195 RO March final 2011 · îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea...

Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt

Oamenii sunt creaţi cu un scop

Duhul Izabelei

Omul care a murit pentru mine

Când bunica a purtat babeţică

În aces t număr

ADEVĂRULUIRevistă creştină · Martie 2011 · Gratis

Sămânţa adevăruluiPublicată lunar de:

Christian Aid MinistriesO. P. 1 - Gh. P. 1,

C. P. 1 Suceava [email protected]

România

Comitetul executiv:

David TroyerPaul Weaver

Roman B. MulletJames R. Mullet

David King

Comitetul de îndrumare:

Ernest HochstetlerJames MulletJohnny MillerJonas MillerPerry Troyer

Editor Alvin Mast

Editor adjunctJames K. Nolt

Grafica Gicu CotleţKristi Yoder

Coordonator traduceriValentin Hrihorciuc

Foto copertă:Alvin Mast

© 2011 de Christian Aid Ministries. Nici un text din această publicaţie nu poate fi folosit fără aprobarea scrisă.

Toate drepturile rezervate.

Rubrica editoruluiPrin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt 3

Rubrica ‘nvqyqtoruluiRugăciunea 5Oamenii sunt creaţi cu un scop 6Durerea crucificării 8Supărarea lui John Wesley 10Charles Finney mărturiseşte 10

Rubrica părinţilorDuhul Izabelei 11Bărbăţia 14Îmbrăţişarea unui bebeluş 17Creşterea şi disciplinarea copiilor 19

Rubrica istoricăScrisori din Siberia - Partea a III-a 20

Rubrica practicăPrincipii biblice în comerţ 22Curcubeul aşezat în nor 24

Rubrica tineretuluiOmul care a murit pentru mine 26Perspectiva biblică asupra iadului 29

Rubrica pentru copiiElvin cel neliniştit 32Când bunica a purtat babeţică 33

Rubrica ,,O carte în serial”În căutarea unui cămin - Partea a XII-a 35Pagină publicitară - cărţi cu conţinut creştin 42

O poezie pentru aziEşti veşnic în iubire 43

Comori zilnice pentru rugăciune 44

Cuprins

“Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, [...] Dumnezeu este adăpostul nostru. (Ps. 62:8) 3

Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt—James K. Nolt

„Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.” Aceasta a fost mărturia apostolului Pavel. S-a considerat pe sine o persoană importantă? S-a lăudat? Nu, el a făcut afirmaţia aceasta spre slava lui Dumnezeu. Pavel recunoştea că indiferent cât de bun era sau fusese, totul se datora harului lui Dumnezeu. Îşi făcuse din propria viaţă o ruină, dar lui Dumnezeu I se datorează faptul că l-a mântuit şi i-a dăruit o viaţă nouă.

Ce eşti tu? Şi care sunt influenţele care te fac să fii ceea ce eşti? Porţi aceeaşi mărturie ca şi apostolul Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt”? Sau mai degrabă ai vorbi despre arborele tău genealogic unic, familia ta, munca grea pe care o depui, educaţia sau darurile tale? Cu siguranţă, este bine să apreciem ceea ce au făcut părinţii şi alţii pentru noi, sau să ne gândim la experienţele pe care le-am avut în viaţă, dar un creştin sincer şi smerit va purta cu adevărat mărturia aceasta: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.”

Numai prin harul lui Dumnezeu putem fi mântuiţi de păcatele noastre; aceasta este o învăţătură fundamentală şi centrală a credinţei creştine: mântuirea este prin har, prin

credinţă. Este ceea ce distinge creştinismul de celelalte religii false care pun accentul pe faptele omeneşti şi pe merit. Îndurarea este uneori descrisă astfel: „să nu primim ceea ce merităm” (pedeapsa lui Dumnezeu), iar harul: „să primim ceea ce nu merităm” (binecuvântările lui Dumnezeu, bunătatea şi favorurile Sale). „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.” (Tit 3:5-7) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9) Dacă mântuirea ar fi fost prin fapte, ne-am fi putut mândri; am fi putut spune: „Prin faptele mele, sunt ce sunt”, în loc să dăm slavă lui Dumnezeu pentru harul Său.

Ce ar trebui să învăţăm de la acest har minunat? Că trebuie să stăm nepăsători şi că nu contează cum trăim, deoarece mântuirea este prin har şi prin credinţă? Nu! Având

„Preiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Iuda 1:3

EDItoRULUIRubrica

4 Sămânţa adevărului • Martie 2011

o bună cunoaştere a felului în care mintea umană poate gândi corect sau greşit, Pavel a anticipat concluzia greşită a omului: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:1-2) „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.” (Romani 6:15)

Harul lui Dumnezeu nu aduce doar mântuirea, el ne învaţă cum să trăim o viaţă de oameni mântuiţi. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2:11-13) Uneori, creştinii se bucură în harul care îi mântuieşte, dar ignoră sau uită de harul care îi învaţă. Aşteptarea revenirii lui Hristos („arătarea slavei”) ar trebui să-i motiveze pe creştini să trăiască aşa cum se cuvine. A o rupe cu „păgânătatea şi cu poftele lumeşti” şi a trăi „cu cumpătare, dreptate şi evlavie” înseamnă să ai un stil de viaţă deosebit, sfânt. Creştinul gândeşte, vorbeşte, arată şi acţionează diferit de cei necredincioşi. Harul lui Dumnezeu care lucrează în inima lui devine vizibil oamenilor printre care se află.

„Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.” (1 Corinteni 15:10) Dacă harul lui Dumnezeu nu produce o făptură nouă înseamnă că este „zadarnic.” Când permitem harului lui Dumnezeu să lucreze în noi, acest har ne face în stare să trăim o viaţă nouă. „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, continuare la pagina 31

ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10) Putem primi harul mântuitor al lui Dumnezeu într-o secundă, dar primirea harului lui Dumnezeu care ne învaţă şi împuterniceşte rămâne chemarea noastră de fiecare zi, pentru tot restul vieţii.

Harul lui Dumnezeu ne întăreşte pentru a putea face faţă încercărilor şi dezamăgirilor. Apostolul Pavel a dorit să i se ia „ţepuşul” din trupul său, dar Dumnezeu i-a răspuns: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Pavel concluzionează: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10) În loc să îndepărteze toată suferinţa, durerea şi dezamăgirea, harul lui Dumnezeu îl face în stare pe creştin să trăiască o viaţă neprihănită şi mulţumitoare în mijlocul acestor împrejurări.

Viaţa pe pământ, a lui Isus – Fiul lui Dumnezeu – a constituit o demonstraţie a harului lui Dumnezeu. „Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” (Luca 2:40) „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr.” (Ioan 1:14) „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” (Ioan 1:16-17) Evangheliile nu consemnează că Isus ar fi folosit cuvântul „har”, dar cu siguranţă, El a demonstrat şi a învăţat conceptul, cum e în cazul pildei fiului risipitor. Isus, în harul Său mântuitor şi plin de iertare, a zis: „Nici Eu nu te osândesc” şi tot prin învăţătura Lui plină de har a spus: „Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8:11b)


În acest pasaj din Evanghelia lui Luca, Isus oferă două ilustraţii cu privire la rugăciune. Prima este o povestire a unei văduve care i-a cerut unui judecător s-o ajute. Judecătorul la început, nu a vrut s-o ajute, dar la urmă, după multe insistenţe, a fost de acord să-i ofere ajutorul. Acest pasaj ne spune despre dorinţa lui Dumnezeu ca noi să nu renunţăm. Sunt vremuri în viaţa noastră când Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, dar nimic nu pare să se schimbe. Ne rugăm din nou, dar pare că Dumnezeu nu ne ascultă.

În această lecţie, Isus ne spune că Dumnezeu răspunde la insistenţa noastră. El doreşte să avem destulă credinţă să ne rugăm în continuare. Judecătorul nedrept la început nu a răspuns din cauza egoismului său, dar Dumnezeu ne doreşte doar binele. Nu vom înţelege întotdeauna de ce, într-o anumită împrejurare, — de fapt, s-ar putea ca niciodată să nu înţelegem de ce—Dumnezeu nu ne răspunde atunci când credem că ar trebui s-o facă. Dar Dumnezeu vrea ca noi să ne arătăm credinţa prin rugăciune. Câteodată, aceasta înseamnă să ne rugăm chiar dacă pare că Dumnezeu nu ne ascultă.

Isus ne relatează o altă povestire despre doi oameni care s-au suit la Templu să se roage. El ne spune că unul dintre ei era, pe dinafară, un om foarte evlavios, iar celălalt era un om cu o reputaţie de escroc. Cu toate acestea, se pare că omul care părea religios nu a venit la Dumnezeu din vreo anumită nevoie, el a venit ca să-L informeze pe

Dumnezeu despre bunătatea lui. Celălalt om ştia că este un păcătos. El a venit la Dumnezeu deoarece ştia că are o nevoie disperată. Isus ne spune că omul acesta nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice privirea în sus când se ruga. El a văzut sfinţenia lui Dumnezeu şi păcatul său groaznic, ştia că singura lui nădejde erau harul şi iertarea lui Dumnezeu.

Aceste două exemple ne arată că lui Dumnezeu îi pasă atât de perseverenţa noastră în rugăciune, cât şi de atitudinea pe care o avem atunci când ne rugăm. Dumnezeu doreşte să ne audă şi să răspundă la rugăciunile noastre. Domnul i-a spus lui Israel în Ieremia 33:3: „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.” Dar în timp ce Dumnezeu vrea să ne rugăm, El este interesat şi de starea inimilor noastre. Câteodată, motivul pentru rugăciunile neascultate nu este acela că Dumnezeu nu poate să ne audă, ci pentru că „nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Isaia 59:2a).

Examinează-ţi viaţa de rugăciune. Te rogi cu stăruinţă şi răbdare? Este posibil ca tu să ai păcate nemărturisite în viaţa ta sau cămăruţe pe care nu prea eşti dispus să I le deschizi lui Dumnezeu? Dumnezeu aşteaptă să te binecuvânteze. El a ales să-i binecuvânteze pe aceia care vin la El în adâncă umilinţă şi care continuă să vină!

Luat din S.A.L.T Micro-Finance Solutions© 2008 TGS International

Tradus şi folosit cu permisiune.

Rugăc i unea—Gary MillerLuca 18:1-14

„Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”

2 Tesaloniceni 2:15

RubricaÎnVĂţĂtoRULUI


cu un scopsunt creaţi

Odată, am făcut un cuţit alcătuit dintr-un mâner subţire cu o lamă mică la capăt. Unul dintre

studenţi a dat peste cuţitul acesta şi a început să-l folosească pentru a tăia hârtie.

I-am explicat că acest cuţit era conceput pentru ceva mult mai important – era destinat pentru operaţii care să salveze viaţa băieţilor nou născuţi, care au un canal al vezicii blocat. Dacă studentul s-ar fi uitat mai atent la aspectul complicat al cuţitului, ar fi observat că nu era unul obişnuit.

Mulţi oameni, astăzi fac aceeaşi greşeală în privinţa scopului vieţii umane.

Evoluţioniştii susţin că oamenii sunt creaturi avansate, care se trag din maimuţă, care nu au un design sau vreun scop special.

Potrivit filosofiei naturiste, fiinţa umană a evoluat pentru a face faţă nevoilor

de supravieţuire cum ar fi: lupta, vânatul şi culesul. De exemplu, evoluţioniştii spun că mâinile omului au evoluat pentru a confecţiona arme; fizionomia pentru a exprima revolta şi creierul uman a evoluat pentru a concepe strategii de supravieţuire.

Mai mult decât supravieţuireaÎn contrast, Biblia ne dezvăluie că

oamenii sunt creaturi unice, proiectate pentru mult mai mult decât supravieţuirea.

Oamenii sunt creativi, emotivi şi sunt fiinţe spirituale, diferite de regnul animal. Noi am fost creaţi să putem stabili relaţii profunde cu ceilalţi şi cu Cel care ne-a creat.

Doar oamenii au capacitatea de a fi creativi în multe domenii. Avem zone ale creierului care sunt destinate aprecierii estetice şi gândirii creative. Numai oamenii au mii de senzori ai simţului în fiecare deget. De asemenea, au

—Stuart Burgess

Oamenii

Corpul omenesc este conceput diferit de orice altă creatură. Abilitatea de a comnica şi înţelege, de a avea emoţii, de-a gândi raţional dovedeşte că noi am fost creaţi cu un scop - pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu.


lacrimi de emoţie şi să comunici emoţiile prin expresia feţei. Faţa umană are 50 de muşchi şi are capacitatea unică de a produce pe rând 10.000 de expresii faciale diferite. Asemenea caracteristici nu pot fi explicate prin teoria evoluţiei.

Oamenii îşi pot manifesta bucuria în diferite moduri. Putem aprecia frumuseţea prin vedere, auz, miros, atingere şi gust. Din ceea ce au studiat oamenii de ştiinţă până acum, numai oamenii se opresc să se bucure de apusul de soare sau să aprecieze cântecul păsărilor.

Proiectaţi pentru o viaţă spiritualăÎn cele din urmă, oamenii sunt singurii

capabili să gândească raţional şi au conştienţă de sine. Noi decidem cum să acţionăm în fiecare moment al vieţii noastre şi în fiecare domeniu al ei. În contrast, animalele îşi urmează instinctul şi de aceea comportamentul lor este previzibil. Maimuţele nu-şi fac griji în legătură cu semnificaţia vieţii.

Abilitatea de a gândi şi a decide înseamnă, de asemenea, că oamenii sunt fiinţe responsabile. Suntem responsabili pentru acţiunile noastre şi vom răspunde în faţa Creatorului nostru dacă încălcăm poruncile Sale.

Genesa ne descoperă că omenirea a fost concepută ca să stăpânească pământul şi să aibă părtăşie cu Dumnezeu. Însă omul s-a ridicat împotriva Creatorului, în grădina Edenului.

Suntem recunoscători lui Dumnezeu că ne-a dat harul să primim viaţă veşnică prin darul credinţei în Isus Hristos (Efeseni 2:8). Iar cei care Îl cunosc pe Hristos sunt destinaţi să trăiască veşnic în cer cu El. Ca fiinţe umane suntem creaţi pentru mai mult decât supravieţuirea.

din Answers, iulie - septembrie 2007Answers in Genesis

www.answersingenesis.orgTradus şi folosit cu permisiune.

o zonă din creier destinată coordonării cu exactitate a mâinilor.

Abilităţile precise ale mâinii omului n-ar fi ceea ce noi ne-am dori dacă am fi urmaşii unor fiinţe asemănătoare maimuţelor. Însă mâinile sunt ceea ce ne-am aştepta să fie, dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Proiectaţi pentru a comunicaNumai oamenii au capacitatea de a-şi

exprima gândurile şi emoţiile prin limbaj. Limbajul uman şi scrierea cuprind sunete şi litere diverse, gramatică dificilă şi un număr mare de cuvinte. Limbajul le permite oamenilor să înveţe, să îi înveţe şi pe alţii, şi să dezvolte relaţii.

Limbajul implică şi alte capacităţi ale trupului omenesc. Porţiuni mari din creier sunt destinate procesării limbajului. În timpul comunicării sunt antrenaţi până la 100 de muşchi, iar creierul procesează informaţia cu o viteză incredibilă.

Este aproape imposibil ca asemenea abilităţi verbale să fi evoluat doar pentru a ajuta omul să fie vânător-culegător. Totuşi, limbajul este exact ceea ce ne-am aştepta să fie, dacă oamenii au fost creaţi să se închine şi să-L glorifice pe Creator.

Proiectaţi pentru emoţiiOamenii sunt capabili de o paletă largă de

emoţii. Oamenii de ştiinţă ştiu că o parte din creier este destinată sentimentelor, însă aceştia

nu pot explica de unde vin aceste emoţii.

Oamenii au fost astfel concepuţi fizic, încât fizicul lor să fie complementar

naturii lor emoţionale. Aceasta presupune să verşi


„Nu există răni mai dureroase decât acelea cauzate de răstignirea pe cruce. Ele sunt în acelaşi timp, în termenii chirurgiei actuale, perforare, sfâşiere, contuzie, adică cele mai serioase trei tipuri de leziuni din această clasă, indiferent de gravitatea rănilor. Gravitatea lor este cu mult mare când apar în părţi ale corpului precum palma sau talpa, unde se găsesc oase, nervi, tendoane şi piele. Când ţesuturile suferă leziuni, apar consecinţe negative imediate, deseori violente, cauzând febră traumatică puternică. Era posibil ca persoanele cu o constituţie firavă să nu-şi mai revină din şocul iniţial al crucificării.

