6. D.D. Roşca, Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică

Lucrarea cu acest titlu a apărut la Fundaţia pentru literatură şi artă ,,Regele Carol II", Bucureşti, 1934. Ediţia definitivă a autorului, a apărut la Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968.

În paragraful de debut intitulat ,,Introducere la o filosofie neconfortabilă", autorul menţionează că noţiunea de ,,sinteză" nu este identică pentru el cu cea de ,,complex" sau cu cea de ,,definitiv". ,,Orice sinteză este, se ştie, fatal provizorie şi fatal parţială". Valoarea intrinsecă a unei ,,sinteze filosofice" nu e dată ,,nici de cantitatea elementelor utilizate..., nici chiar de calitatea lor, ci de perspectiva spirituală generală pe care o deschide; de calitatea rezonanţei sufleteşti pe care o trezeşte şi de gradul de profunzime al stratului de conştiinţă, unde această rezonanţă se produce".

Existenţa magică este alcătuită din două părţi, cantitativ asimetrice, distribuite în trei şi, respectiv, un capitol fiecare. Partea I intitulată ,,Experienţa obiectivă" se constituie din următoarele capitole: ,,Ideea cunoaşterii integrale". ,,Mitul raţionalităţii integrale"; ,,Natură şi civilizaţie", în timp ce cea de-a doua parte ,,Atitudinea metafizică" este compusă din capitolul sintetic ,,Existenţa tragică". Autorul îşi numeşte singur ,,sursele" lucrării sale de sinteză: ,,unele din ideile lui Heraclit, Böhme, Pascal, Hume, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson, Mach, W. James, Husserl şi Scheler" la care se adaugă ,,unele din rezultatele cercetărilor istorice ale lui Bruckhardt, Renan...", dar şi rezultatele ,,crizei de creştere" a fizicii secolului XX, obiectivate în ,,concepţiile" lui Planck, Einstein, De Broglie, Schrödinger, Dirac, Heisenberg.

Dintru început, D. D. Roşca lansează teza din care se va alimenta întregul eşafodaj de idei al cărţii. ,,Lumea apare... ca un câmp de luptă fără sfârşit posibil... [ca] împărăţie a neprevăzutului iremediabil şi a posibilităţilor infinite, bune şi reale" în toate planurile de creaţie şi de existenţă omenească imaginabile. Din acest tablou dialectic al lumii, ce ,,ne face să privim toate formele realizate (forme de cunoaştere, sociale, religioase etc.) sub aspectul provizoratului definitiv", se extrage ideea conştiinţei tragice asupra existenţei. Filozofia, prin menirea ei, se întinde pe un fundament de cunoaştere ce vizează ,,explicarea şi comoprehensiunea lumii ca totalitate". La rândul ei, atitudinea metafizică subzistă într-un adânc strat sentimental al conştiinţei ce se raportează la existenţa trăită printr-o operaţie de totalizare a datelor experienţei. Acest strat de conştiinţă, în care metafizica îşi are rădăcinile ce o hrănesc, ,,este de esenţă lirică". Filozofia se prezintă în lumina inteligenţei critice ca atitudine moral-estetică în faţa existenţei luate ca totalitate. ,,Ca religia, metafizica izvorăşte din nevoia de a lua atitudine

faţă de marele Tot. Ca arta, ea are nevoie de formă, de întreg. ªi ca religia şi arta deopotrivă, filozofia se desprinde din nevoia de a cumpăni ce e important şi ce nu importă". Ierarhizarea formelor de existenţă nu este doar simplă operaţie de cunoaştere, produs al spiritului geometric, ,,ci ea este şi un produs al unui lirism... strecurat prin sita deasă şi purificatoare a cunoaşterii disciplinate cu rigoare", deci cu ceea ce Pascal numea ,,spiritul de fineţe".

D. D. Roşca decelează, în încercarea lui de sinteză, cinci tipuri de atitudini fundamentale ale omului în faţa ,,existenţei luate ca Tot": a) indiferenţa deplină, în fapt, non-atitudinea; b)optimismul (naiv sau reflectat) care este sinonim cu ideea unui scop ultim orientat spre bine al lumii şi al acţiunilor omeneşti; c) pesimismul, asociat cu ideea ,,absenţei de sens" şi de orientare a lumii, tradus în disperare, neputinţă, zădărnicie, fatalitate; d) atitudinea spectaculară sinonimă cu interesul pentru ,,apariţie" şi ,,aparenţă", deci cu ,,pura atitudine estetică", fără suport moral; e) atitudinea eroică, atitudine aflată dincolo de ,,optimism" şi ,,pesimism". Aceasta din urmă, nu este numai pesimistă, ci optimistă şi pesimistă. Ea izvorăşte din conştiinţa tragică a existenţei.

