Zece vederi cu Monrepos Castle*Exact atîtea mi-am cumpărat de la recepţie, iar cînd am ieşit în Stuttgart mi-am dat seama că mă păcăliseră nemţii: erau mult mai ieftine în oraş. Mărcile mele, mărcile mele, Doamne, ce-am făcut cu ele... De altfel şi ilustratele le-am folosit aiurea. De pildă, să vă spun ce am făcut cu una dintre ele, ce reprezenta castelul Monrepos, baroc tîrziu, pe fundalul unui amurg KODAK, de aur şi purpură, cu un lac alături, plin de lebede AGFA, cu penetul ca sideful. în hotel cu noi stătea echipa de fotbal Eintracht Frankfurt, sosită într-un autobuz monstruos pe care scria EINTRACHT FRANKFURT. Fotbaliştii, uimitor de tineri (şi mi-am amintit de un vers din J.R. Colombo: „e rău cînd poliţiştii încep să ţi se pară tineri"), cu nişte mutre de ţă-rănuşi pletoşi dar înţoliţi orbitor, umblau de colo-colo pe mocheta hotelului şi a culoarelor (aproape că şi a aleilor) din Monrepos. Pur şi simplu, m-am dus la unul dintre ei, care mi s-a părut mai atacant central, şi i-am cerut un autograf pe spatele vederii. A semnat indescifrabil.A doua am trimis-o în Punjab, India, lui Gagan, scriitor/scriitoare pe care l-am cunoscut/am cunoscut-o în Iowa City. Gagan purta sari-uri FUJICOLOR şi semn roşu între sprîncene. Era căsătorit/căsătorită cu un indian dintr-o castă inferioară, dar celebru cîntăreţ la sitar. Ga-* Text scris în urma participării la „Stuttgart Seminar in Cultural Studies", 1992.

86gan se născuse cu ambele sexe şi îşi binecuvînta părinţii că nu găsiseră cu cale să-i extirpe/închidă vreunul dintre ele. Le folosea pe amîndouă cu acelaşi succes. Fusese la Iowa City un amor nebun între el/ea şi Enrique, argentinianul din Santa Fe, care îl iubea/o iubea cu o pasiune de gaucho. Enrique este proprietarul unei fabrici de sifoane. Ilustrata pentru Gagan înfăţişa, dacă-mi amintesc bine, poarta de la intrarea în complexul muzeistico-ho-telier, poartă cu somptuoase decoraţiuni de fier forjat.A treia i-am trimis-o Cristinei, căci era cea mai lucioasă (ca oglinda) şi reprezenta manejul cu ponei, într-un cadru de toamnă disneyană. Poneii aveau privirea „umedă". Fireşte, ilustrata a sosit după mine, murdărită de hidoase dungi ondulate, care ieşeau în relief pe partea cu fo-tografia. Am pus-o în geamul bufetului din bucătărie, nu destul de sus însă ca să nu încapă în lăbuţele Ioanei. Am găsit-o de vreo două zile sub pat. Avea un colţ rupt şi, peste textul meu (dulcegării neinteresante), ca şi peste adresă, erau desenate cu carioca verde deschis — AZOMUREŞ — gogoloaie mici, cu ochi, nas şi gură, înconjurînd un gogoloi mare cu ochi, nas şi gură. „Ăsta eşti tu cu cele o sută de surioare pe care o să mi le faci", mi-a explicat Ioana.Stau acum, la masa de scris, cu celelalte şapte vederi în faţă. E 1 septembrie şi trebuie neapărat să scriu un articol despre The Stuttgart Seminar In Cultural Studies. Despre, adică, postmodernism, fiindcă (tu deja ştii, cititor ipocrit!) asta a fost tema seminarului. De ce trebuie neapărat să-l scriu? Pentru că mă sileşte un personaj tiranic, fără imboldurile căruia n-aş fi scris niciodată nici un articol. Ca să îl afli, concentrează-te asupra siglei binecunoscute IBM. Bun. Acum schimbă M cu L. Consider că ţi-am dat destule elemente ajutătoare. Constatînd eu, deci, că două gînduri, nu necesarmente contrarii, îşi dispută, cu forţe identice, spaţiul fiinţei mele, a) ce să fac cu vederile rămase ca să nu-mi pară rău după mărcile mele, şi b) cum Dumnezeu să fac articolul despre postmodernism,87mi-a venit o idee mai frumoasă decît cuvîntul nemţesc — rog dl tipograf la o atenţie sporită — Bewusstsseinsge-gănstăndlichkeit, şi anume să combin convenabil cîteva cuvinte cu cîteva cartoane colorate (aş putea scrie şi eu „Al-phabetical Africa", n'est-ce pas?) şi să scriu, deci, şapte începuturi de articol pe spatele celor şapte vederi rămase. Două obiecţii, care ambele se vor dovedifallacies, cum ar zice marele Matei (Călinescu), rotunjesc deja gura du-mitale: 1. Cum dracu ai făcut să-ncapă atîta text pe spatele atît de meschin al unei cărţi poştale? Asta privind halcile textuale din josul rîndurilor ăstora. 2. Ideea e departe de a fi originală. Calvino, de exemplu, în „Dacă-ntr-o seară de iarnă un călător..." Asta nu mă miră — zici tu —, căci