Dacă totuşi victima avea destulă putere în trup pentru a suporta acţiunea, agonia intensă produsă de greutatea trupului suspendat în bucăţile de carne vie, zdrelite de cuiele bătute în mâini, suferinţa produsă de rănile inflamate şi de poziţia corpului reprezentau unul din principalii factori care determinau finalul acestei înfiorătoare scene. Dacă cel aflat în suferinţă, trăia mai multe ore, ţesuturile rănite, după ulceraţie, deveneau cangrenoase; organele vitale începeau să nu mai funcţioneze: muribundul se sufoca şi era acoperit de transpiraţii reci; circulaţia era slabă; respiraţia scurtă şi întretăiată; crucificatul se apropie în felul acesta de sincopă, senzaţia durerii micşorându-se, dar sentimentele de anxietate şi disperare rămânând până în ultima clipă.” – Dr. Dorington

Acest tip de execuţie era considerat de către romani cea mai comună şi totodată cea mai ruşinoasă moarte, hărăzită doar trădătorilor. Pentru că era cea mai lentă, victima supravieţuia, de obicei, până în a treia zi şi murea de epuizare. De îndată ce sentinţa era dată - „Să fie crucificat!” - persoana era dezbrăcată parţial sau complet. Apoi victima era legată de un stâlp şi era biciuită sălbatic cu beţe şi biciuri făcute din fâşii de piele, de care erau prinse bucăţi mici de plumb, fier şi os. Această pedeapsă era de obicei îndeajuns de severă pentru a cauza moartea. Crucea era fixată în pământ şi avea o înălţime de 3-4 metri, astfel încât persoana era suspendată la o înălţime de 1,5-2 metri. La mijlocul sau aproape de mijlocul stâlpului vertical era o proeminenţă până la care persoana era ridicată cu frânghii şi, fiind dinainte dezbrăcată, era legată de bara transversală, după care i se băteau cuie lungi de fier în mâini şi în picioare.

La romani, victima rămânea pe cruce până când trupul cădea singur de pe cruce din cauza greutăţii. Se spune că agoniile morţii erau atât de puternice, încât erau considerate cea mai mare suferinţă posibilă. Cicero spunea: „Ar trebui să se renunţe la călău, cel care acoperă capul, şi la procesul de crucificare, iar acestea să nu mai existe ca practici, să fie eliminate din gânduri şi îndepărtate de ochii şi urechile tuturor cetăţenilor romani; pentru că toate aceste fapte sunt nedemne de un cetăţean roman şi de un om liber.” Chiar şi judecătorii declarau crucificarea „un chin îngrozitor,

DurereaCrucificării


pedeapsa extremă.” Întinderea membrelor, imediat după

biciuire, precum şi imposibilitatea vreunei mişcări de orice fel fără o durere străfulgerătoare, perforarea mâinilor şi a picioarelor în părţile în care durerile devin acute; expunerea rănilor şi a cărnii sfâşiate în bătaia soarelui şi în contact cu aerul oră după oră, pierderea sângelui, sentimentul de ruşine şi dispreţ - cel mai crud dintre toate - toate acestea se uneau în a face acest fel de a muri cea mai cumplită dintre modalităţile de execuţie.

Cam aşa ceva a avut de îndurat Isus Hristos pentru a răscumpăra omenirea. Agonie profundă, toată această cruzime şi tortură pentru izbăvirea omenirii. Câtă suferinţă! Ce agonie înfiorătoare nu numai în trupul, dar şi în mintea Sa, după cum ne relatează Scriptura! Fiecare durere, fiecare presiune asupra minţii şi a trupului, gândul că mântuirea omenirii atârnă de însăşi suferinţa Sa, de lunga agonie, tristeţea sporită de faptul că a fost părăsit de Dumnezeu şi oameni; faptul că nu I-a mai rămas niciun prieten, a făcut de nesuportat condiţia tragică. Dar El „a suferit Crucea”, pentru tine şi pentru mine, şi prin aceasta noi am fost făcuţi mari beneficiari, iar privilegiile de care ne bucurăm se datorează suferinţelor Lui.

Gândeşte-te la spatele Lui sfâşiat: te mai miri cum de a leşinat pe cruce? Gândeşte-te la Cel sfânt şi pur, care a avut de îndurat toate acestea pentru omenirea păcătoasă! Oh, ce tristeţe ne cuprinde inimile când medităm la aceasta! A fost nevoie de această moarte cumplită pentru ca noi să ne putem bucura

de viaţa veşnică ce ne-a fost cumpărată. Gândeşte-te că toate acestea, în grozăvia lor, s-ar fi întâmplat chiar dacă ar fi existat doar un singur păcătos pe Pământ. Nu e de mirare că Pavel a scris: „Aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” Să aplicăm deci în modul cel mai practic cu putinţă ceea ce următorul text ne aminteşte – „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Cor. 6:20b)

Când ne gândim la această „tranzacţie” şi la îngrozitoarea durere, ne simţim umili şi nevrednici şi ne vedem mici şi cu adevărat nedemni. Totuşi, Dumnezeu

ne-a găsit vrednici, Isus ne-a găsit vrednici de a deveni beneficiarii

bunăvoinţei divine. Aşa că Îl lăudăm pentru bogatul

Lui har, iubirea sfântă şi mila inexplicabilă, şi din nou ne aţintim privirile asupra Unuia singur, reînnoindu-ne hotărârea de a-L urma cu zelul născut din dragostea Sa, pusă în noi de Tatăl şi Fiul,

şi „turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt”.

Viaţa şi nemurirea au depins de această mare

suferinţă şi de iubirea Tatălui şi a Fiului. A Lor să fie gloria în

vecii vecilor, Amin! „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească

Hristos, şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Luca 24:46b, 47).

„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele.” (Faptele Apostolilor 3:19).

Pilgrim Tract SocietyRandleman, NC 27317


DurereaCrucificării


Sunt supărat! Nu ştiu ce să fac. Ştiu ce aş fi putut face odată. Puteam să spun clar şi hotărât: „Iată-mă, eu şi Biblia mea. Nu voi putea, n-aş îndrăzni să mă depărtez de această Carte nici în privinţa lucrurilor mari, nici a celor mici. Nu am puterea să ignor nici măcar o iotă sau cuvinţel care e scris aici. Sunt hotărât să fiu un creştin autentic şi nu doar cu numele, ci din toată inima. Cine crede la fel? Alătură-mi-te în această privinţă sau nu te alătura deloc.”

În mod special, în ce priveşte îmbrăcămintea aş fi putut fi la fel de ferm ca cei numiţi

Subiectul discutat acum este moda, îmbrăcămintea, hainele şi aşa mai departe. Şi iată că mărturisesc că până acum am greşit. Eu credeam şi învăţam pe alţii că este cel mai potrivit pentru creştini să încerce să se îmbrace în aşa fel încât să nu fie remarcaţi, ci să fie în acord cu moda şi schimbările vremurilor. Şi aceasta pentru a nu părea ciudaţi şi pentru ca nimeni să nu creadă despre ei că sunt diferiţi de ceilalţi în aceste privinţe. Dar mi-am dat seama de greşeala mea şi acum mă mir de orbirea mea trecută. Ţie îţi revine responsabilitatea să te îmbraci simplu pentru ca astfel să arăţi lumii că nu te iei nicidecum după modă şi că nu o preţuieşti deloc, ci că o dispreţuieşti şi o neglijezi.

quakeri sau fraţi moravieni (şi acum îmi dau seama că ar fi fost cu mult mai bine). Puteam să spun: „Acesta e stilul nostru de îmbrăcăminte, despre care ştim că este şi scriptural şi cuviincios. Dacă ni te alături, trebuie să te îmbraci la fel ca noi; dar nu trebuie să ni te alături, dacă nu vrei.” Dar, vai! Acum timpul a trecut; şi nu ştiu ce pot să mai fac.

—Wesley’s Sermons Vol. II, p. 439.Dublin, 2 iulie, 1789.

Numai dacă eşti altfel şi te deosebeşti de stilul lumesc privind îmbrăcămintea, arăţi că nu o preţuieşti. Nu există un mod mai bun de a depune mărturie, prin viaţa ta, în faţa modei din lume, decât îmbrăcându-te simplu.

—Charles G. Finney’s “Lectures toProfessing Christians,” p. 146.

Oare câţi credincioşi ar trebui astăzi să fie îngrijoraţi şi să mărturisească faptul că se află mult mai departe de standardul creştin de îmbrăcăminte decât au fost Wesley sau Finney! Dovedeşte felul în care te îmbraci chemarea lui Dumnezeu de a trăi o viaţă sfântă?

Supărarea lui John Wesley

Charles Finney mqrturisewte!

În mod literal Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit ţie. Este instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuire, (Romani 10:17; 1 Petru 1:25) este instrumentul lui Dumnezeu ca să creşti spre mântuire. (1 Petru 2:2) Este tiparul de urmat al creştinului. —G. S.


Duhul Izabelei—Genevieve M. White

O soţie care vrea să conducă este o soţie care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu. El nu-i priveşte cu milă pe cei care se răzvrătesc. Dicţionarul Webster, din 1828, defineşte răzvrătirea ca „o rezistenţă făţişă faţă de autoritatea legală.” Biblia spune astfel:

„Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi.” (1 Samuel 15:23a)

Ghicirea, conform dicţionarului Webster din 1828, este „parteneriat cu diavolul”. Soţia care vrea să aibă controlul nu este călăuzită de Dumnezeu; iar aceasta o va costa mult în viaţă.

Controlul ia diferite forme. Am văzut cu toţii femei care se poartă cu soţii lor ca şi cu nişte băieţei care nu pot vorbi singuri. Dacă stai puţin cu acest tip de femeie, vei auzi o listă lungă de plângeri împotriva soţului. De obicei, aceşti bărbaţi se retrag şi nu prea vorbesc. Soţia va explica astfel situaţia: „El nu vorbeşte prea mult. Vrea să am eu grijă de toate.” Adevărul nu este acesta. Cred că un astfel de bărbat s-a retras de mult.

Izabela a fost soţia care dorea cu orice preţ

să conducă. Relatarea despre ea se găseşte în 1 Împăraţi 21. Atunci când soţul ei, Ahab, nu a putut cumpăra o vie, pe care o dorea, de la un om pe nume Nabot, a venit acasă, s-a aşezat în pat, s-a întors cu faţa la perete şi nu a vrut să mănânce. Atunci, soţia sa a luat situaţia în propriile mâini. Ea a spus: „Oare nu domneşti tu acum peste Israel? Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!” (versetul 7). Şi astfel, ea a pus la cale o intrigă răutăcioasă. L-a omorât cu pietre pe Nabot şi l-a pus pe Ahab în posesia viei. Ahab şi Izabela au sfârşit tragic, iar moartea lor a fost profeţită de profetul Ilie; versetul 25 afirmă clar acest lucru:

N-a fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă- sa, Izabela, îl aţâţa la aceasta.

Acesta este în mod cert un exemplu extrem, iar dacă privim cu sinceritate la noi înşine, cred că vom constata că avem dorinţa de a controla lucrurile. Mă întreb deseori ce s-ar fi întâmplat dacă Izabela l-ar fi lăsat pe Ahab cu faţa la perete; dacă l-ar fi lăsat să-şi rezolve singur problemele. E posibil ca Dumnezeu

„Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.” Deuteronom 4:9

Rubrica

PĂRInţILoR


să-i fi vorbit lui Ahab de greşeala de a râvnii la pământul altcuiva?

Dorinţa de a controla stă la baza răzvrătirii. Din nou, acest duh este unul înşelător pentru că ne simţim justificate în acţiunile noastre. Ne propunem să îmbunătăţim o situaţie în favoarea noastră sau a altora, dar de puţine ori reuşim. „Dar vroiam numai să ajut!” este o scuză preferată. Sau: „Trebuia să fac asta pentru că el nu ar ...” Aceasta înseamnă să folosim acelaşi fel de raţionament pe care l-a folosit şi Izabela.

Răzvrătirea sau duhul de a controla este întăritura lui Satan din viaţa noastră. Francis Frangipane afirmă în cartea sa The Three Battlegrounds [Cele trei câmpuri de luptă]: „Întăriturile care ne afectează cel mai mult sunt acelea ascunse în felul nostru de gândire, pe care nu le recunoaştem sau nu le identificăm ca fiind rele. Orice părticică nepredată lui Isus Hristos este o zonă vulnerabilă atacurilor lui Satan. Este foarte important să dărâmăm întăriturile tocmai acolo, în gândurile din mintea credinciosului, care nu sunt răstignite... Când descoperim în noi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, nu trebuie să ne apărăm sau să ne scuzăm. Ci, mai degrabă, trebuie să ne smerim inima şi să ne pocăim, crezând în Dumnezeu care ne schimbă.”

Ideea este aceasta: dacă noi suntem născuţi din nou, mântuiţi prin sângele lui Isus Hristos, avem o natură nouă.

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”(2 Corinteni 5:17)

Acum suntem în Hristos. Am devenit părtaşi firii dumnezeieşti (2 Petru 1:4). Duhul nostru este călăuzit de Duhul Sfânt, dar duşmanul

nostru diavolul, încearcă să distrugă această legătură intimă. Sufletul nostru (voinţa, gândirea şi sentimentele) este terenul unde cel rău ne aduce ispite ca să controlăm sau ca să ne răzvrătim. Aici se zidesc întăriturile. O întăritură este casa zidită din gânduri. Cel rău ne şopteşte gânduri negative. Noi le ascultăm şi le punem în practică. Domnul vrea să Îl lăsăm pe El să ne controleze gândurile, gura şi reacţiile. Este înspre beneficiul nostru să ascultăm de vocea Duhului Sfânt din noi, atunci când suntem ispitiţi să controlăm sau să ne răzvrătim.

Răzvrătirea va spune: „Eu nu o să fac asta! Nu trebuie! Eu o să-mi fiu

propriul şef!” Este o decizie pe care ai luat-o, dar aceasta îţi va face rău.

Apoi, mai este o răzvrătire care a prins rădăcini şi anume aceea de a fi mulţumit cu căile noastre rele şi cu un comportament de neascultare. Găsim scuze pentru că nu-L

ascultăm pe Dumnezeu, învinovăţindu-i de obicei pe

soţii noştri. Putem fi prinşi în una din aceste capcane sau chiar

în ambele.Răzvrătirea sau un duh de a controla se

manifestă în diferite feluri: priviri încruntate, oftări, mişcarea trupului, pretenţii, tăcere, o atitudine lipsită de respect sau neascultare deliberată.

Mi-am dat seama că soţul meu este foarte sensibil la sentimentele şi stările mele de spirit. El observă la mine o anumită iritare, o atitudine critică sau negativă, chiar înainte de a fi conştientă eu de aceasta. Cred că acest spirit de observaţie este darul lui Dumnezeu pentru soţi pentru a-şi conduce bine soţiile. Pe de altă parte, noi, soţiile, ne folosim de acest spirit de observaţie pentru a-i controla pe bărbaţi şi a-i face să ne acorde mereu atenţie. Chiar cred că

Domnul vrea să Îl

lăsăm pe El să ne controleze

gândurile, gura şi

reacţiile.


bărbaţii sunt mai simţitori decât femeile. În general, femeile sunt mult mai emoţionale decât bărbaţii şi cer mai mult ca nevoile lor emoţionale să fie împlinite. Dar bărbaţii au o sensibilitate care nouă ne lipseşte pentru că privim la propriile noastre nevoi.

Un mod frecvent de a ne răzvrăti este să nu vorbim cu soţii. Unele soţii fac asta cu regularitate. (Şi eu făceam asta înainte să-mi dau seama că era un mod răutăcios de a încerca să controlez acţiunile soţului meu). Deseori, când soţii spun sau fac ceva care ne răneşte, ei nici măcar nu ştiu care e problema. Nici măcar nu înţeleg tăcerea noastră. Un soţ poate să întrebe care e problema, iar răspunsul soţiei este: „Ştii tu.” Iar el se poate să spună: „Nu ştiu!” Iar soţia răspunde: „Ar trebui să ştii!” Sună familiar?

Deseori suntem deranjate de vorbe care nu sunt rău intenţionate. Unele femei nu vorbesc zile întregi, săptămâni sau chiar mai mult. Lui Satan îi place mult aceasta pentru că îi dă mult teren unde să lucreze. Tăcerea este un act de răzvrătire pe care noi decidem să-l comitem.

