08

COORDONATE ALE EVOLUŢIILOR ECONOMICE ÎN PERIOADA POSTCRIZĂ

În 1932, în Statele Unite, fostul preşedinte Hoover a fost învins de candidatul democrat F. D. Roosevelt, care a denunţat „dictatura industrială”, a criticat administraţia republicană şi a anunţat noua politică economică: New Deal. Noua politică va fi elaborată treptat, cu pragmatism şi tenacitate, Roosevelt bazându-se în special pe mişcarea sindicală, întâmpinând însă şi rezistenţe puternice, în special din partea Curţii Supreme.

New Deal-ul a avut trei linii de forţă1.

1. Reorganizarea şi relansarea sectoarelor fundamentale de activitate, în primul rând băncile, după criza bancară de la începutul anului 1933; industria, prin National Industrial Recovery Act (NIRA) din iunie 1933; agricultura, prin Agricultural Adjustement Act (AAA) din mai 1933; energia electrică, prin Tennessee Valley Act din mai 1933 şi prin Public Utilities Company Act din 1935 ; transporturile, prin Rail Road Emergency Act din 1935 şi prin Wheeler Lea Transportation Act din 1940.

2. O politică vizând readucerea SUA într-o poziţie favorabilă pe piaţa mondială prin abandonarea aurului ca etalon (19 aprilie 1933), devalorizarea progresivă a dolarului faţă de aur şi prin politica acordurilor comerciale reciproce, bazate pe Reciprocal Trade Agreements Act din 1934.

3. Căutarea unui nou compromis social pe baza căruia principalele forţe sociale să se poată pune de acord, compromis care a constituit esenţialul acestui New Deal.

1 Michel Beaud, Istoria capitalismului de la 1500 până în 2000, Editura Cartier, Bucureşti,

2001, pag.208

CAPITOLUL 8

Coordonate ale evoluţiilor economice în perioada postcriză

Anvergura şi profunzimea reformelor care au făcut greu de evitat descrierea New Deal-ului „mai degrabă ca pe o revoluţie socială şi administrativă decât ca pe un pachet de reforme” 2 au avut drept efect transformarea, în doar câţiva ani, Statelor Unite într-o naţiune mult mai centralizată decât fuseseră vreodată până atunci, cel puţin pe timp de pace. Gândirea economică conservatoare a fost înlocuită de noua paradigmă keynesiană care vedea în intervenţia masivă a guvernului o cheie a refacerii economice, chiar dacă anumite deficite pe termen scurt erau necesare.

Programul New Deal a avut cele mai mari succese în primul mandat al lui F. D. Roosevelt, 1937 fiind cel mai bun an. Între 1930 şi 1933 produsul intern brut al SUA scăzuse de la 99 miliarde dolari la 77 miliarde dolari, cifră care a urcat din nou la 113 miliarde dolari în 1937. PIB pe locuitor a crescut de la 615 dolari în 1933 la 881 dolari în 1937 şi la 954 dolari în 1940.

Însă, mult discutatul New Deal (ale cărui costuri financiare au fost imense, determinând creşterea datoriei federale de la 22,5 miliarde dolari în 1933 la 40,5 miliarde în 1939) nu a reuşit să relanseze enormul mecanism de acumulare constituit de capitalismul american. În unele privinţe, New Deal-ul a putut numai să îndulcească puţin cele mai grave aspecte ale crizei. Astfel, şomajul a rămas la un impresionant 16-20% în cea mai mare parte a sfârşitului anilor 1930 şi a scăzut sub 15% abia după ce SUA au început programul de reînarmare militară în 1940 (în 1943 rata şomajului a scăzut sub 1%).

Relansarea economică a avut loc abia după declanşarea războiului. Aportul decisiv al New Deal-ului ţine de faptul că a determinat o mare parte a patronatului să accepte concesiile care urmau să permită integrarea ansamblului clasei muncitoare în sistemul economiei de consum şi, pe de altă parte, a deschis calea unei cooperări deosebite între guvernanţi şi oamenii de afaceri.

Chiar dacă succesul nu a fost deplin, anii 1930 au reprezentat în multe privinţe o eră revoluţionară în societatea americană.

2 Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite, Editura Artemis, Bucureşti, 2002, pag. 200

Evoluţii economice pe plan mondial în perioada interbelică

Economia britanică, angajată imediat după război într-o politică de revenire a lirei sterline la vechea sa paritate şi la convertibilitatea în aur, a fost într-o criză latentă de-a lungul întregului deceniu al treilea.

Marea Britanie a început să resimtă primele efecte ale crizei americane în primăvara anului 1930. Acestea s-au manifestat printr-o scădere rapidă a exporturilor şi producţiei industriale3 şi printr-o bruscă creştere a şomajului. Deficitul balanţei comerciale s-a accentuat, nemaiputând fi compensat de „veniturile invizibile” aflate la rândul lor în declin; ca urmare, din 1931 balanţa de plăţi a devenit negativă.

Criza economică a fost însoţită în iulie 1931 de criza financiară, blocajul capitalurilor britanice şi retragerea clienţilor străini, adăugate deficitului balanţei de plăţi, antrenând o puternică diminuare a stocurilor de aur britanice care a ameninţat stabilitatea lirei sterline.

Pentru redresarea situaţiei, Banca Angliei a fost nevoită să facă apel la Federal Rezerve Bank din New York pentru a obţine un ajutor financiar, însă aceasta a pus condiţia redresării bugetare în special printr-o reducere a cheltuielilor sociale ale statului şi prin aplicarea unei politici de austeritate.

Primele măsuri de austeritate aplicate cu începere din august 1931 – reducerea alocaţiilor de şomaj şi salariilor bugetare – au declanşat extinse manifestaţii ale şomerilor şi funcţionarilor.

Dar, în ciuda acestei politici de austeritate, scurgerea aurului a continuat, iar guvernul a fost obligat să suspende, la 20 septembrie 1931 convertibilitarea lirei sterline şi să abandoneze astfel sistemul Gold Exchange Standard restabilit în 1925. Drept urmare, moneda britanică a pierdut în câteva săptămâni aproximativ 1/3 din valoarea sa pe pieţele de schimb; paritatea sa a scăzut de la 93,2% în 1931, la 72% în 1932, la 68,1% în 1933, la 61,8% în 1934 şi la 59,8% în 19354.

Pentru a ieşi din criză, guvernul britanic a fost nevoit să renunţe la principiile de bază ale liberalismului economic britanic instaurate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. 3 Indicele general al producţiei industriale a scăzut cu 16% în 1931 faţă de 1929; producţia

de cărbune s-a redus de la 262 milioane tone la 233 milioane, iar cea de oţel de la 9,7 milioane tone la 5,3 milioane tone. Cf. European Historical Statistics, Cambridge, 1974

4 Charles Seignobos, Essai d’une histoire comparée des peuples de l’Europe, Paris, 1938, pag. 184


Astfel, pe plan monetar, după abandonarea etalonului-aur, din 21 septembrie 1932, lira sterlină a început să floteze liber pe piaţa monetară, până la crearea la sfârşitul anului 1932 a Fondului de stabilizare a schimburilor, care a menţinut cursul la circa 30% sub vechea sa valoare.

Această puternică devalorizare, dublată de măsurile de austeritate bugetară, a pus capăt politicii monetare prea ambiţioase adoptate în 1925, reajustarea din 1932 restabilind însă încrederea în lira sterlină, situaţie reflectată de faptul că aurul şi capitalurile au început să curgă din nou spre Marea Britanie, care, în plus, a beneficiat şi de pe urma puternicei devalorizări a dolarului din 1933.

Deşi deprecierea lirei sterline a făcut produsele britanice mai ieftine, pe plan comercial această depreciere nu a antrenat totuşi o creştere a exporturilor, indicele exportului produselor industriale scăzând de la 163 în 1929 la 124 în 1933, în condiţiile în care anul 1913 a fost luat ca bază5.

Această situaţie a fost determinată de faptul că o serie de ţări legate economic de Marea Britanie – Commonwealth, mai puţin Canada, ţările scandinave, Japonia, Argentina – au urmat exemplul englez şi şi-au devalorizat la rândul lor monedele în aceleaşi proporţii, iar alte ţări şi-au consolidat protecţionismul prin mărirea taxelor vamale aplicate mărfurilor britanice.

În consecinţă, Marea Britanie a fost nevoită să abandoneze politica liberului schimb6, abandonare care a fost privită drept complementul indispensabil al devalorizării lirei sterline. Astfel, întoarcerea la protecţionism a fost realizată printr-o serie de măsuri adoptate între noiembrie 1931 şi aprilie 1932, cea mai mare parte a importurilor britanice fiind supuse unor taxe între 10% şi 33%.