tocmai am citit o cronică la ultima ta carte, în care eşti demascat ca simplu pastişor, refuzat de marile zboruri lirice. Răspund la aceste obiecţii: 1. Da, dar... 2. E adevărat, însă...După ce am risipit astfel orice nedumerire, înhaţ prima vedere din teanc, o întorc după ce am contemplat o clipă arhitravele şi ochii-de-bou ai părţii de est-nord-est a castelului, cu un sector de lac seniorial şi cu, încadrate â la Toulouse-Lautrec, trei corpuri şi gîturi de lebădă fără capete, şi mă apuc să scriu, oblic, începînd din colţul din stînga-sus pînă în cel dreapta-jos, trecînd şi peste spaţiul rezervat adresei. Am procedat la fel şi cu celelalte, asudînd, scoţînd limba, hlizindu-mă, chicotind, sorbind din cafea, înjurînd dumnezei tnami, dar nerupînd şi neşter-gînd. Ah, şi trăgîndu-mă de lobul urechii.Eco (iacă) rezultatele:1.Un nume, un concept (definiţie), un corpus de texte — iată ce pretinde, minimal, orice teorie a unui curent literar. Şi este absolut evident că fiecare dintre aceste trei cerinţe de bază este amendabilă în cazul postmodernismu-lui, curent care instituie relativismul şi indeterminarea ca principii perene (v. I. Hassan, „Pluralism in Postmo-88dern Perspective", în „Exploring Postmodernism", edi-ted by Matei Călinescu and Dowe Fokkeman, John Ben-jamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia, 1990, p. 18). Sensul hibridului lingvistic post + modernism arată limpede cel puţin două lucruri, ambele înşelătoare: 1. a existat, în prealabil, un curent literar numit modernism, a cărui teorie este coerentă şi încheiată; 2. o dată epuizată viaţa culturală a acestui curent, a putut fi observată emergenţa în cîmpul literar a altor tendinţe (atitudine, manieră, stil), care nu prezintă, ca trăsătură distinctivă fundamentală, o însuşire pozitivă, ci una negativă, statuînd diferenţa iată de curentul precedent. Termenul postmodernism nu spune despre noul curent „cum este", ci doar că este altceva. El nu este, propriu-zis, un nume, ci marca unei absenţe de nume. Dacă numim modern(lacul cu lebede, parcă şi o raţă sălbatică, poduleţ cu mascaroane de ipsos).2.Cum altfel putem califica interesul pe care anumite cercuri literare româneşti pare să-l acorde aşa-zisului postmodernism decît prin binemeritatul cuvînt „diversiune"? Orbi la dramaticele transformări prin care trece ţara, cinic retraşi în turnul de fildeş al unui estetism suspect din toate punctele de vedere — şi asta cînd înşişi criticii importanţi se dezic de primatul esteticului în favoarea angajării politice şi a fermităţii morale — aceşti tineri ignoră faptul că literatura română, de fapt, este în faza unui post-stalinism în care trebuie să-şi asume importante sarcini sociale: dezvăluirea adevărului despre anii dezastrului naţional, jurnalistica implicată în realităţile sociale, de-mantelarea structurilor comuniste şi neocomuniste etc. Postmodernismul, curent revolut pînă şi în America, unde şi-a avut o justificare, reflectînd pluralismul specific modului de viaţă local şi agresarea individului de către mijloacele informaţionale în care, cum scria Alvin Toffler, mediul este mesajul, nu are, în cazul culturii noastre, decît89aparenţa unui implant artificial, snob, lipsit de perspective. Căci arta este, se ştie, oglinda realităţii, aşa încît(crîng cu nimfă scluptată, amurg învăpăiat, bancă singuratică).3.(hotelul cu patru stele „Monrepos Castle"; în faţă, par-king cu maşini arătînd ca nişte bomboane uriaşe, polico-lore — EASTMAN-COLOR: Mercedes, Porsche, una decapotabilă, parcă un Volvo...).N-am visat niciodată să dau mîna cu John Barth. Cînd-va, în primul an de facultate, cînd nu aveam încă nici o iubită şi cînd casa părinţilor mei, unde locuiam, mi se părea o grotă

