14. TRĂSĂTURILE MANIERISMULUI

→ în concluzia capitolului Clasicism, manierism, baroc. O abordare tipologică, din cadrul cărţii sale Clasicism şi baroc, Romul Munteanu îşi exprimă opiniile proprii cu privire la caracteristicile esenţiale ale manierismului. El afirmă că manierismul, la fel ca şi realismul, este fenomenul cu cel mai mare grad de recurenţă, în timp ce, de exemplu, barocul este un simplu stil istoric generat de premisele unei anumite epoci. Astfel, manierismul este o artă complementară oricărui mod de creaţie real Þ acesta va căpăta pe parcursul dezvoltării sale diferite stiluri artistice Þ diferite amprente specifice. Alte caracteristici ar fi:

constituie un fenomen de opoziţie faţă de orice fel de artă excesiv de canonizată, ameninţată de epuizare prin repetarea permanentă a unor forme sterile Þ nu este o perioadă de decadenţă a culturii, ci o perioadă care anunţa o revitalizare atunci când aceasta intră într-o criză conştientizată. rămâne mereu un fenomen de tranziţie, un act recurent de început, capabil să revoluţioneze prin resursele sale proprii arta dintr-o anumită epocă. are o ultimă caracteristică importantă: se integrează în stilul pe care-l anunţă, atunci când acesta beneficiază de o deplină coerenţă.

→ recurenţa acestui fenomen legitimează faptul că a existat o perioadă de mare eflorescenţă a manierismului, situată în cea de-a doua ½ a sec. 16 şi primele decenii ale sec. 17 Þ manierismul din această perioadă, între Renaştere şi Baroc, devine un model istoric. Ceea ce ne interesează pe noi este de a găsi principalele caracteristici ale acestui manierism. În acest sens este clar că definirea manierismului duce la nevoia de a căuta sensurile originare ale termenului şi ale conceptului.

→ există 3 cuvinte-matcă la care semnificaţia globală a stilului manierist ne trimite obligatoriu: manieră (vine de la manus «mână»), manierism (meşteşug) şi manie (derivă de la grecescul mania «mânie, furie»). Învestirea acestor concepte cu tot felul de semnificaţii începe încă din Antichitate şi continuă până în vremea noastră.

→ relaţia dintre starea de inspiraţie şi aceea de delir este prezentă în Ion, cunoscuta operă a lui Platon. În dialogul dintre Socrate şi Ion, delirul, care traduce o stare maximă de tensiune a inspiraţiei, este apreciat de filosoful grec ca un factor fundamental în procesul de creaţie.

→ interferenţa dintre inspiraţie, meşteşug şi furie este frecventă şi în epoca renascentistă şi capătă o vigoare deosebită spre sfârşitul perioadei. Unul dintre primii care anunţă un program de creaţie care are o tentă anti-clasică este Giordano Bruno (Degli eroici furori). El se comportă ca un creator ce nu mai vrea să scrie în maniera regulilor si modelelor stabilite, conceptul de furore fiind foarte apropiat de acea ipostază maniacală pe care o întâlnim şi la antici.

→ o primă diferenţă semnificativă între manierism şi baroc este faptul că primul este mai intelectualist decât al doilea, investit cu implicaţii afective mai grave şi mai ample. Totuşi, intelectualismul manierist este mult diferit de raţionalismul clasic, pentru că primul caută o dezordine programată, provocată de un meşteşug şi destinată să producă o stare de şoc Þ retorica manieristă pune un accent deosebit pe inventio şi dispositio. În poezia manieristă relaţia dintre manieră şi manie este mai redusă decât cea dintre manieră şi manu.

→ acest fapt este confirmat de micul ratat despre pictură a lui Giovanni Batista Volpato (La verita pittoresca). Acesta a utilizat conceptul de maniera în sensul de „lucru făcut cu mâna, cu penelul sau cu peniţa” Þ ideea de meşteşug, de manieră, capătă sensul de stil individual. El ajunge la concluzia că unii pictori precum Durer, Mantegna şi Carpaccio nu au ajuns mari prin simpla imitare a unor maeştrii precum Tiziano, Tintoretto şi Veronese, ci prin găsirea unei maniere personale de exprimare a meşteşugului lor.

Astfel, conceptul de manierism şi-a găsit una din semnificaţiile sale fundamentale: distanţarea faţă de orice modele, care erau cu precădere clasice, şi căutarea unor modalităţi de realizare a unui stil propriu de expresie.

1

1

→ mulţi dintre savanţii şi artiştii Renaşterii au considerat că există anumite legi ale naturii care puteau fi descifrate cu ajutorul matematicii Þ reacţia faţă de această scientizare excesivă Þ irupţia uni subiectivism foarte puternic, care deplasa accentul de la regulile prefixate la spiritul inventiv, liber de orice constrângeri. Astfel, în timp ce artiştii clasici mizau pe procesul de imitaţie a unor modele artistice consacrate, cum ar fi natura, artiştii manierei scoteau în evidenţă valoarea interpretării, rezultată dintr-un unghi personal mde vedere şi corelată cu un mod individual de execuţie.

→ în aceste condiţii arta devine o proiecţie a ideii, o emanaţie a intelectului şi a imaginaţiei. Fiecare autor are dreptul de a se comporta faţă de realitate aşa cum crede el de cuviinţă şi nu aşa cum îi este impus.

→ acesta este punctul culminant. Moment în care manierismul a devenit un stil dominant pe plan european între 1520-1600. Artă de Curte prin excelenţă, creaţia manieristă a fost susţinută de familia de Medici la Florenţa, de Filip II la Madrid, de Francois I la Fontainbleau, de Rudolf Ii la Praga, de Albrecht V la Munchen.

Ca urmare, era firesc ca manierismul să devină subiectul unei aprigi polemici, primid o serie de critici mai ales din partea adepţilor clasicismului. În ciuda criticilor, manierismul va fi deseori folosit ca un argument împotriva apologeţilor modelelor eterne. Un exemplu în acest sens este J. Bousquet, care respinge mitul unor stiluri unice şi eterne; şi apără manierismul spunând despre el că este o artă vitală, inovatoare, capabilă să sporească tipurile de limbaj ale marilor creatori.

CONCLUZII: 1. manierismul poate fi considerat ca un arhetip şi nu ca un epifenomen. Privit din această perspectivă, manierismul se configurează între două curente, dintre care unul este în curs de dispariţia, iar celălalt este în curs de cristalizare. Atât elementele reziduale ale stilului dispărut, cât şi cele noi se coagulează în jurul arhetipului manierist2. situat pe plan istorico-stilistic, manierismul care intră în sfera noastră de acţiune apare între Renaştere şi baroc Þ stil de tranziţie3. cele mai importante ramuri ale artei în care s-a manifestat au fost: arhitectura şi pictura. Manierismul post-renascentist are o slabă iradiaţie în viaţa literară. Ea este mai puternică în poezie, total absentă în teatru şi roman4. in general, scriitorul manierist este preocupat de reprezentarea unei meta-realităţi. Această căutare poate fi stimulată de un act ludic, fie de starea de pendulare între real şi imaginar. Scriitorul manierist este atras de şocul dintre aceste două planuri 5. arta literară manieristă pune în lumină o nouă fuziune dintre meşteşug, talent şi idee 6. discursul literar este ambiguu, tocmai din cauza preferinţei pentru cuvintele cu sensuri polivalente.

→ insinuantă şi persuasivă, şocantă şi bogată în efecte de surdină, literatura manieristă a fost inedită pentru o vreme, pregătind câmpul sensibilităţii baroce.

2

2