„«Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.» Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului.” (Efeseni 4:26, 27)

Răzvrătirea este aşa de strâns legată de control, încât aproape că pierdem aceasta din vedere. Dorinţa de a controla stă la baza răzvrătirii soţiilor. Tu poate că spui: „Eu nu sunt o soţie răzvrătită” pentru că te gândeşti la cineva care este insistent, pretenţios şi răzvrătit pe faţă. Dar răzvrătirea este înşelătoare şi se ascunde. O soţie drăguţă, liniştită, sigură pe sine poate să fie şi cea mai răzvrătită.

Întotdeauna când întârzii şi-l faci să aştepte este răzvrătire.

Când „uiţi” că el te-a rugat să plăteşti o factură sau să dai un telefon, se numeşte răzvrătire.

Dacă continui să faci un lucru la care el te-a rugat să renunţi, este răzvrătire.

Când faci pe ascuns lucruri pe care ştii că lui nu i-ar plăcea să le faci, este răzvrătire.

Toate acestea sunt acţiuni care, într-un mod subtil, ne aşează pe noi în control.

Îmi amintesc când am avut o problemă serioasă, când priveam înapoi şi îmi aminteam trecutul. Soţul meu îmi spunea constant să nu mai fac asta. Dar m-am răzvrătit şi am făcut-o din nou. O, ce mare durere îţi aduce! Într-adevăr, mă puteam identifica cu soţia lui Lot în această privinţă. Dacă te uiţi în trecut, vei fi neputincios! Literalmente, nu poţi face nimic când ai sindromul aceasta.

Cum putem înfrânge întăritura răzvrătirii? Cum o putem birui? În primul rând, trebuie să ne dorim să nu mai controlăm lucrurile şi să-i lăsăm pe soţii noştri să ne conducă. Trebuie să dorim să ne predăm în mâna lui Dumnezeu şi să Îl ascultăm.

„Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Corinteni 10:4, 5)

Noi putem birui întăriturile răzvrătirii printr-un efort concentrat, care să ţină în frâu orice gând şi dorinţă; lăudându-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru orice situaţie pe care o întâmpinăm, bună, rea sau banală. Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudei poporului Său. (vezi Psalmul 22:3) Când Îl lăudăm şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru circumstanţe sau pentru persoana care credem noi că ne face să fim răzvrătite, atunci pacea va coborî peste noi. Atunci vom avea perspectiva de care avem nevoie.

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18)

—acest articol a fost scris de o femeie pentru femei.

Din Daughters of Sarah©1991 Brentwood Christian Press



Bărbăţia—Walter F. White

Dicţionarul Webster din 1828 defineşte bărbăţia ca:

• Starea unui om, a unui bărbat adult sau a unuia care e trecut de pubertate, adolescenţă sau copilărie.

• Virilitate, în opoziţie cu feminitate. • Natura umană, ca şi umanitatea lui

Hristos. • Calităţile unui bărbat: curaj, bravură. Dacă suntem de sex masculin, înseamnă

că suntem şi bărbaţi?Webster defineşte genul masculin astfel:• Care aparţine sexului care procreează;

valabil la toate vieţuitoarele: un copil de sex bărbătesc, al unui animal; al unui peşte; al unei păsări de gen masculin.

• Denotă sexul unei plante care produce polenul ce fecundează; floarea şi planta care au doar tulpină fără pistil.

Dacă ne naştem cu sex masculin, aceasta nu înseamnă că suntem bărbaţi. Dumnezeu Însuşi este Cel care ne-a dat numele de „bărbat”. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.” (Genesa 1:26) Aşadar, un om este cel care are natura şi caracteristicile lui Dumnezeu, iar bărbăţia este starea de a fi un bărbat. Când L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, El ne-a spus: „Aşa vreau Eu să fie bărbaţii. Aceasta e ideea mea despre un bărbat adevărat.”

Lumea a pervertit noţiunile de bărbat şi bărbăţie. Ai nevoie de curaj ca să trăieşti în lumea de azi şi ca să fii un bărbat în ochii lui Dumnezeu. Aceasta implică schimbare

şi e nevoie de curaj pentru a o realiza. Schimbarea nu este uşoară pentru că ea înseamnă să priveşti adânc în inima ta şi să spui: „Doamne, schimbă-mă!”

Profetul Ioel a spus: „Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi

întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru.” (Ioel 2:13)

A sfâşia înseamnă „a separa orice materie în părţi prin forţă sau violenţă bruscă, a rupe în bucăţi; a despica” (Dicţionarul Webster, 1828).

O, putem găsi o grămadă de scuze pentru felul în care suntem. Putem să-i învinovăţim pe alţii – pe părinţii noştri, pe soţiile, pe copiii noştri, pe slujitorii spirituali, pe pastori. Dar suntem dispuşi să privim în inima noastră şi chiar să o sfâşiem, dacă trebuie? Vrem să-I spunem lui Dumnezeu: „Fă-mă un om după chipul şi asemănarea Ta? Fă-mă un soţ care iubeşte, conduce, protejează tot aşa cum Isus iubeşte, conduce şi protejează biserica. Fă-mă un tată asemenea Ţie. Un tată care învaţă, educă, îngrijeşte, hrăneşte, controlează şi, cel mai important, iubeşte.” Noi, ca bărbaţi, avem imensa responsabilitate de a împlini rolul pe care l-a desemnat Dumnezeu pentru noi.

Dacă umblăm în plinătatea lui Dumnezeu, câştigăm mai mult decât orice am putea primi din partea lumii. Bărbatul află adevărata viaţă prin credinţa în Dumnezeu.

Pasajul din 2 Corinteni 5:17 afirmă:Căci, dacă este cineva în Hristos, este o

făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că


toate lucrurile s-au făcut noi.Când ne naştem din nou, devenim

făpturi noi. Pavel se referă aici la omul interior. Pentru a înţelege acest lucru mai bine, haideţi să privim la 2 Corinteni 4:16:

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.

Omul interior primeşte o natură nouă – natura lui Dumnezeu. Cu cât ne înnoim mai mult omul dinăuntru, cu atât devenim mai asemănători cu Hristos. Păcatele care ne robesc omul exterior încep să dispară. Chiar dacă am devenit creştini, e necesar şi trebuie să luptăm cu firea pământească şi să o supunem duhului nostru. Firea trebuie răstignită.

„Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1 Corinteni 9:27)

La fel este cu trupul ţinut în stăpânire.

Poate nu ne place lucrul acesta, dar suntem îndemnaţi să ne aducem trupurile înaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfă vie.

„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca

să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:1, 2)

Dumnezeu vorbeşte prin duhul nostru. Duhul Sfânt comunică cu duhul nostru (dacă duhul nostru este născut din nou). Dar această comunicare are loc doar când suntem în unitate cu El, când ne facem timp pentru El şi Îl punem pe primul loc în viaţa noastră. Trebuie să alegem. Ce vom face? Ni s-a dat libertatea de decizie. Vom alege calea lui Dumnezeu sau a lumii?

„Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui, şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în ţara pe care o vei lua în stăpânire. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, şi te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei şi să le slujeşti, vă spun astăzi că

veţi pieri, şi nu veţi avea zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul. Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus

înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.” (Deuteronom 30:15-19)

Lumea ne oferă înţelepciune pământească.

„Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu

Dumnezeu vorbeşte prin duhul nostru. Duhul Sfânt comunică cu duhul nostru ... Dar această comunicare are loc doar când suntem în unitate cu El ...


minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele.” (Iacov 3:13-16)

Avem nevoie de înţelepciune, dar de înţelepciunea lui Dumnezeu, care vine de sus.

Înţelepciunea care vine de sus, este întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. (Iacov 3:17)

Nu putem deveni bărbaţi privind la lume şi nici nu putem găsi în ea modele pentru comportamentul unui soţ. Nu putem să aflăm principii pentru a fi taţi buni. Toate le descoperim doar adâncindu-ne în Cuvântul lui Dumnezeu.

Fiecare soţ sau soţie are datoria să-şi înţeleagă corect rolul. Abia atunci vom putea funcţiona corect. În acelaşi timp, dacă avem o soţie necredinciosă sau credincioasă, dar nesupusă, nu putem folosi lipsa ei de cooperare ca pe o scuză a neascultării noastre de Dumnezeu. Dacă nu recunoaştem sursa înţelepciunii adevărate şi nu Îl căutăm pe Dumnezeu, atunci nu vom putea fi niciodată bărbaţii pe care îi doreşte Dumnezeu şi, mai mult, vom pierde binecuvântări. Trebuie să ne dăm seama că şi noi putem pieri din cauza lipsei de cunoştinţă.

Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă... (Osea 4:6)

Dacă amestecăm înţelepciunea şi căile lui Dumnezeu cu înţelepciunea şi căile lumii, nu ne vom dezvolta spiritual. Vei ajunge să fi doar un om religios sau un făţarnic.

Exemplul suprem de bărbăţie este Isus

Hristos.„Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai

dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” (Romani 8:29)

Isus este întâiul născut. El îşi caută fraţii. Bărbăţia şi asemănarea cu Hristos merg împreună. Cea mai mare dovadă a bărbăţiei este asemănarea cu Isus. El este desăvârşit în toate privinţele. Dacă îţi cauţi un erou, un idol, un model, Isus e Acela. Dacă-L alegi, nu greşeşti!

Unii poate ar spune: „Dar Isus nu s-a căsătorit niciodată.” Adevărat! Isus nu s-a căsătorit aşa cum facem noi, dar El are o mireasă (trupul lui Hristos), Biserica.

„Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine.” (Isaia 62:5)

„Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2 Corinteni 11:2)

„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit.” (Apocalipsa 19:7)

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17)

Modelul pentru căsnicia noastră este relaţia lui Hristos cu Biserica. El este pildă

Modelul pentru căsnicia noastră este relaţia lui Hristos cu Biserica.

Îmbrăţişarea unui bebeluş


Noi eram singura familie cu copii din tot restaurantul. L-am aşezat pe Erik într-un scaun înalt şi am observat că toată lumea şedea liniştită şi vorbea. Dintr-o dată, Erik a ţipat cu bucurie şi a spus: „Aaa.” Apoi a lovit măsuţa scaunului cu mâinile lui grăsuţe de bebeluş. În timp ce chicotea întruna cu veselie, ochii săi erau ridaţi de râs, iar gura lui afişa un zâmbet care lăsa să se vadă lipsa dinţişorilor.

M-am uitat în jur şi am văzut sursa bucuriei lui. Era un om ai cărui pantaloni erau largi, cu fermoarul tras pe jumătate, iar degetele lui ieşeau prin aşa-zişii papuci. Cămaşa lui era murdară, iar părul era nepieptănat şi nespălat. Firişoarele-i de pe faţă erau prea scurte să le poţi numi barbă, iar nasul său varicos arăta ca o hartă. Noi eram prea departe de el pentru a simţi mirosul, dar eram sigur că mirosea. Dădea din mâini şi aplauda din încheieturi.

— Salut bebeluşule, salut, băiat mare. Te văd micuţule! îi spuse acest om lui Erik.

Eu şi soţul meu am făcut un schimb de priviri. „Ce facem?” Erik continua să râdă şi să răspundă salutului.

Toată lumea din restaurant observase şi se uitau la noi şi la omul acela. Spectacolul pe care îl făcea bătrânul cu frumosul meu copilaş începu să fie supărător. A sosit mâncarea noastră, iar omul a început să strige din cealaltă parte a salonului:

— Ştii să te joci? Ştii cucu-bau? Hei, uite că ştie să se joace de-a cucu-bau!

de conducere, de călăuzire şi, cel mai important, de dragoste. Când folosim exemplul Său pentru familiile noastre, pentru Biserică, slujbă şi comunitate, vom fi bărbaţii pe care îi vrea Dumnezeu.

Se obişnuia să se spună: „În spatele fiecărui om bun, există o soţie bună.” Dar în zilele noastre, de cele mai multe ori, nu e aşa. Femeile îi conduc pe bărbaţi, iar noi, bărbaţii, ne lăsăm înfruntaţi. Am permis ca mişcarea feministă să ne schimbe modul

de gândire. Nu doar că soţiile noastre sunt de acord cu această mişcare, dar şi o mare parte din bărbaţii creştini o aprobă. Suntem egali. Nu este adevărat! Nu suntem egali. Nu suntem la fel. Nu am fost creaţi la fel. Avem roluri şi funcţii diferite. Planul lui Dumnezeu nu trebuie ajustat de lume. El este perfect şi funcţionează întocmai dacă suntem gata să îl urmăm.

Din Sons of Abraham©1998 Brentwood Christian Press


Îmbrăţişarea unui bebeluş


Nimeni nu considera că omul acela bătrân era drăguţ. Evident era beat.

Soţul meu şi cu mine eram jenaţi. Am mâncat în linişte cu toţii, în afară de Erik, care îşi continua repertoriul pentru admiratorul său vagabond, care îi răspundea cu diverse comentarii.

În sfârşit am terminat de mâncat şi ne-am îndreptat spre uşă. Soţul meu s-a dus să plătească şi mi-a spus să ne întâlnim în parcare. Bătrânul şedea nemişcat între mine şi uşă. „Doamne, lasă-mă să ies de aici, înainte să-mi vorbească mie sau lui Erik”, mă rugam în sinea mea. Pe măsură ce mă apropiam de acest bărbat, m-am întors cu spatele pentru a trece neobservată şi a-i evita respiraţia. În timp ce făceam asta, Erik s-a întins peste braţul meu, întinzându-şi ambele braţe în poziţia de „ia-mă în braţe” a bebeluşilor. Înainte să îl pot opri, Erik se avântase din braţele mele spre braţele bătrânului.

Brusc, un om foarte bătrân şi un bebeluş şi-au manifestat iubirea şi aprecierea reciprocă. Erik, într-un gest de totală încredere, iubire şi supunere, şi-a pus capul său micuţ pe umărul cel zdrenţăros al bătrânului. Ochii omului s-au închis şi am văzut lacrimi care se scurgeau de sub genele acestuia. Mâinile sale îmbătrânite, pline de riduri, durere şi muncă grea, legănau şi mângâiau spatele bebeluşului meu. Parcă n-ar mai fi existat nicicând două creaturi care să se fi iubit atât de profund într-un timp atât de scurt. Am rămas de-a dreptul uimită. Bătrânul îl legăna pe Erik în braţele sale, iar ochii i s-au deschis şi s-au aţintit asupra mea. Apoi a spus cu o voce fermă, pe un ton de comandă:

— Să ai mare grijă de bebeluşul acesta. Cu un nod în gât am reuşit să spun:

— Aşa voi face.Omul l-a îndepărtat apoi uşor pe Erik de la

pieptul său, cu iubire şi dor, ca şi când i-ar fi părut rău de despărţire. Mi-am primit înapoi copilul, iar omul a spus:

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă, mi-aţi dăruit un cadou de Crăciun.

N-am spus nimic în afară de un ezitant mulţumesc. Cu Erik în braţe am alergat către maşină. Soţul meu se întreba de ce plâng şi îl ţin pe Erik atât de strâns şi de ce spuneam „Doamne, Doamne, iartă-mă”.

Tocmai fusesem martora iubirii lui Hristos arătată prin inocenţa unui copil mic care nu a

cunoscut păcatul, care nu judeca; un copil care a văzut în acel om un suflet şi o mamă care nu a văzut dincolo de hainele pe care le purta acel sărman. Eu eram o creştină oarbă care ţinea în braţe un copil care vedea. Simţeam cum parcă Dumnezeu mă întreba: „Eşti dispusă să-ţi împarţi fiul pentru o clipă cu altcineva?” în timp ce El L-a împărţit pe-al Său cu noi pentru eternitate?

Fără să-şi dea seama, bătrânul cel zdrenţăros îmi amintise că „dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.

Câteodată, e nevoie ca un copil să ne arate ce este cu adevărat important. Trebuie să ne amintim întotdeauna cine suntem, de unde venim şi, cel mai important lucru, ce simţim în legătură cu ceilalţi. Hainele pe care le porţi sau maşina pe care o conduci, ori casa în care trăieşti nu te definesc deloc; modul în care îţi tratezi aproapele mărturiseşte despre cine eşti.

Este mai bine să fii plăcut pentru ceea ce eşti cu adevărat decât să fii iubit pentru ceea ce oamenii au impresia că eşti.

Din The Midnight Cry Vol. 16 No. 2Tradus şi folosit cu permisiune.

Soţul meu şi cu mine eram jenaţi. Am mâncat

în linişte cu toţii, în afară de Erik, care îşi continua repertoriul pentru admiratorul

său vagabond, care îi răspundea cu diverse

comentarii.


