110340483-Arboricultura-ornamentala
123
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI FACULTATEA DE HORTICULTURĂ Şef lucr.dr. Şef lucr.dr. SANDU TATIANA BERNARDIS ROBERTO ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ CURS I.D. 2006 1
-
Upload
andrada-bianca -
Category
Documents
-
view
210 -
download
0
Transcript of 110340483-Arboricultura-ornamentala
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
Şef lucr.dr. Şef lucr.dr.
SANDU TATIANA BERNARDIS ROBERTO
ARBORICULTURĂ
ORNAMENTALĂ
CURS I.D.
2006
1
CUPRINS
CAPITOLUL I
IMPORTANŢA DISCIPLINEI ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ
ŞI DEZVOLTAREA EI ÎN LUME ŞI ÎN ŢARA
NOASTRĂ…………………………………………………………………….. 8CAPITOLUL II
BIOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE…………….. 102.1. PARTICULARITĂŢILE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII…………. 102.1.1 Ritmul de creştere………………………………………………………. 102.1.2. Longevitatea……………………………………………………………. 102.1.3. Capacitatea de lăstărire……………………………………………….. 112.2 PARTICULARITĂŢI BIOCHIMICE………………………………….. 11CAPITOLUL III
RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE CU
FACTORII ECOLOGICI ŞI DE CULTURĂ……………………………… 133.1. RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE
CU FACTORII CLIMATICI…………………………………………........... 133.1.1. Căldura ……………………………………..………………………….. 133.1.2. Lumina………………………………………………………………….. 153.1.3. Apa……………………………………………………………………… 153.1.4. Vântul…………………………………………………………………... 163.2. RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE CU
FACTORII EDAFICI……………………………………………………….. 173.2.1. Elementele nutritive…………………………………………………… 173.2.2. Reacţia solului (pH) ……………………..……………………….......... 18.3.2.3. Însuşirile fizice ale solului……………………………………………. 18CAPITOLUL IV
ÎNMULŢIREA PRIN SEMINŢE LA PLANTELE LEMNOASE
ORNAMENTALE……………………………………………………………. 204.1. CONTROLUL CALITĂŢII ŞI PREGĂTIRE SEMINŢELOR……… 204.2. METODE DE SEMĂNAT………………………………………………. 214.3. ADÂNCIMEA DE SEMĂNAT…………………………………………. 23CAPITOLUL V
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE LEMNOASE
ORNAMENTALE……………………………………………………………. 245.1. ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIRE……………………………………... 245.2. ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJ……………………………………. 255.3. ÎNMULŢIREA PRIN DRAJONI………………………………………. 265.4. ÎNMULŢIREA PRIN DESPĂRŢIRE TUFEI…………………………. 265.5. ÎNMULŢIREA PRIN ALTOIRE………………………………………. 26
2
5.5.1. Altoirea prin apropiere……………………………….……………….. 265.5.2. Altoirea cu ramură detaşată……………………….………………….. 265.5.3. Altoirea prin oculaţie………………………………………………….. 27CAPITOLUL VI
ZONAREA VEGETAŢIEI LEMNOASE DIN ROMÂNIA………………. 28CAPITOLUL VII
STUDIUL ÎNSUŞIRILOR, TEHNOLOGIA CULTIVĂRII ŞI MODUL
DE FOLOSIRE A SPECIILOR LEMNOASE ORNAMENTALE……….. 307.1. FAMILIA GINKGOACEAE…………………………………………… 30
7.1.1. Genul Ginkgo…………………………………………………….. 307.2. FAMILIA TAXACEAE…………………………………………………. 31
7.2.1. Genul Taxus……………………………………………………… 317.3. FAMILIA PINACEAE………………………………………………….. 32
7.3.1. Genul Abies………………………………………………………. 327.3.2. Genul Picea………………………………………………………. 367.3.3. Genul Larix………………………………………………………. 387.3.4. Genul Pinus………………………………………………………. 39
7.3.5. Genul Tsuga……………………………………………………… 42
7.3.6. Genul Pseudotsuga………………………………………………. 427.4. FAMILIA TAXODIACEAE……………………………………………. 43
7.4.1. Genul Taxodium…………………………………………………. 437.4.2. Genul Sequoia……………………………………………………. 447.4.3. Genul Cryptomeria……………………………………………… 44
7.5. FAMILIA CUPRESSACEAE…………………………………………... 457.5.1. Genul Thuja……………………………………………………… 45
7.5.2. Genul Juniperus………………………………………………….......... 477.5.3. Genul Chamaecyparis…………………………………………… 49
7.6. FAMILIA MAGNOLIACEAE…………………………………………. 507.6.1.Genul Magnolia…………………………………………………... 507.6.2. Genul Liriodendron……………………………………………… 51
7.7. FAMILIA BERBERIDACEAE………………………………………… 527.7.1. Genul Berberis…………………………………………………… 527.7.2. Genul Mahonia…………………………………………………... 53
7.8. FAMILIA SIMARUBACEAE…………………………………….......... 537.8.1. Genul Ailanthus…………………………………………………. 53
7.9. FAMILIA RANUNCULACEAE………………………………….......... 547.9.1. GENUL Clematis……..…………………………………………. 54
7.10. FAMILIA PAEONIACEAE…………………………………………… 557.10.1. Genul Paeonia……….…………………………………….......... 55
7.11. FAMILIA PLATANACEAE…………………………………….......... 567.11.1. Genul Platanus…………..……………………………………… 56
7.12. FAMILIA ROSACEAE……………………………………………….. 571. Subfamilia Spiraeoideae………………………………………………….. 577.12.1. Genul Spiraea………………………………………………………… 577.12.2. GENUL SORBARIA………………………………………………… 592. Subfamilia Pomoideae……………………………………………….......... 59
3
7.12.3. GENUL MALUS……………………………………………………... 597.12.4. Genul Pirus…………………………………………………………… 60
7.12.5. Genul Chaenomeles…………………………………………….......... 60
7.12.6. Genul Sorbus……….………………………………………………… 617.12.7. Genul Mespilus………..……………………………………………… 617.12.8. Genul Crataegus………….………………………………………….. 617.12.9. Genul Cotoneaster…………..……………………………………….. 623. Subfamilia Prunoideae…………………………………………………… 637.12.10. GENUL PRUNUS…………………………………………………… 634. Subfamilia Rosoideae……………………………………………………… 657.12.11. Genul Kerria……….………………………………………………... 657.12.12. Genul Rosa……………..……………………………………………. 651. GRUPA MACEŞILOR DECORATIVI ŞI A TRANDAFIRILOR DE
PARC…………………………………………………………………………. 662. GRUPA TRANDAFIRILOR DE GRĂDINĂ ŞI PENTRU FLORI
TĂIATE………………………………………………………………………. 673. GRUPA TRANDAFIRILOR PENTRU PLATBANDE ŞI
GHIVECE……………………………………………………………………. 684. GRUPA TRANDAFIRILOR URCĂTORI ŞI SEMIURCĂTORI……... 697.13. FAMILIA SAXIFRAGACEAE……………………………………….. 71
7.13.1. Genul Deutzia…………………………………………………… 717.13.2. Genul Philadelphus……………………………………….......... 727.13.3. Genul Hidrangea………………………………………….......... 73
7.14. FAMILIA CAESALPINIACEAE……………………………….......... 747.14.1. Genul Cercis …………………………………………………… 747.14.2. Genul Gleditsia…………………………………………………. 75
7.15. FAMILIA PAPILIONACEAE………………………………………… 767.15.1. Genul Sophora…………………………………………………. 767.15.2. Genul Cladastris………………………………………………... 777.15.3. Genul Genista ……………………………………………........... 787.15.4. Genul Cytisus…………………………………………………… 797.15.5. Genul Laburnum………………………………………….......... 807.15.6. Genul Amorpha………………………………………………… 817.15.7. Genul Wisteria…………………………………………….......... 827.15.8. Genul Robinia…….…………………………………………….. 83
7.15.9. Genul Colutea……………………………………………..……. 857.15.10. GENUL CARAGANA………………………………………… 85
7.16. FAMILIA BUXACEAE…………………………………………........... 867.16.1. Genul Buxus…………………………………………………….. 86
7.17. FAMILIA ANACARDIACEAE……………………………………….. 877.17.1. Genul Cotinus…………………………………………………... 877.17.2. GENUL Rhus…………………………………………………… 87
7.18. FAMILIA AQUIFOLIACEA………………………………….............. 887.18.1. Genul Ilex………………………………………………….......... 88
7.19. FAMILIA CELASTRACEAE………………………………………… 897.19.1. Genul Euonymus………………………………………….......... 89
4
7.20. FAMILIA ACERACEAE……………………………………………… 907.20.1. Genul Acer………………………………………………............ 90
7.21. FAMILIA HIPPOCASTANACEAE…………………………….......... 927.21.1. Genul Aesculus…………………………………………............. 92
7.22. FAMILIA SAPINDACEAE…………………………………………… 937.22.1. Genul Koelreuteria……………………………………….......... 93
7.23. FAMILIA RHAMNACEAE…………………………………………… 937.23.1. Genul Paliurus…………………………………………….......... 937.23.2. Genul Rhamnus………………………………………………… 947.23.3. Genul Frangula………………………………………………… 94
7.24. FAMILIA VITACEAE………………………………………………… 947.24.1. Genul Parthenocissus………………………………………….. 94
7.25. FAMILIA TILIACEAE………………………………………….......... 957.25.1. Genul Tilia……………………………………………………… 95
7.26. FAMILIA MALVACEAE……………………………………………... 967.26.1. Genul Hibiscus…………………………………………….......... 96
7.27. FAMILIA TAMARICACEAE………………………………………… 977.27.1. GENUL TAMARIX…………………………………………….......... 977.28. FAMILIA ELAEAGNACEAE………………………………………… 98
7.28.1.Genul Elaeagnus………………………………………………… 987.28.2. Genul Hippophaë………………………………………………. 987.28.3.Genul Hedera……………………………………………………. 99
7.29. FAMILIA CORNACEAE……………………………………………… 997.29.1. Genul Cornus…………………………………………………… 99
7.30. FAMILIA SALICACEAE…………………………………………….. 101
7.30.1. Genul Salix……………………………………………………… 101
7.30.2. GENUL POPULUS…………………………………………….. 1037.31. FAMILIA RUTACEAE………………………………………….......... 105
7.31.1. Genul Ptelea……………………………………………………. 1057.32. FAMILIA CAPRIFOLIACEAE……………………………………… 105
7.32.1. Genul Lonicera…………………………………………………. 1057.32.2. Genul Symphoricarpos………………………………………… 1077.32.3. Genul Sambucus………………………………………………... 1087.32.4. Genul Diervilla………………………………………………….. 1087.32.5. Genul Viburnum…………………………………………........... 109
7.33. FAMILIA BETULACEAE…………………………………………….. 1107.33.1. Genul Betula……………………………………………………. 1107.33.2. Genul Alnus……………………………………………….......... 1107.33.3. Genul Carpinus………………………………………………… 1117.33.4. Genul Corylus…………………………………………………... 111
7.34. FAMILIA FAGACEAE………………………………………….......... 1127.34.1. Genul Fagus……………………………………………….......... 1127.34.2. Genul Quercus…………………………………………….......... 1137.34.3. Genul Castanea………………………………………………… 115
7.35. FAMILIA ULMACEAE…………………………………………......... 1167.35.1. Genul Ulmus……………………………………………………. 116
5
7.35.2. Genul Celtis……………………………………………….......... 1177.36. FAMILIA MORACEAE………………………………………………. 117
7.36.1. Genul Morus……………………………………………………. 1177.36.2. Genul Maclura………………………………………………….. 118
7.37. FAMILIA JUGLANDACEAE………………………………………… 1187.37.1. Genul Juglans………………………………………………….. 118
7.38. FAMILIA SOLANACEAE…………………………………………… 1197.38.1. Genul Lycium…………………………………………………… 119
7.39. FAMILIA SCROPHULARIACEAE…………………………………. 1197.39.1. Genul Paulownia…………………………………………........... 119
7.40. FAMILIA BIGNONIACEAE………………………………………….. 1207.40.1. Genul Catalpa…………………………………………………... 1207.40.2. Genul Campsis…………………………………………………. 120
7.41. FAMILIA OLEACEAE………………………………………….......... 1217.41.1. Genul Fraxinus…….…………………………………………… 1217.41.2. Genul Syringa……………..………..…………………………... 1227.41.3. Genul Ligustrum……..………………………………………… 1227.41.4. Genul Forsythia…………..…………………………………….. 123
7.42. FAMILIA LOGANIACEAE…………………………………………... 1247.42.1. Genul Buddleia…..…………………………………………….. 124
TEME DE CONTROL……………………………………………………….. 125BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………………………………... 126
PARTEA GENERALĂ
♦ CAPITOLUL I. ♦
IMPORTANŢA DISCIPLINEI
ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ
ŞI DEZVOLTAREA EI ÎN LUME ŞI ÎN ŢARA
NOASTRĂ
Arboricultura ornamentală este o ştiinţă horticolă care are ca obiect de
6
studiu cunoaşterea plantelor lemnoase sub raportul însuşirilor botanice, decorative
şi al particularităţilor biologice şi ecologice, precum şi cunoaşterea tehnologiilor de
producere şi cultură a acestora.
Arboricultura ornamentală utilizează cunoştinţe importante furnizate de alte
ştiinţe fundamentale şi aplicative, cum ar fi: Botanica, Ecologia, Dendrologia,
Fiziologia, Pedologia, Agrochimia, Protecţia plantelor, Ameliorarea plantelor,
Mecanizare, Management etc.
Importanţa arboriculturii ornamentale ca sector de producţie decurge din
funcţiile complexe ale vegetaţiei lemnoase: crearea unui climat mai favorabil
sănătăţii oamenilor, atenuarea poluării atmosferice, protecţia solului şi apelor,
valorificarea terenurilor necorespunzătoare pentru agricultură şi construcţii,
înfrumuseţarea spaţiilor verzi exterioare, a străzilor şi zonelor construite, etc.
Parcurile, grădinile, scuarurile, plantaţiile căilor de circulaţie, grădinile
locuinţelor, grădinile instituţiilor, zonele de agrement ş.a. constituie un atribut al
dezvoltării moderne. Aceste amenajări constituie beneficiarul principal şi factorul
motric al producţiei de plante lemnoase ornamentale.
În multe ţări cutura arborilor şi arbuştilor decorativi reprezintă un
compartiment economic important, atât prin numărul mare de întreprinderi
productive, cât şi prin volumul producţiei şi al exportului de material săditor.
Pe Glob se estimează că suprafaţa totală de pepiniere dendrologice este de
peste 155.000 ha, din care S.U.A. şi Canada deţin mai mult de 1/3 iar Germania,
Japonia, Franţa şi Italia au fiecare câte aproximativ 10% din suprafaţa mondială.
În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemoase este
Germania, urmată de Franţa, iar cel mai mare exportator de plante ornamentale
lemnoase este Olanda, urmată îndeaproape de Germania şi Belgia.
În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată.
Suprafeţele de pepiniere dendrologice sunt reduse ( cca 440 ha ), dacă ne referim
numai la pepinierele aparţinând Primăriilor, R A.Romsilva, Administraţiei
S.N.C.F.R., Direcţiilor Regionale de drumuri şi poduri şi Staţiunilor de Cercetare
Pomicolă.
După anul 1994 s-a remarcat apariţia izolată a unor mici pepiniere particulare,
unele chiar numai în scop comercial. De asemenea au apărut “importatori de plante
de pepinieră” care comercializează mai ales conifere, dar şi arbori şi arbuşti foioşi,
în containere.
Dezvoltarea sectorului particular în economie şi servicii conduce la o creştere
7
progresivă a cererii de plante lemnoase ornamentale pentru amenajări se sedii de
firmă, locuinţe, case de vacanţă, hoteluri, popasuri turistice, restaurante ş.a.
Unele programe de interes naţional (crearea reţelei de autostrăzi şi drumuri
modernizate ) vor determina solicitări masive de material săditor ornamental pentru
plantaţiile stradale.
De asemenea, se impune o diversificare şi dezvoltare a producţiei de arbori şi
arbuşti în vederea refacerii şi reamenajării spaţiilor verzi intra- şi extravilane.
Activitatea de cercetare în acest domeniu ( arboricultură ornamentală) se
desfăşoară în staţiunile de cercetare pentru pomicultură şi cele pentru silvicultură,
în cadrul Facultăţilor de Horticultură şi în unele Institute de cercetare ale Academiei
Române ( I.C.L.F. Vidra ).
♦ CAPITOLUL II. ♦
BIOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE
2.1. PARTICULARITĂŢILE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII
2.1.1. RITMUL DE CREŞTERE
Este o însuşire a fiecărei specii , deosebindu-se specii încet crescătore ( ex.:
tisa, stejarul, buxusul, ş.a.) dar şi specii repede crescătoare (ex.: plopii, sălciile,
mesteacănul, duglasul, ş.a.). Unele specii cresc repede în primii ani, apoi ritmul de
creştere se încetineşte ( ex: ginkgo, paulovnia, ş.a.). În general ritmul specific de
creştere este influenţat de condiţiile staţionale( solul, pânza de apă freatică, gerul,
poluarea atmosferică ş.a.).
2.1.2. LONGEVITATEA
8
Reprezintă o caracteristică naturală a speciilor care este influenţată de
condiţiile de mediu şi de modificările antropice ale acestora. În funcţie de durata de
viaţă se poate realiza următoarea clasificare:
-specii cu longevitate foarte mică (sub 50 ani): salcia căprească, salcâmul
roşu, cenuşarul ş.a.
-specii cu longevitate mică (între 50-100 ani): plopul tremurător, salcia albă,
sorbul, mesteacănul ş.a.
-specii cu longevitate medie (între 100-300 ani): platanii, plopul negru,
sâmbovina ş.a.
-specii cu longevitate mare (peste 300 ani): pinul de pădure, laricele, bradul
comun, stejarii ş.a.
-specii cu longevitate foarte mare (peste 1000 ani): chiparosul de baltă, tisa,
arborele sequoia, ş.a.
În conditiile de stress ale mediului urban (factorii climatici, edafici, biotici şi
antropici agresivi ) longevitatea plantelor lemnoase ornamentale se reduce practic la
jumătate.
2.1.3. CAPACITATEA DE LĂSTĂRIRE
Este o însuşire biologică care, în natură, asigură regenerarea vegetativă a
plantelor lenmoase (ex.: arţarii, teii, carpenii, şi numeroase liane).
a) Capacitatea de butăşire este una din însuşirile folosite la multe specii
drept metodă de înmulţire a acestora (ex: sălcii, plopi, forsiţie,
cununiţă, ş.a.).
b) Capacitatea de drajonare se datorează existenţei la unele specii a
unor muguri adventivi pe rădăcini. (ex.: plop alb, curpen, liliac ş.a.)
c) Capacitatea de marcotare naturală este întâlnită la o serie de specii
ale căror ramuri vin în mod natural în contact cu solul, cum ar fi:
lianele ornamentale, ienupărul târâtor, cotoneasterul, cornul ş.a.
d) Vârsta maturităţii de reproducere seminal este, în condiţii naturale,
diferită de la o specie la alta. Astfel, unele specii pot produce fructe cu
seminţe la vârste foarte mici (ex.: la 3-4 ani pentru salcia căprească,
sau 5-6 ani la cenuşar şi unele rosacee ), alte specii pot fructifica la
vârste medii (ex.: 8-10 ani la mesteacăn, 10-12 ani la magnolie, 15 ani
9
la pinul de pădure, 20-25 ani la larice, tei şi carpen), în timp ce unele
pot realiza acest proces la vârste mai mari (ex.: la 30-40 ani la arţari,
stejari, ulmi, molizi, la 40-50 de ani la fag şi la 60-70 ani la bradul
comun).
e) Periodicitatea de rodire este anuală la foarte multe dintre speciile
lemnoase ornamentale, dar există şi unele excepţii când fructificarea
devine periodică (o dată la câţiva ani) cum ar fi : la 6-10 ani la stejar, la
4-6 ani şa carpen şi duglas, ş.a.
2.2 PARTICULARITĂŢI BIOCHIMICE
Unele specii lemnoase ornamentale conţin, în întreaga plantă sau numai în
anumite organe, diferiţi alcaloizi mai mult sau mai puţin toxici, pentru om şi
animale. De exemplu tisa (Taxus baccata ) conţine un alcaloid toxic numit taxină
existent în întreaga plantă cu excepţia arilului roşu.
O parte dintre aceşti alcaloizi au o importantă utilizare în industria
medicamentelor.
Cunoaşterea efectelor toxice ale unor specii lemnoase permite evitarea
plantării acestora în zone accesibile pentru copii, pentru a nu apărea situaţii
neplăcute.
Unele specii (Pinus, Abies, Quercus ş.a.) conţin în frunze fitoncide cu efecte
bactericide, care constituie un mijloc natural de apărare al plantelor dar şi un mijloc
de purificare microbiană a atmosferei în favoarea omului.
Unele specii au efecte alergizante prin polenul lor (Tilia, Populus, ş.a.) sau
prin perişorii de pe frunze (Platanus ) sau puful seminţelor ( Populus ).
Mulţi arbori şi arbuşti au şi calităţi medicinale (Betula, Fraxinus, Pinus,
Populus, Abies, Juniperus, Rosa, ş.a.).
S-a constatat că multe specii au chiar calităţii alimentare ale fructelor sau
florilor, cum ar fi cazul trandafirului de dulceaţă, cătinei albe, cornului, socului,
alunului,dudului ş.a.
10
♦ CAPITOLUL III. ♦
RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE CU FACTORII ECOLOGICI ŞI DE
CULTURĂ
Complexul factorilor ecologici cuprinde următoarele 3 tipuri de factori:
-Factori de mediu fizico-geografici, care pot fi:
-Factori climatici: căldura, lumina, precipitaţiile, umiditatea atmosferică,
vântul, compoziţia atmosferică ş.a.
-Factorii edafici: humusul, elementele minerale, apa, aerul din sol, reacţia
solului, consistenţa, textura şi permeabilitatea solului ş.a.
-Factorii geomorfologici: altitudinea, relieful şi microrelieful, expoziţia şi
panta.
-Factorii biotici, care pot fi:
-Vegetaţia, care este reprezentată de: vegetaţia lemnoasă, vegetaţia erbacee,
plantele inferioare şi microflora.
11
-Fauna, alcătuită din : mamifere, păsări, insecte şi microfauna
-Factorii antropici care pot fi: activitatea umană şi animalele domestice.
3.1. RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE
CU FACTORII CLIMATICI
3.1.1. CĂLDURA
Dintre factorii climatici, căldura şi umiditatea au un rol determinant în viaţa
arborilor şi arbuştilor ornamentali, condiţionând posibilitatea de cultură în diverse
zone climatice.
Cerinţele faţă de căldură ale speciilor lemnoase ornamentale se exprimă prin
adaptarea la un anumit regim de căldură atât în perioada de vegetaţie cât şi în
timpul repaosului vegetativ.
De asemenea, temperaturile minime, durata şi dispoziţia acestora în timpul
anului constituie un factor limitativ pentru cultura anumitor specii în diferite zone
ale ţării. Temperaturile foarte scăzute din timpul iernii afectează speciile mai
sensibile, reducându-le vitalitatea prin degerarea ramurilor slab lemnificate, apariţia
de plăgi pe scoarţă, deshidratarea până la efecte extreme, toate acestea ducând la
moartea plantelor.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute în timpul iernii este, în
general, corelată cu o intrare mai timpurie în vegetaţie (de exemplu la alun,
mesteacăn, pin ş.a.).
Efecte distructive au şi îngheţurile timpurii de toamnă, care provoacă
degerarea lăstarilor insuficient lemnificaţi, în special la speciile care au nevoie de
veri lungi şi călduroase pentru a-şi putea termina perioada de vegetaţie (de exemplu
la Paulownia, Amorpha, Maclura ş.a.).
Căldurile excesive ale verii devin nefavorabile numai în condiţiile unei
secete prelungite, prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie.
Adaptarea speciilor la un anumit nivel de căldură se manifestă prin cerinţele
faţă de durata şi nivelul temperaturilor pozitive.
Astfel, molidul necesită cel puţin 130 de zile cu temperaturi medii de peste
10 ºC iar stejarul pufos peste 180 de zile cu temperaturi de peste 10 ºC.
12
După pretenţiile faţă de căldură, speciile lemnoase ornamentale se grupează
astfel:
1. Specii termofile (cu exigenţe mari faţă de căldură), cum ar fi : criptomeria,
castanul bun, arborele Iudei, scumpia, salcia japoneză, ilexul, magnoliile,
paulovnia ş.a.
2. Specii subtermofile (cu exigenţe faţă de căldură dar care se pot adapta şi la
temparaturi mai scăzute), cum ar fi : tuia gigantică, cenuşarul, amorfa,
catalpa, alunul turcesc, glădiţa, hibiscusul, arborele lalea, plopul negru,
salcâmul, salcâmul japonez, cătina roşie, glicina ş.a.
3. Specii mezoterme (cu exigenţe medii faţă de căldură) şi anume: bradul
argintiu, ienupărul de Virginia, duglasul, pinul strob, tisa, castanul porcesc,
frasinul, caprifoiul tătărăsc, platanul, teiul cu frunza mică ş.a.
4. Specii oligoterme (cu exigenţe reduse faţă de căldură) cum ar fi : ienupărul
comun, molidul, ienupărul comun, aninul, plopul tremurător, scoruşul, socul,
gorunul, fagul,carpenul ş.a.
5. Specii euriterme (neexigente faţă de căldură, suportând chiar şi variaţiile
termice), şi anume : pinul de pădure, tuia occidentală, mesteacănul, cătina
albă, dârmozul ş.a.
3.1.2. LUMINA
Radiaţia luminoasă a Soarelui are importanţă capitală pentru vegetaţie
datorită rolului ei în asimilaţia clorofiliană. Toate speciile sunt exigente faţă de o
anumită cantitate şi calitate a radiaţiei luminoase. Unele specii se dezvoltă bine
numai în plină lumină, altele, din contră, nu suportă lumina directă, necesitând
lumină difuză. Multe specii se pot dezvolta bine atât în plină lumină cât şi în
condiţii de semiumbră manifestând deci o amplitudine ecologică mare faţă de
lumină.
Se consideră că există următoarele tipuri de specii, în funcţie de
comportamentul faţă de lumină :
1. Specii heliofile (exigente faţă de lumină), cum sunt : arborele ginkgo,
laricele, tuia, arţarul american, mesteacănul, catalpa, scumpia, sălcioara,
glădiţa, hibiscusul, cătina albă, arborele lalea, platanul, salcâmul japonez,
cătina roşie ş.a.
2. Specii iubitoare de semiumbră , cum ar fi: arţarii, teiul cu frunza mică,
ilexul, dracila ş.a.
13
3. Specii care suportă bine umbra, semiumbra dar şi însorirea ( adică au
plasticitate ecologică mare ) şi anume : bradul, molidul caucazian, tisa,
buxusul, fagul, iedera mahonia ş.a.
Deci, încadrarea speciiilor lemnoase ornamentale în una din grupe sau alta
nu este foarte strictă, speciile de umbră putând creşte şi în condiţii de semiumbră şi
uneori chiar în plin soare(de ex.: tisa), iar unele specii în staţiuni joase preferă
semiumbra iar în staţiuni înalte (altitudine mare) devin specii iubitoare de lumină
(de ex.: molizii).
3.1.3. APA
Activitatea biologică a tuturor organismelor vegetale este condiţionată de
prezenţa apei. Componentă indispensabilă a materiei vii, apa constituie şi
principalul mijloc de vehiculare a substanţei nutritive, asigurând desfăşurarea
metabolismului, fotosintezei şi transpiraţiei plantelor.
Precipitaţiile reprezintă sursa principală de apă a plantelor, la care se adaugă
şi apa din pânza freatică. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la
alta, influenţând astfel distribuţia zonală a speciilor lemnoase. Umiditatea
atmosferică intervine în procesul de transpiraţie, jucând un rol important în viaţa
plantelor, alături de temperatura atmosferică.
Exigenţele şi adaptările speciilor lemnoase ornamentale la regimul de
umiditate sunt variate, motiv pentru care se pot clasifica astfel:
1. Specii hidrofile (exigente faţă de apă) cum ar fi: chiparosul de baltă,
aninul negru, frasinul pufos, salciile, plopul alb, stejarul de baltă ş.a.
2. Specii mezofile ( cu exigenţe medii faţă de apă ), de exemplu: bradul,
laricele, molidul, duglasul, tisa, castanul porcesc, arborele lalea, pinul
negru, ilexul ş.a.
3. Specii submezofile ( cu exigenţe modeste faţă de apă ) şi anume: bradul
argintiu, ienupărul comun, molidul argintiu, paltinul de munte, paltinul
de câmp, carpenul, mojdreanul, salcâmul japonez ş.a.
4. Specii xerofile (cu exigenţe foarte reduse faţă de apă sau care tolerează
solurile uscate): pinul de pădure, jugastrul, cenuşarul, caragana ş.a.
5. Specii eurifile (neexigente sau cu o amplitudine ecologică relativ mare
faţă de apă ), cum sunt : mesteacănul, catalpa, salbele, oţetarul,
socul,ulmul de câmp ş.a.
14
În climatul ţării noastre predomină speciile mezofile, care au capacitatea de
a-şi regla în anumite limite consumul de apă.
3.1.4. VÂNTUL
Vântul intervine activ în procesele biologice prin intensificarea transpiraţiei,
modificând concomitent starea termică a plantelor.
Pe lângă efectele favorabile ( transportul de mase de aer umed, zvântarea
apei în exces, răcorirea sau încălzirea atmosferei etc ) vântul poate avea şi influenţe
negative:
-Vara, pe fond de secetă şi căldură excesivă accentuează puternic deficitul
de apă al plantelor;
-Iarna vântul rece amplifică efectul gerului şi poate cauza “seceta
fiziologică” (foarte periculoasă în cazul răşinoaselor );
-În anumite cazuri ( vânturi puternice ) vântul poate afecta distructiv
ramurile arborilor şi chiar trunchiurile ( cum este căderea arborilor de molid ).
Pot fi afectate de vânt următoarele specii: salcâmul roşu, salcâmul comun,
arţarul american, plopul, mesteacănul, teiul, frasinul, molidul ş.a.
Cunoaşterea direcţiei şi tăriei vânturiloe dominante este importantă pentru
alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de arbori şi arbuşti în spaţiile verzi,
ca şi pentru protejarea culturilor din pepinieră prin amplasarea de perdele de
protecţie.
3.2. RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE
CU FACTORII EDAFICI
Solul, component principal al mediului de viaţă al plantelor lemnoase
(suport de fixare şi sursa de nutriţie), determină aspecte foarte variate ale relaţiilor
ecologice, generate de marea sa diversitate.
3.2.1. ELEMENTELE NUTRITIVE
Macroelementele (N, P, K, S, Ca, Mg, Fe ) şi microelementele (Zn, Cu, Mn,
Mo, Co, B, Cl, ş.a.) necesare nutriţiei plantelor sunt puse la dispoziţia plantelor de
complexul nutritiv al solului. Rezerva de substanţe nutritive a solului variază în
15
funcţie de tipul de sol şi substratul litologic, fiind influenţată şi de regimul apei din
sol, de procesele de absorbţie de către plante şi de procesele de descompunere şi
mineralizare a materiei organice moarte
După exigenţele faţă de fertilitatea solului se consideră că există
următoarele tipuri de specii :
1. Specii foarte exigente (eutrofe): catalpa, alunul, nucul negru, chiparosul
de California, platanul, paulovnia, salcâmul japonez, glicina ş.a.
2. Specii cu exigenţe mijlocii (mezotrofe): brazii, laricele, molizii, tuia,
arţarii, carpenul, caprifoiul, magnoliile ş.a.
3. Specii puţin exigente (oligotrofe): ienupărul comun, jneapănul, pinul de
pădure, mesteacănul, salcâmul, scoruşul ş.a.
4. Specii cu amplitudine ecologica mare faţă de fertilitatea solului
(euritrofe) şi anume : cenuşarul, amorfa, dracila, lemnul câinesc, salcia
căprească ş.a.
Unele elemente nutritive au un rol ecologic însemnat în instalarea vegetaţiei
lemnoase.
De exemplu, calciul din sol determină reacţii diferite ale plantelor lemnoase.
Unele pot fi calcifile (paltinii, cenuşarul, catalpa, alunul, sâmbovina, fagul, frasinul,
nucul, salcâmul japonez ş.a.) iar altele calcifuge (mestecănul, castanul bun,
salcâmul comun, socul roşu ş.a.). Speciile calcifile sunt în acelaşi timp adaptate la
alcalinitatea soluţiei solului, pe când cele calcifuge cresc bine pe soluri moderat
acide.
Salinitatea solului excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor
mai puţin adaptate, determinând “ seceta fiziologică ”. Dintre cationi cel mai nociv
este Mg urmat apoi de Na, care sub formă de carbonaţi cauzează o alcalinitate
puternică, dăunătoare rădăcinilor plantelor. Dintre anioni cel mai toxic este ionul
Cl. Salinitatea este suportată, între anumite limite, doar de câteva specii: amorfa,
cătina roşie, sălcioara, glădiţa, cătina albă, plopul alb, ş.a.
3.2.2. REACŢIA SOLULUI (pH)
Reacţia solului (pH-ul sau concentraţia de ioni de hidrogen) influenţează
dinamica elementelor nutritive accesibile, de aceea are o mare importanţă.
Aciditatea solului determina la anumite valori ale pH-ului efecte
defavorabile specifice pentru nutriţia plantelor ( îngreunează absorbţia cationilor
16
bazici, fenomene de toxicitate datorită creşterii concentraţiei ionilor de Al şi Mn
ş.a.)
Totuşi există :
-Specii puternic acidofile (pH =3,8-5,2): Erica sp., Vaccinium mirtillus
(afinul de munte) ş.a.
-Specii acidofile (pH =5-6,5): molizii, jneapănul, pinul de pădure,
mesteacănul, plopul tremurător ş.a.
-Specii moderat acidofile (pH =5,5-6,5): brazii, ienupărul comun, laricele,
paltinul de munte, dracila japoneză, fagul, hortensia mare, gorunul, salcia albă,
ulmul ş.a.
-Alcalinitatea solului este tolerată de multe specii lemnoase, în domeniul
7,5 – 8 al pH-ului, datorită prezenţei carbonaţilor. Peste pH 8,5 se consideră
alcalinizare excesivă a soluţiei solului care cauzează efecte toxice puternice asupra
plantelor.
3.2.3. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SOLULUI
Textura solului condiţionează consistenţa , structura regimului de aer, de
apă şi de căldură din sol, accesibilitatea substanţelor nutritive ş.a.
Se cunoaşte că cu cât solurile sunt mai bogate în nisip cu atât sunt mai
pernmeabile, mai puţin coezive, reţin mai puţin apa, sunt mai sărace şi ami expuse
levigării.
Se consideră că domeniile de favorabilitate ale texturii solului pentru
diferitele specii ornamentale influenţează atât performanţele biologice ale acestora
cât şi răspândirea naturală a acestora.
Astfel, întâlnim:
-Specii pentru soluri uşoare: bradul argintiu, jugastrul, amorfa, cornul,
cătina albă, molidul argintiu, jneapănul, plopul negru, salcâmul, sălciile ş.a.
-Specii pentru soluri pietroase: pinul de pădure, molidul, mojdreanul,
ienupărul, zâmbrul, ulmul ş.a.
-Specii pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): aninul negru,
castanul porcesc, scumpia, alunul, gârniţa, cerul, oţetarul ş.a.
-Structura solului are, de asemenea, o însemnătate mare în viaţa plantelor
deoarece se reflectă în condiţiile de consistenţă, umiditate, aeraţie şi nutriţie oferite
plantelor.
17
♦ CAPITOLUL IV ♦
ÎNMULŢIREA PRIN SEMINŢE LA PLANTELE
LEMNOASE ORNAMENTALE
Este cea mai folosită metodă de înmulţire, fiind ieftină şi, în general, uşor de
aplicat. Prezintă totuşi unele inconveniente la speciile care au durata lungă de
germinare a seminţelor (de exemplu la tisă seminţele germinează după aproximativ
2 ani ) sau care au o creştere foarte înceată a plantulelor obţinute prin semănare (la
majoritatea coniferelor şi unele foioase ).
Condiţiile care se impun pentru obţinerea unor semănături uniforme şi de
calitate sunt:
-folosirea unor seminţe calitative;
-pregătirea seminţelor pentru semănat în mod corespunzător pentru fiecare
specie;
-respectarea epocii de semănat;
-pregătirea corespunzătoare a terenului;
18
-folosirea celei mai optime metode se semănat;
-întreţinerea semănăturilor.
4.1.CONTROLUL CALITĂŢII ŞI PREGĂTIREA
SEMINŢELOR
Calitatea seminţelor se asigură printr-o grijă mare privind provenienţa
seminţelor şi modul de recoltare a acestora.
În ceea ce priveşte pregătirea seminţelor pentru semănat este necesar să se
cunoască faptul că, la speciile ornamentale, marea lor majoritate necesită unele
operaţii de pregătire atât după recoltare cât şi înainte de semănare.
