Post on 27-Dec-2019
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
1
SINTEZA CURSULUI LA MANAGEMENT
FINANCIAR
Managementul firmei . Procesul managerial – concept, conţinut,
structură, trăsături
În cadrul oricărei organizaţii/firme se desfăşoară ample procese de muncă,
diferenţiate în funcţie de acţiunile ce le caracterizează şi rezultatele directe obţinute.
Esenţa managementului – ca proces – este dată de exercitarea unor atribute ale
conducerii, respectiv funcţii.
Astfel, managementul poate fi abordat ca: proces, funcţie, profesie, pe de o parte,
iar pe de altă parte, ca ştiinţă şi artă. Într-o accepţiune generală, managementul este
definit ca fiind arta şi ştiinţa de a conduce, dirija şi controla efortul uman, astfel încât să
fie atinse obiectivele prestabilite ale organizaţiei/firmei în concordanţă cu anumite politici
economice acceptate.
Deci, managementul este procesul de planificare, organizare, antrenare,
coordonare şi control al eforturilor membrilor unei organizaţii/firme şi folosirea tuturor
resurse organizaţionale pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Procesul de management constă în ansamblul fazelor şi proceselor prin care:
- se determină obiectivele organizaţiei, firmei şi ale subsistemelor sale,
resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora;
- se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de
metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a obiectivelor propuse;
- o parte a resursei umane (managerii – “resursele calde”) acţionează asupra
celeilalte părţi a resursei umane (personalul condus) cu scopul de a atrage
organizaţia/firma pentru realizarea obiectivelor dorite.
Esenţa procesului de management este dată de exercitarea funcţiilor sale
fundamentale, identificate şi analizate pentru prima oară de Henry Fayol şi anume:
previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.
Literatura de specialitate, în cea mai mare parte, le prezintă ca atare, existând însă
şi variante ale funcţiilor procesului de management. Cel mai des întâlnite sunt:
previziunea, organizarea, comanda (decizia) - antrenarea-motivarea, coordonarea şi
control-evaluarea. Aceste cinci funcţii formează un ciclu logic al desfăşurării oricărei
acţiuni umane.
Procesul tip de management se poate structura în trei etape principale şi anume:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
2
a) etapa previzională – caracterizată prin preponderenţa previziunii şi
exercitarea celorlalte funcţii ale managementului într-o viziune prospectivă (soluţii
organizatorice, strategii, decizii, tactici etc.);
b) etapa operaţională – caracterizată prin prepon-derenţa organizării,
coordonării şi antrenării personalului la realizarea obiectivelor cuprinse în planurile şi
prognozele (studiul viitorului firmei în ipoteza în care viitorul poate fi orientat)
organizaţiei/firmei;
c) Etapa de comensurare şi interpretare a rezultatelor – se caracterizează
prin preponderenţa exercitării funcţiei de control - evaluare.
“Materiile prime” pe care se fundamentează etapele şi funcţiile proceselor de
management sunt: informaţia şi oamenii. Informaţia serveşte la elaborarea deciziilor,
fiind principalul instrument de management, de calitatea ei depinzând, sensibil,
eficacitatea managementului organizaţiei / firmei. “Cel ce deţine informaţia, deţine
puterea sau supremaţia”.
Principalele trăsături ale unui proces de management sunt:
a) dinamismul – este determinat de mobilitatea, schimbarea, atât a problemelor,
a modului diferenţiat de tratare şi rezolvare a lor, cât şi a modalităţilor variate de
colaborare, comunicare şi reglare dintre funcţiile procesului managerial;
b) stabilitatea – este rezultatul consacrării unor mijloace, metode, tehnici şi
modalităţi de lucru utilizate în antrenarea organizaţiei/firmei spre atingerea scopurilor
sale;
c) continuitatea – este determinată de însăşi continuitatea procesului de
producţie;
d) repetabilitatea – este determinată atât de continuitatea procesului de
management, cât şi de caracterul ciclic a relaţiei cauză efect.
