ai antichităţii greceşti şi ai lumii de atunci şi până acum. Ce a făcut Aristotel pentru a i se acorda acest titlu. A scris cărţi de filosofie, de psihologie, de economie şi multe alte domenii ale gândirii selecte a oamenilor de geniu. În lucrarea Organon a elaborat o ştiinţă care poartă numele de Logică. Specialiştii îi zic Logică formală. Mai târziu alţi gânditori a creat logica matematică, logica bivalentă şi alte ramuri care aparţin de logică în general.

Ce este logica formală? O ştiinţă care stabileşte norme, legi pentru gândirea corectă. Câteva

145

capitole ale acestei ştiinţe: noţiunile, judecăţile, raţionamentele (silogismele).

În consecinţă, pentru ca să vorbim corect, atât oral cât şi în scris, trebuie să gândim corect. Pe vremuri la şcoala primară, propoziţia ca parte a vorbirii era definită :O gândire spusă sau scrisă. Nu înseamnă că pentru a gândi şi vorbi corect gramatical trebuie să studiezi neapărat pe Aristotel şi logica lui. În şcoală, încă din clasa întâi, se învaţă vorbirea corectă, un fapt ce intră în obişnuinţă, în bună parte. Alţii chiar dacă sunt tobă de carte, spun destule prostii din punct de vedere logic. Mă gândesc la politicienii noştri, în primul rând.

Revin la revistele amintite care au ca subtitlu revistă de literatură & artă. Simbolul & înseamnă, în franceză et iar et în româneşte se traduce şi, conjuncţie folosită în construcţiile vorbirii cam astfel: Ionică şi Vasilică merg la şcoală. Sau: badea Ghiţă a înjugat la plug o vacă şi un bou. Este incorect să spui că badea Ghiţă a înjugat la plug o vacă şi un animal, sau cum mai auzi că zic alţii: trec pe stradă o femeie şi un om. Aici este vorba de clasificare noţiunilor, despre raporturile dintre noţiunile specie şi noţiunile gen. Toată clasificările în biologie, în toate ştiinţele, au la bază, implicit, logica lui Aristotel.

Mă întorc la revistele în cauză şi spun că formularea literatură şi artă este greşită. Noţiunea literatura este o specie a noţiunii gen arta care mai cuprinde, artele vizuale (pictura, sculptura, arhitectura, fotografia, în ultimul timp), muzica, teatrul, cinematografia. Noţiunea literatura poate deveni noţiune gen care cuprinde în ea: poezia, proza, dramaturgia.

146

Desigur, unii vor spune că este o chestiune banală. Pentru jurist abaterea de la lege este mai gravă decât pentru ceilalţi cetăţeni. Petru literaţi, cu doctorate în domeniu, vorbirea corectă este o datorie.

Sedentarii. de Rodica Cocan:

(Romanul unei femei)

În ultima zi a lui septembrie a anului trecut, Doamna Rodica Cocan şi-a lansat volumul Sedentarii, carte abia ieşită de sub maşinile tipografiei „Autograf” din Piatra Neamţ şi scoasă la Editura „Crigarux”, din aceeaşi localitate, cu calităţi grafice deosebite, meritele fiind atât ale editorului cât şi ale tipografiei, aceasta asigurând tehnoredactarea.

Opul s-a bucurat de o bună primire din partea criticii nemţene reprezentată prin domnii Cristian Livescu şi Constantin Tomşa, autorii comunicărilor de la lansare. De amintit că Sedentarii, cartea, este rodul unui efort creativ din mai mulţi ani, după cum ne spune Cristian Livescu, o parte din ea a apărut sub formă de proză scurtă în deceniul şapte, secolul XX, în prestigioasa revistă de specialitate a Uniunii Scriitorilor, Gazeta literară şi că scrierile respective au fost primite cu elogii şi atunci. Încercările autoarei ca schiţele să fie publicate într-un volum încă din acea vreme s-au izbit de indiferenţa editurilor, care, după propria mea opinie, după ce am lecturat acum cartea, a frânt, pe nedrept, aripile unor gânduri care încercau să-şi ia zborul. Poate

147

astăzi doamna Cocan ar fi avut alt statut literar. Dar, fiecare cu destinul său, şi Doamna Cocan, după câte o cunosc, o personalitate care s-a dedicat trup şi suflet meseriei de profesor de Limba şi literatura română şi o devotată întru Dumnezeu, nu poartă pică antecedentelor şi este pe deplin mulţumită că visul i s-a realizat şi-i este o alinare pentru anii senectuţii. În spirit schopenhauerian i-aş aminti scriitoarei că plăcerile sunt trecătoare, trecerea suferinţelor, depăşirea lor, ne aduce adevărata fericire, iar obţinerea ei nu este niciodată tardivă.

* * * Pe doamna Cocan o cunosc de mulţi ani, de

când a venit la actualul Colegiu Naţional de Informatică din Piatra Neamţ, la catedra amintită mai sus. Să fie aproape jumătate de secol(!) de atunci. În calitate de colegi de breaslă, am mâncat multă pâine bună şi rea, cum este o zicală la români.

Fiecare individ, chiar dacă unii nu vor fi de acord cu aserţiunea mea, are o dublă existenţă în relaţie cu semenii lui. Avem ceva de suprafaţă, un mod de comportare, o duzină de însuşiri pe care le lăsăm să se exteriorizeze pentru a putea trăi în societate şi o altă grupă de însuşiri care ţin de asemenea de firea noastră dar pe care nu prea vrem să le comunicăm, le închidem în noi, sunt intime. Scrisul, scrisul de cărţi, fie proză, fie poezie, te demască însă, te arată cine eşti, cu voie sau fără de voie, conştient sau inconştient. Altfel nici nu se poate, scriitorul se înfăţişează cititorilor săi aproape nud, aş zice, cu sinceritate dezarmantă, şi numai aşa poate fi crezut. Minciuna, perversitatea sunt repede descoperite iar opera este trasă pe linie moartă.

148

Datorită calificării pe care o am, cu o anumită pregătire şi în domeniul psihologiei, voit sau nevoit, totdeauna fără interes de natură materială sau subversivă, încercam să citesc în oameni dincolo de manifestările exterioare, dar tocmai pe baza acestor manifestări.

Lecturând cartea Sedentarii, am observat că intuiţia mea despre doamna Cocan nu m-a înşelat, anume aceea că este o romantică, cu înclinaţii spre meditaţii despre rostul omului în lume. În Sedentarii acest romantism, această viziune despre om, particularizată la rostul femeii, se manifestă nu numai prin gânduri profunde, de un umanism modern, afirmând demnitatea omului într-o perioadă a încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dar fără a face uz de concepte vizibile, ideile fiind cuprinse discret în carnea lucrării. Cartea este alcătuită din 14 naraţiuni, schiţe, considerate, după cum sunt numerotate cu cifre romane, drept capitole. Două dintre ele, Sedentari, care a dat şi titlul volumului, şi Eclipsa, de o întindere mai mare, sunt împărţite în subcapitole. De fapt volumul cuprinde două părţi distincte: Sedentarii, profund lirică, plină de simboluri, şi restul, epică, mai narativă, mai aproape de înţelegerile unui cititor mai puţin instruit.

Sedentarii, capitolul, este un adevărat poem de dragoste. Cuprinde 33 (Număr simbolic. Moartea lui Alexandru Macedon, dar mai ales a lui Iisus Hristos) de momente, tablouri, expresioniste aş putea spune, pictate cu metafore, epitete, comparaţii. Cu un mic efort mental ne putem transpune într-o adevărată pinacotecă, meditând la esenţele care transcend de pe pânză şi vin spre noi obligându-ne la chinurile unei meditaţii existenţiale. Acest capitol se pare că a fost scris în perioada când în

149

eul doamnei Cocan mai dăinuia intens amintirile trăirilor adolescentine şi ne face şi pe noi să revenim la acel timp. Desigur, mental. Altfel, nu ne este dat.

Unii profesori, dascăli cu dragoste de limba ce o vorbim îi îndeamnă pe elevi să-şi facă mici glosare de expresii frumoase. Capitolul în discuţie este un adevărat depozit de asemenea expresii. Am subliniat multe dar redau doar câteva: Pentru doamna Cocan cerul este o mare de liliac: Eram bogaţi şi neasemuiţi, sub marea de liliac a cerului, drumurile sunt râuri Alergam, ca într-un triumf, printre buchetele arborilor, printre alinierile caselor, pe drumurile aşternute, ca nişte râuri, între maluri verzi, Iubirea este alcătuită din zboruri înainte şi înapoi. Dacă m-aş încăpăţina să trec toate expresiile frumoase, cu o înaltă capacitate estetică, ar trebui să scriu mai bine de un sfert din carte, aşa că mai redau, pentru frumuseţea exprimării, doar câteva: Trecusem de dorul tău prin cumpăna Carului Mare iar Calea Laptelui îmi dăduse tărie; Ceasul de la mâna sa…măsura tinereşte minutele, în cascade rotunde; Erau nişte ochi de felină liberă, stropiţi cu scântei de soare.

Mai adaug doar scurtul dialog: - De ce plângi, atunci? - Mă spăl, aşa, de urât! Desigur, sintagmele amintite pot fi înţelese mai

corect în contextul expunerii, dar şi aşa trebuie mult efort mental pentru a fi în sincronie cu autoarea.

Cealaltă parte a cărţii, unele capitole scrise în tinereţe, altele la anii maturităţii sau chiar ai senectuţii, sunt tablouri din studenţie, din viaţa de profesoară, de soţie, de mamă şi de copil responsabil şi cu grijă pentru viaţa părinţilor ajunşi la anii neputinţelor fizice. Am

150

putea spune, privind această parte a volumului, că este o carte de memorii, dar de un fel deosebit, nu numai prin exprimarea literară inedită, ci şi prin faptul că creionează un personaj tipic pentru femeia de azi. Cartea mai poate fi încadrată ca un volum de amintiri, desigur nu în genul amintirilor lui Ion Creangă. Parfumul copilăriei degajat cu atâta farmec de humuleştean este înlocuit cu un parfum de adolescentă, de tânără, de femeie cu un alt mod de pulverizare şi cu menţinere de durată.

Am scris mai sus că Sedentarii, cartea , este un poem închinat iubirii. Reafirm: indubitabil aşa este. Cuprinde mai multe declaraţii de dragoste. Parafrazându-l pe Descartes aş formula, dacă-mi este permis, aforismul. Cuget, deci iubesc/ iubesc deci exist. Formularea îmi aparţine. Inspiraţia vine însă din cartea doamnei Cocan. Întrebarea mea este însă dacă iubirea este in abstracto, Zburător cu negre plete sau în concreto, Băiat din flori şi de pripas. Aş putea fi acuzat că mă amestec în intimităţile autoarei. Eu analizez cartea. Apoi, dacă ieşi pe stradă trebuie să suporţi şi privirile trecător.

Sedentarii este o carte scrisă cu minte, dar şi cuminte. Doamna Cocan şi-a făcut studenţia într-o perioada foarte grea pentru cultura românească. Cursurile universitare erau pline de sovietism, studenţii se confruntau cu multe neajunsuri, atât materiale cât şi politice. După evenimentele din 1956 din Ungaria, în Capitală au avut loc ample arestări în rândurile studenţimii de la Universitatea Bucureşti. Poate era prea tânără pentru înţelegerea acelor evenimente. Cartea deşi se referă şi la viaţa studenţească trece pe lângă acestea ca o boare, ca un vânt fără direcţii precise. Aceeaşi imputare

151

i se poate aduce şi în legătură cu prezentarea vieţii de profesoară. Prea mult lirism, prea multă poezie pentru o perioadă plină de evenimente dramatice, unele chiar tragice. Însă, fiecare cu modul lui de a fi în exprimarea literară.

Fără discuţie, apariţia cărţii este o bucurie pentru iubitorii de literatură. Putea fi pentru mai mulţi dacă evenimentul s-ar fi întâmplat cu ani în urmă. Azi cugetarea de o profunzime mariană nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor (Miron Costin), este de domeniul trecutului, televiziunea, dar mai ales Internetul luând locul lecturilor.

* * * Rodica Teofănescu Cocan s-a născut în a 24-a

zi a lunii februarie, anul 1938, în comuna Stroieşti, judeţul Botoşani. Este licenţiată a Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti, promoţia 1959.

După mai multe peregrinări prin şcoli din Ardeal şi din judeţul Neamţ se stabileşte la Liceul Industrial Nr 1, azi Colegiul Naţional de Informatică din Piatra Neamţ ca profesoară de Limba şi literatura română, cu gradul didactic I, şi a fost în această activitate până în 1995, anul când a ieşit la pensie.

Activitate literară: A debutat în „România literară”, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, nr. 39/ 1972 cu proză scurtă. Este autoare a numeroase eseuri în presa culturală. Obţine Marile premiu la Concursul naţional de proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia 1996. Editorial a debutat în anul 2003 cu volumul Lumini pe valea Cracăului. Girov – oameni şi tradiţii, în

152

colaborare cu Pop Silaghi. Tot în colaborare a scris Jurnalul unui creştin, 2005.

Slobozienii, Cracăul şi puhoaiele

Slobozia, satul de lângă Roznov, este o

localitate relativ nouă. Dumitru Orghidan, un fost dascăl bisericesc, fost primar pe când Slobozia era comună, şi secretar al şcolii, om de cultură, într-o încercare de scriere a monografiei satului susţine că slobozienii s-ar fi aşezat pe locurile actuale cu vreo două sute şi ceva de ani în urmă. În nici un caz, nu mai mult de trei sute de ani. Primii locuitori ar fi venit din satul Ivăneşti, aşezat ceva mai sus, în amonte pe Cracău.

Pe când eram copil am umblat printre ruinele unei curţi boiereşti, loc denumit Foişor, plin de tei bătrâni şi unde se ajungea pe o alee de vreun kilometru, străjuită de nuci. Curtea se afla pe botul unui deal pe la poalele căruia trece Cracăul. Ca să ajungă apa aici ar trebui să avem ploi diluviene, de tipul celor din timpul lui Noe. Se presupune că în jurul acestei curţi s-ar fi aflat satul Ivăneşti. De ce s-au mutat moşii şi strămoşii slobozienilor în zona inundabilă a Cracăului nu se ştie. După numele noului sat, Slobozia, se presupune că este vorba de venirea unor ţărani liberi.

Dacă priveşti satul Slobozia de sus, te impresionează în primul rând desenul albiei Cracăului.

153

Sunt vreo zece meandre foarte strânse şi printre el aşezate casele oamenilor. ( Dacă Elena Udrea ar avea în faţă o asemenea perspectivă, cu siguranţă ar investi ceva bani pentru a transforma Slobozia într-o localitate turistică). Practic este imposibil ca atunci când plouă mai mult pe culmile Stânişoarei satul să nu fie inundat. De ce totuşi slobozienii nu s-au mutat de pe aceste locuri. Aş putea zice că râul este un fel de Nil pentru ei. Pe vremea copilăriei mele, pe malul apei se aflau multe maidane unde copii păşteau cârlani, balta era plină de gâşte şi raţe, femeile spălau rufele la râu, topeau cânepa, copiii, şi nu numai ei, se scăldau vara, se prindea peşte. Cracăul era, şi poate mai este, o binefacere pentru slobozieni. Părinţii locuitorilor de azi, nu-şi făceau prea mari probleme când venea apa mare. Ştiau să se ferească de puhoaie. În primul rând casele erau construite pe furci de stejar, nu din chirpici, cu prispe înalte, de cel puţin o jumătate de metru, şi pe locuri ceva mai înalte, uliţele aveau şanţuri de scurgere iar casele erau şi mai puţine, aşa că apa avea pe unde hălădui în voie. Acum casele sunt construite la nivelul drumurilor, ba chiar mai jos, sunt mai multe, dese aproape ca la oraş. Ca să se ferească de puhoaie, slobozienii şi-a făcut ziduri în jurul gospodăriilor, însă apa este obraznică, ştie fizică, respectă principiul vaselor comunicante, vine prin grădini, pe unde găseşte un loc şi tot nu scapă consătenii mei de ea.