Înainte de a se trece la pregătirea seminţelor pentru semănat este necesar să
se facă un control al calităţii seminţelor în vederea semănării. Se analizează
următorii indicatori: puritatea, procentul de germinaţie, energia germinativă şi
valoarea culturală. Dacă seminţele au primit aviz favorabil se trece la pregătire
seminţelor în vederea semănării, care constă de fapt în două grupe de procedee:
− procedee de favorizare a germinaţiei;
− procedee de întârziere a germinaţiei;
Procedeele de favorizare a germinaţiei urmăresc grăbirea încolţirii seminţelor
mai ales la speciile care au o perioadă lungă de repaus germinativ sau un tegument
seminal foarte tare. Cea mai folosită metodă de favorizare a germinaţiei este
stratificarea, care constă în conservarea seminţelor la temperaturi joase ( 0 – 5 oC ),
într-un amestec de nisip cu seminţe, menţinut permanent reavăn ( umiditatea
seminţelor de 50 – 60 % ). Tot pentru forţarea germinării se mai foloseşte şi
umectarea seminţelor în apă la temperatura camerei, timp de 24 – 48 ore ( pentru
speciile cu tegumentul seminal mai puţin permeabil). Dar la speciile cu tegumentul
foarte dur ( de exemplu la glădiţă) se foloseşte tratarea hidro-termică, cu apă la
temperatura de 98 – 100 oC, timp de maxim 10 ore.
Procedeele de întârziere a germinaţiei se folosesc în cazul în care condiţiile de
teren şi vreme nu permit realizarea semănării. Cel mai simplu procedeu este
scăderea temperaturii de păstrare a seminţelor la aproximativ 1oC.
Epoca de semănat este diferită în funcţie de specie, dar perioadele cele mai
favorabile pentru semănat se consideră a fi:
-primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor târzii;
19
-toamna târziu;
-în cusul verii.
4.2. METODE DE SEMĂNAT
Cele mai folosite metode sunt:
-prin împrăştiere pe întreaga suprafaţă;
-semănatul pe rânduri;
-semănatul în rigole;
-semănatul în cuiburi.
De asemenea, după locul efectuării semănatului, există următoarele
variante:
-semănatul direct în câmp;
-semănatul în paturi nutritive;
-semănatul în răsadniţe;
-semănatul în sere.
Epocile de semănat şi locul semănării la speciile
dendrologice
Luna
SemănareaImediat după
recoltare, în
teren
După păstrare,
direct în teren
După păstrare,
în paturi
nutritive
După
păstrare, în
răsadniţeFebr.-
martieAlnus, Carpinus .
Martie-
Aprilie
Aesculus,Acer,Ailanthus,
Betula, Castanea, Celtis,
Fagus,Juglans,Fraxinus,
Laburnum,Quercus
Sambucus, Sorbus, Berberis,
Chaenomeles,
Clematis,Corylus,
Euonymus,Lonicera,
Mahonia, Syringa ş.a.
Taxodium,
Juniperus, Picea,
Pinus,
Pseudotsuga, Larix,
ş.a.
Catalpa,
Paulownia
AprilieMagnolia,Sophora, Hibiscus,
ş.a.
Ginkgo,Thuja,
ChameacyparisWisteria
IunieAcer rubrum, Populus, Salix,
Ulmus, ş.a.
20
Sept.
Magnolia
,Mahonia,
Rosa canina,
Tilia, Carpinus,
Fraxinus,
Viburnum, ş.a.Sept-
oct.
Castanea,
Koelreuteria ş.a.
Oct.-
nov..
Aesculus,Acer,
Corylus,
Euonymus,
Carpinus,
Viburnum,
Quercus,Fagus,
Sorbus,Abies,
Pinus, ş.a.
Tilia, Ligustrum, Cornus,
Fraxinus,Crataegus,Celtis,
Prunus padus, Viburnum
lantana, V. opulus ş.a.
4.3. ADÂNCIMEA DE SEMĂNAT
Este în funcţie de specie, mărimea seminţei şi condiţiile pedo-climatice.
Pentru seminţele mici, adâncimea de semănat va fi de 1-1,5 cm şi întru-un sol foarte
bine mărunţit, iar pentru seminţele mijlocii şi mari adâncimea variază (2÷4 cm).
După efectuarea semănatului se recomandă o uşoară tasare a semănăturilor şi se udă
cu o sită fină, urmărindu-se în continuare să nu se formeze crusta care împiedică
răsărirea plantulelor.
21
♦ CAPITOLUL V ♦
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE
LEMNOASE ORNAMENTALE
Plantele lemnoase ornamentale se pot înmulţi pe cale vegetativă prin
următoarele metode:
− Butăşire;
− Marcotaj;
− Drajonare;
− Despărţirea tufei;
− Altoire.
5.1. ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIRE
Plantele lemnoase ornamentale se pot înmulţi prin fragmente de ramuri
tinere sau de rădăcini. Butăşirea ramurilor este posibilă la numeroase specii
ornamentale iar înmulţirea prin butaşi de rădăcină se aplică numai speciilor care au
22
muguri pe rădăcini (de exemplu: maclura, salcia mirositoare, trâmbiţa, oţetarul,
liliacul ş.a.).
Butăşesc foarte bine următoarele specii: fagul, carpenul, castanul porcesc,
castanul comestibil, păducelul, scoruşul şi majoritatea speciilor arbustive.
Butaşii se confecţionează atât în timpul sezonului de vegetaţie (butăşire “în
verde“) cât şi în timpul repausului vegetativ (butăşire “în uscat“).
Tipuri de butaşi şi modul de pregătire
1. Butaşi de ramură simpli -sunt fragmente de ramuri anuale sau de
maxim 2 ani, lungi de 18÷22 cm, tăiate orizontal cu foarfecele, la bază,
la 2 ÷ 3 mm sub un mugure iar la capătul superior sunt tăiate oblic
deasupra mugurelui. Se folosesc pentru: plopii euro-americani, platani,
sălcii, forsiţie, iasomie, spiree, cătină roşie, ş.a.
2. Butaşii cu călcâi -sunt confecţionaţi prin smulgerea lujerilor de 1÷2 ani
de pe ramura mamă în aşa fel ca la baza butaşului să se păstreze o
porţiune de ţesut lemnos. Se recomandă la: platani, plop alb, smochin,
dud, buxus şi majoritatea coniferelor.
3. Butaşii cu cârlig se deosebesc de precedenţii prin aceea că la baza lor
se păstrează o porţiune de 2÷4 cm din ramura-mamă, de o parte şi de
alta a bazei lui. Se utilizează la dud, smochin, platani, dar numai în
timpul repausului vegetativ.
4. Butaşii de un mugure se confecţionează atunci când materialul butăşit
este preţios şi este în cantitate mică; butaşul de un mugure va avea
obligatoriu , de o parte şi de alta, un scut de 1÷2 cm din ramura-mamă.
5. Butaşii de rădăcină -sunt fragmente de rădăcini tinere, groase de 6÷12
mm şi lungi de 12 ÷ 14 cm, care se recoltează de preferinţă în perioada
repausului vegetativ. Se folosesc la: oţetar, gutui japonez, sălcioară,
liliac, plop alb, plop tremurător ş.a.
5.2. ÎNMULŢIRE PRIN MARCOTAJ
Marcotajul este metoda de înmulţire care se bazează pe înrădăcinarea
ramurilor tinere fără a fi detaşate de planta – mamă. După separarea marcotelor
acestea sunt cultivate în pepinieră ca puieţi tineri. Se poate aplica la numeroase
specii, dar în mod curent se foloseşte la arborii şi arbuştii care se multiplică mai
23
greu prin butaşi, cum ar fi: magnolia, liriodendronul, unele liane şi viţe
ornamentale.
Se recomandă câteva procedee:
-Marcotajul prin muşuroire, pentru următoarele specii: anin negru, alun,
ulm, dud, hortensii, iasomie etc;
-Marcotajul arcuit, recomandat la: magnolia, scumpie, corn, arţar, gutui
japonez ş.a.;
-Marcotajul japonez, folosit la: liriodendron, ienupăr, frasin, arţari ş.a.
-Marcotajul şerpuit pentru: glicină, lonicere, iedere, viţele ornamentale,
clematite ş.a.
5.3. ÎNMULŢIREA PRIN DRAJONI
Drajonarea se utilizează la speciile care emit lăstari din mugurii de pe
rădăcini ( de exemplu la oţetar, plop tremurător, plop alb, salcâm, liliac, migdal
pitic, spiree, etc. ). Separarea drajonilor se recomandă în timpul repausului
vegetativ.
5.4. ÎNMULŢIREA PRIN DESPĂRŢIREA TUFEI
Despărţirea tufei este o metodă de înmulţire foarte uşoară şi constă în
despărţirea unei tufe arbustive în 2 ÷ 6 părţi. Se aplică la arbuştii şi subarbuştii
ornamentali primăvara devreme sau toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Puieţii despărţiţi se fasonează, se mocirlesc şi se plantează la loc definitiv.
5.5. ÎNMULŢIREA PRIN ALTOIRE
24
Altoirea reprezintă ansamblul de operaţii care se fac cu scopul de a uni, pe
cale vegetativă, două porţiuni de plante, deosebite ca aspect morfologic dar înrudite
între ele.
-Metodele de altoire recomandate la plantele ornamentale sunt:
-Altoirea prin apropiere (alipire);
-Altoirea cu ramură detaşată;
-Altoirea cu mugure detaşat (oculaţie);
5.5.1. ALTOIREA PRIN APROPIERE
Se aplică doar atunci când începe circulaţia activă a sevei ( din martie până
în septembrie ). În acest caz atât altoiul cât şi port-altoiul sunt pe rădăcini proprii.
Acest tip de altoire se recomandă la stejari, carpen, mesteacăn, fag, ş.a. ( mai ales în
cazul varietăţilor ornamentale ).
5.5.2. ALTOIREA CU RAMURĂ DETAŞATĂ
Această metodă are următoarele procedee:
1. Altoirea în coroană ( sub scoarţă sau coajă ) -se aplică numai
primăvara (aprilie – mai), când scoarţa port-altoiului se dezlipeşte uşor
iar mugurii ramurii altoi nu sunt încă porniţi. Acest procedeu se
foloseşte cu succes la: dud, ulm şi salcâm.
2. Altoirea în placaj -se aplică în special la arborii şi arbuştii cu frunze
persistente ( inclusiv coniferele ), precum şi la trandafiri şi arbuşti
forţaţi în sere. Port-altoiul trebuie plantat la ghivece cu 1 – 2 ani
înaintea altoirii iar altoiul este recoltat în momentul altoirii.
3. Altoirea în triangulaţie - este foarte utilizată la plantele dendrologice,
folosindu-se la majoritatea arborilor şi arbuştilor foioşi.
4. Altoirea în despicătură -se aplică pe scară largă în pepinierele
dendrologice la majoritatea speciilor foioase.
5. Altoirea în copulaţie –se poate aplica la majoritatea speciilor de arbori
şi arbuşti foioşi, aici existând obligativitatea ca port-altoiul şi altoiul să
aibă aceeaşi grosime.
5.5.3. ALTOIREA ÎN OCULAŢIE
25
Se poate realiza fie primăvara, în plină vegetaţie numindu-se “oculaţie cu
mugure crescând”, fie vara, de pe 15 iulie până pe 15 septembrie, numindu-se
“oculaţie cu mugure dormind”.
Deosebim două procedee folosite mai des:
1. Oculaţia obişnuită -se poate aplica la majoritatea speciilor;
2. Oculaţia în placaj - se aplică mai ales la trandafirii cu trunchi, altoiţi în
coroană.
♦ CAPITOLUL VI. ♦
ZONAREA VEGETAŢIEI LEMNOASE DIN
ROMÂNIA
După poziţia latitudinală, spaţiul geografic românesc, cu climatul lui
temperat, se încadrează, în linii mari, în zona pădurilor de foioase şi răşinoase din
zona climatului temperat (zona pădurilor estivale) predominante fiind stepele şi
silvostepele.
În ţara noastră, vegetaţia lemnoasă se încadrează în următoarea zonare
climato-edafică:
A)Zona alpină şi subalpină –situată la peste 1700 m altitudine, este
caracterizată prin condiţii climatice şi edafice aspre, care permit exstenţa unui
număr limitat de specii lemnoase, în special arbuşti pitici şi târâtori, cum ar fi :
smirdarul (Rhododendron myrtifolium), sălciile pitice (Salix retusa, S. herbacea,
S. reticulata), afinul de munte (Bruckentalia spiculifolia). Către etajul inferior, se
26
mai întâlneşte : ienupărul pitic (Juniperus sibirica ), jneapănul ( Pinus mugo ),
aninul de munte ( Alnus viridis ) ş.a.
B)Zona forestieră –cuprinde regiunea montană, dealurile, podişurile şi arii
mai reduse din zona de câmpie. Această zonă se divizează în funcţie de altitudine şi
de specia care predomină în alcătuirea pădurii, astfel:
-Etajul pădurilor de molid , situat între 800 şi 1750 m altitudine; specia de
bază este molidul (Picea abies) care formează aici păduri pure; către partea
inferioară a etajului apare şi bradul (Abies alba) precum şi câteva specii de foioase:
fagul (Fagus sylvatica), mesteacănul (Betula pendula), iar dintre speciile arbustive
întâlnim: socul roşu, salcia căprească, coacăzul de munte ş.a.
-Etajul pădurilor de foioase are la rândul său căteva subduviziuni:
1. Subetajul pădurilor de amestec răşinoase +fag situat între 600
÷1500 m, unde predomină : molidul şi fagul dar şi alte specii ( bradul, mesteacănul,
plopul tremurător, ulmul de munte, frasinul, paltinul de munte, aninul, pinul
silvestru, alunul, păducelul, călinul, salba moale ş.a.)
2. Subetajul pădurilor de fag situat între 300 ÷1200 m, în care
predomină făgete pure iar către limita inferioară a subetajului apar şi alte specii :
carpen, paltin de munte, gorun, stejar, tei, soc, dârmoz ş.a.
3. Subetajul pădurilor de gorun situat în zona dealurilor, este alcătuit
predominant din gorun (Quercus petraea ). În amestec se mai întâlnesc : carpenul,
jugastrul, mărul pădureţ, părul pădureţ, iar către baza subetajului : stejarul obişnuit (
Quercus robur ), gârniţa ( Q. frainetto), cerul( Q. cerris ) şi teiul ( Tilia sp.)
4. Subetajul pădurilor de stejari situat predominant în zona de câmpie
şi este alcătuit din: stejarul comun, cerul, gârniţa, iar în completare mai apar :
jugastrul, carpenul, paltinul de munte, teiul, ulmul, plopul, frasinul, păducelul,
cornul ş.a
C)Zona silvostepei face tranziţia de la zona forestieră la stepa lipsită de
păduri. Se întâlnesc arborete răzleţe de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora ) şi
stejarul pufos (Quercus pubescens), alături de : jugastru, ulm de câmp, arţar
tătărăsc, tei, frasin, păducel, corn, dârmoz ş.a.
D)Zona stepei ,caracterizată printr-un climat arid, cuprinde relativ puţine
specii lemnoase, răspândite sporadic : stejarul pufos, stejarul brumăriu, jugastrul
27
(Acer campestre ), mahalebul( Prunus mahaleb ), mojdreanul (Fraxinus ornus ),
sălcioara (Eleagnus angustifolia) , salcâmul ( Robinia pseudacacia ) ş.a.
E)Zona luncilor este alcătuită dintr-o vegetaţie intrazonală, cantonată în
cuprinsul zonelor prezentate mai sus, pe văile râurilor. Predominat întâlnim : aninii
(Aluns sp.), plopul alb şi negru (Populus alba şi P. nigra ), sălciile (Salix sp.),
velnişul (Ulmus laevis ), dudul (Morus sp. ), frasinul (Fraxinus excelsior), călinul
(Viburnum opulus) ş.a.
PARTEA SPECIALĂ
♦ CAPITOLUL VII. ♦
STUDIUL ÎNSUŞIRILOR, TEHNOLOGIA
CULTIVĂRII ŞI MODUL DE FOLOSIRE A
SPECIILOR LEMNOASE ORNAMENTALE
Cuprinde plante lemnoase cu port în general conic, tulpină monopodială,
frunze persistente sau caduce, aciculare, solziforme sau de alte forme, flori
unisexuate, plantele fiind monoice, mai rar dioice, seminţele neînchise în fruct
(fructul fiind de altfel considerat un fruct fals).
Cuprinde următoarele 5 familii botanice:
1. Familia Ginkgoaceae;
2. Familia Taxaceae;
3. Familia Pinaceae;
4. Familia Taxodiaceae;
28
5. Familia Cupressaceae.
A. ÎNCRENGATURA GIMNOSPERMATOPHYTA
7.1. FAMILIA GINKGOACEAE
7.1.1. GENUL GINKGO
Ginkgo biloba - (Arborele ginco) provine din sud-vestul Chinei. În Europa
a fost introdus în anul 1730 din Japonia. În patria lui creşte până la 40 m înălţime şi
3-4 m diametru. În ţara noastră a atins grosimi de 1 m. Are coroana în tinereţe
piramidală, tulpina dreaptă, neregulat verticilată. Scoarţa e cenuşie-închis. Are
lujeri lungi şi scurţi. Cei lungi au mugurii dispuşi spiralaţi; cei scurţi sunt brăzdaţi
inelar şi sunt prevăzuţi cu un mugure terminal. Frunzele sunt în formă de evantai,
de 12 cm lungime şi 6-8 cm lăţime, bilobate, pieloase, lung peţiolate, grupate câte
3-5, de culoare verde deschis, toamna galbene, căzătoare. Florile sunt
unisexuate iar planta dioică. Ovulul fecundat are aspectul unui fruct cărnos,
asemănător unei drupe verzi, de 2,5 cm galbene la coacere, lung pedunculate, cu
maturaţie anuală.
În cultură există mai multe cultivaruri din care cităm: Aurea, Fasigiata,
Laciniata, Pendula, Variegata.
Este o specie heliofilă, care suportă o umbrire laterală. Puieţii suferă datorită
gerurilor dar la maturitate devine rezistent. Creşte viguros pe soluri fertile, revene.
Suportă inundaţiile, fumul şi seceta.
Tehnologia culturii. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Menţionăm
că la înmulţirea prin butaşi rezultă exemplare cu portul neregulat. Semănăturile se
execută primăvara, cu seminţe care au fost recoltate imediat după coacere şi au fost
puse la stratificat. Se seamănă în rigole, la adâncimea de 4-5 cm folosindu-se 20 g
sămânţă la metru liniar. Puieţii devin apţi de plantat din anul al doilea dar se
recomandă repicarea lor din doi în doi ani si plantarea după 4-5 ani când au
coronamentul deja format. Altoirea se execută în sere, în luna martie, pe puteţi
înrădăcinaţi la ghivece. Se aplică altoirea în placaj sau în despicătură, în parcuri se
plantează izolat sau în grupe de 3-5 exemplare, în pâlcuri sau exemplarele mascule
în aliniament, de-a lungul aleilor. Este indicat pentru spaţiile verzi industriale.Nu se
recomandă plantarea plantarea exemplarelor femele pe marginea aleilor, întrucât
29
seminţele cărnoase căzute pe sol pot provoca alunecarea trecătorilor.
7.2. FAMILIA TAXACEAE
7.2.1. GENUL TAXUS
Taxus baccata-(Tisa). Este un arbore de 12-20 m. Are coroana largă,
piramidală formată adesea din mai multe tulpini. Scoarţa tulpinii este de culoare
brun-roşcată şi se exfoliază în plăci. Lujerii sunt verzi. Frunzele sunt aciculare,
liniare, de 1-3 cm lungime la vârf acuminate, la bază îngustate într-un peţiol scurt
decurent pe lujer, dispuse pectinat, verzi închis pe faţa superioară şi verzi deschis pe
dos. Florile sunt unisexuate iar planta dioică. Florile mascule sunt formate din 6-14
stamine, la bază cu bractei albe sau roşii iar cele femele sunt formate dintr-un ax
scurt acoperit cu bractei având la vârf un ovul. După fecundaţie, de la baza ovulului
apare o excrescenţă cărnoasă, la început verde apoi roşie, în formă de cupă, numită
aril. Sămânţa, de 0,7-0,8 cm este ovoidă, brună-măslinie şi se maturează în
septembrie-octombrie. Întreaga plantă în afară de aril conţine un alcaloid otrăvitor
pentru animale numită taxină; nu conţine răşină.
Varietăţile întâlnite în cultură sunt: Albovariegata, Aureovariegata,
Elegantissima (ace mici de 1-1,5 cm cu galben, apoi cu alb), Fastigiata,
Horizontalis, Pyramidalis.
Tisa este exigentă faţă de umiditatea atmosferică fiind sensibilă la secetă.
suferă datorită îngheţurilor târzii la altitudini, mai mici. Este puţin pretenţioasă faţă
de sol. Preferă solurile cu substrat calcaros. .Este o specie:de umbră dar suportă şi
lumina puternică. Are o creştere foarte înceată şi o mare longevitate.
Tehnologia culturii. Se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi, marcote şi altoire.
Lăstăreşte dar nu drajonează. Seminţele trebuie stratificate l-2 ani. Butaşii sunt
lujeri anuali de 5-8 cm care se recoltează primăvara, în martie sau în mijlocul verii
şi se plantează în răsadniţe sau sere. Căluşul se formează după 2-4 luni iar rădăcina
după 8-9 luni. Se recomandă tratarea butaşilor înainte de plantare, cu o soluţie de
permanganat de potasiu Marcotajul se execută prin procedeul arcuirii si muşuroirii.
Altoirea se practică iarna în sere şi în august în răsadniţe reci. Se folosesc portaltoi
din sămânţă sau din butaşi înrădăcinaţi plantaţi în ghivece. Altoirea se execută în
placaj, în despicătură sau sub scoarţă.
Tisa este o foarte valoroasă specie de conifere, care se foloseşte în parcuri
30
individual, la colţurile parterelor, în aliniamente sau sub formă de garduri şi ziduri
verzi. Se pretează foarte bine la tuns având un port compact şi creştere înceată în
diferite forme ornamentale.
7.3. FAMILIA PINACEAE
Cuprinde arbori şi mai rar arbuşti, care sunt răspândiţi în general, regiunile
temperate ale emisferei nordice, frunzele sunt pe_persistente sau caduce. aciculare,
uninerve, alterne. Prezintă canale rezinifere în toate organele. Seminţele sunt
aripate. Au o mare importanţă economică şi ornamentală.
7.3.1. GENUL ABIES
Cuprinde peste 40 specii din regiuni montane ale emisferei nordice. Sunt
arbori de talie mare cu portul regulat conic, tulpina dreaptă, frunze aciculare turtite,
florile unisexuate, planta monoică, conuri erecte, seminţele cu pungi de răşină, la
maturare cad odată cu solzii carpelari.
Abies alba (Bradul) este un arbore falnic de 30-50 (60) m răspândit în
regiunile centrale şi sudice ale Europei. Are o coroană piramidală, care la
exemplarele izolate începe de la nivelul solului. Trunchiul este drept, cu o scoarţă
cenuşie-verzuie, netedă în tinereţe, cu pungi de răşină iar mai târziu cu ritidom
solzos. Lujerii anuali sunt păroşi. Mugurii sunt ovoizi, nerăşinoşi. Frunzele de pe
lujerii sterili sunt aciculare, liniare, pectinate, la vârf emarginate, pe faţa verzi-
închis lucitoare iar pe dos cu două dungi albicioase; cele de pe lujerii fertili sunt
mai scurte, rar emarginate şi dispuse în perie. Genurile sunt erecte, cilindrice.
Seminţele sunt trimuchiate de 0,7:-1 cm cu aripa de 2 cm, se maturează în
septembrie-octombrie şi se împrăştie odată cu carpelele.
În cultură sunt multe varietăţi: Aurea, Columnaris, Pendula, Pyramidalis,
Tortuosa, Virgata etc.
Bradul este o specie cu temperament de umbră, puţin rezistent la ger şi
îngheţuri târzii, sensibil la uscăciune. Preferă solurile profunde şi staţiunile
adăpostite. Este sensibil la fum şi la gaze.
Tehnologia culturii. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul
se face toamna şi primăvara cu sămânţă care se stratifică timp de 1-2 luni înainte de
semănat. Se seamănă în pepinieră, în rigole la distanţă de 20-25 cm una de alta si la
31
adâncimi de 2 cm. Primăvara se seamănă 30-50 g la m/liniar de rigolă. Se pot folosi
seminţe ţinute-în apă 24 de ore, apoi în nisip umed 8 zile până la pregerminare şi
apoi se seamănă la adâncimea de l cm acoperindu-se cu-pământ de pădure.
Semănăturile se umbresc în timpul verii. După 2 ani se repică la distanţa de 40/50
cm şi apoi se mai repică de două, trei ori la distanţe mai mari de 1/1 si 2/2 m până la
plantat. Este indicat ca plantarea să se facă cu pământ !a rădăcină. Se folosesc puieţi
de 3-6 ani. Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor
durează 8-9 luni. Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi din specia tipică,
plantaţi în ghivece folosindu-se procedeul în placaj.
Bradul se foloseşte în cuprinsul spaţiilor verzi individual, în grupe şi masive
în zona de munte si de coline înalte şi mai puţin la câmpie.
Abies concolor (Bradul argintiu) este un arbore de 20-40 de m înălţime.
Are o coroană regulată, conică, trunchiul drept cu scoarţa cenuşie-deschisă. Lujerii
sunt verzui, cenuşii-argintii, iar mugurii sunt răşinoşi. Frunzele sunt aciculare de 5-
7,5 cm alb-verzi-argintii sau verzi-albăstrui, curbate în sus, lasă prin strivire un
miros aromatic: Florile mascule sunt roşii. Conurile sunt cilindrice de 7,5-12 cm
lungime, verzui-roşcate apoi brune, erecte; se pot recolta în septembrie. Sămânţă,
cuneiformă, lucitoare are l cm lungime.
Dintre varietăţi menţionăm: Argentea, Globosa, Pendula, Violacea.
Este o specie foarte valoroasă din punct de vedere ornamental, rezistentă la
ger, secetă, la fum şi la praf. Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănăturile se execută
primăvara, în aer liber, în rigole la distanţe de 15 cm unele de altele şi la o
adâncime de 2-2,5 cm. Plantulele nu se vor umbri. Altoirea se execută pe puieţi de
Abies alba sau Abies nordmanniana transplantaţi la ghivece.
În parcuri şi spaţii verzi se plantează în mod individual pe peluze, în faţa
clădirilor şi construcţiilor ornamentale, pentru închiderea unor perspective, pe
marginea unor alei sau în mici grupuri. Specie de un deosebit interes decorativ se
poate folosi în spaţiile verzi industriale şi la câmpie.
Abies cephalonica (Bradul grecesc) este un arbore de 15-30 cm având o
coroană piramidală, compactă, lujeri lucitori, bruni-roşcaţi, frunze aciculare de 1,5-
3 cm, cele de pe ramurile sterile dispuse în perie, falcate, acute, pe dos cu două
dungi albe iar pe faţă verzi strălucitoare, cele de pe ramurile fertile-răsucite.
Conurile cilindrice de 15-20 cm cu carpele având marginea dantelată şi bracteele
aurii. Sămânţa muchiată cu aripa brun-roşcată. În ţara noastră este răspândit în
32
grădinile botanice şi parcuri dendrologice unde cultura sa a mai avut de suferit din
cauza gerurilor.
Abies nordmanniana (Bradul de Caucaz). Este o specie ornamentală
răspândită în multe regiuni ale ţării noastre unde se fac încercări de cultură şi unde
se dezvoltă bine. La noi în ţară a ajuns la 30 m înălţime iar în Caucaz la 60 m. Are o
coroană piramidală, regulată, care porneşte la exemplarele izolate chiar de la nivelul
solului. Lujerii sunt brun-cenuşii, lucitori, la vârf cu 4 muguri care dau o ramificaţie
bogată. Frunzele sunt aciculare de 1,5-3,5 cm lungime, pe faţă verzi închis
lucitoare, pe dos cu două dungi albe. Sunt dispuse sub formă de perie şi îndreptate
către partea superioară a lujerului. Florile mascule sunt roşii. Conul cilindric de 11-
18 cm conţine seminţe de 1,5 cm cu aripa de 3,5 cm. Poate fi cultivat în plină
lumină şi în regiuni mai joase altitudinal decât bradul. Suferă datorită gerurilor mari
şi secetelor prelungite. Nu este pretenţios faţă de sol.
În cultură se întâlnesc mai multe varietăţi: Albospica, Aurea, Aureospica,
Erecta, Glauca, Pendula, Robusta.
Tehnologia culturii. Se înmulţeşte prin seminţe, care se seamănă toamna, în
rigole la o adâncime de 2-3 cm, acoperite cu pământ de pădure şi apoi cu frunze
care se ridică în primăvară. Norma de sămânţă este de 9 g la metru liniar de rigolă,
desimea maximă fiind de 60-70 puieţi pe metru de rigolă. Puieţii trebuie repicaţi
după doi ani.
În cadrul spaţiilor verzi se cultivă individual sau în grupe şi masive.
Culoarea verde închisă a acelor determină folosirea lui pentru fundaluri de statui,
vase şi alte construcţii ornamentale deschise la culoare. Poate fi cultivat şi la
altitudini mai coborâte ca bradul în zona colinelor şi chiar la câmpie, în plină
lumină.
Abies pinsapo (Bradul spaniol) este un arbore de 25 m cu coroana
piramidală lată, ramurile în verticile regulate, mugurii ovoizi, foarte răşinoşi.
Frunzele sunt rigide, groase, mici de 0,8-1,5 cm late de 2,5 mm dispuse
perpendicular pe lujer şi înţepătoare. Conurile de 10-15 cm lungime sunt de culoare
brună, pubescente cu carpele triunghiular cuneiforme. Seminţele au l cm şi cu aripa
roşcată de 1,8 cm.
Are mai multe varietăţi foarte ornamentale: Argentea, Aurea, Fastigiata,
Glauca, Pendula, Pyramidata.
La noi în ţară se întâlneşte în parcul dendrologic Simeria, Zam la Bucureşti,
Brănesti.
33
Este o specie de ornament terrmofilă preferând regiunile cu ierni blânde şi veri
călduroase, pe soiuri având un conţinut ridicat de carbonaţi. .Poate fi plantat şi în
regiuni mai joase. Suferă de geruri la noi în ţară si necesită adăposti fi laterale.
Abies veitchii (Brad argintiu japonez) este un arbore de 20 m înălţime.
Are o coroană larg piramidală, regulată. Scoarţa trunchiului este cenuşie-netedă cu
numeroase pungi de răşină. Lujerii sunt brun roşcaţi, păroşi. Mugurii sunt ovoizi,
tomentoşi. Frunzele aciculare de 2-3,5 cm, la vârf trunchiate sau emarginate, la bază
răsucite, pe faţă carenate, de culoare verde închis, pe spate cu două dungi albicioase
late sunt dispuse în perie şi îndreptate înainte. Conul mic de 7,5 cm la început
roşcat-albăstrui apoi brun cu carpele mici şi bracteele_aproximativ egale ca
mărime. Seminţele sunt mici de 0,6-0,8 cm de culoare roşcată cu aripa de cca 1 cm.
Dintre varietăţi cităm: nikkoensis şi olivacea. Este un arbore foarte
ornamental, rezistent la geruri, care la noi se comportă bine.
7.3.2. GENUL PICEA
Cuprinde arbori de mare importanţă economică şi ornamentală. Pretind
umiditate atmosferică şi în sol ridicată şi sunt puţin rezistenţi la poluarea
atmosferei; Sunt puţin pretenţioşi faţă de sol. în, general se înmulţesc prin sămânţă
dar şi prin butaşi şi altoire.
Picea abies (Molidul) este un arbore falnic cu muguri ovoizi nerăşinoşi.
Frunzele sunt aciculare de l-2 cm lungime şi l mm lăţime, ascuţite, rigide, cu 4
muchii, verzi, lucitoare şi dispuse pe perniţe proeminente. Florile mascule şi femele
sunt roşii dar cele femele pot fi şi galbene-verzui. Conurile sunt cilindrice, de 13-16
cm cu solzii rombici, emarginaţi, uşor încreţiţi.
Are multe varietăţi: Columnaris, Pyramidata, Elegans, Pendula, Argentea,
Aurea, :Coerulea, Globosa. Vegetează bine pe soluri afânate, revene, cu umiditate
suficientă în sol şi atmosferă, în cuprinsul arealului este rezistent la geruri dar la
câmpie suferă datorită îngheţurilor târzii. Specie de semiumbră, la altitudini mai
mari cere lumină. Puieţii suportă umbrirea moderată. Este vătămat de fum, praf,
vânt, zăpadă şi chiciură. Este atacat de Ipidae, de Lophodermium macrosporum
care-i provoacă rugina acelor; puieţii sunt atacaţi de Hylobius abietis.
Tehnologia culturii. Se înmulţeşte uşor prin semănături efectuate în luna
mai. Seminţele se tratează cu minium de plumb Se seamănă în rigole(15-20 cm), la
adâncimea de 2 cm. Norma de sămânţă este de 1,75 g/ metru liniar. Seminţele se
34
acoperă cu pământ de pădure sau compost. Butăşirile se aplică mai rar. Altoirea se
practică primăvara, în sere sau răsadniţe sau în august folosindu-se procedeul în
placai. Molidul este un arbore de mare importanţă. economică şi ornamentală, în
spaţiile verzi se foloseşte izolat dar mai mult în grupe si masive, în aliniament sau
sub formă de garduri vii şi ziduri verzi.
Picea pungens (Molid înţepător) este arbore originar din America de Nord
de 30 (50) m înălţime. Are scoarţa trunchiului groasă, brună-cenuşie, adânc crăpată.
Lujerii tineri sunt bruni-gălbui, viguroşi. Mugurii terminali sunt mari, cu vârful
solzilor răsfrânţi. Ace dispuse perpendicular pe lujer, radial, de 2-3 cm, rigide şi
înţepătoare, de culoare verde-cenuşie sau verzi-albăstrui, intens colorate. Florile
mascule sunt violacee iar cele femele, roşii-carmin. Conurile sunt cilindrice de 7,5
cm, brune deschis, cu solzi subţiri, romboidali, emarginaţi.
Dintre varietăţi cităm: Aurea, Coerulea, Columnaris, Glauca, Pendens,
Pumila.
Este o specie rezistentă la fum, praf, la ger, dar mai puţin rezistentă la uscăciune.
Este deosebit de ornamentală prin coloraţia intensă a acelor, mai ales în tinereţe,
apoi portul devine neregulat şi unele ramuri se usucă.
Picea engelmannii (Molidul de Arizona) este un arbore din. vestul S. U. A.
de 20-50 m. Are coroana îngust piramidală, tulpina dreaptă cu scoarţa subţire,
lujerii pubescenţi, mugurii tomentoşi, răşinoşi, cu solzi alipiţi, acele verzi albăstrui,
neînţepătoare, flexibile, cele de pe faţa superioară "sunt culcate pe lujer şi
îndreptate înainte. Florile sunt de culoare roşie. Conurile sunt ovoide, îngustate la
bază, puţin recurbate, mici de 4-6 cm. Seminţele mici, cenuşii, brune de 1,5 mm cu
aripa brună de 7-9 mm. Această specie rezistă mai bine la gerurile de iarnă dar
pornind în-vegetaţie mai repede decât Picea pungens poate fi expusă îngheţurilor
târzii. Este ceva mai rezistentă la fum si praf.
Se înmulţeşte prin sămânţă. Norma este de cea 2 g metru liniar care asigură
o densitate optimă de 60 puieţi pe metru liniar. Este indicată pentru spaţiile verzi
din regiunea de dealuri. Poate fi cultivată şi în spaţiile verzi industriale. Se cultivă
în grupe mici, masive sau sub formă izolată.
Picea glauca (Molidul canadian) este un arbore de 15-30 m având o
coroană piramidală cu ramuri dese. Lujerii sunt cenuşii deschis, mugurii mari,
nerăşinoşi, acele de culoare verde-albăstrui îngrămădite pe faţa superioară a
lujerului, lucitoare, la vârf brusc îngustate, de 0,8-1 cm. Conurile sunt mici de 3,5-5
35
cm cu carpele moi, brune, gălbui. Seminţele sunt mici, cu aripa de 5-6 mm şi de
culoare brună.
Dintre varietăţi cităm: Aureospica, Coerulea, Nana. Se cultivă în masive
sau izolat pe peluze sub formă de garduri vii, ziduri verzi şi perdele de protecţie. În
ţara noastră se dezvoltă în multe regiuni destul de bine, coborând şi în parcurile din
zona de câmpie, pe malul apelor.
Picea omorika (Molidul sîrbesc) este un frumos arbore ornamental de 30
m preţuit în cultura ornamentală pentru coronamentul îngust piramidală şi regulat
verticilată, cu ramuri scurte. Scoarţa trunchiului este subţire şi crăpată în plăci.
Lujerii tineri sunt des glandulos păroşi, iar mugurii bruni închis, nerăşinoşi, lat
ovoizi. Acele sunt comprimate ca la brad de l-2 cm lungime şi 2 cm lăţime, dispuse
radiar, pe dos de culoare albicioasă-albăstruie. Florile mascule sunt de culoare roşie
iar cele femele purpurii-violete. Conurile sunt mici de 4,5-6 cm lungime şi l cm
grosime cu solzii rotunjiţi şi marginea întreagă. Seminţele sunt brune-negricioase de
2-3 mm şi cu aripa de 6-9 mm. Este o specie rezistentă la ger, la uscăciunea aerului,
la fum şi la praf, care vegetează destul de bine în regiunea de câmpie şi în zonele
industriale. Arborele este deosebit de ornamental prin portul columnar, frunzişul cu
reflexe argintii, conurile mici, florile frumos colorate, care se foloseşte în mod
individual sau în grupări, pe marginea aleilor, pentru încadrări pe verticală şi
contraste
Picea orientalis (Molidul caucazian) este un arbore de 40 m având o
coroană piramidal-conică, tulpina dreaptă, ramurile dese şi neregulat verticilate.