În acelaşi timp, Marea Britanie a încheiat cu dominioanele şi cu India, la 20 august 1932, acordurile de la Otawa, care au stabilit între semnatari un sistem preferenţial imperial printr-o reducere reciprocă a taxelor vamale7.

5 I. Saizu, Al. Tacu, Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1998,

pag. 115 6 Vezi, pe larg, V. G. Kiernan, European Empires from Conquest to Collapse. 1815-1960,

London, 1982 7 Totuşi, încercarea de a forma, la Conferinţa Imperială de la Otawa, o uniune vamală în

cadrul imperiului britanic a eşuat.


Accentuarea politicii intervenţioniste în plan economic a dus la reanimarea activităţii industriale datorită creditelor ieftine acordate, a favorizat concentrarea întreprinderilor miniere şi siderurgice şi a stimulat construcţia de locuinţe în special în zonele cele mai afectate de depresiune8.

Pe ansamblu, Marea Britanie a suportat relativ mai bine şocul marii crize faţă de SUA, Germania şi Franţa. Din 1932, economia britanică – după lunga depresiune a anilor ’20 – a început o lentă redresare care s-a manifestat în toate domeniile.

Consecinţă a restabilirii barierelor vamale şi a politicii intervenţioniste a guvernului – reorganizarea pieţelor, subvenţii pentru producătorii de grâu, de sfeclă de zahăr şi pentru crescătorii de animale – în 1938, producţia agricolă a crescut cu aproape 25% faţă de 1914.

În acelaşi an, producţia industrială a depăşit-o cu 30% pe cea din 1929, însă cu mari diferenţe între ramuri şi regiuni9. În ciuda unei politici de „raţionalizare” încurajate de stat, industriile tradiţionale – mine de cărbuni, textile, şantiere navale – au stagnat, cu excepţia siderurgiei, restructurată în 1932, şi care a beneficiat de o puternică cerere internă, mai ales după 1936, când a fost reluată politica de reînarmare.

În 1939, volumul comerţului exterior nu a atins decât 50% din nivelul anului 1929, datorită faptului că a fost marcat de o stagnare a exporturilor şi o cădere a importurilor, Marea Britanie deţinând tot circa 31% din comerţul mondial, ca urmare a contracţiei schimburilor internaţionale. Astfel, principalul debuşeu al industriei britanice a fost piaţa internă, situaţie favorizată şi de o lentă, însă incontestabilă creştere a puterii de cumpărare.

8 În 1931, în cadrul MacMillan Committee, J. M. Keynes a afirmat că, faţă de criză, nu este

importantă reducerea cheltuielilor sociale, ci dimpotrivă, important este să fie făcute să participe direct la relansarea consumului. Recomandările lui Keynes nu au avut câştig de cauză, directivele lui May Committee, adversarul său fiind cele care au câştigat. Astfel, reducerea prestaţiilor şi a veniturilor a rămas răspunsul la creşterea problemei sociale, a cărei amploare a fost redusă totuşi în Marea Britanie datorită eficacităţii politicii anticriză începând cu anii 1932-1933. Cf. Francis Demier, Istoria politicilor sociale. Europa, secolele XIX-XX, Institutul European, Iaşi, 1997, pag. 70

9 Pe plan regional, vechile zone miniere sunt în declin în favoarea Angliei de Sud-Est, unde s-au dezvoltat periferii industriale ale oraşelor, cu mici şi uniforme locuinţe individuale.


La sfârşitul anilor ’30, în pofida fiscalităţii şi a intervenţiei statului în numeroase domenii, societatea britanică a rămas puternic inegalitară, în 1937, 96% din avuţia naţională aparţinând numai unei treimi din familii. Şomajul10 a ajuns în 1932 la 2,8 milioane, reprezentând 22% din populaţia activă.

Însă, paradoxal, anii ’30 au fost şi anii accesului la consumul de masă pentru o mare parte a claselor populare şi ai unei sensibile creşteri a nivelului de trai al claselor de mijloc, din ce în ce mai numeroase ca urmare a dezvoltării sectorului terţiar.

În acest context general de ameliorare a veniturilor şi modului de viaţă, cea mai mare parte a britanicilor nu au pus în discuţie inegalităţile sociale, un anumit consens social existând în Marea Britanie, în contrast cu frământările sociale şi politice care s-au manifestat în alte ţări europene în perioada anilor ’30.

În 1929, spre deosebire de situaţia din majoritatea ţărilor, Franţa a cunoscut o remarcabilă prosperitate, care a continuat şi în 1930; abia în toamna anului 1931 criza a afectat economia franceză.

Caracterul tardiv al crizei franceze a fost explicat11 prin aceea că economia franceză ocupa o poziţie relativ marginală faţă de marele capitalism mondial.

În al doilea rând, economia franceză era o economie constituită în majoritate din întreprinderi mici şi mijlocii care lucrau în exclusivitate pentru piaţa naţională, la adăpost de barierele vamale, patronii francezi investind preponderent propriile capitaluri, evitând creditele bancare.

10 Ca şi în Germania, criza din 1929 a pus la grea încercare sistemul de ajutor al şomerilor,

mai ales în condiţiile în care în Marea Britanie exista ideea că ajutorul de şomaj este un privilegiu şi constituie un handicap pentru relansarea economică. Din 1931 reduceri clare au început să afecteze venitul şomerilor şi ansamblul ajutoarelor acordate sectorului social. În 1935 a fost introdus un means test umilitor pentru controlarea resurselor celor care au dreptul, iar nivelul venitului acordat a rămas foarte scăzut (35 de livre pe săptămână pentru o familie de cinci persoane. Din 1935 a fost pus în aplicare un sistem mai uman în cadrul unu organism care centralizează politica de ajutor a şomerilor: Unemployment Assistance Board. Practic, în afara câtorva măsuri voluntariste asupra locuinţei (Greenwood Act) şi pensiilor, politica socială engleză nu a cunoscut transformări profunde în timpul crizei. Cf. Francis Demier, Istoria politicilor sociale. Europa, secolele XIX-XX, Institutul European, Iaşi, 1997, pag. 70

11 Vezi B. Nogaro, La crise économique dans le monde et en France, Paris, 1936


Rata şomajului în Marea Britanie, pe ramuri în extindere şi în declin, în anii 1932 şi 1937

Tabel nr. 1

Anii 1932 1937 Ramuri În extindere :

Construcţii 29,0 13,8 Automobile 20,0 4,8 Construcţii electrice 16,3 3,1 Industrii alimentare 16,6 12,4 Servicii 17,3 14,2 Circulaţia mărfurilor 12,2 8,8

Anii 1932 1937 Ramuri În declin :

Cărbune 33,9 14,7 Lână 20,7 10,2 Bumbac 28,5 11,5 Construcţii navale 62,2 23,8 Iută 42,2 26,8 Fontă 43,5 9,8

Sursa: P. Delfaud, Cl. Girard, P. Guillaume, J. A. Lesourd, Nouvelle histoire économique, Armand Colin, Paris, 1976, pag. 93

Astfel, întreprinderile franceze nu au fost atinse de contracţia pieţei mondiale, de retragerea capitalului american sau de dificultăţile sistemului bancar, Franţa fiind, în mod paradoxal, protejată în faţa crizei de arhaismul structurilor sale economice.

Intrarea Franţei în criză a fost determinată de devalorizarea lirei sterline în septembrie 1931, urmată de devalorizarea altor numeroase monede, în special de cea a dolarului în 1933/1934: astfel, în timp ce, până în 1931, preţurile franceze au fost cu circa 20% mai mici decât cele de pe piaţa mondială, după devalorizările succesive ele au devenit cu circa 20% superioare celor de pe piaţa mondială.


Criza agriculturii franceze, 1931-1938

Tabel nr. 2 Grâu Sfecla de zahăr

Anii Producţie1 Randament2 Preţ3 Producţie1 Randament2 Preţ3

1931 71,9 13,8 153,4 72,3 249,6 15,5 1932 90,8 16,6 117,3 88,5 285,6 14,8 1933 98,6 18,0 105,8 87,1 273,4 15,3 1934 92,1 17,0 118,0 103,5 307,5 13,6 1935 77,6 14,5 74,5 83,2 274,7 12,1 1936 69,3 13,3 146,0 82,6 265,4 16,0 1937 70,2 13,8 189,0 86,7 272,5 18,9 1938 98,0 19,4 208,0 79,8 250,0 23,4 Anii Vinuri Producţie1 Randament2 Preţ3

1931 59,3 38,3 121 1932 49,6 32,2 128 1933 51,8 33,7 117 1934 78,1 50,2 78 1935 76,1 49,1 64 1936 43,7 28,9 139 1937 54,3 35,8 180 1938 60,3 39,9 169

1 milioane chintale / hectolitri; 2 chintale / hectolitri la hectar; 3 franci pe chintal / hectolitru.