Lucrul cel mai rău este că albia Cracăului a fost îngustată. Slobozianul, ca tot românul, s-a modernizat şi el, a luat obiceiuri de orăşean (acum Slobozia, cică este cartier) şi albia Cracăului arată ca albia Cuejdiului, mai sus de Kaufland, dacă nu mai rău. Se aruncă în ea gunoaie, fier vechi, tot ce este de aruncat

154

de prin gospodării. La aceasta se adaugă dorinţa riveranilor de a-şi mai întinde puţin grădinile, sau de a scăpa de eroziunea malurilor prin plantarea de răchite, salcâmi, diminuând şi în acest fel albia râului.

Cum Slobozia face parte din oraşul Roznov, Roznovul face parte din judeţul Neamţ iar judeţul Neamţ face parte din fascinanta Românie, de mai mulţi ani, dacă nu mă înşel de la Ceauşescu citire, s-a prevăzut construirea unui canal prin afara satului prin care apa Cracăului în caz de precipitaţii mai mari să se verse în Bistriţa fără să mai inunde satul. Lucrarea a început dar nu se mai termină. Se pare că se mai aşteaptă şi alţi ani electorali. Aşa cum nu s-a terminat nici amenajarea străzi de la dispensarul medical spre gară. Ba, aici s-au construit două traversări de drum cu tuburi de beton de aproape un metru în diametru ca dimensiune pentru scurgerea apelor din două şanţuri spre rigola drumului principal, lucrare cu totul inutilă (traversările). Şanţuri nu s-au amenajat, tuburile sunt sub nivelul de scurgere a apei şi numai bine, după ce au fost locuri de ascuns pentru joaca copiilor, s-au colmatat. La drumul principal a doua rigolă nu s-a mai amenajat, deşi la deversarea în canalul hidrocentralei s-a mai făcut o traversare cu tuburi de beton. Mai adăugaţi la toate acestea faptul că rigola nu are înclinaţia de scurgere necesară şi când plouă se formează bălţi pentru raţe şi joaca copiilor.

De remarcat totuşi, că după revoluţie, slobozienilor li s-au înfăptuit nişte vise, nu visuri, de veacuri, aş zice eu, beneficiază acum de două poduri mari, mari de tot, peste Cracău, legătura unora cu centrul satului, cu şcoala, cu cele două biserici impunătoare şi cu ogoarele făcându-se mai uşor, fără a trece cu carele sau

155

maşinile prin apă. Podurile sunt un model de construcţii în domeniu, au o înălţime că de pe ele vezi panorama, pe timpul puhoaielor - panorama, Sloboziei - sunt la nivelul acoperişurilor caselor, dar, cred, când vine apa mare, ca acum, ca şi mai înainte, nu poţi trece peste ele, pe la capetele lor, Cracăul îşi va face mendrele.

Sper să nu se supere consătenii mei de notele critice, eu îmi iubesc locurile natale şi pe oamenii lor îi iubesc, dar vorba lui Aristotel, înţeleptul din antichitate:Prieten îmi este Platon (Un alt înţelept din acele timpuri) dar mai prieten îmi este adevărul.

Spectator postrevoluţionar Drept să vă spun, am devenit dependent de

televiziune. Dar nu de orice program. De pildă, nu mă atrag muzica maneliştilor, glumele celor de la Divertis, Veniţi cu noi pe programul II etc. Şi nici meciurile de fotbal. Din cauza vuvuzelelor am renunţat şi la vizionarea Campionatului Mondial de Fotbal. Nu acelaşi lucru îl pot face cu emisiunile de la Realitatea TV şi Antena 3. Nu poate să treacă o zi de la Dumnezeu fără să urmăresc două sau trei emisiuni de la aceste televiziuni. Vă întrebaţi de ce. Pur şi simplu mă amuză. E un fel de distracţie.

Vă mai aduceţi aminte de povestioara Bunicul de Delavrancea. Parcă de el este scrisă, dacă nu mă înşel. Nepoţii îşi disputau obrajii bunicului, fiecare susţinând că partea lui e mai frumoasă, se certau mai trăgeau câte o palmă pe obrazul celuilalt fără ca bunicul să se supere.

156

La emisiunile televiziunilor amintite parcă se joacă o asemenea piesă. Însă, numai la prima vedere, ca dispută, ceartă.

Să facem o analogie. Forţată desigur, dar ce contează. Câte lucruri, fapte nu sunt iraţionale în România. Bunicul ar fi ţara iar nepoţii - puterea şi opoziţia. Nici România , nici partidele nu se aseamănă cu eroi lui Delavrancea decât că se ceartă. Bunicul era plin de viaţă. România ne apare ca o babă stafidită, roasă de gânduri. Ce au partidele, opoziţia (care opoziţie?) şi puterea (care putere?) cu amărâta de Românie. După ce au jefuit-o, au înfometat-o, au lăsat-o fără pic de vlagă se acuză reciproc.

- Tu ai dat petrolul la austrieci pe degeaba. - Tu ai dat oţelul la indieni de pomană. - Tu ai jăcmănit Bancorex. - Tu ai vândut flota. - Tu ai distrus agricultura. - Tu dai curent electric ieftin pentru Slatina. - Măi animalule! - Dobitocule! - Ticăloşii! - Demisia! - Voi v-aţi dat-o? - Minţi! - Voi ce-aţi făcut? N-aţi fost la putere? - Noi!… - Tromboane… Toţi sunt de vină şi nimeni nu este. Imaginile ce-ţi trec prin faţa ochilor, mereu

aceleaşi. Mereu aceleaşi discuţii aprige, cu injurii, cu acuzaţii. Femeile aproape că îşi ridică fustele în cap.

157

Vorbe, vorbe, vorbe! Cânii latră, caravana trece. De douăzeci de ani aceeaşi caravană, răsturnată în 1989, apoi îndreptată, cu actorii reşapaţi (nu reeşapaţi) convertiţi din roşii în albaştri, verzi, portocalii, a pornit pe drumul istorii, o hodoroagă ce trosneşte pe la încheieturi, scârţâie dar merge mai departe. Şovâlc, şovâlc, şovâlc. Cu un pas în groapă şi unul pe mal, mergem înainte. Cu NATO, cu Uniunea Europeană, cu Fondul Monetar Internaţional. Visăm, visăm frumos toată noaptea dar dimineaţa avem coşmaruri. Dar nu vise urâte, cu balauri, cu puhoaie, incendii, cutremure, crocodili sau mai ştii eu ce creaturi din Mezozoic, ci realităţi, realităţi ca lumina zile. La dugheana din colţ au crescut preţurile la ulei, chitanţa de la căldură şi lumină este mai dolofană, salariile sunt mai mici, pensiile aşijderea, impozite noi şi mai mari.

Spectatorii nici nu aplaudă, nici nu fluieră. Deocamdată scrâşnesc din dinţi. Apare şi actul aşteptat în vacanţa estivală. Remanierea. Mai mult o remaiere. Cârpeala apare urât şi nici nu a reuşit să acopere un picior plin de varice şi cu edem. S-a cusut cu aţă albă.

Spectacolul acesta este un final apoteotic al altor zeci de spectacole ce ţin de douăzeci de ani. De celede dinainte s-a vorbit destul, au trecut în istorie. Dar a cui preamărire se face? A prostiei, a incompetenţei, a jafului, a evaziunii i tac dalşe, cum zice Ivan. Sau: şi aşa mai departe, cum zice Ion.

Și totuși se scrie Zilele acestea am trecut pe la un anticariat.

Din obișnuință. Pentru a vedea ce se mai vinde. Desigur,

158

cărți. De toate. Rafturile, plus o masă, erau pline. Cărți multe, cărți bune, cărți ieftine. Cumpărători? Mai sunt și din aceștia. Dacă n-ar fi, ar da faliment anticariatul.

Şi o imagine aparte. În holul de la intrare o cutie de carton cu trei tomuri se afla jos, într-un colţ, în spatele uşii. La vreme caniculară, sau în diferite cazuri de urgenţă, este folosită pentru a împiedeca uşa să se închidă. În acelaşi hol mai multe rafturi cu cărţi, de literatură beletristică, tehnică, ştiinţifică. Nu sunt păzite de nimeni. Să fie oare atât de cinstiţi românii? S-ar putea. Hoţ de cărţi e lucru rar.

Prin anii şaptezeci ai secolului trecut, în cartierul Cotroceni am văzut cum pentru abonaţii la lapte, navetele cu sticle erau lăsate în stradă. Fiecare îşi lua după abonamentul plătit.

Când eram mic, din folclorul despre popoarele cinstite, am aflat că prin Olanda, Danemarca şi alte ţări nordice, fermierii îşi scot produsele în faţa locuinţei şi fiecare îşi cumpără fără ca proprietarul să fie neapărat de faţă. Să fi ajuns cinstea nordică şi la noi? Dubito. Mai ales că e vreme de criză. Care să fie atunci cauza unei asemenea manifestări? La prima vedere, poţi afirma: cartea nu mai are căutare. Literatura (beletristică, ştiinţifică, de orice natură) online sau pe suport electronic ia locul literaturii scrise pe hârtie. Explicaţia aceasta este doar una şi numai în parte. A doua ar fi că în industria de carte s-a produs pe stoc, nu s-a ţinut cont de cerere. Apoi, schimbările în structura economică, în educaţie, în preocupările oamenilor, în felul cum îşi văd viitorul. Unii chiar prezic moartea cărţilor scrise pe suport de hârtie. O realitate critică de necontestat există. Bibliotecile publice, particulare deţin cantităţi uriaşe de volume nefolosite,

159

altele nefolosibile prin uzură morală (mă refer la cele din domeniul tehnic sau ştiinţific), valabile doar pentru istorie. Şi totuşi se scrie în continuare, iar în România se scrie mai mult ca oricând. Au apărut sute, poate mii de edituri, care publică pe bandă rulantă. Poate mai puţine exemplare ca în trecut, dar cu siguranţă mai multe titluri. Librăriile sunt pline de tomuri voluminoase şi de cărţi de buzunar, de literatură beletristică de toate genurile şi speciile, dicţionare, tratate ştiinţifice, albume de artă, aproape tot ce vrei. Dacă s-ar putea ca o carte să ia forma ochilor de om ai găsi şi din acestea.

Desigur, interesul pecuniar nu este exclus. Nu se poate vorbi doar de patriotism cultural. Fenomenul este primit cu îngăduinţă, cu suspiciune, cu bunăvoinţă, solicitudine în funcţie de nivel cultural şi interese, meschine uneori, noii veniţi, nu neaveniţi, fiind consideraţi veleitari, nonvalori, creatori de literatură second hand.

Întâmplător sau din interes, poate pentru a omorî timpul, sau poate pentru a-l găsi pe cel pierdut, de o bucată de vreme am intrat în contact direct, uneori têt à têt, cu lumea, să îi zic generic, literaţilor nemţeni. Considerând-o un eşantion şi folosindu-mă şi de lectura cărţilor, de informaţiile venite pe diferite căi, cu modestia provincialului, pot zice că am pătruns un pic în specificul existenţial al breslei scriitoriceşti. Sunt oameni ca toţi oamenii, modeşti şi încrezuţi, avizi de bani şi de onoruri, cinstiţi şi mincinoşi, cu tot ce are bun şi rău societatea românească. Deosebirea faţă de alţii este preocuparea de a-şi pune gândurile pe hârtie. E bine, e rău? Şi una şi alta. Rău e că se consumă pădure de brazi. Dar în raport cu ce se taie de alţii pentru afaceri,

160

consumul brazilor pentru hârtia cărţilor este o picătură de ploaie într-un ocean. Binele vine din mai multe direcţii. Este o preocupare frumoasă, un hobby aparte, care poate contracara apariţia unor stări maladive, deşi şi scrisul, până la urmă, poate fi considerat ca o boală. Un poet la modă, Cărtărescu, într-o discuţie televizată, cu doamna Vodă afirma că scriitorii ar fi chiar schizofrenici. Treaba lui dacă se consideră aşa. Eu am alte păreri, nu formulez judecăţi cu caracter universal.

Scrisul poate aduce satisfacţii nu numai pentru autor, (e drept cam rare, starea lui naturală este mereu de nemulţumire, mereu se află în căutarea a ceva care de fapt nu există, este o fata morgana) ci şi pentru cititor, între mulţumirea scriitorului şi a cititorului fiind o relaţie biunivocă. Apariţia unei cărţi, indiferent de cum este primită de critică, este un moment de fericire pentru autor. Schopenhauer considera că nu contează ce păreri au alţii despre tine ci ceea ce eşti tu. Şi dacă din ce ai dai şi altora, mai devreme sau mai târziu, vei primi cu siguranţă înapoi. E drept, cel mai adesea de munca scriitorului se bucură alţii. De fapt, în preocuparea omului cu scrisul este dorinţa de a rămâne ceva de pe urma lui. Verba volant, scripta manent, spunea latinul. Distracţiile, chefurile, banii, satisfacţiile hedoniste sunt de moment. Perpetuarea speciei intră în această lege naturală, extinsă, apoi, şi la manifestarea lui culturală. Unii fac averi, zidesc palate. Artiştii lasă urmaşilor altfel de palate. Fiecare cu ce poate, cu ce îl duce mintea.

Aflându-ne într-o economie de piaţă, scrierea cărţilor a devenit o afacere aduce beneficii, locuri de muncă, salarii, profit chiar frumos. Profit pentru edituri, pentru tipografii, pentru terţe persoane. Banul dictează

161

viaţa tuturor, a instruitului şi a profanului, a talentatului şi a afonului, a patronului şi a slugii. Cei care plătesc sunt, deduceţi desigur, scriitorii. Plătesc pentru dactilografiat, pentru corectat, pentru tehnoredactare, pentru ISBN, pentru Cip, pentru tipărire, pentru difuzare (dacă găseşte vreun librar), pentru o prefaţă sau postfaţă, pentru o cronică, pentru... o lansare cu gustările şi băuturile de rigoare.

Ce-i mână pe aceşti oameni, cu venituri în general modeste, să-şi cheltuiască salariile, pensiile pentru a-şi vedea numele înscris pe o copertă de carton laminat ce cuprinde în interior câteva mii de rânduri scrise, numite poezii, poveşti, cronici…Spuneam mai sus că este dorinţa de a rămâne ceva în urma lor. Dar acest lucru îl doreşte marea majoritate a vieţuitoarelor botezate homo sapiens. Este un hormon (unii i-ar zice virus) al scrisului care spre deosebire de hormonul sexualităţii nu se află la toţi indivizii, dar odată ce există, este la fel de virulent, de neliniştitor. Şi nu-i de mirare că nu există scriitor considerat mare sau minor să nu fi scris un rând, cel puţin un rând, şi despre dragoste.

Târg de carte la Piatra-Neamț

Sub numele de LIBRIS NEAMŢ, între 1 şi 4

septembrie a.c., a avut loc la Piatra-Neamţ un târg de carte organizat de Consiliul judeţean Neamţ, Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ şi Camera de Comerţ şi Industrie Neamţ. A fost preluată o activitate mai veche, de prin anii şaptezeci, Salonul de carte, amplificată cu activitatea de vânzare a cărţii de către unele edituri şi

162

librării, precum şi mai multe lansări de cărţi. De fapt, lansare cărţilor a constituit punctul forte al manifestării, că vânzarea, din câte am observat şi am aflat de la unii retaileri, a fost în ton cu sintagma. Înainte, înainte de Revoluţie(?!), erau puţine cărţi şi mulţi cumpărători, azi sunt multe cărţi şi puţini cumpărători. O altă aserțiune ar fi, exprimată și de Târgul de Carte, că înainte erau puțini scriitori și mulți cititori, acum sunt mulți scriitori și puțini cititori. Acestea sunt alte aspecte ale reformei culturale din România mileniului trei.

