157 ani de la Unirea Principatelor Române.De ce a cedat Iaşul statutul de capitală23.01.2016

AUTOR: ALEX ANDREI

Iaşul şi-a vândut statutul de capitală după Unirea Principatelor Române pe un sac de promisiuni. Decăderea Iaşului după 1859 este catalogată de unii istorici, cel puţin din punct de vedere economic, drept „o catastrofă de pe urma căreia Iaşul nu şi-a mai revenit”, iar căderea economică se poate echivala „cu pierderile suferite în urma unui război”. În contextul împlinirii a 157 de ani de la Unirea Principatelor Române, „Ziarul de Iaşi” vă prezintă modul în care Iaşul a avut de suferit după strămutarea capitalei la Bucureşti şi felul în care promisiunile politicienilor de atunci, atât din Capitală, cât şi din Iaşi, nu au ajuns să fie respectate.În 1862, Mihail Kogălniceanu propunea drept compensaţii pentru Iaşi consolidarea Universităţii, antrepozite, reducerea de taxe, realizarea de şosele în judeţ, transformarea Prutului în canal navigabil până la Ungheni şi o cale ferată care să lege Iaşul cu Bucureştiul. Propunerile lui nu au fost votate în Parlament.La 157 de ani de la Unire, unele din aceste „compensaţii“ sunt de actualitate. Domnule prim-ministru, Iaşul, ca de altfel toată Moldova, are nevoie de infrastructură! Autostrada Iaşi-Tg. Mureş şi finalizarea şoselei de centură sunt două răni deschise; la fel, terminalul intermodal şi zona cargo de la Aeroport. Reduceţi diferenţele adânci dintre Moldova săracă şi Bucureşti!