Sursa: Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, Editura ALL,

Bucureşti, 1998, pag. 265

După 1931, Franţa a avut dificultăţi în a exporta şi, în plus, în ciuda barierelor vamale, produsele străine au început să concureze produsele franceze pe piaţa internă, supraevaluarea preţurilor franceze apărând drept motorul principal al crizei.

Criza s-a manifestat printr-o scădere a producţiei. În domeniul agricol ea a atins trei produse cheie – grâul, vinul şi sfecla – care nu au mai putut fi exportate, preţul lor fiind superior celui mondial determinând acumularea stocurilor care a antrenat o prăbuşire a cursurilor.

În industrie, ramurile vechi, cel mai importante prin numărul salariaţilor şi valoarea producţiei au fost cel mai grav afectate : industria


cărbunelui, a fierului, a oţelului şi a textilelor s-au prăbuşit, fiind lipsite de debuşeuri, în total producţia industrială scăzând cu 30%.

Producţia industrială în Franţa, în câteva ramuri importante,

între 1930 şi 1935, indice 100 = 1928

Tabel nr. 3

Anii Producţia

totală Metalurgie Textile Electricitate

1930 108 100 94 119 1931 96 82 80 109 1932 83 58 74 105 1933 90 67 89 115 1934 84 64 78 119 1935 82 65 81 125

Sursa: Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, Editura

ALL, Bucureşti, 1998, pag. 264

Sectoarele economice moderne, cele mai bine echipate – electricitatea, automobilul, aluminiul, industriile chimice, rafinăriile de petrol – au rezistat şi şi-au continuat progresul.

Criza producţiei a avut consecinţe asupra bugetului statului, care a devenit deficitar în 1931 prin diminuarea încasărilor datorată căderii activităţii economice, în timp ce cheltuielile au crescut ca urmare a creşterii şomajului (care a atins 500.000 în 1936) şi a reînarmării. Balanţa de plăţi s-a deteriorat ca urmare a scăderii masive a încasărilor din turism, încheierii plăţii despăgubirilor de război şi căderii exporturilor, iar din 1933, aurul a început să „fugă” din Franţa.

Din 1935, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor şi-au început redresarea situaţiei economice, în Franţa criza s-a accentuat12, arhaismul structurilor, care în prima fază protejase economia franceză, constituindu-se

12 J. B. Duroselle, La Decadence.1932-1939, Paris, 1979


într-un obstacol în calea relansării, întreprinderile franceze fiind incapabile să concureze pe cele ale altor ţări industrializate. Lipsa de dinamism a economiei franceze s-a datorat unor cauze multiple, printre care protecţionismul – generator de rutină –, prudenţa excesivă a conducătorilor de întreprinderi, insuficienţa investiţiilor şi stagnarea demografică.

În plus, guvernele franceze ale anilor ’30, aflate în faţa unor probleme grave a căror natură nu a fost înţeleasă, au atacat consecinţele crizei şi nu cauzele ei; astfel, nu a fost făcut nici un efort pentru a moderniza vechile structuri ale economiei franceze şi a fost respinsă ideea devalorizării francului, care ar fi permis alinierea preţurilor franceze la nivelul celor mondiale.

În aceste condiţii, au fost adoptate numai măsuri punctuale: în domeniul vamal au fost introduse suprataxe de schimb impuse produselor ţărilor care şi-au devalorizat moneda, în scopul măririi preţurilor acestora şi au fost limitate importurile mărfurilor care făceau concurenţă produselor franceze; în sectorul agricol, s-au luat măsuri pentru a stopa supraproducţia, prin stocarea grâului, defrişarea viilor, distilarea vinului sau a sfeclei de zahăr transformate în alcool ; în industrie, a fost introdusă interdicţia creării de noi întreprinderi şi a fost adoptat un plan de înzestrare naţională pentru a lupta împotriva şomajului13.

Politica deflaţionistă a guvernelor franceze a vizat diminuarea cheltuielilor statului prin reducerea salariilor funcţionarilor şi a alocaţiilor pentru şomeri, pentru a reduce deficitul bugetar – în care a fost identificată cauza crizei –, concomitent cu o scădere generală a preţurilor pentru a permite relansarea exporturilor.

Această politică a atins apogeul în 1935, când au fost adoptate decretele-lege Laval, prin care s-a decis o reducere cu 10% a tuturor cheltuielilor statului, măsură care nu a avut alt efect decât agravarea crizei datorită contracţiei pieţei interne.

13 Pe larg în A. Dauphin-Meunier, L’Économie dirigée en France, Paris, 1941 şi

Henri Laufenburger, L’ intervention de l’Etat en matière économique, Paris, 1939


Evoluţia veniturilor nominale în Franţa între 1929 şi 1935, indice 100 = 1929

Tabel nr. 4

Anii Salarii Veniturile valorilor mobiliare

Veniturile imobiliare

Venituri mixte, în special agricole

1929 100 100 100 100 1930 106 101 110 79 1931 101 97 116 69 1932 92 80 116 59 1933 88 79 112 58 1934 81 81 108 46 1935 75 75 104 41

Anii Venituri din

comerţ şi industrie

Venituri din profesiuni

liberale Pensii Total

1929 100 100 100 100 1930 92 102 109 99 1931 74 100 125 94 1932 64 100 125 84 1933 61 93 130 81 1934 57 91 129 75 1935 54 88 122 70

Sursa: Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag.267

Măsurile ineficiente adoptate de guvernele franceze pentru

combaterea crizei au accentuat criza socială, în condiţiile în care, în perioada 1930-1935, venitul mediu al francezilor a scăzut cu 30%. Categoria cea mai afectată de criză a fost cea a claselor mijlocii urbane şi rurale, pentru agricultori scăderea veniturilor atingând 59%, în timp ce, veniturile obţinute din comerţ şi industrie au scăzut cu 46%.


Criza a afectat şi categoria salariaţilor ale căror venituri s-au redus cu 25%, reducerea corespunzând practic scăderii costului vieţii. Funcţionarii au fost puţin şi târziu atinşi, mai puţin de criză cât de diminuarea salariilor lor în cadrul politicii deflaţioniste. Muncitorii au fost afectaţi de şomajul parţial sau total şi de diminuarea salariilor orare. Au existat şi grupe sociale a căror situaţie a fost staţionară sau chiar ameliorată în anii crizei : acestea au fost, pe de o parte, pensionarii, ale căror venituri au fost reevaluate în 1930, iar pe de altă parte, profesiunile liberale, proprietarii de imobile şi, parţial, acţionarii societăţilor cotate la Bursă.

Criza economică a exacerbat antagonismele în cadrul societăţii franceze, care s-a confruntat de la mijlocul anilor ’30 şi până la declanşarea războiului cu o gravă criză socială şi politică. În primăvara anului 1936, victoria Frontului Popular în alegeri şi formarea guvernului Leon Blum au coincis cu declanşarea unui val de greve14 la care au participat aproape două milioane de salariaţi. Pentru rezolvarea situaţiei, reprezentanţii patronatului au semnat, la 7 iunie 1936, cu cei ai CGT (Confederaţia Generală a Muncii) acordurile de la Matignon prin care au fost oferite muncitorilor creşteri salariale cuprinse între 7% şi 15%, au fost recunoscute drepturile sindicatelor şi practica convenţiilor colective. Acordurile au schiţat o soluţie a crizei, creşterea salariilor mici urmând să permită o relansare a consumului intern şi să provoace o redresare economică15.

Guvernul Leon Blum a început aplicarea unui program de reforme economice inspirat în mare parte de ideile stângii. Astfel, în august 1936, guvernul Frontului Popular a decis naţionalizarea industriilor de război, pentru a evita ca presiunile politice ale producătorilor de armament să ducă la un nou conflict16. 14 Grevele s-au declanşat spontan după victoria Frontului Popular, din motive diverse cum

ar fi pregătirea naţionalizării industriilor şi îndeplinirea unor revendicări salariale; grevele au fost însoţite de ocuparea locului de muncă şi au îngrozit patronatul francez care a văzut în ele o tentativă de expropriere şi începutul revoluţiei sociale.

15 Acelaşi obiectiv a impregnat alte două mari legi votate pentru a combate şomajul: prima a acordat salariaţilor 15 zile concediu plătit, iar a doua a limitat la 40 de ore durata săptămânii de lucru.