O prezenţă insolită, nu atât prin existenţă, cât mai ales prin manifestare a fost a poetului Mircea Dinescu. Etalarea sa a dezvăluit publicului potenţe noi de manifestare, de comunicare. Ghidându-mă după un dicton al unui mare filosof, de fapt m-am dus la Târg pentru a vedea cum se exprimă actorii (actori=autori de cărţi) incluşi în program şi nu pentru ideile ce le vor spune fiind saturat de ele. În ce a constat ineditul, cel puţin pentru mine, şi poate şi pentru pietreni. Mircea Dinescu a cântat, a recitat din volumul propriu Femeile din secolul trecut. A avut o reprezentaţie actoricească, cu cuvinte picante, numite chiar de el porcoase, aplaudate de un public elevat, medici, profesori, ingineri, activişti de cultură, plebea scriitoricească nemţeană.

A doua zi, o simpatică doamnă, care până mai ieri se dădea în vânt pentru poetica dinesciană, era trist de amărâtă pentru gestul care l-a făcut de a cumpăra cartea amintită a moşierului Dinescu. Biata doamnă, a cărei pensie lunară nu atinge zece sute, regreta pentru cei treizeci de lei daţi (aruncaţi zicea dumneaei) pe carte și-mi mărturisea că-i este rușine de sine însăși să citească asemenea versuri.

163

Revoluţionarul care se făcea că munceşte a adus şi o altă noutate în vânzarea propriilor cărţi. Sticle cu vin „Dinescu” (Vin făcut în propria cramă) au fost etichetate cu poezii marca, desigur, Dinescu. Două asemenea sticle de ¾, una cu vin roşu şi una cu vin alb, plus o carte şi un CD cu cântece pe versuri din opul amintit le distribuia la preţul de una sută lei, un milion, în expresie veche. Şi s-au cumpărat binişor.

Au existat şi cârcotaşi. Unii au zis că este zgârcit, că deşi şi-a făcut şi o nouă faimă, că a făcut bani frumoşi, n-a servit gloata măcar cu un pahar de vin.

- De ce să dea vin, a intervenit un expert. M-ai cumpărat cineva vreun pachet de cărţi.

Un adept înrăit al statului de drept mă întrebă: - De ce nu are casă de marcat?. Pe mama, care

vinde chipăruşi şi fasole în piaţă o taxează imediat. I-am răspuns: - Ce, maică-ta a minţit poporul cu televizorul.

Apoi, bre, ea trage la sapă nu scrie poezii porcoase. Voiam să-i mai spun ceva despre scriitori dar

am lăsat ideea să o zic mai apoi, când am să spun câteva vorbe scrise despre un alt lansator de carte, Valentin Uritescu.

Cine este Valentin Uritescu. Un artist de teatru dramatic care după absolvirea studiilor universitare a funcţionat pe la instituţiile de gen din Brăila, Piatra-Neamţ, Bucureşti (Teatrul Bulandra şi Teatrul Naţional). A jucat şi în multe filme. La vârsta de şaptezeci de ani, anul acesta, prestigiosul actor a scos o carte. (Cine nu scrie la bătrâneţe!). Titlul este deocheat: Aşa sunt eu, prost. M-am gândit să aflu de ce V.U. se consideră prost şi am început să citesc repede cartea. Prostul Uritescu

164

scrie frumos, bine, aşa că îmi rezerv dreptul să scriu despre prostiile lui într-un articol aparte. Acum am să redau câteva vorbe de duh spuse cu prilejul lansării cărţii. Le redau , cu aproximaţie:

- Nu mă consider scriitor, zis-a el, dar cineva mi-a spus să mai scriu două ca să devin membru al Uniunii Scriitorilor şi pot primi şi pensie. (Aplauze prelungite).

Şi eu îi recomand să facă acest gest, fiindcă, după cum am mai spus, are talent de scriitor. Şi chiar dacă n-ar avea, ce ar mai conta unul în plus pe lângă sutele de modernişti, postmodernişti şi de alte speţe care încâlcesc limba română, necitiţi de nimeni în trecut, în prezent, cu siguranţă şi în viitor, consumatori din fondurile sociale ale amărâţilor de pensionari.

Valentin Uritescu a aruncat o săgeată cu venin şi asupra lui Mircea Dinescu spunând că poetul s-a orientat asociind vânzarea cărţilor cu vânzarea de vin.

În rest, totul s-a desfăşurat în limitele normalului, cu elogii din partea prezentatorilor cărţilor, cu lecturi bine citite. Merită spuse şi în scris numele autorilor şi titlul cărţilor ce le aparţin, într-o ordine aleatoare: Cristian Livescu, cu Mihai Eminescu şi enigmele caietului vienez, Luchian Strochi cu Alfabeetul animalelor, Vasile Tărăţeanu (Cernăuţi, Ucraina) cu Până dincolo de umbră, Flavia Cosma (Canada) cu Cartierul latin (poeme), Pe căi de nimeni ştiute (poeme) şi Focul ce ne arde (roman), Cristina-Emanuela Dascălu (activitate în România şi Statele Unite) cu Travel series (Jurneys os the self) (poeme). Despre ei şi cărţile lor au vorbit, Cristian Livescu, critic de artă, Virgil Răzeşu,

165

scriitor, Luminiţa Vîrlan, inspector şcolar, Christian Tămaş, scriitor.

O notă aparte a făcut domnul Mihai Hanganu. Dumnealui şi-a lansat o antologie de autor intitulată Desculţ prin roua poemelor, prezentată de Constantin Dram, profesor la universitatea ieşeană „Alexandru Ioan Cuza”. A făcut o notă aparte prin generozitate, a oferit cărţi gratuit publicului şi ca bucovinean şi-a demascat ospitalitate tratând audienţa cu plăcinte poale-în brâu udate cu vin de calitate, ca reacţie la zgârcenia lui Mircea Dinescu.

La final, când s-a tras linia socotelilor, organizatorii s-au declarat mulţumiţi şi au oferit editurilor diplome de participare.

La anul se va vedea ce va fi. Piatra Neamţ, 6 septembrie 2011

Tsunami în învăţământ

După vreo patruzeci de ani în calitate de dascăl

şi vreo zece de la ieşirea la pensie urmăresc cu acelaşi interes evoluţia şcolii. Dacă adaug la aceştia şi anii de şcolar de toate gradele, vreo şaptesprezece, există o explicaţie de ce interesul pentru viaţa şcolii pentru mine a devenit un fel de drog.

Observaţia mea este că şcoala românească se află într-un proces de reformare perpetuă. Să vă spun câteva din cele pe care le-am trăit şi mă încumet să zic că le cunosc. Înainte de 1948 liceul era de opt clase, patru cursul inferior, patru cursul superior, cu examene de admitere, de capacitate și de bacalaureat. A urmat dansul cazacioc şi în învăţământ nu numai în politică. S-a trecut

166

de la liceu la şcoli medii, de la opt ani la unsprezece şi apoi la zece, s-a revenit la doisprezece, ba și la treisprezece, la desfiinţarea liceelor teoretice şi la trecerea la licee de specialitate: matematică-fizică , filologie, pedagogice… şi licee industriale, cât se putea cuprinde. Idealul oricărui tânăr era inginerul de la planşetă, din secţie, de pe şantier, de pe tarla, de oriunde, numai ing. X să semneze. Mai erau medicii şi apoi profesorii, bietul profesoraş. Economistul, juristul erau funcţionari. Actorii, dansatorii, muzicienii formau un număr prea mic, erau persoane insolite, de neluat în seamă în calculul economiei socialiste.

Copiii, adolescenţii lăsau coasa din mână, sau sapa, sau păzitul oilor la 14 septembrie, se spălau bine, se încălţau, dacă aveau cu ce, şi a doua zi treceau în bănci, după vârstă, după sex, până la Sfântul Petru, cu două întreruperi, de la Crăciun la Sfântul Ioan şi de Paşti, de la Duminica Floriilor la Duminica Tomi. Tot românul cu carte, ba şi fără carte, ştia acest calendar.

Socialismul au exclus sărbătorile religioase, erau opiu pentru popor, au mai scurtat durata anului şcolar, au introdus semestrele, au revenit la trimestre, au introdus învăţământul primar cu profesori şi au renunţat la el, au introdus calificativele şi au revenit la note de la 10 la 1, s-au încheiat medii vu zecimale, un adevărat chin pentru profesori. Dar câte nu s-au făcut! Într-un an cursurile universitare au început la 1 septembrie.

Pentru ca elevii să nu se plictisească îi chema în vacanţe la şcoală, corijenţii făceau pregătire, cei cu merite sau cu pile mergeau în tabere la mare sau la munte pe banii statului (vorba vine, părinţii plăteau impozite grase).

167

Au trecut toate, au devenit istorie, povestită din când în când la întâlnirile de promoţie.

Anul 1989. De la Sârba în căruţă, după ce am uita de Cazacioc, am trecut la Rock and roll. Odată cu întreprinderile rău făcătoare am aruncat din copaie și pe ingineri. Îi întâlnim pe toate drumurile: vânzători în piață, în magazine cu bulendre second hand, şoferi, la cules de căpşuni. Unii au devenit ziarişti, formatori de opinii, conducători de onegeuri, nu mai au de a face cu matematica, rezistenţa materialelor, tratarea bolilor la oameni şi la cânii etc. La căutare sunt avocaţii, judecătorii, contabilii şi managerii cu şcoală sau fără şcoală. Ce ştii să faci nu ce diplomă ai, te întreabă angajatorul.

O nouă școală, un nou produs școlar, o nouă marfă bimană ne trebuie. Miniștri se schimbă pe bandă, fiecare vine cu ideile lui, predecesorul a fost prost eu sunt deșteptăciunea pământului. După mine, înainteee, marș!

Bacalaureatul de anul acesta ne arată că învățământul românesc este reformat, nu în sensul că a suferit reforma, ci acela a unui obiect uzat, dat la reformă, sau a unui cadru militar reformat, adică eliminat din sistem.

Televiziunile, politicienii, unii oameni de bună credinţă, specialişti, dar şi din cei care merg prin şanţurile şcolii, au un nou subiect de discuţii, de propuneri, de insulte, de acuzaţii, de filosofări infinite, ca pe urmă totul să se uite, asta-i în firea lucrurilor, uitarea este scrisă în legile omeneşti, şi problema să revină pe tapet la anul. Ca după puhoaie, sau secetă, sau alte calamităţi. În mintea unora, politicieni vreau să spun, şi învăţământul este o

168

calamitate, mănâncă bani fără să aducă profit, nu îngroaşă portofelele imediat, acum.

Se întreabă mulți de ce este așa mic procentul de promovare și dau varii explicații. Că ar fi de vină camerele de supraveghere, că elevii sunt puturoși, că îi preocupă mai mult comunicarea pe facebook, că nu au speranțe pentru un viitor mai bun, că au fost stresați. De vină sunt profesorii, zic unii, ministerul zic alții. Se acuză politicienii între ei, că unii nu ar fi fost elevi eminenţi, ba chiar mediocri sau codaşi. Iată şi părerile mele şi am să încep să vi le spun, într-o ordine nu prea sistematizată, începând cu pregătirea conducătorilor.

Am citit cândva, într-o prefaţă la operele lui Platon, o afirmaţie a lui Noica. Zicea el, docţii gândesc iar profanii conduc în societate. Şi se pare că are dreptate. Câţi şefi de state sunt filosofi, mari literaţi, deţinători de premii ştiinţifice? Pe bune, nu ca N. Ceauşescu. Nu întotdeauna un exemplar tobă de carte este și bun conducător. Există destui proşti, escroci, hoţi cu studii universitare și mulţi autodidacţi, demni de apreciat. Problema e mult mai complexă pentru a fi expediată în câteva fraze.

Să fie elevii în culpă. Au desigur vina, sau vinile lor. În primul rând că sunt tineri, că mai iubesc, că vor să se mai distreze. Munca, învăţarea este şi ea o muncă, este un mijloc pentru a trăi, dar o viaţă numai în muncă se cheamă sclavie.

Din presă am aflat despre nişte activităţi excepţionale ale elevilor: proiecte ecologice, schimburi de experienţă, redactarea de reviste şcolare, concursuri şi câte şi mai câte. Deci, elevii sunt pricepuţi, au idei, încă de pe acum contribuie la edificarea României

169

democratice. Aceste activităţi lăudabile ar trebui luate în seamă la bacalaureat. Nu numai nişte formule, nişte texte, uneori învăţate mecanic, pe care nu le vor folosi niciodată în viaţă. Nu neg importanţa matematicii. Îţi face ordine în gândire iar cea elementară te ajută în rezolvarea multor probleme zilnice. Aceasta este însă o altă chestiune, mult mai complicată pentru diriguitorii şcolii.

Foşti colegi, sau foşti elevi ajunşi părinţi, unii profesori, îmi spun că şcoala de azi nu mai este ca şcoala din trecut. E şi normal să fie aşa. Nu poţi opri planeta din mersul ei. Generaţia de azi va spune mâine că altfel era școala acum. Chestie de percepţie, chiar şi de gust. Totuşi, Planeta învăţământ se învârte, am impresia, prea repede, cu rost şi fără rost. Cârmacii apasă uneori greşit pe acceleraţie. Alţii apasă pe marşarier. Călătorilor le vine rău de viteză. Sunt liniştiţi cu diplome de excelenţă, date de regulă, nu băştinaşilor ci unor venetici de pe alte planete.

Să mă explic, să înţeleagă tot românul, cu şi fără bacalaureat.

Am asistat în ultimii ani la nişte manifestări prilejuite de aniversări ale şcolilor. Aşa întâmplător. Omagii, flori, laude, diplome, mape pentru domni de la primării, de la inspectoratul şcolar, de la alte deconcentrate, de la diferite sereleuri. Cine este pus să răspundă pentru tsunami. Bietul dascăl, căruia i s-a dat şi lui o hârtie ponosită. Urmările vor trebui însă spălate. Repede, repede, în stil japonez.

170

Un posibil traseu turistic Zilele acestea, după mai mulţi ani, am trecut

prin comuna Negreşti. Se află la mai puţin de 20 de kilometrii de Piatra Neamţ. Pe negreşteni îi cunosc mai de mult, cam de prin anii şaizeci, la începutul deceniului. Televizorul pe atunci era o raritate iar de internet nu se auzise, era de domeniul s.f. Activitatea căminelor culturale, ca instituţie de transmitere a culturii (scuzată-mi fie repetiţia) era singurul mijloc de educaţie şi distracţie la sate. Era, desigur, nevoie şi de spaţii adecvate: o sală cu scenă pentru artişti, de regulă amatori, un ecran pentru filme şi scaune pentru public. Mai în toate satele cu o populaţie mai numeroasă s-au construit asemenea clădiri. Era o întrecere între localităţi pentru a avea un cămin cultural (clădire) cât mai impunător. La Negreşti s-a construit cel mai impozant din toată regiunea Bacău. Care a fost efortul ţăranilor numai ei îl ştiu, dar şi acum se mândresc cu realizarea lor.