„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4

Apostolul Pavel li se adresează părinţilor din Biserica din Efes învăţându-i să-şi crească proprii copii în mustrare şi învăţătura Domnului. Dumnezeu doreşte ca în familiile noastre copiii să fie învăţaţi de părinţi credincioşi. Dacă ai copii, nu uita că ei învaţă de la cineva! Este oare posibil ca ei să înveţe mai mult de la străini decât din familie? Sau ca vecinii tăi necredincioşi să aibă o influenţă mai mare asupra lor decât tine? Lucrurile permise în familia ta, precum ar fi televizorul sau radioul, au un impact enorm în viaţa copiilor.

Le oferi copiilor tăi mijloace necesare pentru a supravieţui într-o societate care se îndepărtează de Dumnezeu? Pavel spune că ar trebui să-i învăţăm, dar şi să-i mustrăm. Când vrem să îngrijim un copăcel, ne gândim să-i dăm o formă şi să-i susţinem crengile. Câteodată ştim că un copăcel nu este pregătit să facă faţă unei furtuni şi are nevoie de sprijin. La fel este şi cu copiii noştri. Ei au nevoie de părinţi gata să-i educe, să-i înveţe, să-i corecteze şi să le ofere stabilitate în viaţă. Părinţii vor fi eficienţi dacă vor face toate acestea cu dragoste. Biblia afirmă foarte clar că uneori copilul trebuie disciplinat fizic. Dar o disciplinare cu dragoste, nu la mânie.

Dacă eşti nervos, când vrei să-l pedepseşti, disciplina nu va avea rezultatul dorit.

Pavel spune că părintele trebuie să-şi mustre copiii. Aceasta înseamnă că el nu numai că trebuie să folosească disciplina fizică şi sistematică, ci şi să-şi înveţe copilul vorbind cu el. Adică, a te aşeza lângă copii şi a-i învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie o prioritate în căminul nostru. Nu ne putem aştepta ca ei să trăiască separaţi de lume şi să-şi predea viaţa Domnului Isus, dacă noi nu ne-am făcut timp să-i învăţăm. Societatea necreştină îi învaţă zilnic altceva, de aceea noi trebuie să-i învăţăm importanţa umblării cu Dumnezeu.

Este esenţial să avem un timp special în care să stăm împreună şi să-i învăţăm, dar putem să-i educăm oricând. Deuteronom 6:7-9 spune că ar trebui să-i învăţăm pe copiii noştri pe tot parcursul zilei, în timp ce lucrăm cu ei, ne jucăm şi chiar când mergem la culcare. Caută oportunităţi să-i înveţi pe copii. Foloseşte exemple din viaţa zilnică pentru a le arăta cât de important este să-L urmăm pe Dumnezeu. Fă lucrul acesta prin vorbire, dar şi prin exemplul personal. Dumnezeu va binecuvânta familia ta când tu îţi vei face partea!

Preluat din S.A.L.T Micro-Finance Solutions© 2008 TGS International


Creşterea şi disciplinarea copiilor

—Gary Miller


—Harvey Yoder

Scrisori din SiberiaPartea a III-aMai 1952Dragă Maria,Îţi trimit salutări în Numele lui Isus Hristos.

Anii care au trecut de când sunt aici mi-au întărit credinţa în Dumnezeu. Totuşi, ca întotdeauna, cel mai mult sunt îngrijorat de tine şi de copii. Banii pe care ţi-i trimit de la dragul nostru prieten ar trebui să-ţi ajungă să cumperi mâncare şi haine pentru voi, dar nu ştiu dacă îi primeşti sau nu. Din nou, trebuie să am încredere că primeşti scrisorile mele şi banii. Mă rog ca Tatăl ceresc să vă poarte în continuare de grijă.

Am auzit lucruri oribile despre ţara noastră. Pentru că ne aflăm aşa de departe, în nord, nu auzim prea multe noutăţi. Dar ştirea recentă pe care am primit-o este că întreaga Ucraină este distrusă şi jefuită de către rebeli. Ni s-a spus că nu se poate vorbi de o viaţă normală în ţara noastră. Aşa de tare m-a durut inima când am auzit aşa ceva. Am stat multe ore zbuciumate în rugăciune până Domnul mi-a dăruit pacea Lui.

O să mă încred în El şi nu o să mă tem pentru voi. De multe ori simt că voi suferiţi mai mult decât mine, chiar dacă eu sunt în închisoare. Aş avea o viaţă plăcută aici dacă v-aş putea avea şi pe voi cu mine. Totuşi, ar fi greu pentru voi să fiţi aici. Familiile altor prizonieri s-au mutat aici şi suferă de multe ori de foame şi frig. Iar mulţi

oameni de aici mor din cauza condiţiilor grele de trai. Dar Dumnezeu a găsit potrivit să-mi salveze viaţa şi să-mi dea tot ce am nevoie. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru asta.

Ultimele trei scrisori pe care le-am primit de la tine sunt aproape rupte de citit şi recitit. Încerc să nu le citesc prea des pentru că s-ar rupe de tot. Ultima scrisoare pe care am primit-o de la tine a fost trimisă cu mai mult de 5 ani în urmă. Nu ştiu câte scrisori ai primit de la mine, dar întotdeauna este o mângâiere pentru inima mea să-ţi pot scrie. Uneori, amintirea feţei tale dragi devine ştearsă în mintea mea. Iar când mă gândesc la Katya şi Peter, mi-i amintesc doar ca pe nişte copilaşi. Ştiu că acum sunt mult mai mari şi de multe ori mă rog ca şi ei să-L cunoască pe Isus ca Mântuitorul lor personal. Ca tată, simt o responsabilitate arzândă pentru copiii mei şi totuşi nu pot fi acolo cu ei. Mă rog mult pentru tine ca să poţi să îi educi şi să-i înveţi despre Isus Hristos.

O să închei din nou cu rugăciuni către Tatăl ceresc. Doar El este cel care mă ajută să am credinţă cât timp lipsesc de acasă.

Cu dragoste de la soţul tău, Yuri

„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Rubrica

IstoRIcĂ


IstoRIcĂ

August 1952Soţiei mele iubite,Ce bucurie că îţi scriu din nou! Cum a săltat

inima mea de fericire când am primit veşti de la voi! Mi-au pierit toate temerile şi am plâns de bucurie. Aproape că a fost prea mult pentru mine când am auzit că toate zvonurile au fost false şi că tu şi copiii sunteţi bine. I-am spus şi prietenului meu veştile primite, iar el şi familia lui s-au bucurat împreună cu mine. Le place să mă audă vorbind despre voi şi îmi pun multe întrebări. Dar încă am o tristeţe – şi anume că ei nu s-au întors la Isus şi nu s-au pocăit de păcatele lor. Pentru mine asta e o mare dezamăgire, pentru că am învăţat să-i iubesc mult. E ca şi cum ceva îi ţine departe de Dumnezeu. Nu ştiu dacă are sau nu legătură cu trecutul lor. Dar, odată, el mi-a spus: „Nu ştiu dacă pot să-mi iert duşmanii.” Îi las în mâna lui Dumnezeu şi mă rog ca să se întoarcă la El.

Cea mai mare fericire a fost când am citit în scrisoare despre Katya şi Peter. Este aşa de minunat să aud că amândoi sunt creştini! Toate grijile pe care mi le-am făcut ca părinte au fost în zadar. Draga mea soţie, îţi mulţumesc aşa de mult pentru influenţa ta bună pe care ai avut-o asupra lor şi pentru educaţia dată. Vă salut, Katya şi Peter cu pace de la Dumnezeu. E o mare bucurie pentru mine să ştiu că umblaţi în adevăr. Lăudat fie Numele lui Isus!

Sunt aici de mai mult de şapte ani. Nu ştiu dacă mi se va da drumul după zece ani sau nu, dar inima mea deja bate de nerăbdare când mă gândesc la întoarcerea acasă. Şi totuşi, ştiu aşa de mulţi prizonieri care au crezut că li se va da drumul şi la sfârşit au descoperit că li s-a mai prelungit pedeapsa. Când sunt pe punctul de a dispera, mă rog Domnului, iar El îmi aduce pace în inima mea zbuciumată.

Harul şi pacea Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi. Dragostea Lui să vă sprijinească şi mila Lui să vă umbrească, iar încrederea voastră în Dumnezeul nostru iubitor să crească în fiecare zi.

Cu dragoste, de la Yuri

Iulie 1954Dragă Maria,Îţi scriu cu mare emoţie. Am fost eliberat din

închisoare şi luna viitoare o să mă pornesc spre casă. Am toate actele în ordine şi prietenul meu m-a ajutat să iau bilete ca să zbor la Moscova. O să termin câteva treburi aici înainte să mă pornesc. Dumnezeu a fost aşa de bun cu mine! Unii prizonieri sunt eliberaţi fără a primi nici un ban, totuşi pe mine Dumnezeu m-a binecuvântat din plin. O, ce mult tânjesc să fiu acasă cu cei iubiţi! Abia aştept!

Te voi suna de la Moscova şi-ţi voi spune la ce oră voi ajunge în gară. Voi fi copleşit de bucurie când îţi voi revedea chipul încă o dată.

Vă rog să vă rugaţi mult pentru mine în timpul călătoriei. Uneori, când prizonierii eliberaţi ajung în Moscova, militarii îi arestează şi îi închid din nou. O astfel de dezamăgire ar fi aproape prea mult de îndurat. Refuz să cred că asta se va întâmpla, dar ştiu totuşi că e adevărat. Te rog să ceri bisericii să se roage să ajung cu bine.

Scrisoarea mea va fi scurtă. Mă predau în mâna Domnului, Cel care ne iubeşte şi Căruia Îi pasă aşa de mult de viaţa noastră.

Soţul tău care te iubeşte, Yuri

Gara era apoape goală. Nu erau prea mulţi oameni care să aştepte în gară la ora două noaptea. Dar printre puţinii care aşteptau emoţionaţi sosirea trenului, era şi o femeie de 22 de ani.

Chiar dacă încă nu era timpul ca trenul din Kiev să ajungă, tânăra aştepta afară, privind şinile de tren care dispăreau în noapte. Din când în când, îşi închidea ochii pentru câteva momente şi buzele ei se mişcau ca şi cum se ruga.

Uite! O lumininţă începea să tremure departe, iar urechea ei atentă auzi sunetul distinct al şuieratului unei locomotive. Venea trenul!

Abia că se putea abţine să nu-şi exprime emoţia în timp ce minutele treceau încet.

Aştepta cu nerăbare şi bucurie trenul.Şuieratul, huruitul roţilor pe şine, tremurul

Continuare la pagina 25


Mulţi creştini se bucură de sistemul economic al comerţului liber, ce le oferă posibilitatea de a cumpăra şi a vinde. Acesta este un mijloc bun pentru creştin de a se îngriji de el şi de familia lui şi de a le oferi ceea ce ei au nevoie. Articolul de faţă se concentrează asupra modului în care un creştin ar trebui să-şi conducă vânzările.

Aproape oricine vinde azi câte ceva. Unii îşi vând timpul angajatorilor lor. Alţii vând produse sau servicii. Vânzarea unora este directă, de la persoană la persoană, pe când a altora este de la firmă la firmă. Relaţiile interpersonale şi gloria lui Dumnezeu sunt afectate de modul în care noi vindem.

Întrebarea care se naşte e următoarea: Cum ar trebui un creştin să îşi conducă vânzările? După ce principii biblice ar trebui să se ghideze?

Regula de aur e cea mai importantă regulă. Punerea în practică a regulei de aur înseamnă mai mult decât să-i tratezi pe alţii aşa cum ţi-ar plăcea ţie să fii tratat. Înseamnă să faci celor din jur la fel cum ţi-ai dori să ţi se facă ţie, dacă ai fi în locul lor. Încearcă să-ţi vezi produsul prin ochii lor. Dăruieşte ceea ce ai aştepta să ţi se dăruiască.

Fii onest. „Pâinea minciunii este dulce omului,

dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriş.” (Proverbele 20:17) Prezintă-ţi produsul sau serviciul cât mai cinstit posibil. Dacă vinzi la kilogram sau cu alte măsuri, fii precis sau fii mai generos. „Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul.” (Proverbele 16:11) Nu exagera, nu veni cu pretenţii nejuste. „Cei ce lucrează cu adevăr îi sunt plăcuţi.” (Proverbele 12:22) Nu face promisiuni pe care nu ştii sigur că le vei putea onora.

Fi respectuos. Venim mereu în contact cu fiinţe umane. „Să nu ţineţi credinţa ... căutând la faţa omului.” (Iacov 2:1) Răspunde cu sinceritate la întrebări. Vei fi ispitit să fii nerăbdător şi sarcastic. Fă-ţi timp să asculţi şi să acorzi atenţie fiecărui client în parte, chiar dacă uneori îţi lasă impresia că pierzi timpul cu ei. Încearcă să le înţelegi nevoile şi dorinţele. Oamenii ar trebui să se simtă mult mai valoroşi la plecare decât atunci când au venit la întâlnirea cu tine.

Fii amabil (1 Petru 3:8). Creştinii ar trebui să se afle printre cei mai bine-crescuţi oameni. În general, oamenii sunt amabili şi politicoşi pentru că doar aşa se pot câştiga clienţii şi vânzările. Diferenţa e că noi, în calitate de

Principii biblice în comerţ

—Edwin Kreider

„Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.” Eclesiastul 11:6

PRActIcĂ Rubrica


PRActIcĂ

creştini, trebuie să continuăm să fim plini de bun-simţ chiar şi atunci când clientul devine incomod şi sunt prea puţine şanse ca el să revină. Întâmpină oamenii cu un zâmbet plăcut şi cu un salut voios. Încheie o tranzacţie cu o inimă mulţumitoare şi un salut de rămas-bun.

Fii sârguincios. Suntem răspunzători pentru oportunităţile care ni se oferă şi trebuie să le folosim ca nişte administratori foarte buni. „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi.” (Proverbele 22:29) Foloseşte cu înţelepciune timpul şi celelalte resurse pe care le ai la îndemână.

Străduieşte-te să oferi servicii şi produse de calitate în schimbul banilor primiţi. Fii de ajutor, dar fără a crea presiune. Evită tehnicile de vânzare din ziua de azi, insistente şi promovate aşa bine de vânzătorii din zilele noastre. Pune munca pe primul loc, înaintea distracţiei sau a altor relaxări. „Vezi-ţi întâi de treburi afară, îngrijeşte de lucrul câmpului, şi apoi apucă-te să-ţi zideşti casa.” (Pov. 24:27)

Fii milostiv. Nu profita de situaţiile de criză. „Mai bine puţin, cu dreptate, decât mari venituri, cu strâmbătate.” (Proverbele 16:8) Evită să fii ca Iacov atunci când şi-a târguit dreptul de întâi născut. Nu te folosi de ignoranţă. Încearcă să fii util clienţilor, fii realist când e clar că au nevoie de ajutorul tău pentru a şti ce anume să cumpere şi cât să plătească pentru acel lucru. Uneori, oamenii au nevoie de ajutor pentru a face distincţia între nevoile şi dorinţele lor, mai ales atunci când finanţele sunt limitate. „Cel care are milă de sărac, este fericit.” Câteodată, lucrurile mai trebuie făcute şi ca mici favoruri, doar pentru a fi prietenos şi de treabă. Fii mai ales milostiv faţă de văduve, faţă de oamenii cu handicap şi faţă de bătrânii ale căror venituri sunt mici sau atât de

limitate, încât administrarea lor devine dificilă.Fii prompt. Gândeşte-te că timpul celor din

jur e la fel de valoros ca propriul tău timp. „Cine se leneveşte în lucrul lui este frate cu cel ce nimiceşte.” (Proverbele 18:9) Respectă toate promisiunile făcute. Prezintă-te la timpul stabilit. Du la bun sfârşit ce promiţi. Mergi la întâlnirile stabilite. Anunţă dinainte dacă e posibil să întârzii neaşteptat.

Fii mulţumit. „Mai bine puţin cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie, cu tulburare.”