Lujerii tineri sunt foarte lucitori, păroşi cu muguri bruni-roşcaţi nerăşinoşi. Se
recunoaşte destul de uşor după acele foarte scurte de 0,6-0,8 cm lungime, verzi
închis, foarte lucitoare, îngrămădite pe faţa superioara a lujerului şi culcate, pe dos
lasă să se vadă o cărare. Florile mascule sunt roşii carmin iar cele femele purpurii-
violete. Conurile sunt de 5-10 cm lungime, la început violacei apoi brune, cu solzii
lucitori marginea rotundă, întreagă. Seminţele sunt mici, negre, obovate de circa 4
mm, cu .aripa de 7-8 mm. Este o specie rezistentă la ger, secetă, care în. cultură
poate fi introdus şi la altitudini mai joase. Varietăţi: Aurea, Gracilis, Nana.
Picea sitchensis (Molidul de Sitka) este un arbore de 40 (60) m cu acele
puternic comprimate dorsi-ventral, flori roşii, conuri de 6-10 cm cu mulţi solzi, de
interes industrial şi ornamental.
7.3.3. GENUL LARIX
36
Cuprinde arbori din emisfera nordică având coronamentul rar, scoarţa
trunchiului groasă, lujeri de două feluri: lungi şi scurţi, frunzele căzătoare, florile
unisexuat-monoice, conuri mici cu seminţe aripate. Sunt specii care pretind
umiditate în sol şi atmosferă, zone în care evapo-transpiraţia se poate face activ;
sunt rezistente la ger.
Larix decidua (Zadă sau crin în Moldova) este arbore indigen de 50 m şi
grosimi uneori până la 2 m. Tulpina este dreaptă, cu scoarţă groasă crăpată în plăci
alungite de culoare brun-roşcată. Coronamentul este rar-luminos. Lujerii lungi sunt
subţiri, pendenţi, gălbui, glabri, cei scurţi sunt bruni închis cu mugure terminal.
Mugurii sunt mici, globuloşi, galbeni-bruni. Frunzele sunt aciculare, moi de l-3 cm
dispuse spiralat pe lujerii lungi şi în fascicule de 30-40 pe lujerii scurţi, de culoare
verde-deschis, lucitoare, toamna galbene. Florile unisexuate iar plantele monoice,
cele mascule de culoare galbenă iar cele femele roşii purpurii sau verzui. Înfloreşte
şi înfrunzeşte în acelaşi timp, în aprilie-mai. Conurile sunt ovoidale mici de 4 cm.
cu seminţe de 3-4 mm aripate.
Dintre varietăţi cităm: Alba, Compacta, Fastigiata, Pendula, Viminalis.
Laricele este o specie de lumină, care preferă staţiunile înalte, bine aerisite,
însorite, lipsite de vânturi reci şi aspre de iarnă, solurile formate pe calcare, bogate
în humus, afânate. În cultură coboară altitudinal până la altitudini destul de joase (la
Poieni-Iaşi-250 m alt.). Este rezistent la ger, fum şi gaze. Se înmulţeşte prin
sămânţă şi prin altoire. Semănăturile se execută primăvara cu sămânţă ţinută în apă
24 de ore şi tratată cu minium de plumb. Se seamănă în rigole la 1 cm adâncime şi
se acoperă cu humus
În tinereţe este necesară umbrirea şi udarea culturilor. Puieţii se repică la
vârsta de 2 ani la distanţa de 80/30 cm. Altoirea se aplică în martie sau în august. Se
practică altoirea în despicătură sau placaj în luna august.
Laricele este un arbore forestier şi ornamental preţuit pentru coronamentul
său luminos, portul elegant, fineţea frunzelor de culoare verde-deschis şi în toamnă
galbene.
În parcuri şi grădini se întrebuinţează sub formă de grupe şi pâlcuri pe
peluze sau în masivele de arbori, în faţa construcţiilor pentru imprimarea
dinamismului unor construcţii statice, atenuarea rigidităţii geometrice şi pe
fundaluri de culoare mai închisă.
Larix leptolepis (Larice japonez) este un arbore de 30 m. Coroana este lat
conică, lujerii roşcaţi, .violaceu brumaţi, mugurii brun-roşcaţi, frunzele verzi-
37
albăstrui de 3-3,5 cm, pe ambele feţe cu dungi albe. conurile sferice de 2,5-3 cm cu
solzii răsfrânţi.
Este un frumos arbore ornamental rezistent la ger, secetă şi la o umbrire mai
accentuată laterală. Pretinde soluri profunde, fertile şi revene. În tinereţe are o
creştere rapidă. Nu suferă datorită cancerului. Este indicat să fie cultivat în spaţiile
verzi, ca arbore individual sau în mici grupări.
7.3.4. GENUL PINUS
Cuprinde arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu frunze aciculare grupate
câte două, trei sau cinci într-o teacă, florile unisexuate, plantele monoice, cu
conurile având seminţe ce se maturează în anul al doilea. Sunt specii rezistente la
ger şi secetă, puţin pretenţioase faţă de sol, cu temperament de lumină şi o creştere
activă. Au importanţă economică şi ornamentală.
Pinus sylvestris (Pinul silvestru) este un arbore de 20-40 m cu înrădăcinare
profundă, tulpina cu verticile neregulate, scoarţa roşietică-cărămizie către vârf,
coronamentul la început piramidal apoi neregulat, lujeri la început verzui apoi
bruni-cenuşii, muguri ovoizi, cenuşii, de 0,6-1,3 cm. Frunzele aciculare, câte 2 într-
o teacă. Florile mascule sunt galbene iar cele femele roşietice. Conurile sunt
ovoconice, brune-cenuşii de 5-6 cm cu seminţe mici de 3-4 mm, cenuşii negricioase
cu aripa de l,6 cm.
Este o specie de mare amplitudine ecologică, rezistentă la ger, arşiţă şi
secetă, puţin exigentă faţă de sol. Este o specie de lumină. Suferă datorită gazelor
din atmosferă, a fumului şi prafului, din cauza tasării solului. Este atacat de
Hylobius abietis care roade scoarţa puieţilor tineri. Puieţii sunt atacaţi de Fusarium,
care se combate cu zeamă sulfo-calcică.
Puieţii se obţin obişnuit din sămânţă, înmulţirea pe cale vegetativă fiind mai
dificilă. Semănăturile se fac primăvara sau toamna, cu sămânţă tratată în prealabil
cu minium de plumb, în rigole distanţate la 20 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm şi se
acoperă cu humus de litieră. Se udă până la răsărirea puieţilor. După 2 ani se repică
puieţii la 40/20 cm iar după alţi 2 ani se repică din nou la 1,5/1,5 m. Puieţii se
plantează cu balot de pământ la rădăcină. Altoirea se execută în placaj, pe portaltoi
înrădăcinaţi la ghivece.
Pinul silvestru este mult folosit în spaţiile verzi sub formă de grupe, pâlcuri,
ca arbori de alei şi de aliniamente, pe terenuri degradate.
Pinus nigra (Pinul negru) este un arbore de 40 m cu trunchiul acoperit cu
38
o scoarţă cenuşie-negricioasă. Coronamentul este rar în tinereţe piramidal apoi se
lăţeşte. Mugurii sunt mari, răşinoşi. Lujerii sunt groşi cenuşii-negricioşi. Frunzele
aciculare de 8-14 cm, verzi întunecate, îngrămădite spre vârful lujerilor şi îndreptate
înainte. Conurile câte 2-4, de 4-8 cm conţin seminţe cenuşii-deschise, ovoide-
alungite, de 4-7 mm, cu aripa neagră. Are multe varietăţi: Aurea, Nana, Pendula,
Piramidalis. Este o specie nepretenţioasă faţă de condiţiile pedoclimatice, mai de
umbră decât pinul silvestru, care cere veri călduroase, expoziţii însorite, soluri
calcaroase bogate în humus. Rezistă pe soluri nisipoase, soluri crude, luto-argiloase
etc. Este rezistent la ger şi la secetă. Poate fi întrebuinţat în cuprinsul spaţiilor verzi
de la câmpie. Se cultivă în grupe şi aliniamente.
Pinus mugo (Pinul de munte, jneapăn) este un arbust de 3 m mai rar
arboraş, cu numeroase tulpini târâtoare, la vârf ascendente. Lujerii tineri la început
verzui apoi cenuşii-negricioşi. Frunzele sunt aciculare de 3-7 cm lungime, verzi-
întunecate, îngrămădite către vârful lujerului şi încovoiate. Conurile sunt ovoide sau
globuloase, cu seminţe mici galbene sau cenuşii. Preferă climatul rece şi umed dar
poate fi cultivat şi la câmpie. Este rezistent la ger si secetă şi puţin pretenţios faţă de
sol. În parcuri poate fi folosit pe stâncării, în grădini alpine, pe soluri superficiale,
argiloase, pe terenuri degradate, pe versanţii puternic însoriţi.
Dintre varietăţi cităm: Compacta, Pumilio.
Pinus ponderosa (Pinul galben) este o specie exotică, care în vestul
S.U.A, poate atinge 50-75 m înălţime. Are coroana îngust piramidală, lujerii groşi
de culoare portocalie. Frunzele aciculare câte 3 într-o teacă, de 12-25 cm, drepte,
rigide, verzi-închis. Conurile sunt alungit-ovoide, de 8-15 cm, brune-roşcate.
Seminţele sunt ovoide de 6-9 mm, cenuşii cu puncte negricioase.
Pinus cembra (Zâmbru) este un arbore de 10-25 m înălţime. Coroana este
ovoidală sau piramidală dar după 30 de ani ramurile cresc mai neregulat. Lujerii
sunt groşi, ruginii păroşi, mugurii sunt ovoizi, nerăşinoşi. Frunzele aciculare căte 5
într-o teacă sunt rigide, drepte, drepte, verzi-închis la culoare şi îngrămădite către
vîrful lujerilor. Conurile sunt ovoide, erecte, terminale, de 5-8 cm, cu seminţe
ovoide de 8—12 mm. nearipate comestibile.
Are ca varietăţi: Columnaris, Compacta, Glauca. Se foloseşte în parcuri şi
grădini şi ca o specie de ornament pentru coronamentul său ovoidal, compact cu
frunzişul verde-brumăriu. Se dovedeşte rezistent la ger şi la vânturi puternice, pe
terenuri degradate şi soluri superficiale dar pretinde umiditate bogată în sol şi în
atmosferă.
39
Pinus excelsa (Pinul de Himalaia) este un remarcabil arbore de ornament
care în patria sa atinge 50 m. Are coronamentul piramidal, acele câte 5, lungi de 10-
18 cm brumate albăstrui, conuri lungi de 15-27 cm. Este o specie heliofilă, care cere
ierni blânde şi locuri adăpostite. Puieţii sunt sensibili la îngheţurile târzii şi la
secetă. Este indicată a fi cultivată în parcurile din zona montană inferioară, în locuri
mai adăpostite însorite.
Pinus strobus (Pinul neted) este un arbore de 25-50 m cu tulpina dreaptă,
scoarţa subţire, coroana deasă, piramidală, lujeri lungi şi subţiri, acele moi albăstrui,
câte 5, conurile lungi, înguste şi încovoiate, pendente, cad în anul al treilea; au 10-
15 cm lungime. Seminţele sunt mici de 0,5 cm cu aripa îngustă de 2 cm. Este un
arbore rezistent la geruri şi îngheţuri târzii dar mai puţin la secete îndelungate. Este
un frumos arbore de ornament ce se cultivă în grupuri, pâlcuri, pe marginea
aliniamentelor sau în mod izolat mai ales în parcurile din zona făgetelor. În funcţie
de asigurarea umidităţii se poate cultiva şi în zona colinară sau de cîmpie.
7.3.5. GENUL TSUGA
Cuprinde specii de arbori şi arbuşti din America de Nord, China şi Japonia.
Tsuga canadensis este un arbore de 33 mm din estul Canadei şt S.U.A. Are
un coronament conic. Lujerii sunt gălbui sau bruni-cenuşii păroşi. Ramurile sînt
lungi, subţiri, mai mult sau mai puţin orizontale. Frunzele sînt aciculare, mici de 10-
18 mm, amplasate regulat, pectinat, verzi-închis, mai înguste la vârf, fin serate pe
margini, pe dos cu două dungi late. Conurile sunt mici de cea 2 cm, cu seminţe
brune deschis de 2-4 mm. Este o specie rezistentă la ger cu temperament de umbră,
pretenţios faţă de umiditatea din sol şi din atmosferă care pretinde soluri reverie si
afinate. Se înmulţeşte prin semănături care se fac primăvara cu sămânţă ce a fost
stratificată din februarie. După 2-3 ani puieţii trebuie repicaţi la distanţe de 20-40
cm. în parcuri se cultivă sub formă de grupări, garduri vii sau în mod izolat. Are
multe varietăţi foarte frumoase din care cităm: Albospica, Aurea, Columnaris,
Gracilis, Microphylla (ace de 5 mm lungime), Minuta (50 cm înălţime), Nana,
Pendula.
7.3.6. GENUL PSEUDOTSUGA
Cuprinde 6 specii din vestul Americii de Nord, China si Japonia din care la
noi se cultivă:
Pseudotsuga menziesii (Duglasul verde) este o specie de interes forestier
40
şi ornamental, care în America ajunge la înălţimi de 100 m şi diametre de 4 m.
Tulpina este dreaptă. Scoarţa la început netedă apoi formează ritidom gros.
Coronamentul în tinereţe este piramidal, lujerii verzui-gălbui până la roşcaţi.
Mugurii sunt fuziformi, vişinii-roşietici, lucitori. Acele sunt liniar turtite de 1,8-3,5
cm moi, verzi, sau verzi-albăstrui, pe dos verzi-deschis, cu două dungi albicioase,
zdrobite laşa un miros aromatic. Conurile sunt ovoide, de 5-10 cm. Sămânţa este de
5-7 mm cu aripa de 7-11 mm.
Pseudotsuga menziesii var. glauca (Duglasul brumăriu) este un arbore de
45 m care are coronamentul regulat conic, ramurile din vârf în unghi ascuţit, lujerii
glabri, acele moi scurte, rigide şi îndreptate înainte, de culoare verde-albăstruie.
Florile femele roşii spre deosebire de duglasul verde, la care sunt verzui. Conurile
sunt mai scurte (de 5-7 cm) decât a duglasului verde.
Este o specie repede crescătoare, preţuit în cultura ornamentală pentru
coloraţia acelor, rezistenţa la ger, secetă, îngheţuri târzii, fum şi praf şi la umbrire.
Se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi şi altoire. Semănatul se face primăvara,
cu seminţe stratificate, în rigole distanţate la 20-25 cm şi la adâncimea de 1-1,5 cm.
Altoirea se face în placaj în sere sau răsadniţe reci în luna august, Butăşirea se
execută în sere sau în răsadniţe reci, în luna septembrie-octombrie. În parcuri se
plantează în grupe, masive, în aliniamente sau ca arbori izolaţi. Duglasul are multe
varietăţi: Argentea, Aurea, Compacta glauca, Elegans, Globosa, Pumila,
Variegata, Viminalis.
7.4. FAMILIA TAXODIACEAE
7.4.1. GENUL TAXODIUM
Cuprinde 3 specii originare din estul Americii de Nord si din Mexic. Sînt
arbori de interes forestier şi ornamental, cu lujeri lungi şi scurţi; cei scurţi cad
împreună cu frunzele la sfîrşitul sezonului de vegetaţie. Vegetează pe soiuri foarte
umede si în mlaştini.
Taxodium distichum (Chiparosul de baltă) este un arbore originar din
America de Nord. introdus în Europa în 1640 Ajunge ia înălţimi de 50 m. Tulpina
este dreaptă, coronamentul rar, luminos, în tinereţe piramidal-conică. Lujerii sunt de
două feluri: a) lungi, terminali, persistenţi, la început verzi apoi bruni cu frunze
solzoase mici, dispuse spiralat şi b) lujeri scurţi cu frunze aşezate distih, liniar-
41
lanceolate, verzi sau verzi albăstrui, toamna roşietice-portocalii. Florile bărbăteşti
sunt în panicule iar cele femele câte una sau mai multe la un loc; înfloreşte în
aprilie. Conurile sunt globuloase, de. 2-3 cm cu seminţe trimuchiate de 1,2 cm.
Dintre varietăţi: Fastigiatum, Pendulum, Recurvatum. Este un frumos
arbore ornamental, care vegetează bine pe terenurile mlăştinoase datorită unor
organe speciale de respiraţie numite pneumatofori. Este o specie de lumină indicată
pentru locurile mai adăpostite. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Se
seamănă primăvara timpuriu la 30 cm între rânduri şi la adâncimea de 3 cm, pe
soluri revene. Norma de sămânţă este de 15-18 g pe metru liniar de rigolă. Puieţilor
trebuie să li se asigure umiditate şi umbrire. Se practică şi semănăturile efectuate în
sere în lădiţe, pe un amestec de pământ lutos, cu o parte nisip şi 2 părţi turbă. Se
acoperă lădiţele cu polietilenă după ce au fost udate semănăturile. Lădiţele se trec
din seră la pat rece atunci când puieţii au atins 2,5-3 mm. Altoirea se practică în
copulaţie, în placaj iarna în sere şi în despicătură primăvara.
În parcuri şi grădini se foloseşte pe marginea lacurilor şi a apelor curgătoare
unde realizează efecte deosebit de interesante având frunzişul fin de un verde
deschis-luminos şi în toamnă ruginiu, precum si un port elegant.
7.4.2. GENUL SEQUOIA.
Cuprinde două specii de arbori care realizează cele mai mari creşteri în
înălţime şi diametru din lume. La noi cresc în regiuni cu ierni calde, fiind sensibile
la geruri şi secetă. Necesită soluri profunde, fertile revene. Originar din S.U.A.
Sequoiadendron giganteum (Secvoia) este un arbore care în vestul S.U.A.
atinge 100 m înălţime şi 6-9 m diametru. La noi creşte în Baia-Mare, Cluj, Braşov,
Oradea, Ploieşti, Timişoara. Coronamentul este piramidal, trunchiul drept cu
scoarţă groasă de 25-60 cm de culoare roşcată. Lujerii sunt pendenţi cu muguri mic.
Frunzele sunt mici de 3-12 mm solzoase, ovate, aşezate spiralat, pe trei rânduri.
Conurile sunt mici de 5-8 cm, ovoide, se maturează la doi ani şi rămân pe ramuri
mai mulţi ani. Seminţele sunt mici, oblongi de 3-6 mm lungime, cu două aripi stau
câte 5-7 sub fiecare solz.
Are mai multe varietăţi: Aureum, Glaucum, Pendulum, 'Pyramidale,
Variegatum.
Este un arbore de importanţă forestieră si ornamentală indicat în parcurile
de mari dimensiuni şi în colecţiile dendrologice, în regiunile lipsite de geruri,
vânturi reci, secetă şi insolaţii. Vegetează bine pe soluri profunde. cu suficientă
42
umiditate în sol şi în atmosferă, pe soluri profunde, cu suficientă umiditate în sol şi
atmosferă, pe soluri profunde lipsite de carbonaţi, acoperite iarna de un strat gros de
zăpadă. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi si altoire.
7.4.3. GENUL CRYPTOMERIA
Cuprinde o singură specie:
Cryptomeria japonica este o specie originară din Japonia care în cuprinsul
arealului ajunge la 30-40 m. În Europa a fost introdusă în 1842. Se recunoaşte după
tulpina dreaptă acoperită de o scoarţă groasă, brună-roşietică. Coronamentul este
piramidal-ovoid. Lujerii sunt la început verzui apoi bruni-roşcaţi cu muguri mici.
Frunzele aşezate pe 5 rânduri, de 1,2-2,5 cm, cu trei muchii, falcate, verzi iar în
timpul iernii arămii. Florile mascule sunt cenuşii-roşcate sau portocalii iar cele
femele, globuloase, verzi, cu pete violete. Conurile sunt subglobuloase de 2-3 cm.
Sămânţa de 0,4-0,8 cm cu aripa îngustă. Seminţele se maturează anual. Este o
specie iubitoare de căldură si lumină, sensibilă la geruri şi la uscăciune. Necesită
climate mai blânde şi se cultivă pe soluri mai .fertile.
Are mai multe varietăţi: Aurea, Compacta, Cristata, Globosa nana,
Elegans.
Tehnologia culturii. Se înmulţeşte prin semănături, butaşi, marcote şi prin
altoire. Semănăturile se fac toamna sau primăvara. Semănăturile se pot face în cutii,
în seră în cursul lunii februarie în pământ uşor de litieră amestecat cu nisip.
Butăşirea are loc în august, în răsadniţe reci. Altoirea se face în placaj, pe puieţi
înrădăcinaţi în ghivece iarna în sere sau în august în răsadniţe. Marcotarea se
execută prin culcarea ramurilor şi îngroparea lor. După un an marcotele se pot
separa de plantele mamă.
În parcuri şi grădini, se foloseşte sub formă izolată pe peluze, în faţa
intrărilor în clădiri, în locuri adăpostite sau în cadrul micilor grupări fiind un arbore
deosebit de interesant.
7.5. FAMILIA CUPRESSACEAE
7.5.1. GENUL THUJA
Cuprinde specii de arbori şi arbuşti din America de Nord, China şi Japonia,
cu lujerii vegetativi turtiţi, frunze solzoase, pe 4 rânduri, frunze solzoase, florile
43
unisexuate, plantele monoice, conurile ovoide sau oblongi cu 8-12 solzi cu seminţe
mici turtite, câte două sub fiecare carpelă, aripate sau nearipate.
Thuja occidentalis (Tuie) este un arbore de 20 m. Coroana ovoidal-
piramidală alungită cu ramuri scurte mai mult sau mai puţin orizontale. Frunzele
sunt solzoase, cu o glandă reziniferă convexă, proeminentă, lucitoare. Lujerii sunt
turtiţi. Frunzele sunt verzi pe faţa superioară şi verzi-deschis pe dos. Conurile sunt
terminale, îngrămădite pe lujerii scurţi, ovoid-alungite de 1-1,2 cm cu 4-5 perechi
de solzi carpelari subţiri, seminţele cu o aripă îngustă. În cultură se întâlnesc
numeroase varietăţi: Albospica, Aureospica, Fastigiata, Pendula, Filiformis,
Globosa, Umbraculifera, Compacta.
Este o specie rezistentă la ger, secetă, la umbrire laterală, la fum şi gaze şi
puţin pretenţioasă faţă de sol ; suferă la secetele prelungite. Se înmulţeşte prin
seminţe, butaşi, marcote şi altoire. Semănăturile se fac toamna târziu sau primăvara,
în rânduri distanţate la 20-25 cm, la adâncimea de 1-1,5 cm, norma de sămânţă fiind
de 1-1,5 g. Desimea optimă de cultivare este de 60 de puieţi/ml. Marcotajul se
aplică la ramurile inferioare, prin arcuire. Butăşirea se practică iarna în sere sau în
rasadniţe reci. Butaşii se confecţionează din lujeri semilignificaţi de 5-8 cm. După
ce s-au înrădăcinat se repică la şi apoi în câmp. Altoirea se execută în placaj.
Este o specie de cel mai mare interes ornamental folosita în parcuri pe
marginea parterelor, formele columnare şi globuloase fiind aici foarte preţuite. Se
mai foloseşte mult sub formă de garduri vii şi ziduri verzi, în mod individual sau în
grupe mici. Se pretează bine la tundere.
Thuja orientalis (Biota) este un arbore adesea un arbust de 5-10 m înălţime,
având o coroana deasă cu ramuri ascendente. Lujerii sunt dispuşi in planuri
verticale, pe ambele feţe verzi. Frunzele sunt solzoase, cele de pe faţa superioară
având o glandă reziniferă, alungită, concavă, cele laterale ovat-rombice cu vârful
alipit de ax. Au culoarea verde întunecat. Conurile mici de 1-1,5 cm cu 6-8 carpele
semicărnoase, verzi-albăstrui, brumate cu vârful recurbat. Seminţele sunt ovoide,
brune, nearipate. Varietăţile sunt foarte numeroase: Aurea, Aurea nana, Cristata,
Densa glauca, Gracilis cu port regulat şi frunzele de un verde viu.
Este o specie care vegetează bine la noi în tara în cele mai variate condiţii din
cuprinsul spaţiilor verzi fiind puţin pretenţioasă la condiţiile de sol şi climă. Suferă
datorita prafului şi fumului. În parcuri este folosita pe marginea parterelor, în
aliniamente, sub formă de garduri vii şi ziduri verzi, izolată sau în grupe mici.
Thuja plicata (Tuie gigantică, tuie mare) este un arbore falnic de 30-60 m
44
care are o coroană îngustă piramidală, cu ramuri dese, lungi la partea inferioară, la
exemplarele izolate coborând până la nivelul solului. Lujerii sunt verzi-închis, pe
dos cu două dungi albe în formă de X. Frunzele sunt solzoase, verzi. Lujerii
striviţi, ca şi frunzele lasă un miros aromatic. Conurile sunt de 1,5-1,8 cm ovoid-
oblongi, cu 8-12 carpele, verzi la început apoi brune. Seminţele de 0,5-0,8 cm lungi
aripate.
Are ca varietăţi: Atrovirens (frunzele verzi-întunecate), Cuprea (frunzele de un
bronz-auriu), Dura (frunze mai mici, dispuse liniar regulat), Fastigiata, Gracilis
aurea, Pendula, Pumila, Varegata.
Vegetează bine pe soluri fertile, profunde cu suficienta umiditate în sol şi în
atmosferă.
Este un frumos arbore ornamental prin portul sau piramidal, culoarea şi aroma
frunzelor. Se foloseşte în parcurile mari în mod izolat sau în amestec cu alte specii,
în grupări şi în aliniamente. Este şi o specie de interes forestier având un lemn de
foarte bună calitate.
7.5.2. GENUL JUNIPERUS
Cuprinde specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică din zona
polară şi până în munţii înalţi de la tropice. Frunzele sunt solzoase sau verticilate -
câte trei. Florile sunt unisexuate iar planta dioică, rar monoică. Conurile - cărnos
suculente (bace false) conţin seminţe nearipate. Sunt puţin pretenţioşi faţă de climă
şi sol dar necesita umiditate atmosferică.
Juniperus communis (Ienupăr) este un arbust uneori cu port de arboraş care
poate ajunge la 10 m. Are ca arbust o ramificaţie foarte deasă iar ca arbore un port
piramidal. Lujerii anuali sunt bruni-roşcaţi, în trei muchii. Frunzele aciculare sunt
câte trei în verticile regulate distanţate la 3-10 mm. Sunt de 1-1.5 cm lungime,
rigide, ascuţite şi aşezate perpendicular pe ax, de culoare verde deschis, pe faţă
albăstrui brumate, pe margini cu dungi verzi. Florile sunt dioice. Conurile sunt
sferice de 6-9 mm, negre-albăstrui, brumate, cărnoase, cuprind trei seminţe
alungite, în trei muchii, brune. Se maturează după doi sau trei ani.
Are multe varietăţi: Aurea, Candelabrica, Columnaris, Pendula. Este o specie
rustică, rezistentă la geruri, care vegetează pe soluri superficiale uscate, pe stâncării.
Este o plantă heliofilă, care pretinde o umiditate atmosferică ridicată. Este puţin
rezistentă la fum şi praf.
Se foloseşte mult în parcuri si grădini unde i se poate asigura umiditate
45
necesară pe marginea parterelor, pe stâncării, taluze în pantă mare etc.
Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj, butăşire şi prin altoire. Semănăturile se
execută imediat după recoltarea seminţelor în octombrie sau primăvara cu sămânţă
stratificată, în rânduri distanţate la 20-25 cm, norma de sămânţă fiind de 20 g la
metru liniar de rigolă. După doi ani se repică la 50/60 cm. Marcotajul se aplică în
martie-aprilie prin muşuroire şi arcuire. Butăşirea se execută în august-septembrie,
în răsadniţe reci şi în noiembrie-decembrie în seră cu butaşi cu călcâi. Altoirea se
execută pe portaltoi înrădăcinaţi în ghivece, procedeul în placaj. Plantarea puieţilor
se face cu pământ la rădăcină.
Juniperus sabina (Cetina de negi) este un arbust scund în etajul montan, cu
portul de 3 m, frunze solziforme opuse, rombic ovate de 1-2 mm, obtuze, florile
femele gălbui iar cele mascule verzi, pseudobacele mici de 0,5-0,8 cm, verzi-
albăstrui. Conţine o substanţă toxică numita sabinol şi de aceea, deşi este decorativ
trebuie înlocuit cu alte specii.
Juniperus horizontalis este un arbust cu ramuri orizontale târâtoare,
numeroase, cu lujeri scurţi îngrămădiţi. La exemplarele cultivate frunzele sunt mai
adesea aciculare, de 2-6 mm, verzi-albăstrui iar cele solziforme sunt îngust eliptice,
ascuţite. Conul (drupă falsă) este albăstrui, lipsit de brumă. Este indicat a fi cultivat
in parcuri în locul lui Juniperus sabina de care se deosebeşte prin direcţia de
creştere a ramurilor, prin frunzele solziforme îngust eliptice, foarte ascuţite, verzi
albăstrui şi prin drupa falsă nebrumată. Este mult folosit în parcuri şi grădini pentru
crearea efectelor de contrast cu formele columnare şi fastigiate, pe stâncării şi
taluze, în cimitire etc.
Are numeroase varietăţi ornamentale: Alpina cu ace de 3-4 mm albăstrui-
deschis-verzui şi în toamnă purpurii, Douglasii, Glomerata cu frunzele verzi-
albăstrui ca oţelul, Plumosa până la diametre de 2,5 m cu acele verzi-cenuşii,
Prostrata, Variegata, Viridis.
Juniperus chinensis este un remarcabil arbore de circa 20 m, foarte
ornamental prin coroana îngust piramidală la exemplarele mascule şi lat piramidală
la exemplarele femele. Are lujeri, subţiri, frecaţi între degete au miros specific.
Frunzele sunt de două feluri: solziforme şi aciculare. Cele solziforme sunt în
perechi rombice cu vârful obtuz, pe dos cu o glandă reziniferă, pe faţă cu două
dungi albe, înguste. Conul este sferic, brumat, cu 2-3 seminţe.
În parcuri şi grădini se cultivă foarte multe varietăţi:deosebit de ornamentale:
Aurea, Aurea globosa, Columnaris, Pendula, Plumosa.
46
Juniperus virginiana (Ienupăr de Virginia) este un remarcabil arbore de
30 m, care este mult răspândit în parcurile din ţara noastră. Are portul piramidal,
trunchiul drept acoperit cu o scoarţă brună-deschis cu pete roşcate, ritidomul crăpat
în plăci înguste. Lujerii sunt subţiri. Frunzele sunt solziforme şi aciculare. Cele
solziforme sunt rombic-ovate, de 0,1-0,2 cm lungime cu vârful drept înţepător,
îndreptat înainte şi dezlipit de lujer. Frunzele aciculare sunt lungi de cca 1 cm şi
stau câte 3 în verticile. Conurile (false drupe) sunt de 0,6 cm diametru, sunt
albăstrui brumate, cărnoase, cu maturaţia anuală. Are numeroase varietăţi
ornamentale: Aureovariegata, Cinerascens cu ace argintate, Elegantissima de 2-3
m, Fastigiata, Glauca pendula, Globosa, Pendula, Variegata.
Este o specie de interes forestier şi ornamental. Este cultivat chiar pe terenuri
degradate cu bune rezultate. Vegetează în condiţii bune şi în parcurile situate în
câmpie. Rezistă la secetă, la fum si praf. Poate fi cultivat în spaţiile verzi
industriale. Are un temperament de lumină. În parcuri şi grădini este folosit sub
forma izolată, în grupări mici, sau sub formă de ziduri verzi şi garduri vii.
Se înmulţeşte prin semănături efectuate toamna. După răsărire în afară de
operaţiile curente de îngrijire este necesară şi umbrirea culturilor. Se înmulţeşte şi
prin butăşire şi altoire. Puieţii sunt apţi de plantat după 3-4 ani dar cu pământ la
rădăcină.
7.5.3. GENUL CHAMAECYPARIS
Cuprinde specii de arbori şi arbuşti originari din America de Nord (coasta
vestică si estică) şi din China si Japonia.
Chamaecyparis lawsoniana (Chiparosul de California) este un arbore de 25-
50 m şi diametre de la 0,9-1,7. Coronamentul piramidal. Scoarţa este roşcată
solzoasă. Lujerii anuali sunt comprimaţi, cu ramificaţii intr-un plan. Frunzele sunt
solziforme, verzi-albăstrui, cele de pe muchii ceva mai lungi şi cu vârful dezlipit,
cele de pe feţe, rombice, cu o glandă reziniferă; frunzele de pe dosul lujerilor au
dungi albicioase în formă de X. Florile sunt unixesuate, plantele fiind monoice.
Cele femele sunt cenuşii iar cele mascule sunt roşii-violet. Conurile de 0,8 cm,
sferice, cu 6-8 solzi-carpelari romboidali la exterior, conţin 2-4 seminţe cu două
aripi laterale.
În culturile ornamentale sunt foarte multe varietăţi: Alumii, Argentea,
Coerulea, Glauca, Columnaris, Albospica, Globosa, Pendula, Filiformis, Plumosa.
Sunt specii puţin pretenţioase faţă de sol care pretind umiditate în sol şi în
47
atmosferă.
Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Înmulţirea prin seminţe este cea
mai folosită. Conurile trebuie recoltate in august. Se seamănă imediat după
recoltare în răsadniţe. Procentul de germinaţie reprezintă cca. 10%. Plantele
semănate trebuie bine umbrite. Varietăţile se înmulţesc cel mai bine prin butăşire.
Aceasta se practică cel mai bine în lunile iulie-august în rasadniţe reci. Butaşii
înrădăcinaţi se repică în primăvara, şi se trec în câmp după un an. Altoirea se
practică în vară folosindu-se procedeul in placaj.
În parcuri este folosit ca un frumos arbore individual, in grupe, aliniamente sau
sub formă de ziduri verzi şi garduri vii pentru ca se pretează la tundere.
B. ÎNCRENGATURA ANGIOSPERMATOPHYTA
Cuprinde numeroase plante lemnoase - arbori, arbuşti, subarbuşti -majoritatea
cu frunzele caduce cu limb lăţit, de unde şi denumirea de foioase. Florile, la cele
mai multe specii sunt hermafrodite; seminţele sunt închise în fruct.
Foioasele au o mare adaptabilitate la condiţiile ecologice diferite şi se
înmulţesc cu uşurinţă pe cale sexuată şi pe cale vegetativă.
7.6. FAMILIA MAGNOLIACEAE
Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze mari, întregi sau lobate si cu flori
hermafrodite.
7.6.1.GENUL MAGNOLIA.
Cuprinde arbori sau arbuşti de mare valoare ornamentală, răspândiţi în
America de Nord şi Asia de est. La noi sunt răspândiţi circa 10 specii ale acestui
gen.
Magnolia acuminata (Magnolia mare) este o specie care ajunge la 30 m
înălţime. Are portul ovat-piramidal. Lujerii tineri sunt roşii-bruni, lucitori. Frunzele
sunt mari, de 10-24 cm lungime, de formă eliptic-ovală, cu marginile întregi, de
culoare verde-închis pe faţă şi cenuşii pe dos. Florile, care apar în luna mai, după
înfrunzirea arborilor, au culoarea galbenă-verzuie şi sunt nemirositoare.
Magnolia denudata este o specie mai decorativă, are florile campanulate,
mari, albe, plăcut mirositoare şi care apar înaintea înfrunzirii, încă din luna aprilie.
48
Magnolia macrophilla se remarcă prin frunzele sale de 20-50 m si florile
mari, albe, mirositoare. O specie apreciată pentru florile albe plăcut parfumate si
fructele sale de culoare roşie-stacojie este Magnolia obovata. O înflorire foarte
abundentă are şi Magnolia stellata, plantă de talie joasă, cu flori albe duble; uneori
acesta se prezintă sub formă de arbust.
Alte specii răspândite la noi în ţară sunt: Magnolia kobus (cu flori albe ce
apar înaintea înfrunzitului), Magnolia tripetala (cu frunzişul lucitor), hibridul
Magnolia x soulangiana (Magnolia denudata x Magnolia liliflora) cu o serie de
varietăţi: lennei (flori roze), nigra (purpurii) etc.
Speciile de Magnolia pretind soluri afânate, revene, locuri adăpostite, ferite
de curenţi reci. Exceptând Magnolia acuminata, care este mai rezistentă şi la
îngheţurile târzii, celelalte specii se cultivă în regiuni cu ierni mai puţin geroase.
Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire, butaşi. Seminţele se curăţă prin
frecare cu nisip şi apă şi se seamănă imediat după maturizare, sau se stratifică si se
seamănă în primăvară, în sol argilo-nisipos la adâncime de 2-4cm (mai adânc
toamna); peste iarnă semănăturile se protejează cu frunze. Puieţii rămân pe loc 2-3
ani apoi se transplantează, de preferinţă în sol ameliorat cu turbă, pe cât posibil cu
pământ pe rădăcină şi fără să se taie rădăcinile. Speciile rare se seamănă în seră, în
lădiţe, folosind un pământ foarte nisipos; se repică apoi în răsadniţă. Semănatul se
recomandă pentru speciile Magnolia kobus şi Magnolia acuminata.
Marcotajul, una dintre cele mai importante metode de înmulţire la magnolii
se face prin arcuire, după perioada de creştere activă, în august-septembrie. Se
recomandă îndeosebi pentru Magnolia stellata şi Magnolia soulangiana, varietăţi.