Astăzi în clădirea căminului cultural se află şi sediul consiliului local. Pe primar l-a găsit la o oră matinală în birou, gata de plecare prin comună. Spre deosebire de alţii, care, când ajung într-o funcţie, capătă atât dimensiuni fizice cât şi morale noi, primarul de la Negreşti a rămas acelaşi. O persoană cu un fizic de boxer de categoria pană şi cu o solicitudine ieşită din comun. Îi spun pentru ce am venit, vizitarea casei memoriale Dumitru Almaș și parcă un resort mecanic la ridicat de pe scaun, fără să întrebe cine sunt (am aflat apoi că îi eram cunoscut) s-a oferit să-mi fie ghid.

Modesta casă în care s-a născut istoricul şi scriitorul Dumitru Ailincăi (Almaş) se află pe o stradă,

171

hai să-i zicem aşa, lăturalnică departe de centrul comunei. Pe drum şi după vizita micuţului muzeu, primarul ni-a vorbit, mie şi domnului Virgil Savin, însoţitorul meu, despre planurile sale edilitare. Erau toate foarte interesante, dar am reţinut pentru articol unul, care de fapt este o propunere pentru judeţ: Realizarea unui traseu turistic cultural care să cuprindă Piatra Neamţ. Negreşti, Horaiţa. Domnul Virgil Savin a completat că traseul ar putea merge mai departe cuprinzând localităţile Ghindăoani, Grumăzeşti şi ajungând la Humuleşti. Care ar fi obiectivele culturale de pe acest traseu? Din Piatra Neamţ, am porni cu Muzeul Calistrat Hogaş. La Dobreni s-a născut pictorul D. Constantin Stahi. La Negreşti, după cum am spus, se afla casa în care s-a născut Dumitru Almaş. Ghindăoanii este satul unde s-a născut filosoful Vasile Conta iar la Grumăzeşti a trăit renumitul naturalist entomolog Aristide Caradja. Nu departe de aici se află satul Târpeşti, locul de naştere şi muncă a creatorului popular Nicolae Popa. Dacă adăugăm ca pe traseu se întâlnesc şi alte obiective turistice, ca biserica din Dobreni, mânăstirea Horaiţa, case vechi cu o arhitectură aparte iar localităţile amintite se află aşezate în zone naturale de o rară frumuseţe, gândurile domnului primar şi a tovarăşului de drum, Virgil Savin, sunt pe deplin justificate.

Am aflat din presă că, consiliul judeţean a rezervat din bugetul său de cheltuieli o sumă frumuşică, circa un milion de lei, pentru publicitate turistică, pliante, filme etc. Ar fi cazul să repartizeze câţiva bani şi pentru prezentarea unor asemenea obiective de interes cultural nemţean şi nu numai.

172

Viaţa filosofului Vasile

Conta de Mihai David-Ghindăoani

Anul acesta, la 15 noiembrie, dacă Vasile

Conta ar fi avut o viaţă matusalemică, ar fi împlinit vârsta de 165 de ani. Cum fenomenul este imposibil, ba din contră, pentru Vasile Conta soarta a fost neiertătoare, trupul lui a fost cuprins de ftizie, boală ce a secerat multe vieţi în secolul XIX, şi la etatea de 36 de ani a trecut în lumea umbrelor, aşa că urmaşii, din respect pentru contribuţia lui la dezvoltarea culturii româneşti, în special a filosofiei, l-au omagiat şi comemorat ori de câte ori au găsit de cuviinţă, dar nu suficient de des pentru a-i răsplăti meritele.

Locul de naştere al lui Vasile Conta este satul Ghindăoani, judeţul Neamţ, numită la începuturile sale Hindău. Părinţii lui au fost Grigore Conta, preot din satul amintit, şi Maria Conta, fiica preotului Vasile Atomii, din aceeaşi localitate.

Copilăria, până pe la vârsta de 8 ani, şi-a petrecut-o în sat iar apoi la Târgu Neamţ. A frecventat cursurile primare la Şcoala Domnească unde a fost coleg, un an, primul, cu Ion Creangă, acesta, fiind mult mai în vârstă, a luat drumul şcolii de catiheţi de la Fălticeni.

Cursurile liceale pentru Vasile Conta au fost cu peripeţii. La Academia Mihăileană a fost un an bursier dar, inexplicabil, rămâne repetent şi-şi pierde bursa. Deşi dornic de cunoaştere şi cu capacităţi mintale deosebite,

173

şcoala nu reprezintă o atracţie pentru el, şi după câteva alte clase, la 17 ani, devine sufleor în trupa lui Mihai Lupescu din Focşani. Gestul lui Vasile Conta anticipează părăsirea şcolii de către o altă minte genială românească. Peste doi ani, în 1864, Mihai Eminescu avea să părăsească gimnaziul din Cernăuţi pentru a se alătura trupei teatrale a Ştefaniei Tardini.

După doi ani de peregrinări, de căpătări de noi experienţe, de instruire auto-didactică, de îndrăgostit de teatru şi de actriţa Maria Băluşescu, Vasile Conta revine pe băncile şcolii, evidenţiindu-se, de data aceasta, ca un elev sârguincios, chiar eminent. La 23 de ani îşi ia bacalaureatul, devine student la Facultatea de Drept şi pedagog al liceului pe care-l absolvise. Cu sprijinul Societăţii pentru încurajarea tinerilor români la învăţătură, al cărui preşedinte era Vasile Pogor, unul din fondatorii Societăţii literare Junimea, care îi acordă o bursă de studii, ajunge student la Institutul de Comerţ din Anvers, Belgia. Se înscrie şi la Facultatea de Drept din Bruxelles. Termină, cu rezultate remarcabile cursurile ambelor instituţii de învăţământ superior şi în 1872 primeşte şi titlul de doctor al Universităţii din Bruxelles. Revine în ţară, devine profesor la Universitatea din Iaşi, activează la Societatea Junimea, participă la viaţa politică a timpului, devine deputat şi ministru. Moare prea devreme, lăsând un gol imens în gândirea metafizică românească. Despre toate acestea găsim scris, cu acribie, cu lux de amănunte şi frumos, de către un om al locului, Mihai David-Ghindăoani, într-o recentă apariţie editorială la Piatra-Neamţ, intitulată Viaţa filozofului Vasile Conta, un volum postum, inedit, de peste 150 de pagini.

174

* * * Pe Mihai David din Ghindăoani nu l-am

cunoscut personal, nu am avut ocazia unei discuţii tête à tête, drumurile noastre nu s-au întretăiat niciodată cât domnul învăţător a fost în viaţa. Posibilitatea întâlnirii cu Mihai David-Ghindăoani, deci după ce acesta a trecut în lumea umbrelor, mi-a fost oferită de domnul inginer Virgil Savin. Dumnealui, prin eforturi proprii, a făcut să cunoască lumina tiparului manuscrisul Viaţa filosofului Vasile Conta, manuscris al învăţătorului amintit, lucrare scrisă cu mult timp în urmă, anii 80, şi pe care autorul, deşi s-a bucurat de o viaţă lungă, nu a avut mulţumirea să şi-o vadă publicată.

Apariţia cărţii Viaţa filozofului Vasile Conta reprezintă un eveniment editorial aparte pentru ţinutul Neamţ şi nu numai. Volumul poate constitui un document de informare nu numai pentru un cititor de nivel provincial ci şi pentru minţi cu pretenţii europene. Şi acest lucru, prin însăşi faptul că Vasile Conta prin concepţia sa filosofică exprimată şi într-o limbă de circulaţie mondială, franceza, într-o perioadă de mari frământări metafizice, este o personalitate europeană. Dar, despre Vasile Conta s-a scris şi se va mai scrie. Tema concepţiei sale filosofice, deşi nu mai este în actualitate, reprezentanţii dragostei de înţelepciune îndreptându-se spre alte orizonturi metafizice în concordanţă cu evoluţia generală a lumii, cu siguranţă că va mai atrage noi exegeţi. Aş deduce această posibilitatea din însăşi Teoria ondulaţiunii universale a filosofului. Lumea este făcută din urcuşuri şi coborâşuri, din afirmaţii şi negaţii, şi în acest mers perpetuu nu ne aflăm într-o dispariţie totală şi o apariţie fără preluare din ceea

175

ce a fost. Astfel gândind, concepţia lui Vasile Conta se află alături de ideile altor gânditori din galeria de elită a spiritelor la baza culturii româneşti.

Dacă despre Vasile Conta se va mai scrie, cel puţin în România, în nenumărate prilejuri, se vor mai găsi cercetători care să caute noi sensuri ale gândirii filosofului, învăţătorul Mihai David-Ghindăoani cu siguranţă nu se va bucura de aceeaşi atenţie. De aceea, în cele ce scriu mai jos, gândurile şi condeiul îmi va fi îndreptate mai mult spre dascălul de ţară care a reuşit prin preocupările sale cărturăreşti să străpungă graniţele ruralului şi să se facă cunoscut cel puţin la nivel nemţean.

Dar cine este Mihai David-Ghindăoani? De la pagina 2 a volumului aflăm că s-a născut în acelaşi sat cu Vasile Conta, în anul 1907 şi a decedat în 1999, a fost învăţător. Este autor al volumelor Aventurile lui Singurel,1990, poezii pentru copii, a plachetei de versuri Mândră Basarabie, dulce Bucovină şi a volumului Crâncenul veac XX şi ororile sale, postum, 2005, Editura”Timpul” Iaşi, ediţie îngrijită şi prefaţată de Adrian Alui Gheorghe.

Apariţia cărţii Viaţa filozofului Vasile Conta îmi dă posibilitatea să mă opresc mai mult asupra vieţii învăţătorului Mihai David-Ghindăoani, în legătură directă cu ceea ce a realizat el prin scrierea operei amintite. Mihai David-Ghindăoani nu este un filosof, însă în felul sistematizat, documentat, frumos exprimat, putem spune că este un urmaş al lui Vasile Conta, născut şi trăitor pe aceleaşi meleaguri, satul Ghindăoani. Cartea îi demască calitatea de dascăl, de învăţător, prin claritatea ideilor, sistematizarea lor. O scurtă prefaţă ne introduce

176

în tema operei. Apoi, autorul porneşte în elaborarea lucrării de la strămoşii filozofului, ne prezintă familia acestuia, copilăria, şcoala, studiile universitare, activitatea literară, filosofică şi politică, prietenii şi adversarii, necazurile şi bucuriile. Fiecare din problemele enunţate formează un capitol aparte în carte, fiecare capitol caracterizându-se prin bogăţia materialului, prin claritatea exprimării şi evidenţiază o minuţioasă documentare. Lecturând cartea, aflăm date inedite şi interesante despre părinţii poetului, o viaţă plină de evenimente, care ne dau o imagine amplă asupra acelor vremuri. Şi capitolele următoare se bucură de acelaşi tratament de documentarist şi exprimare literară fastă. Copilăria lui Vasile Conta ne este prezentată sub toate aspectele, cu bucuriile anilor dintâi dar şi cu necazurile abandonului şcolar de la Iaşi. Până la urma, datorită calităţii mentale de care se bucura, tânărul Vasile Conta îşi va termina studiile, la cel mai înalt nivel, cu obţinerea unui doctorat şi cu aprecieri unanime în ţară şi în străinătate, va deveni profesor universitar, membru al Societăţii ieşene Junimea şi va elabora un sistem filosofic original în concordanţă cu descoperirile ştiinţifice ale timpului, primit cu elogii de filosofii vremii, Toate aceste momente din viaţa marelui filosof ne sunt prezentate cu un adevărat spirit de cercetător de Mihai David-Ghindăoani.

Am spus că Vasile Conta a fost şi ministru, al învăţământului, al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cum se zicea în vremea lui. În această calitate a întocmit un proiect de lege pentru elevi şi profesori, proiect respins de parlament. Învăţătorul Mihai David-Ghindăoani analizează cu pertinenţă acest proiect de lege din care

177

extrage o serie de idei care, dacă ar fi fost puse în aplicare, ar fi însemnat un pas important înainte în învăţământul românesc. Din felul cum este prezenta acest capitol cu probleme legate de şcoală, Mihai David-Ghindăoani ne demonstrează că în acest domeniu, cum se spune, se afla la el acasă. De altfel, după cum suntem informaţi printr-un tabel cronologic ce există la sfârşitul cărţii, tabel întocmit de ing. Virgil Savin, Mihai David-Ghindăoani a fost şi şef al Asociaţie Învăţătorilor din Neamţ, a colaborat la revista Apostolul, revistă a cadrelor didactice din judeţul Neamţ, şi alte publicaţii de specialitate din ţară.

Dacă Mihai David-Ghindăoani şi-a făcut o datorie patriotică prin realizarea manuscrisului Viaţa filosofului Vasile Conta, putem spune, fără frica de exagerare, că şi domnul Virgil Savin a realizat o operă temerară şi de respect, oferind tiparului manuscrisul fostului său dascăl. Volumul amintit este valoros nu numai prin trăsăturile lui ştiinţifice ci şi prin izul patriotic al biografului şi al cărţii, are spirit şi parfum de Ghindăoani. Satul ne este prezentat în culori luminoase atât de autorul manuscrisului cât şi de domnul Savin. De fapt editarea acestei cărţi este şi un gest patriotic, de dragoste faţă de locurile natale şi de oamenii care au trăit şi trăiesc pe aceste meleaguri de legendă, meleaguri care le asigură nu numai existenţa materială ci îi influenţează şi spiritual. Peisajul, dealurile sub carpatice din apropierea legendarei Cetăţi Neamţ, susţine autorul cărţii în discuţie, l-a influenţat pe Vasile Conta în elaborarea Teorii ondulaţiunii universale, aşa cum peste Carpaţi, la Lancrăm, un alt filosof, Lucian Blaga, din aceleaşi motive, a avut viziunea spaţiului mioritic. Şi de ce nu am

178

putea spune că aceste viziuni despre lume ne arată că teritoriile româneşti, care au în Carpaţi o adevărată coloană vertebrală, formează un tot unitar, cu tot cu locuitorii acestui spaţiu.

Vântu(l) bate, latră câinii

Un nou spectacol la televiziune: arestare lui

Sorin Ovidiu Vântu. Lacrimi de crocodil curg pe cele două canale antibăsesciene: Antena 3 şi Realitatea TV. Culmea, una, ultima este patronată de necăjitul încarcerat fără pic de milă, în văzul lumii. Adrian Păunescu este profund mâhnit că un astfel de om, un adevărat Apollo (în mitologia greacă Apollo este zeul protector al artelor) nu este înţeles.

Supuşii patronului şi cei de la Antena 3, în jurul cărora s-au adunat o sumedenie de revoltaţi de felul cum se face justiţie în România, ambalează microfoanele, reglează emiţătoarele, îşi umflă bojogii şi ţipă din toţi rărunchii: nedreptatea, răzbunare politică, circ mediatic etc., etc.

S-ar putea să aibă dreptate dar nu-i mai crede nimeni. Oricine ştie, oricine cunoaşte sintagma: sluga slujeşte pe stăpân. De când lumea este lume, chiar şi în cea a unor animale, slujirea stăpânului este o obligaţie. În sclavagism celor care nu-şi îndeplineau îndatoririle li se lua viaţa sau erau vânduţi. În feudalism erau biciuiţi, în socialism te trimitea la reeducare. Capitalismul te lasă liber. Liber să mori de foame.

Pe aceşti domni i-aş crede că sunt liberi să-şi ordoneze singuri gândurile dacă, de pildă, ar veni în faţa publicului să ne demonstreze cum şi-au făcut averi

179

domnii din tagma lui Sorin Ovidiu Vântu. Poate ar trebui să fie atenţii la vox populi, să trăiască printre oameni şi nu în clopotele televiziunilor.