(Proverbele 15:16) Comerţul poate fi o experienţă plăcută şi plină

de satisfacţii, dar nu neaparat fundamentală. Să ajuţi

oamenii să cumpere ceea ce au nevoie şi totodată să fii o mărturie a credincioşiei lui Dumnezeu este mult mai important decât să acumulezi un profit mare. Evită mentalitatea de felul „îmbogăţeste-te cât mai repede”. „Evlavia însoţită

de mulţumire e un mare câştig.” (1 Tim. 6:6)Fii credincios. „Un om

credincios este năpădit de binecuvântări, dar cel ce vrea să

se îmbogăţească repede nu rămâne nepedepsit.” (Proverbele 28:20) Alege

să faci întotdeauna binele, chiar dacă asta costă. Satisfacerea clientului este primordială. Acest lucru rămâne o dovadă a credincioşiei lui Dumnezeu atunci când copiii Lui sunt credincioşi în afacerea pe care o au. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari ... Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?” (Luca 16:10, 11)

din The Christian Contender, iunie 2008

Rod and Staff Publisher, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

Regula de aur e cea

mai importantă regulă.

Punerea în practică a regulei de aur înseamnă mai

mult decât să-i tratezi pe alţii aşa cum ţi-ar plăcea ţie să fii tratat. Înseamnă să faci celor din jur la fel cum ţi-ai dori

să ţi se facă ţie, dacă ai fi în locul lor.


„Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor.” (Gen. 9:13a) De fiecare dată când vedem un curcubeu măreţ, în şapte culori, ne amintim de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Noe, şi anume că Dumnezeu nu va mai acoperi niciodată întregul pământ cu ape. Un curcubeu este o reflecţie şi o refracţie minunată a luminii, creată de mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

Ştim că un curcubeu se formează când soarele străluceşte prin picăturile de ploaie. Dar de unde vin culorile? Această întrebare le-a dat bătaie de cap oamenilor de ştiinţă până când Isaac Newton a găsit răspunsul. Într-o cameră întunecată, el a lăsat un mănunchi de raze să treacă printr-o prismă şi a creat un curcubeu. Apoi a lăsat acel mănunchi de raze în formă de curcubeu să treacă prin a doua prismă, transformând din nou culorile în lumină albă. Astfel, el a demonstrat că aceste culori ale curcubeului provin chiar din lumina însăşi.

Fiecare strop de ploaie reflectă lumina în toate cele şapte culori, aşa cum făcea prisma lui Isaac Newton. Dar fiecare din aceste şapte culori sunt reflectate dintr-un unghi diferit, aşa că, atunci când ne uităm la curcubeu, vedem doar o singură culoare de la fiecare strop de ploaie – roşu de la unul, galben de la altul, albastru de la altul şi aşa mai departe.

Uneori, când a plouat tare şi soarele este strălucitor, vedem mai multe curcubee. Primul şi cel mai strălucitor arc este numit arcul primar şi are culorile în această ordine: violet, indigo, albastru, verde, galben, oranj şi roşu. Arcul secund este produs de o reflecţie dublă dinăuntrul stropilor de ploaie. Este mai pal, iar culorile sunt în ordine inversă. Al treilea

arc, cel terţiar, este determinat de o reflecţie triplă. Culorile lui sunt în ordinea arcului primar. De această dată, culorile şi-au pierdut din intensitate şi pot părea doar arcuri de lumină albă.

De ce unele curcubee sunt mai mari decât altele? Răspunsul este simplu: stropii mici de ploaie dau naştere la benzi largi de lumină, în timp ce stropii mari de ploaie la benzi înguste.

Un curcubeu reprezintă lumina soarelui refractată şi reflectată de stropii ce cad. Atunci, de ce nu „cade” curcubeul de pe cer? Într-un mod continuu, fiecare strop este înlocuit de altul. Când ploaia încetează, curcubeul dispare.

Ai văzut vreun curcubeu la amiază? De ce nu? Curcubeul este format de razele soarelui ce luminează stropii de ploaie în unghi. Curcubeul nu se poate forma dacă soarele este mai sus de 40 de grade pe cer. Cu cât soarele este mai înspre apus, cu atât curcubeul va fi mai sus pe cer şi invers.

De la o altitudine joasă, cel mai mare curcubeu pe care îl putem vedea este un semicerc. Din vârful unui munte sau dintr-un avion poate fi văzut uneori chiar şi un curcubeu în formă de cerc. Nu ştim dacă primul curcubeu văzut de

CurCubeul aşezat în nor—Joanna F. Martin


CurCubeul aşezat în norNoe pe Muntele Ararat era un semicerc, trei-pătrimi dintr-un cerc sau un cerc întreg de culori minunate.

Cele mai multe curcubee sunt la 3 km depărtare. Totuşi, în zile însorite, mulţi dintre noi am creat curcubee aproape de mâna noastră când am udat grădina cu furtunul sau cu sistemul de irigaţii. La Cascada Niagara se pot vedea curcubee deosebite foarte aproape.

Biblia mai face referire la curcubee şi în alte locuri decât în relatarea cu Noe. „Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra.” (Isaia 54:8b-9) Un curcubeu ne promite că nu o să mai avem vreodată un alt potop pe întregul pământ, dar el reprezintă de asemenea dovada milei şi bunătăţii veşnice a lui Dumnezeu.

Gloria lui Dumnezeu este descrisă ca un curcubeu. „Ca înfăţişarea curcubeului, care sta în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea

acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ, şi am auzit glasul Unuia care vorbea.” (Ezechiel 1:28) În cer, era „un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.” (Apocalipsa 4:3) Şi Ioan a „văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.” (Apocalipsa 10:1) În aceste relatări nu este menţionată ploaia. Cum poate dar să se formeze un curcubeu? Deşi nu putem da un răspuns ştiinţific, ştim că „Mielul este lumină” – El e strălucirea şi frumuseţea cerului. Curcubeul format din cele şapte culori ar trebui să ne determine să ne încântăm de măreţia lui Dumnezeu, dar, mai mult, ar trebui să ne umple de dorinţa de a vedea slava Lui din cer.

Surse:Krupp, E. L. The Rainbow and You. Singapore:

Tien Wah Press; 2000.World Book Encyclopedia, The 1994.

Din Home Horizons, Eastern Mennonite PublicationsTradus şi folosit cu permisiune.

Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Genesa 9: 13

de sub picioarele ei în timp ce trenul se apropia greoi, făceau ca emoţiile să crească tot mai mult. Îşi trecuse mâna prin păr.

Iată! Trenul se opri iar pasagerii începură să coboare în lumina unui rând de şase maşini. Tânăra, aşezată într-un loc de unde putea vedea, privea pasagerii care coborau, încercând să-i cuprindă pe toţi cu privirea.

Îşi plimbă privirea peste mulţi dintre pasagerii care intrau în gară. Cercetă cu deamănuntul un om între două vârste care tocmai cobora. O interesa doar un anumit tip de oameni. Dar, de fiecare dată, după o observare atentă, ea privea înapoi la tren să vadă cine altcineva mai coboară.

Când trenul şuieră în semn de avertizare, devenise clar că toţi pasagerii coborâseră. Apoi roţile s-au pus în mişcare. Tânăra făcu ochii mari şi începu să alerge în urma trenului. Picioarele i se împleticiră în timp ce fugea.

— Domnişoară, pe cine cauţi? Cuvintele acestea, care au oprit-o din agitaţia ei, veneau de la un bărbat pe care îl zărise mai devreme. El purta o valiză de carton şi părea slăbit şi bătrân.

Dar, auzind cum vorbeşte, tânăra se uită îndelung la el. Scoase un strigăt de surprindere:

— Tată! Vocea ei se mai domoli când îl îmbrăţisă.

În noaptea adâncă, tatăl şi fiica rămaseră îmbrăţişaţi. Anii despărţirii au dispărut în depărtare.

— Mama aşteaptă acasă. Vino, tată, să mergem să ne întâlnim cu restul familiei.

Cei doi se întoarseră şi plecară în noapte. Domnul l-a adus pe Yuri acasă!

Sfârşit... Din They Would Not Be Silent

©2001 TGS InternationalA subsidiary of Christian Aid Ministries

Scrisori din Siberia Continuare de la pagina 21


Cu mulţi ani în urmă, am dorit să merg ca misionară într-o altă ţară, dar nu am avut şansa aceasta. Am ajuns să locuiesc pe coasta Pacificului, în California, într-o zonă minieră, unde viaţa este foarte dură. Am locuit acolo cu soţul şi băieţeii mei. Într-o zi, am auzit despre un om care locuia dincolo de munţi, grav bolnav de tuberculoză. Se spunea că era aşa de respingător, încât nimeni nu putea să stea cu el. Aşadar, oamenii puneau mâncarea lângă el şi-l lăsau acolo 24 de ore singur. Iar cel care mi-a povestit toate astea a adăugat: „Odată şi odată îl vor găsi mort şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. — Se pare că nu avea nici un fel de sentimente.”

Mă gândeam mereu cu milă la omul acela în timp ce îmi vedeam de treburi, iar o perioadă de câteva zile am încercat să dau de cineva care să mă ducă să văd dacă acest om avea nevoie de îngrijire. În timp ce mă întorceam de la un om pe care l-am rugat să mă ducă acolo, fiind uimită de indiferenţa lui, un gând mi-a venit în minte: De ce nu mergi singură? Aceasta înseamnă lucrarea de

misiune, dacă chiar îţi doreşti misiune.În cele din urmă, am trecut dealurile şi am

ajuns la acel mic bordei cu o cameră. Uşa era deschisă, iar într-un colţ, pe paie acoperite de pături colorate, am găsit omul muribund. Păcatul a lăsat urme urâte pe faţa lui. Dacă n-aş fi ştiut că nu se poate mişca, cu siguranţă, m-aş fi întors acasă. Umbra mea se întindea pe podea, iar el şi-a ridicat privirea şi m-a salutat cu o înjurătură urâtă. Am făcut câţiva paşi înainte şi a urmat altă înjurătură.

— Nu vorbi aşa, prietene, am spus eu.— Nu-s prieten cu tine. N-am niciun

prieten, a răspuns el.— Eu îţi sunt prieten şi ... dar începu să

înjure cu voce tare, zicând: — Nu eşti prieten cu mine. Niciodată nu

am avut prieteni şi nici nu am nevoie.I-am întins, cam la lungimea unui braţ,

fructul pe care l-am adus şi m-am retras în pragul uşii. L-am întrebat dacă-şi aminteşte de mama lui, sperând astfel să găsesc un loc sensibil în inima lui, dar el a înjurat-o.

Omul care a murit pentru mine

—V. Miller

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.»” 1 Petru 5:5

RubricatInEREtULUI


tInEREtULUI

L-am întrebat dacă a avut vreodată o soţie, dar am primit acelaşi răspuns. I-am vorbit de Dumnezeu şi L-a înjurat şi pe El. Am încercat să-i vorbesc despre Isus şi moartea Lui pentru noi, dar el m-a oprit cu batjocuri şi a spus:

— Asta-i o minciună! Nimeni nu ar muri vreodată pentru alţii.

Am plecat descurajată, iar în următoarea zi m-am reîntors. Şi aşa am procedat timp de două săptămâni, dar nu şi-a exprimat nicio mulţumire. După acest timp, mi-am spus că nu mă mai duc. În acea seară i-am pus pe băieţeii mei la culcare, dar nu ne-am mai rugat pentru acel miner aşa cum făceam de obicei. Băieţelul meu Charlie m-a atenţionat:

— Mamă, nu ne-am rugat pentru nenea cel rău.

— Nu, am răspuns cu un oftat.— Ai renunţat la el, mama?— Da, cred că da.— A renunţat şi Dumnezeu la el, mama?

Ar trebui să renunţăm la el dacă Dumnezeu nu o face?

În acea noapte nu am putut dormi. Acel om poate muri aşa de josnic şi nimeni nu-l îngrijeşte. M-am trezit şi m-am retras să mă rog, dar în momentul în care am îngenunchiat, am fost copleşită de sentimentul neputinţei din rugăciunile mele – nu avusem credinţă şi nu mi-a păsat din inimă de acel om. Nu am cerut acest suflet din mâna lui Dumnezeu. O, am fost ruşinată de zelul meu misionar! Am căzut propriu-zis cu faţa la pământ şi am strigat: „O, Hristoase, fă-mă să văd măcar cât de puţin, cât de preţios este un suflet uman!”

În dimineaţa următoare, mi-am lăsat treburile şi m-am grăbit peste dealuri, nu să văd „nenorocitul vulgar”, ci să câştig un suflet. În timp ce mergeam, a venit o vecină şi mi-a spus: „O să merg cu tine.” Nu vroiam ca ea să vină şi încercam s-o fac să se

răzgândească, dar mi-a răspuns scurt şi tăios: „O să merg cu tine.” Urma să primesc o altă lecţie; pentru că Dumnezeu are planuri mai mari. A luat-o pe fetiţa ei cu ea, iar când am ajuns la bordeiul lui, ea a spus:

— Eu o să te aştept aici, afară, iar tu o să te grăbeşti, da?

În timp ce schimbam vasul cu apă şi prosopul bărbatului, lucruri pe care le făceam în fiecare zi şi cu care el era obişnuit, dar pentru care nu mi-a mulţumit vreodată, râsul cristalin al fetiţei s-a împrăştiat în aer ca ciripitul unei păsări.

— Ce a fost asta? întrebă curios omul.— E o fetiţă afară care mă aşteaptă.— Vrei s-o chemi înăuntru? spuse el cu un

ton diferit de cel pe care-l auzisem înainte. Am păşit în pragul uşii, i-am făcut semn şi

apoi am luat-o de mână spunându-i:— Vino să-l vezi pe bolnav, Mamie.Ea s-a tras înapoi când i-a văzut faţa,

spunând că îi este frică. Dar am liniştit-o cu cuvintele:

— Sărmanul om bolnav nu se poate ridica şi vrea să te vadă.

Ea arăta ca un înger: faţa îi era strălucitoare, părul cârlionţat şi auriu, iar ochii blajini şi miloşi. În mână avea florile pe care le culesese din preerie. Aplecându-se spre el, îi spuse:

— Îmi pare rău pentru tine, bolnavule. Vrei un bucheţel de flori?

El a pus mâna sa mare şi osoasă pe florile din mânuţa durdulie a copilului. Ochii i se umpluseră de lacrimi mari, iar apoi zise:

— Am avut şi eu odată o fetiţă şi a murit. O chema Mamie. Ea mă iubea. Nimeni altcineva nu mă iubea. Cred că aş fi fost altfel dacă trăia. De când a murit, îi urăsc pe toţi.

Îmi venea să ţip de bucurie pentru că imediat mi-am dat seama că o cheie pierdută a inimii acestui om a fost găsită şi mi-a fost încredinţată mie. Ce cuvinte de binecuvântare trebuia să spun şi ce aproape


am fost de Calvar în acea seară. Faţa lui devenea tot mai palidă în timp ce vorbeam, iar omul şi-a ridicat mâinile ca şi cum era cuprins de agonie. De două sau de trei ori a şoptit ceva chiar dacă abia respira. Apoi, m-a apucat şi mi-a spus:

— Femeie, ce îmi spuneai ieri despre a vorbi cu cineva pe care nu-l vezi?

— Despre rugăciune! Eu Îi spun lui Dumnezeu ce vreau.

— Roagă-te acum, repede! Spune-i că eu îmi vreau fetiţa înapoi. Spune-I tot ce vrei!

Am luat mânuţele copilului şi le-am pus pe mâinile tremurânde ale bărbatului. Apoi, căzând în genunchi cu copilul în faţa mea, am rugat-o să se roage pentru omul care şi-a pierdut-o pe micuţa lui, Mamie şi care vroia să o vadă din nou. Iată cum s-a rugat Mamie:

„Dragă Isus, acest om este bolnav. El şi-a pierdut fetiţa şi îi pare rău. Mi-e aşa de milă de el şi lui la fel. Vrei să-l ajuţi şi să-i arăţi unde să-şi găsească fetiţa? Te rog. Amin.”

Cerul părea că se deschide înaintea noastră. Acolo stătea Cel care avea semnele cuielor în mâna Lui şi al suliţei în coaste.

Mamie s-a retras repede, dar omul continua să spună: „Spune-I mai multe despre asta; spune-I tot ... o, dar tu nu ştii.” Apoi a început să-şi verse inima mărturisind ceea ce eu nu puteam duce, dar El care era aşa de aproape de noi în acea oră putea.

Încetul cu încetul, bolnavul s-a apucat de mâinile Lui puternice. Era deja a treia zi

când sufletul acesta sărac şi obosit s-a întors cu totul la El, Cel ce poate mântui, la Cel căruia el îi zicea „Omul care a murit pentru mine.”