Altoirea se practică în seră, în placaj sau în despicătură, pe portaltoi înrădăcinat în
ghivece, în august sau în martie. Pentru speciile mai puţin viguroase se foloseşte ca
portaltoi Magnolia kobus, iar pentru cele cu creştere puternică Magnolia
acuminata. Altoirea se aplică mai ales pentru Magnolia denudata. Pentru reuşita
prinderii, în spaţiile verzi se recomandă scoaterea şi plantarea cu balot.
În parcuri, magnoliile sunt folosite ca exemplare solitare sau în grupuri,
fiind foarte decorative prin flori, dar şi prin fructele viu colorate şi frunzişul
interesant.
7.6.2. GENUL LIRIODENDRON
Liriodendron tulipifera este un arbore originar din America de Nord şi
Asia de est, care ajunge la 30 m înălţime. Are coroana ovoidală şi tulpina dreaptă.
49
Frunzele mari, cu vârful puternic emarginat, cu 4 lobi acuţi care sugerează forma
unei lire; pe faţă sunt verzui-lucitori, pe dos verzi-gălbui albăstrui, cu peţiolul lung
de 5-10 cm; în toamnă capătă o frumoasă culoare galbenă aurie. Florile, solitare,
sunt foarte decorative; au formă de lalea, de culoare galbenă-verzuie cu o pată
portocalie în mijloc; apar în mai-iunie. în cultură se întâlnesc mai multe varietăţi:
fastigiata (cu formă piramidală), nana (de talie scundă) etc. Este o specie care
pretinde soluri fertile, afinate, revene, lipsite de calcar. Este un arbore de lumină,
puţin rezistent la secete şi geruri (mai ales în tinereţe).
Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj, altoire. Semănăturile se fac obişnuit
toamna, imediat după recoltarea seminţelor. Seminţele se acoperă cu compost sau
humus de pădure. Puieţii devin apţi de plantat la 1-2 ani. Marcotajul se practică prin
arcuire sau marcotaj chinezesc. Altoirea se execută în sere sau răsadniţe, pe puieţi
plantaţi în ghivece, cu un an înainte, folosindu-se procedeul în despicătură. După
prindere se plantează direct în pepinieră. Puieţii apţi de plantat se scot cu balot de
pământ. În parcuri şi grădini tulipierul este de mare efect ornamental plantat în
peluze bine luminate, individual sau în grupuri.
7.7. FAMILIA BERBERIDACEAE
7.7.1. GENUL BERBERIS
Speciile din acest gen sunt arbuşti răspândiţi în America, Europa şi Africa
de Nord, ornamentali prin frunzişul lor adesea persistent, care toamna îşi schimbă
culoarea, prin florile frumoase, melifere şi prin fructele variat colorate, care
decorează de multe ori arbustul chiar şi în timpul iernii.
Berberis vulgaris (Dracila) este o specie care ajunge la 2,5 m înălţime. Are
lujerii cu spini trifurcaţi, frunzele eliptic-obovate, obtuze, la bază înguste, pe
margini dinţate; florile, grupate în raceme, sunt de culoare galbenă, iar fructul, roşu-
purpuriu. Varietatea atropurpurea, cu frunzele purpurii, este foarte decorativă şi
mult cultivată. Dintre speciile cele mai căutate în parcuri şi grădini cităm : Berberis
thunbergii (Dracila japoneză) cu o înălţime de 1,5-2,00 m, cu frunze rotunde, verzi
întunecate vara şi roşii-arămii toamna, cu flori frumoase, galbene şi cu fructe roşii,
ce decorează planta şi în timpul iernii; Berberis aristata (flori foarte bogate),
Berberis dictyophylla (frunzişul discolor, verde-cenuşiu, toamna roşu-aprins),
Berberis gagnepainii (port compact, flori abundente, frunze persistente, rezistente
50
la umbră), Berberis julianae (frunze eliptice, groase, pieloase, persistente).
Berberis oblonga (inflorescenţe mari, panicule), Berberis verruculosa (cu
frunzişul persistent, portul mic, indicată pentru stâncării, locuri umbrite, pentru
litoral), Berberis buxifolia (frunzişul persistent, înfloreşte devreme şi abundent),
Berberis empetrifolia (cu frunzişul persistent, indicată pentru stâncării) etc.
Sunt plante puţin exigente faţa de sol; speciile cu frunze caduce sunt
heliofile, iar cele cu frunze persistente se pot cultiva şi la umbră. Unele specii sunt
gazde intermediare pentru Puccinia graminis (Berberis vulgaris), de aceea se evită
cultivarea în zonele agricole.
Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcote, diviziunea tufelor şi altoire.
Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau în primăvara următoare, după
stratificare. Butăşirea se practică la speciile cu frunze persistente, vara în răsadniţe,
cu butaşi cu călcâi sau toamna (octombrie-noiembrie) la paturi reci, cu lujeri
lignificaţi. Marcotajul se face prin muşuroire, primăvara. Diviziunea tufelor,
toamna, se foloseşte în special la Berberis buxiţolia. Altoirea se face în despicătură,
la colet, în parcuri şi grădini speciile de Berberis sunt folosite pentru garduri vii,
pentru decorarea stâncăriilor, plantate în peluze fie în mod individual, fie, mai
adesea, în grupuri.
7.7.2. GENUL MAHONIA
Mahonia aquifolium este un arbust originar din America de Nord, cu
înălţimea până la 1 m, cu frunze persistente, pieloase, imparipenat compuse, cu 5-9
foliole având marginile dinţat-spinoase, verzi-închis, lucioase; florile în raceme
fasciculate, galbene apar în aprilie, iar fructele negre-albăstrui se coc în august-
septembrie.
Este o specie rustică, destul de rezistentă la ger şi la secetă, care vegetează
bine în locuri uşor umbrite şi revene.
Varietatea fascicularis are port fascicular şi frunzele verzi-albăstrui.
Mahonia se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă toamna, imediat după
recoltare, sau primăvara, după stratificare. Butăşirea se face în răsadniţe reci, în
iulie sau august, întrucât drajonează, drajonii care au format rădăcini pot fi
despărţiţi prin diviziunea tufelor şi repicaţi pentru formare (toamna sau primăvara
devreme).
Este folosită mult în parcuri, pentru garduri vii sau plantată individual şi în
grupuri pe peluze sau la marginea masivelor.
51
7.8. FAMILIA SIMARUBACEAE
7.8.1. GENUL AILANTHUS
Cuprinde arbori originari din Asia de Est şi Australia de Nord.
Ailanthus altissima (Cenuşar sau fals oţetar) este un arbore care ajunge la
circa 18 m înălţime. Are un coronament larg, scoarţa netedă, subţire, lujerii păroşi,
de culoare gălbuie-brună. Frunzele sunt imparipenat-compuse, mari, 40-100 cm
lungime, cu multe foliole (3-25). Foliolele sunt lanceolat-ovate, peţiolate, pe faţă
verzui închis, iar pe dos cenuşii-albăstrui. Florile sunt grupate în panicule mari,
terminale; ele apar în luna iunie-iulie. Fructele sunt samare, care la sfârşitul verii
capătă culoarea roşietică.
Are varietăţi decorative: alba-variegata, erythrocarpa (cu fructele roşii) etc.
Cenuşarul este o specie heliofilă, pretenţioasă faţă de căldură (gerurile mari
provoacă degerarea vârfurilor ramurilor). Deşi puţin exigentă faţă de sol, evită
terenurile compacte. Fiind rezistentă la secetă, specia poate fi cultivată în stepă şi
silvostepă.
Cenuşarul este rezistent la fum şi poate fi cultivat cu succes în cuprinsul
spaţiilor verzi industriale. Are o creştere foarte activă si drajonează puternic.
Se înmulţeşte prin seminţe, primăvara, înmulţirea se poate face şi prin
drajoni, a căror recoltare este indicată toamna sau primăvara şi prin butaşi de
rădăcini.
În cuprinsul spaţiilor verzi se întrebuinţează plantat individual sau în
grupuri, ca arbore de alei si în alcătuirea masivelor. Poate fi plantat şi pe rupturile
de pantă sau pe terenurile alunecătoare, deoarece prin sistemul radicular bogat şi
prin drajonarea sa puternică, fixează bine solul.
7.9. FAMILIA RANUNCULACEAE
7.9.1. GENUL CLEMATIS
Cuprinde plante lemnoase agăţătoare de mare valoare ornamentală pentru
decorarea clădirilor, zidurilor, coloanelor etc.
Clematis vitalba (Curpen). Este o liană ce ajunge la 10 m lungime, cu
52
frunze compuse din 3-5 foliole ovat-lanceolate cu vârful acuminat şi baza
subcordată, cu florile albe dispuse în panicule axilare şi terminale, care apar din
iunie până în august, şi care după fecundaţie, se transformă în inflorescenţe
fructifere plumoase. Se foloseşte numai ca portaltoi.
Clematis lanuginosa are flori mari (10-20 cm), albe, cu o lungă perioadă
de înflorire. Este foarte rezistent la geruri.
Clematis viticella are florile purpurii sau violete, rar albe; înfloreşte târziu.
Este puţin exigent faţă de sol şi indicat pentru spaţiile verzi industriale.
Clematis x jackmanii (C. lanuginosa x C. viticella), este una din cele mai
frumoase liane cu flori mari (15 cm), variat colorate în funcţie de varietate:
Abendstern (roşu), Superba (violet), Bagatelle-roz (liliachiu), Ville de Lyon (roz
deschis), Polarlicht (albastru deschis).
Clematis tangutica este o liană de 3 m, cu florile mari, galbene, solitare, cu
formaţiuni fructifere decorative prin aspectul plumos.
Aceste specii vegetează în bune condiţii pe soluri nisipoase bogate în
carbonaţi, în locuri însorite, dar ferite printr-o umbrire laterală de arşiţa de amiază.
Necesită udări în perioadele de secetă. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj
şi altoire.
Altoirea se execută în seră, iarna, în placaj, pe fragmente de rădăcină
recoltate de la puieţi de l-2 ani de Clematis vitalba, obţinuţi din sămânţă.
Plantele mamă pentru altoire, cultivate în ghivece, se forţează în seră,
începând din decembrie. Când lăstarii formaţi sunt suficient de copţi, se taie
altoaiele prin secţionarea transversală şi longitudinală în porţiuni cu câte un mugure
şi o frunză. Nu se aplică mastic. După altoire se plantează în ghivece si se ţin în
atmosferă închisă, sub sticlă, la 22°C, umbrite. Se evită umezirea ţesuturilor.
Semănatul se face primăvara în pepinieră sau în răsadniţe reci. Butăşirea se
efectuează vara în seră, butaşii plantându-se în amestec de nisip şi turbă. Marcotajul
cel mai indicat este prin metoda arcuirii, sau metoda chinezească; ambele se
execută în lunile iulie-august.
În parcuri şi grădini clematitele se folosesc pentru decorarea zidurilor,
coloanelor, pergolelor şi pentru decorarea pe verticală a clădirilor.
7.10. FAMILIA PAEONIACEAE
53
7.10.1. GENUL PAEONIA
Paeonia sufruticosa (Bujor mare). Este un arbust de circa 2 m înălţime, cu
frunzele bipenate, de 10-25 cm, cu 3-5 lobi şi peţiolul de 5-10 cm. Florile solitare
sunt foarte mari (la formele de cultură ajung şi la 30 cm), de culoare albă-roză sau
uneori roşie, cu înflorire timpurie, în cultura ornamentală sunt numeroase varietăţi:
Athlete cu flori mari albe, Conte de Flandre, cu flori duble roze, Atrosanguinea,,cu
flori duble stacojii ş.a.
În cultură se mai întîlneşte Paeonia lutea, subarbust până la l m înălţime, cu
flori mari, galbene-aurii, Paeonia delavayi, cu flori roşii sau roze, larg campanulate
ş.a. Sunt specii exigente faţă de sol, care suferă datorită gerurilor şi curenţilor reci.
Se dezvoltă în condiţii mai bune pe soluri uşoare, bogate în humus, cu puţini
carbonaţi, în locuri cu climat mai dulce şi pe terenurile adăpostite. Se înmulţesc
obişnuit prin altoire pe fragmente de rădăcină proprie sau pe Paeonia albiflora, în
lunile iulie-august, folosindu-se procedeul în despicătură sau în triangulaţie; se pot
înmulţi şi prin marcotaj. înmulţirea prin seminţe şi prin butaşi se practică mai rar,
deoarece nu dă rezultate bune.
În parcuri şi grădini se întrebuinţează în mod izolat sau în grup pe peluze.
7.11. FAMILIA PLATANACEAE
7.11.1. GENUL PLATANUS.
Cuprinde specii de arbori originari din America de Nord, Europa de Sud şi
Asia.
Platanus orientalis L. este un arbore de 30 m, originar din sudul Europei şi
din vestul Asiei, care are coronamentul larg şi trunchiul scurt, acoperit de ritidom ce
se exfoliază în plăci. Frunzele sunt lat cuneate, sau trunchiate la bază, palmat
lobate, cu 5-7 lobi, mai lungi decât laţi, cu sinusuri adânci până la jumătatea
laminei. Capitulele fructifere (2-6) atârnă de pedunculi lungi.
Platanus occidentalis ajunge la înălţimi mai mari decât specia precedentă
(40 m). Este originar din America de Nord. Are trunchiul acoperit cu ritidom care
se exfoliază în plăci mici. Frunzele mari (10-20 cm) cu 3(5) lobi mai laţi decât lungi
cu sinusurile dintre lobi, largi, puţin adânci. Capitulele fructifere globuloase sunt
solitare (mai rar câte două) şi atârnă de un peduncul lung (7,5-15 cm), glabru.
Platanus hybrida (P. orientalis x P. occidentalis) ajunge la 35 m înălţime.
54
Are coroana largă, trunchiul puternic, acoperit de o scoarţă subţire, ce se exfoliază
în plăci mari. Frunzele sunt palmat-lobate, cu 3-5 lobi dinţaţi, cu sinusuri care
pătrund până la 1/3 din lungimea frunzei. Peţiolul este lung de 4-10 cm, dens păros.
Capitulele fructifere sunt sferice şi atârnă câte 1-2 (3) pe un peduncul comun. Sunt
specii cărora le priesc solurile profunde, revene. Exemplarele mature sunt rezistente
la ger, la perioade de secetă, la fum. Sunt vătămate de vânt, care le rupe uneori
ramurile. Se înmulţesc prin seminţe ce se seamănă primăvara de timpuriu la
suprafaţa solului(2-3 mm), în rigole distanţate la 30 cm, şi care se udă zilnic. După
2 ani se repică. Platanus orientalis se înmulţeşte bine prin marcotaj, iar Platanus
hybrida, prin butăşire (butaşi cu cârlig, recoltaţi de la puieţii tineri obţinuţi prin
sămânţă). Altoirea se practică mai rar, primăvara, în ochi, în despicătură şi placaj
sau în iunie, prin apropiere, pe portaltoi de Platanus hybrida.
În cuprinsul spaţiilor verzi platanul este mult întrebuinţat izolat sau în
grupuri, şi în special ca arbore de alei. Poate ffi folosit la executarea zidurilor verzi,
deoarece suportă bine tunderea. Platanus hybrida folosit pe alei realizează efecte
foarte interesante, deoarece culoarea trunchiului său imită marmura.
7.12. FAMILIA ROSACEAE
Cuprinde numeroase genuri şi specii în cadrul cărora se numără mii de
varietăţi şi forme ornamentale. Pentru arboricultura ornamentală prezintă interes
numai 4 subfamilii: Spiraeoideae, Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae.
În cadrul subfamiliilor Spiraeoideae şi Rosoideae, -speciile se prezintă sub
formă arbustiferă, iar în cadrul subfamiliilor Pomoideae şi Prunoideae -ca plante
arborescente de talie mijlocie sau mare.
Majoritatea speciilor sunt decorative prin florile lor divers colorate, dar
există şi specii ale căror frunze şi fructe au alături de flori, o importanţă
ornamentală deosebită.
1. Subfamilia Spiraeoideae
Grupează plante arbustifere, tufe de diverse mărimi, cu frunze caduce,
simple, întregi, lobate sau compuse (Sorbaria), lăstari subţiri, cu muguri mici.
Florile mici, grupate în inflorescenţe: raceme, corimb şi panicule. Fructele uscate,
polifolicule.
55
7.12.1. GENUL SPIRAEA
Cuprinde specii apreciate prin înflorirea frumoasă, în general, spireele cresc
sub formă de tufe, cu tulpini drepte ori aplecate. Nu au exigenţe speciale faţă de sol.
Se dezvoltă atât în plină luminozitate cât şi la umbrire uşoară. Se utilizează în
masiv, izolate sau în mici grupuri şi pentru alcătuirea gardurilor vii. Pentru stâncării
se recomandă speciile cu talie joasă: Spiraea bullata, Spiraea decumbens,
Spiraea hacquetti, Spiraea pumilionum.
Spireele se înmulţesc prin drajoni, prin despărţirea tufelor şi prin butaşi.
Dintre speciile genului, mai importante sunt:
Spiraea arguta (Spiraea thunbergii x Spiraea multiflora) (Spirea de
zăpadă). Se prezintă sub formă de tufă de 1,5-2 m cu ramuri etalate, arcuite, flori
axilare, albe, mici, în raceme umbeliforme ce apar în luna mai
Spiraea nipponica. Prezintă tufe de 1,5-2 m, ramuri drepte, frunze ovat-
rotunde verzi-închis, flori albe, raceme umbeliforme, prezente în luna mai-iunie.
Spiraea prunifolia are tufe rare, l-1,5 m, cu ramuri aplecate, frunze lung-
ovate, verzi-lucioase. Florile albe, mari (0,8 cm), înfloresc în aprilie-mai. Foarte
apreciată e var. plena, cu flori duble.
Spiraea chamaedrifolia (Cununiţă) are tufe de 1-2 m, cu tulpini erecte şi
vârfurile aplecate, muchiate, galbene-cenuşii. Frunzele sînt ovate, oblongi-
lanceolate, mari. Florile sunt în raceme umbeliforme albe. Înfloreşte în mai-iulie.
Suportă umbrirea.
Spiraea thunbergii are tufe largi de 0,5-1,5 m, cu ramuri fine, pendente.
Frunzele sunt liniar-lanceolate. Florile de un alb imaculat, 3-5 în umbele
nepedunculate, inserate de-a lungul ramurilor, apar în mai. Toamna frunzele au o
culoare oranj.
Spiraea vanhouttei prezintă tufe de l-2 m, puternice, cu ramuri arcuit
aplecate. Frunzele sunt rombic-ovate, slab lobate faţa verde, dorsal albăstruie.
Florile albe în umbele multiflore, laterale, apar în mai-iunie.
Spiraea hypericifolia şi Spiraea crenata sînt specii spontane la noi, cu
flori albe, care merită o atenţie sporită.
Spiraea bumalda prezintă talie redusă, 60-80 cm. Frunzele sunt ovat-
lanceolate; flori albe-roz, în corimbe compuse, aplatizate, înfloreşte în iulie.
Spiraea biliardii are tufe de 1,5-2 m, frunze alungit-lanceolate, mari; flori
în panicule mari de 30 cm, roz. înfloreşte în iulie-august.
56
Spiraea salicifolia are tufe 1,5-2 m, ramuri erecte, se exfoliază în fâşii.
Frunzele sunt obovat-lanceolate, lungi. Florile sunt roz în panicule multiflore,
erecte.
7.12.2. GENUL SORBARIA
Este reprezentat prin specii arbustifere mai viguroase ca spireele: Sorbaria
sorbifolia, Sorbaria hutchinsonii, Sorbaria lindleyana sau prin specii
arborescente ca: Sorbaria arborea. Frunzele imparipenate, florile sunt în panicule
albe, roz. Înfloresc în iunie-august. Se înmulţesc prin despărţire şi prin butaşi de
rădăcină, în răsadniţă.
2. Subfamilia Pomoideae
7.12.3. GENUL MALUS
Cuprinde 31 de specii, din care majoritatea sunt decorative, în parcuri şi
grădini sunt folosiţi în mod individual sau în grupe mici, pe peluze, lângă locuinţe
sau în aliniamente fiind foarte decorativi prin înflorirea bogată, prin coloritul şi
forma fructelor, prin frunze etc.
Malus pumilla este decorativ prin frunzele şi fructele roşii.
Malus baccata (Mărul siberian sau bacifer) este decorativ prin fructele
sale mărunte, are numeroşi hibrizi ornamentali (Malus cerasifera).
Malus coronaria (Mărul odorant) este un arbustoid originar din
America,cu frunze cordiforme, uneori lobate. Florile sunt roz odorante; frunze mici,
verzi-gălbui; var. flore-plena.
Malus floribunda este originar din Japonia; are coroana frumoasă, cu
ramuri subţiri, pendente şi frunze mici, ovate. Florile sunt mici, în boboci roşii ce
devin mai apoi alburii, înflorire bogată. Fructele sunt mărunte cât mazărea, lung
pedunculate. ele mai decorative varietăţi sunt: Eley, Lemoinei purpurea,
Aldenharnensis (cu flori roşii), de asemenea, hibridul Malus halliana (Malus
floribunda x Malus spectabilis).
Malus ringo este originar din Japonia; cu lăstari şi frunze pufoase dorsal;
flori iniţial roşii, apoi pale. Fructele sunt mici, ovoide, lung pedunculate, pendente,
galben aprins.
Malus spectabilis este originar din China (5-8 m), are frunze ovate,
alungite, dinţate, flori roşii, apoi roz, fructe mici, galbene, var. riverii.
57
Malus toringo (M. sieboldii) este originar din Japonia; are frunze întregi
sau lobate. Florile sunt albe sau roz, fructe cât mazărea, galbene-brune, lung
pedunculate.
Malus sargentii este originar din Japonia, are ramuri roşcate, frunze
eliptice, dentate, uneori trilobate, flori albe, fructe mici, roşii aprins.
Malus zumi este originar din Japonia, are frunze ovat-oblongi rotunde la
bază, flori roz apoi albe. Fructele sunt mici, roşii, lung pedunculate. Aceste ultime
două specii se aseamănă cu Malus baccata.
7.12.4. GENUL PIRUS
Speciile mai decorative:
Pirus nivalis (Părul de zăpadă) cu frunze pufoase.
Pirus serotina;
Pirus eleagrifolia;
Pirus juanensis este originar din China, este decorativ prin frunzele sale
mici, roşii, stropite cu alb.
Pirus betulifolia;
Pirus amygdaliformis
7.12.5. GENUL CHAENOMELES
(Gutuiul japonez) Unele specii din acest gen au habitus arbustoid, cu talie
de 3-5 m, altele arbustifer, de 2-3 m. În general, fructele nu sunt comestibile; florile
solitare, sau câte 3, prin coloritul lor în diverse nuanţe si tonuri de roşu, roz şi chiar
alb sau oranj, dau acestor plante un aspect decorativ, din cele mai apreciate
primăvara în parcuri şi în grădini. Se utilizează ca masive, tufe izolate sau garduri
vii. Specia principală este Chaenomeles japonica, în cadrul căreia există peste 30
de varietăţi din care mai importante sunt: Nivalis (flori albe), Colette (roşu somon),
Boule de feu, Atrococcinea, Incendie, Columbia (roz), Cardinalis, Pygmaea (pitic-
oranj), Umblicata (roz), Simeni (roşu), Superba (toşu), Grandiflora rosea. Dintre
speciile studiate la pomicultură amintim ca decorativă specia Chaenomeles
cathayensis, cu var. wilsonii, var. rubrograndiflora, var. baltzi, var. eximia. Specia
de bază se înmulţeşte prin seminţe (straficate), semănate pe strat în martie-aprilie
Varietăţile se multiplică prin butăşire în verde, cu stimulenţi, prin marcotaj şi altoire
la masă, iarna, pe rădăcini.
58
7.12.6. GENUL SORBUS
(Scoruşul). Este reprezentat prin specii cu fructe comestibile (Sorbus
domestica studiat la pomicultură) şi prin specii cu frunze si fructe mărunte,
decorative.
În cadrul genului există specii cu frunze compuse ne perechi (S. domestica,
S,aucuparia, S. americana, S. japonica), şi cu frunze simple (S. aria, S, alnifolia,
S. lanata, S. torminalis).
Sorbus aucuparia (Scoruşul păsăresc) creşte spontan în ţara noastră,
creşte înalt de 8-12 m. Frunzele sunt compuse, cu 9-17 foliole oblong-lanceolate.
Florile sunt albe, în corimbe. Fructele sunt mici, roşii aprins, rămân pe plantă până
iarna. Varietăţi: fastigiata, pendula, aurea, asplenifolia, variegata. Înmulţirea se
face prin seminţe şi altoire.
7.12.7. GENUL MESPILUS
(Moşmonul). În afară de Mespilus germanica (moşmonul cu fructe
comestibile), cunoscut de la pomicultură, există o serie de specii decorative prin
frunzele lor mari şi fructe globuloase, turtite: Mespilus crusgalii, Mespilus
imbricata, Mespilus macracantha, Mespilus prunifolia, Mespilus viridis,
Mespilus grandiflora.
7.12.8. GENUL CRATAEGUS
(Păducelul). Este un gen bogat în specii şi varietăţi decorative, reprezentat
prin plante decorative arborescente de 3-8 m, arbustoide, de 2-4 m, ori arbustifere.
Crategus monogyna este răspândit la noi, are talie 2-8 m, cu spini pe
ramuri, frunze lat ovale, cu 3-7 lobi. Florile în corimbe multiflore, albe. Fructul mic,
roşu, cu o singură sămânţă. Varietăţi: candida plena, kermesina plena,
semperflorens, filicifolia, compacta, pendula compacta.
Crategus oxyacantha larg răspândită la noi, are frunzele cu 3-5 lobi şi 2-3
seminţe în fruct. Varietăţi: rosea, punicea.
Crategus pentagyana are fructele negre, cu 5 seminţe.
Mai există speciile : C. nigra, C. sanguinea, C. azarolus, C. taracetifolia,
C. coccinea, C. carrierei, C. melanocarpa, C. pyracantha. Înmulţirea se face prin
59
seminţe şi altoire. Seminţele se stratifică 1 an şi se seamănă a doua toamnă, pe
straturi. Cu excepţia speciei Crategus monogyna, seminţele germinează greu, de
aceea e necesară păstrarea lor 4 luni la 21°C şi 5 luni la 5°C sau tratarea cu acid
sulfuric. Varietăţile se altoiesc pe Crategus oxyacantha.
7.12.9. GENUL COTONEASTER
Este reprezentat prin arbustoizi cu port variabil. Frunzele sînt simple,
caduce sau persistente, florile sunt albe sau roz, mici, solitare, geminate sau
încorimbi axilari. Fructa mici, divers colorate, persistă pe plante până iarna.
Dintre cele mai decorative specii cităm :
-Specii târâtoare: Cotoneaster dammeri are frunze persistente, lucitoare,
fructe roşii, globuloase. var. radicans - creşte lipit de sol, ca un covor.
-Specii cu înălţimea până la 1 m: Cotoneaster horizontalis prezintă
creştere prostrată, frunze mici, lucioase, semipersistente, flori câte l-2, aproape
sesile, roz, fructe roşii aprins, sferice.
Cotoneaster microphylla prezintă frunze persistente mici, lucioase, flori
albe, solitare, fructe roşii stacojii, sferice, nu rezistă prea bine la ger.
-Specii cu înălţimea l-2 m: Cotoneaster dielsiana are ramuri lungi, arcuite,
frunze verzi închis, pubescente, pe dos cenuşii, flori roz, câte 3 – 6 în cime, fructe
roşii, globuloase.
Cotoneaster divaricata are ramuri divergente, frunze verde închis,
lucioase, flori roz, câte 3, fructe elipsoidale, roşii.
Cotoneaster franchetii are ramuri divergente, frunziş semipersistent, flori
roz mici, câte 5-11 în cime, fructe roşii portocalii.
-Specii cu înăţţimea peste 2 m: Cotoneaster bullata are frunze de 3-8 cm,
flori roz, câte 3-7, fructe sferice roşii.
Cotoneaste multiflora are ramuri arcuite, lăstari purpurii. Este frumos
prin florile albe, în corimbe numeroase. Fructele sunt globuloase, roşii. Nu
rezistă prea bine la ger.
Cotoneaster salicifolia are talie mare, ramuri divergente, frunze
semipersistente, de 3-8 cm, flori mici, albe în corimbe păroase, fructe globuloase
roşii.
Speciile de Cotoneaster înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj, altoire.
Semănăturile se recomandă pentru majoritatea speciilor (C. horizontalis şi C.
salicifolia nu se reproduc fidel). Seminţele scoase după macerarea pulpei si apoi
60
stratificate se seamănă pe strat prin împrăştiere, în ianuarie-februarie când timpul
permite (îngheţul nu produce daune). Se acoperă cu 1-2 cm de pământ şi un strat
subţire de turbă sau cetină. În primul an germinează Cotoneaster franchetii,
Cotoneaster bullata, Cotoneaster dielsiana, iar Cotoneaster divaricata în al doilea
an. Pentru speciile care germinează greu este necesară stratificarea iniţială la 21°C 4
luni şi apoi 5 luni la 5°C, sau tratarea cu acid sulfuric concentrat 90-150 minute şi
stratificarea ulterioară la rece, 3-4 luni.
Butăşirea (cu călcâi) se face sub sticlă, în iunie-iulie pentru speciile cu
frunze caduce şi august-septembrie pentru cele cu frunze psrsistente. La Coto-
neaster bullat', Cotoneaster dielsiana, Cotoneaster horizontalis se aplică şi
butăşirea în uscat. Marcotajul se execută în mai-iunie, la Cotoneaster dammeri,
Cotoneaster microphylla.
Altoirea este recomandată numai pentru varietăţi pe portaltoi: Cotoneaster
acutifolia, Cotoneaster dielsiana, în martie.
Speciile de Cotoneaster în general nu sînt pretenţioase faţă de sol şi climă,
Cotoneaster bullata, Cotoneaster microphylla, Cotoneaster divaricata suportă
umbrirea.
Se folosesc izolate, în grupuri, pe stâncării, la marginea masivelor, fiind
deosebit de apreciate pentru frumuseţea portului, a florilor şi fructelor.
3. Subfamilia Prunoideae
7.12.10. GENUL PRUNUS
Cuprinde numeroase specii şi varietăţi ornamentale din cadrul genului
Prunus, arbori şi arbuşti, cu o largă utilizare în cadrul spaţiilor verzi, decorând prin
florile frumoase, albe sau roz, simple sau duble, uneori parfumate. Abundenţa
înfloririi în cursul primăverii este pusă în valoare prin plantarea izolată, în grupuri
sau în combinaţii cu alte specii, la marginea masivelor. Numeroase specii fiind
cunoscute de la pomicultură, în cadrul genului se vor caracteriza morfologic şi
biologic numai speciile şi varietăţile ornamentale.
Grupa migdalilor şi piersicilor ornamentali
Prunus tenella (Migdalul pitic). Este un arbust de talie mică (60-100 cm),
care drajonează, întâlnit spontan în zonele de stepă. Decorează prin florile roz, mici
61
si solitare, care îmbracă ramurile. Varietăţi: alba (flori albe). Rezistă la uscăciune;
se foloseşte în grupuri şi masive omogene.
Prunus amygdalus (Migdalul). În spaţiile verzi se cultivă var. purpurea
(flori roz-purpurii), var. roseo-plena, var. pendula. Specia şi varietăţile sunt
heliofile, termofile, xerofite.
Prunus triloba este un arbust termofil şi heliofil, cu talia 3-5 m şi flori roz
pal. Se cultivă îndeosebi varietatea plena, cu flori duble (2-3 cm), atât pentru
parcuri cât şi în scopul obţinerii de lăstari floriferi tăiaţi, în cazul conducerii ca tufe,
altoirea se face cât mai jos, pe puieţi de piersic din sămânţă.
Prunus persica prezintă varietăţi de interes pentru parcuri, ca:
atropurpurea, cu frunze purpurii si flori roz; duplex, cu flori duble roz, albo-plena,
cu flori duble, albe; pendula Plantele sunt foarte exigente faţă de lumină şi
sensibile la îngheţurile târzii.
Grupa cireşilor ornamentali
Prunus avium (Cireşul păsăresc) cu varietăţile ornamentale: plena,
pendula, salicifolia (cu frunze înguste), prezintă plante heliofile, uşor termofile şi
puţin rezistente la secetă.
Prunus cerasus (Vişinul) cu varietăţile: rhexii (flori albe, duble),
persiciflora (flori roz, duble), semperflorens (remontant, flori roz) se comportă bine
şi la semiumbră, rezistă la secetă şi ger.
Prunus glandulosa (Vişinul japonez) prezintă plante cu talia l-1,5 m,
frunze ovate sau lung lanceolate, flori roz, câte 2-3 în fascicule, fructe roşii, mici.
Se cultivă var. albo-plena, var. sinensis (flori albe, cu înflorire târzie, V-VI).
Prunus serrulata (Cireşul japonez) prezintă arbori de 10-15 m, cu frunze
ovat-lanceolate şi flori albe, câte 3-5 în raceme, înflorind înainte de înfrunzîre.
Deosebit de apreciate sunt soiurile: Hisakura (flori duble, roz), Yashino (flori albe),
Ukon (flori galbene-verzui, duble) ş.a. Rezistă destul de bine la ger, necesită soluri
revene, profunde.
Prunus mahaleb (Vişinul turcesc) cu varietăţile: pendula, decorativă prin
portul pletos;
Grupa mălinilor ornamentali (cu flori în raceme)
Prunus padus (Mălinul) cu soiurile pendula, flore-plena, aurea,
aucubaefolia (frunzele pătate cu galben) este o specie cu mare amplitudine ecolo-
gică, rezistă la fum.
62
Primus serotina (Mălinul american) cu var. salicifolia şi pyramidalis este
o specie neexigentă, rezistentă la ger şi secetă.
Prunus laurocerasus este o specie foarte decorativă prin frunzele persis-
tente, lucioase, florile mici, albe, în raceme erecte, de 5-12 cm lungime. Este
nerezistentă sub 18°C, xerofită.
Primus cerasifera (Corcoduş) prezintă varietăţile: atropurpurea, cu frunze
roşii, flori roz, fructe roşii; nigra, cu frunze purpurii închis; hessei, cu frunze roşii
marginate cu gălbui; pendula; elegans, cu ramuri subţiri, lungi, şerpuitoare.
Prunus domestica ssp. insititia (Goldan) prezintă var. pyramidalis, var.
pendula.
Prunus spinosa (Porumbar) prezintă varietăţile purpurea, plena,
variegata.
4. Subfamilia Rosoideae
7.12.11. GENUL KERRIA
Kerria japonica (Teişor) originar din Japonia, China, mult răspândit în
grădinile noastre, este un semiarbust de 1,2-1,5 m, ce formează tufe pluritulpinale.
Frunzele sunt alterne, oblong-ovate, dublu serate, pe faţă glabre, iar dorsal
pubescente, verzi, palid. Florile sunt solitare, galbene, mari, fructele achene, brune
negricioase; înfloreşte în mai-iunie.
Varietăţi pleniflora Witte, var. picta S., var. variegata. Se înmulţesc prin
butăşire în verde, drajoni şi despărţirea tufei. Se utilizează fie izolat, fie împreună
cu alţi arbuşti sau pe lângă masive de arbori şi în lungul gardurilor, la semiumbră.
7.12.12. GENUL ROSA.
Trandafirii sunt arbuşti erecţi, urcători sau târâtori, cu talia variabilă,
cuprinsă în funcţie de specie şi varietate, între 0,3-5 m. Tulpinile sunt acoperite cu
ghimpi şi sete; frunzele de regulă sunt imparipenat compuse, stipelate, lucioase sau
mate. Florile, solitare sau în inflorescenţe corimbiforme, sau umbeliforme, sunt
foarte variate ca formă, număr de petale, colorit si parfum, înfloresc o singură dată
sau continuu în cursul perioadei de vegetaţie (trandafirii remontanţi). Fructele
(măceşe), la foarte multe specii, sunt decorative prin abundenţă, formă si coloritul
intens. Trandafirii sunt plante cu o deosebită valoare ornamentală, cultivaţi din cele
mai vechi timpuri.
63
În decorul parcurilor şi grădinilor trandafirii au multiple utilizări: plantaţi în
borduri, rabate si masive cu contur neregulat (trandafirii de talie mică), ca plante
izolate sau în grupuri (speciile botanice, trandafirii de talie mare, trandafirii cu
trunchi), palisaţi pe portice, treiaje sau pergole (trandafirii agăţători), plantaţi în
vase şi jardiniere (trandafirii pitici). Gruparea trandafirilor după habitus şi folosinţă
se poate face în modul următor:
1. măceşi decorativi (specii spontane) şi trandafirii de parc;
-trandafirii de grădină şi pentru flori tăiate, cu mai multe subgrupe:
-trandafiri remontanţi
-trandafiri Thea
-trandafiri perneţieni
-trandafiri hibrizi de Thea
2. trandafiri pentru platbande şi ghivece
-trandafiri poliantha
-trandafiri hibrizi de poliantha
-trandafiri floribunda
3.trandafiri miniatur
3.trandafiri urcători şi semiurcători.
1. GRUPA MACEŞILOR DECORATIVI ŞI A TRANDAFIRILOR DE PARC
Această grupă include specii spontane ale genului Roşa şi soiurile acestora.
Sunt plante puţin pretenţioase, rezistente la ger. Majoritatea cresc ca tufe mari, cu
ramuri arcuite şi înfloresc o singură dată.
Rosa rugosa este arbust erect, înalt de 2 m, foarte viguros, cu frunze tipice,
rugoase, flori mari (6-8 cm), roşii până la albe, parfumate, fructe globuloase roşii,
mari (2-2,5 cm), foarte decorative.
