Cartea cu jucarii — volum de proza scurta de Tudor Arghezi

CARTEA CU JUCARII — Volum de proza scurta de Tudor Arghezi, publicat

pentru prima data la Bucuresti, la Editura „Cultura Nationala", in . Editia

„definitiva" (precizarea apartine autorului) - Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca,

1943.

Cartea cu jucarii este nu numai una din scrierile cele mai cunoscute ale lui Tudor

Arghezi, dar si — paradoxal, daca luam in considerare succesul sau, la un public

foarte divers (atit ca vfrsta, cit si ca gusturi) — una dintre cele mai dificil de

comentat.

Adesea, se vede clasificata grabit intre „compunerile pentru copii" ale autorului,

alaturindu-se altor creatii despre „microcosmosul familial" si „raiul

gospodaresc" din Martisor. Perspectiva aceasta este excesiv reductionista si de-

aceea consideram indreptatita sublinierea Marianei Ionescu (Ochiul ciclopului)

ca nu este vorba despre o carie „pentru copii", ci despre asumarea unei noi

perspective auctoriale (a „candorii infantile"), cu alte cuvinte — despre un

experiment al poeticii argheziene; un experiment datind dintr-o perioada de

rupturi dramatice in evolutia, ca si in substanta subiectului — Cartea cu jucarii

apare in acelasi an cu Flori de mucigai, ceea ce (cu exceptia lui Nicolac Balota)

exegetii par sa ignore.

Volumul (ne referim la ultima editie ingrijita de autor, din 1958) contine scurte

naratiuni sau „scenete" avind in centru pe cei patru membri ai unei familii

(Taicutu, Maicuta si cei doi copii, mici, Mitu si Barutu) despre care toti indicii

textuali „spun" ca este familia autorului insusi. Personajele asigurind legatura

textelor intre ele, nu credem sa gresim afirmind ca volumul este un intreg, si

anume „cronica unei copilarii" pe care naratorul (Taicutu) o (re)traieste, dar o si

(re)creeaza pentru copiii sai. Basmele (Piatra pijigoiului. Fata de demult.

Domnita Pul-cheria) ori fabulele (Poveste cu oi. Povestea bradului negru,

Batrinii din insula) incluse intre celelalte povestiri adauga o nota de feeric

intregului, contribuind la implinirea sensului initiatic al copilariei astfel traite, in

care rostirea unei povesti este la fel de importanta ca si descoperirea misterului

nasterii (puilor de pisica).

In termenii Marianei Ionescu, „basmul devine interesant prin aplicarea filtrului

magic al unei perspective infantile asumate de artist". Ceea ce ne readuce la

consideratiile initiale, despre problemele de poetica pe care le ridica exegezei

Cartea cu jucarii. Sub ochii parintilor (si, adesea, din vointa lor, pentru ca

Taicutu joaca, ironic-citant, rolul Demiurgului blajin, al Parintelui devenii

parinte), copiii descopera lumea. Postulatul fundamental al acestei descoperiri

este ca lumea adultilor si aceea a copiilor este aceeasi, difera numai pers-

pectivele. intreaga carte se construieste asadar pe jocul — fascinant, pentru

autorul-narator-Tala - al diferentei de perspectiva. Indicul arghezian intilneste

aici punctul originar al plasmuirii de vorbe, ce va alcatui „Cartea".

Mai mult — cei doi copii reprezinta doua modalitati diferite de a trai aceeasi

aventura a cunoasterii, ca intr-o piesa muzicala unde variat iunile (de

perspectiva, de asta data — a Mijurei: detasata, „artista", atenta la detalii,

incomoda, „feminina", a lui Barutu: stingace, poticnita, excesiv-imaginativa,

violenta, sentimentala, id est „masculina") se incruciseaza dupa o algebra

subtila, menita sa dea relief temei principale. Facerea lumii este un joc (tema

esentiala si in lirica argheziana „a boabei si a farimei"); Elvetia, de pilda (Stii

romaneste?) „e ca o lada cu jucarii iacuta de Dumnezeu intr-o zi, cind adueindu-

si aminte de copilaria lui, a voit sa glumeasca si sa rida.

Coastele pasunilor sint cutreierate de vaci mici, galbui si caramizii, cu citc o

stropitura vinata prin petele roscovane si albe, iar de grumazul vacilor, care dau

lapte cu ciocolata, atirna clopote, sunatoare ca muzicile si ca la liturghie. Asa ca

vaile cinta din fund si pina-n crestetele cele mai inalte si daca se scaipina taurii

clocotesc in vuiete furtunoase". Cunoasterea e la inceput ezitanta, dar ea incepe

(ca inir-un tratat de psihologie infantila, respectabil, insa rostit din alta

perspectiva) cu descoperirea limitelor subiectului cunoscator si — deci — cu

postularea sinelui ca entitate: „A fost, intii, destul de greu de descoperit urechea.