Funcţiile managementului
În opinia majorităţii autorilor de specialitate cele cinci funcţii ale procesului
managerial sunt: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea-motivarea, control-
evaluarea.
Previziunea – ca funcţie a managementului, constă în ansamblul proceselor de
muncă prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei şi
componentele sale, precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.
Organizarea – defineşte ansamblul proceselor de conducere prin intermediul
cărora se divizează activitatea ansamblului, stabilindu-se şi delimitându-se subactivităţile
şi sarcinile corespunzătoare, având în vedere resursele disponibile şi utilizarea lor cât mai
eficientă.
Coordonarea – constă în ansamblul proceselor prin care se sincronizează
deciziile şi acţiunile personalului unei firme şi ale subsistemelor sale, în cadrul
previziunilor şi organizării stabilite anterior.
Coordonarea îmbracă două forme:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
3
a) bilaterală: manager-subordonat;
b) multilaterală: manager-mai mulţi subordonaţi.
Antrenarea-motivarea
Accentul în cadrul acestei funcţii cade, pe de o parte, pe antrenarea şi motivarea
personalului, iar pe de altă parte, pe luarea deciziei.
Decizia (comanda) defineşte ansamblul proceselor prin care se schimbă natura şi
conţinutul resurselor firmei, contribuind la modificarea sistemului de nevoi şi urmăreşte
realizarea optimului economico-social al acesteia.
Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care personalul unei
firme este determinatsă contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, în
conformitate cu factorii motivatori, respectiv împletirea intereselor firmei cu cele ale
salariaţilor şi invers.
Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea.
Caracteristic managementului ştiinţific este conceperea motivării şi implicit a
antrenării pe baza aşa-numitelor scări motivaţionale, respectiv a elementelor care prezintă
interes pentru componenţii firmei şi care sunt ordonate în funcţie de succesiunea lor (ex.
scara motivaţională a lui Abraham Maslow – necesităţi/nevoi) după cum urmează:
- fundamentale (fiziologice) – aer, apă, adăpost, hrană, sex;
- siguranţa (securitatea) – economii, siguranţa muncii, asigurări;
- afecţiune – acceptare, afiliere la grup;
- stima (statutul social) – prestigiu, statut, însemne (recunoaştere);
- autorealizare – a fi ceea ce eşti capabil să fi.
Pentru o antrenare eficace este necesar ca procesul motivării să întrunească
simultan mai multe caracteristici:
a) să fie complex – utilizarea combinată a stimulentelor materiale şi morale;
b) să fie diferenţiat – motivaţiile şi modul de folosire să ţină cont de
caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă;
c) să fie gradual – să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă
corelaţie cu aportul său.
Control – evaluarea – constă în ansamblul proceselor de urmărire, prin care
performanţele firmei sunt măsurate şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite
iniţial, în vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.
Funcţia de control – evaluare are patru etape:
E1: evaluarea rezultatelor;
E2: compararea rezultatelor cu standardele;
E3: identificarea cauzelor perturbaţiilor;
E4: corectarea deviaţiilor înregistrate.
Firma şi funcţiunile sale
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
4
Prin firmă/întreprindere se înţelege un grup de persoane organizate potrivit
anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şi
desfăşoară un complex de procese de muncă, folosind anumite mijloace de muncă,
concretizate în produse şi servicii în vederea obţinerii unui profit cât mai mare.
Principalele componente ale firmei ca sistem sunt:
a) Obiective:
- obţinerea unui anumit profit şi rată a profitului;
- realizarea unui anumit volum al producţiei;
- diversificarea producţiei.
b) Elemente: - materiale;
- umane;
- financiare;
- informaţii.
c) Variabile: - capacităţi;
- parametrii de funcţionare;
- randament;
- nivel de pregătire;
- valoare;
- viteză de rotaţie.
d) Relaţii: - relaţii om – maşină;
- relaţii interpersonale.
e) Transformări:
- privatizarea;
- retehnologizarea;
- modificarea structurii producţiei;
- modernizări informatice.
f) Intrări:
- materii prime, materiale;
- utilaje;
- forţă de muncă.
g) Parametrii:
- prevederile legislaţiei privind societăţile comer-ciale şi regiile autonome;
- norme de consum de materii prime;
- norme de calitate.
h) Ieşiri:
- produse;
- servicii;
- lucrări;
- bani;
- informaţii.