Rosa foetida creşte înalt de 0,5-2 m, are flori solitare sau în inflorescenţe,
galbene, cu diametrul 3-6,5 cm, cu miros mai puţin plăcut, şi fructe globuloase,
roşii. Este rustic si foarte florifer (iunie-iulie).
Rosa rubiginosa este arbust de 2 m, des ramificat, cu flori roz (câte 1-3)
indicat pentru garduri vii. Florile şi frunzişul sunt plăcut mirositoare, mai ales pe
vreme umedă.
Rosa hugonis este o specie foarte apreciată pentru înflorirea bogată (mai-
iunie), florile solitare, galbene deschis, de circa 5 cm în diametru, si fructele
64
globuloase, stacojii.
Rosa centifolia (Trandafirul de dulceaţă) este deosebit prin florile roşii,
roz sau albe, involte, parfumate. Cultivat de multă vreme, are numeroase soiuri
ornamentale, printre care grupa „Muscosa" cu flori mari (Blanche Moreau alb),
grupa „Pomponia" cu talie mică (50cm) şi flori mici; soiuri mai recente -Black Boy
(grena închis), Parkjuwel (flori foarte mari, roşii).
Rosa gallica (Trandafirul de Provence) este printre cele mai vechi specii
luate în cultură, şi de la care s-au obţinut numeroase soiuri. Specia tip are flori roşii
de 4-8 cm diametru, fructe roşu închis.
Rosa damascena (Trandafirul de Damasc) creşte până la 2 m înălţime,
este foarte decorativ prin florile involte, roz sau roşii, foarte parfumate, grupate câte
3-5. Este folosit şi pentru extragerea esenţei de trandafir.
Rosa moschata (Trandafirul cu parfum de mosc) are ramuri arcuite si
agăţătoare, flori semiinvolte, roz, câte 4-5; este sensibil la ger.
Rosa wichuraiana este arbust cu tulpini repente, lungi de 3-5 m, cu frunziş
lucios si flori albe, mirositoare, de 4-5 cm diametru, în corimbe piramidale. Este
utilizat pentru stâncării, taluzuri pietroase.
2. GRUPA TRANDAFIRILOR DE GRĂDINĂ ŞI PENTRU FLORI TĂIATE
Reuneşte soiuri cu habitus arbustiform, de talie mică si mijlocie (0,50-1,20
m) cu înflorire continuă; florile sunt mari, solitare sau grupate câte 2-3, adesea
parfumate, cu o mare variaţie a coloritului. Din cadrul acestei grupe, trandafirii
remontanţi, trandafirii Thea şi trandafirii perneţieni, altădată foarte cultivaţi,
cedează locul hibrizilor de Thea, mai rezistenţi şi mai viguroşi.
Trandafirii remontanţi (trandafirii Thea x Rosa damascena sau Rosa
gallica) au deschis în secolul trecut seria trandafirilor cu înflorire continuă. Cuprind
soiuri cu flori mari şi involte albe, roz sau roşii. Foarte apreciaţi sunt trandafirii tip
„Lambertiana".
Trandafirii Thea -soiuri cu flori mari, elegante, parfumate, proveniţi din
specia Rosa odorata, sensibile la ger, indicate pentru staţiuni calde.
Trandafirii perneţieni obţinuţi iniţial din Rosa foetida au flori galbene,
arămii, portocalii, roz cu nuanţe galbene şi portocalii: Rudolf Palocsay (galben-
portocalii), President Herbert Hoower (portocaliu), Contesse Vandal (roz-
portocaliu) ş.a.
Trandafirii hibrizi de Thea cei mai cultivaţi în prezent (Rosa thea hybrida)
65
sunt superiori prin vigoare şi rezistenţa la ger, înflorirea susţinută şi marea
diversitate a formei şi culorii florilor. Dintre soiurile cele mai valoroase şi mai
recente, grupate pe culori, cităm:
-roşu închis: Norita, Mister Lincoln, Tatjana
-roşu viu: Proud Land, Melina, Red Queen
-roz intens: Electron, Shannon, First Lady
-roz: Carina, Pariser Charme, Royal Highness
-galben: Mabela, Landora, Whisky
-portocaliu-alb: Lolita, Royal Dane, Valencia
-lile-albăstrui: Meinzer Fastnacht, Kolner Karneval, Silver Star
-bicolore: Neue Revue (gălbui bordat cu roşu intens), Susan (galben bordat
cu roz).
3. GRUPA TRANDAFIRILOR PENTRU PLATBANDE ŞI GHIVECE
Trandafirii polyantha şi hibrizii de polyantha cuprind soiuri de talie mică
sau mijlocie, cu flori mici sau mijlocii, simple sau duble, de diferite culori în
general neparfumate. Dintre soiurile recente, grupate pe culori se evidenţiază:
-roşu: Worishofen, Gruss an Bayern, Tornado
-roşu-portocaliu: Esperanza, Gărtnerfreude, Topsi
-portocaliu: Finale
-violet: News
-galben cu portocaliu şi roşu: Rumba
-alb: Schneewittchen
-roz: Tip Top.
Trandafirii floribunda au caractere intermediare între hibrizii de poliantha şi
hibrizii de Thea: flori mai mari, inflorescenţe cu un număr mai mic de flori, talie
variabilă. Este grupa cea mai apreciată pentru decorul parcurilor şi grădinilor, având
o mare gamă de soiuri, de o largă variaţie cromatică.
Printre cele mai frumoase soiuri recente se situează:
-roşu: Foc de tabără (creaţie autohtonă — R. Wagner, Cluj), Meggido, Mercy,
Ponderosa;
-portocaliu: Anabell, Belinda, Zorina, Bonfire, Houston;
-roz: Anita, Sonia, Faberge, Mambo;
-alb: Akito, Schneewalzer, Weisse The Queen Elisabeth Rose;
-galben: Friesia, Norris Pratt.
66
Trandafirii miniatur sau trandafirii pitici, au talia mică (30-35 cm), florile
relativ mici, involte, în general lipsite de parfum. Sunt indicaţi pentru platbande
joase şi ghivece.
-roşie: Coralin, Starina Scarlet Gem
-roz: Little Sunset, Rosmarin, Fresh Pink
-galben-portocaliu: Baby Maskerade
-galben: Bit O'Sunshine
4. GRUPA TRANDAFIRILOR URCĂTORI ŞI SEMIURCĂTORI
Cuprinde specii şi soiuri cu tulpini lungi, flexibile, cu flori mici sau mari,
care înfloresc o singură dată sau continuu.
Trandafiri urcători neremontanţi. Rosa wichuraiana este una din cele mai
frumoase specii urcătoare, cu frunziş lucios şi flori parfumate, albe, de 4-5 cm în
diametru, grupate în corimbe, cu înflorire tardivă (august). Specia şi hibrizii sunt
sensibili la ger. Dintre soiuri amintim: Excelsa (roşu), Dorothy Perkins (roz),
Golden Climber (galben), Pauls's Scarlet Climber (roşu). În aceeaşi grupă se
încadrează hibrizii urcători obţinuţi din Rosa multiflora: Stella (roşu),
Tausendschön (roz), din Rosa rubiginosa: Flammentanz (roşu), Roteflamme (roşu).
Trandafirii urcători remontanţi grupează hibrizi de Rosa alpina, Rosa
setigera, Rosa multiflora, Rosa wichuraiana, forme urcătoare (mutaţii) din grupele
hibrizi de Thea, hibrizi de poliantha şi floribunda. Sunt preferaţi pentru înflorirea
permanentă, oferind un decor continuu.
Printre cele mai apreciate soiuri, în prezent se numără:
-soiuri cu flori mari: Climbing-The Queen Elisabeth Rose (roz), Casino (galben),
Cordon Rouge (roşu-portocaliu), Schwansee (alb-roz), Coral Dawn (roz-coral);
-soiuri cu flori mijlocii: Solo (roşu), Royal Gold (galben), Morgengrus (roz),
Golden Showers (galben), New Dawn (roz pal).
Tehnologia culturii trandafirilor. Trandafirii se înmulţesc prin seminţe
(speciile sălbatice), prin altoire (soiurile), butăşire în uscat (trandafirii urcători
provenind din Rosa multiflora şi Rosa wichuraiana), butăşire în verde (trandafirii
poliantha pitici şi trandafirii miniatur).
Înmulţirea prin seminţe. Pentru asigurarea unei germinaţii satisfăcătoare
seminţele se recoltează în momentul optim în funcţie de specie: la Rosa canina în
faza de pârgă a fructelor (altfel repausul seminal este lung şi răsărirea foarte
neuniformă, chiar în condiţii de stratificare a seminţelor), la R. multiflora ş.a. în
67
faza de coacere completă. Seminţele extrase din pulpă se stratifică în nisip reavăn.
Semănatul se recomandă să se facă toamna pentru R canina si primăvara pentru
celelalte specii.
Puieţii din semănătură, în vârstă de un an, sunt plantaţi în pepinieră pentru
formare ca plante decorative sau pentru altoire.
Înmulţirea prin altoire este procedeul cel mai frecvent folosit pentru soiurile
de trandafiri. Ca portaltoi se folosesc specii spontane, îndeosebi Rosa canina şi mai
puţin Rosa multiflora (indicat pentru trandafirii de ghivece, pentru polyantha şi
urcători), Rosa rubiginosa (pentru hibrizii de R. lutea), Rosa rugosa (pentru
trandafirii de ghiveci si pentru cei cultivaţi în soluri umede, humifere, unde nu
reuşesc pe Rosa canina sau Rosa multiflora).
Cele mai importante selecţii de portaltoi Rosa canina sunt:
-Rosa canina inermis, aproape lipsit de spini, până în prezent cel mai bun pentru
trandafirii urcători şi polianta, pentru trandafirii cu trunchi;
-„Favorit": (selecţie R.F.G.)-fără spini, cu afinitate bună pentru toate
soiurile.
Pentru obţinerea de trandafiri tufă se plantează puieţi cu grosimea de 4-6
mm, care se altoiesc în acelaşi an, la colet, în ochi dormind. Pentru obţinerea
trandafirilor cu trunchi se plantează puieţi groşi (6-12 mm); după 2 ani se elimină
ramurile crescute, cu excepţia celei mai bune. Pe aceasta se execută altoirea în
oculaţie (3 muguri) la înălţimea dorită, cel mai frecvent 100-120 cm, iar pentru
trandafirii pletoşi 140-180 cm (cu altoaie de trandafiri urcători).
Butăşirea in verde se execută în iunie-iulie, în răsadniţe, folosind lăstari
semilemnificaţi. Pentru trandafirii miniatur, butăşirea se face în seră în martie-
aprilie, în urma forţării plantelor mamă cultivate în ghivece.
La butăşirea în uscat, la unele specii se recomandă eliminarea tuturor
mugurilor din partea inferioară a butaşilor (R. rugosa, R. multiflora). Butaşii se
plantează în teren în martie-aprilie.
Exigenţe culturale. Toţi trandafirii preferă un sol uşor, bogat în humus, reavăn.
Culturile necesită îngrăşarea periodică cu gunoi de grajd (toamna) şi cu
îngrăşăminte chimice (toamna sau primăvara şi după primul val de înflorire).
Protecţia de iarnă prin muşuroire este necesară pentru soiurile şi speciile
sensibile la ger şi îngheţuri: trandafirii Thea, hibrizi de Thea, perneţieni, remontanţi,
polyantha, hibrizi de polyantha, floribunda, miniatur, Rosa moschata, Rosa
wichuraiana. Dintre cele citate, polyanthele şi floribundele sunt mai rezistente,
68
totuşi necesită muşuroirea, mai ales în zonele reci. Trandafirii cu coroană care nu se
pot apleca pentru îngropare, şi trandafirii urcători (cei sensibili) se protejează prin
învelirea cu diferite materiale.
Tăierile se aplică diferenţiat, după caracteristicile biologice ale speciilor şi
soiurilor şi forma de creştere.
Speciile spontane şi trandafirii de parc nu necesită lucrări de tăiere speciale;
se înlătură numai ramurile uscate şi cele care îndesesc prea mult tufa.
La trandafirii urcători din Rosa multiflora si Rosa wichuraiana (inclusiv hi-
brizii), care au capacitatea de a lăstari anual de la bază, se îndepărtează ramurile de
2 şi mai mulţi ani; ramurile florifere păstrate se scurtează la 50- 150 cm, în funcţie
de poziţie.
La urcătorii remontanţi hibrizi de Thea, care produc ramuri noi către partea
superioară a plantei, se execută tăieri scurte (cepi) către baza plantei pentru a
stimula formarea de ramuri noi, tăierea uşoară a ramurilor lungi (etajat la cei
palisaţi vertical) şi scurtarea lăstarilor laterali floriferi inseraţi pe acestea.
În general se recomandă tăieri moderate, pentru a nu slăbi vigoarea şi
longevitatea plantelor.
La trandafirii de grădină, la polianthe şi la floribunde se reţin 3-7 ramuri
anuale cu poziţie echilibrată; numărul lor este în funcţie de vigoarea plantelor şi
capacitatea de lăstărire (mai numeroase la polianthe); scurtarea acestora se face la
4-10 muguri în funcţie de vigoare (mai scurt ramurile slabe şi mai lung cele
puternice şi groase).
7.13. FAMILIA SAXIFRAGACEAE
În cadrul acestei familii sunt cuprinse genurile: Deutzia, Philadelphus,
Hidrangea ale căror specii sunt reprezentate în majoritatea lor prin arbuşti sau
arbustoizi cu utilizări ornamentale.
7.13.1. GENUL DEUTZIA.
Acesta cuprinde specii originare din Asia (Himalaia) şi Mexic, reprezentate
prin arbuşti cu frunze opuse, pubescente, cu marginile serate sau crenate. Flori
complete, alba, roz sau purpurii în cime, raceme sau panicule, pe lăstarii axilari.
Fructul este o capsulă sferică, cu seminţe mărunte, cu câte o mică aripioară.
69
Se înmulţesc prin seminţe şi butaşi. Sunt mult utilizate în grădini şi parcuri,
ca tufe în masiv sau pe marginea grupelor sau masivelor de arbori. Se pot obţine şi
flori tăiate în cultură sau forţate în cursul iernii.
Deutzia discolor este arbust de 2 m cu scoarţa lăstarilor roşie-brună,
exfoliată. Frunzele de 3-7 cm, oblong lanceolate, pe faţă scabre, dorsal verzui-
alburii, cu peri stelaţi. Florile strânse în corimbe, înfloresc în iunie.
Deutzia gracilis prezintă tufe de 0,5-1 m, lăstari cenuşii-gălbui, frunze de
3-6 (8) cm, oblong lan-ceolate, pe faţă cu peri stelaţi, flori albe în panicule sau
raceme erecte de 4-9 cm; înflorire în mai-iunie. Dintre hibrizi: Lemoinei şi Rosea.
Deutzia scabra are tufe de 2,5 m, cu lăstarii, roşii-bruni; frunze de 3-8 cm,
ovate până la oblong lanceolate, crenat-dinţate, pe ambele feţe stelat pubescente.
Florile sunt albe în panicule erecte, înflorire în iunie-iulie, var. watereri (Deutzia
crenata-plena) flori albe duble, var. plena (Deutzia crenata flore plena ) flori
duble-purpurii.
Deutzia vilmorinae are tufe de 2 m, frunze de 3-6 cm, oblong lanceolate,
flori albe în corimbe de 5-7 cm diametru. Dintre hibrizi: Deutzia x lemoinei,
Deutzia x rosea.
7.13.2. GENUL PHILADELPHUS
(Iasomie, lămâiţă). Cuprinde specii provenite din America de Nord, Asia şi
sudul Europei, foarte răspândite şi apreciate pentru înflorirea bogată, în majoritate
cu flori parfumate, înmulţirea se face prin butăşire.
Plantele acestui gen sunt arbuşti-tufe, cu frunze opuse întregi sau dinţate,
flori albe complete, solitare sau în raceme şi cime. Fructul este o capsulă cu seminţe
mici. Cele mai frumoase si mai folosite specii sunt:
Philadelphus coronarius prezintă tufe de 3 m înălţime, lăstarii bruni-
castanii, ramurile se exfoliază, frunze de 4-8 cm ovate, ovat-oblongi, flori albe-
gălbui, mirositoare, câte 5-7 raceme; înfloreşte în iunie.
Varietăţi: aureus (cu frunze galbene-verzui), duplex (cu flori duble) este
foarte răspîndit în grădini publice şi particulare, fiind rezistent la ger, fum şi parţial
la secetă.
Philadelphus gordonianus are tufe de 4 m, lăstari păroşi, ramurile cenuşii-
gălbui nu se exfoliază, frunze de 4-8 cm ovate, ovat-lanceolate, flori câte 7-9 în
raceme strânse, slab mirositoare, cu înflorire în iunie-iulie. Rezistent la ger şi
apreciat pentru înflorirea sa bogată.
70
Philadelphus delavayi prezintă tufe până la 5 m, lăstari purpurii, ramurile
cenuşii-brune sau castanii, se exfoliază. Frunze sunt de 3-6 cm, ovat-oblongi, flori
albe, mirositoare, câte 5-11 în raceme, înflorire în iunie.
Philadelphus inodorus var. grandiflorus este un arbust de 3 m cu frunze
ovate, de 3-6 cm, flori 4-5 cm diametru, cu înflorire în iunie. Este un arbust apreciat
prin frunzele sale lucitoare, prin florile albe mari ca şi prin forma arcuită a
lăstarilor.
În cultură se află o serie de hibrizi: Philadelphus cymosus; Philadelphus
falconieri, Philadelphus x insignis.
Philadelphus lemoinei cu mai multe varietăţi: Avalanche, Dame blanche,
Mont Blanc etc.
7.13.3. GENUL HIDRANGEA.
Cuprinde numeroase specii originare din Asia (China, Japonia) şi America.
Deoarece unele specii de Hidrangea (hortensii) au fost tratate mai pe larg în cursul
de floricultură ca plante de seră, de exemplu Hidrangea macrophylla şi
Hidrangea paniculata, în cursul de faţă se vor descrie în plus speciile Hidrangea
arborescens, Hidrangea bretschneideri, Hidrangea quercifolia.
Se reaminteşte că plantele cuprinse în acest gen, ca habitus pot fi
semiarbuşti, arbuşti şi chiar arbori de talie potrivită (Hidrangea paniculata, în
condiţiile din China şi Japonia). Hortensiile au frunze opuse, simple, cu marginea
crenată. Florile complete, cele fertile, hermafrodite, spre centru, iar cele sterile spre
marginea inflorescenţei, cu sepale petaloide. Culoarea: albe, roz şi albastre, de
nuanţe şi tonuri variate. Fructul este o capsulă cu 2-5 loji, seminţele sunt mici, mai
mult sau mai puţin aripate, înmulţirea speciilor cultivate în sere şi răsadniţe se face
prin butăşire, iar a speciilor cultivate în aer liber prin marcotaj, cu muşuroi sau prin
butaşi.
Hidragea arborescens este plantă arbustiferă de 0,8-1 (3) m înălţime, cu
lăstari dispers păroşi. Frunzele de 6-20 cm lungime, ovate până la eliptice, serate.
Florile albe în corimbe de 5-15 cm diametru.
Forma grandiflora, cu toate florile sterile în capitule globuloase de 10-18
cm diametru, este deosebit de apreciată.
Această specie este rezistentă la gerurile potrivite şi suportă umbra uşoară a
masivelor pe lângă care este plantată.
Hidragea bretschneideri creşte până la 3 m înălţime, având lăstarii păroşi,
71
iar ramurile de culoare brună-măslinie cu numeroase lenticele. Frunzele de 7-12 cm
sunt ovate până la eliptice iar florile albe în corimbe de 10-15 cm diametru. Este
mai sensibilă faţă de geruri si umbră.
Hortensiile cu habitus arbustoid se utilizează ca tufe pe peluze sau pe lângă
grupuri de arbori şi arbuşti. Cele cu habitus de semiarbuşti, adăpostite în cursul
iernii în răsadniţe sau încăperi speciale, pot fi scoase vara pentru a forma covoare,
platbande şi rabate mult apreciate prin decorul frunzelor şi al florilor.
7.14. FAMILIA CAESALPINIACEAE
Această familie cuprinde specii ornamentale de subarbuşti, arbuşti şi arbori
cu frunze compuse, flori hermafrodite grupate în inflorescenţe şi fructele păstăi.
7.14.1. GENUL CERCIS
Cuprinde specii de arbuşti sau arbori răspândiţi în Europa de sud-est, Asia
de est şi America de Nord. Au muguri alterni, frunze simple, întregi, palmat-
nervate; florile în fascicule sau în raceme, apar înainte sau odată cu frunzele, chiar
şi pe tulpină; fructele sunt păstăi dehiscente.
Cercis siliquastrum (Arborele Iudei) este o specie de arbust sau arbore
care poate ajunge la 10 m înălţime. Are tulpina acoperită de o scoarţă negricioasă,
cu crăpături fine, coronamentul lat-oval, lujerii, brun-roşcaţi, glabri, cu lenticele
mici, numeroase şi mugurii ovoid ascuţiţi alipiţi de lujer, pubescenţi. Frunzele sunt
alterne, simple, reniforme, glabre, lung peţiolate. Florile au culoarea roz-purpuriu,
în fascicule, şi apar în aprilie-mai, înaintea înfrunzitului. Fructele sunt păstăi de 7-
10 cm lungime, care se păstrează mult timp pe arbore; seminţele sunt ovat- eliptice,
turtite, tari, de culoare brună.
Dintre varietăţi menţionăm: var. alba, cu flori albe şi var. variegata, cu
frunze striate cu alb.
Este o specie deosebit de ornamentală prin forma frunzelor şi prin
abundenţa florilor ce apar timpuriu, înaintea înfrunzitului, chiar pe tulpină.
Este o specie termofilă, sensibilă la ger şi îngheţuri târzii, care vegetează
bine în locuri adăpostite, pe soluri nisipoase. Rezistă bine la uscăciune. Se
înmulţeşte prin seminţe, altoire şi butăşire.
Au fost făcute şi încercări reuşite de marcotare. Semănarea în pepinieră se
72
face toamna, după recoltare, sau primăvara când se foloseşte sămânţa stratificată.
Semănarea se mai poate face în februarie-martie, în răsadniţe, în lădiţe. Altoirea se
poate face în ianuarie, în seră. Se folosesc puieţi de un an, păstraţi în lădiţe cu
muşchi umed. Se practică altoirea în despicătură, folosindu-se lujerii din sezonul
precedent de vegetaţie. Puieţii altoiţi se plantează în vase de lut conţinând pământ
nisipos. Butăşirea se practică mai rar, primăvara, în seră, cu butaşi lignificaţi.
Cercis canadensis este un arbore care ajunge la 12 m înălţime, cu lujeri
verzi, muguri roşii, frunze ovate, la bază cordate, la vârf scurt acu-minate, cu florile
mai mici, de culoare roz-deschis, în fascicule, mai puţin decorative ca specia
precedentă, cu fructele păstăi de 6-8 cm. Este o specie mai rustică şi mai rezistentă
la ger, dar mai puţin decorativă decât Cercis siliquastrum.
În parcuri şi grădini aceste specii se întrebuinţează în mod individual sau în
grupuri, fiind preţuite pentru înflorirea abundentă, timpurie, înaintea înfrunzitului şi
prin forma particulară a frunzelor.
7.14.2. GENUL GLEDITSIA
Cuprinde specii din Europa, Asia, Japonia, Africa tropicală, Argentina etc.
La noi în cultură există 5 specii. Sunt arbori spinoşi, cu frunze alterne, uneori
fasciculate, cu flori poligame în raceme sau panicule, cu fructul o păstaie turtită.
Sunt arbori ornamentali, rustici. Se înmulţesc uşor prin sămânţă.
Gleditsia triacanthos (Glădiţă) este un arbore originar din partea de sud-
est a Americii de Nord care ajunge la noi la înălţimea de 40 m. Atunci când se
dezvoltă în masiv are tulpina dreaptă. Scoarţa este de culoare cenuşie-deschis si
formează ritidom subţire. Coroana este largă şi răsfirată. Ramurile, lujerii si uneori
chiar tulpina prezintă spini lungi, simpli sau ramificaţi. Frunzele sunt simplu sau
dublu paripenat-compuse; toamna capătă o culoare galbenă. Florile, în raceme
înguste, sunt mici, galbene-verzui, mirositoare, melifere şi apar târziu, în iunie-iulie.
Fructul este o păstaie indehiscentă, de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime, ce
conţine seminţe obovate, brune, cu tegumentul tare. Păstăile rămân pe arbore până
primăvara. Fructifică anual şi abundent. Lăstăreşte mai slab decât salcâmul şi
drajonează. Are o creştere rapidă şi o longevitate de peste 100 de ani.
În cultură sunt cunoscute mai multe varietăţi: var. inermis, fără spini; var.
pendula, cu ramuri subţiri, pendule, f. piramidalis, cu port piramidal.
Glădiţa are mare nevoie de lumină şi cere un climat mai călduros. Suportă
bine seceta. Rezistă mai bine decât alte specii la inundaţii, pe terenuri sărăturoase,
73
pe soluri bogate în carbonaţi. Este puţin atacată de dăunători. Este vătămată de vânt.
Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănăturile de toamnă (după 15 septembrie)
dau rezultate bune, chiar dacă se fac cu seminţe nepregătite, recoltate în aceeaşi
toamnă. Semănăturile de primăvară se fac cu seminţe pregătite prin forţare.
Forţarea se execută ţinând seminţele 1-2 minute în apă la 100°C şi apoi 10-12 ore în
apă caldă la 60-70°C. Se mai pot trata seminţele cu ajutorul unei soluţii de HCl
37% în care se ţin timp de 30 minute.
Glădiţa este mult întrebuinţată în parcuri si grădini, în special pentru garduri
vii înalte, impenetrabile, care au însă dezavantajul că se răresc cu timpul, necesită
completări şi se tund cu o oarecare greutate. Este folosită de asemenea ca arbore
izolat în masive, grupuri şi pe alei, fiind preţuită pentru creşterea rapidă, marea
rusticitate, pentru frumuseţea frunzişului şi fructele decorative, care rămân pe
ramuri în timpul iernii.
Gleditsia japonica este un arbore care ajunge până la 25 m înălţime, spinos,
cu lujerii tinerii piypurii, frunzele de 25-30 cm lungime, simplu sau dublu penate,
cu foliole ovate, oblongi, pe faţa lucitoare, cu flori scurt pedunculate, în raceme, cu
fructele răsucite, de 25-30 cm lungime.
În parcuri acest arbore are un aspect ornamental prin frunzişul său fin,
lucitor.
7.15. FAMILIA PAPILIONACEAE
7.15.1. GENUL SOPHORA
Dintre speciile genului, la noi se cultivă:
Sophora japonica (Salcâmul japonez, sofora) este arbore originar din
China şi Coreea, ajunge la înălţimea de 20 m. Are tulpina acoperită cu o scoarţă la
început netedă, de culoare verde-închis, apoi cenuşie; formează ritidom de timpuriu.
Coroana este globuloasă, deasă. Lujerii sunt verzi, glabri. Mugurii sunt alterni,
mici, îngropaţi parţial în cicatrice. Frunzele sunt imparipenat compuse, de 15-25
cm, cu 7-11 foliole ovate sau ovat-lanceolate, verzi-închis şi lucitoare pe faţă, pe
dos glauce şi alipit pubescente. Florile sunt galben-pal, în panicule terminale,
erecte. Păstaia este indehiscentă, strangulată între seminţe, de culoare verde, de 5-
10 cm lungime. Seminţele sunt ovale, negre.
În cultură se cunosc: f. pendula, f. variegata, cu foliolele alb-gălbui şi
74
Columnaria cu portul piramidal. Sofora este o specie de lumină care suportă în
tinereţe umbrirea. Preferă staţiunile mai calde, ferite de geruri. Rezistă la secetă,
fum şi gaze. Suportă prezenţa calcarului în sol.
Se înmulţeşte prin sămânţă. Seminţele, chiar neforţate, semănate primăvara
devreme, răsar în aceeaşi primăvară; totuşi este bine ca, înainte de semănat, să fie
ţinute în apă 12-14 ore.
Înmulţirea varietăţilor ornamentale se face prin altoirea în despicătură, în,
sere. Portaltoaiele sunt puieţi de 2-3 ani, obţinuţi prin sămânţă, transplantaţi de
primăvara în ghivece de pământ şi aduşi în seră cu două săptămâni înainte de altoit.
Altoaiele se confecţionează din lujerii formaţi în sezonul curent de vegetaţie,
lungimea lor fiind de 8-10 cm.
Sofora este un arbore ornamental, cultivat în parcuri şi grădini, solitar, La
grupuri sau la marginea masivelor, fiind preţuit pentru coronamentul său globulos,
plângător sau piramidal, pentru frumuseţea frunzelor sale lucitoare, dispuse ordonat,
şi înflorirea sa târzie (iulie). Se evită folosirea ca arbore de aliniament din cauza
păstăilor care se fragmentează şi cad, murdărind trotuarele şi provocând alunecarea
pietonilor.
7.15.2. GENUL CLADASTRIS
Dintre speciile genului, la noi se cultivă: Cladrastis lutea este o specie
originară din America de Nord şi Asia de est. Ajunge la 15 m înălţime. Are scoarţa
trunchiată netedă, cenuşie-închis, coroana largă, deasă, cu ramuri fragile. Lujerii
sunt bruni, glabri. Mugurii sunt alterni, nuzi, suprapuşi, înconjuraţi de o cicatrice în
formă de potcoavă. Frunzele sunt penat compuse, mari de peste 20 cm, cu foliole
eliptice de 7-10 cm; toamna se colorează în galben-auriu. Florile sunt albe, în
panicule pendule de 25-44 cm, mirositoare; apar în iunie. Fructele sunt păstăi de 7-8
cm, turtite, târziu dehiscente.
Este o specie exigentă faţă de sol şi climă. Necesită cultivarea pe soluri
fertile profunde, revene, în lumină, dar cu adăpost lateral. Zăpada şi furtunile îi
provoacă rupturi în coronament.
Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi. Semănăturile se fac în luna februarie-
martie, în seră. Butăşirea se practică în decembrie, cu butaşi de rădăcină de 5-8 cm
lungime; în aprilie se plantează în pepinieră.
În parcuri şi grădini acest arbore este foarte apreciat pentru inflorescenţele
mari, mirositoare, care în momentul scuturării, prin abundenţa lor, dau impresia
75
unei ninsori căzute împrejurul arborelui. Culoarea frunzelor, care toamna devin
galbene-aurii, îl recomandă, de asemenea, ca un frumos arbore de ornament. Se
foloseşte în mod individual sau în grupuri.
7.15.3. GENUL GENISTA
(Grozamă). Cuprinde specii spontane şi cultivate; ca plante ornamentale,
sunt în general puţin răspândite în ţara noastră. Se înmulţesc prin sămânţă.
Genista tinctoria (Drobiţa) este un arbust răspândit în Europa, Asia şi
America de Nord, care ajunge la 0,3-0,6 m, cu ramuri virgate, uneori în formă de
mătură, muchiate, de culoare verde, cele mai multe terminate cu inflorescenţă.
Frunzele sunt simple, lanceolate, de l-4 cm, oblongi până la oblong lanceolate,
ciliate pe margini, verzi-închis pe faţa superioară. Florile sunt în raceme, galbene.
Fructele sunt păstăi turtite de 2-3 cm lungime, late de 3-5 mm, conţinând 5-10
seminţe orbiculare de culoare verzuie.
Dintre speciile care se mai cultivă în parcuri şi grădini în ţara noastră, cităm:
Genista germanica este indicată a se cultiva pe marginea aleilor, Genista pilosa cu
portul adesea radicant, folosită pe stâncării, în jurul tulpinii arborilor, ca un covor
des, Genista ovata ş.a.
Aceste specii sunt, în general, puţin exigente faţă de sol, preferind totuşi
solurile nisipoase, permeabile şi locuri însorite.
Se înmulţesc prin seminţe, butaşi sau prin altoire. Seminţele, care se
recoltează imediat după coacere, se seamănă în februarie, în răsadniţe.
Butăşirea se practică la Genista tinctoria în septembrie-octombrie, la pat
rece, iar la începutul iernii, butaşii se trec în vase de pământ. Butaşii se
confecţionează din lujerii laterali, semilignificaţi cu călcâi şi au o lungime de 5-10
cm. Se mai practică altoirea (în despicătură), în sere, primăvara pe portaltoi de
Laburnum anagyroides, înrădăcinat în ghiveci. Plantele de drobiţă sau grozamă se
folosesc în parcuri la lizierele de masive, ca borduri de alei, în grupuri sau, cele mai
decorative, în mod izolat.
7.15.4. GENUL CYTISUS
Cuprinde numeroase specii originare din regiunea mediteraneană.
Cytisus scoparius (Mătura verde) este un arbust originar din Europa
sudică, care ajunge până la 1,5 m înălţime. Are tulpinile des ramificate, verzi, cu 5
muchii. Frunzele sunt alterne, trifoliate, sau cele superioare, reduse la o foliolă,
76
obovate sau obovat-lanceolate, de 0,8-2 cm lungime. Florile sunt galbene-aurii,
foarte rar albe, fiind aşezate la subsuoara frunzelor câte l-2; înfloreşte în mai-iunie.
Fructele sunt păstăi înguste, dehiscente, conţinând 8-15 seminţe brune, negricioase.
Este o specie rustică, vegetând bine pe soluri sărace, uscate, dar lipsite de
calcar. Suferă din cauza gerurilor. Se înmulţeşte prin sămânţă. Aceasta se pregăteşte
la fel ca cea de salcâm şi se seamănă în aprilie, la 2 cm adâncime. Puieţii devin apţi
de plantat la vârsta de un an.
In parcuri şi grădini se întrebuinţează la margini de masive, sub formă de
boschete sau izolat, pe terenuri sărace, uscate; poate fi cultivat şi pe haldele miniere.
Cytisus nigricans este o specie spontană în regiunea de dealuri din ţara
noastră, ajungând la l-2 m înălţime. Are tulpina ascendentă sau erectă, cu scoarţa
cenuşie-închis, ramurile subţiri, verzi, cu peri argintii, alipiţi. Frunzele sunt
trifoliate, lung peţiolate, cu foliole acute, de 1-3 cm, eliptice sau ovate, pe dos
pubescente. Florile galben-aurii sunt în raceme terminale, erecte; apar în mai-iunie.
Fructele sunt păstăi mici de2-3 cm, păroase, conţinând 5-6 seminţe de culoare
castanie-închis.
Este o specie nepretenţioasă faţă de condiţiile de sol şi climă, preferând însă
solurile nisipoase, drenate şi locurile luminate. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin
butaşi sau prin altoire. Semănăturile se fac primăvara direct în pepinieră, sau în luna
martie, în seră (în acest caz se repică la pat rece, când puieţii au câţiva centimetri),
Butăşirea se practică în septembrie-octombrie, la pat rece, utilizându-se butaşii
lignificaţi de 8-15 cm lungime, cu călcâi, ce se plantează într-un amestec de 2/3
turbă, 1/3 nisip; în primăvară, butaşii înrădăcinaţi se plantează în ghivece. Altoirile
se execută în seră folosindu-se ca portaltoi puieţii de 2 ani de Laburnum
anagyroides, care în primăvara precedentă altoirii au fost transplantaţi în vase de
pămînt. Altoaiele sunt lujeri de 10—15 cm, lignificaţi, formaţi în sezonul precedent
de vegetaţie. Altoirea se face în luna martie, în despicătură sau sub scoarţă.
În cuprinsul spaţiilor verzi, drobul se amplasează în platbande, pe marginea
bordurilor, a boschetelor, pentru decorarea stâncilor şi a locurilor uscate şi însorite.
Cytisus praecox creşte sub formă de tufe globuloase, înalte de 1,5 m foarte
ramificate, cu numeroşi lăstari subţiri, verzi, ascendenţi, cu frunze mici. Este foarte
ornamental prin înflorirea timpurie, deosebit de bogată; florile sunt galben-crem
neplăcut mirositoare. Dintre formele ornamentale cităm: Hollandia, albus (flori
albe).
Specia şi varietăţile necesită soluri nisipoase, bine drenate; vegetează bine
77
în plină lumină; pentru menţinerea capacităţii decorative necesită tăieri după
înflorire, înmulţirea se face la fel ca la specia precedentă.
Se foloseşte în grupuri sau izolat, în peluze, stâncării, în combinaţii cu
plante perene etc.
Alte specii de interes ornamental sunt: Cytisus austriacus cu înflorire
târzie, Cytisus elongatus, care înfloreşte foarte abundent, Cytisus purpureus, cu
florile purpurii, foarte ornamentale.
7.15.5. GENUL LABURNUM
Cuprinde 3 specii răspândite în Europa de sud şi Asia de vest, preţuite în
cultura ornamentală, dintre care la noi este cultivat:
Laburnum anagyroides (Salcîmul galben) este un arbust întâlnit în
Europa de sud, ajunge la 7 m înălţime şi adeseori are port de arbore. Are scoarţa
măslinie, lujerii verzi-cenuşii, pubescenţi. Frunzele sunt alterne trifoliate, lung
peţiolate, cu foliole eliptice de 3-8 cm, aproape sesile. Florile în racem, lax, pendul,
lung până la 30 cm, galbene-aurii, melifere; înfloreşte în mai-iunie. Fructul este o
păstaie de 5-6 cm lungime, alungită, pubescentă, cu 3-7 seminţe mici, care se coc în
august.
Dintre varietăţi cităm: alschinger, cu foliole albăstrui-cenuşii, aureum,
variegatum, pendulum etc.
Este o specie heliofilă, rezistentă la secetă şi destul de rezistentă la ger,
puţin exigentă faţă de sol (nu suportă terenurile compacte), rezistă la fum şi la praf,
la umbrire.
