Cnd Zarathustra mplini treizeci de ani, i prasi inutul su i locul din inutul su, i-n muni se duse. Tri acolo hrnindu-se cu-nelepciune i singurtate, i zece ani trecur pe nebgate-n seam. Dar se-ntmpl ca inima-i s-i schimbe simirea i, ntr-o diminea, trezindu-se cu zorii , se-nfi naintea soarelui i astfel i gri: "O, mre astru! Care-ar fi fericirea ta, de nu i-ai avea pe-aceia pe care-i luminezi? De zece ani urci pn-la vguna mea i te-ai fi sturat de drumul tu i de lumina-i, de nu eram acolo noi: eu, vulturul i arpele. Noi te-ateptarm n fiecare zori de zi, ca s-i lum prisosul i s-i aducem mulumiri. Ci iat: snt stul de-nelepciunea mea, precum albina de prea mult miere; nevoie simt de mini care s-mi cear. A vrea s-mi druiesc, s-mi risipesc nelepciunea, pn n ziua cnd nelepii dintre oameni se vor simi c-s fericii de nebunia lor, iar cei srmani, preafericii de avuia lor."