Care-i poziţia lui Vântu în rândurile populaţie, domni amintiţi nu mai au nevoie de un sondaj special. Rezultatele alegerilor la preşedinţia ţării, după ce Geană l-a vizitat pe personajul în cauză, ar trebui să le dea de gândit în slujba cui îşi pun talentul, atâta cât îl au, şi munca. Fără imprudenţa aceea, Geoană ar fi avut câteva sute de mii de voturi în plus. Şi, poate, cu un alt guvern situaţia social-economică a ţării ar fi putut fi alta. Poate.

Să admitem că arestarea lui Vântu este o lucrătură politică. Merită oare atâta vânzoleală. Dacă arestarea s-a făcut cu scopul de a atrage atenţia gloatei de la necazurile zilei, iniţiatorii şi-au atins obiectivul. În plus şi încrederea în preşedintele ţării va creşte. La Fondul Naţional de Investiţii care a păgubit câteva sute de mii de depunători, bagheta de dirijor, chiar dacă n-a fost găsit vinovat, a avut-o S.O.Vântu. În rândurile populaţiei el este marele farsor. Fără să vrea televiziunile respective îi aduc servicii lui Băsescu

O concluzie ar fi că nu oricine are un microfon la îndemână şi posibilitatea de a apărea pe ecranul televizorului este şi ziarist. Numai aşa se explică îndelungul lătrat ori de câte ori peste plaiurile româneşti bat vânturi politice.

Zilele „Ion Creangă” De patruzeci și doi de ani, în preajma

sărbătorilor de iarnă se organizează la Humuleşti Zilele „Ion Creangă”, o comemorare a marelui povestitor care

180

a intrat în lumea veşniciei în ultima zi a lui decembrie 1889, în sunetul de clopoţei ai urărilor de Mulţi ani ale urătorilor. În acea zi de prag de nou an, volubilul Creangă a încetat să vorbească pentru totdeauna. Dar numai fizic, căci a rămas să vorbească lumii eroii din cărţile sale şi el însuşi, personaj principal în Amintiri din copilărie, Pupăza din tei, La scăldat şi alt povestiri. Mi-a însoţit copilăria, maturitatea şi îmi însoţeşte şi anii senectuţii. Şi, desigur, ce s-a întâmplat şi se întâmplă cu mine, adică starea de beatitudine de care sunt cuprins când îl citesc pe Ion Creangă o are fiecare cititor care intră în contact cu opera marelui povestitor.

Aş fi vrut ca acum, cu prilejul acestei comemorări, să scriu un reportaj luminos, aşa cum este opera lui Creangă. Natura însă mi-a jucat o festă. Peste Humuleşti, după o toamnă şi un început de iarnă cu zile senine, au început să cadă stropii unei ploi binevenite pentru pământ, dar nu pentru manifestări culturale în aer liber. Ceaţa se lăsase peste împrejurimi iar cetatea muşatinilor de pe Culmea Pleșului abia se mai zărea. Era o zi mohorâtă cu influenţă asupra stării mele scriitoriceşti. Dar şi pe organizatori i-a speriat şi manifestările tradiţionale de sărbătorile de iarnă care ar fi trebuit să desfăşoare la Casa lui Creangă, afară după cum e datina indiferent de vreme, s-au mutat la Casa Culturii din Tg. Neamţ, oraș a cărui anexă, după cum se ştie, sunt Humuleşti. M-am conformat dorinţelor lor şi ce urmează este o relatare a manifestărilor Zilelor „Ion Creangă” aşa cum au fost cuprinse în program.

Deci: La orele 11 a.m. La Casa culturii „Ion Creangă

din oraşul Tg Neamţ a avut loc un program artistic

181

susţinut de formaţii ale unor şcoli generale din oraş şi judeţ. Recitări, monologuri, dansuri într-o sală mică, fără scenă, fără scaune şi cu o asistenţă pe măsură, aşezată pe lângă pereţi. În sala de spectacole a căzut curentul electric(!).

Încetând vremuirea, activitatea s-a mutat afară. pe terasa din faţa instituţiei amintite. Au venit un „plug”, tras de doi juncani, fără brăzdar dar împodobit cu un brad ornamentat specific sărbătorilor de iarnă, un ţăran cu un compas măsura terenul. Alţii doi, trăgeau de o sfoară prinsă la o putină, ceea ce în tradiţia locului se numeşte buhai dar care nu scotea nici un răget iar alţii băteau în nişte obiecte, să le zicem tobe, făcute din veşti de sită pe care se întinsese folie de plastic. A urmat o horă asistată de mascaţi şi tradiţionalul pluguşor spus în faţa edilului şef. Nu am văzut dacă urătorii au fost răsplătiţi cu mere, nuci, sau bani, cum sunt pretenţiile şi se procedează în ultimul timp.

Mai în detaliu activitatea de la orele 1600, adică 400 p.m., un simpozion intitulat Ion Creangă în trecut şi în prezent, activitate desfăşurată sub patronajul primarului şi ţinută în sala de şedinţe a Consiliului Local. Domnul profesor dr. Ion Berghia, moldovean de dincolo de Prut stabilit la Iaşi, şi-a intitulat alocuţiunea Creangă e cu noi sintagmă nu în sensul celei de la Revoluţia(?) din Decembrie, când s-a scandat Armata e cu noi, ci în sensul actualităţii operei lui Ion Creangă, că humuleşteanul (folosesc acest termen aşa cum folosesc pentru Aristotel cuvântul stagiritul) este prin opera sa prezent în viaţa noastră. Un alt basarabean, profesorul dr. Valentin Cuşcă din Chişinău, a vorbit despre felul cum este receptat Creangă în Basarabia, Arhimandritul Mihail Danieliuc de

182

la Mânăstirea Neamţ ne-a vorbit despre prima omagiere a lui Creangă care a avut loc în anul 1909. O intervenţie interesantă a avut domnul Ionuţ Stănescu din Bucureşti. El este autorul unei cercetări minuţioase despre descendenţii lui Ion Creangă. Mulţi din aceştia trăiesc pe meleaguri străine, au diferite ocupaţii dar niciunul nu este scriitor. Poate viitorul ne va rezerva vreo surpriză, însă unii din ei nu mai ştiu limba română, nu s-au scăldat în Ozana, nu s-au dus cu pupeze de vânzare sau la furat de cireşe şi nu vor avea ce povesti. Trebuia să susţină un eseu şi profesorul dr. Constantin Parascan, piesa de rezistenţă a simpozionului, un bun cunoscător şi asiduu cercetător al operei lui Ion Creangă, dar cum a fost trecut în program să aibă ultimul cuvânt, pentru a se încheia în mod deosebit manifestarea, din lipsă de timp a rămas cu … tăcerea. Se va revanşa, desigur, la alte manifestări dedicate lui Creangă.

A fost lansată cartea Ion Creangă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, republicată în 2011 la Editura „Crigarux” din Piatra-Neamţ al cărui patron este criticul literar Cristian Livescu. De asemenea, a fost lansat şi numărul 4 al revistei nemţene Antiteze, revistă a Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, număr dedicat comemorării lui Ion Creangă. Au vorbit despre revistă Cristian Livescu, director, Constantin Tomşa, secretar de redacţie, precum şi colaboratorii dr. Virgil Răzeşu şi Virgil Savin. Ar mai fi trebuit să fie lansată cartea Bulicherii şi sfârâiache (versuri) şi Bongoase şi chisnovăţii (satirice), ed. Panfilius, Iaşi, 2011, dar autorul ei, actorul Dionisie Vitcu a onorat evenimentul cu… lipsă.

183

Activităţile au continuat cu un concert de colinde susţinut de Corala „Basil Anastasescu” a Casei de Cultură din oraş şi de corul Schitului Vovidenia (Schitul aparţine de Mânăstirea Neamţ şi are în patronare(!) şi Casa Muzeu „Mihail Sadoveanu” de la Vânători Neamţ).

Manifestările zilei s-au încheiat apoteotic. Primăria a oferit o cină, pe gratis, tuturor invitaţilor, să fi fost ± 200, în orice caz marea sală a restaurantului „Casa Arcaşului”, cei care au trecut prin aceste locuri ştiu că aceasta se află la poalele Cetăţii Neamţ, era arhiplină. Şi cum suntem în post şi era şi vineri, cina a fost pe gustul credincioşilor întru Hristos, din salată orientală, iahnie de fasole, zacuscă de vinete şi fructe, toate udate cu vin de la butoi, dar de calitate, iar în final s-a oferit cafeaua de rigoare.

Deschiderea a făcut-o însăşi primarul, cântând, am uitat ce, alături de formaţia restaurantului. Tot timpul cât am stat, într-un spaţiu rezervat şi-au etalat talentele, formaţii de dansuri, solişti vocali, corul de la schitul Vovidenia care a interpretat, pe lângă colinde, şi cântece laice, precum Ca-aşa-mi vine cîte-o dată , Când s-a-mpărţit norocu’ etc. Spre sfârşitul programului, pe la orele 1030 p.m., asistenţa a aplaudat evoluţia de bun gust a unei formaţii de dansuri moderne ai căror membrii erau nişte copii care să fi avut vârste între 10-12 ani.

În tot acest timp edilul şef, adicălea primarul, a dat mân cu invitaţii, a pupat pe unele invitate… Ce să spun a fost o manifestare pe cinste. Or fi la anul alegeri şi Ion Creangă e cu noi? Adică cu ei?

184

Manifestările pentru a doua şi a treia zi cuprinse în program (subsemnatul nu a participat la ele) au fost în ordine: o slujbă de pomenirea povestitorului şi familiei acestuia şi un miniconcert de colinde la biserica Sf. Nicolae din Humuleşti, dimineaţă. După masă a avut loc manifestarea Aşteptându-l pe Moş Crăciun. S-a împodobit bradul din Orăşelul Copiilor în prezenţa moşului îmbrăcat în roşu.

Pentru duminică 18 decembrie, în program erau prevăzute Călătorii pe urmele povestitorului Ion Creangă.

Întâlnire cu Nietzsche În perioada când mi-am făcut studiile, anii

cincizeci, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, biblioteca avea două fonduri de cărți, unul cu acces liber şi altul de unde se putea citi o carte numai cu aprobări speciale. Care erau aceste opere, este lesne de înţeles pentru cei care au trăit perioada comunistă; erau cărţi care ar fi influenţat negativ „educaţia” oamenilor, erau considerate un pericol social. Printre autorii, foarte mulţi, tabu ai acelor timpuri era și Friedrich Nietzsche. Din informațiile care ajungeau până la urechile noastre, filosofia nietzscheană ar fi stat la baza ideologiei naziste privind rasa ariană, rasă superioară şi de aici ura în special asupra evreilor.

Timpul a trecut, antrenat în fel de fel de activități, Nietzsche a rămas pentru mine, ca şi pentru majoritatea intelectualilor din România, un necunoscut, altele erau sarcinile, nu are rost să le spun, dar şi preocupările. Am

185

intrat în relaţie cu opera lui Nietzsche după Revoluţie, dar, folosind vorbe din popor, niciodată nu-i prea târziu, nu voi muri prost, cel puţin din acest punct de vedere. Continuând acest raţionament, exprimat nu în abscons, putem afirma că şi cei mai mari savanţi mor tot proşti, toate cunoştinţele omenirii nu le poate deţine nimeni. Aceste ultime aserţiuni sunt, să zic aşa, nişte scuze, sau o atitudine autocritică din partea-mi, deşi nu cred că interesează pe cineva acest fapt.

* * * În 1992, aproape imediat după Revoluţie, Editura

Humanitas a dat publicităţii o selecţie din aforismele şi scrisorile lui Friedrich Nietzsche, făcută de Amelia Pavel. Tot dumneaei semnează traducerea din limba germană şi o documentată prefaţă.

Fără a neglija lectura aforismelor, ci mai mult din raţiuni practice, dacă scrii despre ele formulând idei generale, o tratare globală, se pierde valorosul conţinut de idei pe care îl are fiecare aforism în parte. Problemele sunt atât de diverse şi atât de multe încât este greu, dacă nu imposibil, să faci o sistematizare, o clasificare după un anumit criteriu fără să se piardă din valoarea intrinsecă a ideilor exprimate. Dacă ai curajul să scrii despre fiecare aforism în parte rezultă o nouă carte mult mai voluminoasă, şi vorbind în termeni nietzscheeni, ar trebui zu eineme super Mann, cel puţin egal creatorului lui Zarathrustra. Eu nu mă consider un asemenea superman și nu mă voi avânta într-o asemenea expediție filosofică.

Cele ce scriu în continuare nu se constituie într-o critică a gândirii lui Nietzsche, ci o proprie clarificare a unor idoli de care eram stăpânit din diverse motive, unele lesne de înţeles de trăitorii timpurilor mele. Dacă

186

cele scrise de mine vor fi de folos şi altor persoane, ca informaţie, cu atât mai bine.

Un alt motiv pentru care nu mă ocup de Aforisme în aceste însemnări este că, ab inițio, m-a interesat evoluţia lui Nietzsche mai întâi ca om şi apoi ca filosof - aşa cum a vrut să fie considerat, sau ca filolog, poet, cum a fost - dacă structura lui psihică se potrivea, desigur, peste timp cu ideologia fascistă. Din scrisorile dintre oameni, prieteni sau duşmani, precum şi scrisorile familiale, descoperi mult mai multe trăsături de caracter ale unui autor decât din opera sa, chiar şi cea beletristică, poezie sau proză.

Lecturând scrisorile lui Nietzsche, în total optzeci şi şase câte au fost selectate de Amelia Pavel dintr-un număr destul de mare, se zice că Nietsche ar fi lăsat vreo cinci sute, aş afirma că ele alcătuiesc un adevărat roman, epistolar, atât prin bogăţia de idei cuprinsă, prin faptele povestite, dar şi prin calitatea exprimării. O viziune mai completă despre personalitatea lui Nietzsche, în special structura lui psihică, rezultată din epistole, am avea dacă autoare ne-ar fi prezentat şi răspunsurile prietenilor la scrisori. Poate, viitorul ne va rezerva şi o asemenea bucurie de trăiri spirituale.

Pornind de la această idee voi încerca să fac o scurtă cronică, sau recenzie a Scrisorilor, încercând să revelez cât mai multe din ideile nietzscheene, încadrându-mă, pe cât posibil, în canoanele unei cronici literare sau unui succint rezumat.

* * * Friedrich Nietzsche a apărut pe lume în ziua de 15

octombrie 1844 în localitatea R cken din Germania. Este fiul un preot protestant. După moartea acestuia

187

(informaţii despre decesul lui nu am găsit nici în Aforisme şi scrisori, nici în Aşa grăit-a Zarathustra, nici în Dincolo de bine şi de rău şi nici pe Wikipedia, nici în Antologia filosofică Editura Şcoalelor 1943) familia, alcătuită din Franziska, mamă, şi Elisabeth, soră, și el, Fritz, cum îi spuneau acasă, s-a mutat la Naumburg. Aici copilul Nietzsche a urmat şcoala primară şi prima treaptă a gimnaziului. Îşi continuă studiile la „Schulpforta”, şcoală renumită pentru instrucţia profundă ce se făcea în domeniul disciplinelor umaniste clasice, elenă şi latină. Îşi adânceşte pregătirea în filologie clasică şi filosofie la Bonn şi Leipzig având un renumit profesor în domeniu, Ritschl. La recomandarea acestuia la vârsta de 25 de ani, ocupă o catedră la Universitatea din Basel (Elveţia) și va funcționa doar zece ani.