A mai trăit câteva săptămâni, ca şi cum Dumnezeu i-ar fi arătat cât de reală a fost schimbarea. Într-o dimineaţă, uşa era închisă şi am găsit doi oameni care stăteau tăcuţi lângă o masă susţinută de două scăunele. Au ridicat pătura de pe mort şi m-am uitat la faţa lui, care părea că se apropie de „chipul

lui Dumnezeu.”— Aş fi vrut să-l vedeţi cum arăta când a plecat, spuseră

ei. — Spuneţi-mi voi. — Dintr-o dată, pe

la mijlocul nopţii, faţa i s-a luminat, a zâmbit şi a spus: „Plec, băieţi. Spuneţi-i că mă duc s-o văd pe Mamie. Spuneţi-i că mă duc

să-L văd pe Omul care a murit pentru mine.” Şi

a plecat. Am îngenunchiat acolo,

cu mâinile pe mâinile lui reci, care au fost mânjite cu sânge

uman şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să înţeleg tot mai mult din valoarea unui suflet.

„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18)

Răscumpărat prin preţiosul sânge al lui Hristos ,– avem pace cu Dumnezeu (1 Petru 1:19; Romani 5:1).

Din Pilgrim Tract SocietyRandleman, NC 27317



Perspectiva biblică asupra iadului

—Ethel Meadows

Mulţi îşi bat joc de iad ca de un mit depăşit. Pentru că părerile personale nu pot schimba realitatea, de ce să nu privim în Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu greşim? „Cei răi se întorc la locuinţa morţilor: toate neamurile care uită pe Dumnezeu“; „Temeţi-vă de Acela care... are puterea să arunce în gheenă“; „Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?“; „Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus“; „Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire“; „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc“. (Psalmi 9:17); (Luca 12:5); (Matei 23:33); (Luca 16:23); (Isaia 14:9); (Apocalipsa 20:14)

Unde este iadul?Este la capătul căii largi şi mari. Intraţi pe

poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7:13) Este departe de Dumnezeu. (Matei 25:41) Este în adânc. (Proverbele 15:24) Este la sfârşitul unei vieţi fără Dumnezeu.

Descrierea iaduluiIadul este un loc veşnic. (Matei 18:8)În iad este întuneric. (2 Petru 2:4)Un loc al focului şi al pucioasei. (Apocalipsa

14:10)Un loc fără un strop de apă care să potolească

setea cumplită care arde şi totuşi nu nimiceşte. (Luca 16:24)

Un loc al pedepsei veşnice. (Matei 25:46)Un foc nestins. (Matei 3:12)Un loc de distrugere veşnică. (2 Tes. 1:9)

Un loc al focului mistuitor. (Isaia 33:14)Un loc al chinului veşnic. (Luca 16:28) Un loc de foc veşnic. (Iuda 7)Un loc unde viermele lor nu moare, şi focul

nu se stinge. (Marcu 9:44)Un loc în care ... fumul chinului lor se suie

în sus în vecii vecilor. (Apocalipsa 14:11) Un loc în care va fi plânsul şi scrâşnirea

dinţilor. (Matei 13:42)Este un loc care s-a lărgit pentru a primi

milioane de oameni care se îndreaptă într-acolo. (Isaia 5:14) Este un loc în care o să mai ai capacităţile actuale şi o să ai amintiri vii. Bogatul îşi aducea aminte în iad de cei cinci fraţi ai săi. El şi-a păstrat abilitatea de a vorbi – „a strigat”. El putea auzi, putea vedea: „...şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut”. El putea simţi – „grozav sunt chinuit în văpaia aceasta”. El şi-a păstrat abilitatea de a gândi. (Luca 16:20-31)

Unii cred că povestirea cu bogatul şi Lazăr este o pildă. Nu există dovezi pentru aceasta, dar chiar dacă ar fi o pildă, adevărul conţinut ar fi acelaşi, pentru că scopul pildelor este de a revela adevărul.

Unii, care nu vor să creadă în iad, ar da milioane de dolari ca să dovedească că acesta nu există. Alţii încearcă să se consoleze cu gândul că, dacă vor ajunge acolo, vor avea multă companie. Dar ambele variante sunt greşite pentru că nici nu poţi da bani ca să scapi de iad, şi nici nu te ajută dacă vor fi mulţi acolo.

Cine va fi în iad?Cei care afirmă că nu există iad. Profeţii şi

învăţătorii falşi. Cel rău, ateul, ipocritul, cel


care-L uită pe Dumnezeu, necredinciosul, păgânul, idolatrul. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii. (Apocalipsa 20:15) Citeşte lista din 2 Timotei 3:2-8; Apocalipsa 21:8. În iad nu va fi nimeni din cei care nu trebuie să fie acolo, pentru că Dumnezeu este drept. Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale! (Apocalipsa 16:7)

Domnul este drept şi de aceea, la venirea Lui, îi va lua doar pe ai Săi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. (Romani 8:9b)

Poate un Dumnezeu al dragostei să pedepsească pentru veşnicie? (vezi Matei 25:46) Unii spun că Dumnezeu este prea iubitor să pedepsească veşnic – să permită copiilor Lui să sufere durerea unui iad veşnic. Este adevărat că la moarte, cei care sunt ai Lui, cei răscumpăraţi, vor fi primiţi în odihna veşnică, în timp ce oamenii nenăscuţi din nou vor merge la tatăl lor, diavolul (Ioan 8:44) ca să primească plata păcatului care este moartea. Dumnezeu nu doreşte moartea nimănui. El oferă tuturor iertare, pace şi viaţă veşnică. Dacă respingi viaţa înseamnă că accepţi moartea. Dacă respingi viaţa înseamnă că accepţi iadul. Nu există alternativă.

Timp de aproape 2000 de ani, tema bisericii a fost dragostea lui Dumnezeu pentru lumea pierdută. Posibilitatea de răscumpărare a omului dovedeşte dragostea Lui. Totuşi, El nu este un Tată indulgent care ignoră păcatul sau tolerează la nesfârşit încălcarea legii Sale sfinte. Înainte de primul păcat, Dumnezeu a avertizat că acesta va fi pedepsit. Avertizările luminează ca nişte făclii atât în Noul, cât şi în Vechiul Testament. Cuvântările Domnului au fost presărate cu avertizări. Ele sunt evidente în epistole. Ori de câte ori Dumnezeu oferă milă, El avertizează solemn şi în privinţa blestemului iminent. Moderniştii pot scoate din minte

gândul iadului şi să-l şteargă din crezul lor, dar în Biblie rămâne scris că cel rău va ajunge în iad: Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:14)

Învăţătorii falşi abundă. Printre aceştia sunt şi cei care pretind că a doua moarte va fi extincţia sau anihilarea. Literatura lor, care se distribuie gratis de la uşă la uşă şi care este presărată din plin cu pasaje biblice, a fost bine comparată cu otrava. Doar puţină otravă e suficientă pentru a ucide. Daniel 12:2 declară: Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Ambele locuri sunt veşnice. Pasajele scripturale pot fi făcute să semene a anihilare, dacă luăm fragmentele care se aplică la natură sau la omul exterior şi le aplicăm părţii spirituale.

Cum să scăpămIsus a zis: Eu sunt calea, ... Nimeni nu vine

la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune. (Ioan 10:9) Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi. El a îndurat mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. El a plătit totul pentru noi, dar toţi rămânem sub vinovăţia morţii până când vinovăţia este anulată prin acceptarea personală a morţii substituţionale a lui Hristos. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. (Ioan 1:12)

Este nevoie doar de un pas pentru a ajunge la har, dar acel pas nu poate fi făcut până nu a fost îndeplinită fiecare poruncă scripturală. Nimeni nu poate experimenta mântuirea fără să se pocăiască.

Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape. Dumnezeu ... porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; Eu


vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui. (Matei 4:17; Faptele Apostolilor 17:30; Luca 13:3; Isaia 55:7)

Strigă către Dumnezeu! Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Romani 10:13) Strigă până ce El aude. Vino la Hristos! Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară; Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă; Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. (Ioan 6:37b; Matei 11:28;

Ieremia 29:13)Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia

apa vieţii fără plată! (Apocalipsa 22:17b) Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii. (2 Corinteni 6:2b)

„Aşa cum sunt, Tu mă primeşti!Păcatul nici nu-mi aminteşti;Crezând Ţie, mă mântuiesc,O, Mielule eu vin, eu vin!”

Pilgrim Tract SocietyRandleman, NC 27317


Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt

În timpul holocaustului nazist, teologul german Dietrich Bonhoeffer a fost şocat de compromisul pe care biserica l-a făcut cu această mare nenorocire. În cartea sa Costul uceniciei, autorul face diferenţa între harul „ieftin” şi harul „scump”. „Harul ieftin înseamnă îndreptăţirea păcatului fără îndreptăţirea păcătosului. Harul singur face totul, zic ei, şi aşa că totul rămâne cum a fost şi până atunci… Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără a pretinde pocăinţă, botezul fără disciplina bisericii, participarea la Cina Domnului fără mărturisire… Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, har fără un Isus Hristos viu, întrupat.” „Harul scump ne confruntă cu o chemare plină de har de a-L urma pe Isus, el vine ca un cuvânt de iertare către o inimă mâhnită şi un duh zdrobit. Este scump deoarece îl constrânge pe om să se supună jugului lui Hristos şi să-L urmeze, este har pentru că Isus a zis: «jugul Meu este bun şi sarcina

mea este uşoară.»” Cineva ar putea descrie „harul ieftin” ca dorinţa de a experimenta harul mântuitor al lui Dumnezeu, dar a respinge totodată harul Său care sfinţeşte şi împuterniceşte.

Harul este un cuvânt simplu şi plăcut. Este, de asemenea, un cuvânt complex şi provocator. El ne mângâie şi aduce siguranţă, şi tot el ne îndeamnă la acţiune. „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus… Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos.” (2 Timotei 2:1, 3) Deschide-ţi viaţa harului lui Dumnezeu. Lasă-l să te înveţe. Vorbeşte şi cântă despre el („Măreţul har m-a mântuit,” „Numai harul”) Împărtăşeşte această mărturie în toată viaţa ta: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.” Te va mântui de păcate şi te va face să trăieşti o viaţă neprihănită, te va mângâia în încercări şi suferinţe şi te va duce în cer.

„Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.”

continuare de la pagina 4


Elvin se foia pe bancă şi îşi legăna picioarele. Stătea lângă tatăl său la biserică. Predicatorul vorbea din Cuvântul lui Dumnezeu. Îi era aşa de greu să stea liniştit! Începu din nou să se mişte.

Tatăl puse mâna pe piciorul băiatului ca acesta să se oprească. Pentru un scurt timp, Elvin se potoli. Ştia că tatălui nu-i place când se foieşte. Voia numaidecât să se mişte din nou. Se aplecă şi-şi desfăcu şiretul de la papuci. Acum avea o ocupaţie. Apoi îl înnodă din nou cu atenţie. Făcu acelaşi lucru şi la papucul celălalt. Tatăl lui se uită lung şi serios.

În cele din urmă, serviciul divin s-a încheiat. Acum ei se îndreptau spre casă unde Elvin putea să fugă cât voia.

În acea seară, înainte de culcare, tatăl vru să vorbească cu Elvin.

— Elvin, m-am gândit la tine în după-amiaza asta, începu tatăl.

Elvin tresări. Oare la ce se gândeşte tata?— Nu ai stat cuminte la biserică, aşa-i

Elvin?

Elvin lăsă privirea în jos şi dădu încet din cap.

— La biserică noi ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. S-ar putea ca tu să fii prea mic ca să pricepi tot ce spune predicatorul, dar fiecare trebuie să stea liniştit şi să asculte. Dacă erai atent, puteai înţelege unele lucruri. Tatăl îi aruncă o privire serioasă.

— Aş vea să stabilim o nouă regulă care să te ajute să fii cuminte.

Elvin era şi mai înfiorat. Ce va spune tata?— În fiecare seară, înainte ca să citim

istorioara din Biblie, vreau să stai cuminte timp de zece minute. Mama va cronometra pe ceas. Dacă uiţi să fii cuminte, ea va începe din nou. Crezi că asta te va ajuta? întrebă tatăl cu blândeţe.

Elvin ridică din umeri şi apoi încuviinţă.— Dumnezeu ne-a creat ca să alergăm, să

ne jucăm şi să lucrăm. Dar tot El vrea ca noi să fim liniştiţi şi să ascultăm Cuvântul Lui, spuse tatăl. Din cauza aceasta trebuie să te ajutăm. De data asta o să mă uit eu la ceas.

Elvin stătea liniştit şi tăcut pe canapea.

Elvin cel neliniştit—Susie Martin

„Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagăţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.” Proverbele 3:3

RubricaPEntRU coPII


Deodată, îi trecu un gând prin minte: Dacă tata s-ar fi foit ca mine în biserică? Sau altcineva?

Lui Elvin nu-i prea plăcea să se gândească la aşa ceva. Data viitoare o să încerc din

răsputeri să stau liniştit în biserică, se hotărî el. Acum trebuie să încerc să stau cuminte.

Din Story Mates, dec. 2008

Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

Când bunica a purtat babeţică

— A venit bunica! strigă Sheila de pe

veranda din faţă, unde se juca cu păpuşa ei. Merse în fugă până la capătul străzii.

Lester veni în grabă spre uşă. Bunica îşi parcă maşina şi apoi a fost condusă spre casă.

— Bună, bunico, spuse Lester în timp ce Sheila şi bunica se îndreptau ţinându-se de mână spre verandă.

Pot să-ţi iau sacoşa? se oferi el.Bunica îi înmână nepotului sacoşa

împodobită cu flori.— Dă-i asta mamei, spuse ea. I-am adus

şi mirodeniile pe care mi le-a cerut. — Mă bucur să te văd, spuse mama,

salutând-o pe bunica. Nu ştiam că vei veni astăzi pe la noi.

— Trebuia să vii mai devreme, adăugă Sheila. La prânz, ca desert, am avut plăcintă caldă cu mere.

— Sună delicios, răspunse bunica, dar şi eu am avut o gustare bună.

— Ai mâncat împreună cu bunicul? întrebă Lester.

— De data asta nu, spuse bunica. Bunicul a fost plecat să lucreze tâmplărie, aşa că eu m-am dus să o vizitez pe Lilly la azil. Apoi, ea m-a invitat să servim masa împreună şi aşa am făcut.

— Cred că au o bucătărie mare la azil, bănui Lester, aducându-şi aminte că erau mulţi bătrâni care i-au ascultat când veniseră să le cânte.

— Da, au o bucătărie mare, afirmă bunica. Însă bătrânii nu merg în bucătărie să mănânce. Bucătarii pregătesc mâncarea în bucătărie şi o aduc apoi în sufragerie. Bătrânii servesc masa într-o sală mare cu multe mese mici.

— Lilly şi cu mine am stat la masa de lângă geam. Eu am stat pe un scaun, iar ea în scaunul cu rotile. Curând, un bătrânel s-a îndreptat spre noi cu ajutorul cârjelor. S-a oprit la masa noastră şi ne-a salutat. Cred că îl chema Henry, după ecusonul care era agăţat de scaunul lui cu rotile. Henry era un bătrân mic şi subţirel care nu putea să stea drept în picioare. Avea însă un zâmbet fericit. După ce a vorbit cu noi, s-a retras la locul lui.

—Jane Zook


— Lilly mi-a spus că Henry fusese fermier. Acum este prea bătrân ca să mai lucreze atât de greu, însă îi place să fie ocupat. El ţine o mătură în camera lui. Vara, merge afară şi mătură veranda, udă florile de lângă uşă.

— Poate îl vom vedea pe Henry când vom merge la azil să cântăm, sugeră Sheila.

— La un moment dat, o doamnă pe nume Florence a venit la noi, continuă bunica. Era şi ea în vârstă, însă avea o slujbă specială. Treaba ei era să dea fiecărui bătrân câte o bavetă. „Am una pentru tine” mi-a spus Florence. Mi-a zâmbit şi a fixat-o în jurul gâtului meu.

— Ştiţi de ce poartă bătrânii bavetă când mănâncă? întrebă mama.

Sheila şi Lester stăteau privind nedumeriţi. — Le tremură des mâinile, explică mama,

şi le cade mâncarea. Bavetele le protejează hainele tot aşa cum babeţelele le păstrează curate pe cele ale bebeluşilor.

— Ai purtat babeţica în timp ce ai mâncat? întrebă Lester, chicotind.

— Da, am purtat-o, răspunse bunica. Toţi bătrânii din jurul meu purtau bavete, aşa că arătam toţi la fel. La urma urmei, mi-a părut bine că am luat baveta. Lilly a spus că Florence se supără dacă cineva refuză să o

ia. I-aş fi rănit sentimentele. — Mi-ar fi plăcut să te văd purtând

babeţica, spuse Sheila scoţând un chicot.— Probabil că arătam ciudat, răspunse

bunica, însă am ales să fiu amabilă cu Florence. Dumnezeu doreşte ca noi să fim binevoitori.

