Post on 08-Jul-2016
description
Soarele negru
Sub meschinul soare al nopţii, neantul incepu sa ademenească o pată neagră si stearsă. Pata
căzu peste pleoapa ei de fum si îi sopti: ’’Ai devenit umbra mea,iar eu soarele tău!’’... ‚’’Cine
esti?’’, pronunţă ea in mintea ei. ’’Viaţa si moartea ta’’, îi răspunse ochii negri.’’..
Aida deschise ochii, iar în faţa ei îi aparu chipul surorii sale, ce o privise cu spaimă, si
de frică iesi fulgerător din odaie. ’’Sunt o nebună, îsi spuse ea, o nebună umflată de vise, care
nici măcar nu încearcă sa creadă în realitate.’’
Călcă celest pe podeaua rece, si un usor fior de gheaţă îi pătrunse in inimă. Deschise
geamul si se uită pentru prima dată la soare cu ochi reci si goi, împinse cu putere ochiul sticlei
si se prăbusi în oglindă. Se privi în ea, si văzu perfida ei privire, închise ochii si apoi brusc îi
deschise, aceeasi privire îi reapăru în reflecţie. Trecu degetele prin părul lung si încîlcit ,si
simti virilitatea acestuia. Îsi trase în grabă rochia ei neagră de mătase si îsi aminti ’’Azi e ziua
cea mare’’.
Ceasul marcase deja ora opt. Aida iesi în stradă. Din cerul trist o puzderie de lacrimi reci
si umede începu să i se rostogolească pe obrajii ei înecaţi de un meschin mister.Porni cu pas
grăbit printre uliţe si se opri încremenită în faţa unei vitrine, îsi observă o trufie în ochi iar
apoi atinse cu frică sticla.
Era chiar ea, cu acelasi chip si cu aceeasi privire. Se infiltră în lumina palidă si stinsă a
soarelui si cu nepăsare păsi pierdută pe scările teatrului.
Se trase cortina, iar Aida inspiră adînc si păsi pe scenă radiind in aer. Se aseză atent pe
scăunelul de lemn si atinse cu degetele lungi si albe clapele înţepenite care în următoarea
secundă îsi porniră dansul amorţit, iar dorinţele, durerile si chinurile celor prezenţi se
transformă într-un sunet orb iar sala într-o imagine mută.
Aida îsi îndreptă privirea în sală si firea-i îngheţă pe loc. Doi ochi negri, două sticliri
întunecate o privi rece si mut. Picioarele Aidei începură sa tremure, primind impulsuri
sublime de suferinţe si în acelasi timp o euforie apăsatoare si profundă. Melodia se rupse din
lumea ei inumană, iar Aida fugi asemeni unei miscări de fulg. Pe scena neagră rămase doar
praful înăbusit , iar în atmosferă o nedumerire.
Noaptea se lăsă peste geamul Aidei. Ploaia purifică slaba lumină a aerului. Luna
începu să culeagă aer si inimi de pe Pământ.Totul din jurul Aidei mirosea a iluzie, iar cerul
plin de puncte amorţite sugera doar efemera viaţă muribundă, universul, fiind unicul spirit
ascuns în adîncimea existenţei.
Aida se asezase pe patul ei de lemn cu buzele-i deschise, somptuase si pline de venin si
privi în lumea de după geam. Ochii negri si umbrosi apăru cu trufie pe cerul plîns si brut, care
se părea că insuflă un albastru stins si întunecat. În clipa aceea Aida fu cuprinsă de reci
atingeri, iar sîngele ei primi o doza de amorţeală timpurie ce îi tulbură realitatea. Se lăsă
dusmănoasa pe spate, iar pleoapele îsi inchinară tulburarea.
Fantasma ei acum zbura precum un vultur însetat de sînge în îndepărtatul neant. Acolo
unde apa moartă si neagră avea un singur stăpîn, un soare negru, ce purta pe chipul lui doi
ochi înecaţi de ceaţă si ploaie. Călcă pe iarba îngheţată, merse pe zăpada dulce si neagră a
Lordului,intrînd în muribunda pădure. Îsi căută înfricosată înfaţisarea, îsi pipăi trupul,
neputînd să vadă decît o fantasmă neagră , tulburătoare ce se sfîrsea la picioarele unei raze.