Firmele se organizează în toate domeniile de activitate, având drept obiectiv
obţinerea de profit de către cei care le-au înfiinţat.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
5
Abordată ca sistem, firma are următoarele trăsături:
a) este un sistem complex – deoarece încorporează resurse umane, materiale,
financiare, informaţionale, aceste patru categorii de resurse se combină, dând naştere la
diferite subsisteme ca: şantier, secţii principale, secţii auxiliare de producţie, etc.;
b) este un sistem socio-economic – deoarece grupele de salariaţi desfăşoară
procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare;
c) este un sistem deschis – deoarece se manifestă ca o componentă a numeroase
alte sisteme cu care se află în relaţii continue pe multiple planuri;
d) este un sistem organic adaptiv – deoarece se schimbă permanent sub
influenţa factorilor endogeni şi exogeni;
e) este un sistem tehnico-material – în sensul că între mijloacele de muncă,
materiile prime şi materialele utilizate, există anumite legături ce se manifestă prin
dependenţa dintre subdiviziunile sale;
f) are un profund caracter operaţional.
Funcţiunile firmei sunt:
1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare – reuneşte ansamblul activităţilor
desfăşurate în cadrul firmelor, prin care se concepe şi se implementează progresul
tehnico-şiinţific.
Activităţile de cercetare-dezvoltare în firmele moderne reprezintă principala
reflectare la nivel microeconomic a transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării.
Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde trei activităţi:
A. - Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei;
B. - Activitatea de concepţie tehnică;
C. - Organizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.
A. - Activitatea de previzionare – constă în elaborarea proiectelor, strategiilor
şi politicilor firmei, concretizate în planuri şi prognoze, în defalcarea pe perioade şi
principalele subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.
B. - Activitatea de concepţie tehnică – include ansamblul cercetărilor aplicative
şi a dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei.
C. - Organizarea – reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi
introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric.
2. Funcţiunea comercială – încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a
cererii şi ofertei pieţei de procurare a resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii
de producţie a firmei şi de vânzare a produselor şi serviciilor acesteia.
Funcţiunea comercială cuprinde trei activităţi:
A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială;
B. - Activitatea de vânzare-desfacere;
C. - Activitatea de marketing.
A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială – reuneşte ansamblul
atribuţiilor prin care se asigură factorii materiali de producţie necesari realizării
obiectivelor.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
6
B. - Activitatea de vânzare desfacere– reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care
se asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera
circulaţiei.
Principalele atribuţii ale activităţii de vânzare sunt:
- elaborează, pe baza studierii pieţei, planul de vânzări;
- asigură portofoliul de comenzi pentru produse finite şi servicii;
- livrează produsele şi serviciile.
C. Activitatea de marketing – cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se
asigură studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului
consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a
producţiei şi de creştere a vânzării produselor şi serviciilor.
Principalele atribuţii ale activităţii de marketing sunt:
- prospectarea pieţei interne;
- prospectarea pieţei externe;
- propunerea structurii, volumului şi eşalonării în timp a produselor şi
serviciilor de realizat în firmă.
3. Funcţiunea de producţie – încorporează ansamblul proceselor de muncă prin
care se transformă obiectele muncii în produse şi servicii şi se creează nemijlocit
condiţiile tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării
fabricaţiei în bune condiţii.
Funcţiunea de producţie cuprinde următoarele activităţi principale:
A. Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei;
B. Fabricaţia;
C. Controlul tehnic de calitate;
D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor;
E. Producţia auxiliară.
A. - Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei – reuneşte atribuţiile prin
care se determină cantităţile de produse şi servicii ce trebuie realizate în perioade reduse,
pe locuri de muncă, cu respectarea anumitor condiţii de calitate şi consum de muncă vie
şi materializată.