— Ştiu câteva modalităţi prin care şi voi puteţi fi binevoitori cu bătrânii de la azil, spuse mama uitându-se la Sheila şi la Lester.

— Înveselindu-i prin cântare, răspunse Sheila.

— Sau strângându-le mâna la sfârşit, adăugă Lester.

— Exact, aprobă mama. Am observat că ei zâmbesc cu adevărat când copiii îi întâmpină. Nu sunt mulţi copii care îi vizitează la azil.

— Îmi pare bine că ai servit masa cu Lilly chiar dacă a trebuit să porţi babeţica, îi spuse Lester bunicii.

— Şi atât Lilly, cât şi Florence au fost mulţumite, mai adăugă Sheila.

— Sunt multe modalităţi prin care ne putem exprima bunăvoinţa, spuse bunica.

Din Home Horizons, oct. 2009Eastern Mennonite Publications


TRANSMITEREA BâRFEI răspândeşte trei feluri de otravă;

una pentru cel care o transmite, a doua pentru cel care o ascultă şi a treia pentru cel care este subiectul

bârfei. —Spurgeon


Partea a XII-a

— Haideţi să ne rugăm înainte de a trimite această scrisoare! îi îndemnă fratele Gerald pe ceilalţi.

Micul grup de credincioşi îngenunche în cerc în casa lui Gerald. Zumrat şi Daniel se puseră şi ei pe genunchi, unul lângă celălalt.

În ciuda diferenţelor de limbă, Zumrat a învăţat să-i iubească şi să-i aprecieze pe credincioşii care se întâlneau săptămânal la închinare. Simţea că acei oameni Îl slujeau cu sinceritate pe Domnul. Nu doar că i-au spus că îi preocupă situaţia lor, dar făceau tot ce puteau ca să-i ajute.

De aceea scrisese Gerald scrisoarea care era acum sigilată şi gata de a fi expediată – o rugăminte stăruitoare către regina Paola a Belgiei.

— O să fie sensibilizată, o să vezi, îi spuse lui Zumrat, Lydia soţia lui Gerald. Poporul belgian ştie că are o regină care ascultă şi citeşte petiţiile supuşilor ei.

În timp ce au îngenuncheat şi s-au rugat, Zumrat a rostit câteva cuvinte în propria ei limbă. Nu înţelegea tot ce spuneau ceilalţi, dar se ruga fierbinte. Cu mult timp înainte învăţase că Dumnezeu este un Tată iubitor, care poartă de grijă şi care ascultă glasul inimii mai mult decât ascultă vorbele rostite cu gura. Aşa că, în felul ei, se rugă lui Dumnezeu ca El să înmoaie inima reginei, iar ea să-i ajute în procesul de reîntregire a familiei.

Ştia că şi Abdullah se roagă, la fel şi biserica din Republica Moldova. Se rugau şi alţi oameni din alte ţări, care cunoşteau drumul lor în căutarea unui cămin, la fel şi creştinii din America, atât de generoşi în a-i ajuta şi în a-i susţine financiar.

Zumrat îşi imagină toate rugăciunile credincioşilor înălţându-se către Dumnezeu, toate cerând acelaşi lucru:

„Uneşte familia lui Abdullah. Doamne,

„Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.»” Apocalipsa 21:6

—Harvey Yoder

Rubrica“o cARtE În sERIAL”

În căutarea unui cămin


dacă e voia Ta, reuneşte, Te rugăm, această familie.”

Scrisoarea a fost trimisă şi, chiar dacă Zumrat s-a rugat cu credinţă, femeia îşi spuse că nu trebuie să fie dezamăgită dacă petiţia nu aduce rezultatul dorit.

„Doamne, sunt gata să mă întorc în Moldova, dacă aceasta este voia Ta, se rugă ea din nou. Vreau să fac voia Ta.”

16 octombrie, 2003Ca răspuns la scrisoarea adresată Reginei

Paola a Belgiei, pe 30 septembrie 2003, Majestatea Sa a dispus rezolvarea în mod favorabil a situaţiei doamnei Jousoupjanova.

Pe 8 octombrie 2003, a fost trimisă Ambasadei Belgiei din Bucureşti cererea de a elibera vize pentru soţul şi copiii acestei familii separate.

Cu sinceritate, Din partea Ministerului Direcţiei Generale, F. Roosemont.

Gerald o privi pe Zumrat pe deasupra ochelarilor:

— Ai înţeles scrisoarea? Neîndrăznind parcă să creadă ceea ce

citise prietenul lor, Zumrat se uită la Daniel pentru confirmare.

— Da, mama, spuse el în ruseşte. Ai înţeles corect.

Regina a citit cererea lor şi a răspuns în mod favorabil. Pentru că Belgia nu avea ambasadă în Republica Moldova, Majestatea sa solicitase ca Ambasada din România să le elibereze vize soţului şi copiilor ei.

Veştile acestea extraordinare o umplură pe Zumrat de bucurie.

— Alo! Alo! aproape că strigă ea în telefon. Dilnoza, tata e pe-acolo? Spune-i să vină repede la telefon.

Aşteptă cu nerăbdare ca soţul ei să ia receptorul.

— Abdullah, îţi aminteşti de scrisoarea

pe care i-am trimis-o reginei? Am primit răspuns la ea. Ambasada Belgiei din România urmează să vă elibereze vize ţie şi copiilor. O, Abdullah! Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre!

Când Abdullah a auzit veştile bune, speranţa a renăscut în inima lui. O să primească în sfârşit ajutor? O voce înăuntrul lui îi spunea să nu fie atât de entuziasmat, dar totuşi, credinţa lui era acum mai puternică decât înainte. Dumnezeu răspundea rugăciunilor lui! Regina însăşi se interesase de ei!

— Lucrăm la asta, îl asigură funcţionarul din biroul Naţiunilor Unite pe Abdullah. Da, vă vom emite vize pentru întreaga familie.

Fusese nevoie de imboldul reginei pentru ca lucrurile să se mişte sau funcţionarul încerca să le spună că oricum lucrurile s-ar fi rezolvat?

Abdullah ştia însă că agenţiilor guvernamentale nu le plăcea să fie prinse în cazuri ce întârziau de prea multă vreme. Era convins că, indiferent ce i se spunea, Dumnezeu o folosise pe regină ca să urgenteze lucrurile. Aşa că n-a mai spus nimic, ci i-a dat funcţionarului numele copiilor, certificatele lor de naştere şi paşaportul lui.

— O să-i punem pe toţi copiii pe paşaportul dumneavostră, îi spuse domnul Antion. O, nu, fiica dumneavoastră cea mai mare are deja optsprezece ani. Va avea nevoie de paşaport separat.

În timp ce vorbea, pregătea hârtiile. — Gata, acum putem să trimitem toate

hârtiile în România, unde Ambasada Belgiei va emite vizele.

Funcţionarul părea foarte binevoitor. În acea seară, Abdullah vorbi cu copiii şi,

deşi i-a avertizat să nu se entuziasmeze prea tare, toţi erau extrem de încântaţi de noul mers al lucrurilor. Regina — uau! Ei erau foarte impresionaţi.


— Domnule Jousoupjanov, îmi pare rău să vă informez, dar documentele pe care le-am primit de la Ambasada Belgiei din România nu au toate semnăturile necesare, îl anunţă domnul Antion pe Abdullah o săptămână mai târziu.

Un sentiment de dezamăgire se strecură în sufletul lui Abdullah. La început fusese foarte încântat că trebuie să meargă la biroul Naţiunilor Unite după doar o săptămână de când trimiseseră actele. Şi acum asta?

— De asemenea, mai întreabă de ce primesc aceste documente din Republica Moldova, în loc de Kârgâzstan. Au trimis o scrisoare spunând că trebuie să primească aceste documente din Kârgâzstan, de vreme ce nu sunteţi rezidenţi în Moldova.

Abdullah simţea că-l cuprinde ameţeala. Erau din nou blocaţi? O altă fundătură?

— Şi acum ce facem? încercă Abdullah să-şi ascundă dezamăgirea.

O ridicare din umeri a fost singurul răspuns pe care l-a primit. Era clar că domnul Antion nu voia să fie făcut responsabil pentru ceea ce se întâmpla cu familia lui Abdullah.

— Asta nu mai e problema mea. Multe lacrimi au curs în acea seară, când

copiii au aflat că o altă barieră s-a ridicat în drumul lor de a-i întâlni pe mama şi Daniel. Întrebările au început să curgă din toate părţile, dar Abdullah a putut să spună doar:

— Nu ştiu. Trebuie să ne agăţăm din nou de harul lui Dumnezeu. El a schimbat inimile regilor în vechime şi poate schimba şi inima autorităţilor. Chiar dacă pare lipsit de speranţă, trebuie să ne păstrăm credinţa că într-o zi Dumnezeu ne va ajuta să fim din nou împreună.

— Documentele au fost trimise din nou Ambasadei Belgiei din Bucureşti. I-am rugat să treacă peste faptul că ele vin din Moldova şi nu din Kârgâzstan. Nu am abandonat cazul dumneavoastră, auzi Abdullah veştile

bune la telefon atunci când a sunat din nou la biroul Naţiunilor Unite pentru informaţii. Domnul Antion părea doritor să-i ajute.

Abdullah se mira de ceea ce se poate întâmpla în spatele scenei. Fără îndoială că Dumnezeu nu lăsa ca dosarul lor să dispară sub un teanc de hârtii pe masa vreunui funcţionar.

„Îţi mulţumesc Doamne!”, a fost tot ce a putut Abdullah să spună.

După o săptămână, sosiră alte veşti bune. Le fuseseră eliberate vizele pentru a putea călători în Belgia la Zumrat şi Daniel.

În mijlocul bucuriei şi entuziasmului împărtăşirii veştilor cu ceilalţi credincioşi din Republica Moldova şi cu Zumrat şi Daniel, o altă grijă începu să-l sâcâie pe Abdullah.

De unde să facă rost de bani ca să cumpere opt bilete de avion până în Belgia? Nu avea atâţia bani.

„Doamne, aduc înaintea Ta şi această nevoie. Ştii ce ne trebuie acum.”

Abdullah înălţă această rugăciune de sute de ori în timp ce documentele erau pe cale de a li se emite. Deşi cazul lor era aproape închis, roţile birocraţiei continuau să se învârtă foarte încet. Octombrie făcu loc lui noiembrie şi ei se aflau încă în aşteptare. Acum, când ceva se întâmplase cu adevărat, aşteptarea era şi mai grea. Totuşi, ştiau că erau aproape de atingerea ţelului lor.

Zumrat pregătise deja, împreună cu prietenii ei, un loc unde să stea. Paul şi Edith Yoder se mutau într-o altă casă, la câţiva kilometri distanţă, şi le ofereau casa lor lui Abdullah şi Zumrat.

O casă numai pentru ei, suficient de mare pentru ca toată familia să locuiască împreună. Sentimente de bucurie şi impresia de ireal o copleşeau pe Zumrat în timp ce aştepta noile proceduri.

Abdullah străbătea din nou aleea atât de cunoscută din faţa birourilor Naţiunilor


Unite şi bocancii lui grei, de iarnă, făceau ca ecoul paşilor lui pe dalele reci să se audă destul de tare. Pe 10 decembrie 2003, primise un telefon:

— Puteţi să veniţi, vizele dumneavoastră sunt gata.

Aceste cuvinte i-au adus atât bucurie, cât şi emoţie. Vize!

Dar tot nu aveau bani pentru bilete. De unde oare să facă rost de o sumă aşa de mare de bani? Chiar dacă-şi vindeau maşina mică pe care o aveau, tot nu era de-ajuns ca să cumpere opt bilete de avion.

— Domnule, poftim documentele. Aveţi zborul către Belgia pe 23 decembrie, îi spuse domnul Antion zâmbind, în timp ce îi înmâna dosarul pe sub grilajul de metal. Vă veţi întâlni soţia şi fiul. Felicitări!

Abdullah îşi drese vocea. Simţi un nod în gât, dar îşi făcu curaj şi întrebă:

— Dar bani pentru bilete? Gata. Îşi exprimase temerea. — Oh, spuse domnul Antion, cu un gest

al mâinii. Putem trimite un mesaj la sediul central din Geneva ca să cerem fonduri suplimentare. Apoi, cu o altă ridicare din umeri, continuă pe un ton grav: Nu că ar răspunde de obicei la asemenea cereri, dar putem încerca.

Mai trecură şase zile, fără vreo asigurare că vor primi bani pentru a cumpăra bilete.

— Trebuie să ne păstrăm credinţa, le spunea Abdullah copiilor în timp ce distribuiau puţinele piese de mobilier şi obiectele casnice pe care le aveau. Dumnezeu poate să ne deschidă uşile, aşa cum a făcut un drum pentru copiii lui Israel prin Marea Roşie.

Spunea aceste lucruri atât pentru sine, cât şi pentru copii.

În a şaisprezecea zi, telefonul sună din nou. — Am primit bani din Elveţia ca să vă

cumpărăm bilete, se auzi în telefon vocea calmă şi impersonală a unei femei. Pregătiţi-

vă pentru zborul de pe 23 decembrie dimineaţa. Vă vom da mai multe detalii mai târziu.

Cum putea să transmită asemenea veşti extraodinare pe un ton lipsit de emoţie, rece şi strict profesional? Abdullah împărtăşi vestea copiilor şi toţi au fost copleşiţi de entuziasm. În timp ce se rugau, din inimile lor se revărsau cele mai profunde sentimente de bucurie şi recunoştinţă. Oare fusese înlăturat şi ultimul obstacol?

Unii dintre credincioşii de la biserică i-au însoţit într-un microbuz până la aeroport. Alţii au venit cu mijloacele de transport în comun ca să-şi ia rămas-bun şi să-i încurajeze. Copiii lăsau în urmă cinci ani de legături strânse cu prietenii. Pentru cei mai mici, Republica Moldova era cea mai apropiată de ideea de acasă.

Cum va fi viaţa într-o ţară străină? Cum se vor adapta unei culturi străine şi unei limbi străine? Dar aceste gânduri puteau fi respinse cu uşurinţă. Urmau să fie din nou împreună cu mama! Cu mama, tata, Daniel şi toţi ceilalţi. Zâmbind printre lacrimi, familia îşi luă rămas bun de la prieteni.

— Acestea sunt vize de turist, remarcă funcţionarul, analizând paşaportul lui Abdullah. Nu puteţi rămâne pe termen nelimitat în Belgia. Expiră în 30 de zile. Şi totuşi, nu aveţi dată de întoarcere, mai spuse el, uitându-se la Abdullah. Apoi, cu o ridicare din umeri, ştampilă documentele şi i le dădu înapoi lui Abdullah. Nu mai era problema lui. Cineva eliberase aceste vize şi, chiar dacă erau greşite, vina nu-i aparţinea.

Biletele! Bărbatul încercă să nu se îngrijoreze. Fusese ocupat cu copiii şi cu despărţirea de fraţi. Totuşi, încă nu aveau biletele! Oare unde erau?

În timp ce aşteptau să treacă de linia de securitate, ceasul de pe perete le aminti că avionul lor urma să decoleze în mai puţin de o oră. Încercând să-şi stăpânească neliniştea, Abdullah continuă să aştepte


în tăcere ajutorul Domnului. Simţea că o putere divină extraordinară orchestrase aceste ultime evenimente. Dumnezeu se dovedise atât de credincios în ultimele trei luni. De fiecare dată când o uşă se închidea, se deschidea neîntârziat alta.

Totuşi, bărbatul continuă să studieze atent persoanele din holul pentru plecări ca să zărească pe cineva ce ar fi putut să aibă preţioasele bilete.

Iată! Oare să fie acesta omul de contact? Abdullah nu era sigur. Era un bărbat de înălţime medie, cu un plic maro în mână, ce părea să caute pe cineva.

— Domnule, se apropie Abdullah de el, sunteţi...dumneavoastră aveţi biletele pentru mine şi familia mea?

Uitându-se atent la el, bărbatul întrebă: — Sunteţi domnul Jousoupjanov? Aveţi

şapte copii? Abdullah simţi că-i piere graiul. Cu lacrimi

în ochi, aprobă din cap. — Oh, minunat! spuse bărbatul vizibil

uşurat că a dat în cele din urmă de Abdullah. Am crezut că v-am pierdut, iar zborul dumneavoastră e în mai puţin de o oră. Pe-aici, veniţi pe-aici, îl îndemnă el, iar Abdullah îşi adună familia şi îl urmară cu toţii.