insuportabilă, aveam obiceiul să rămîn în biblioteca facultăţii pînă cînd se întuneca. Luam întotdeauna, pe lîngă cărţile pe care le citeam constant, şi cîte un număr la întîmplare din „Secolul 20". Pe prozatorii post-moderni americani eclozaţi pe la jumătatea anilor '60 i-am găsit grupaţi într-un număr mirific al revistei. Erau acolo Barth — cu un fragment alegoric din „The Sot-Weed Factor" —, Donald Barthelme cu texte scurte şi dense ca nişte creme fanteziste pe o farfurioară, Gass cu o poveste delicioasă, de o senzualitate extremă... Semănau şi nu semănau cu noii romancieri francezi. Plăcerea textului era aici mai directă, mai impregnată de umor şi de parodie, imaginea grafică se insinua jucăuş în pagină, caracterele literelor ţopăiau ca în Oulipo. Am citit, apoi, scrieri din toţi cei pomeniţi în studiul preliminar. Intram astfel într-o Iu4.Şi totuşi, ce este postmodernismul? în clasicul studiu Two Concepts on Liberty, Isaiah Berlin vorbeşte despre libertăţi pozitive şi negative, despre concurenţa uneori dramatică a libertăţilor într-un stat, fie el cel mai democratic cu putinţă. Libertăţile negative sînt mereu în conflict cu cele pozitive: dreptul la angajare, la militantism, la libertatea cuvîntului prejudiciază de multe ori dreptul la90viaţă personală, la securitate şi linişte al altora. Dreptul Ku-Klux-Klanului de a vorbi liber periclitează populaţia afro-americană. Dreptul de publicare a materialelor pornografice jigneşte personalitatea feminină şi o împiedică să acceadă la un statut social egal cu al bărbatului, afirmă liderele mişcării feministe. Recent a avut loc o dispută foarte serioasă în legătură cu dreptul unui cetăţeafi american de a arde steagul american în public. A cîştigat gruparea care a răspuns pozitiv. O societate postmoder-nă este acea societate care apără toate libertăţile, care nu interzice nici o opinie, care nu condamnă legal nici o orientare. Dar care are alte mecanisme capabile să controleze şi să limiteze tendinţele agresive faţă de un grup social sau altul. Un puzzle imens de opinii interconectate, subîntins de un sistem informatic (şosele, reţele telefonice şi de sateliţi, radio şi televiziune, libere, presă imens diversificată) pe măsură. Mii de universităţi, ca un sistem ganglio-nar intelectual. Cultura, în aceste condiţii(restaurantul Bugatti, cu o maşină Bugatti, roşie, de epocă —1923 — în faţă. Alături de maşină şi reflectat în portierele ei, un tort multietajat, împletitură sofisticată de frişca, pişcoturi şi marţipani. într-o frapieră, două gîturi poleite de sticle de şampanie. Un homar uriaş prăvălit pe un morman de salată (?) împovărează un platou cu margini dantelate).5.între 4 şi 18 august 1991 a avut loc, în ambianţa primitoare a hotelului Monrepos Castle de lîngă Ludwigsburg, primul Seminar de studii culturale al Universităţii din Sfuttgart. Luîndu-şi cu ambiţie ca model celebrul seminar din Salzburg, noua manifestare universitară a reunit pentru două săptămîni de intensă activitate cinci dintre cele mai prestigioase nume ale vieţii culturale şi literare americane: John Barth, Raymond Federman, William H. Gass, Malcolm Bradbury şi Ihab Hassan, ca şi treizeci de91tineri universitari din paisprezece ţări europene interesaţi de studii de americanistica şi, în special, de tema generală a seminarului: „Sfîrşitul postmodernismului: noi direcţii". Programul s-a remarcat printr-un foarte înalt nivel de discuţii, precum şi prin caracterul său neobişnuit de compact: prelegeri şi discuţii dimineaţa, seminare du-pa-amiaza, lecturi seara, zilnic, cinci zile pe săptămînă. (castel cu lei de piatră străjuind scara în volute largi, ovoidale).6.