16 În pofida acestei poziţii oficiale, guvernul Blum a pus în aplicare un vast program de înzestrare militară pe patru ani destinat recuperării decalajului francez în domeniu.


Pentru a rezolva neliniştitoarea problemă a prăbuşirii preţului grâului, guvernul a creat, tot în august 1936, Oficiul Naţional Interprofesional al Grâului (ONIB), al cărui rol a fost de a regulariza piaţa, cumpărând recoltele la un preţ fixat de stat17 şi comercializându-le apoi. Guvernul Frontului Popular a încercat şi democratizarea Băncii Franţei prin spargerea monopolului exercitat asupra ei de marile firme18.

Politica economică şi erorile de analiză ale guvernului Blum, la care s-a adăugat şi ostilitatea mediilor de afaceri au avut ca rezultat agravarea dificultăţilor economice ale Franţei. Din iunie 1936 a început exodul capitalurilor spre Elveţia, situaţie care a ameninţat stabilitatea francului.

Pe de altă parte, creşterea salariilor ca urmarea a acordurilor de Matignon şi cheltuielile de reînarmare au provocat o creştere a preţurilor cu atât mai importantă cu cât grevele din 1936 şi apoi, din 1937, efectele legii celor 40 de ore, au dus la o diminuare a producţiei.

În scurt timp, eşecul economic19 a devenit evident, în septembrie 1936 creşterea preţurilor absorbind deja creşterea de salarii din iunie, pe 1 octombrie 1936, guvernul fiind constrâns să devalorizeze francul. Devalorizarea insuficientă din 1936, nu a pus capăt scurgerii capitalurilor şi nici dificultăţilor trezoreriei; în februarie 1937, pentru a calma mediile de afaceri, Leon Blum a proclamat abandonarea momentană a proiectelor de reformă socială, măsură care a nemulţumit muncitorii, sindicatele şi partidele de stânga, fără a reuşi câştigarea încrederii patronatului în guvern.

La sfârşitul anului 1938 – în timpul guvernului Daladier – Franţa a cunoscut o reală relansare economică, datorată, pe de o parte, noii devalorizări a francului din mai 1938 care a adus preţurile franceze la nivelul celor mondiale şi încrederii manifestate de patronat în guvern şi, pe de alta, efortului reînarmării care a dat un impuls industriei.

17 Pentru recolta 1936, preţul fixat a fost fixat la 141 franci chintalul, faţă de 80 de franci în

1935. 18 Banca Franţei era dominată de cele „200 de familii”, adică cei mai mari 200 de acţionari

care, singurii aveau drept de vot în Adunarea generală şi alegeau consilierii generali ai băncii. Acordarea dreptului de vot la 40.000 de acţionari a fost lipsită de efect, datorită faptului că marea majoritate a lor a fost dezinteresată de gestiunea Băncii Franţei, care a rămas citadela marilor interese.

19 Eşecul economic a dus la eşecul politic, creşterea salariilor, concediile plătite, săptămâna de lucru de 40 de ore etc, mărind cheltuielile întreprinderilor. Patronatul, în special micii întreprinzători, deja grav afectaţi de criză, a fost pus în dificultate, pierderea sprijinului clasei mijlocii determinând eşecul şi sfârşitul „experienţei Blum”, în vara anului 1937 (Leon Blum va avea o scurtă revenire în 1938).


Evoluţia producţiei industriale în Franţa între 1931 şi 1939, 1928 = 100

Tabel nr. 5

Ramuri 1931 1932 1933 1934 1935 Siderurgie 83 58 67 63 63

Textile 80 74 89 78 80 Gaz & electricitate 108 103 109 111 113

Ramuri 1936 1937 1938 1939 Siderurgie 68 82 64 82

Textile 86 88 84 100 Gaz & electricitate 118 126 128 143

Sursa: P. Delfaud, Cl. Girard, P. Guillaume, J. A. Lesourd, Nouvelle histoire economique, Armand Colin, Paris, 1976, pag. 85

În 1939, economia franceză şi-a reluat activitatea economică în

condiţiile creşterii indicelui producţiei industriale, diminuării şomajului şi relansării agriculturii datorită recoltelor favorabile.

Cu toate acestea, în toamna anului 1939, activitatea economică nu a atins încă nivelul anului 1930. Această inerţie economică s-a manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a antrenat învechirea utilajelor şi a frânat capacitatea de producţie, Franţa – încă profund marcată de efectele crizei economice – nefiind pregătită din punct de vedere material pentru război.

În Italia, criza anilor ’30 a consolidat bazele totalitarismului. Până la începutul anilor ’30, regimul fascist a practicat o politică economică şi socială favorabilă în general claselor avute, însă efectele dezastruoase ale crizei, adăugate celor ale imperialismului expansionist20, au determinat

20 Musollini visa la o Italie de 60 de milioane de locuitori, pretext şi instrument al unei

politici expansioniste. Pentru aceasta, printre alte măsuri, el a instaurat un sistem de sporire a natalităţii – prime, concursuri, propagandă, fiscalitate mai grea pentru celibatari etc – şi a restrâns emigraţia. Rezultatul a fost creşterea populaţiei Italiei în perioada fascistă de la 38 la 45 de milioane de locuitori, în ciuda unei sensibile scăderi a natalităţii de la 20 la 23‰.


adoptarea unei soluţii autarhice, care a dus la consolidarea totalitarismului şi la îngrădirea intereselor private, parţial subordonate proiectelor politice ale regimului. Între 1922 şi 1927, alianţa de fapt între fascism şi marile interese private a funcţionat în profitul acestora din urmă şi a determinat regimul Musollini să adopte o politică economică liberală21. Din 1925, guvernul a încercat redresarea lirei şi demontarea aparatului dirijist care funcţionase în timpul războiului22.

În acelaşi timp a fost aplicată o politică fiscală care a plasat majoritatea sarcinilor fiscale asupra bugetelor modeste.

Spre sfârşitul primului deceniu interbelic, situaţia economică s-a îmbunătăţit în mod evident, situaţie reflectată de creşterea salariilor şi a indicelui productivităţii muncii care, de la 100 în 1922 a ajuns la 195 în 192623.

Totuşi, Musollini a sacrificat în mod deliberat expansiunea economică, prestigiului monedei24, măsurile de stabilizarea lirei antrenând în 1927 o recesiune care a făcut necesară recurgerea la o politică în mod deschis dirijistă. 21 Mark Smith, Italy A Modern History, University of Michigan, 1959, pag. 308 22 Politica economică promovată de ministrul de finanţe De Stefani, tradiţionalistă şi

liberală a limitat cheltuielile guvernului, făcând astfel să scadă inflaţia şi a limitat amestecul statului în industrie. Astfel, de exemplu, reţeaua de telefoane a fost scoasă de sub controlul guvernului şi înapoiată companiilor particulare, în timp ce taxele percepute în industrie care obţinuse profituri uriaşe din contractele guvernamentale din timpul războiului au fost fie reduse, fie s-a renunţat la ele.

23 M. Clark, Modern Italy. 1871-1982, Longman, London, 1984, pag. 146 24 Reevaluarea lirei a avut o semnificaţie deosebită. La jumătatea anilor ’20, rata de schimb

a lirei italiene de aproximativ 150 lire italiene la o liră sterlină a fost găsită inacceptabilă de către Musollini, care considera că o ţară puternică şi dinamică trebuie să aibă o monedă pe măsură şi, în consecinţă, în 1927 a stabilit o nouă rată de schimb de 90 de lire italiene la o liră sterlină. Astfel, Musollini şi-a atins obiectivul principal, şi anume sporirea prestigiului, însă preţul a fost plătit de economia italiană : în condiţiile în care mărfurile italiene au devenit de două ori mai scumpe, industriile axate pe export (mai ales cea textilă) au intrat în criză. Pe de altă parte, reevaluarea lirei ar fi trebuit să-l ajute pe consumatorul italian, deoarece alimentele şi alte produse din import s-ar fi ieftinit; însă, Musollini a împiedicat acest lucru prin introducerea unor taxe prohibitive pe importuri. Singurele industrii avantajate au fost industria oţelului, cea de armament şi cea constructoare de nave, care aveau nevoie de materii prime ieftine din import. Cf. Mark Robson, Italia: Liberalism şi fascism. 1870-1945, Editura All, Bucureşti, 1997, pag. 119-120


Primele decizii autarhice au fost determinate de necesitatea de restrângere a importurilor pentru redresarea balanţei comerciale şi pentru a reechilibra balanţa de plăţi. Politica economică a fost orientată spre dezvoltarea unor sectoare până atunci incapabile să satisfacă necesităţile pieţei interne cu produse de primă necesitate. Astfel, datorită eforturilor efectuate pentru dezvoltarea agriculturii (Bătălia pentru grâu), randamentele la grâu au crescut cu 50%, în timp ce producţia a crescut de la 50 la peste 80 de milioane de chintale în 1933, ceea ce permitea satisfacerea nevoilor naţionale. Politica de îmbunătăţiri funciare a avut ca rezultat asanarea şi cultivarea mai multor milioane de hectare în Valea Padului, pe litoralul tirenian şi adriatic şi, mai ales, în regiunea Romei. De asemenea, Italia a fost dotată cu o infrastructură modernă datorită marilor lucrări publice întreprinse de regimul fascist, cum au fost electrificarea căilor ferate, construirea de autostrăzi şi lucrările de urbanism. A fost instituit un sistem corporatist fondat pe principiul colaborării dintre clasele sociale; prin legea Rocco din 1926, monopolul raporturilor angajaţi-patroni a fost acordat sindicatelor fasciste, iar grevele au devenit ilegale.