Primele scrisori, aşa cum reiese din cartea amintită, prezentate într-o ordine cronologică, sunt cele de la Pforta. Sunt adresate cu precădere familiei. Sunt pline de afecţiune, scrisori de familie, s-ar putea spune. Dar nu numai atât. Din aceste scrisori desprindem preocuparea lui Nietzsche, încă de dinainte de a fi student, pentru o temeinică pregătire. [...] Bineînţeles că eu mă străduiesc ca ceea ce (aşa este traducerea) studiez să studiez temeinic. Dar cu atât mai grea devine alegerea, cu cât trebuie cătată specialitatea în care poţi spera să realizezi ceva pe deplin, va nota Nietzsche, într-o scrisoare adresată mamei care, după spusele Ameliei Pavel în prefaţa cărţii, ar fi preferat ca fiul să urmeze calea tatălui, studiul Teologiei şi nu filologia şi filosofia cum a făcut, şi de aceea de aici a urmat o răcire a relaţiilor dintre ei. În aceleaşi scrisori, precum şi în altele de mai târziu, Nietzsche va purta discuţii, în special cu

188

sără-sa, pe teme de cultură, mai ales muzicală, dar și despre cariera care și-a ales-o.

Peste tot pe unde a trecut, gimnaziu, liceu, universitate, Nietzsche şi-a făcut prieteni. Faţă de aceştia a avut o comportare de adâncă fidelitate în relaţiile de amiciţie. Scrisorile către ei încep cu Dragul meu prieten, Dragi prieteni. În scrisoare, către Carl von Gersdorff, căruia îi murise un frate, pentru al consola îi aminteşte o cugetare a vechilor greci: favoriţii zeilor mor de timpuriu iar epistola şi-o încheie cu sintagma, Fidelul, dar şi adânc îndureratul tău prieten. Pentru a mai sublinia încă o dată loialitatea lui Nietzsche faţă de prieteni mai citez doar propoziţia Semper nostra manet amiciţia (Rămână veşnică prietenia noastră – (n. trad. Amalia Pavel).

În scrisorile sale le spune prietenilor bucuriile, de pildă cum a petrecut de Crăciun, cum şi-a făcut stagiul militar, de care nu era prea încântat fiindcă nu avea timp pentru lecturi, la ce spectacole muzicale a fost, făcându-le şi critica de rigoare.

Nietzsche a avut o sănătate șubredă. Încă de la Pforta își anunța familia că este răcit. Într-o scrisoare către Carl Fuchs datată iulie’77 îl anunţă pe acesta că, din cauza bolii va trebui să părăsească Universitatea din Basel. Din octombrie până în mai am fost la Sorrento împreună cu trei prieteni, inclusiv durerile mele de cap. Peste şapte ani, într-o scrisoare către familie, trimisă de la Nisa, consideră că Baselul a avut o influenţă negativă asupra sănătăţii sale şi că regretă că nu s-a ocupat mai mult de acest aspect al vieţii. Suntem serios pedepsiţi pentru ignoranţa noastră; dacă m-aş fi preocupat la timpul potrivit de problemele medicale, climaterice…în loc să mă ocup de Theogonis şi Larţiu Diogene, n-aş fi

189

un om pe jumătate condamnat la pieire. Tot de la Nisa, peste trei ani, îi comunică lui Georg Brandes că Am renunţat la catedra mea universitară. Sunt pe trei sferturi orb. Din aceeaşi scrisoare aflăm şi despre stare de spirit a lui Nietzsche. Îşi scrisese o compoziţie orală Imn către viaţă, destinat să rămână şi să fie cântat spre pomenirea mea.

Era în decembrie 1887. Nietsche avea doar 43 de ani. După acea dată îi apare doar Ecce Homo. Moare în 1900, înainte ca în 1901 să ajungă la Versailles , cum îşi pusese în gând şi-i comunicase prietenei sale Malwida von Meysenbug.

Fireşte, oricine citeşte acest „buletin medical” se aşteaptă ca filosofia lui Nietzsche, ca şi întreagă lui creaţie, a fost compozitor, şi nu unul de mâna a doua, poet, filolog, să aibă un caracter pesimist. Această așteptare este cu atât mai mult întemeiată dacă ținem cont că pe Nietzsche trei lucruri îl relaxau …relaxări alese – Schopenhauer al meu, muzica lui Schumann şi… plimbările solitare. Pentru Schopenhauer Orice plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă (Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, Chişinău,1994, p. 242.) Titu Maiorescu, primul traducător al lui Schopenhauer la noi, formulează categoric: Schopenhauer este filosoful pesimismului, amintind tocmai aserţiunea transcrisă mai sus din cartea citată, tradusă şi publicată în ianuarie 1890, ediţia a doua, specificaţie făcută în introducere, Or, pentru Nietzsche, rezultă din scrisori că suferinţele produse de boală nu-i aduceau fericire, ci din contră. Într-o scrisoare, destul de lungă trimisă surorii sale Elisabeth, de la Bonn, în a doua zi de după Rusalii, povesteşte cu lux de amănunte despre distracţiile, chiar cu caracter bahic, la care a participat,

190

din care se deduce că era fericit chiar mulţumit. De altfel, după anii tinereţii, Nietzsche nu va mai fi atât de entuziasmat de filosofia schopenhaueriană. Încă de pe vremea când scriam mica mea lucrare despre Schopenhauer, nu mai credeam ferm în aproape niciunul din toate punctele dogmaticii lui (Scrisoare către Paul Deussenn,

august 1877) În filosofia ambilor gânditori vom găsi folosită adesea noţiunea Voinţă. Opera de bază a lui Schopenhauer este Lumea ca voinţă şi reprezentare. La Nietzsche coloana vertebrală a operei sale este conceptul voinţa de putere.

Că durerea nu este izvor pentru o fenomenologie pesimistă, nu numai că rezultă din întreaga activitate a lui Nietzsche, şi mai ales din cea spirituală, dar el îşi exprimă, într-o scurtă notă, calificată aforism, şi concepţia la chestiunea în discuţia acestui material. Într-o scriere de o pagină de carte format obişnuit, A5, răspunde la întrebările dacă Boala îl face pe om mai bun, dacă domolirea europeanului în ultimul mileniu poate fi privită ca urmare a unei lungi suferinţe(…), dacă moralitatea noastră - fragila noastră moralitate europeană modernă(…) sunt expresia unui regres fiziologic. Răspunsul este negativ, fiindcă dacă aşa ar sta lucrurile ar trebui să admitem un gând stupid şi anume: cu cât un om se simte mai sănătos, mai puternic, mai bogat, mai fertil, mai întreprinzător, cu atât va deveni mai «imoral», virtutea ar deveni lucrul cel mai scump din lume şi cu ajutorul ei pământul ar deveni un spital.

Boala deşi l-a împiedicat pe Nietsche să-şi continue cariera de profesor universitar, deşi părăsirea acesteia a avut şi alte motive, în primul rând de a avea mai mult spaţiu temporal pentru elaborarea şi tipărirea

191

operei sale filosofice (La Basel era profesor de filologie clasică) nu l-a oprit de la întâlnirile prieteneşti şi, mai ales, în a se „instrui” continuu. Îl citeşte pe Spinoza şi îl declară ca un bun coleg de idei, că nu este singur în ceea ce priveşte expediţiile lui filosofice, îl citeşte pe Dostoevski şi are toată admiraţia faţă de operele marelui scriitor rus, răspunde criticilor, poartă polemici, în special privind ruperea prietenii cu Wagner.

Citind biografiile celor doi titani amintiți, ai gândirii filosofice germane din secolul 19, întâlnești multe similitudini. Aș aminti, în primul rând, că familiile au vrut ca celebrele lor odrasle să urmeze alte căi în viaţa. Mama lui Nietzsche, după cum am spus, dorea ca Friedrich să continue tradiţia tatălui, de pastor. Schopenhauer făcea parte dintr-o familie de negustori, bogată. Forţat de tatăl său urmează şcoli comerciale, dar imediat după moartea acestui le părăseşte şi se preocupă de medicină şi filozofie. Amândoi se remarcă printr-o pregătire temeinică încă din tinereţe. La 25 de ani Schopenhauer îşi ia doctoratul. Nietzsche la 25 de ani este deja profesor la Universitate din Basel. Amândoi își trădează mentorii. Schopenhauer pretindea că duce mai departe filosofia lui Emmanuel Kant. Numai că filosoful din Königsberg considera că lucrul în sine, das Ding an sich, nomenul, ne rămâne necunoscut, în timp ce Schopenhauer pornind de la ideea că omul este și lucrul în sine și fenomen poate surprinde esența lucrurilor acea parte din spatele lumii fenomenale.

Atât Schopenhauer cât și Nietzsche au ca substrat al pregătirii lor cultura elenă, numai că ultimul este influențat hotărâtor de presocratici iar celălalt în special de filosofia lui Platon. Și receptarea lor în România are

192

ceva asemănător. Românii, mă refer desigur la intelectualitatea de marcă din țara noastră, au intrat în contact cu filosofia celor doi gânditori, Schopenhauer prin traducerile făcute de Titu Maiorescu, iar Nietzsche prin cele ale lui Constantin Rădulescu Motru, doar după moartea lor. Opera lui Nietzsche intrând în circuitul cultural românesc mai mult după Revoluția din Decembrie. Aș mai aminti faptul că ideile lor s-au bucurat de mai multă apreciere spre sfârșitul vieții, sau după ce a trecut pragul final al acesteia.

Deși a avut mulți prieteni, paradoxal, Nietzsche a fost un singuratic, în special după părăsirea profesoratului la Universitatea din Basel. Poate boala l-a dirijat spre această stare existențială. Colinda stațiunile din Elveția, Franța și Italia în căutarea sănătăţii, scria cu o voinţă furibundă, se interesa de tipărirea propriilor lucrări pe care le trimetea cunoscuților, odată cu propriile păreri despre ele.

Nietzsche a fost un maestru al stilului, recunoscut de către cititori săi, care nu erau de mâna a doua. De altfel, conştient că scrierile sale nu erau adresate vulgului, ci elitelor, era mulţumit că este citit de oameni aleşi, şi în faţa acestora era plin de sine. Imputându-i-se că scrie prea mult în limba latină, consideră acuzaţia ca un merit. Wagner spunea odată (citat din scrisoare către doctorul Heinrich von Stein) despre mine că scriu latinește și nu în germană: ceea ce este și adevărat și agreabil de auzit. Amintindu-i faptul că originea lui este poloneză – Examinaţi-mi numele: strămoşii mei au fost nişte nobili polonezi, (Nici Immanuel Kant nu era un german pur:era fiul unui curelar de origine scoţiană) mama bunicului meu mai era o poloneză - îi spune că

193

deşi este un semigerman, pretind că înţeleg din arta limbajului mai mult decât le este posibil germanilor s-o facă. Această stare de mulţumire şi de o oarecare emfază privind stilul său, contribuţia la îmbogăţirea limbii germane, ducând modestia peste limitele acceptate, exprimându-mă eufemistic, o aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Erwin Rohde, filolog de seamă şi prieten apropiat al lui Nietzsche, prin care îi mărturiseşte . […] îmi imaginez că, prin acest Zarathustra, am dus limba germană la punctul desăvârşirii ei. După Luther şi Goethe mai era necesar un al treilea pas. Nietzsche după aceea îi spune prietenului că îl întrece pe Goethe în liniatura mai riguroasă, mai virilă, fără însă a cădea ca Luther în grosolănie. Continuă cu Stilul meu este un dans; un joc al simetriilor de orice fel, precum şi un salt dincolo de aceste simetrii. Pe aceeaşi temă Nietzsche îi spune lui Rohde: […] am rămas poet până la ultima limită a acestui concept…

O fi lipsă de modestie sau conştiinţa genului privind realizările sale şi rolului pe care-l are?

Nietzsche a fost un burlac. Cartea despre care discutăm înseriază şi câteva scrisori adresate unor femei. Nu par a fi scrisori de dragoste, deşi cuprind apelative de adresare din care rezultă că relaţiile erau apropiate. Conţinutul scrisorilor ne vorbesc însă de nişte relaţii de amiciţie, nu par ale unui îndrăgostit, puteau să-l conţină şi scrisorile adresate prietenilor. Totuşi, Amalia Pavel , în introducere, ne informează că Nietzsche, ar fi dorit să se căsătorească cu Lou von Salomé, fiica unui general rus, scriitoare. Refuzul îl dezamăgeşte pe Nietzsche şi într-o scrisoare către Malwida von Meysenbug, o altă prietenă de cugetări, ripostează dur. Domnişoara Salomé îl

194

informase că s-a logodit iar el nu i-a răspuns.[…]Acest soi de oameni, cărora le lipseşte respectul faţă de ceilalţi, trebuie evitat, mărturiseşte el Malwidei. O observaţie răutăcioasă din parte-mi ar fi că pentru cucerirea unei femei nu este suficientă numai voinţa de putere, că femeia este mai greu de descifrat decât filosofia, că nici cele mai profunde studii, fie ele şi despre gândirea greacă veche, nu te ajută. Vorbele frumoase ajută, au rolul lor, dar femeia e… femeie.

Citind scrisorile lui Nietzsche, descoperi o personalitate complexă, cu intense și contradictorii trăiri spirituale, și cu dureroase, uneori dramatice, trăiri fizice. Nietzsche și-a conștientizat sfârşitul prea timpuriu şi s-a aflat într-o luptă perpetuă cu sine însuşi pentru a-şi termina opera. Voinţa de putere teoretizată de el a rezultat şi din această luptă sortită înfrângerii fizice. Nietzsche moare nemulţumit de societatea în care trăia dar mulţumit de Aşa grăita Zarathustra şi celelalte scrieri ale sale. Contemporanii şi urmaşii în ale filosofiei şi literaturii au avut ce scrie nefiind nici dincolo de bine şi de rău şi nici între bine şi rău, adică într-o prezentare cenuşie, ci s-au exprimat viu, colorat cu puternic contrast în alb şi negru

Aşa grăit-a Zarathustra După cum însuşi Nietzsche consideră, Așa grăit-

a Zarathustra este opera lui fundamentală. A scrie despre Nietzsche şi a nu scrie despre Aşa grăit-a Zarathustra este un act nu numai de neglijenţă sau ignoranţă, ci şi de impietate. La noi, în România vreau să spun, dacă această

195

sintagmă mai este valabilă în zilele integrării europene şi globalizării, cartea a fost tradusă destul de târziu, la peste un secol de la apariţie. Lăsând la o parte perioada proletcultistă, explicaţii sunt greu de găsit, mai ales că a fost un timp când eram progermani prin definiţie iar Nietzsche era în vogă, voinţa lui de putere, fiind dictonul preferat al fascismului. De la Wikipedia, enciclopedia liberă, aflăm că prima versiune românească a Așa grăit-a Zarathustra a apărut în anul 1991, la Editura Edinter, Bucureşti, traducerea aparţinând Victoriei Ana Tăuşan. A doua apariţie are loc în 1994, la Editura Humanitas iar traducerea este făcută de poetul Ştefan Augustin Doinaş. A fost reeditată în 1997 şi 2000 A mai apărut o traducere de George Emil Botez în anul 2009, editura Antet. De remarcat Introducerea făcută de Ştefan Augustin Doinaş. Fără a supăra pe filosofi, aş califica-o un adevărat document filosofic. Fără a supăra pe ceilalţi traducători, consider în mod aprioric că actul făcut de Ştefan Augustin Doinaş intră în legile firii, ale necesităţii şi ale dumnezeirii; sau întâlnit şi, într-un fel, s-au contopit două personalităţi artistice deosebite, dar apropiate în cuget şi simţiri, Nietzsche un mare german, Doinaş un mare român

Nietzsche îl acuza pe Platon că a făcut din poezie o slujnică a filozofiei, aşa cum în evul mediu filosofia era o slujnică a religiei. După Augustin Doinaş, Nietzsche împacă filosofia cu poezia, pe logos cu mytos, cunoaşterea este posibilă nu numai prin categorii, prin filozofie; şi poezia este o formă de cunoaştere. Lui Nietzsche adversarii îi impută tocmai faptul că nu a elaborat concepte şi că s-a exprimat mai mult metaforic, poetic. Într-un cuvânt, Nietzsche nu ar fi filosof fiindcă

196

nu a elaborat un sistem filosofic, ca de pildă Platon, Immanuel Kant sau Hegel.