(de fapt, ilustrata asta e o poză pe care-am făcut-o în pauza prelegerii lui Hassan despre pragmatism şi postmo-dernism. Nu ştiu ce am făcut cu adevărata vedere nr. 6. Poza prezintă holul hotelului. Canapele şi fotolii de piele, lămpi aurii ca nişte globuri coborînd peste măsuţe „de cristal", reproduceri după Andy Warhol pe pereţi — Ma-rilyn Monroe mîzgălită pe un zid

în paragină —, uriaşe buchete de flori artificiale/ stînjenei şi tuberoze, în faţa recepţiei. înghesuindu-se în jurul marelui samovar pentru cafea, înconjurat de ceşcuţe pe farfurioare, mai mulţi fellows: Barry, Nicole, Florin, Pia şi ceva din profilul lui Antal. Liisa îl agresează cu întrebări pe Raymond Feder-man, al cărui accent franţuzesc aproape că a impresionat hîrtia fotografică. Grecul, Michael, şi Tatiana Vene-diktova asistă, în picioare, cu cafelele în mîini. în jurul unei măsuţe stau Gass, figură de bunicuţ rotofei şi cărunt sub pielea căruia s-ar fi strecurat un adolescent vioi, şi Ihab, la costum şi cravată, cu cearcăne la ochi, delicat şi blînd, mai curînd un simbol al toleranţei, pluralismului şi unităţii planetare decît un teoretician literar. Sînt cu soţiile. Willie Masters'Lonesome Wife. Malcolm vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte. E-n cămaşă cu mînecile suflecate. Are un rîs care n-a impresionat hîrtia fotografică. Gezim Hadaj, albanezul, n-a impresionat nici el hîr).92O mie şi una de nopţi (fireşte că doar pentru John Barth, care e ocupat acum să determine ÎN CARE ZILE SEHERE-ZADA A AVUT CICLU MENSTRUAL, în timpul celor trei ani de poveşti, şi cum a influenţat asta arta ei narativă), Don Quijote, Jacques le Fataliste, Tristram Shandy, apoi Finnegan's Wake, opera lui Beckett, noul roman francez, Italo Calvino, dar şi sud-americanii, Borges, Mârquez, Cortâzar, Llosa, americanii Pynchon, Coover, Barth, Barthelme, Gass, Abish, Hawkes, Vonnegut jr., scritorii de amurg al imperiului, Broch, Musil, Dodderer — iată cele mai frecvente nume vehiculate în prelegerile şi discuţiile seminarului din Stuttgart. Ce au ele în comun care să le reunească sub acelaşi steag postmodern? Cîteva trăsături enunţa-te-n grabă, ca formă spaţială, autoreferenţialitate, ars combinatoria lingvistică şi tipografică, refuzul psihologiei, al semnificaţiilor extratextuale, al clasării în genuri şi specii, ar putea da seama doar de partea vizibilă a ais7.Sînt fericit că ne-am făcut remarcaţi la Ludwigsburg, unde „echipa" românească a cuprins cinci membri, avînd cea mai numeroasă participare, alături de cea poloneză. Colegii mei, Ion Bogdan Lefter şi Florin Berindeanu din Bucureşti şi Pia Brînzeu şi Tiberiu Zoltan Paskuy din Timişoara, au participat la diverse seminarii. Primii doi au lucrat cu Ihab Hassan, pe care, printr-o perseverentă îndoctrinare, au reuşit să-l convingă că EXISTĂ UN POST-MODERMSM ROMÂNESC, chiar protocron faţă de cel american! Misiunea mea pe lîngă Raymond Federman a fost ceva mai dificilă, el fiind un sceptic de felul său, dar a cedat pînă la urmă după ce i-am povestit da capo al fine „Bibliografia generală" şi după ce i-am împănat memoria cu nume rebarbative ca Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, M.H. Simionescu, Li-vius Ciocârlie, Vasile Andru şi mai toţi poeţii şi prozatorii optzecişti. La petrecerea de adio s-au făcut glume93pe seama postmodemismului românesc, ceea ce dovedeşte că, măcar în subconştient, ideea a prins şi îşi face loccu coa(Ludwigsburg văzut de sus, puzzle verde-galben-ro-şu-maro).