Principala cauză a declinului Iaşului: centralizareaDecăderea Iaşului după Unire a fost intens dezbătută şi la momentul strămutării capitalei la Bucureşti. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a arătat dorinţa de a oferi Iaşului compensaţii pentru „lovitura primită“ după „centralizarea serviciilor publice în Bucureşti“. „Nu voi cruţa nimic, spre a ridica, precum merită, oraşul Iaşi care a fost leagănul unirei“, spunea domnitorul într-un discurs ţinut la Bucureşti şi citat în volumul „Domnia lui Cuza-Vodă“, de A.D. Xenopol (1847-1920).Problema centralizării instituţiilor este văzută şi de istoricii de astăzi principala cauză a decăderii Iaşului.Istoricul Mihai Chiper consideră că a fost preluat automat un model centralist în care „interesele Moldovei au fost aproape complet neglijate, apoi uitate“. Acesta a apreciat că strămutarea capitalei a fost „o catastrofă de pe urma căreia Iaşul nu şi-a mai revenit“.„Spre exemplu, rapoartele arată că tranzacţiile comerciale scăzuseră cu 70% în 1862 faţă de 1861, iar valoarea imobilelor se diminuase cu 72% între 1860 şi 1862. Căderea economică se poate echivala doar cu pierderile suferite în urma unui război“, a spus Chiper.El a adăugat că plecarea familiilor boiereşti la Bucureşti a redirecţionat capitalurile şi modul de viaţă specific înaltei societăţi spre noua Capitală, lăsând în paragină şi la preţuri de nimic proprietăţile. De plecarea familiilor boiereşti se aminteşte şi în volumul „Iaşi - memoria unei capitale“ (coord. Gheorghe Iacob), apărut în 2008 la Editura Universităţii „Al.I. Cuza“. În volum este citat istoriculN.A. Bogdan (1858-1939) care, vorbind despre atmosfera din Iaşi după 1862, notează că oraşul avea „o existenţă din cele mai triste“. Astfel, noua capitală nu a atras doar boierii, ci şi „mulţi dintre învăţaţii, profesorii, funcţionarii, negustorii şi meseriaşii mai de seamă“.Prorectorul Universităţii „Al.I. Cuza“, prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, a accentuat ieri această idee amintind de modul în care a evoluat populaţia celor două oraşe. În 1859, Iaşul avea 65.745 locuitori, iar Bucureştiul 121.734. În fosta capitală, în 1899, populaţia a crescut până la 77.759, iar în 1930 la 102.872 locuitori. În schimb, Bucureştiul avea în 1899 un număr de 276.178 locuitori, iar în 1930, de 639.040 locuitori. „Sunt evidente consecinţele mutării capitalei“, a punctat Iacob.El a adăugat că, în 1899, Iaşul a avut cea mai mică creştere a populaţiei dintre oraşe. În opinia lui Iacob, oamenii politici au stabilit ca Bucureştiul să fie capitala din cel puţin cinci motive. „Ţara Românească era o ţară mai mare, după ce Moldova pierduse Bucovina şi Basarabia. Bucureştiul era un oraş mai mare. Avea o mai bună poziţie strategică, Dunărea era o cale importantă de transport spre Centrul Europei. Era mai aproape de Istanbul, de care încă eram legaţi politic. Iaşul avea dezavantajul de a fi la câteva ore de husarii ţarului!“, a spus Iacob.Apropierea faţă de Imperiul Rus a Iaşului este oferit ca argument şi de către istoricul Mihai Chiper, care a precizat că „armata ţaristă făcea la trap o oră“ până la Iaşi.Compensaţiile pentru Iaşi au fost cvasi-inexistenteÎn martie 1862, Mihail Kogălniceanu propune drept compensaţii consolidarea Universităţii, antrepozite, reducerea de taxe, realizarea de şosele în judeţ, transformarea Prutului în canal navigabil până la Ungheni şi o cale ferată care să lege Iaşul cu Bucureştiul. Toate aceste propuneri nu au mai ajuns însă să fie votate în Parlament.Anterior, conform istoricului A.D. Xenopol, o propunere intens dezbătută - mutarea Curţii de Casaţie la Iaşi - a fost, de asemenea, respinsă inclusiv prin votul lui Kogălniceanu.În 1866, în contextul mişcării separatiste de la Iaşi, se fac noi promisiuni: 500.000 lei/an pentru îmbunătăţirea pavajului şi alte lucrări, refacerea de şosele, completarea studiilor privitoare la navigarea Prutului, strămutarea Şcolii Militare la Iaşi, completarea tuturor facultăţilor Universităţii, revizuirea legii comunale, strămutarea Curţii de Casaţie (propunere respinsă din nou în 1867, vot negativ fiind dat şi de deputaţi ieşeni) şi, nu în cele din urmă, descentralizarea administraţiei.Potrivit lui Iacob, este dificil de stabilit ce şi cât a primit oraşul Iaşi drept compensaţie. Însă prorectorul a amintit că, în aprilie 1880, Parlamentul a votat o lege prin care s-a lichidat faţă de Iaşi o sumă de 10 milioane lei vechi şi s-au cedat oraşului un număr de 9 moşii (Aroneanu,

Copou sau Rediul, Cârligul, Moara-Dancului, Şepte Oameni, Cetăţuia, Tomeştii, altă parte din Tomeşti cu Colinele şi Hlincea), 13 vii din jurul Iaşului şi de la Cotnari şi 85 de imobile. Însă donaţia a fost una controversată.„Era o corvoadă, un coşmar administrativ, nicidecum un sprijin“, a subliniat istoricul Chiper.În schimb, Iacob a apreciat că procesul de modernizare a Iaşului a fost unul accelerat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, fapt exprimat mai ales în procesul de urbanizare. Astfel, în acei ani au fost construite Mitropolia, Teatrul Naţional, Palatul Universitar, Liceul Internat, Liceul Naţional, Şcoala Militară şi au fost restaurate bisericile Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc. De asemenea, a început construcţia Palatului Administrativ.„Toate acestea - la care se adaugă şi alte edificii publice, construite sau restaurate - demonstrează că, în perioada domniei lui Carol I, Iaşul a parcurs o epocă cu un ritm rapid de dezvoltare“, potrivit lui Iacob.Istoricul a subliniat că, după ce Bucureştiul „a luat totul“ în urma centralizării din anii 1860, în perioada interbelică „s-a acordat atenţie mai mare provinciilor unite cu ţara“.