Aşa grăit-a Zarathustra este în acelaşi timp o carte de literatură artistică, un poem, plină de simboluri, de metafore, de expresii cu sensuri şi subînţelesuri. În acelaşi timp este şi o carte de filozofie, prin problematica abordată. Deşi nu conţine concepte filosofice, demonstraţii, cartea nu este uşor de citit, nu se citeşte o singură dată şi rămâi cu o idee generală ca după citirea unui roman. Într-un fel se aseamănă cu Biblia, deşi nu este scrisă în versete. Aproape fiecare frază, fiecare rând cuprinde o idee. Dacă ai încerca să-i faci un rezumat ar rezulta un volum mult mai mare decât originalul. Ca și în Biblie, sau ca într-o carte de știință, poţi căuta un răspuns la o oarecare problemă. Pentru aceasta, ca într-un dicţionar poţi căuta un subiect şi o pagină. În Aşa grăit-a Zarathustra dacă mergi la cuprins vei găsi răspunsuri afirmate în 80 de capitole, dar nu exprimate ca într-o carte de geometrie, spre exemplu, ce este o dreaptă, sau una de filozofie, ca de pildă la Immanuel Kant, în care ne explică cum sunt posibile judecăţile apriorice, în urma unui efort mintal de analiză sau cercetare, ci sunt viziuni poetice apărute într-un moment fast de inspiraţie. Dar iată cum vede Nietzsche acest moment unic pentru creatorul de artă, întâlnirea lui cu el, fiind unul din momentele rare ale creaţiei omenirii:

Dintr-o dată cu o delicateţe, cu o puritate inefabile, un lucru se face văzut, se face auzit, te zguduie şi te cutremură din adâncuri. Asculţi nu mai cauţi; primeşti, fără a întreba cine este cel ce dă; o gândire fulgeră timp de o clipă, se impune ca o necesitate, fără a-ţi lăsa nici cea mai mică ezitare asupra formei în care se

197

cere să fie exprimată, - n-am avut niciodată posibilitatea de a alege. E un extaz a cărui tensiune formidabilă se rezolvă uneori în torente de plâns, în timp ce pasul, involuntar se răreşte sau se accelerează. Te simţi răpit de tine însuţi, păstrezi doar conştiinţa unei infinităţi de fiori subtili şi de şiroaie care te străbat până-n tălpi. E o atât de profundă beatitudine, că durerea şi tristeţea nu mai au efectul unor forţe ostile, ci par o condiţie cerută, o nuanţă chemată în strictă necesitate de această risipă de lumină. Simţi instinctiv marile ritmuri care îmbrăţişează spaţiile immense în care trăiesc formele; amplitudinea legănării, nevoia unui ritm larg par a fi măsura unei atari inspiraţii, un fel de contrapondere la presiunea, la tensiunea ei. Toate aceste, involuntare în prima clipă, par purtate de o rafală de libertate, de independenţă, de putere, de divinitate. Ceea ce este mai remarcabil e calitatea involuntară a imaginii, a metaforei. Totul ţi se oferă ca expresia ce mai apropiată, cea mai justă, cea mai simplă. Într-adevăr, pentru a relua termenii lui Zarathustra, se pare că lucrurile se apropie cu de la sine putere şi vin spre a-ţi servi ca imagini…

Deci filosofia lui Nietzsche nu este cercetare, nu este deducție sau inducție ci inspirație artistică, iar ce s-a întâmplat cu el în cazul Zarathustra are o pauză de milenii. Iată experienţa mea în privinţa inspiraţiei. Nu mă îndoiesc că va trebui să străbată îndărăt milenii pentru a găsi un alt om care să poată zice. Este şi a mea. O fi lipsă de modestie ori conştiinţa geniului. În general, geniile, prin măreţia, prin conştiinţa menirii lor, sunt modeste.

198

Patru sunt temele majore pe care le tratează Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra şi pe care le vom întâlni şi în alte scrieri. Au şocat, au determinat interes şi critică, uneori destul de dură, ideile supraomului, a voinţei de putere, veşnica reîntoarcere şi critica religiei, prin care anunţa moartea lui Dumnezeu. În plan filosofic, exprimat poetic, Nietzsche gândea la o lume nouă. Nazismul i-a convertit ideile în politică şi a ieşit ceea ce ştim. Nu o dată ideile filosofice, religioase, artistice, ba chiar şi ştiinţifice, au fost folosite pentru pavarea drumului spre iad.

Aşa grăit-a Zarathustra, cartea, este alcătuită dintr-un prolog şi patru părţi. În Cuvântul său introductiv Ștefan Augustin Doinaș, într-o pagină şi jumătate face o succintă sinteză a cărţii. În prolog, intitulat Precuvântarea lui Zarathustra, Nietzsche relatează despre prima descindere a lui Zarathustra între oameni, condamnarea de către acesta a actelor omeneşti – virtutea, mila, justiţia, fericirea – pentru depăşirea omenescului şi tinderea spre omul superior, Supraomul. Neînţeles de mulţime care preferă un om vulgar, răutăcios, viclean dotat cu toate relele pământului, profetul înţelege că doctrina sa trebuie comunicată unui număr restrâns de adepţi. Partea întâi cuprinde cuvântări ale lui Zarathustra, majoritatea critici la adresa moraliştilor, ale adepţilor lumii de după moarte, pesimiştilor, la adresa unor instituţii - armată, presă , stat - contra celor miloşi, contra femeilor etc. În alte cuvântări, constructive, din aceeaşi parte, Zarathustra propune castitate, respectul pentru copil şi căsătorie, iubirea faţă de departele, prietenia, moartea de bună voie, să distingă apropierea Marii Amieze, zare în care va apărea Supraomul.

199

În partea a două se continuă criticile la adresa savanţilor, metafizicienilor, politicienilor, revoluţionari şi democraţi…Se propune în alte cuvântări mântuirea prin voinţă.

Partea a treia, Nietzsche o rezervă cu precădere ideii eternei reîntoarceri, a Identicului. Omul este obligat prin destin să-şi retrăiască în veci viaţa fără a putea să o schimbe.

În partea a patra, Nietzsche ne prezintă un Zarathustra care se întâlneşte cu personaje care simbolizează o lume decăzută şi face teribilul enunţ că Dumnezeu a murit, reliefat şi prin celebrarea în mod blasfematoriu a momentului Cina cea de Taină. Cartea se termină cu un Zarathustra neînţeles, repudiat de discipolii săi, al cărui sicriu va fi coborât în vulcanul Etna. Sfârşitul cărţii, ne spune Augustin Doinaş, n-a fost niciodată încheiat.

În partea ultimă a cuvântului să Doinaş face o analiză a modului cum a fost receptat, înţeles apreciat, criticat Nietzsche şi opera sa de lumea filosofilor, precum şi problemele pe care le presupune traducerea unei asemenea cărţi şi a unui asemenea autor.

Also sprach Zarathustra are ca subtitlu O carte pentru toţi şi pentru nimeni. Cu modesta mea cultură filosofică afirm că Aşa grăit-a Zarathustra este o carte care merită citită pentru frumuseţea stilului, pentru problemele puse, unele de actualitate, este o carte pentru cei care vor să vadă cum se poate face filozofie în mod poetic şi poezie în mod filosofic. Prin felul în care este scrisă Aşa grăit-a Zarathustra, postmoderniştii îşi au izvoarele în lirismul lui Nietzsche. Dar pentru a înţelege ceva din Nietzsche, ca începător, este recomandabil să

200

citeşti, înainte şi după, introducerea făcută Ştefan Augustin Doinaş.

Nietzsche și femeile

Friedrich Nietzsche, cunoscutul autor al cunoscutei

şi contradictoriei cărţi Also sprach Zarathustra - Ain buch fur Alle und Keinen (Aşa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toţi şi niciunul) a rămas din fragedă copilărie orfan de tată, pastor protestant. Întreaga lui afectivitate se va îndrepta către Franziska, mamă, şi Elisabeth, soră. Din peregrinările pe care le face în anii de studii prin diferite oraşe germane, le va trimite scrisori pline de respect şi afecţiune, discută nu numai probleme familiale, ci şi sociale, de cultură. O interesantă corespondenţă poartă cu Malwida von Meysenburg, Louise Ott, Mathilda Maier, chestiuni personale, despre scrierile sale, unele cu conţinut muzical, filosofic, moral. La 38 de ani o cunoaşte pe Lou von Salomé, fiica unui general rus, scriitoare. Cartea Ameliei Pavel, Friedrich Nietzsche, aforisme – scrisori, Humanitas, Bucureşti ,1992 cuprinde două epistole trimise de Nietzsche prietenei sale Lou, datate 10 iunie 1882 şi sfârşit de august 1882, scrisori pline de afecţiune. Din prima: […] leg de viaţa noastră în comun speranţe atât de înalte încât nici un efect secundar, inevitabil sau întâmplător nu mă impresionează decât prea puţin și tot ce ar rezulta de aici vom suporta împreună şi tot împreună vom arunca seară de seară în apă întreaga bocceluţă – nu-i aşa?

A doua scrisoare o începe aşa: Draga mea Lou, am plecat din Tautenburg la o zi după dvs. cu inima plină de mândrie, foarte îndrăzneţ – de ce oare? Şi o încheie: Din

201

toată inima binevoitor faţă de destinul dvs. – căci iubesc în dvs. speranţele mele. O cere în căsătorie dar este refuzat. În 1887 scria Malwidei von Meysenburg: Dra Solomé mi-a comunicat şi ea logodna; eu însă nu i-am răspuns, oricât de sincer i-aş dori fericirea și prosperitatea. Acest soi de oameni, cărora le lipseşte respectul faţă de ceilalţi, trebuie evitat.

În sec 19 s-a dat marea luptă pentru emanciparea femeii, luptă începută de Revoluția Franceză. Se remarcă, în primul rând, socialiștii, aliniați la ideile lui Marx. August Babel (1840-1913), membru marcant al Internaţionalei I şi fondator, cu Wilhelm Liebknecth (1826-1900), al social-democraţiei germane, scrie cartea Femeia și socialismul, apărută la noi cu titlul Femeia în prezent, trecut şi viitor, face o critică aspră privind situaţia de sclavă a femeii în societate şi militează pentru emanciparea acesteia.

Lui Nietzsche, credincios ideilor sale despre veşnica întoarcere şi creării supraomului, criticul vechilor concepţii filosofice şi autorul dornic de a făuri a filosofie a viitorului, în problema femeii gândirea îi rămâne încorsetată în tipare antice şi feudale. În Așa grăita Zarathustra acordă un spaţiu de aproape trei pagini, intitulat Despre femeile bătrâne şi tinere. Discutabil titlu; omite să vorbească, să scrie, despre femeile, să le definim, în floarea vârstei, care, după propria părere, formează stâlpul societăţii. Desigur în ceea ce priveşte rolul femeii în societate, ca parte intrinsecă a acesteia.

O bătrână îi reproşează lui Zarathustra că a vorbit multe dar niciodată n-a grăit ceva despre femeie. Răspunsul lui Zarathustra este grăitor: Despre femeie se

202

cade să le spui numai bărbaţilor. Bătrâna îi răspunde că ei i se poate spune fiindcă are ani mulţi şi va uita totul. Rezultă de aici că femeia ţine minte orice părere ce nu-i convine. Dar de ce? Pentru a se răzbuna? Pentru a plăti? Oricum, caracterizarea şi rolul pe care i-l acordă nu este în avantajul femeii. Considerând că femeia este o enigmă…totul are în ea o singură soluţie: maternitatea.

Pentru femeie, bărbatul n-i decât un mijloc: scopul întotdeauna este copilul.

Relaţia dintre bărbat şi femeie să se bazeze pe dragoste, dragoste care să ducă la naşterea supraomului. Iubirea femeilor să fie plină de curaj. […]cu iubirea voastră să vă năpustiţi pe acela de care vă e teamă. În familie bărbatu-i zicând: aşa vreau eu. Femeia-i fericită zicând: aşa vrea el.

Lumea este desăvârşită când oricare femeie se supune bărbatului cu întreaga ei iubire.

In final Zarathustra solicită de la bătrână adevărul ei despre femei. Aceasta îi răspunde: Te duci acum la femei? Vezi, să nu uiţi biciuşca. Fără comentarii…

În capitolul VII intitulat Virtuțile noastre din Dincolo de bine și de rău, Preludiu la o filozofie a viitorului, Nietzsche își continuă ideile despre femei din Așa grăita Zarathustra, făcând o critică aspra la adresa acestei jumătăți a omenirii, negându-i unele drepturi, unele aspirații. Din acest punct de vedere, autorul care se vroia un copernican în ale filosofiei, în răsturnarea vechilor valori, se dovedeşte un dogmatic feroce. Femeia care vrea să devină independentă, care vrea să arate bărbaţilor ce este, Femeia în sine se numără printre progresele cele mai rele ale urâţirii generale ale Europei. Femeia este plină de pedanterie de superficialitate,

203

infatuare, nestăpânire şi lipsă de modestie Spiritul ştiinţific la femeie este de un îngrozitor prost gust, ea caută să domine. Dar nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii de adevăr! Nimic nu-i este femeii încă de la bun început mai străin, mai odios, mai ostil, decât adevărul – marea ei artă este minciuna, miza ei cea mai înaltă este aparenţa şi frumuseţea. După Nietzsche, bărbaţii iubesc la femei tocmai arta de a minţi, aparenţa şi frumuseţea şi nicidecum spiritul de libertate, ştiinţific. Este apreciat gestul lui Napoleon că i-a dat a înţelege mult prea elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis (femeia să tacă în politică), ca şi al bisericii: mulier taceat in eclesia (Femeia să tacă în biserică). Numele Madame Roland, Madame de Staël sau Monsieur George Sand, ca argumente în favoarea femeii în sine, independentă, dă dovadă de cel mai prost gust. Pentru bărbaţi, după Nietzsche, cele trei femei ciudate, cum le defineşte el, sunt exact cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipării femeilor şi a pretenţiilor lor de independenţă

Nici în bucătărie femeia nu este vrednică de ceva bun. Femeia nu înţelege ce anume înseamnă hrană, şi mai vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi o făptură gânditoare, ea trebuia încă de secole să fi intrat în posesia celor mai importante adevăruri fiziologice, ca şi a artei vindecării. Din cauză că femeile sunt proaste bucătărese, crede Nietzsche, evoluţia omului a fost mult prea multă vreme ţinută în loc. Gândirea bărbatului profund față de femeie nu poate fi decât una de tip oriental, femeia ca posesiune, ca proprietate ce poate fi pusă sub cheie, așa cum au procedat vechii greci care odată cu cucerirea puterii, îmbogățirea culturală, au

204

devenit tot mai aspri față de femeie, mai orientali. Tratarea cu considerație de către bărbați a femeii, încercarea acesteia de a trece în față, de a ocupa un rol social tot mai important nu duce la progresul femeii, ci, din potrivă, la regresul ei, la pierderea feminității. Tăria unei femei, influența ei asupra bărbaților nu stă în bagajul de cultură, în instrucție ci în natura ei, în suplețea ei cu adevărat felină și vicleană, gheara de tigru ascunsă sub mănușă, naivitatea egoismului ei. Compasiunea față de femei rezidă din faptul că această pisică periculoasă (femeia) apare mai sensibilă, mai vulnerabilă decât orice alt animal, având o mai mare nevoie de afecţiune.