O fluturare de mână către prieteni, apoi trecură de pază, li se verificară bagajele şi ajunseră la poarta pentru îmbarcare. Copiii stăteau strâns lipiţi de tatăl lor, uitându-se cu ochi plini de mirare la toată agitaţia din jurul lor. Afară, dincolo de geamul de sticlă, se afla avionul uriaş care urma să-i ducă într-o ţară străină, numită Belgia. Necunoscută şi îndepărtată, şi totuşi, pentru ei era tărâmul făgăduit, pentru că aveau speranţa unui cămin acolo. Un loc în care să locuiască toţi împreună. Mama şi Daniel îi vor aştepta la aeroport. Mama! Daniel! Totul părea un vis. Un vis frumos din care nu voiau să se mai trezească.

Zumrat ţinea strâns, cu amândouă

mâinile, mânerul genţii, în timp ce-i privea pe oamenii care ieşeau de pe poarta Sosirilor. Se uită la ceas. Daniel aştepta şi el tăcut, lângă ea. În spatele lor, aşezaţi în semicerc, se aflau prietenii lor. Cel puţin doisprezece oameni veniseră să întâmpine familia lui Zumrat şi a lui Daniel la aeroport.

Umezindu-şi buzele, Zumrat îşi îndreptă o şuviţă de păr. Minutele treceau unul după altul. Potrivit ceasului, avionul trebuia să fi aterizat deja. Cu siguranţă, treizeci de minute erau suficiente pentru ca toţi pasagerii să coboare din avion şi să intre în terminalul din Bruxelles. Acum, probabil că stăteau la coadă pentru a li se face vama. Da, asta putea lua timp. Zumrat ştia din propria experienţă. Îşi amintea în ce stare de tensiune stătea până era lăsată să treacă. De multe ori se mira de cât de uşor părea să fie pentru ceilalţi călători. Păşeau cu nonşalanţă până la ghişeul vameşului, puneau paşapoartele pe masă şi aşteptau să li se spună că nu era nicio problemă şi puteau trece. Zumrat şi-a simţit întotdeauna palmele transpirate. La fel ca acum.

Lydia îi zâmbi încurajator. Zumrat îi răspunse cu un zâmbet şi simţi că starea de nervozitate se mai risipeşte. Se uită o clipă la feţele celorlalţi. Ce bine era să aibă aici prieteni atât de puternici în credinţă, pe un pământ necunoscut! Zumrat Îi mulţumi din nou lui Dumnezeu pentru numeroşii credincioşi pe care îi întâlnise. Pe unii îi cunoştea doar din vedere, cu alţii relaţia de prietenie era foarte strânsă. Se rugaseră împreună cu ea. Îi împărtăşiseră durerea de fiecare dată când o uşă îi fusese închisă în faţă.

Cu un oftat uşor, femeia se întoarse către valul de oameni ce ieşea de pe uşile terminalului.

„Sunt mai nerăbdătoare decât un copil”, îşi spuse ea. „Am aşteptat acest moment aproape trei ani şi jumătate. Cu siguranţă mai pot aştepta câteva minute!”


Şi totuşi, îşi simţea nervii încordaţi şi îşi dorea atât de mult ca soţul şi copiii ei să apară! Era ca şi cum toate frustrările, toate lunile de aşteptare încordată, toate speranţele spulberate se adunaseră acum ca un potop, făcând imposibilă aşteptarea, chiar şi cu un minut în plus. Inima ei tânjea să-i vadă, să-i ia în braţe şi să-i simtă pe toţi lângă ea.

Dar dacă oare, în ultimul moment, au fost amânaţi? Ultima dată când au vorbit, Abdullah păruse puţin tulburat. Dacă nu s-au îmbarcat? Cu siguranţă ar fi sunat. Aveau numărul de telefon al mai multor prieteni de aici. Femeia încercă să scape de aceste gânduri. Probabil că erau la vreun ghişeu acum, aşteptând să le vină rândul.

Încă o dată, gândurile lui Zumrat se îndreptară către Dumnezeu. Nu-i părăsise niciodată, nu-i abandonase niciodată în cei unsprezece ani de când au plecat din Osh. Pe atunci nu-şi putea imagina că vor rătăci prin atâtea ţări în căutarea unui cămin.

Şi totuşi, de fiecare dată când simţea că nu mai poate înfrunta o altă încercare, atunci când se lăsa în grija Domnului şi Mântuitorului, Isus Hristos, ştia că este iubită şi protejată. Ştiind aceasta, putea lăsa viitorul necunoscut, greutăţile, încercările şi toate situaţiile neplăcute ale vieţii în grija lui Isus. Nu spusese El: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă?”

Odihnă. Asta căuta. Un loc al liniştii. Acum îşi dădea seama că, deşi fuseseră în căutarea unui loc pe care să-l numească acasă, un loc în care toată familia să fie împreună, avuseseră parte de linişte şi odihnă sufletească chiar şi fără el. Odihna ei era în Isus, indiferent de circumstanţe.

— Mama! Erau acolo! Trecuseră de uşile terminalului.

Abdullah! Copiii! Apoi se trezi îngenunchind şi strângând-o

pe Zoumrad în braţe. Nu încercă să-şi oprească lacrimile care îi curgeau şiroaie pe obraji, în timp ce îşi îmbrăţişa copilul cel mai

mic. Fără să-i dea drumul, îl trase şi Johann lângă ea. Şi pe David, şi pe Marchamat, şi pe Zafar. Oh, braţele ei nu erau suficient de mari ca să-i cuprindă pe toţi copiii ei preţioşi. Merse de la unul la altul. Când le îmbrăţişă strâns pe Dilnoza şi pe Dildora, îşi dădu seama că erau la fel de înalte ca ea.

Îl văzu pe Abdullah îmbrăţişându-l pe Daniel. Apoi căzu şi ea în braţele soţului ei şi toţi copiii se adunară plângând în jurul lor.

Era cu siguranţă un loc sfânt. Prietenii din Belgia au început să cânte curajoşi un cântec de laudă pentru a-i întâmpina pe Abdullah şi restul familiei, dar nu reuşiră să termine primul vers, pentru că ochii li se împăienjeniră de lacrimi.

Nu conta că mulţi ochi curioşi se uitau la grupul adunat în holul Sosirilor. Toţi anii şi lunile de emoţii şi lacrimi culminau acum cu un moment glorios. Erau în sfârşit împreună! Toţi. Într-o ţară care-i acceptase. Un loc pe care îl puteau numi acasă!

În acea seară, după ce au mâncat, iar musafirii au plecat, Abdullah, Zumrat şi copiii s-au pus pe genunchi şi I-au mulţumit Domnului. S-au rugat împreună şi fiecare dintre ei - tată, mamă, fii şi fiice, de la Daniel până la micuţa Zoumrad - I-a mulţumit Domnului Isus Hristos pentru că i-a ajutat să fie din nou împreună. Ştiau că încercările încă nu se terminaseră. Ştiau că sunt şi alte obstacole de depăşit, odată ce s-a refăcut unitatea familiei. Îşi dădeau seama că viaţa într-o ţară străină nu era deloc uşoară.

Totuşi, era un adevăr mai adânc pe care se bazau şi care depăşise toate încercările cărora au trebuit să le facă faţă. Dumnezeu era cu ei. Le dovedise de atâtea ori cât de mult îi iubea. În El vor găsi puterea şi curajul de a învinge obstacolele pe care această viaţă nouă le putea aduce. Asta le era de-ajuns.

După o lună doar, atunci când familia lui Abdullah a mers la poliţie să se înregistreze,


li s-a spus: — Aveţi doar vize de turişti. Nu aveţi

permisiunea de a trăi permanent în Belgia. Documentele şi paşapoartele le-au fost

confiscate şi în câteva zile au primit o înştiinţare conform căreia aveau o lună de zile ca să părăsească ţara.

Veştile i-au şocat pe toţi. Urmau să fie deportaţi? După toate greutăţile prin care trecuseră ca să fie împreună?

A urmat apoi o perioadă de post şi rugăciune. Prietenii lor i-au ajutat din nou să formuleze o petiţie şi, în cele din urmă, documentele s-au întors, cu o scrisoare oficială ce le garanta dreptul de a locui în Belgia.

Au mai durat şapte luni până când roţile încete ale birocraţiei le-au eliberat permisele de şedere nelimitată. Aveau acum dreptul legal de a locui în Belgia cât de mult doreau.

Când familia Yoder a avut nevoie de casă din nou, Abdullah şi familia lui s-au aflat din nou într-o situaţie foarte grea. Nimeni nu voia să închirieze o casă la zece persoane. Erau respinşi mereu.

Apoi, încă o dată, Gerald a scris o scrisoare reginei şi i-a solicitat ajutorul, după care li s-a arătat o bună selecţie de apartamente. Când au ales un apartament cu patru camere, li s-a dat un document oficial care stipula că puteau să locuiască în el pentru tot restul vieţii.

Sipetul guvernului se deschisese şi nu doar că statul le plătea chiria lunară, dar se hotărâse şi că aveau dreptul la fondurile pentru refugiaţi încă din prima lună de când ajunseseră în Belgia. De vreme ce nu primiseră încă niciun ban, au avut parte de o sumă destul de mare de bani şi pentru lunile anterioare.

Nevoile financiare au fost acoperite un timp, dar mai erau încercări de înfruntat.

Nu tuturor vecinilor le plăcea să aibă prin preajmă o familie străină atât de numeroasă. Abdullah şi ceilalţi membri ai familiei au

simţit ostilitatea lor şi au încercat să fie prietenoşi şi respectuoşi.

Copiii au fost înscrişi la şcoală şi, cum era de aşteptat, au întâmpinat dificultăţi cu limba şi cu sistemul de educaţie din Belgia. Nici cursurile de limbă pe care le-au urmat nu au reuşit să-i pregătească foarte bine pentru integrare.

Zumrat a continuat să muncească, deoarece pentru Abdullah învăţarea limbii era o povară uriaşă, iar până nu învăţa limba, nu-şi putea găsi de lucru.

Toate acestea însă nu diminuară bucuria lor de a fi împreună, ca familie. Frecventau o biserică rusească unde puteau vorbi cu uşurinţă şi puteau avea părtăşie cu ceilalţi credincioşi. Copiii şi-au făcut repede prieteni şi au învăţat să facă faţă greutăţilor.

Au călătorit încă o dată în Germania unde s-au întâlnit cu Maria, Alexandru şi copiii lor. Cu multă bucurie în suflet, Zumrat şi Abdullah au văzut cum se dezvoltă o frumoasă relaţie între cea mai mare fată a lor, Dilnoza, şi Arnold, fiul cel mai mare al prietenilor lor. În 2006, tinerii s-au căsătorit şi s-au stabilit în Germania.

Povestea acestei familii încă nu este încheiată. Copiii continuă să crească şi, pe măsură ce se maturizează, întâmpină aceleaşi încercări ca toate celelalte familii.

Ce va rezerva viitorul acestei familii care a umblat din casă în casă, prin aşa de multe ţări? Cum vor răspunde presiunilor de a trăi într-o societate bogată, în mijlocul unei culturi complet noi?

Dacă vor continua să se încreadă în acelaşi Dumnezeu care i-a adus până aici în călătoria lor – Cel care le-a fost Ancoră, Stâncă şi Prieten apropiat – vor trece peste toate până vor ajunge în căminul ceresc.

Sfârşit...

Din In Search of Home 2008 TGS International

Subsidiar al Christian Aid Ministries.


Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – VineriTelefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 000 • E-mail: [email protected]

Numele şi prenumele ________________________________C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_______________________Str. _______________________________________Nr. _____Bloc ____________ Scara ________ Etaj _______ Ap. ______Cod ____________________ Localitatea _________________Jud./ Sector ____________________ Tel. _________________

Produs # Cant. Descriere Preţ Total

Suma totală produseTaxe poştale

TOTAL

Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte.

ICAM (CARŢI)O.P. 1 – Gh. P. 1,

C. P. 1 Suceava 720300Romania

Plata se face RAMBURS.

Comandă astăzi prin poştă, fax,

telefon sau e-mail!

TAXE POŞTALE0-20 Lei 4 Lei

20,01 Lei-50 Lei 6 Lei

50,01 Lei-125 Lei 8 Lei

mai mari de 125 Lei 10%Nu expediem comenzi în Moldova

şi Ucraina. Trimitem în EU comenzi plătite în avans.

A– Copertă din vinilin imprimată cu auriu. Culoare neagră RO1005...45 Lei. Culoare vişinie RO1009...45 Lei.

B– Ediţie de lux cu copertă din piele imprimată cu auriu. Margini aurite şi colţuri rotunjite. Culoare neagră RO1006...179 Lei. Culoare vişinie RO1010...179 Lei.

C– Ediţie de lux cu copertă din piele cu fermoar şi imprimată cu auriu. Margini aurite şi colţuri rotunjite. Culoare neagră RO1004...189 Lei. Culoare vişinie RO1008...189 Lei.

Biblia format mare cu caractere mari, şi copertă de carton. Mărime: 190 x 260 mm. Culoare neagră RO1007...45 Lei.

Biblia Ediţie standard cu hărţi şi copertă de carton. Mărime: 120 x 180 mm. Culoare neagră RO1001...27 Lei.

Biblia format mijlociu ediţie de lux copertă din piele cu fermoar. Mărime: 128 x 194 mm. 1223 pagini plus 8 pagini cu hărţi colorate. Culoare neagră RO1002...63 Lei.Culoare vişinie RO 1011...63 Lei.

Noul Testament şi Psalmii, copertă de carton imprimată cu auriu. Mărime: 120 x 180 mm. Culoare neagră RO1003...12 Lei.

Biblia cu explicaţii – în trei variante Biblia în alte variante

Conţine Vechiul şi Noul Testament a ediţiei Dumitru Cornilescu. Această Biblie conţine o scurtă istorie şi explicare a fiecărei cărţi din Biblie şi alte materiale didactice pentru studiu.

La sfârşitul Bibliei este adăugată o concordanţă biblică şi hărţi colorate din Ţara Sfântă. Mărime: 156 x 240 mm * 1836 de pagini plus 8 pagini cu hărţi colorate.

Comenzile din această ofertă care sunt făcute în luna martie beneficiază

de o reducere de 10%.

Ofertă specială pentru Biblii – 10% reducere!

Eşti veşnic în iubire,Mântuitorul meu,şi sfântă izbăvireîmi dai mereu, mereu.Mereu mă pui pe cale,când sunt alunecat,şi-odihna păcii Talemi-o dai îmbelşugat.

Eşti veşnic în dreptate,- căci ştii din ce-s făcut, -şi-n marea-Ţi bunătatemă ierţi, când am căzut.Mereu mă-nalţi spre Tine,şi-n har mă înnoieşti,să Te cunosc mai bine,să ştiu mai mult cum eşti.

Eşti veşnic îndurare,nu-mi faci cum sunt,mi-ai dat comoară mare,dar am şi mult pământ.Mereu pe-o nouă treaptăTu mă ridici, duios,spre Ţinta ce m-aşteaptă,spre cerul Tău frumos.

de Nicolae Moldoveanu

E ş t i v e ş n i c î n i u b i r e

“Te iubesc cu o iubire veşnică...” zice DomnulIeremia 31:3

„Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei”. Trebuie să tăcem când ceea ce spune celălalt se dovedeşte a fi constructiv şi informativ. De atâtea ori ne trezim vorbind, când ar trebui să ascultăm. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.”

Astăzi o să tac pentru ca Dumnezeu să-mi vorbească. Ce-ar fi să trăim fiecare zi fără să ne îngrijorăm de cea de mâine. Nimeni nu

a fost strivit de povara zilei de azi. Doar atunci când adăugăm şi povara zilei de mâine, aceasta devine prea grea de îndurat. „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale!”

Ziua de ieri este deja istorie, cea de mâine este a lui Dumnezeu; doar ziua de azi ne aparţine.

Rugăciune: Tatăl nostru, vom tăcea pentru ca Tu să ne poţi vorbi. Iartă-ne că vorbim aşa de mult şi că refuzăm să auzim vocea Ta blândă. Ajută-ne să nu fim vinovaţi de păcatul de a vorbi atunci când ar trebui să tăcem. În Numele lui Isus ne rugăm. Amin.

Din Daily Devotional Treasures Tradus şi folosit cu permisiune.

Decembrie 16

—Lester Troyer

Comorizilnice pentru rugăciune

195 RO March final 2011 · îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea...

Documents

Transcript of 195 RO March final 2011 · îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea...