AVANSARE manuală !

La marginea munţilor Retezat, pe un colţ de stâncă se află Cetatea de Colţ.

Munţii Retezat văzuţi de la cetatea Colţ.

Construcţia a avut rol de apărare fiind cea mai puternică cetate cnezială din

Transilvania.

Numele cetăţii, consemnat în anul 1501, provine de la faptul că iniţial acolo a fost un

turn ridicat deasupra abruptului chiar pe colţul stâncii.

Se consideră că datează de la sfârşitul sec. XII-lea, începutul sec XIV-lea, când a fost ctitoritǎ de unul dintre cnezii familiei Cândea. (Există controverse referitoare la anul ridicării)

Ctitorul ei, cneazul Nicolae Cândea, se pare că s-ar fi duşmănit şi s-ar fi luptat toată

viaţa cu fratele lui, Ştefan Cândea.

Munţii Retezat văzuţi de la cetatea Colţ.

Numele de Cândea (căpetenie) vine de la o poreclă a timpului, “Nicolaus dictus Kende” cu sensul de “Nicolae zis căpetenie”.

Din motive politice şi de apărare, familia cneazului se mută în Cetatea Colţ.

Drept recompensă pentru vitejia Cândeştilor în lupa împotriva năvălirilor externe, familia primeşte în administrare “Porţile de Fier ale Transilvaniei” (actuala Vama

Zeicani), importantă poartă de intrare în Transilvania dinspre Banat şi sursă deosebită de venit pentru visteria familiei.

La 18 decembrie 1462 este atestat documentar un act prin care Ioan Cânde şi fratele său Ladislau – oameni de încredera a lui Iancu de Hunedoara – obţin dreptul

de stăpânire asupra turnului de la Subcetate.

Urmează apoi maghiarizarea, când Haţegul depinde de Ungaria. Pentru a-şi păstra proprietăţile, în

anul 1472, cnezii Cândea au trecut la catolicism. Cam în aceaşi perioadă şi-au schimbat numele, devenind

grofii Kendeffy (Istoriografia păstrează povestea conform căreia în urma unei

lupte la care cnezii Cândeşti au participat, şi s-au acoperit de glorie, principele

maghiar a promis că îi va răsplăti cu nişte pământuri. La întrebarea cnezilor când va fi această împropietărire nobilul a răspuns

„Chend O Fi”„Chend O Fi”. Pentru că a durat până la punerea în practică a promisiunilor şi

pentru că rezonanţa afirmaţiei nobiliare semăna cu numele cnezilor, tot mai mulţi

au folosit apelativul „Chendofi” „Chendofi”. Prin asumare şi maghiarizare acesta a devenit

KendeffyKendeffy, nume sub care va fi ulterior întâlnită această familie în istoria

transilvană, greşit considerată ca fiind de maghiari).

În jurul unui turn cu baza pătrată, ridicat în secolul al

XIV–lea, s-au dispus incinte, încăperi şi turnuri până în

secolul al XVI–lea.

Turnul-donjon al cetăţii era încălzit de o centrală cu aburi, care funcţiona cu bălegar, şi se pare că avea cel puţin patru etaje.

La sfârşitul secolului al XV-lea, atunci când stăpânii de la Colţ adoptau numele de familie Kendeffy, pe de-o parte pentru a se departaja de o ramură cadetă, pe de alta

pentru a fi în ton cu obligaţiile nobiliare ale timpului, locul devenise o cetate adevarătă. Cu zidurile ei de curtină, era capabilă să facă faţă unei artilerii.

Cetatea Colţ, a fost implicată în lupta împotriva invaziei turco-tătare de la mijlocul

secolului XVII-lea.

La piciorul cetăţii a fost şi o curte medievală, iar pe malul râului încă mai există

câteva resturi arheologice ale acesteia.

Familia se mută în castelul de la Sântamarie Orlea.

Din acel moment, cetatea nu a mai fost locuită, căzând în ruină.

Ca să poţi intra în cetate, trebuia să treci întâi un şanţ adânc peste care era ridicat un pod. Turnurile poligonale care supravegheau şanţul şi podul au fost construite mai

târziu, probabil prin secolul al XVIII-lea. Pe meterezele lor era instalată artileria. Trecând pe sub poarta aşezată în partea de nord, se ajungea în interiorul cetăţii, unde

se afla o curte mică în care se ridica un turn pătrat cu două încăperi pentru locuit.

Cu toate stricăciunile aduse de timp, zidurile puternice ale cetăţii

se mai păstrează în bună parte, astfel că de departe ea pare încă un străjer neobosit.

La poalele dealului cetăţii, o biserică puternic fortificată îşi înalţă turnul zidit din cărămidă, cu colţuri de piatră cioplită.

Operă a aceluiaşi stăpân, familia de cnezi români Cândea.

Ruinele cetăţii.

Turnul bisericii.

Biserica nu are o datare sigură (se estimează că între 1310-1350), numai pictura, destul

de deteriorată, se presupune a fi de pe la 1692.

Studiind modul de pictare şi coloritul icoanelor, specialiştii au presupus că autorul scenelor zugrăvite trebuie să fi fost un meşter din Ţara Românească, venit aici ca urmare a strânselor legături culturale şi politice dintre Ţara Haţegului şi voivodatul

muntean al domnilor Basarabi.

În secolul XV s-a întemeiat aici o sihastrie, sub influenta Mănăstirii Prislop. Aceasta a funcționat pâna în a doua jumătate a secolului al XVII-lea când calvinii i-au izgonit

pe călugări de aici iar mănăstirea a rămas în paragină pâna în anul 1989 când Episcopia Aradului a decis restabilirea vieții monahale aici. În 1995 schitul capătă

viață prin stabilirea aici a unui grup de călugări.

Cercetări arheologice serioase nu s-au executat la ruinele ctăţii. Păcat că această bijuteria a geniului omenesc se risipeşte sub ochii neputincioşi ai localnicilor,

departe de interesul public. Este necesară protejarea şi chiar refacerea pentru introducerea în circuitul turistic a acestei formidabile cetăţi despre care, se pare,

Jules Verne a scris în romanul său "Castelul din Carpaţi".

Jules Verne a scris, în anii 1889-1890, romanul „Castelul din Carpaţi”

(nume sub care mai este cunoscută cetatea), carte ce este o excepţie între scrierile sale, fiind de fapt o poveste de dragoste. Se pare că

Jules Verne a călătorit în Transilvania, unde a cunoscut o

tânără de 17 ani, Luiza Teutch, ce a fost pentru romancier un adevărat refugiu sentimental. Personajele si numele locurilor din roman pot fi cu

uşurinţă identificate ca fiind din zona Cetăţii Colţ, mai mult, grafica din

primele apariţii a cărţii (ediţia Hetzel) redă izbitor silueta cetăţii.

Criticii care au studiat opera lui Jules Verne au ajuns la concluzia că scriitorul a făcut o călătorie în Transilvania şi a fost însoţit de o femeie frumoasă din

Homorod. Se presupune că aceasta a fost ultima mare iubire a lui Jules Verne şi că povestea lor s-ar fi consumat în camerele castelului din Carpaţi, respectiv la

hanul (cabana) ce se găsea la poalele dealului cetăţii. Localnicii ştiu povestea unei fete de 17 ani care şi-ar fi lăsat baltă mirele, în toiul pregătirilor de nuntă şi a fugit

de la părinţi. O chema Luiza, era din Homorod (jud.Braşov), iar Jules Verne îi spunea, "unica sirenă''. După mai mulţi ani, la intervenţia părinţilor, Luiza nu scapă totuşi de o căsătorie aranjată, mirele fiind Gustav Muller, un bărbat cu 16 ani mai tânăr decât Verne. Ea pleacă cu întreaga familie la Bucureşti. Se

cunoaşte că această situaţie agravează iremediabil perioada neagră şi ciudată pe care scriitorul tocmai o traversa, perioadă cauzată printre altele de moartea

mamei sale, a editorului său - cel mai bun prieten, şi de un atentat a cărui victimă este, rămânând infirm. Dragostea lor s-a consumat apoi în scrisori, dar cu timpul,

s-a stins. A rămas însă vie pentru scriitor. Povestea castelului are, cumva, un final. În 1944, într-o familie din Bucureşti, într-un scrin, sunt găsite câteva scrisori. De la Jules Verne către Luiza.

Epistole de dragoste, pe care preafrumoasa femeie le-a lăsat nepoatelor ei. Urmaşii ei păstrează şi alte daruri despre care spun că sunt de la Jules

Verne: un ceas cu pendul, două machete ale iahturilor scriitorului şi câteva volume din "Călătorii extraordinare''.

Cetatea se aflǎ pe teritoriul satului Suseni,

judeţul Hunedoara, pe drumul județean DJ 686,

la intrarea pe valea Râușorului și la 3 km

distanțǎ de satul Râu de Mori.

Bibliogarfie: Bibliogarfie: - http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Col%C8%9B - http://www.realitatea.net/cetatea-colt-castelul-din-carpati-din-romaul-lui-jules-verne_541287.html#ixzz1mvoGvzQH - http://www.rodulpamantului.ro/766--cetatea-colt-cetatea-dragostei.html - http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-colt-67981.html

Montaj : DIEGIS. << diegisro@yahoo.com >>

Coloana sonoră : Yanni - To The One Who Know.

21.02.2012