Barutu crezind ca aude cu nasul sau cu falca. Mina lui grasa purta ornicul pe la

barbie si imprejurul gurii, prins cu toata palma, ca un sapun. I se parea ca asculta

cu sprinceana, cu dintii, cu limba, cu gaura cetii albe, ignorant in auz, ca tatu|u

cind scrie, nesigur daca isi aduce aminte cu degetul mic si daca gindcste cu

inelul", etc. ele. (Na uneche). E o aventura presarata de poticneli si accidente, pe

care privirea induiosata a Tatujului le descrie in detalii savuroase, potentate de

utilizarea ironica a stilului doct, al tratatelor stiintifice: „in fiece zi Barutu

trebuie sa aiba o deceptie noua, constatand ca toate lucrurile merg de-a-

ndaratelea fata de sincerele lui do-rinti. Fragilitatea obiectelor cu picioare si roti

l-a uimit, si sensul intrebuintarilor, mereu contrariat de realitati, cere de la el o

schimbare de principii. // Cu cele mai bune ginduri, Barutu a gasit un ciocan si

un cui si a dorit sa bata cuiul in oglinda dulapului — si nici n-a intrat Ba, ce e

mai mult, s-a crapat toata oglinda ca de trasnet, in zig-zag, de-a curmezisul intre

colturi" (Amaraciuni).

Constituit, dar inca ezitant, subiectul nu stie conjuga — filosoficeste —

sensurile verbului „a fi" („si astfel Barutu traieste cu iluzia de-a fi fost si ride ca

se bucura cind nu era", in Spugal) si inlimpina serioase dificultati in acceptarea

unui univers construit pe o logica a contradictoriului („Convingerea lui /Barutu/

e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Miju incal|indu-se, puind palaria, luind

batul. Stia ca e Miju, dar parca nu mai stie. S-o ti strecurat Mitu pe undeva, din

ghete si din palarie, si acum umbla singure ghetele, manusile, palaria si

bastonul", in lnliia deziluzie). Ca intotdeauna, dificultatea majora a subiectului

cunoscator la Tudor Arghezio reprezinta raportarea sa la Divinitate. Fiului duc

amin, unde copiii stilcesc numele divinitatii („Mudnezeu") si incurca vorbele

rugaciunii, unde Barutu fantazeaza stingaci („Eu l-am vazut pe Mudnezeu in

pom"), iar Mitu pune intrebari tara raspuns („Unde sta, mamico, Dumnezeu?")

rescrie, jucindu-se, la fel, cu perspectiva, cautarea argheziana fundamentala, din

creatiile „majore" (daca nu cumva, repetam, atributul de „minor" e eronat

atribuit textului in discutie). Dar toate aceste „intam-plari" ale copiilor sint

avataruri ale experientelor fundamentale ale subiectului. Cartea cu jucarii

concretizeaza una din solutiile cele mai importante ale poeticii argheziene, fata

cu suferinta, cu „seriosul", cu tragicul: jocurile redimensioneaza universul;

copilaria e „virsta adoptiva a poetului, si copilarirea /este/ atitudine in fala lumii

si vietii" (St. Aug. Doinas).

A. pune si aici semnul egalitatii intre scris, viaja si joc („Viata e o jucarie si toate

sint tacute numai pentru joaca. Mitu si Barutu stiu asta bine, de la tatutu, care se

joaca toata noaptea cu un condei si o bucata de hirtie si toata ziua se joaca de-a

fuga, umblind dupa cai verzi. A! o sa le-arate el odata un cal verde si lor, Numai

sa nu-l cereti pentru voi de tot, ca tatutu nu da.", in Spectacole), fara a reduce

astfel dimensiunea tragica a vreuneia din ele.

Prilej de ridiculizare a pretioasei „literaturi" (pe care Barutu o confunda cu

„untura", „din pricina unei precocitati intelectuale perverse"), „povestea" reia

mitul Sheherezadei, ca explici-tare a menirii naratorului (Taieut-Demiurg)

insusi: „Scriitorul de povestiri din imparatiile de mai tirziu urmeaza pilda fetei

cu pielea cenusie, care s-a destramat de-acuma citeva mii de ani si s-a topit, prin

preajma riului Eulrat // Ca sa nu piara si ca sa i se para ca traieste ziua indoit, o

dala cu el si o data cu imprejurarea povestita, el povesteste zi de zi, a sufletului

si a pamintului, o imprejurare" (Fata de demult). Cea mai frumoasa jucarie din

Cartea aceasta, singura care potoleste certuri, pedepseste vinovati, imblinzeste

lacrimile copiilor si supararile parintilor, adunindu-i pe toti intr-un centru ad hoc

al casei si al lumii, jucaria — in esenta cu efect cathartic este „jucaria de vorbe":

„Nici o jucarie nu e mai frumoasa ca jucaria de vorbe. Copiii, ca si oamenii

mari, sint mai simtitori la vorbe decit la lapte, placindu-le mai mult decit faptele

facute, faptele povestite.

Si, daca povestea miroase a minciuna si minciuna este ticluita bine, povestea si

atunci place mai mult; de unde un scriitor scoate invatul ca inchipuirea c mai

adevarata decil adevarul si ca viata trebuie rascolita, ca sa fie scrisa pe placul

cititorului mare si al ascultatorului mie" (Poveste cu oi). Rcprezentind, dupa

expresia celui mai avizat (probabil) exeget al lui Tudor Arghezi, Nicolae Balota,

„o mutatie stilistica exceptionala in cariera unui poet', Cartea cu jucarii se

construieste — chiar si in efortul de schimbare a poeticii, pe care il marturiseste

— lot pe coordonatele fundamentale ale operei argheziene, integrindu-se organic

acesteia, mai mult — fiind unul din momentele sale majore.