În 1927, Charta muncii a încredinţat statului misiunea de a face respectate convenţiile colective şi de a veghea ca interesul naţional să primeze întotdeauna asupra intereselor private. La începutul anilor ’30, statul fascist a fost nevoit să vină în ajutorul capitalismului italian puternic afectat de criza mondială. Stabilizarea lirei la un nivel prea ridicat a creat o disparitate între preţurile italiene şi cele de pe piaţa mondială, iar exportatorii s-au confruntat cu dificultăţi.

Criza mondială a agravat situaţia, provocând o scădere cu 30% a producţiei care a determinat creşterea şomajului la 2 milioane în 1933 şi a dus la scăderi salariale. Ameninţate de faliment, marile societăţi industriale şi bancare au cerut ajutorul statului italian, angajat în aplicarea unei politici deflaţioniste.

Măsurile ortodoxe din punct de vedere financiar nefiind suficiente pentru a redresa situaţia, au determinat adoptarea unei politici autarhice, dictată nu atât de circumstanţe, cât mai ales de dorinţa de a urma cu orice preţ politica prestigiului monetar. Astfel, Italia s-a izolat relativ, faţă de lumea exterioară prin introducerea controlului schimburilor, prin taxe


vamale prohibitive pentru orice produs „nevital”, prin acorduri de clearing cu România, Bulgaria, Germania etc.

Într-o a doua etapă, controlul statului asupra economiei s-a intensificat, beneficiind însă de consimţământul cercurilor de afaceri.

A fost astfel creat, în ianuarie 1933, Institutul pentru Reconstrucţie Industrială (IRI), destinat iniţial să furnizeze întreprinderilor lichidităţile necesare relansării activităţii lor, care, însă, s-a văzut pus în situaţia de a răscumpăra o parte importantă a acţiunilor lor, ceea ce a dat naştere unor veritabile holdinguri de stat. Paradoxal, această politică a antrenat o consolidare a structurilor de concentrare a capitalismului şi nu o socializare a lor aşa cum apărea ea în ideologia fascistă. Controlul statului s-a extins foarte mult, astfel că 80% din construcţiile navale şi 50% din producţia de oţel au ajuns să fie controlate de guvern25.

Autarhia a fost consolidată şi mai mult de războiul din Etiopia şi de punerea Italiei în „carantină” prin regimul sancţiunilor internaţionale.

Din 1936, sub impulsul Comisiei Supreme a Autarhiei s-a desfăşurat un efort imens pentru a permite Italiei să-şi satisfacă singură nevoile de carburanţi, de cărbuni, minereuri, pentru dezvoltarea industriei celulozei, a textilelor artificiale etc., aceasta neţinând cont de costurile de revenire şi de condiţiile antieconomice care au încurajat specula şi corupţia. Cu toate acestea, rezultatele au fost spectaculoase, reflectate în avântul hidroenergeticii, al industriei aluminiului, construcţiilor navale şi aeronautice, însă parţiale în condiţiile în care au fost realizate în cadrul unui sistem orientat spre pregătirile de război.

Clasele conducătoare şi masele au beneficiat în mod inegal de pe urma schimbărilor intervenite. În timp ce burghezia a pierdut unele din prerogativele sale politice şi şi-a consolidat puterea economică, clasa de mijloc nu a profitat de pe urma regimului decât în măsura în care s-a folosit de posibilităţile de ascensiune socială oferite de organizaţiile fasciste. Masele populare au văzut, pe ansamblu, o îmbunătăţire a situaţiei lor economice şi sociale, o dată cu dezvoltarea industriei şi adoptarea unei legislaţii sociale. Totuşi, corporatismul a favorizat în special conducătorii de 25 Mark Robson, Italia: Liberalism şi fascism. 1870-1945, Editura All, Bucureşti, 1997,

pag. 121


întreprinderi, care au folosit arbitrajul şi forţa coercitivă a statului pentru a-şi impune voinţa în faţa salariaţilor26.

Politica regimului fascist a avut ca rezultat dezvoltarea dezechilibrată a economiei italiene care în 1939 era axată artificial pe pregătirile de război. Rezultatele pozitive, reflectate de creşterea indicelui producţiei industriale de la 100 în 1922, la 185 în 1930 şi la 209 în 1938, nu au reuşit să mascheze punctele slabe în primul rând insuficienta dezvoltare a pieţei interne, consumul de grâu, carne, zahăr stagnând, de exemplu, la nivelul din 192227. Spre sfârşitul anilor ’30 s-au înregistrat mari deficite bugetare pentru remedierea cărora trebuiau făcute, fie reduceri majore ale cheltuielilor militare, fie reducerea semnificativă a nivelului de trai, însă Musollini, conform obiceiului, a refuzat să recunoască gravitatea situaţiei economice, problemele rămânând nerezolvate în momentul intrării Italiei în cel de-al doilea război mondial. În Germania, influenţa crizei americane s-a resimţit la mai multe niveluri. În primul rând, s-a observat o scădere a investiţiilor provenite din SUA, care au scăzut de la 250 milioane dolari în 1928 la 40 de milioane dolari în 192928.

În al doilea rând, reculul comerţului exterior american l-a atras pe cel al schimburilor economice mondiale, exporturile germane fiind primele care au resimţit consecinţele: din 1929 în 1932 exporturile germane au scăzut cu 25% în volum şi cu 52% în valoare, situaţie însoţită de o puternică scădere a preţurilor mondiale.

Din aceasta a rezultat o scădere spectaculoasă a producţiei industriale cu circa 20% între februarie 1929 şi februarie 1931; între 1928 şi 1932, ponderea producţiei industriale a Germaniei în producţia mondială a scăzut de la 11,6% la 8,9%29.

26 Pentru aspectele sociale ale evoluţiei Italiei de la liberalism la fascism vezi

E. R. Tannenbaum, Fascism in Italy – Society and Culture 1922-1945, Allen Lane, 1972 şi Hugh Seton-Watson, Italy from Liberalism to Fascism 1870-1925, Methuen, 1967

27 Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, vol.1, Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 319

28 Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.300 29 P. Delfaud, Cl. Girard, P. Guillaume, J. A. Lesourd, Nouvelle histoire économique,

Armand Colin, Paris, 1976, pag. 123


La începutul anului 1931 a început retragerea masivă a capitalurilor americane, britanice şi franceze investite în Germania, ceea ce a determinat reducerea rezervelor de aur şi devizelor Reichbank, a provocat prăbuşirea cursurilor bursiere şi a creat în mediile de afaceri un sentiment de nelinişte care a degenerat în panică, o dată cu anunţarea, pe 11 mai 1931, a falimentului puternicei bănci austriece Kredit Anstalt. Criza a luat o amploare deosebită în iunie-iulie 1931, în momentul în care retragerile din bănci şi case de depuneri au atins 2 miliarde de mărci. Falimentul unuia din principalele grupuri textile germane – Nordwolle din Bremen – a determinat suspendarea plăţilor uneia dintre cele mai importante patru instituţii de credit – Danatbank – la 12 iulie 1931, o zi mai târziu, cancelarul Bruning decizând închiderea tuturor băncilor şi caselor de depuneri, care vor fi redeschise în august cu restricţii drastice asupra retragerilor de fonduri şi operaţiunilor de schimb. Căderea exporturilor şi diminuarea importurilor – care a compromis aprovizionarea cu materii prime – decise de guvern pentru a limita deficitul comercial au provocat prăbuşirea producţiei industriale: în trei ani, producţia de cărbune a scăzut de la 163 la 104 milioane tone, cea de oţel de la 16 la 5,8 milioane tone, iar industria constructoare de maşini a înregistrat o scădere a producţiei cu 40%.