Era el, Soarele Negru,erau ei, acei ochi de gheaţă. ’’Vino’’, se auzi moale într-o soaptă stinsă.
Spiritul Aidei fu ademenit, ce dorea doar un lucru: să găsească poarta si cheia acelei
înfaţisări.’’Urmează-mă’’, strigă din nou acelasi Soare. Aida încercă să-si miste aripile, iar
indată se pomeni în bolta tulbure a lumii lui. Zbură cu viteză tot mai sus,urmărindu-l, dar cînd
încercă să-l strige, aripile-i de fum se spulberaseră în văzduh si pleoapele Aidei îsi ridicaseră
mantia cu mîndrie.
Era dimineaţă, Aida se trezi dar imaginile acelei nopţi îi rămase lipite de realitate. De
nedumerire începu să-si atingă ochii, iar apoi obrajii, ajungînd pînă la picioare. Îsi dădu seama
că nu e uman ceea ce gîndeste si ceea ce urmăreste. Desi îi era frică de acel vis, acele clipe
fusese pline de dorinţă, dorinţa de a deveni umbra acelui Soare, acelui chip. Se coborî din pat
si se îndreptă spre oglindă. Chipul ei era plin de dragoste, îsi reîntoarse brusc privirea, iar în
acea clipă din ochii ei izbucni zeci de picături cristaline de ploaie, buzele ei se îndepărtă si se
auzi o notă înţepatoare si melodioasă.
Ore în sir îsi ţinuse trupul si sufletul în cada cu apă, încercînd să înece acele aripi
înfumurate, nenumărate clipe se cufundă în lumea apei, alungînd Negrul Soare din spiritul ei,
eliminînd veninul din sînge si purificîndu-si trupul. După ce îsi refăcu starea, se îmbrăcă si
iesi nehotărîtă din casă. Pierdută printre oameni,printre masini si printre cioburi de viată,
ajunse în locul ei-parcul de la marginea orasului. Aici i se părea că totul radiază si totul e
firesc: copii jucîndu-se, doamne si domni plimbîndu-se, păsări negre dansînd în văzduh. Toate
acestea i se păreau vesnice si dulci, iar aici mereu îsi cufunda mintea într-o lume adevărata si
pură.
Desi respira, puteai să privesti la ea si să nu-i observi umanitatea, să nu-i observi firea
ei visătoare. Privirea-i era îngheţată, însă în suflet domina o liniste si o tăcere asurzitoare.
Privi în cer plină de speranţe iar cînd îsi coborî privirea, un trup parcă de ceaţă se înfăţisă
înaintea ei. Era figura unui bărbat înalt si puternic. Ea îl privi curioasă, iar cînd el îsi îndreptă
ochii pe chipul ei, se cutremură de spaimă. Aceeasi ochi din sala teatrului, aceeasi răsuflare
din visul ei, acelasi spirit. Se trezi în picioare cînd ochii lui negri se apropie de trupul ei. Aida
nu putu să-si păstreze linistea si nestiind ce face se regăsi pierdută în îmbrăţisarea lui sumbră
si rece. Neclintit , el îsi trase trupul înapoi si o privi îngheţat pe acea fiinţă. Aida îsi strînse
pumnii cu durere si între cei doi se lăsă o tăcere lungă. Ea îsi îndreptă pasii în direcţia
drumului, însă fu oprită si înlănţuită de o respiratie dură si înfiorător de rece. Îsi întoarse capul
spre el, însă trupul lui deveni o umbră de fum ce se dezlănţui usor din sufletul ei si pluti
domol spre cer. Îsi continuase drumul spre cerul luminos, ajungînd deasupra soarelui. Peste
trupul Aidei se aseză un întuneric dureros, iar sîngele începu să fiarbă de venin. Aida se
prăbusi la pămînt iar din ochii ei vii si profunzi se spulberă lacrimi de sînge.
Din văzduhul negru îsi făcu loc printre întuneric un milion de lacrimi de cristal ce
cazuse tainic si neiertător pe muribundul spirit al Aidei, iar peste tăcerea vesnică se asternu o
văpaie oarbă de durere.