Se înmulţeşte prin sămânţă, prin altoire şi prin butăşire. Semănarea se face
primăvara, fără stratificare. Altoirea se execută în iulie, în oculaţie; se mai poate
altoi în luna aprilie, în despicătură, după ce portaltoiul a fost retezat deasupra
primului mugure de la bază. Butăşirea se practică în noiembrie, folosindu-se butaşi
lignificaţi din sezonul curent de vegetaţie, având lungimea de 20-25 cm şi la bază
un mic călcâi. Butaşii se plantează direct în pepinieră.
În parcuri şi grădini, salcâmul galben este preţuit pentru inflorescenţele
mari, pendente, de culoare galbenă-aurie. Se întrebuinţează la marginea masivelor,
în compoziţia boschetelor sau chiar izolat. Este indicat pentru spaţiile verzi
industriale şi pentru zona litoralului.
Se mai cultivă Laburnum alpinum, specie mai rezistentă la ger şi
Laburnum watereri (Laburnum alpinum x Laburnum. anagyroides).
78
7.15.6. GENUL AMORPHA
Amorpha fruticosa (Salcâmul mic, amorfa) este un arbust originar din
America de Nord, care ajunge obişnuit la circa 3 m înălţime şi, mai rar, chiar până
la 6 m. Are o înrădăcinare puternică şi drajonează; tulpinile cu ramuri lungi, subţiri,
curbate, formează o coroană rară. Frunzele sunt imparipenat compuse, mari, cu
foliole numeroase (11-25), ovat-eliptice. înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai.
Florile mici, albastre, în raceme spiciforme, apar mai târziu decât ale salcâmului, în
iunie-iulie şi sunt melifere. Fructele sunt păstăi foarte mici, de 7-9 mm, curbate,
indehiscente, cu o singură sămânţă de circa 5 mm, brună, lucitoare. Este o specie
heliofilă, care preferă staţiunile calde, cu sezon lung de vegetaţie, rezistentă la
secetă, nepretenţioasă faţă de sol, dar preferându-le pe cele nisipoase, re vene.
Dintre varietăţile întrebuinţate în cultura ornamentală cităm: albiflora, cu
flori albe, pendula, cu ramuri pendule, crispa, cu frunzele ondulate ş.a.
Amorfa se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă primăvara, fără a fi
pregătite în prealabil prin stratificare sau prin forţare. Mai rar se practică butăşirea.
În acest caz butaşii se execută cu călcâi. Varietatea pendula se obţine prin altoire,
primăvara, în despicătură, pe portaltoi de Amorpha fruticosa. Lăstăreşte şi
drajonează puternic.
Amorfa este preţuită pentru parcuri şi grădini pentru interesantele sale
inflorescenţe de culoare liliachie-albăstruie şi pentru forma păstăilor. Este
întrebuinţată în boschete şi la marginea masivelor si pentru consolidarea terenurilor
în pantă şi a coastelor degradate.
7.15.7. GENUL WISTERIA
Wisteria sinensis (Glicina) este o liană originară din China, care ajunge la
20 m lungime. Lujerii şi frunzele sunt la început păroase, apoi glabrescente.
Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, lungi până la 30 cm, cu 7-11 (13)
foliole ovat-lanceolate, până la eliptice, de 4-8 cm lungime, lung acuminate. Florile
sunt albastre, mirositoare, de 2,5 cm, în raceme pendente, lungi de 15-30 cm,
înfloresc în mai-iunie. Fructul este o păstaie păroasă, coriacee, de 10-15 cm,
conţinând 1-3 seminţe.
Dintre varietăţi cităm varietatea alba, cu flori albe.
Este o specie care necesită soluri bogate, revene, uşoare, locuri însorite, la
79
adăpost de curenţii reci. Este destul de rezistentă la geruri.
Se înmulţeşte prin sămânţă, marcotaj, butăşire şi altoire. Semănatul se
execută primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, în pepinieră, în seră se poate semăna
toamna târziu şi iarna, în cutii, într-un amestec de 1/2 pământ lutos, 1/4 turbă sau
humus de pădure şi 1/4 nisip. Prin marcotaj se înmulţeşte primăvara, aplicându-se
marcotajul şerpuit la lăstarii din anul precedent. Pentru asigurarea înrădăcinării se
face o incizie la un mugur aflat în pământ. Butăşirea se practică cu butaşi de
rădăcină de 13-14 cm lungime, care se plantează primăvara în pământ nisipos, în
răsadniţe reci se poate executa butăşirea în verde, în vederea altoirii se folosesc
portaltoaie de Wisteria sinensis (puieţi de l-2 ani) proveniţi din seminţe.
Se mai practică altoirea pe butaşi înrădăcinaţi, cu rădăcină goală. Altoirea se
face în despicătură, în lunile februarie-martie; după altoire se plantează în ghivece,
iar după prindere se plantează la loc definitiv.
Glicina este o plantă agăţătoare mult preţuită pentru ornamentarea pe
verticală a pereţilor, balcoanelor, pergolelor, chioşcurilor.
Wisteria floribunda este o liană care ajunge la 8 m lungime. Are foliole
mai numeroase (13-19), la bază rotunjite şi la vârf acuminate. Florile sunt albăstrui-
violete în raceme mai lungi decât ale speciei precedente (20-25 cm) şi mirositoare.
Păstaia este îngustă la bază.
Are multe varietăţi foarte decorative, deosebit de preţuite pentru cultura
ornamentală, aşa cum sunt: cu flori albe: Alba, Longissima alba, Kuchi Beni ş.a.; cu
flori roz: Rosea; cu flori violet luminoase: Ben Fugi, Violaceo-plena; cu flori violet-
albăstrui: Geisha
Înmulţirea lor se face prin altoirea pe rădăcină, în seră.
7.15.8. GENUL ROBINIA
În acest gen sunt cuprinse specii de arbuşti şi arbori originari din America
de Nord, care au fost introduşi în Europa începând cu anul 1601. Au lujerii spinoşi,
cu spini aşezaţi perechi, muguri mici, ascunşi, frunze imparipenat compuse, cu
foliole opuse, peţiolate, florile în raceme şi fructul o păstaie turtită cu numeroase
seminţe.
Robinia pseudacacia (Salcîmul) este un arbore care ajunge până la 25 m
înălţime, cu înrădăcinarea lung trasantă, cu tulpina ce capătă ritidom gros, cu
coronamentul neregulat şi lujerii muchiaţi. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu
7-19 foliole eliptice; înfrunzeşte târziu, în cursul lunii mai. Florile sunt albe, uneori
80
roz-deschis foarte parfumate, în raceme de 10-25 cm lungime. Fructul este o păstaie
de 5-10 cm, cu 3-10 seminţe reniforme, brune, tari.
Salcâmul are numeroase varietăţi ornamentale, din care cităm:
1. forme de creştere: bessoniana, umbraculifera (coronament sferic sau
ovoidal); pendula, ulriciana (coronament plângător); appalachia, pyramidalis,
rectissima, stricta (forma coronamentului prelungă); tortuosa (cu lujerii tortuoşi);
cylindrica;
2. forme de frunze: amorphifolia, linearis, microphylla (cu frunze mici şi
înguste); pendulifolia (cu frunzele atârnând); crispa (cu frunzele ondulate);
3. culoarea frunzelor: aurea, glaucescens (verde albăstrui); purpurea;
4. înflorire: semperflorens (cu înflorire din iunie până în toamnă);
decaisneana (cu flori roz);
5. cu o singură foliolă: unifoliola.
Salcâmul este o specie de lumină, care poate însă suporta o umbrire laterală.
Necesită un sezon lung de vegetaţie şi căldură estivală. Este sensibil la ger şi
îngheţuri, fiind vătămat de către vânturile puternice. Se dezvoltă în bune condiţii pe
solurile permeabile, revene, fertile şi suferă pe soluri calcaroase, lutoase, compacte,
pe terenuri înţelenite. Nu suportă apa stagnantă.
Se înmulţeşte prin seminţe, prin marcotaj, butăşire, altoire. Semănarea se
face primăvara, după trecerea îngheţurilor târzii, cu seminţe forţate. Forţarea se face
prin ţinerea seminţelor în apă rece, caldă sau clocotită, prin scarificarea mecanică,
prin tratament chimic (acid sulfuric, eter, acetonă etc.). Pentru forţarea cu apă rece,
seminţele se ţin timp de 48 de ore, înainte de semănat, în apă rece. În apă caldă
seminţele sunt ţinute la forţat numai 24 de ore, iar în apă clocotită, câteva minute.
Scarificarea se execută cu maşina de scarificat. Cu acid sulfuric seminţele se
tratează timp de 60 de minute, iar cu eter, acetonă, timp de 30-120 minute.
Marcotajul se execută prin muşuroirea drajonilor, care se pot obţine prin
rănirea rădăcinilor, cu ajutorul cazmalei, la începutul sezonului de vegetaţie.
Butăşirea se face cu butaşi de rădăcină, de circa 8 cm lungime, confecţionaţi
în luna decembrie şi conservaţi în nisip.
Altoirea se practică pe puieţi de salcâm (Robinia pseudacacia) plantaţi sau
pe puieţi cu rădăcina goală, după care se plantează în pepinieră la distanţa de 80 cm
între rânduri si 50 pe rând în vederea formării de arbori de alei, puieţii de salcâm se
recepează în anul al doilea de la plantare şi după l-2 ani se practică o altoire în
coronament la înălţime de 2,2-2,4 m pentru varietăţile: bessoniana, inermis,
81
umbraculifera etc. şi la colet pentru varietăţile de semperflorens, pyramidalis etc.
După prindere, altoaiele trebuie tutorate. După plantarea lor definitivă, varietăţile
bessoniana, umbraculifera etc. se taie scurt în coronament anual, sau la 2-3 ani, în
vederea îndesirii coronamentului.
Salcâmul este o specie folosită în cuprinsul spaţiilor verzi ca arbore de alei,
bulevarde, străzi, sub formă de boschete sau pâlcuri şi în mod izolat, fiind preţuit fie
pentru port, fie pentru înflorirea bogată şi plăcut mirositoare sau pentru rapiditatea
de creştere şi cultura sa relativ uşoară.
O specie de arbust foarte ornamentală în perioada înfloririi, rezistentă la ger
şi la uscăciune este Robinia hispida. Acest arbust nu ajunge la înălţimi mai mari de
3 m. Are lujerii acoperiţi cu peri roşcaţi, cu florile roz mirositoare, care înfloresc în
iunie, uneori a doua oară în toamnă; lujerii nu au spini.
Robinia neomexicana este un arbust sau un arbore care ajunge la 10 m
înălţime, cu lujerii spinoşi, cu frunze având 9-21 foliole, cu florile palid roz în
raceme multiflore, care apar în lunile iulie-septembrie. Are fructul de 6-10 cm,
glandulos-hispid. Este preţuit pentru înflorirea sa bogată. Se dezvoltă viguros şi este
indicat pentru solurile uscate, pietroase, pe terenuri însorite, puternic, unde alte
specii se dezvoltă mai slab.
Robinia viscosa (Salcîmul roşu) este o specie care ajunge la 12 m înălţime.
Are coronamentul globulos. Lujerii sunt glanduloşi vâscoşi, nespinoşi sau cu spini
mici, roşii, folio le numeroase (13-25); florile în raceme dese, de culoare roz,
înfloresc în mai-iunie; păstăile sunt lungi de 5-8 cm, glanduloase hispide. Este
rezistent la ger şi secetă; vegetează şi pe soluri compacte. În parcuri şi grădini este
folosit la marginea masivelor, ca arbore de alei, pe lângă clădiri; varietatea
hartwigii pentru formarea grupurilor, în poieni şi la marginea masivelor.
7.15.9. GENUL COLUTEA
Cuprinde circa 10 specii din Europa de sud şi Asia, din care la noi se găsesc
5 specii (una spontană şi 4 cultivate).
Colutea arborescens (Băşicoasă) este un arbust răspândit în Europa de sud
si Asia, care ajunge la 4 m înălţime. Are lujerii erecţi, frunze imparipenate (7-11),
foliole obovate sau larg eliptice, flori galbene, care înfloresc din iunie în august;
fructele păstăi veziculoase, conţinând 20-30 seminţe reniform-turtite, decorează
arbustul după căderea frunzelor.
Este o specie puţin exigentă faţă de sol, care poate vegeta pe soluri sărace şi
82
cal-caroase. Este rezistentă la secetă, fum si praf. Se înmulţeşte prin sămânţă
stratificată timp de 15-30 de zile.
Se poate înmulţi şi prin butaşi cu călcâi, din lujeri anuali.
Dintre speciile de interes ornamental mai cităm:
Colutea orientalis este un arbust ce atinge 2 m înălţime, cu florile de
culoare brun-roşcată, care înfloresc până în septembrie.
Colutea media (Colutea arborescens x Colutea orientalis) are florile de
culoare brun-roşcată sau portocalie şi fructul de 6-7 cm, tivit cu portocaliu.
7.15.10. GENUL CARAGANA
Cuprinde numeroase specii din Europa de est şi Asia.
Caragana arborescens (Caragana) este o specie cu înălţimea până la 7 m.
Are ramurile erecte, lujerii groşi, frunzele paripenat-compuse (6-12 perechi), foliole
eliptice cu vârful mucronat; florile sunt galbene-aurii, melifere şi apar în luna mai.
Fructul este o păstaie liniar-cilindrică, de 5 cm. Este o specie de lumină foarte
rezistentă la secetă, puţin exigentă faţă de sol, indicată pentru cultura în spaţiile
verzi din stepa şi de pe litoral.
Dintre varietăţile ornamentale foarte frumoasă este var. pendula, cu lujerii
pendenţi.
Se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi şi prin altoire. Semănăturile se pot face
primăvara, în aprilie-mai, însă semănăturile de toamnă sunt mai reuşite. Butăşirea
se foloseşte mai rar. Altoirea se practică pentru înmulţirea varietăţii pendula, pe
portaltoi din specia tipică, folosind procedeul în despicătură sau triangulaţie, în luna
aprilie.
Caragana este o specie decorativă prin flori şi prin frunziş, în cuprinsul
spaţiilor verzi se întrebuinţează în amestec cu alte specii la alcătuirea boschetelor,
precum şi izolat (var. pendula).
În parcuri şi grădini se mai întâlnesc: Caragana frutex cu frunze compuse
din 4 foliole, care este mai rezistentă la secetă decât specia precedentă şi Caragana
pygmea ce se foloseşte pe stâncării şi locuri însorite, fiind foarte decorativă în
perioada înfloririi.
7.16. FAMILIA BUXACEAE
83
7.16.1. GENUL BUXUS
Cuprinde specii răspândite în Europa, Asia de est şi America.
Buxus sempervirens (Cimişir) este un arbust care poate atinge 6 m
înălţime, uneori arbore mic, cu portul compact, lujerii muchiaţi, frunzele eliptic-
ovale, pe faţă verzi-închis, iar pe dos, palid verzi, cu florile în inflorescenţe mici,
albe-verzui şi fructele globuloase, de culoare roşie.
Are foarte multe varietăţi: argentea cu frunzele împestriţate de alb, aurea
împestriţate cu galben, marginala cu frunzele având marginea galbenă; arborescens
(1-8 m înălţime).
Specia are un temperament de umbră; înfloreşte şi fructifică ia noi foarte rar şi
numai la lumină. Vegetează în bune condiţii pe terenuri calcaroase, fertile, cu
suficientă umiditate în sol. Nu suportă excesul apei în sol. Este o specie rezistentă la
geruri, secetă, fum şi praf. La geruri sub -30°C are însă de suferit. Se înmulţeşte
prin marcotaj, butăşire, altoire.
Marcotajul se aplică primăvara, prin muşuroire. Butăşirea se face tot
primăvara, în răsadniţe reci, cu butaşi cu călcâi.
Altoirea se execută în placaj, pe puieţi înrădăcinaţi în ghivece sau pe puieţi
la masa de lucru, după care se plantează în ghivece.
Această specie este una dintre cele mai întrebuinţate în parcuri şi grădini,
pentru garduri vii, borduri etc. Suportă bine tunderea, poate fi modelată în diferite
forme geometrice.
7.17. FAMILIA ANACARDIACEAE
7.17.1. GENUL COTINUS
Cotinus coggygria (Scumpie) este un arbust care ajunge la înălţimea de 5
m, cu frunze simple, eliptice, obovate, la bază cuneate, primăvara de culoare roşie-
violetă, vara verzi şi toamna roşii-purpurii. Florile sunt mari, în panicule verzi-
gălbui; după fecundare cresc mult, iar pedunculii florilor sterile devin păroşi.
Înfloreşte la vârsta de 3-4 ani. Florile durează o lună şi sunt foarte
decorative. Fructul este o drupă mică (0,3-0,4 cm), uscată. Varietatea purpureus are
frunze mari şi inflorescenţa purpurie.
Are un temperament de lumină dar poate suporta si o oarecare umbrire. Este
o specie puţin pretenţioasă faţă de sol, dar le preferă pe cele cu carbonaţi. Este
84
rezistentă la secetă, îngheţuri, fiind indicată pentru cultura de stepă. Nu rezistă la
vânturi puternice. Este rezistentă la fum şi praf.
Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote şi mai rar prin butaşi verzi; lăstăreşte
abundent. Semănăturile se fac pe soluri uşoare, nisipo-lutoase, revene, toamna sau
primăvara, cu seminţe stratificate.
Marcotajul se practică înainte de începerea sezonului de vegetaţie,
folosindu-se procedeul prin arcuire şi muşuroire.
În cuprinsul spaţiilor verzi se foloseşte pe liziere, în grupuri, izolat, fiind
foarte decorativă prin coloritul frunzelor, florilor şi fructelor sale interesante.
7.17.2. GENUL RHUS.
Cuprinde arbuşti (uneori agăţători) sau arbori foarte decorativi prin frunzişul
lor, care toamna capătă culori diferite (portocalii, roşii-purpurii), prin forma
frunzelor, fructele foarte interesante etc.
Rhus typhina (Oţetar) este un arbust sau arbore care ajunge la 10 m
înălţime, cu lujerii groşi, erecţi, foarte păroşi, frunzele mari de circa 40 cm, cu 11-
13 foliole oblong-lanceolate, lung acuminate, serate, verzi-închis, lucitoare, pe dos
cenuşii-albăstrui, care toamna capătă nuanţe diferite, de la portocaliu la roşu. Florile
sunt galbene-verzui, în panicule dese păroase, terminale. Fructul roşu, păros, erect,
împodobeşte mult timp planta, după căderea frunzelor. Varietatea Dissecta are
foliolele penat-sectate de culoare mai închisă, care toamna iau diverse nuanţe de
purpuriu. Rhus typhina var laciniata are foliolele şi bracteele adânc laciniate,
dinţate şi inflorescenţele parţial transformate în bractei răsucite. Frunzele în toamnă
capătă culori roşii, arămii, purpurii.
În ţară mai sunt cultivate speciile: Rhus glabra, decorativă prin frunzişul
roşu strălucitor şi florile verzi în panicule dese; Rhus canadensis, arbust cu miros
aromatic, decorativ prin flori şi frunze (portocalii şi stacojii toamna) etc.
Sunt specii heliofile, dar care suportă umbra. Au o mare amplitudine
ecologică; se dezvoltă şi pe soluri nisipoase, sărace, pe malul apelor, rezistă pe
sărături, pe soluri podzolite, sunt rezistente la secetă, fiind indicate pentru culturi în
stepă şi silvostepă. Se înmulţesc prin seminţe, primăvara cu seminţe stratificate.
Cele mai indicate metode sunt însă înmulţirile prin butaşi de rădăcină şi drajoni.
Butăşirea se practică în iunie-iulie sau toamna (octombrie-noiembrie), la pat cald.
În cuprinsul spaţiilor verzi sunt mult întrebuinţate individual (lângă clădiri),
sau în alcătuirea boschetelor, unde pot realiza interesante acorduri de culoare cu alte
85
specii, pe taluzuri etc.
7.18. FAMILIA AQUIFOLIACEA
Cuprinde arbuşti cu frunze persistente, spinos dinţate, pielos rigide, având
ca fruct o drupă baciformă.
7.18.1. GENUL ILEX
Ilex aquifolium (Laur.) este un arbust din Europa de vest si nord, Asia de
sud-vest, Africa de nord, care ajunge la 2,5 m înălţime (uneori arbore de 15-20 m).
Are lujerii verzi-măslinii, frunze persistente, rigide, lucitoare, pe margini ondulat-
dinţate, cu dinţii spinoşi. Florile sunt albe, mirositoare. Fructul este o drupă
baciformă, sferică, roşie, care persistă multă vreme pe ramuri. Plantele sunt dioice.
Are mai multe varietăţi: marginata alba (frunzele cu marginea albă), aurea
(frunzele pestriţe verde cu galben), ferox argentea (frunze foarte spinoase,
împestriţate cu alb).
Este o specie cate necesită umiditate atmosferică ridicată, soluri bogate, re-
vene, adăpost împotriva gerurilor. Rezistă la umbră, la fum, gaze. Se înmulţeşte
prin seminţe, marcotaj si altoire. Seminţele se stratifică 18 luni şi se seamănă în
pepinieră în aer liber. Puieţii se repică de 2-3 ori înainte de a fi plantaţi Ia loc
definitiv. Marcotajul se practică în octombrie, în acest scop, lujerii se curbează, se
ancorează şi se acoperă cu un amestec de două părţi nisip şi o parte turbă. Altoirea
se poate practică în oculaţie, în iunie-august.
Este o specie foarte ornamentală prin frunzişul său persistent, verde
întunecat, care împreună cu fructele roşii îi dau un aspect foarte interesant, în
special iarna. Cultura sa este limitată de geruri.
7.19. FAMILIA CELASTRACEAE
7.19.1. GENUL EUONYMUS
Cuprinde numeroase specii de. interes ornamental sau industrial, rezistente
la gaze.
Euonymus europaea (Salba moale) este un arbust sau arbore care poate
86
ajunge la 7 m, cu lujerii muchiaţi, frunze opuse, eliptice, florile galbene-verzui,
fructul o capsulă roşie, cu seminţele galbene-aurii, decorative. Euonymus
europaea var. atropurpurea, are frunzele roşii, iar var. alba, fructele albe.
Euonymus verrucosa (Salba râioasă) este un arbust de 3 m, cu lujerii
rotunzi, verzi, cu verucozităţi, frunzele obovate, crenat serate, florile brune-gălbui,
fructele roşii-galbene, cu sămânţă neagră. Este foarte decorativă, în special toamna,
când frunzele capătă nuanţe frumoase de roşu.
Dintre numeroasele specii folosite în cultura ornamentală cităm:
Euonymus fortunei, arbust repent sau agăţător, cu frunze persistente, are
multe varietăţi: argenteo-marginata, aureo-marginata, reticulata, cu pete albe în
lungul nervurilor etc.).
Euonymus nana (Salba pitică) este folosită pentru decorarea stâncăriilor.
Euonymus japonica, cu frunze persistente, termofilă, este utilizată pentru
borduri (se poate tunde), grupuri etc. Sunt specii ce rezistă la umbră, la fum şi la
gaze şi care pretind soluri revene.
Se înmulţesc prin seminţe, marcote (procedeul prin arcuire şi muşuroire),
butăşire şi prin altoire (Euonymus japonica).
În cadrul spaţiilor verzi se întrebuinţează la marginea masivelor, la umbră,
pe lîngă ziduri, uneori ca înlocuitori de gazon (Euonymus fortunei).
7.20. FAMILIA ACERACEAE
7.20.1. GENUL ACER
Cuprinde specii de arbori (mai rar arbuşti) originari din America de Nord,
Asia, Europa, şi Africa de nord.
Acer pseudoplatanus (Paltinul de munte) este un arbore care ajunge la 30
m înălţime. Are o coroană largă, trunchiul acoperit cu o scoarţă mult timp netedă.
Lujerii sunt glabri. Mugurele terminal este mai mare, ceilalţi, mai mici şi opuşi.
Frunzele sunt mari, cu 5 lobi ovaţi, pe margine crenat-serate, pe faţa superioară
verzi-închis, pe cea inferioară verzi-deschis. Florile sunt galben-verzui, în panicule
pendente. Fructele sunt disamare, cu samarele în unghi drept, cu achenele bombate.
Dintre varietăţile ornamentale cităm: var. purpureum (cu frunzele pe dos
purpurii), flavo-variegatum (frunzele cu pete galbene), variegatum (frunzele
87
variegate cu alb) etc.
Este o specie cu o mare amplitudine altitudinală, care necesită soluri
profunde şi afânate. Este rezistent la ger şi la gaze. Se înmulţeşte prin sămânţă,
altoire şi mai rar prin butaşi.
Se foloseşte în cuprinsul spaţiilor verzi ca arbore izolat, în masive, pe
marginea aleilor, bulevardelor, străzilor.
Acer platanoides (Paltinul de cîmp) este un arbore de circa 30 m, cu
.coroana deasă, ovoidală, frunze palmat-lobate, cu lobii prelung acuminaţi, verzi-
deschis, lucitoare, toamna galbene, frumoase. Florile sunt galbene-verzui în
corimbe erecte şi împodobesc arborele înainte de înfrunzire, începând din aprilie.
Dintre cele mai frumoase varietăţi cităm: var. schwedleri cu frunzele la
început roşii, strălucitoare, apoi verzi-închis, cu nervurile şi peţiolul roşu; var.
variegatum (cu frunzele având pete mari, albe); var. globosum, cu coronamentul
sferic etc. Este o specie pretenţioasă faţă de soi, ce se poate cultiva în plină lumină,
sau semiumbră. Nu se recomandă pentru spaţii verzi industriale. Este indicat pe
alei, bulevarde, străzi, în componenţa grupurilor, fiind preţuit pentru port, frunziş
(toamna galben) şi frumuseţea varietăţilor sale ornamentale.
Acer campestre (Jugastrul) este un arbore de 15 m cu tulpina dreaptă şi
coroana rotundă, frunzele palmat-lobate, cu 3-5 lobi, toamna ruginii. Fructele,
disamare, cu aripi orizontale. Este o specie ce se poate cultiva cu succes la câmpie,
fiind rezistentă la secetă.
Este puţin pretenţioasă faţă de sol, rezistentă la umbră. Suportă bine tăierile.
În cadrul spaţiilor verzi se utilizează pentru garduri şi ziduri verzi, ca specie
de amestec în masive, în grupuri, sau ca arbore de alei.
Acer tataricum este un arbust sau arbore ce poate ajunge la 10 m înălţime,
cu frunzele întregi, ovate, neregulat dublu-serate, florile gălbui, erecte şi disamarele
cu aripi paralele, în parcuri este folosit ca arbore ornamental pentru coloraţia
frunzelor (galbenă), toamna pentru fructele sale roşii-vişinii etc. Este bun pentru
garduri vii, suportă bine tunderea.
Este puţin pretenţios faţă de sol, rezistent la secetă, la umbră, la fum, la
gaze.
Acer negundo (Arţarul american) este un arbore de 10 m înălţime, cu
coronamentul larg, lujerii verzi, lucitori, brumaţi, frunzele imparipenate, cu foliolele
ovate, asimetric dinţate, cea terminală cu 3 lobi, florile galben-verzui, fructele
disamare, cu aripile lungi, ascuţite.
88
Dintre varietăţi cele mai frumoase sunt: var. argenteo-variegatum, cu
foliolele panaşate cu alb, var. aureo-variegaţum, cu foliolele, pătate cu galben, var.
auratum, cu frunzişul auriu.
Este o specie de lumină, puţin pretenţioasa faţă de sol, rezistentă la secetă şi
fum, dar sensibilă la geruri. Ca defect menţionăm faptul că lăstăreşte şi drajonează
abundent, stânjenind uneori alte specii.
Se înmulţeşte prin sămânţă, iar varietăţile ornamentale se obţin prin altoire
în oculaţie pe puieţi din specia tipică. În parcuri arţarul american este preţuit pentru
creşterea lui rapidă şi mai ales pentru varietăţile ornamentale.
Acer saccharinum (Paltinul argintiu) este un arbore care ajunge la 24 m
înălţime, cu coroana largă; frunzele sunt palmat-lobate cu sinusurile adânci,
rotunjite, având o coloraţie argintie pe dos; florile verzui apar în aprilie. Formele
ornamentale: laciniatum, cu frunzele partite, pyramidale, cu portul columnar ş.a.
Este un frumos arbore decorativ prin port si frunze, care toamna devin galben
deschis.
Alte specii ornamentale sunt: Acer rubrum (paltinul roşu), cu frunzele
tinere, fructele şi florile roşii; Acer palmatum (arţarul japonez), preţuit pentru
varietăţile cu forme şi colorit diferit al frunzelor ş.a.
Acer monspessulanum (lugastru de Banat) este un arbore de talia a 3-a
(8-12 m), cu coroana rotundă, apreciat pentru frunzişul lucios. Prezintă frunzele
pieloase, trilobate, cu lobii triunghiulari. Florile sunt verzi-gălbui grupate în
corimbe pendule, iar fructele sunt samare roşii, mici (2-2,5 cm), cu aripile paralele.
Specia este termofilă, 'indicată pentru locuri adăpostite. Se comportă bine pe
solurile calcaroase, rezistă la gaze şi suportă tunderea.
Înmulţirea speciilor de Acer se face prin: seminţe, marcotaj, altoire şi mai
rar, prin butăşire. Semănăturile se fac toamna sau primăvara, înmulţirea prin
marcotaj se poate executa aplicând procedeul prin muşuroire sau prin altoire.
Altoirea se practică pentru înmulţirea varietăţilor ornamentale, pe puieţi din speciile
tipice.
7.21. FAMILIA HIPPOCASTANACEAE
7.21.1. GENUL AESCULUS
Aesculus hippocastanum (Castanul porcesc). Este un arbore de circa 25
89
m, cu trunchiul drept, acoperit de o scoarţă cu ritidom ce se exfoliază în plăci; are
coronamentul larg, ovoid, lujerii groşi, muguri: mari, cleioşi, frunzele digitat-
compuse, cu 5-7 foliole, cu florile albe sau roz, în panicule mari, terminale, erecte,
ce dau arborelui în perioada înfloririi un aspect de candelabru. Fructul este o
capsulă mare, cărnoasă, cu l-3 seminţe. Dintre varietăţi cităm: flore-pleno cu
flori duble; pendula cu ramuri pendule, pyramidalis, umbraculifera, albo-variegata.
Este o specie ce vegetează în bune condiţiuni pe soluri profunde, bogate, revene,
nisipoase. Este rezistentă la ger, dar vătămată de secetă, fum, arşiţă. Nu suportă
solurile sărace, compacte, uscate. Se înmulţeşte prin seminţe care se seamăn;
toamna, pe rigole distanţate la 30 cm, la o adâncime de 5-7 cm, cu pata albă în sus.
Puieţii sunt buni de plantat pe alei după 5-7 ani.
Se înmulţeşte şi prin altoire în despicătură pe specia tipică, în octombrie,
sau primăvara.
Alte specii interesante sînt: Aesculus pavia, arbust sau arbore mic, cu
florile roşii, Aesculus carnea (Aesculus hippocastanum x Aesculus pavia),
arbore de 15-20 m înălţime, cu flori roz închis spre roşu, suportând tunderea.
Speciile de castan sunt mult întrebuinţate datorită portului lor regulat,
frunzişului timpuriu, frumuseţii şi mirosului florilor. Se cultivă pe bulevarde, în
masive, în grupuri mari sau izolat, pe peluze.
7.22. FAMILIA SAPINDACEAE
7.22.1. GENUL KOELREUTERIA.
Koelreuteria paniculata este un arbore originar din China, care ajunge la
10 m înălţime. Are coroana largă, cu ramuri regulate, frunzele compuse, bipenate,
lungi de 35 cm, cu 7-15 foliole ovate, neregulat serate, la bază lobulate, de culoare
roşietică la început, verzi-închis vara si galbene toamna. Florile sunt galbene, în
panicule lungi de 35 cm. Fructul veziculos, cu vârful ascuţit, este decorativ. Este o
specie de lumină, nepretenţioasă faţă de sol; suferă datorită gerurilor.
Se înmulţeşte prin sămânţă şi, mai rar, prin marcotaj şi prin butăşire.
Semănăturile se fac în februarie-martie în răsadniţe, toamna se repică, iar
toamna, următoare se poate planta la loc definitiv. Butăşirea se execută în
decembrie, cu butaşi de rădăcină plantaţi orizontal în ghivece. Marcotajul se aplică
prin muşuroire.
Specia este preţuită în cultura ornamentală pentru frunzişul frumos,
90
inflorescenţele şi fructele foarte decorative. Se întrebuinţează izolat pe peluze sau în
grupuri mici.
7.23. FAMILIA RHAMNACEAE
7.23.1. GENUL PALIURUS
Paliurus spina-christi (Paliur) este un arbust răspândit din Europa de sud
până în Asia. Ajunge la 3 m înălţime, are lujerii geniculaţi, spinoşi, câte doi.
Frunzele sunt alterne, distihe, întregi sau mărunt serate, pe faţă verzui-
închis, pe dos verzi-deschis. Florile sunt hermafrodite, galbene-verzui, în cime
umbeliforme şi apar în iunie-august. Fructul este subglobulos brun-gălbui, cu
sâmbure lemnos şi înconjurat de o aripă circulară.
Este exigent faţă de sol, rezistent la secetă, dar mai puţin rezistent la geruri;
indicat pentru culturile din stepă. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate toamna sau
primăvara, cu sămânţă stratificată; se poate înmulţi şi prin butaşi de rădăcină.
Este o specie ornamentală prin culoarea frunzelor şi forma interesantă a
fructelor. Se poate întrebuinţa pentru garduri vii.
7.23.2. GENUL RHAMNUS
Rhamnus cathartica (Spinul cerbului) este un arbust de 3 m, cu ramurile
terminate în spini, frunze opuse, de formă ovat-eliptică, cu nervurile laterale arcuite,
pe faţă verzi întunecate, pe dos verzi-deschis. Florile mici, verzi, în cime
fasciculate, apar în mai-iunie. Fructul este sferic (0,6-0,8 cm), de culoare neagră, rar
galbenă; frunzele sunt atacate de Puccinia coronata, care atacă unele graminee şi
face ca în parcuri cultura sa să fie limitată. În parcuri se mai utilizează Rhamnus
japonica, cu frunzişul verde lucitor şi flori plăcut mirositoare şi Rhamnus
tinctoria indicat pentru locuri uscate, pietroase. Se înmulţesc prin sămânţă toamna
sau primăvara (după stratificare) şi mai rar, prin butăşire.
Se întrebuinţează în masive, la alcătuirea lizierelor, pentru garduri vii,
uneori pentru stâncării (Ramnus tinctoria) etc.
7.23.3. GENUL FRANGULA
Frangula alnus (Cruşin) este un arbust sau arbore de talie mică (3 m),
nespinos. Are lujerii bruni-cenuşii şi mugurii verzi. Frunzele sunt alterne, eliptice,
91
întregi, cu nervurile drepte, paralele şi la marginea frunzei arcuite. Frunzele sunt
alb-verzi şi apar în mai-iunie. Fructele sunt globuloase, roşii şi conţin 2-3 seminţe
comprimate.
Se foloseşte la marginea masivelor, în locuri umede, pe malul apelor.
Se înmulţeşte prin seminţe.
7.24. FAMILIA VITACEAE
7.24.1. GENUL PARTHENOCISSUS
Cuprinde specii de liane. Parthenocissus tricuspidata (Viţa japoneză) este
un arbust agăţător de 10-12 m, cu ramuri subţiri, prevăzute cu cârcei şi discuri
aderente, cu frunzele trilobate mari (10-20 cm), lucitoare, care toamna se colorează
în roşu arămiu. Fructele sunt negre, sferice, brumate.
Var. purpurea are frunze roşii-purpurii, mai ales spre toamnă.
Parthenocissus inserta este mai rustică decât precedenta. Nu are rădăcini
aeriene. Frunzele sunt palmat compuse, cu 5 foliole verzi-închise şi toamna roşii-
aurii. Florile sunt în cime. Fructul este negru, brumat.
Varietatea macrophylla are frunzele mari (10-18), iar var. laciniata are
foliole lanceolate.
Sunt specii rustice, care evită însă solurile sărace, uscate; pot fi cultivate în
plin soare, dar rezistă şi la umbră.
Se întrebuinţează cu mult succes la decorarea zidurilor, stâncăriilor,
pergolelor.
Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, butăşire şi altoire. Semănăturile se fac
toamna, direct în pepinieră, sau primăvara, cu sămânţă stratificată. Marcotajul se
aplică prin procedeul şerpuit. Butăşirea se practică iarna, cu butaşi de 20-30 cm, iar
vara în răsadniţe. Altoirea se execută în despicătură, copulaţie sau triangulaţie, pe
butaşi lemnificaţi, înrădăcinaţi sau neînrădăcinaţi de Parthenoccisus quinquefolia.
7.25. FAMILIA TILIACEAE
7.25.1. GENUL TILIA
Cuprinde specii de arbori răspândiţi în regiunile temperate ale emisferei
92
nordice.
Tilia tomentosa (Teiul argintiu) este una din speciile cele mai ornamentale
ale genului. Arbore de 30 m înălţime, are coroana ovoidală, lujerii tomentoşi,
frunzele subrotunde, cordiforme, brusc acuminate, serat dinţate, pe faţă verzi-închis,
pe dos argintii-tomentoase, florile stelat-tomentoase şi fructele cu pereţii tari. Este
foarte preţuit pentru frunzele sale argintii şi pentru florile parfumate puternic şi
folosit pe marginea aleilor, bulevardelor, străzilor, în mod individual sau în grupe.