În timp ce portofoliile de comenzi sunt zero, multe uzine şi-au redus la 50% capacitatea de producţie, cea mai mare parte a societăţilor şi-au redus dividendele şi s-au înregistrat un număr impresionant de falimente (de la 10 la 12.000 pe an). Scăderea preţurilor agricole a lovit dur pe marii proprietari din Est, care au fost nevoiţi să se îndatoreze pentru a-şi moderniza exploatările şi au trebuit adeseori să-şi ipotecheze domeniile. Criza din 1930-1932 a avut asupra societăţii germane efete aproape identice cu cea din 1923, cu diferenţa că, de această dată, salariaţii şi, în general cei ce aveau venituri fixe, au fost relativ privilegiaţi, deoarece curba salariilor s-a menţinut peste curba preţurilor. Şomajul a crescut de la 600.000 în 1928, la 3.700.000 la sfârşitul lui 1930, a ajuns la 5,1 milioane în septembrie 1932 şi a atins punctul maxim la începutul anului 1933, când


6,1 milioane de germani erau şomeri30; şomajul parţial a afectat 8 milioane de oameni care primeau salarii reduse la jumătate.

Pe total, între 50 şi 60% din populaţia germană a fost afectată de criza locurilor de muncă, care a atins mai ales muncitorii, tinerii şi cadrele31. În anii ’30, prosperitatea economiei germane s-a sprijinit pe baze foarte fragile. În deceniul patru, datoria externă a Germaniei a luat proporţii enorme ajungând la 6,5 miliarde de dolari, adică la o dobândă anuală de 300 de milioane de dolari, care a necesitat aporturi constante de noi capitaluri străine.

Din cele 25 de miliarde de mărci-aur investite, cu începere din 1924, în economia germană, cea mai mare parte de provenienţă americană, 10 miliarde mărci-aur au fost pe termen scurt, pe care băncile germane le-au investit în industrie sub formă de obligaţiuni sau de credite pe termen lung. Astfel, sistemul bancar german s-a aflat în imposibilitatea de a se mobiliza rapid pentru a face faţă cererilor de rambursare ale creditorilor americani şi nu a putut conta în acest caz decât pe slabele rezerve în devize ale Reichsbank şi pe propriile lor creanţe externe.

Pe de altă parte, investiţiile industriale, efectuate cu o preocupare evidentă pentru raţionalizare şi productivitate crescută, au fost la limita mijloacelor financiare ale Germaniei; ele nu se puteau dezvolta decât în condiţiile unei creşteri constante a volumului afacerilor, pe care numai expansiunea pieţelor externe o puteau asigura. Astfel, economia germană a fost extrem de vulnerabilă la contracţia comerţului internaţional. Nu în ultimul rând, evoluţia conjuncturii politice, a slăbit încrederea germanilor în guvern şi a favorizat fuga capitalurilor. Diminuarea încasărilor şi creşterea intervenţionismului statului au distrus echilibrul bugetar. În încercarea de a stopa criza, guvernele germane – cel condus de Heinrich Bruning32 şi cel al lui Franz von Papen – au practicat o severă politică deflaţionistă, reflectată în scăderea salariilor 30 Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Paris, 1997,

pag. 11-12 31 P. Delfaud, Cl. Girard, P. Guillaume, J. A. Lesourd, Nouvelle histoire économique,

Armand Colin, Paris, 1976, pag. 91 32 Heinrich Bruning era liderul parlamentar al Partidului de Centru, al doilea ca importanţă

din Reichstag.


funcţionarilor, reducerea alocaţiilor de şomaj şi a prestaţiilor sociale, anularea convenţiilor colective şi creşterea impozitelor indirecte, măsuri care au afectat în special muncitorimea şi mai puţin clasele avute.

Pe de altă parte, statul a intervenit direct în activitatea economică, prin cumpărarea întreprinderilor aflate în dificultate, acordarea de subvenţii sau reduceri de impozite, stabilirea controlului schimburilor şi controlul asupra sistemului bancar. Din 1933, conjuctura economică, mai mult decât doctrina NSDAP-ului au impus economiei germane un dirijism strict şi o evoluţie spre autarhie. Primele opţiuni autarhice au fost motivate de necesităţile reconstrucţiei economice.

Promotorii noii politici economice, în special dr. Hjalmar Schacht (preşedinte al Reichbank între 1933-1939 şi ministru al economiei între 1934-1937), ca şi industriaşii şi oamenii de afaceri au fost partizanii economiei liberale, iar conducătorii nazişti nu au intenţionat să aplice odată ajunşi la putere programul stângist la partidului elaborat în anii ’20.

Pe parcursul anului 1932, conducerea nazistă a început să ia în considerare un număr de posibile abordări ale problemei economice.

În primul rând, exista politica autarhiei, care presupunea crearea unei comunităţi comerciale sau economice aflată sub influenţa dominantă a Germaniei, care să fie extinsă în aşa fel încât să rivalizeze cu celelalte mari puteri economice.

În al doilea rând, a fost acordată o atenţie specială ideii de finanţare deficitară, promovată de adepţii keynesismului, crearea de noi locuri de muncă urmând a determina sporirea cererii la nivelul ansamblului economiei. Până în ianuarie 1933, în ciuda atenţiei acordate unor asemenea orientări, nu a apărut nici un plan coerent.

În consecinţă, deşi aceste moduri de abordare figurează în istoria economică a celui de-al Treilea Reich, în ele există o lipsă de consistenţă care sugerează faptul că politica economică tindea să fie pragmatică şi să răspundă mai degrabă necesităţilor momentului respectiv, decât să fie rezultatul unei planificări tratate cu grijă. Pe ansamblu, în întreaga perioadă a regimului nazist nu a predominat nici un sistem economic unic şi unitar.


Greu îndatorată şi dispunând de slabe rezerve monetare, Germania nu a putut proceda nici la o devalorizare – care ar fi sporit greutatea datoriilor sale –, nici la o politică de inflaţie controlată (similară New Deal-ului american), deoarece după criza din 1923 orice tensiune inflaţionistă33 risca să provoace panică.

De asemenea, Germania nu a putut conta pe credite externe şi a fost astfel nevoită să-şi relanseze economia prin limitarea la maxim a ieşirilor de aur şi devize.

Liniile generale ale programului social-economic al lui Adolf Hitler sunt rezumate în Apelul către poporul german din 31 ianuarie 1933: „Au trecut mai bine de 14 ani de la nefericita zi în care poporul german, orbit de promisiunile lansate atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării, a dat uitării cele mai înalte valori ale trecutului său, ale Reichului, ale libertăţii şi onoarei sale, pierzând astfel tronul … Plini de adâncă nemulţumire, milioane dintre cei mai buni bărbaţi şi femei ai Germaniei, din toate straturile sociale, au asistat la dezintegrarea naţiunii într-un talmeş-balmeş de opinii politice egoiste, interese economice şi conflicte ideologice…Mizeria poporului nostru este înfiorătoare! Proletariatul muritor de foame înregistrează milioane de şomeri, în timp ce întreaga clasă mijlocie, a micilor întreprinzători, a fost sărăcită. Dacă şi ţăranul german va fi implicat în această prăbuşire economică, ne vom confrunta cu o catastrofă de mari proporţii…Noi preluăm o moştenire îngrozitoare. Sarcina care ne stă în faţă este cea mai grea dintre cele cu care s-au confruntat politicienii germani. Dar cu toţii avem o încredere nemărginită, căci credem în poporul nostru şi în valorile sale eterne. Ţăranii, muncitorii şi clasa de mijloc trebuie să se unească pentru a contribui la clădirea noului Reich. Guvernul naţional consideră că sarcina primordială este aceea de a restabili unitatea de spirit şi voinţă a poporului german…Găsindu-se deasupra claselor sociale şi averilor, va reda poporului conştiinţa unităţii sale rasiale şi politice şi obligaţiile care derivă de aici…Va declara, aşadar, un război civil nemilos nihilismului spiritual, politic, cultural. Germania nu trebuie şi nu va cădea în anarhia comunistă. 33 Preocuparea privind inflaţia nu s-a materializat deoarece guvernul a stabilit un control

strict asupra preţurilor şi salariilor, măsură economică înlesnită de actul politic al desfiinţării sindicatelor din mai 1933.