Iată şi şapte mici dictoane spuse în versuri - Nietzsche este şi un mare poet - despre femeie:

Plictisu-i dus ca printr-o vrajă, Când un bărbat îmi pică-n mreajă! Ah, vârsta şi ştiinţa abilă Dreg şi-o virtute mai fragilă! În rochie neagră, tăcută tare, Orice muiere înţeleaptă pare. Pentru norocu-mi, pân-am să mor Mă-nchin la Domnul şi la croitor. Fata: capcană înmiresmată Baba: un zmeu din ea se-arată Nume nobil, picior de zeu Şi-ncă bărbat: de-ar fi al meu! Înţelepciunea-n vorbe puţine Dar măgăriţei nu-i sună bine! Nietzsche nu este singurul care a scris despre

femei, nici singurul care a scris cu iz de misogin. E suficient să amintim doar versurile lui Eminescu din Scrisoarea V. Le-am recitit şi mă întreb. Cine pe cine a

205

influenţat: Eminescu pe Nietzsche sau Nietzsche pe Eminescu. Sau, niciunul pe celălalt. Poate situaţiile oarecum asemănătoare, ambii n-au fost căsătoriţi, ambii au fost îndrăgostiţi de o minte scurtă, haine lungi, şi, vai!, ambii au murit în condiţii asemănătoare. Despăre motivele nemariajului lui Eminescu cu Veronica Micle sunt multe supoziţii. De ce l-a respins Lou von Salomé pe Nietzsche, din cărţile citite n-am aflat. Poate din cauză că femeile nu se cuceresc cu filozofie. Sau poate adevărul transpiră din aceste aforisme răutăcioase din Amurgul zeilor la adresa femeilor.

Femeia perfectă face literatură aşa cum se fac micile păcate: pentru a vedea, în trecere, privind în jur, dacă o remarca cineva, şi pentru ca cineva să o remarce.

Al doilea aforism este şi mai sarcastic şi, după mine nu trebuia să iasă din gura unui filosof, dar mai ales din pana lui. Dar una este părerea mea şi alta este zicerea lui Nietzsche. Să citim:

Se socoteşte că o femeie e profundă - de ce? Petru că, în ceea ce o priveşte, nu se ajunge niciodată la fund…

Să fie acesta adevărul adevărat că N. a murit burlac? Mai ştii. Grădina Domnului este mare, chiar dacă Nietzsche a zis că Dumnezeu e mort(!)

După cum am văzut din Scrisori, Nietzschhe avea un deosebit respect faţă de Franziska, maică-sa, şi faţă de Elisabeth, sora-sa, pe care o dezmierda cu apelativul Lisbeth. E drept, că Lisbeth, până la urmă şi-a demascat caracterul (a făcut modificări în manuscrisele lui nepublicate, prilejuind apariţia unor păreri că Nietzsche era antisemit iar ideile lui au stat la baza ideologiei fasciste), şi poate personifica imaginea lui Nietzsche despre femeie.

206

Notă: Departe de mine ura faţă de femei, deşi nu puţine

au fost neajunsurile suportate din cauza lor. Din contră… Totuşi acest articol mi-a fost sugerat de realităţi cotidiene: Cât de abraşe sunt unele realizatoare de la televiziunile noastre! Apoi monicile, ilenele, mariile, casandrele din politica românească de azi. Dar și cele de pe Elba, Potomac, Sena sauTamisa. Politica din trecut s-o dăm uitării.

Dincolo de bine și de rău

O primă întrebare care se pune este ce se află, ce

fiinţează dincolo de bine şi de rău? Strict formal, binele şi răul fiind categorii etice, dincolo de ele, adică înainte de a fi bine sau a fi rău, sau după ce a fost bine sau a fost rău, există doar nimicul. Nici bine, nici rău nu există, actele umane poartă aceste peceţi, a treia posibilitate nu există, terţum non datum. În cazul în care nu eşti implicat în actul moral respectiv, poţi defini o activitate ca nici bună nici rea, desigur în cadrul aceluiaşi sistem de referinţe. Să dăm însă crezare lui Nietzsche şi să admitem o fiinţare dincolo de bine şi rău. Cine este aceasta? Propria lui concepţie, deci ideile lui sunt dincolo de ale lui Platon, de ale lui Kant, de ale lui Goethe, şi chiar ale lui Schopenhauer, pentru care în tinereţe avusese o admiraţie posesivă. El nu infirmă ideile filosofice ale predecesorilor, ci le hiperbolizează pe ale lui.

După propria-i afirmaţie, Dincolo de bine şi de rău este Aşa grăit-a Zarathustra, altfel exprimat.

207

Nu toți exegeții consideră că Nietzsche ar fi filosof. Eric Blondel într-o prezentare la Amurgul idolilor, îl consideră un filolog După studii, Nietzsche este într-adevăr filolog. La Universitatea din Bazel, Elveţia, a ţinut cursuri de literatură greacă. Cu studii sau fără studii de specialitate certificate, Nietzsche este un filosof, sau, bine spus este şi filosof, pe lângă fiinţarea lui ca filolog, poet, estetician – special, muzică. A avut preocupări de etică. Am putea vorbi ca despre un spirit renascentist (târziu) lipsindu-i dimensiunea artelor vizuale.

Concepţia filosofică a lui Nietzsche nu este cuprinsă într-un sistem filosofic ca de pildă la Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc. In fond ce este filosofia? O viziune de ansamblu asupra lumii. La început asupra existenţei materiale ce ne înconjoară, apoi asupra omului şi a creaţilor lui. Grecii vechi o defineau ca dragoste de înţelepciune. Sub acest aspect, opera lui Nietzsche este plină de înţelepciune. Că unii acceptă sau nu tezele formulate de el este o altă problemă.

Nietzsche îşi prezintă ideile filosofice într-un mod aparte. Eseuri scurte, aforisme, exprimări, adesea, poate prea adesea, artistic, face apel la simboluri, dar sunt idei despre rosturile lumii, ale savanţilor, ale filosofilor, despre specia umană cu cele două componente definitorii, bărbatul şi femeia, despre creaţiile omului, religioase, morale, estetice… Într-un cuvânt filosofice.

Opera principală care a resuscitat conştiinţe din somnul dogmatismului a fost Aşa grăit-a Zarathustra, determinând o invazie de păreri pro şi contra. Ideile principale, veşnica reîntoarcere, supraomul, voinţa de putere sunt reluate, adâncite în Dincolo de bine şi de rău. Aşa grăit-a Zarathustra poate fi considerat şi un roman,

208

un poem în proză. Calităţile stilistice, combinarea cuvintelor, sensul şi subînţelesul propoziţiilor, metaforizarea exprimării ne dau dreptul să facem astfel de apreciere. Într-o aranjare mai haotică, neconvenţională, Aşa grăit-a Zaratustra, putea deveni cel mai reuşit poem post modernist.

În Dincolo de bine şi de rău, exprimarea este filosofică, deşi se trădează şi spiritul de poet al autorului. Nietzsche se distinge de predecesorii săi, fie filosofi, fie filologi, nu numai prin conţinutul de idei al cărţilor sale, sau felul de exprimare, ci şi prin redactarea lor. Aş zice, un model al spiritului german. Eseurile, aforismele sunt numerotate; apare ca un autor foarte ordonat, sistematizat, uşor de studiat, de conspectat. Dar numai în aparență înţelegerea lui este uşoară, profunzimea ideilor obligă la meditaţie iar superficialitatea în lecturare te du-ce spre marginalizare sau la păreri greşite.

Dincolo de bine și de rău cuprinde nouă capitole, cu teme diferite, toate având un fir roșu, concepția din Așa grăit-a Zarathustra. De la început, din subtitlu, Preludiu la o filozofie a viitorului ne anunţă care ar trebui să fie conţinutul filosofiei, o filozofie în afara dogmatismului. Încă din introducere el scoate sabia critică, dacă o fi băgat-o în teacă după ce a scris Aşa grăit-a Zarathustra, mpotriva vechilor filosofii, începând cu floarea cea mai aleasă a antichităţii, cu Platon.

Pentru început, În dincolo de bine și de rău Nietzsche face o critică a prejudecăţilor filosofilor. Voinţa de adevăr îi obligă să răspundă la diferite întrebări, credinţa filosofilor se află în antinomia valorilor De omnibus dubitandum. Filosofii nu se îndoiesc de acest adevăr, iar noii filosofi vor fi filosofi ai

209

variantelor periculoase, negarea adevărului este o condiţionare a vieţii, dar opunerea faţă de valorile acceptate este o condiţie primejdioasă. Filosofia lui este o asemenea gândire. Nietzsche acceptă asemenea poziţie O filozofie care îşi asumă acest risc se situează, astfel, ea însăşi dincolo de bine şi de rău, De pe această poziţie se ridică împotriva credinţei în conceptele filosofice chiar în marea descoperire a lui Kant, cum sunt posibile judecăţile apriorice, de care filosoful de la Keonisberg era mândru dar este de acord că raţionalismul lui Kant, al filosofiei germane, în genere, este un antidot împotriva senzualismului atotputernic Desigur face referiri la senzualismul englez care a predominat, filosofic, secolul 18. Lumea nu este o creaţie a organelor de simţ Acceptarea unei astfel de teze ne duce la ideea radicală Reducţio ad absurdum. În acelaşi timp. Nietzsche nu admite nici atomismul materialist, se consideră un Copernic, un vizionar împotriva aparenţelor. Filosofia lui Nietzsche se reduce până la urmă la voinţa de putere . Pshologia, ca şi filosofia s-a împotmolit în prejudecăţi şi temeri morale(…) a o concepe aşa cum o concep eu, şi anume ca morfologie şi teorie a voinţei de putere, psihologia va reprezenta calea spre problemele ei fundamentale,

Omul, deci şi filosoful, văzut de Nietzsche trebuie să aibă un spiririt liber. Dar puţini sunt cei independenţi. Independenţa este un privilegiu al celor puternici. Cred că ideile noastre cele mai elevate sună – şi aşa şi trebuie - ca nişte nerozii, poate chiar ca fără de legi atunci când, în mod nepermis se întâmplă să ajungă la urechea celor care nu sunt făcuţi, predestinaţi pentru asta. Aceste idei sunt rezultatul voinţei de putere, a omului liber, iar

210

Nietzsche se consideră un om liber iar noii filosofi au ceva din spiritul lui.

În conştiinţa multora, prin sintagma ce a enunţat-o – Dumnezeu e mort – Nietzsche apare ca un ateu. Autorul lui Aşa grăit-a Zarathustra este departe de o asemenea atitudine. E drept că el face o critică aspră religiei, bisericii, creştinismului, dar el nu face decât să arate care este situaţia în sânul creştinismului şi care sunt efectele activităţii slujitorilor bisericii. În Dincolo de bine şi de rău, capitolul IV se intitulează Fiinţa religioasă. Este o analiză a comportării omului religios şi a efectelor credinţei asupra omului. Pentru Nietzsche, credinţa creştină este de la bun început un sacrificiu, sacrificiu al libertăţii, al mândriei, al încrederii spiritului în sine însuşi. Mânăstirile sunt închisori ale sufletului, biserica prin ideile sale de renunţarea la lumea reală duce la mortificarea sufletelor, face din om un sublim avorton. Consideră că preoţii sunt oameni insuficient de mari şi de aspri pentru a avea voie să lucreze ca artişti la modelarea omului… au domnit cu deviza lor „egali în faţa lui Dumnezeu, peste destinul Europei , până ce, în sfârşit, iată că au izbutit să obţină o specie minoră, aproape ridicolă, un anima gregar, ceva blând, bolnăvicios şi caraghios, europeanul de azi.

Desigur, în acest citat este destul de străvezie idea lui Nietzsche despre omul viitorului, omul cu voinţă de putere, supraomul. Acelaşi mod de gândire îl întâlnişi în însemnările lui Nietzsche despre morală. În capitolul V, Contribuții la istoria naturală a moralei, critica este îndreptată împotriva unei morale impuse, a normelor morale stabilite de democrați și socialiști. Morala pe care o critică, este o tiranie împotriva rațiunii, naturii,. Cei ce

211

cred în astfel de morală sunt calificați drept prostănaci principii prestabilite. Și în morală acționează voinţa de putere. Este nevoie de un nou tip de filosofi şi conducători, spirite libere care să creeze condiţiile pentru apariţia unei noi morale, a celui puternic, a omului viitorului.

După Nietzsche vechea filozofie trage să moară. Face deosebire între profesorii de filozofie şi filosofi. Filosofii propriu-zişi sunt oameni care ordonă şi legiferează. Voinţa lor de adevăr este voinţa de putere. Filosoful este predestinat rezolvării marilor probleme. Nu oricine doreşte poate fi filosof, Nietzsche situează filozofia deasupra ştiinţelor, pe filosof deasupra savantului, care nu este capabil de sinteză.

Virtuţile omului secolului 20 (Nietzsche nu l-a mai apucat) vor fi cu totul altele, Dintre acestea amintim iubirea duşmanului. Judecarea şi condamnarea morală este considerată o trăsătură a spiritelor limitate. Acţiunea din dragoste nu este lipsită de interes. Ţine de bunul gust să nu ai dreptate. În orice dorinţă se află un strop de cruzime. Are milă pentru hedonişti, pesimişti, utilitarişti.

Făcând analiza trăsăturilor unor popoare, Nietzsche se opreşte doar la germani, englezii şi francezi. Deşi îi laudă pe germani, are admiraţie faţă de francezi. Pe evrei îi ia în discuţie doar pentru că trăiesc în Germania. Rezolvarea problemei evreieşti o vede prin oprirea evreilor de a intra în Germania, dar selectiv. În capitolul Popoare şi patrii, ne prezintă cultura popoarelor amintite. Important este în acest capitol, poate, nu caracterizările făcute ci evidenţierea calităţii de muzicolog a lui Nietzsche. Aforismul 240 poate fi dat drept model de cronică muzicală.

212

Din lecturarea ultimului capitol al IX-lea, ne dăm seama ce înţelege Nietzsche prin noţiunea de aristocrat, folosită adesea, prea adesea în scrierile sale. Aristocratul este opus plebeului, dar nu situaţia socială o are în vedere, deşi de la aceasta porneşte şi o foloseşte ca metaforă în scrierile lui, ci ca virtuţi, calităţi ce se întrupează în fiinţa lui, voinţa de putere, elitismul, într-un cuvânt supraomul. Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău, ca şi În Aşa grăit-a Zarathustra prevesteşte o nouă lume, cu alte valori morale, filosofice, bazată pe alte principii. Îşi încheie cartea cu o poezie, trădându-şi structura sa poetică şi vorbind în metafore despre viitorul lumii, într-o perioadă istorică de mari confruntări politice dar şi de descoperiri ştiinţifice. Sfârşitul secolului 19 se afla la răscruce de drumuri. Nietzsche încearcă să aleagă unul. Unii zic că a fost cel bun, alţii ba. În secolul care a urmat cărările s-a încurcat şi mai mult, crizele economice, politice, a valorilor morale s-au adâncit. Memoria istoriei a reţinut multe fapte demenţiale. Malraux zicea că Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Deocamdată secolul XXI există şi nu este mai religios decât celelalte, din contră. Poate la noi, în România, în ceea ce priveşte construirea de biserici dar nu şi al conştiinţei religioase. Marile sărbători creştine ne aduc în faţă o imagine mai mult hedonistă decât evlavioasă, de meditaţie creştină Secolul actual a început cum nu se poate de prost, crizele sfârşitului de secol XX s-au adâncit iar viitorul ne este proiectat nu de filosofi sau savanţi ci de cititori în astre.