Tilia cordata (Teiul cu frunza mică) ajunge la 20 m înălţime, are frunzele
mai mici, subrotunde sau lat-ovate, cordate asimetric, rotunjite, crenat dinţate, la
bază verzi-închis, pe dos cu smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor. Florile
sunt în raceme orizontale sau divergente. Fructul este neted sau cu 5 coaste.
Varietatea pyramidalis are port piramidal, var. candida are frunzele
albicioase.
Este preţuit în cultura ornamentală pentru portul său compact şi pentru
florile sale plăcut mirositoare. Nu este indicat pentru bulevarde şi străzi, deoarece
insolaţia şi uscăciunea atmosferică determină pârlirea timpurie a frunzelor.
În parcuri poate fi întrebuinţat în masive, izolat sau în grupuri şi uneori pe
marginea aleilor.
Tilia platyphillos (Teiul cu frunza mare) este un arbore de până la 30 m
înălţime, cu frunzele mari, subrotunde, la bază adânc cordate, mucronat dinţate, pe
faţă verde-închis iar pe dos verde-albicios, uniform des păroase. Florile în racem,
pendente, sunt plăcut mirositoare şi înfloresc mai devreme decât la ceilalţi tei.
Fructul este globulos, ovoidal sau piriform.
Var. aurea are frunzele galbene, var. laciniata are frunze laciniate.
Dintre speciile de tei, care mai sunt folosite în cadrul spaţiilor verzi cităm: Tilia
rubra, cu lujerii iarna roşii purpurii, Tilia vulgaris (Tilia cordata x Tilia
platyphillos), Tilia euchlora. Teii sunt specii care, deşi preferă soluri bogate,
condiţii staţionale cu suficientă umiditate şi fără geruri puternice, se adaptează
totuşi la diferite condiţii de mediu, fiind mult întrebuinţaţi pe marginea arterelor de
circulaţie, la formarea masivelor cât şi în mod izolat.
Sunt preţuiţi pentru portul lor compact, umbra deasă şi mirosul plăcut al
florilor.
Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire. Semănăturile se fac toamna, cu
seminţe în pârgă, sau primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se aplică prin
muşuroire. Altoirea se practică primăvara în despicătură, copulaţie sau în coajă, iar
93
toamna în oculaţie. Pentru obţinerea formelor pletoase se altoiesc în coronament.
Arborii de alei se formează în pepiniere, prin recepare şi alegerea unui lăstar, care
se conduce pentru formarea coroanei la 2,2-2,5 m înălţime. Pentru obţinerea
plantelor de talie mare se foloseşte transplantarea repetată (de 2-3 ori la interval de
câţiva ani), până ce se realizează o grosime de circa 15 cm la baza tulpinii. Se
transplantează la loc definitiv cu balot de pământ la rădăcină, în special iarna când
pământul este îngheţat.
7.26. FAMILIA MALVACEAE
7.26.1. GENUL HIBISCUS
Hibiscus syriacus este arbust originar din China, de 3-4 m înălţime, cu
ramuri erecte, frunze alterne, rombic ovate, acut dinţate, cu flori albe, violete, roşii-
violacee care apar în iulie-septembrie, şi fructul o capsulă dehiscentă cu 5 valve.
Are numeroase varietăţi din care cităm:
a) cu flori duble: Albus-plenus (albe), Violaceus-plenus (violete);
b) cu flori simple: Totus-albus (albe); Amaranthus (roşii); Colestis (albastre-
deschis); c) cu flori semiduble: Violaceus semiplenus (violete); Lady
Stanley (alb-roz).
Sunt specii iubitoare de lumină, căldură, care vegetează bine pe soluri
permeabile, cu suficiente substanţe nutritive.
Se înmulţeşte prin seminţe (nestratificate), care se seamănă primăvara.
Butăşirea se practică în verde (august-septembrie), în răsadniţe reci. Altoirea se
execută la colet, la începutul lunii ianuarie, prin procedeul în despicătură.
În parcuri se întrebuinţează izolat sau în grupuri, garduri vii (suportă
tunderea). Pentru a se stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt
primăvara. Este o specie indicată pentru litoral.
7.27. FAMILIA TAMARICACEAE
7.27.1. GENUL TAMARIX
Cuprinde numeroase specii răspândite în Europa. sudul Africii, estul Asiei,
India şi Japonia, preţuite pentru frumuseţea frunzişului lor fin.
94
Tamarix ramosissima (Cătina roşie) este un arbust de l-3 m înălţime, cu
ramurile erecte, roşu-închis, cu lenticele numeroase, cu frunze mici, ovat-
lanceolate, de 2-3 mm, de culoare verde-albăstrui, cu florile pentamere, roz sau
albe, care înfloresc în iunie şi fructul o capsulă piramidal-prismatică de 0,3-0,4 cm.
Tamarix tetranda are florile în raceme spiciforme, care apar înainte sau
odată cu frunzele (luna mai) şi au culoarea roz-violaceu (mai rar albe).
Sînt arbuşti rustici, nepretenţioşi faţă de sol (se acomodează pe sărături şi
nisipuri), rezistenţi la secetă şi moderat rezistenţi la geruri.
Se înmulţesc prin butăşire în uscat.
Specia este mult întrebuinţată în spaţiile verzi, pentru frunzişul delicat, fin si
florile frumoase.
7.28. FAMILIA ELAEAGNACEAE
7.28.1. GENUL ELAEAGNUS
Include specii ornamentale şi de interes ameliorativ, care se pot utiliza pe
soluri sărăturate şi uscate. Sunt rezistente la gaze şi pot fi cu succes întrebuinţate în
spaţiile verzi industriale.
Elaeagnus angustifolia (Sălcioara) este un arbust sau arbore care poate
ajunge la 7 m înălţime, cu lujerii spinoşi, în tinereţe argintii, frunzele oblong-
lanceolate (4-8 cm), pe faţă verzi, pe dos argintii, solzos păroase; florile galbene,
foarte mirositoare, apar în mai. Fructele sunt elipsoidale, galbene cu pete argintii.
Dintre speciile de sălcioară mai decorative cităm:
Elaeagnus commutata (Sălcioara americană), preţuită pentru frunzele
argintii, pe ambele feţe, mirosul puternic al florilor şi rusticitatea sa;
Elaeagnus macrophylla (Sălcioara japoneză), cu frunzele persistente şi
care suportă bine tunderea;
Elaeagnus multiflora, cu fructele roşii, ornamentale.
Speciile de sălcioară sunt rustice, rezistente la secetă, fum şi la gaze.
Se înmulţesc prin seminţe, marcote şi butaşi. Semănăturile se fac toamna
sau primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se aplică prin muşuroire.
Butăşirea este mai rar întrebuinţată şi se execută cu butaşi cu călcâi.
95
În spaţiile verzi este utilizată individual sau în grupuri, pe peluze, la
marginea masivelor, în plină lumină, fiind preţuită pentru frunzele argintii şi florile
plăcut mirositoare.
7.28.2. GENUL HIPPOPHAË
Hippophaë rhamnoides (Cătina de râu) este un arbust ce ajunge la 8 m
înălţime având uneori port arborescent. Are lujerii spinoşi, acoperiţi cu peri argintii-
cenuşii. Frunzele sunt liniar-lanceolate, alterne, cenuşii-argintii. Florile sunt mici şi
apar înaintea înfrunzirii (aprilie). Fructul este o bacă falsă, ovoidă, portocalie.
Este o specie puţin exigentă faţă de condiţiile staţionare. Se înmulţeşte prin
sămânţă, drajoni, marcote, butaşi. Semănăturile se fac imediat după recoltare sau
primăvara, după o stratificare de 3 luni. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Se
poate înmulţi şi prin butăşire, prin utilizarea lujerilor lignificaţi.
Este preţuită în cultura ornamentală pentru coloritul frunzelor şi al fructelor,
care rămân pe ramuri din toamnă până în primăvară. Fiind o specie dioică, pentru
fructificare se recomandă folosirea în grupuri (exemplare femele şi mascule); se
utilizează de asemenea pentru garduri vii, fixarea taluzurilor, terenurilor nisipoase
etc.
7.28.2. GENUL HEDERA
Hedera helix (Iedera) este o liană ce poate ajunge la 30 m lungime şi care
se fixează pe ziduri şi arbori prin rădăcinile sale adventive. Are lujerii păroşi,
frunzele simple, polimorfe, alterne, persistente, cele de pe lujerii sterili au 3-5 lobi,
iar cele de pe lujerii floriferi sunt ovate sau romboidale. Florile în umbele de
culoare galbenă-verzuie. Fructele sunt drupe baciforme, negre.
Are forme cu frunze colorate: marginata (cu alb-gălbui şi toamna roşii),
marmorata (pătate cu alb), aureo-variegata (pătate cu galben), forme cu frunze
mari (hibernica), forme arborescente (arborescens, conglomerata).
Este o specie puţin exigentă faţă de sol, care se dezvoltă atât în umbră cât şi
în plină lumină, rezistentă la gaze si sensibilă la geruri. Se înmulţeşte prin sămânţă,
marcote, butaşi şi altoire. La formele agăţătoare se practică butăşirea în sere.
Varietăţile arborescente se înmulţesc prin altoire pe rădăcină în lunile noiembrie-
ianuarie. În parcuri se foloseşte la decorarea zidurilor, pavilioanelor, chioşcurilor,
arborilor sau uscaţi.
96
7.29. FAMILIA CORNACEAE
7.29.1. GENUL CORNUS
Cuprinde arbuşti sau arbori cu frunze simple opuse, cu nervurile laterale
arcuite, florile în cime, albe sau galbene şi fructul o drupă elipsoidală.
Cornus mas (Cornul) este un arbust sau arbore ce poate ajunge la 8 m, cu
coronamentul rar, luminos, lujerii păroşi, mugurii opuşi, frunzele ovat-eliptice, cu
4-6 perechi de nervuri curbate, pe faţă lucitoare, iar pe dos cu peri la baza
nervurilor, cu florile în umbele mici, de culoare galbenă, care apar înaintea
înfrunzirii şi fructele roşii.
Forma variegata are frunzele cu margini albe, forma aurea are frunzele
galbene-aurii, iar forma dulcis, fructele mici, roşii-stacojii, din care se pot prepara
dulceţuri şi lichioruri.
Este o specie puţin exigentă faţă de condiţiile de climă şi sol, puţin
rezistentă la săruri şi la excesul de umiditate din sol.
Este indicat pentru garduri vii şi în liziera masivelor (suportă semiumbra).
Cornus sanguinea (Sângerul) este un arbust care ajunge la 4 m înălţime,
cu lujerii roşii sau verzi, subţiri, cu frunzele lat-eliptice, pubescente pe ambele feţe,
de 4-8 cm lungime cu 3-5 perechi de nervuri curbate. Florile sunt albe, în cime
umbeliforme; apar în mai-iunie după înfrunzire. Fructele sunt drupe negre, sferice.
Varietatea variegata are frunzele variegate cu galben şi alb.
Este un arbust umbrofil exigent faţă de sol şi climă, rezistent la geruri,
secetă, fum şi praf, preţuit pentru culoarea lujerilor şi întrebuinţat izolat sau în
amestec pe liziere, la marginea boschetelor, pe peluze etc.
Cornus alba se remarcă prin lujerii săi roşii, prin frunzele pe dos
glaucescente, care toamna capătă o culoare roşie-arămie, prin florile albe şi fructele
albe-albăstrui. Foarte apreciată este var. sibirica, cu lujerii roşii aprins.
Cornus florida este un arbust sau un arbore de talie mică, decorativ prin
frunzele eliptic-ovate, mari de 8-15 cm lungime, ce se înroşesc toamna; foarte
frumoase sunt florile albe-verzui sau galbene cu 4 bractei petaloide mari (4-5 cm),
albe sau roz şi fructele roşii coronate de caliciul persistent.
Cornus stolonifera este un arbust de 2-3 m înălţime, cu tulpini stolonifere
şi lujeri roşii sângerii, foarte decorativi iarna. Florile albe grupate în cime de 3-5 cm
diametru, apar în mai-iunie; arbustul este ornamental şi prin fructele albe sferice,
97
grupate în cime. Var. flaviramea se remarcă prin coloritul galben al lăstarilor; se
poate combina în contrast cu Cornus alba sibirica.
Speciile de corn se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj, altoire.
Semănatul se execută imediat după recoltare şi înlăturarea pulpei (condiţie pentru
asigurarea germinaţiei în primul an) la Cornus mas şi Cornus sanguinea şi după un
an de stratificare la Cornus florida. Butăşirea în uscat se aplică la Cornus alba şi
Cornus stolonifera. Varietăţile acestor specii se înmulţesc prin marcotaj arcuit sau
prin muşuroire, în mai-iunie. Altoirea se practică în ochi dormind (pentru varietăţile
de Cornus mas).
7.30. FAMILIA SALICACEAE
Cuprinde genurile SALIX, cu circa 300 specii şi POPULUS cu 30 specii.
7.30.1. GENUL SALIX
(Sălciile şi răchitele). Speciile acestui gen sunt alcătuite din plante de talie
diversă, de la 25-30 cm la Salix retusa, până la 20 m la Salix alba şi Salix fragilis.
De regulă, lăstarii sunt flexibili, cu frunze alterne având la subsuoară câte un
mugur cu un singur solz protector. Florile la majoritatea speciilor sunt dioice,
formând amenţi care, de cele mai multe ori, apar înaintea frunzelor.
Fructul este o capsulă bivalvată, dehiscentă, cu numeroase seminţe mici,
prevăzute cu peri lungi, mătăsoşi, argintii. Deoarece îşi pierd repede facultatea
germinativă, se recomandă însămânţarea în scurt timp de la maturarea lor. Vom
aminti numai speciile cu utilizări în horticultură (de ornament şi pentru legat şi
împletituri).
Salix alba (Salcia albă) este un arbore cu înălţimea până la 20 m, are
înrădăcinarea trasantă şi tulpina neregulată, acoperită cu un ritidom brun-cenuşiu.
Lăstarii brun-verzui sau galbeni, flexibili, poartă frunze lanceolate lungi de 4-10
cm, cu marginile fin serate; partea inferioară a frunzelor este albăstruie sau
albicioasă. Specia lăstăreşte abundent; este rezistentă la ger şi vegetează bine în
locuri umede, pe malul râurilor, pe soluri uşoare; suportă inundaţiile îndelungate,
dar şi lipsa de apă.
98
Varietăţile decorative: var. splendens are frunzele argintii mătăsos-păroase
pe ambele feţe; var. vitellina are lujerii intens coloraţi galben viu; var. tristis este
interesantă prin lujerii pendenţi.
Salix babylonica (Salcia plângătoare) are talia până la 15 m, cu frunze
îngust lanceolate sau liniar-lanceolate, de 8-16 cm lungime, dorsal verzi cenuşii.
Este o specie termofilă, iubitoare de umiditate.
Se foloseşte mult în parcuri pe malul lacurilor sau în peluze, fiind apreciată
pentru portul plângător şi frunzele lungi şi înguste.
Salix caprea (Salcia căprească) are talia 8-9 m, frunze lat-eliptice dinţate
sau crenate, dorsal alb-cenuşii, tomentoase. Decorativă în perioada de primăvară
prin amenţii masculi de 2-3 cm şi femeli de 6 cm lungime, ce apar înaintea
frunzelor. Specia lăstăreşte şi drajonează abundent. Se butăşeşte foarte greu. Nu
este pretenţioasă la climă şi sol, reuşind bine şi în zonele reci şi umede; se plantează
în poziţii însorite.
Se foloseşte ca specie pionier, fiind repede crescătoare, şi pentru fixarea
coastelor.
Salix matsudana este de talie până la 13 m, cu ramuri erecte, frunze
lanceolate de 5-8 cm lungime, dorsal alburii sau glaucescente. în cadrul speciei,
forma tortuosa şi forma pendula sunt cele mai decorative, prima prin ramurile
puternic geniculate, tortuoase, iar a doua prin lujerii penduli.
Este răspândită în parcurile din ţara noastră destul de frecvent.
Salix purpurea (Răchita roşie) este un arbust de până la 4 m, cu lăstari
elastici, roşii-purpurii sau gălbui, lucitori. Frunzele de pe lăstarii lungi sunt aşezate
opus, celelalte altern, lungi de 4-7 cm, obovat-lanceolate, până la liniar-lanceolate
cu vârful îngust şi serat; pe faţă sunt verde-închis, iar pe dos verzi-albăstrui. Dintre
forme amintim: f. gracilis cu ramuri foarte subţiri; f. pendula cu ramuri subţiri şi
pendule.
Se întrebuinţează la împletituri din răchită şi ca plantă ornamentală,
decorând prin lujerii purpurii. Rezistă la secetă şi' la fum.
Salix viminalis (Răchita) creşte ca arbust cu înălţimea de 4 m şi uneori are
habitus de arbore ajungând până la 7-8 m; lăstarii sunt verzi-cenuşii, flexibili. Se
foloseşte pentru împletituri fine.
În parcuri sunt apreciate var. splendens, cu frunzişul discolor şi f. tenuifolia,
cu frunze liniare.
99
Salix rosmarinifolia (Salcie de nisipuri) este un arbust de 0,8-1 m cu
frunze mici (1,5-5 cm) eliptice sau lanceolate. Dintre formele cultivate cităm:
angustifolia cu frunze liniare; latifolia, cu frunze oblong-lanceolate. Specie de mare
amplitudine ecologică, este folosită atât ca plantă ornamentală, cât şi pentru fixarea
nisipurilor.
Salix triandra este o salcie cu talia până la 5 m, cu frunze oblong-
lanceolate şi amenţi de 3-8 cm, foarte mult utilizată la împletituri.
Formele întâlnite mai frecvent în cultură sunt: f. glaucophylla cu frunzele
glauce pe dos; f. semperflorens, remontantă. Necesită soluri bogate, revene, afânate;
suportă inundaţiile temporare.
Salix pentandra este decorativă prin frunzele sale de 4-12 cm lungime,
ovat-eliptice, lucioase. Vegetează bine pe soluri umede.
Salix reticulata, de 20 cm înălţime şi Salix retusa de 30 cm, ambele
târâtoare, din etajul alpin al vegetaţiei, se pot utiliza la executarea alpinetelor.
Majoritatea sălciilor se înmulţesc cu uşurinţă prin butaşi lemnificaţi. Salix
caprea nu înrădăcinează bine, de aceea se multiplică prin altoire pe alte specii de
salcie.
7.30.2. GENUL POPULUS
Cuprinde numeroase specii şi hibrizi. Datorită rapidităţii creşterii şi a
multiplelor utilizări, plopii s-au extins atât în cultura forestieră cât şi în cea
ornamentală. Sunt arbori de talie variată, de la 16 m (Populus simonii) până la 60 m
(Populus trichocarpa).
Lăstarii sunt flexibili, cu muguri mari, adesea aromatici şi răşinoşi. Frunzele
sunt alterne, cu forme variabile în funcţie de specii: deltoide, romboidale,
subrotunde, lanceolate. Florile sunt unisexuate dispuse dioic, în amenţi. Fructele
sunt capsule cu 2-4 valve, cu seminţe mici prevăzute cu câte un smoc de peri.
Populus nigra (Plopul negru), din care se cultivă:
Populus nigra var. nigra creşte sub formă de arbore cu talia până la 30 m;
tulpina uneori neregulată, acoperită cu ritidom negricios adânc brăzdat, formează la
baza trunchiului gâlme. Coroana este largă, cu ramuri groase şi lăstari de culoare
galbenă-cenuşie, galbenă-verzuie. Frunzele de pe lăstarii viguroşi sunt subdeltoide
sau romboidale, de 10-12 cm lungime, iar cele de pe lăstarii scurţi, de 6-8 cm
lungime, mai mult sau mai puţin romboidale. Plopul negru lăstăreşte viguros şi
drajonează puţin.
100
Este destul de rezistent la ger, reuşind bine în zonele de coline şi câmpie, pe
soluri revene.
Se foloseşte pe marginea drumurilor şi şoselelor şi în alcătuirea masivelor,
pe terenurile umede sau cu pânza freatică accesibilă.
Populus nigra var. italica (Plopul negru piramidal) creşte de 30 m
înălţime având o coroană îngust-piramidală pentru care este apreciat în special ca
arbore de aliniament. Are numai forma masculă. Este rezistent la uscăciune şi
neexigent faţă de sol, se înmulţeşte prin butaşi.
Populus alba (Plopul alb) este un arbore până la 30 m, are o coroană largă
regulată, tulpina acoperită în tinereţe cu o scoarţă verde-deschis, lucitoare: ritidomul
apare târziu şi înaintează încet de la bază spre ramuri. Frunzele sunt lobate, cu 3-5
lobi, având faţa inferioară alb tomentoasă. Plopul alb are o mare amplitudine
ecologică.
Specie uşor termofilă, creşte bine atât pe solurile umede cât şi pe cele
uscate, sărace, nisipoase, drajonează puternic stânjenind dezvoltarea altor specii. Se
înmulţeşte prin drajoni, seminţe şi mai greu prin butaşi.
Dintre varietăţi se cultivă: var. nivea, cu frunzele adânc lobate, cu 3-7 lobi,
mai intens albicioase, care butăşeşte mai uşor decât specia tipică; var. pyramidalis
este cel mai utilizat dintre plopii albi în spaţiile verzi, îndeosebi pentru aliniamente.
Populus tremula (Plopul tremurător) are talia până la 20 m, şi frunzele
cordiforme, neregulat-crenat-dinţate, pe lăstarii lungi, şi subrotunde, cu dinţi mari,
pe lăstarii scurţi. Peţiolul frunzelor este comprimat lateral, permiţând legănarea
frunzelor la cea mai uşoară adiere de vânt.
În parcuri se utilizează var. pendula şi hibridul Populus canescens
(Populus tremula x Populus alba var. nivea).
Populus simonii, arbore de 14-16 m, cu tulpina dreaptă şi coroana ovală.
Frunzele de 5-12 cm lungime, eliptic romboidale sau obovate, sunt pieloase şi
lucioase; mai decorativă este var. fastigiata, utilizată în aliniamente.
În culturile forestiere şi horticole se mai află o serie de hibrizi euramericani,
proveniţi din încrucişarea Populus deltoides x Populus nigra x Populus
canadensis. Aceşti hibrizi au o creştere rapidă, având o talie de 35-40m. Lăstarii
sunt muchiaţi, frunzele deltoide, mai rar romboidale, cu 1-2 glande, amenţii
fructiferi de 15-22 cm lungime. Printre cei mai răspândiţi în cultură cităm hibrizii
de plop: Marilandica, Regenerată, Robusta, Serotina, Gelrica, Bachelieri.
Majoritatea plopilor se înmulţesc cu uşurinţă prin butaşi lemnificaţi.
101
Semănatul se practică la Populus tremula (butăşeşte greu), imediat după recoltare,
în iunie, în răsadniţă rece. Altoirea se recomandă pentru Populus alba pyramidalis
pe butaşi înrădăcinaţi de plop canadian şi pentru Populus tremula pendula, pe
trunchi de Populus alba. Plopii se cultivă mai ales în zona de câmpie şi de deal;
Populus tremula este singura specie care reuşeşte bine în zona montană, în general
preferă solurile uşoare, fertile, bine aprovizionate cu apă.
7.31. FAMILIA RUTACEAE
7.31.1. GENUL PTELEA
Ptelea trifoliata L. este o specie originară din America de Nord, creşte ca
arbust ce ajunge la 8 m înălţime. Coronamentul îl are rar, de formă regulată. Lujerii
tineri sunt pubescenţi. Mugurii sunt nuzi, păroşi şi îngropaţi în cicatrice. Frunzele
sunt alterne, cu 3 foliole ovat-eliptice de 6-12 cm lungime, pe faţă verzi lucioase, pe
dos verzi-deschis. Florile sunt verzi şi apar în iunie. Fructul este o samară obovata,
cu două seminţe la mijloc.
Este o specie rustică, indicată pentru cultura în plină lumină şi pentru
spaţiile verzi industriale (rezistentă la fum, gaze şi praf). Poate fi cultivata cu succes
în zona de stepă si silvostepă.
Se înmulţeşte prin seminţe, semănate în. teren imediat după recoltare
(septembrie).
7.32. FAMILIA CAPRIFOLIACEAE
7.32.1. GENUL LONICERA
Acest gen este unul dintre cele mai bogate în specii (circa 180), răspândit în
emisfera nordică a globului, parţial şi în cea sudică de exemplu, în Java. În parcurile
din ţara noastră şi mai ales în staţiunile dendrologice se află un sortiment bogat de
specii de Lonicera; în flora spontană acest număr este mai redus. Speciile de
Lonicera sunt reprezentate prin arbuşti cu portul erect, agăţător sau prostrat.
Frunzele la cele mai multe specii sunt caduce, mai rar semipersistente şi persistente,
102
de obicei întregi şi uneori lobate. Florile sunt fie perechi axilare, fie în verticil.
Uneori bracteele formează un involucru la baza perechilor de flori. Corola este
tubulară, de diferite lungimi. Fructul este o bacă divers colorată.
Speciile de Lonicera sunt nelipsite în parcuri şi grădini fie ca tufe izolate, fie
în grupuri, în plantaţii masive, garduri vii sau folosite pentru îmbrăcarea gardurilor,
zidurilor etc.
Lonicera chrysantha este arbust erect de 4 m înălţime, cu frunzele lungi de
6-12 cm, rombic-ovate sau ovat-lanceolate; florile sunt albe-gălbui apoi galbene şi
apar în mai-iunie; fructele sunt roşii coralii. Se foloseşte în grupuri şi în masive.
Lonicera korolkowii este arbust erect, cu ramuri divergente, înalt până la 4
m, frunze mici (1-2,5 cm, ovate până la eliptice, dorsal verzi-albăstrui. Florile roz în
perechi axilare, fructe roşii, înfloreşte în mai-iunie. Se utilizează izolat şi în grupuri.
Lonicera tatarica (Caprifoi tătărăsc) are tufe erecte până la 3 m înălţime,
cu frunze de 3-6 cm, ovate, ovat-lanceolate. Florile roz-închis sau albe în perechi,
apar în mai-iunie; fructele sunt roşii sângerii, mai rar galbene.
Varietăţi: rosea, cu flori roz în exterior şi roşii carmin în interior, alba,
grandiflora, angustifolia. Specia este foarte apreciată pentru liziera masivelor,
perdele, garduri vii libere, dar şi ca plantă izolată sau în grupuri.
Lonicera xylosteum (Caprifoi) este arbust până la 3 m, cu ramuri erecte
sau divergente. Frunzele sunt ovate sau eliptice, de 3-6 cm. Florile, în perechi albe-
gălbui, uneori nuanţate cu roşu, devin mai târziu galbene, înflorirea are loc în mai-
iunie. Fructe roşii închis. Creşte spontan în ţara noastră şi este indicată ca specie de
lizieră.
Lonicera alpingena este de talie până la 3 m, cu tufe erecte,frunze de 5-10
cm, eliptice sau oblongi. Flori galbene sau verzi-gălbui, nuanţate cu roşu; fructe
roşii-lucitoare. înfloreşte în mai.
Specia este spontană în Carpaţi; rezistă bine la ger şi este decorativă pentru
stâncării.
Lonicera coerulea are tufe de l-1,5 m, erecte sau divergente, cu ramuri
galbene-brune sau roşii-brunii, uşor exfoliabile. Frunzele de 2-8,cm, ovate, ovat-
oblongi. Flori albe-gălbui. Fruct globulos, elipsoidal, albastru-închis. înflorire în
aprilie-mai. Se plantează în grupuri şi în masive.
Lonicera fragrantissima. Este un arbust până la 2 m înălţime, cu ramuri
lungi, divergente sau recurbate. Frunze de 3-7 cm eliptice, lat ovate sau obovate,
dorsal albăstrui. Flori albe-gălbui, odorante, fructe roşii. Aceeaşi folosire.
103
Lonicera canadensis, creşte până la 1,5 m, are frunze de 4-8 cm, ovate,
ovat-oblongi, flori galbene-aurii, fructe roşii. Este foarte rezistentă la ger.
Lonicera pileata este un arbust de 1,5 m înălţime, cu creştere prostrată,
frunzele sunt semipersistente, mici, verzi închis lucioase, dispuse distih. Florile mici
albe-gălbui, parfumate, puţin evidente; fructe violete.
Specia este decorativă prin forma tufei şi frunziş. Suportă umbra, este
rezistentă la fum şi gaze. Se utilizează ca tufe izolate sau în grupuri, pentru
alcătuirea gardurilor vii, pentru alpinarii etc.
Lonicera japonica prezintă plante agăţătoare sau târâtoare, frunze
persistente ovate, oblong-ovate, de 3-8 cm lungime, flori albe nuanţat roşietic,
odorante, fructe negre, înfloreşte în iunie-septembrie.
Var. halliana are flori albe apoi galbene; var. chinensis are flori cu nuanţe
roşcate.
Var. aureo-reticulata, cu frunzele cu dungi galbene, în reţea. Având frunzele
persistente, înflorire de durată şi odorantă este mult apreciată pentru decorarea
gardurilor.
Lonicera caprifolium este o plantă agăţătoare, cu frunze eliptice, cele de la
vârf concrescute (2-3 perechi). Flori albe sau galbene-aurii, fructe roşii portocalii.
Este apreciat pentru florile sale mari, de 3,5-8 cm, odorante.
Lonicera periclymenum este o plantă agăţătoare, cu frunze de 4-6 cm,
ovate sau eliptice, verzi, dorsal verzi-albăstrui. Florile galbene-aurii cu nuanţe
roşcate, mari de 4-5 cm. Fructe roşii, înfloreşte în iunie-august.
Lonicera sempervirens creşte ca liană, cu frunze de 3-8 cm, eliptice sau
oblong-lanceolate; Florile galbene-portocalii sau stacojii, de 4-5 cm lungime; fructe
roşii.
7.32.2. GENUL SYMPHORICARPOS
Cuprinde specii originare din Asia şi America de Nord, reprezentate prin
arbuşti de talie mică, erecţi sau culcaţi, cu frunze caduce, întregi, uneori lobate.
Florile sunt grupate în fascicule sau spice; fructele sunt bace. Decorează prin
frunze, flori si mai ales prin fructele care se păstrează pe plante până iarna. Se
înmulţesc prin butaşi si seminţe.
Symphoricarpos rivularis (Hormuz, cârmâz) este originar din America de
Nord, creşte ca tufă erectă până la l m înălţime cu frunze de 2-5 cm, eliptice, eliptic-
oblongi, uneori sinuat-lobate. Florile sunt mici, roz şi apar în iunie-septembrie;
104
fructele albe-globuloase de 0,8-1,2 cm, sunt foarte decorative. Rezistă bine la ger,
secetă şi fum.
Var. laevigatus are frunze şi fructe mai mari ca specia tipică.
Symphoricarpos occidentalis, are aceeaşi origine, talia de 1,5 m, frunzele
de 2-7 cm, eliptice sau ovate, crenate. Flori roz, în fascicule sau spice. Fructul este
alb, globulos, cu diametrul de l cm. înflorirea este în iunie-iulie.
Var. heyeri are frunze mai subţiri şi glauce, fructe albe. De asemenea
rezistentă la ger, secetă, fum.
Symphoricarpos orbiculatus, originar tot din America de Nord, are talia 2
m, frunzele de 1,5-3,5 cm, eliptice sau ovate, verzi pe faţă, iar dorsal glaucescente.
Flori în fascicule axilare, de culoare roz, fruct globulos roşu-purpuriu, de 0,4-0,6
cm în diametru.
Var. conglomeratus şi var. folio-variegata.
7.32.3. GENUL SAMBUCUS
Cuprinde arbuşti sau arbori de talie mică, ornamentali prin frunze, flori şi
fructe. Se înmulţesc prin butaşi sau prin seminţe.
Sambucus nigra (Soc negru) creşte spontan în ţara noastră, creşte fie ca
arbust de 3-5 m, fie ca arbore de 7-10 m. Are frunzele compuse, cu 5 foliole eliptice
de 4-12 cm. Florile albe-gălbui, parfumate, în umbele plate de 12-20 cm în
diametru, apar în mai-iunie. Fructele negre, de 0,6-0,8 cm.
Var. variegata, cu frunze panaşate cu alb şi galben; var. laciniata cu frunze
laciniate, var. plena cu flori semiduble, f. pendula, cu creştere pletoasă, ş.a.
Socul negru este o specie rustică, rezistentă la fum şi gaze.
Sambucus racemosa (Socul roşu) creşte spontan în regiunile montane din
România, este de talie mai redusă (3-4 m), are frunze cu 5-7 foliole, flori gălbui în
panicule erecte de 3-6 cm lungime şi fructe roşii.
Var. laciniata are frunzele sectate.
Var. tenuifolia are frunzele mai fin sectate, roşcate primăvara. Specia rezistă
la fum, gaze si ger. Se comportă bine şi la umbră.
7.32.4. GENUL DIERVILLA
Cuprinde specii originare din America de Nord şi Asia de est, ce cresc sub
formă de arbuşti cu talia de 2-5 m, deosebit de ornamentali prin florile
105
infundibuliform-campanulate, variat colorate, grupate în cime sau panicule. Se
înmulţesc prin seminţe, butaşi şi altoire.
Diervilla florida formează tufe până la 3 m, cu frunze de 5-10 cm, eliptice,
sau ovat-oblongi, florile sunt roz, cu înflorirea în mai-iunie.
Forme ornamentale: f. candida., flori albe la început, apoi roz; var.
variegata nana, pitică, cu frunze variegate;
Diervilla japonica se prezintă sub formă de tufe până la 3 m, cu frunze de
5-10 cm, eliptice, oblong-obovate, păroase. Flori câte 3 (sau mai multe), în corimbe,
colorate roz clar sau roşu-carmin.
Diervilla hortensis are florile grupate câte 3, roşii carmin. Speciile de
Diervilla se dezvoltă bine pe soluri revene, în plin soare. Pentru a asigura creşteri
viguroase şi o înflorire susţinută, tufele se taie periodic primăvara înainte de
pornirea în vegetaţie. Apreciate pentru frumuseţea înfloririi, sunt puse în valoare
prin plantare izolată sau în grupuri.
7.32.5. GENUL VIBURNUM
Este foarte bogat în specii, grupează plante sub formă de arbustoizi şi de
arbori de talie mică. Sunt plante cu frunze caduce sau persistente, opuse, întregi sau
lobate. Flori complete, în cime multiflore, cele marginale sterile, albe sau roz.
Fructul o drupă uscată sau cărnoasă, globuloasă sau ovoidă, roşie-oranj sau neagră.
Înmulţirea se face prin seminţe, butăşire, marcotaj şi altoire. Formele
horticole prezintă interes ornamental prin variaţia formelor de inflorescenţe,
culoare, fructe, frunze (mai ales la cele cu frunze persistente).
Viburnum carlesii este o specie originară din Coreea, talie de 1,5 m, frunze
caduce de 3-10 cm, lat-eliptice, păroase. Florile albe cu roz la exterior, în cime
emisferice. Înflorirea în aprilie-mai. Fructe negre-albăstrui de l cm în diametru.
Viburnum lantana (Dârmoz) creşte spontan la noi, tufe până la 5 m, cu
lăstari solzoşi pubescenţi, mugurii fără solzi, frunze de 5-10 cm, ovate, oblongi-
ovate, pubescente. Florile, în cime de 6-10 cm în diametru, albe, fructe roşii, apoi
negre.
Viburnum opulus (Călin) creşte spontan în ţara noastră, talie de 3-4 m,
frunze de 4-12 cm, lat-ovate, trilobate. Inflorescenţe cu diametrul de 7-10 cm, albe,
fructe roşii.
Viburnum rhytidophyllum este o specie originară din China. Este mult
răspândită în parcurile din ţara noastră unde este preţuită pentru frunzele sale mari,
106
de 7-18 cm ovat-oblongi sau ovat-lanceolate rugoase, persistente. Are flori albe-
gălbui, în inflorescenţe de 10-20 cm în diametru. Fructele sunt roşii, apoi negre
lucitoare.
Alte specii de Viburnum întâlnite: Viburnum utile, Viburnum dentatum,
Viburnum coriaceum, Viburnum lentago.
7.33. FAMILIA BETULACEAE
7.33.1. GENUL BETULA
Cuprinde circa 40 de specii răspândite în emisfera nordică, din care la noi,
în cultură, 7 specii. Sunt arbori de mare efect ornamental, rustici, întrebuinţaţi
uneori ca plante pioniere.
Betula pendula (Mesteacănul) este un arbore care ajunge la 20 m. Are
tulpina zveltă, acoperită de o scoarţă albă. Lujerii sunt subţiri, lungi lucitori, cu
numeroase lenticele. Frunzele sunt romboidal-triunghiulare, de 4-7 cm, acuminate,
cu marginea dublu-serată, peţiolate. Florile sunt grupate în amenţi şi apar înainte de
înfrunzire. Fructele sunt samare mici.
Este o specie ce lăstăreşte bine şi care în tinereţe are o creştere rapidă;
longevitatea sa obişnuită este sub 100 de ani.
Betula pendula fastigiata are port piramidal, Betula pendula var.
purpurea are frunzele roşii-închis, Betula pendula f. tristis are ramurile pletoase.
Este o specie heliofilă, rustică, care însă rezistă greu la soluri compacte,
acide, cu ape în exces, la o umbrire puternică sau la o uscăciune accentuată. Este
rezistentă la ger, fum, gaze.
Se înmulţeşte prin semănături executate imediat după recoltare, prin altoire
(prin apropiere, prin despicătură sau în ochi).
Specia este foarte preţuită pentru portul său elegant şi frumuseţea
trunchiului. Se întrebuinţează individual sau în grupuri.
7.33.2. GENUL ALNUS
Cuprinde specii originare din emisfera nordică.