În 14 ani, partidele din noiembrie au ruinat ţăranul german. În 14 ani, au creat o armată de şomeri. Guvernul naţional va urma planul expus în continuare cu voinţă de fier şi perseverenţă plină de încăpăţânare. În următorii patru ani, ţăranul german trebuie salvat din ghearele sărăciei. În patru ani, şomajul trebuie eradicat. În paralel cu acestea, se vor forma premisele însănătoşirii economiei…Guvernul revoluţiei naţionale doreşte să pornească la treabă, şi o va face. Nu el este cel care timp de 14 ani a provocat ruina poporului german ; el doreşte să-l conducă la apogeu. Este hotărât să facă atâtea îmbunătăţiri în patru ani, cât să acopere datoriile contractate în 14 ani. Dar nu poate subordona opera de reconstrucţie voinţei celor care sunt răspunzători de colaps. Partidele marxiste şi cei care le susţin au avut la dispoziţie 14 ani în care să-şi dovedească priceperea. Rezultatul este un morman de ruine. Acum, popor german, acordă-ne nouă patru ani şi judecă-ne apoi”. Numit de Adolf Hitler34 în fruntea Reichsbank şi a ministerului economiei, dr. Hjalmar Schacht a încercat iniţial să opereze redresarea financiară a Germaniei prin aceleaşi metode aplicate în 1924. Pentru aceasta, el a întărit controlul schimburilor instituit de guvernul Bruning, pentru a stopa hemoragia de capital şi a aplicat pentru a nu recurge pe faţă la inflaţie, un sistem de cambii garantate de stat, cu care industriaşii şi-au plătit furnizorii şi care urmau să fie onorate după redresare.

În acelaşi timp, statul a finanţat o politică de mari lucrări publice şi de reînarmare. În urma organizării puse la punct de Schacht, între anii 1933 şi 1937, bugetul statului a fost destinat unor lucrări menite să creeze noi locuri de muncă (construirea autostrăzilor şi a clădirilor publice, defrişări), iar subvenţiile acordate au ajutat la revitalizarea construcţiilor private şi a reparaţiilor. Rezultatele s-au tradus prin relansarea producţiei de oţel şi fontă35, scăderea şomajului, cu toate că puterea de cumpărare a maselor a scăzut prin 34 Cf. Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti,

1997, pag. 46-47 35 După ocuparea Austriei în 1938, şi a Cehoslovaciei în 1939, prin includerea capacităţilor

de producţie ale acestora în spaţiul economic german, Germania a realizat o producţie anuală de 20 milioane tone de fontă, 23 milioane tone de oţel şi 204.000 tone de aluminiu. Cf. M. Mureşan, D. Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 54


micşorarea salariilor şi datorită prelevărilor fiscale, guvernul nereuşind crearea unei mari pieţe de consum interne care ar fi putut prelua sarcina continuării iniţiativelor statului. Dificultăţile persistente ale comerţului exterior, combinate cu acest semi-eşec au determinat intensificarea tendinţelor dirijiste şi autarhice.

Prin legea din 3 iulie 1934 lui Hjalmar Schacht i s-au acordat puteri dictatoriale asupra economiei, necesare introducerii Noului Plan Economic aplicat din septembrie 1934. Planul a oferit guvernului un control pe scară largă al tuturor aspectelor legate de schimburile comerciale şi valutare, în acest fel guvernul stabilindu-şi priorităţile. În consecinţă, de exemplu, în 1934 importurile de bumbac au fost reduse substanţial, pentru a satisface cererile de import ale industriei grele.

Schacht a încercat să promoveze comerţul şi să economisească valuta străină prin semnarea unor tratate36 de comerţ bilateral, în special cu ţările din sud-estul Europei şi din America Latină. Rezultat al politicii lui Schacht, la sfârşitul anului 1935, Germania avea un surplus comercial, rata şomajului era în scădere, iar producţia industrială globală crescuse cu 49,5% faţă de 193337. În orice caz, toate aceste succese au fost marcate de o slăbiciune struc-turală fundamentală în problema echilibrării plăţilor, care, între 1934 şi 1936, a fost mascată printr-o serie de subterfugii financiare inteligente. În ciuda trucurilor sale economice şi a simpatiei aparente faţă de finanţarea deficitară, Schacht era conştient că deficitul bugetar şi balanţa plăţilor nu puteau fi menţinute pe timp nelimitat, la începutul anului 1936 devenind clar faptul că o dată cu creşterea cerinţelor pentru înarmare şi alte cheltuieli adiacente, balanţa de plăţi a Germaniei se îndrepta spre dezastru. În 36 Acestea luau adeseori forma unor convenţii ce presupuneau schimburi în natură directe,

evitându-se astfel necesitatea schimbului oficial de valută. Germania se declara de acord să tranzacţioneze materii prime din aceste ţări, cu condiţia ca mărcile să fie folosite numai pentru cumpărarea produselor germane (la un moment dat s-a estimat că marca germană avea 237 de valori diferite, în funcţie de ţară şi împrejurări). În acest fel, Germania a început să exercite o influenţă economică puternică în Balcani cu mult înainte să fi obţinut controlul politic şi militar.

37 Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 77


consecinţă, Schacht a propus o reducere a cheltuielilor militare în speranţa măririi producţiei de bunuri industriale de export, care aveau avantajul de a fi vândute şi de a câştiga valută. Soluţia propusă a avut susţinători, în special printre cei cu interese în ramurile industriale orientate spre export, dar a întâmpinat o opoziţie fermă din partea forţelor armate şi a NSDAP. Criza politico-economică din 1936 a fost rezolvată prin introducerea Planului de patru ani (9 septembrie 1936), aflat sub conducerea lui Hermann Goring, al cărui scop principal a fost pregătirea forţelor armate şi economiei în vederea războiului.

Planul a avut patru priorităţi: creşterea producţiei agricole, perfecţionarea sectoarelor-cheie ale forţei de muncă, reglementarea guvernamentală asupra importurilor şi exporturilor şi obţinerea unei independenţe economice în ceea ce priveşte materiile prime, precum petrolul, metalele şi cauciucul. Planul a prevăzut naţionalizarea anumitor sectoare, puţin rentabile, însă, pe ansamblu, structura capitalistă a economiei germane a subzistat şi chiar a fost consolidată printr-o puternică concentrare. Succesul Planului de patru ani s-a dovedit a nu fi total. Pe de o parte, a fost departe de a atinge obiectivele propuse în privinţa produselor vitale legate de petrol şi cauciuc, iar producţia de armament nu a tins cotele cerute de armată.

Pe de altă parte, producţia unui număr de materiale-cheie, cum ar fi aluminiul şi explozibilele, s-a mărit considerabil, iar la alte produse a crescut, atingând o rată însemnată. Astfel, în ciuda avântului economic, Germania a înregistrat o creştere a gradului său de dependenţă faţă de importuri.

În acelaşi timp s-a urmărit creşterea producţiei industriale şi limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire (Ersatz), benzină şi cauciuc sintetic, textile artificiale etc. Pentru reducerea scurgerilor de devize marca a fost blocată – investitorii străini trebuind să-şi cheltuiască veniturile în Germania – şi s-au introdus pe scară largă acorduri de clearing – orice import trebuind să fie compensat printr-un export de aceeaşi valoare în ţara respectivă.


La sfârşitul anului 1938, producţia industrială germană a înregistrat o creştere de 105% faţă de 1933, însă, în pofida acestui fapt, Germania nu era pregătită pentru război38.

Din 1936, autarhia a devenit nu numai condiţia unei redresări economice ce urma să reinsereze progresiv Germania în circuitele economice mondiale, ci şi instrumentul unei reînarmări fără limite în perspectiva războiului, război în care Germania trebuia să se descurce de una singură.

Pentru aceasta a fost dezvoltată agricultura prin mari lucrări de îmbunătăţiri funciare şi prin limitarea exodului rural şi a fărâmiţării terenurilor prin crearea – prin Legea Reichului privind gospodărirea fermelor din 1933 - de domenii inalienabile (Erbhofe), statul german oferind siguranţa proprietăţii celor ce deţineau ferme de dimensiuni medii, cuprinse între 7,5 ha şi 12,5 ha39.