În ultimă analiză, totalitatea atitudinilor posibile în faţa lumii sunt reductibile la două enunţuri fundamentale: ,,Lumea este raţională în esenţa ei" şi ,,Lumea este iraţională în esenţa ei". Ambele atribute (raţionalitatea şi iraţionalitatea existenţei) sunt luate pe rând şi analizate în multiplele lor consecinţe asupra modului în care omul valorizează viaţa şi o trăieşte. Raţionalitatea şi iraţionalitatea sunt atribute ce fac parte din substanţa însăşi a existenţei, ele sunt constitutive acesteia. Ele sunt, în acelaşi timp, atât ,,obiective", cât şi ,,subiective". Nici prima teză, nici cea de-a doua nu pot fi susţinute până la capăt fără rest: ,,Experienţa autentică nu ne îndreptăţeşte să afirmăm, în mod exclusiv, nici determinismul universal sau raţionalitatea absolută, şi nici contingenţa sau iraţionalitatea absolută a existenţei. În ambele cazuri, se comite păcatul de a lua partea drept tot". Prin urmare, dacă cele două teze sunt parţiale, numai sinteza lor se susţine, numai ea este adecvată _ ca teză metafizică _ obiectului: lumea ca totalitate. Propoziţia sintetică propusă sună astfel: Lumea în întregul ei nu este nici numai raţională, nici numai iraţională; ea este şi raţională şi iraţională (,,Existenţa este parte raţională, parte iraţională. E şi inteligibilă şi absurdă"). Conceptele de ,,raţional" şi ,,iraţional" aplicate la existenţă în totalitate ei ca şi la ultimul eu substrat, sunt aproximate: a) în plan epistemologic, prin cuplul ,,inteligibil"-,,neinteligibil"; b) în plan axiologic, prin termenii ,,rezonabil"-,,absurd" şi c) în plan metafizic, prin conceptele de ,,sens" şi ,,non-sens" ultim al existenţei. Soluţia oferită: ,,să nu totalizăm experienţa nici într-un sens... s-o acceptăm ca egal de reală sub ambele

aspecte mari ale ei: să nu uităm nici un moment că e inteligibilă, dar şi neinteligibilă; că e rezonabilă, dar şi absurdă; cu sens, dar şi fără sens... Să recunoaştem că binele şi răul, valoarea şi nevaloarea, spiritul şi natura oarbă... se combat cel mai adeseori cu sorţi de izbândă de partea Răului, cel puţin egală celor ce se găsesc de partea Binelui. ªi colaborează numai întâmplător". Acest ,,antagonism tragic" consubstanţial existenţei trezeşte sentimentul tragic al existenţei şi neliniştea metafizică. Acestea pot deveni izvor de deznădejde pentru unii sau ,,forţe întăritoare de incomparabilă tensiune sufletească pentru alţii". Dacă există conştiinţa lucidă a faptului că ,,lumea e fatal provizorie", că ea e neisprăvită în însăşi substanţa ei metafizică şi că ,,este etern provizorie şi veşnic imprevizibilă", dar şi ,,creatoare de veşnică noutate", atunci înseamnă că atât sensul, cât şi non-sensul sunt imanente lumii şi conştiinţei, iar prin urmare ,,omul poate fi distrus, dar nu poate fi înfrânt".

Existenţa tragică se înscrie, astfel, în fondul de idei al unei tradiţii filosofice ce-i cuprinde pe vechii elini, antropologia creştină (îndeosebi Pascal), pe Hegel, dar şi pe Nietzsche. Autorul pledează în această sinteză filosofică: a) pentru ideea indestructibilităţii substanţei umane; b) pentru nevoia de raţionalitate şi de sens în existenţa umană, într-un timp când atât ,,mitul raţionalităţii integrale", cât şi celălalt mit de semn contrar intraseră în istorie sub formă de ideologii totalitare şi pregăteau tragedii la scară planetară; c) pentru un loc al ,,gratuitului" în viaţa omului contemporan, denunţând şi aici ceea ce într-un studiu din 1933, cu acelaşi titlu, numea ,,Mitul utilului". Existenţa tragică, apărută atunci când autorul se afla în deplină maturitate de viaţă şi de creaţie, a rămas, din păcate, fără o continuare pe măsură, din cauza timpului istoric nefavorabil care a urmat. Neputând să-şi continue sintezele şi creaţiile originale, D. D. Roşca a tradus şi îndrumat traducerea aproape integrală a operei filosofice hegeliene în cel de al 6-lea şi al 7-lea deceniu de viaţă. Un fost student, Tudor Cătineanu, va dedica Existenţei tragice două volume de pertinentă analiză, lărgind sinteza, totodată păstrându-i spiritul şi adâncindu-i tezele de bază.

SURSE:

EDIŢIE: D. D. ROŞCA. Existenţa tragică (ediţie definitivă a autorului), E.P.L.U. Bucureşti, 1968.

REFERINŢE CRITICE: D. D. Roşca în filosofia românească (Cuvânt înainte de Dumitru Ghişe, coordonator Tudor Cătineanu), Dacia, Cluj-Napoca, 1979; Dumitru Isac, Tragicul constructiv; Florica Neagoe, Sensul angajat al gratuităţii; Tudor Cătineanu, Semnificaţiile determinaţiilor raţional-iraţional; Andrei Marga, Etica spiritului critic; Gheorghe Vlăduţescu, Dogmă şi libertate;

Tudor Cătineanu, Structura unei sinteze filosofice, vol. I-II, Dacia, Cluj-Napoca, 1981.