Sunt plante ornamentale rustice, în general higrofile. Se înmulţesc prin
seminţe.
107
Alnus glutinosa (Aninul negru) este un arbore care ajunge la 25 m
înălţime, are tulpina dreaptă, cilindrică, coronamentul îngust. Lujerii sunt în 3
muchii, mugurii sunt pedicelaţi, cu 2 solzi. Frunzele sunt ovate sau obovate,
emarginate, de 6-10 cm, pe margini rar si neregulat dublu-serate. Pe faţă sunt verzi
întunecate, pe dos verzi-gălbui, cu smocuri de peri ruginii la baza nervurilor. Se
menţin mai multă vreme pe arbore. Florile sunt unisexuate, dispuse monoic în
amenţi. Ele înfloresc foarte devreme, în februarie-martie. Fructele sunt samare,
pentagonale, mici de 2-3 mm, cu aripi înguste, cu saci de aer.
Var. laciniata are frunze lobate adânc.
Este o specie care cere multă umiditate, în sol şi în atmosferă. Nu rezistă la
secetă şi la umbră. Se înmulţeşte prin semănături şi prin altoire.
Alnus incana (Aninul alb) este un arbore care are până la 20 m înălţime, cu
scoarţa cenuşie-albicioasă, lucitoare, coroana mai bogată, frunzele ovat-eliptice,
adânc dinţate. Florile se deschid înainte de înfrunzire, prin februarie, mai devreme
decât la aninul negru. Fructele sunt samare, de formă pentagonală. Este o specie
mai puţin pretenţioasă faţă de sol, umiditate şi lumină decât aninul negru.
Poate fi folosită în parcuri, pe coastele erodate, calcaroase, prundişuri etc.
A. incana f. pendula. are ramuri pletoase .
7.33.3. GENUL CARPINUS
Carpinus betulus (Carpen) este un arbore până la 20 m înălţime care are
coronamentul larg, des, jos, tulpina acoperită cu o scoarţă netedă, cenuşie (fig. 88).
Lujerii sunt subţiri, geniculaţi, mugurii sunt fusiformi. Frunzele sunt distihe, ovat-
eliptice, de 5-12 cm, dublu-serate pe margini, cu nervuri secundare drepte. Florile
unisexuate, dispuse monoic, în amenţi pendenţi, apar în aprilie, odată cu
înfrunzirea. Fructele sunt nucule cu involucru membranos trilobat. Este puţin
pretenţios faţă de sol, rezistent la ger, la umbră (în tinereţe) dar puţin rezistent la.
secetă.
Dintre varietăţi cităm: purpurea, cu frunze roşii primăvara, fastigiata, cu
formă piramidală, pendula, cu ramuri pendule.
Este indicat pentru formarea masivelor, zidurilor verzi şi constituirea
gardurilor vii.
108
Se înmulţeşte prin sămânţă sem ănată în august-septembrie sau primăvara,
după ce se stratifică. Semănăturile se fac pe rânduri, la distanţa de 30 cm şi la
adâncimea de 2-5 cm.
Varietăţile se înmulţesc prin altoire.
7.33.4. GENUL CORYLUS
Corylus avellana (Alun) este un arbust de 5 m înălţime, cu lujerii
glanduloşi pubescenţi, frunzele suborbiculare, lat-obovate, la bază cordate, dublu-
serate sau lobulate, pe dos păroase. Florile mascule sunt în amenţi lungi şi apar
înaintea înfrunzirii. Alunul este printre cei dintâi arbuşti care înfloresc. Florile
femele sunt roşii.
Dintre varietăţi cităm: var. purpurea, cu frunzele roşii, purpurii; var.
contorta cu ramurile contorsionate; var. pendula, cu ramuri pletoase, var. aurea, cu
frunzele şi ramurile galbene.
Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj si mai rar prin butăşire şi altoire.
Semănatul se execută toamna, imediat după recoltare, sau primăvara, cu seminţe
stratificate. Marcotajul se practică cu bune rezultate prin arcuire sau muşuroire.
Altoirea se practică folosind procedeul în despicătură sau prin apropiere, la
începutul sezonului de vegetaţie.
Este o specie indicată pentru soluri revene, profunde, dar în condiţii de
umbră rezistă şi la o oarecare uscăciune a solului. Este rezistent la fum si gaze.
Suportă bine tunderea, în parcuri este indicat ca un bun subarboret, pentru masive şi
boschete, pentru liziere sau izolat (varietăţile ornamentale).
7.34. FAMILIA FAGACEAE
7.34.1. GENUL FAGUS
Fagus sylvatica este reprezentat prin arbori de 25-30 m înălţime, cu
trunchiul drept, falnic şi scoarţa cenuşie. Frunzele de 5-10 cm lungime, ovate sau
eliptice, întregi sau sinuate, uneori acut dinţate, pe faţă verzi-închis, lucitoare, pe
dos verzi-palid.
Florile sunt monoice, în inflorescenţe axilare; cele mascule dispuse în
capitule lung pedunculate, iar florile femele câte două în mijlocul unor bractei,
109
formând un involucru cu 4 valve. Fructele (jirul) sunt achene în formă ovoidă, cu 3
muchii, grupate câte l-2 într-un involucru.
Specia tipică poate alcătui grupe de arbori în parcuri, cu mare efect. Pentru
horticultură sunt mai importante: f. sylvatica var. atropunicea cu frunze purpurii şi
mai ales atropurpurea macrophylla, apoi var. roseo-marginata. De asemenea, f.
sylvatica, f. pendula. Materialul săditor pentru formele horticole se obţine prin
altoire, fie iarna în sere (despicătură sau copulaţie), fie primăvara prin placaj.
Celelalte două specii au o răspândire mai restrânsă.
7.34.2. GENUL QUERCUS
Cuprinde numeroase specii, majoritatea răspândite în zona temperată a
emisferei nordice.
În ţara noastră se află în stare spontană şi în cultură circa 32 de specii de
stejar, cu numeroase varietăţi şi forme, din care unele prezintă interes horticol
deosebit.
Caracterele mai importante ale genului sunt: plante arborescente, în general
mari, existând şi specii reprezentate prin plante mai scunde.
Spre deosebire de fag, care are scoarţa lipsită de ritidom, la stejar,
majoritatea speciilor au ritidom variat ca grosime şi desen, altele au plută şi mai rar
se întâlnesc specii cu scoarţă netedă. Mugurii sunt aşezaţi spiralat pe lujer şi mai
îngrămădiţi spre vârful lor. Frunzele, sinuat lobate. Florile sunt monoice, cele
mascule sânt în amenţi lungi şi pendenţi, cele femele, fie solitare, fie câte 23.
Fructul, o achenă (ghindă), variat ca formă, elipsoidal, cilindric sau globulos, este
prins într-o cupă, mai mult sau mai puţin înaltă, cu solzii liberi sau concrescuţi.
Majoritatea speciilor de stejar, pe lângă utilizarea lor forestieră, prezintă şi interes
horticol, pentru plantaţiile masive, de grup şi ca arbori de aliniament.
Quercus cerris (Cerul) este un arbore de 25-30 m înălţime, cu ritidom
gros, cu fundul crăpăturilor cărămiziu. Frunzele sânt pieloase, eliptice sau oblong-
lanceolate, de 5-10 (18) cm lungime, cu 4-8 perechi de lobi triunghiulari şi
mucronaţi. Fructele (ghinda) sânt prinse câte l-4, sesile sau scurt pedunculate, de 2-
4 cm lungime, oblong-ovoide, prinse 1/2 de o cupă emisferică cu solzi alungiţi,
liniar subulaţi, vârful ghindei fiind trunchiat.
110
Este răspândit în regiunile de câmpie şi de coline ale ţării, cu excepţia
Moldovei.
Quercus frainetto (Gîrniţă) este un arbore de 30-40 cm, cu ritidom adânc
brăzdat, frunze de 10-20 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, îngrămădite spre vârful
ramurilor, obovat-eliptice, cu 8-9 perechi de lobi, patent divergenţi, la maturitate
glabre pe faţă, iar dorsal păroase, cenuşii. Ghinda de 1,8-2,5 cm lungime, prinsă în
cupe de 0,6-1,2 cm înălţime, cu solzi liniar-lanceolaţi. Este răspândit în silvostepă,
în regiunile de coline din Transilvania de vest, în Banat, Oltenia şi Moldova, mai
rar în Muntenia şi Dobrogea. Datorită frunzelor sale mari este un frumos arbore
ornamental.
Quercus pedunculiflora (Stejarul brumăriu) este de 25-30 m înălţime, cu
ritidom crăpat adânc, lăstari bruni-verzui, frunze lat-ovate sau eliptice de 6-26 cm
lungime, cu 5-7 perechi de lobi rotunjiţi, întregi, sinuaţi sau lobaţi. Faţa frunzei este
verde, mată, dorsal verde-cenuşiu, pubescentă. Ghindele, câte l-4 lung pedunculate
(specific), de 2,5-4 cm lungime, ovoide, sunt prinse în cupe de 1,5-2,2 cm înălţime,
de formă turtită emisferică, solzii fiind cu marginile concrescute. Este răspândit în
silvostepă, fiind rezistent la uscăciune şi arşiţă, în stepă vegetează satisfăcător, dacă
apa freatică nu este la peste 10 m adâncime, mai ales pe cernoziomurile loessoide.
Quercus pubescens (Stejarul pufos) este de talie mai redusă (10-15 m),
ritidom adânc crăpat, frunze mici, de 4,5-8 cm pieloase, oblongi sau ovate, cu 3-6
perechi de lobi. Ghinde sesile sau scurt pedunculate, înguste, ovoide, de 0,6-1,8 cm
lungime, în cupe de 0,8-1,5 cm, prevăzute cu solzi mici, oval-lanceolaţi, strâns
imbricaţi, cenuşiu pubescenţi. Formează păduri rare în silvostepă şi stepă. Este o
specie xerofită şi heliofilă, rezistentă la geruri, puţin pretenţioasă faţă de soluri;
vegetează bine în staţiuni calde şi uscate, pe calcare.
Quercus robur (Quercus pedunculata.) (Stejarul propriu-zis) este
reprezentat prin arbori de 40-50 m înălţime, având coroane largi, neregulate.
Ritidomul este brun-negricios, adânc brăzdat. Frunzele, îngrămădite spre vârful
lăstarilor, sunt de 6-20 cm lungime, obovate, cu 6-8 perechi de lobi obtuzi sau
rotunjiţi. Consistenţa frunzelor este pieloasă, pe faţă sunt verzi-închis, glabre, dorsal
glabre sau uşor pubescente în lungul nervurilor.
Ghindele, câte 2-5, cu pedunculi de 3-6 cm lungime, ovoide, alungite,
elipsoidele, sau cilindrice, lungi de 2-4 cm, în cupe emisferice de 0,8-1,2 cm
înălţime, cu solzi mici, ovat-triunghiulari, alipiţi, cenuşiu-pubescenţi. Alcătuieşte
păduri pure sau în amestec în regiunile de câmpie şi de coline mai joase.
111
După variaţia frunzelor există diferite forme: f. parvifolia, f. macrophylla, f.
heterophylla, f. pectinata, iar după fructe f. extensa.
Pentru parcuri şi grădini se foloseşte şi f. fastigiata, preţioasă şi pentru
faptul că are o creştere şi dezvoltare mai rapidă decât a celorlalte.
Quercus petraea (Quercus sessiliflora.) (Gorunul) este un arbore de 35-
40 m cu ritidom subţire; frunzele îngrămădite spre vârful lăstarilor au 8,5-16 cm
lungime, sunt rombic-ovate, lat-ovate până la eliptic-lanceolate, cu 5-8 perechi de
lobi rotunjiţi. Ghindele, câte 1-5, sesile, de 1,6-2,5 cm lungime, ovoide, în cupe
conic-emisferice, de 0,6-1,2 cm înălţime, cu solzi mici, ovat-lanceolaţi, imbricaţi,
alipiţi, plaţi.
Formează păduri (arborele pure sau în amestec) în regiunea de dealuri şi
submontană inferioară, mai rar în cîmpie, pe cînd Quercus robur cere soluri mai
profunde si revene, Quercus petraea este mai puţin exigent, vegetând bine pe cele
brun-roşcate sau slab podzolite, sau chiar pe soluri brun cenuşii, cu condiţia să nu
fie prea compacte.
Dintre formele mai interesante sunt: f. laciniata, f. longifolia, şi f.
mespilifolia cu frunze lung acuminate, uşor sinuate, ca cele de moşmon.
Quercus polycarpa (Gorunul transilvănean) este mai redus ca talie decât
precedentul (20-25 m), are frunze de 7-11 (16) cm lungime, obovate, ovat-oblongi,
cu 6-8 (10) perechi de lobi, rotunjiţi, având faţa verde întunecată, lucitoare, dorsal
dispers stelat pubescente. Ghindele, câte 2-6, sesile sau scurt pedunculate, de 1,8-
2,5 cm, ovoide, sunt prinse în cupe emisferice, înalte de 1,5-2 cm, cu solzi gheboşi,
pubescente numai la vârf.
Este o specie recomandată pentru parcuri, fiind ornamentală prin port şi
frunze.
Quercus rubra (Stejarul roşu) este originar din America de Nord, cu talie
de 20-25 (50) m, cu scoarţa netedă, acoperită numai la bază de ritidom, formează
coroană globuloasă şi lăstari roşii-bruni, lucitori. Are frunze de 10-16 (25) cm,
obovate, cu câte 5 perechi de lobi scurţi, divergenţi, la început pubescente pe
ambele feţe, apoi glabre. Nuanţa frunzelor este pe faţă verde-închis lucitoare iar
dorsal albăstrui sau galben-verzui. Florile mascule în amenţi pubescenţi, lungi de
10-20 cm, iar cele femele, pe pedunculi glabri. Ghindele, câte 1-2, ovoide, de 1,5-
2,5 (3) cm, în cupe de 1,5-2,3 cm, cu solzi alipiţi. Este o specie mult apreciată
pentru frumuseţea portului şi pentru coloraţia de toamnă a frunzişului, în nuanţe
arămii şi roşii.
112
Datorită faptului că are o creştere mai înceată şi suferă de arsura scoarţei,
stejarul roşu este mai puţin recomandat pentru străzi, fiindu-i preferat Quercus
coccinea.
7.34.3. GENUL CASTANEA
Cuprinde specii arborescente cu coroane largi si trunchiuri groase şi specii
arbustoide. Dintre acestea cităm:
Castanea sativa (Castanul comestibil) este un arbore de 25-30 m, cu
frunze de 12-22 cm lungime având marginile serate şi aşezate distih. Florile
mascule sunt dispuse în amenţi cilindrici erecţi, la baza cărora sunt dispuse florile
femele, câte 3 într-un involucru spinos. Fructele sunt achene (castane). Este un
arbore ornamental prin aspectul frunzişului; poate fi condus cu trunchi. Are
pretenţii mai ridicate faţă de căldură şi nu suportă solurile calcaroase.
Din cadrul genului, mai amintim: Castanea pumilla (Castanul pitic),
Castanea dentata.
7.35. FAMILIA ULMACEAE
7.35.1. GENUL ULMUS
Cuprinde specii de interes ornamental si forestier, deşi în ultimii ani este
puternic atacat de grafioză.
Ulmus minor (Ulmus foliacea) (Ulm de câmp) este un arbore care ajunge
până la 30 m înălţime. Are lujerii anuali subţiri, mugurii ovoizi, frunzele eliptice,
ovate sau obovate, la bază asimetrice, dublu-serate, cu circa 12 perechi de nervuri
laterale, pe faţă verzi-închis, iar pe dos verzi-deschis, cu smocuri de par în axilele
nervurilor. Florile sunt hermafrodite, sesile şi apar în martie-aprilie, înaintea
înfrunzirii. Fructele sunt samare, obovate, de 1,5-2 cm, cu nucula aşezată în partea
superioară a aripii.
Dintre varietăţi cităm: dampierei, care are coroana îngust piramidală, var.
timbraculifera, cu coronamentul rotund, des, pendula cu coronamentul pletos.
Este o specie ce vegetează bine pe soluri bogate, afânate, revene. Este
rezistentă la uscăciune si la inundaţii scurte, suportă praful şi fumul, este însă
atacată în masă de grafioză.
Ulmus glabra (Ulmus montana) (Ulm de munte) este un arbore de 35 m
113
cu scoarţa trunchiului netedă, cu frunzele lat eliptice, mari, (8-16 cm), la vârf brusc
acuminate, la bază asimetrice, pe margine acut dublu-serate, cu flori în fascicule
dese şi fructul samară, tot eliptică. In parcuri se cultivă mai multe varietăţi: var.
grandifolia, cu frunze mari, indicat pentru bulevarde; var. pendula, f. fastigiata, cu
coroana piramidală. Este mai puţin exigent faţă de căldură şi mai rezistent la
grafioză.
La noi în ţară mai sunt cultivate speciile: Ulmus laevis (Velnişul), atacat de
grafioză, Ulmus pumila, var. pinnato-ramosa (Ulmul de Turkestan), rezistent la
grafioză, folosit uneori şi ca arbore de aliniament; este deseori utilizat pe terenurile
degradate, în plantaţiile de protecţie a câmpurilor etc.
Puieţii de ulm se obţin din sămânţă, marcote, butaşi, iar formele
ornamentale şi prin altoire. Semănăturile se fac la sfârşitul lunii mai. Marcotajul se
poate aplica prin muşuroire, dar el se foloseşte destul de rar, ca şi butăşirea. Pentru
butăşire se întrebuinţează butaşi de rădăcină. Altoirea se practică în august, în
oculaţie, pe portaltoi de Ulmus montana sau Ulmus minor. Altoirea în coroană se
face în despicătură sau triangulaţie, primăvara.
7.35.2. GENUL CELTIS
Celtis australis (Sâmbovina) este un arbore de 25 m, originar din sudul
Europei, Asia, Africa de Nord. Are coronamentul rar, cu ramuri divergente, lujerii
tineri, pendenţi. Frunzele sunt eliptice-ovate, acu-minate, la bază cuneate sau
rotunjite, pe margini sunt acut-serate. Florile verzi-gălbui apar înaintea înfrunzirii.
Fructele sunt drupe purpurii-violete, care se coc în septembrie-octombrie.
Este o specie puţin exigentă faţă de sol, indicată a se cultiva în grupuri,
boschete sau izolat, în expoziţii sudice, pe soluri profunde, nisipoase. Este indicat
pentru litoral. Se înmulţeşte uşor prin sămânţă.
Celtis occidentalis (Sîmbovina americană). Specia este originară din
America de Nord. Ajunge la 40 m înălţime. Are trunchiul acoperit de ritidom gros,
lujerii geniculaţi, frunzele ovat-lanceolate, la bază asimetrice, în jumătatea
superioară serate, pe faţă netede, lucitoare, toamna se colorează în galben-auriu.
Este preţuită în parcuri pentru coronamentul său frumos colorat. Se
întrebuinţează ca arbore de alei. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin drajoni
înrădăcinaţi, marcotaj prin muşuroire.
114
7.36. FAMILIA MORACEAE
7.36.1. GENUL MORUS
Morus alba (Dudul alb) este un arbore de 15 m cu tulpina dreaptă.
Frunzele sunt polimorfe, regulat serate, pe faţă glabre, cu peţiolul de l-5 cm.
Amenţii masculi sunt cilindrici, iar cei femeli oblongi. Fructul sincarp este alb, mat,
mai rar roşiatic.
Are multe varietăţi ornamentale din care cităm: pendula, pyramidalis, nana
etc.
Morus nigra (Dudul negru) creşte mai puţin înalt (10 m), are coroana mai
deasă, lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, frunzele nelobate, pe margini neregulat
serate, mai scurt peţiolate, flori dioice, fructele purpurii, negre.
Varietatea globosa este preţuită în cultura ornamentală şi se plantează, de
regulă, pe marginea aleilor. Puieţii de dud se obţin prin sămânţă, mai rar prin
marcotaj şi butăşire, iar varietăţile ornamentale se obţin prin altoire. În spaţiile
verzi, se cultivă izolat, pe marginea aleilor, în plantaţiile de protecţie etc.
7.36.2. GENUL MACLURA
Maclura aurantiaca (Maclură) este o specie originară din America de
Nord, care ajunge la 20 m înălţime, cu tulpina dreaptă, ramificaţia deasă, lujerii
geniculaţi, cu spini scurţi, drepţi, frunze ovat-eliptice, acuminate, la bază rotunjite,
pe faţă lucitoare, pe dos verzi-închis. Florile dioice apar în mai. Fructele sunt
polidrupe, foarte mari (10 cm) asemănătoare cu fructele de citrice, verzi cu seminţe
albe. Este o specie rezistentă la secetă, dar mai puţin rezistentă la ger. Se înmulţeşte
prin seminţe (în mai), prin butaşi de ramură cu călcâi şi prin butaşi de rădăcină
(iarna, în seră). Pentru varietatea inermis (lipsită de spini) se foloseşte altoirea în
despicătură pe fragmente de rădăcină, plantate în ghivece.
7.37. FAMILIA JUGLANDACEAE
7.37.1. GENUL JUGLANS
Junglans regia (Nucul comun) este un arbore care ajunge la 30 m înălţime,
cu tulpina groasă, coronamentul sferic, larg, frunzele de 20-30 cm, cu 5-9 foliole
eliptice. Florile apar înainte de înfrunzire. Fructul este de 4-5 cm. Arbore monoic
115
foarte apreciat în cultura ornamentală pentru portul bogat şi frumos şi pentru umbra
deasă; indicat pentru a fi cultivat în grupe. Dintre varietăţile ornamentale cităm: var.
laciniata cu foliole penat-serate şi var. pendula.
În parcuri se mai întâlnesc următoarele specii: Juglans nigra (Nucul
negru) apreciat pentru înălţimea sa, trunchiul drept, coroana largă, frunzele lungi;
Juglans cinerea (Nucul cenuşiu), ale cărui frunze devin galbene toamna.
Nucii se înmulţesc prin seminţe ce se seamănă toamna. O serie de varietăţi
se obţin prin altoire în fluier, în despicătură sau în coajă, pe varietăţile de nuc
comun.
7.38. FAMILIA SOLANACEAE
7.38.1. GENUL LYCIUM
Lycium barbarum (Cătina de gard) este un arbust de 3 m, spinos, cu
lujerii cenuşii, frunze oblong-lanceolate de 2—6 cm, la bază cuneate, verzi-cenuşii,
cu florile în fascicule, violacee, care apar în iunie-august. Fructul este ovoid, rosu-
portocaliu. Este o specie rustică, întrebuinţată în parcuri pentru garduri vii, pe
terenuri degradate, în grupe, pe marginea lizierelor. Se înmulţeşte prin seminţe,
marcotaj (procedeul prin muşuroire), butăşire şi prin altoire.
Lycium chinense are frunze mai late şi ramuri lungi, arcuite, nespinoase,
decorate în vară-toamnă, cu numeroase fructe viu colorate în roşu. Ambele specii
drajonează puternic, de aceea sunt indicate pentru fixarea pantelor puternice şi a
coastelor degradate.
7.39. FAMILIA SCROPHULARIACEAE
7.39.1. GENUL PAULOWNIA
Paulownia tomentosa este un arbore originar din China, care ajunge la 15
m înălţime, cu tulpina scurtă, groasă, coroana largă şi lujerii foarte groşi, frunzele
foarte mari de (15-20 cm), cu peţiolul foarte lung (10-20 cm), la vârf acuminate, la
bază cordate,pe margini-întregi sau cu 3-5 lobi; florile apar în mai şi sunt mari
campanulate, mirositoare, palid violacee, dispuse în inflorescenţe mari. Fructele
sunt capsule lemnoase ovoide, de 3-4 cm, cu numeroase seminţe mici. Lăstăreşte şi
drajonează bine şi are o creştere rapidă. Preferă locurile adăpostite si este rezistent
la secetă.
116
Se înmulţeşte prin semănături făcute iarna în sere, prin butăşire, cu butaşi de
rădăcină.
În parcuri se foloseşte în mod izolat, fiind preţuit pentru frunzişul bogat şi
înflorirea deosebit :de frumoasă.
7.40. FAMILIA BIGNONIACEAE
7.40.1. GENUL CATALPA
Cuprinde specii din America de Nord şi din Asia de est.
Catalpa bignonioides (Catalpa) este un arbore de 15 m, are coronamentul
larg, lujerii viguroşi, verzi-măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari de 10-20
cm, cordiforme, brusc acuminate, cu marginea ondulată, cu peţiolul foarte lung, de
9-16 cm. Florile sunt mari, de 5-6 cm, albe cu pete purpurii şi dungi galbene în
interior, grupate în panicule late piramidale; fructele sunt cilindrice, de 20-40 cm
lungime şi decorează arborele în timpul iernii. Specia se înmulţeşte prin semănături
executate primăvara (la 30 cm distanţă şi l cm adâncime), mai rar prin butăşire sau
prin altoire (în despicătură sau în coajă).
Este o specie ce necesită căldură si umezeală, mai rezistentă la geruri ca
Paulownia. Este rezistentă la fum şi la praf.
Se întrebuinţează în mod individual şi în grupuri, fiind preţuită pentru
frumuseţea florilor şi fructelor sale interesante. În parcuri se mai întâlnesc Catalpa
speciosa (Catalpa mare), întrebuinţată pe alei şi bulevarde sau izolat, Catalpa
ovata.
7.40.2. GENUL CAMPSIS
Campsis radicans (Trâmbiţa) este o liană (10 m lungime) cu rădăcini
aeriene, frunze penat-compuse, cu 9-11 foliole ovat-oblongi de 3-6 cm, acuminate
şi la bază cuneate, serate, scurt peţiolate, o puse. Florile sunt roşii-portocalii de 6-9
cm, în cime sau panicule terminale, având corola în formă de trompetă. Fructul este
o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu seminţe numeroase, aripate.
Este o liană foarte căutată pentru frumuseţea si abundenţa florilor. Preferă
solurile fertile, terenurile ferite de geruri şi scăldate de lumină.
117
.Este indicată pentru litoral; în parcuri se cultivă pentru, decorarea
pergolelor, zidurilor, coloanelor etc. Se pretează la tuns (iarna) sub forme diferite.
Se înmulţeşte prin butaşi (în iulie-august) în sere.
7.41. FAMILIA OLEACEAE
7.41.1. GENUL FRAXINUS.
Cuprinde numeroase specii, dintre care în ţara noastră spontan şi în cultură
se găsesc 16.
Majoritatea speciilor se prezintă ca arbori, mai rar ca arbuşti, cu muguri şi
frunze aşezate opus pe ramuri, cu frunze penat compuse, uneori cu o singură foliolă.
Florile sunt în fascicule sau panicule, hermafrodite sau unisexuate. Fructul este o
samară.
Fraxinus excelsior (Frasin) este arbore cu talia de 25-30 m, cu lăstarii
verzi-măslinii, mugurii negri, opuşi. Frunze compuse din 5-11 foliole sesile,
oblong-lanceolate, lung-acuminate, baza-_cuneată, crenat serată, faţa verde-închis,
dorsal verde palid. Florile poligame. Fructul este o samară de 2,5-4 cm lungime.
În cultură se-întâlnesc: var. nana de talie mică, globulos; var. aurea cu
lăstarii galben-aurii; var. pendula; var. diversifolia cu frunze simple.
Atât specia tipică cât şi varietăţile sale se utilizează în grupuri sau ca arbori
izolaţi, în aliniamente, pe şosele: Este rezistent la arşiţă şi fum şi mai puţin la gaze.
Fraxinus ornus (Mojdrean) este de talie mai redusă ca precedentul (8-10
m), cu lăstarii verzi-cenuşii, frunzele de 5-9 foliole eliptice sau ovat-lanceolate, faţa
verde întunecată, dorsal ruginii, în lungul nervurii principale. Flori complete, în
panicule albe, decorative, mirositoare. Fruct 2-3 cm cu aripa trunchiată la vârf. Este
o specie heliofilă, termofilă şi xerofită.
Fraxinus americana (Frasinul american) ajunge până la 40 m înălţime.
Frunzele sunt de 6-15 cm, câte 5-9 foliole peţiolate, ovate, ovate-oblongi, ovat-
lanceolate, pe faţă verzi lucioase, pe dos albicioase. Flori dioice. Fruct de 3-5 cm
lungime, îngust-oblong.
Var. juglandifolia are frunzele asemănătoare cu cele de nuc.
118
Este specie ornamentală atât prin talie, coroană, cât mai ales prin frunziş,
care toamna devine purpuriu-galben.
Fraxinus pennsylvanica (Frasin de Pensylvania) este un arbore de 20 m
cu lujerii anuali cenuşiu păroşi; frunze la început pubescente pe ambele feţe,
ulterior numai pe faţa interioară, flori dioice în panicule dese, compacte.
Var. lanceolata este cu foliole înguste.
7.41.2. GENUL SYRINGA
Cuprinde specii cu frunzele opuse, caduce sau persistente, simple, întregi
mai rar lobate, sau penate. Florile în panicule terminale, albe, liliachii, cu diverse
nuanţe şi tonuri. Fructul este o capsulă cu seminţe mici, aripate. Se înmulţeşte prin
marcotaj (aplecare) şi prin altoire (vara în oculaţie la colet, toamna protejat la
rădăcină).
Syringa vulgaris (Liliacul) creşte spontan în regiunile calde din ţara
noastră, cu habitus de arbore mic de 8-10 m sau ca arbust de 3-5 m. Lăstarii sunt
cenuşii sau verzi-măslinii. Frunze ovate sau lat-ovate de 3,5-10 cm. Flori în
panicule, de 10-12 cm, liliachii mirositoare. Varietăţi întâlnite în cultură:
Var. coerulea cu flori albastre liliachii.
Var. alba. Există cultivare (soiuri) cu: flori simple (simplex) şi involte
(plena).
Flori simple albe: Vestal, Mărie Legraye.
Flori simple roşii: Congo, Pasteur.
Flori albastre: Cavour.
Flori duble (plena) albe: Jeanne d'Arc, M-me Lemoine.
Flori duble (plena) roz: Antoine Buchner.
Flori duble (plena) violet: General Pershing.
Flori duble (plena) purpurii: Paul Heriot.
Flori duble (plena) albastre: Katherine Havemeyer etc.
Syringa josikaea (Liliac transilvănean) creşte spontan în Munţii Bihorului
răspândit în cultură, de talie mai redusă (3-4 m). Frunze lat-eliptice sau eliptice
oblongi, 6-13 cm, flori în panicule înguste, de 10-20 cm, violet-liliachii.
Syringa persica este un arbust de 2 m înălţime, cu frunze de 3-6 cm
lanceolate.
Flori în panicule mici, de 5-8 cm, liliachii palid.
În colecţii se mai află: Syringa reflexa, Syringa japonica, Syringa emodi,
119
Syringa amurensis.
7.41.3. GENUL LIGUSTRUM
Cuprinde 50 de specii majoritatea arbuşti, arbustoizi, mai rar arbori.
Frunzele caduce sau persistente, opuse (uneori alterne), întregi. Flori în panicule
terminale albe. Fructul o drupă neagră sau albăstruie cu l-4 sâmburi.
Se utilizează pentru garduri vii individual sau în grupe pe peluze.
Înmulţirea se face prin seminţe, butăşire si altoire.
Ligustrum vulgare (Lemn câinesc) creşte spontan în regiunea de câmpie
şi de dealuri, cu tufe de 3-5 m. Frunzele caduce, uneori semipersistente, de 3-6 cm,
oblong-ovate, până la lanceolate. Flori în panicule, de 6 cm; Fruct negru, lucitor, de
0,6-0,8 cm.
Varietăţi: var. chlorocarpum, cu fructe verzi, var. buxifolium cu frunze verzi
albăstrui cu dungă albă, var. sempervirens cu frunze înguste sempervirescente.
Ligustrum ovalifolium, originar din Japonia, creşte până la 5 m înălţime,
cu frunze caduce sau semipersistente, de 3-6 cm, eliptic-ovate sau eliptic-oblongi,
verzi, iar dorsal, verzi-gălbui. Flori albe, gâtuite, cu miros respingător. Fiind o
specie mai frumoasă este preferată speciei Ligustrum vulgare pentru gardurile vii.
Ligustrum japonicum este o specie foarte ornamentală prin faptul că are
frunzele persistente, mari de 4-10 cm, ovat-oblongi, flori în panicule piramidale de
6-15 cm. Slab rezistentă la ger.
În colecţii se mai află: Ligustrum amurense, Ligustrum henry,
Ligustrum sinense.
7.41.4. GENUL FORSYTHIA
Cuprinde 6 specii, din care 5 de origine din Asia de est şi una din sudul
Europei. Cresc sub formă de arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate,
verzi, brune sau gălbui. Frunzele opuse, întregi sau trifoliate. Florile sunt axilare,
câte l-6 cu petale galbene.
Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti, pentru faptul că înfloreşte
primăvara timpuriu şi pentru florile sale de colorit galben-aprins, cald. Se
înmulţeşte uşor prin butaşi sau prin marcotaj.
Forsythia ovata este arbust de 1,5 m, cu ramuri divergente, cenuşii-gălbui,
cu măduva lamelară. Frunzele de 5-7 cm, ovate. Flori solitare, galbene; înfloreşte
timpuriu.
120
Forsythia suspensa este arbust până la 3 m, cu tulpini erecte şi ramuri
divergente sau pendente, în 4 muchii, fistuloase, măduvă numai la noduri. Frunze
de 6-10 cm, ovate, oblongi-ovate, uneori trifoliate. Florile 1-3, galbene-aurii.
Varietăţi: var. sieboldi, cu ramuri pendente, var. variegata, aureo-variegata,
var. fortunei, cu ramuri arcuite, trifoliate, lobii petalelor răsuciţi.
Forsythia atrocaulis are lăstarii purpurii, lobii corolei laţi.
Forsythia viridissima are tufe până la 3 m cu tulpini şi ramuri erecte,
măduva lamelară. Frunze de 8-14 cm, eliptic-oblongi-lanceolate, uneori trifoliate.
Florile l-3, galbene-verzui, cu lobii corolei îngust-oblongi.
Dintre hibrizi, mai răspîndit este Forsythia intermedia (Forsythia
suspensa x Forsythia viridissima) cu caractere intermediare între cele două specii
şi flori mari, numeroase.
Varietăţi: vitelina (flori galbene-închis) şi spectabilis (flori galbene deschis).
7.42. FAMILIA LOGANIACEAE
7.42.1. GENUL BUDDLEIA
Buddleia davidii, este arbust de talie mare, până la 5 m, cu creştere
viguroasă, frunzele sunt ovat-lanceolate, lungi de 10-25 cm, verzi închis, cu
reversul alb-tomentos. Este foarte apreciat pentru florile parfumate, liliachii, mici,
grupate în spice terminale, lungi de 10-25 cm şi perioada lungă de înflorire (iulie-
septembrie).
Cuprinde numeroase varietăţi obţinute în urma selecţiei: Black Knight
(violet închis), Cardinal (roşu-purpuriu, spice lungi), Peace (alb), Fascinating
(roz), Ile de France (violet închis, spice de 30-50 cm). Specia este rezistentă la fum,
se adaptează bine pe solurile calcaroase, suportă semiumbra. Este însă sensibilă la
gerurile puternice, de aceea în regiunile mai reci se plantează în locuri adăposite şi
se protejează prin muşuroire.
Se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi, în seră sau în teren (în zonele
călduroase). Arbustul necesită tăieri severe în timpul iernii.
Buddleia alternifolia, creşte sub formă de tufă putând atinge 4 m înălţime,
cu ramuri arcuite, frunze lanceolate de 8-15 cm lungime, pe ambele feţe cenuşiu
tomentoase. Este foarte-decorativă în perioada înfloririi (iunie), când lujerii de doi
121
ani se îmbracă în inflorescenţe liliachii, de cca. 2 cm lungime, dese, axilare. Este o
specie termofilă, indicată pentru zonele mai calde şi locurile adăpostite. Se
înmulţeşte prin seminţe în seră (februarie) şi prin butaşi erbacei (iunie-iulie) sau
lenmificaţi, în pat rece.Speciile de Buddleia se folosesc ca plante izolate sau în
grupuri (cu distanţe mari de plantare).
TEME DE CONTROL
1. Studiul coniferelor arboricole şi arbustive spontane în ţara noastră
2. Descrieţi speciile de arbori foioşi specifici în ţara noastră.
3. Prezentaţi cele mai valoroase specii exotice introduse în ţara
noastră.
122
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Beldie, Al., 1953 –Plantele lemnoase din România. Manual de determinare,
Editura Agro-Silvică Bucureşti.
2. Dumitriu – Tătăranu I., 1960 –Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali
cultivaţi în România. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
3. Draghia Lucia, 2000 –Producerea materialului săditor dendrologic, Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
4. Florincescu, Adriana, 1999 –Arhitectura peisajului, Editura Divya, Cluj
Napoca.
5. Iliescu, Ana-Felicia, 1998 –Arboricultura ornamentală, Editura Ceres,
Bucureşti.
6. Negulescu E., Stănescu V., 1964 –Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Palade L., 1975 –Arboricultură ornamentală – Lucrări practice. Lito. Iaşi
8. Păun M., Palade L., 1977 –Flora spontană, sursă de plante pentru spaţii verzi.
Editura Scrisul Românesc.
9. Preda M., Palade L., 1972 –Arhitectura peisajului. Editura Ceres, Bucureşti.
10. Simonds, J.O. 1967 –Arhitectura peisajului. Editura Tehnică, Bucureşti.
11. Stănescu V., 1979 –Dendrologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti..
12. Sonea, V., Palade L., Iliescu Ana-Felicia, 1979 -Arboricultură ornamentală şi
arhitectură peisageră. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti..
123