Comunitatea agricolă a avut un statut special, ideologia nazistă a „Sângelui şi pământului”, reprezentând ţărănimea ca fiind, din punct de vedere rasial, cel mai pur element al Volk-ului, reprezentantă a acelor valori tradiţionale care se pierduseră în societatea urbană amorfă a Germaniei industrializate. Din 1933, Comisia pentru aprovizionarea Reich-ului a început să controleze fiecare aspect al producţiei şi consumului agricol, fermierii beneficiind de o creştere a preţurilor între 1933 şi 1936. 38 O serie de cercetări efectuate în anii ’50 – în special cele ale lui B. H. Klein – au dus la

concluzia că această „mobilizare parţială” a economiei germane în perioada Planului de patru ani a reprezentat o strategie deliberată care ţinea de politica Blitzkrieg. În opinia acestor cercetători, Hitler şi forţele armate cunoşteau situaţia precară a Germaniei în ceea ce priveşte materiile prime şi în consecinţă au adoptat strategia războaielor scurte, care să nu slăbească excesiv economia. În plus, acest plan avea şi avantajul politic de a nu reduce în mod drastic producţia de bunuri de consum. În consecinţă, Klein a susţinut că anterior anului 1939, nivelul de mobilizare economică al Germaniei în vederea războiului a fost mai curând scăzut. Oricum, este evident că din 1933 creşterea economică a fost direcţionată în principal către nevoile armatei şi nu către consumul civil, iar din 1936 şi până în 1939, peste 2/3 din totalul investiţiilor germane au fost îndreptate spre obiective care ţineau de pregătirea războiului.

39 Datorită faptului că s-a interzis prin lege diviziunea fermelor, ţăranii s-au confruntat cu mari probleme în asigurarea viitorului pentru mai mult de unul dintre copii. Pe de altă parte, tergiversările birocratice ale organismelor guvernamentale au provocat numeroase resentimente şi nemulţumiri în rândul ţărănimii (de exmplu, se stipula ca fiecare găină să dea 65 de ouă anual !). Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 89


Către sfârşitul anilor ’30, în ciuda dorinţei regimului de a spori producţia agricolă a devenit evident faptul că avea loc un exod al lucrătorilor către oraşe, datorită salariilor mai mari existente în mediul urban. În condiţiile în care agricultura germană nu dispunea de puterea economică de a intra în competiţie cu alte sectoare ale economiei şi datorită faptului că existau anumite limite în ceea ce priveşte politica de intervenţie a statului, ea s-a confruntat cu o lipsă acută a forţei de muncă.

Militarizarea40 economiei germane a fost însoţită de o mobilizare a mâinii de lucru realizată prin intermediul corporatismului.

Sindicatele au fost suprimate, fiind înlocuite de Frontul Muncii (Deutsche Arbeitfront)41, organizaţie care a regrupat salariaţii şi patronii, favorizându-i în general pe ultimii.

Pentru clasa muncitoare au existat în anii regimului nazist efectele benefice ale unei munci stabile, ale unei plăţi regulate şi ale unor posibilităţi de recreere organizate de KDF – Kraft durch Freude, Putere prin bucurie – care punea la dispoziţia milioanelor de muncitori ocazii nenumărate (vizite culturale, întâlniri sportive şi călătorii – în vederea petrecerii concediilor. Aceste avantaje au fost însă contrabalansate de pierderea dreptului de negociere şi de cerinţele venite din partea patronatului şi a guvernului, care au intervenit în mod efectiv în controlul sporurilor de salarii şi al limitării libertăţii de mişcare a muncitorilor.

Analiza salariilor muncitorimii germane s-a dovedit a fi o chestiune foarte complicată, în special datorită faptului că au existat o multitudine de

40 Militarizarea economiilor Germaniei, Japoniei şi Italiei a determinat sporirea masivă a

producţiei industriale globale în cele trei ţări, evoluţia ascendentă a producţiei nefiind întreruptă de criza din anii 1937-1938. Astfel, încă din 1937, producţia de fontă şi oţel a Germaniei a egalat nivelul celei a Marii Britanii şi Franţei luate la un loc, iar cea de aluminiu a fost de două ori mai mare decât ale celor două ţări luate împreună. Pregătirile de război sunt evidente dacă la producţia germană se adaugă producţia Italiei de 1 milioan de tone fontă şi 2,3 milioane tone de oţel, precum şi pe cea a Japoniei de 5 milioane tone fontă, 7 milioane tone oţel şi 23.000 tone aluminiu. Cf. M. Mureşan, D. Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 54

41 Cu începre din mai 1933, muncitorii nu aveau altă alternativă decât să se alăture DAF – Deutsche Arbeitfront – şi să-i accepte stipulările în ceea ce priveşte condiţiile de muncă; de asemenea, din 1935 prestarea unei munci a devenit obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe, economia germană beneficiind în acest mod de o sursă de mână de lucru gratuită.


variabile – cum ar fi vârsta, ocupaţia şi localizarea geografică – care trebuie luate în considerare: cert este că salariul real al unui muncitor german (puterea reală de cumpărare după calcularea ratei inflaţiei) abia se ridica în 1938 deasupra nivelului atins în 1929, aceasta în condiţiile în care săptămâna medie de lucru s-a mărit de la 43 de ore la 47 de ore în 1939. În ciuda tuturor complicaţiilor, în mod clar cele mai mari avantaje le-au avut muncitorii din industriile asociate exploziei reînarmării, în timp ce persoanele implicate în industria bunurilor de consum se zbăteau să-şi menţină veniturile existente.

În anii ’30, clasa mijlocie germană42 s-a aflat într-un declin relativ, determinat de conjunctura economică dură şi de înclinaţia NSDAP către cate-goria socială a marii finanţe al cărei sprijin era necesar în vederea reînarmării.

Marea finanţă a fost cea care a beneficiat cel mai mult de pe urma programului economic aplicat în Germania după 1933: valoarea industriei germane a crescut în mod constant, după cum reiese din mărirea ratei de indexare de la 41 de procente în 1932 la 106 în 1940, în vreme ce dividendele plătite investitorilor au crescut de la o medie de 2,83% la 6,60% în aceeaşi perioadă; o asemenea creştere s-a reflectat şi în cifra de salarizare a personalului de conducere, de la o medie de 3.700 RM în 1934 la 5.420 RM în 193843.

Datorită politicii economice aplicate în anii ’30, Germania a devenit în 1939 a doua putere industrială a lumii, prin progresele spectaculoase înregistrate mai ales în domeniul energiei – 186 milioane tone de cărbune, adică producţia totală a anului 1913 –, materiilor prime, bunurilor din domeniul echipamentelor şi producţiei, în condiţiile în care şomajul a fost aproape în întregime eradicat. Progrese deosebite a cunoscut şi agricultura germană, capabilă să satisfacă necesităţile interne ale Reichului. Pătrunderea comercială în Europa dunăreană şi balcanică a consolidat influenţa politică şi economică a Germaniei în aceste zone.

42 Declinul clasei mijlocii germane reiese şi din analiza pe grupe de vârstă care arată că în

1933, 20% dintre proprietarii de întreprinderi mici aveau sub 30 de ani, iar 14% aveau peste 60; în 1939, cifrele corespunzătoare au ajuns la 10%, respectiv la 19%. Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 90

43 Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 90


La pasiv, creşterea datoriei publice şi manipulările monetare, mediocra producţie de bunuri de consum, investiţiile neproductive de reînarmare, posibilităţile reduse de absorbţie ale pieţei interne generate de stagnarea nivelului de trai, completează imaginea unei redresări economice incomplete şi artificiale, bazate pe pregătirile de război.

Această dezvoltare a avut loc în cadrul unei societăţi prinse în plasa întreţesută de către stat şi partid. Prin Mein Kampf, Hitler a deschis poporului german umilit perspectiva unei Germanii triumfătoare ce urma să-i reunească pe toţi cei de acelaşi sânge în cadrul Reichului renăscut şi extins prin cuceriri în est. Pregătirile de război au fost intensificate fiind marcate de câteva momente cheie care conduc la catastrofa declanşată în 1939: 1935 – restabilirea serviciului militar în Germania; 1936 – reocuparea Renaniei; 1938 – Hitler comandant suprem ala Reichswehr-ului, ocuparea Austriei, ultimatumul pentru Cehoslovacia, acordurile de la Munchen; 1939 – ocuparea Cehoslovaciei, a portului Memel, alianţa militară italo-germană, pactul de neagresiune germano-sovietic, invadarea şi apoi împărţirea Poloniei cu URSS (care va anexa şi o parte a Finlandei). La începutul celui de-al doilea război mondial Germania domină Europa. Însă atacarea URSS şi intrarea SUA în război în 1941 au inversat raportul de forţe, războiul încheindu-se după încă patru ani de război, soldat cu distrugeri masive şi moartea a 50 de milioane de oameni, de şase ori mai mulţi decât în primul război mondial.

La sfârşitul războiului, două mari puteri deţin supremaţia într-o lume complet devastată: Statele Unite, liderul incontestabil al lumii capitaliste şi URSS, puterea aflată în centrul unui nou bloc care pretinde a întrupa idealurile socialismului. Al doilea război mondial marchează sfârşitul unei epoci şi începutul uneia noi, caracterizată de coordonate complet diferite.

08

Documents

Transcript of 08