B. - Fabricaţia – presupune executarea produselor şi serviciilor programate
conform cerinţelor de calitate, cantitate şi a termenelor stabilite anterior.
C. - Controlul tehnic de calitate – reuneşte ansamblul proceselor prin care se
compară caracteristicile calitative ale resurselor materiale şi ale produselor executate cu
standardele şi normele de calitate.
D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor – reuneşte ansamblul
proceselor menite să asigure menţinerea echipamentelor de producţie şi a celorlalte dotări
în stare de funcţionare normală prin preîntâmpinarea şi eliminarea efectelor uzurii fizice
şi morale (dacă este posibil).
E. - Producţia auxiliară – reuneşte procesele de muncă din care se asigură
energia electrică, termică, apa, aburul etc. necesare desfăşurării normale a proceselor
producţiei de bază.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
7
4. Funcţiunea financiar-contabilă – cuprinde ansamblul activităţilor prin care
se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa
valorică a mişcării întregului său patrimoniu.
Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde trei activităţi principale:
A. - Activitatea financiară;
B. - Activitatea contabilă;
C. - Controlul financiar intern.
A. - Activitatea financiară – reuneşte ansamblul proceselor prin care se
determină şi se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor.
B. - Activitatea contabilă – reuneşte ansamblul proceselor prin care se
înregistrează şi se evidenţiază cantitativ şi valoric resursele materiale, umane şi
financiare.
C. - Controlul financiar intern – reuneşte ansamblul proceselor prin care se
verifică respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi
păstrarea valorilor materiale şi băneşti cu care firma este dotată.
5. Funcţiunea de personal – reuneşte ansamblul proceselor prin care se asigură
resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea, antrenarea şi motivarea
acestora.
Managementul financiar contabil
Definirea managementului financiar-contabil
Managementul financiar-contabil este definit ca o funcţiune a cărui scop constă în
asigurarea permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa
cantitativ-valorică a resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la
rentabilitatea operaţiunilor angajate cu aceste fonduri.
Pentru realizarea unui management financiar-contabil eficient, într-o economie de
piaţă, este necesar:
- asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea
pe criterii economice reale a procesului de procurare a fondurilor;
- aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi
internaţională.
Obiectivele managementului financiar-contabil
Obiectivele managementului financiar-contabil urmă-resc în esenţă realizarea
obiectivelor fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în: maximizarea
profitului şi maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor). Managementul
financiar-contabil trebuie să caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele
investiţii şi mijloace financiare care permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.
Maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor) este dată de pieţele
financiare pentru întreprinderile cotate la bursă, fiind motivată de următoarele elemente:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
8
- întreprinderea aparţine proprietarilor (asociaţi, acţionari, antreprenori
individuali etc.) care au interesul să crească valoarea investiţiilor lor;
- acest obiectiv este mai complex, deoarece ţine cont de incertitudine, de risc şi
de timp;
- obiectivul maximizării valorii întreprinderii este unul operaţional, respectiv
orice decizie financiară poate duce la creşterea valorii întreprinderii sau invers;
- distribuirea de acţiuni determină conducătorii să crească valoarea
întreprinderii.
Printre obiectivele informării financiar-contabile se pot menţiona următoarele:
- furnizarea de informaţii utile luării deciziilor;
- furnizarea de informaţii pentru a fi folosite de utilizatori care nu au puterea,
competenţa sau resursele necesare pentru obţinerea informaţiilor şi care solicită situaţiile
financiare pentru a aprecia activitatea economică a întreprinderii;
- furnizarea de informaţii utile investitorilor şi creditorilor, pentru a le permite
să prevadă, să compare şi să evalueze fluxurile monetare şi potenţiale, în termeni de
mărime şi risc;
- furnizarea de informaţii care să permită să se prevadă, evalueze şi compare
capacitatea întreprinderii de a produce beneficii;
- furnizarea de informaţii utile pentru a se aprecia capacitatea conducătorilor de
a utiliza resursele întreprinderii într-o manieră eficientă;
- prezentarea activităţilor principale ale întreprinderii care pot să fie descrise şi
măsurate;
- furnizarea de informaţii reale privind operaţiunile economice şi alte
evenimente utile pentru previziunea, compararea, analiza şi evaluarea capacităţii
întreprinderii de a produce beneficii.
Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune al unităţii patrimoniale, trebuie
să prezinte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei obţinute la
încheierea exerciţiului.
În acest scop, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea
patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile conform normelor în domeniu, cum
sunt:
- Principiul prudenţei.
- Principiul permanenţei metodei
- Principiul continuităţii activităţii.
- Principiul independenţei exerciţiului.
- Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere.
- Principiul necompensării.
Domenii de abordare a managementului financiar-contabil
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
9
Domeniile de abordare a managementului financiar-contabil sunt următoarele:
1. Activitatea financiară cu probleme referitoare la:
- politica financiară a întreprinderii: ritmul şi modalităţile de creştere a
capitalului, organizarea structurii financiare;
- planificarea financiară (bugetul de venituri şi cheltuieli) prin care se
previzionează principalii indicatori economico-financiari;
- capitalul şi fondurile unităţii patrimoniale: structura capitalului, investiţiile de
capital, politica dividendelor;
- creditarea pe termen scurt, mediu şi lung pentru acoperirea nevoilor
suplimentare de fonduri;
- politica preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile realizate;
- asigurarea relaţiilor financiare ale societăţii cu instituţiile bancare şi bugetul
statului.
2. Activitatea contabilă cu probleme referitoare la:
- gestiunea financiară a patrimoniului întreprinderii;
- contabilitatea sintetică şi analitică a patrimoniului;
- determinarea rezultatului exerciţiului şi întocmirea bilanţului;
- asigurarea integrităţii şi apărarea bunurilor economice ale societăţii.
3. Controlul financiar care răspunde de:
- modul de administrare şi gestionare a patrimoniului societăţii;
- rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderii.
Organizarea activităţii financiar-contabile
Organizarea internă a activităţii financiar-contabile variază în funcţie de mărimea
şi complexitatea unităţii patrimoniale.
Activitatea financiar-contabil este condusă de directorul economic (contabil şef)
care are următoarele atribuţii:
- prezintă managerului general propuneri de fundamentare şi elaborare a
politicii generale a întreprinderii;
- asigură evidenţa contabilă la zi a elementelor patrimoniale;
- asigură integritatea şi apărarea bunurilor unităţii, în care scop elaborează
norme de control;
- asigură elaborarea planurilor financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli);
- asigură relaţiile cu instituţiile financiare, bancare, bugetul statului, bugetul
local şi alte instituţii;
- elaborează previziuni financiare (necesarul de capital şi fonduri);
- elaborează rapoarte privind problemele financiare, analizează şi interpretează
rezultatele financiare etc.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
10
Mecanisme, fluxuri şi cicluri financiare
Mecanismele financiare ale întreprinderii sunt strâns legate de relaţiile de schimb
care există între agenţii economici. Nu se poate analiza viaţa financiară a întreprinderii
fără a o plasa în contextul economic, financiar şi social căreia îi aparţine şi la dezvoltarea
căruia contribuie.
De obicei, problemele financiare sunt abordate prin intermediul documentelor şi
registrelor contabile, însă contabilitatea este o tehnică de înregistrare şi de analiză, al
cărui obiectiv principal este evidenţierea corectă a existenţei şi mişcării elementelor
patrimoniale ale întreprinderii, calculul profitului sau a pierderii unei perioade de
gestiune şi inventarul permanent al situaţiei patrimoniale. Analiza economică este cea
care permite să se pună în evidenţă principalele caracteristici ale problemelor financiare.
În acest fel se explică uşor recurgerea la documentele contabile, şi în mod deosebit la
bilanţul contabil.
Funcţia întreprinderii şi mediul de afaceri
Funcţia întreprinderii nu are semnificaţie decât în mediul de afaceri în care ea
evoluează.
Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de
bunuri imobile şi mobile sau “active”, precum clădiri, utilaje industriale, maşini, instalaţii
de lucru, materii prime, diverse materiale etc. Evaluarea lor constituie activul
patrimonial, respectiv activul bilanţului întreprinderii.
Dacă bunurile deţinute pot fi sesizate la un moment dat, mişcările bunurilor şi
serviciilor, care rezultă din schimburi, nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată.
Mecanisme financiare
În economia de piaţă, funcţionarea mecanismului economic, impune existenţa
unor mecanisme de autoreglare a proceselor economice.
Mecanismul financiar reprezintă un sistem cu forme de funcţionare a relaţiilor
financiare si de credit, precum şi principii, metode, instrumente şi organe de conducere a
activităţii financiare dintr-o întreprindere.
Elementele componente ale mecanismului financiar sunt: sistemul financiar,
fondurile financiare, instituţiile şi organismele financiare, pârghiile economico-
financiare, instru-mentele şi tehnicile financiare, legislaţia financiară.
Mecanismele financiare sunt într-o mare diversitate si anume: mecanismele
circuitului capitalului, mecanismul amortizării imobilizărilor, mecanismul ciclurilor de
exploatare, mecanismul ciclurilor de investiţii, mecanismul privind autofinanţarea
bugetară etc. Acestea au un rol deosebit în conducerea şi organizarea activităţii
financiare, trebuie puse în mişcare procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
11
ciclurilor financiare, a capitalurilor şi finanţelor astfel încât să ducă la creşterea
rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii etc.
Fluxuri financiare
Prin flux se înţelege cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită
perioadă între agenţii economici.
Se disting 2 categorii de fluxuri:
1. Fluxuri reale sau fizice de bunuri şi servicii care se nasc numai după o
prealabilă acumulare de bunuri şi servicii sau monedă la fiecare întreprindere şi se
măsoară prin evaluări monetare.
2. Fluxuri financiare – de monedă sau înlocuitori, astfel:
a) fluxuri financiare de contrapartidă care apar în cazul cumpărării unui bun cu
plata în numerar prin înlocuirea imediată a unui activ fix cu monedă şi are ca efect
modificarea compoziţiei stocurilor unei întreprinderi.
b) fluxuri financiare decalate care apar în situaţii când unui schimb fizic nu-i
corespunde imediat un schimb financiar şi se materializează pentru o creanţă la furnizor
şi o datorie la cumpărător. Apar în cazul operaţiilor comerciale însoţite de un credit, adică
creanţa, respectiv datoria, se vor stinge la o dată ulterioară.
c) fluxuri financiare multiple, respectiv activele financiare devin obiectul unor
tranzacţii adică întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă apelând la un
intermediar financiar. În acest caz apar următoarele fluxuri: transferul bunurilor indicate
de furnizor la cumpărător – un flux financiar în care furnizorul vinde creanţa unei terţe
persoane şi încasează contravaloarea bunurilor – şi alt flux financiar în care cumpărătorul
achită suma adică stinge datoria faţă de terţi.
d) fluxuri financiare autonome care apar în cazul operaţiunilor de acordare sau
primire de împrumuturi când are loc transferul de monedă de la o persană la alta (fizică
sau juridică).
Cicluri financiare
Ciclurile financiare constau în totalitatea operaţiunilor care intervin între
momentul transformării monedei în bani sau servicii şi momentul în care întreprinderea
îşi recuperează moneda.
Întreprinderea trebuie să-şi recupereze nu numai volumul iniţial de monedă, ci şi
un surplus de monedă pentru dezvoltare.
În cadrul întreprinderii distingem următoarele cicluri:
1. Ciclul de exploatare care asigură realizarea obiectivelor de bază ale
întreprinderii, respectiv producerea de bunuri şi servicii. Ciclul de exploatare cuprinde
trei faze:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
12
- faza de aprovizionare prin care se asigură bunuri pentru procesul de
producţie;
- faza de producţie prin care se transformă bunurile intrate şi se obţin produsele
finite;
- faza de comercializare – produsele finite sunt vândute;
Ciclul de exploatare funcţionează continuu pentru a asigura folosirea optimă a
capacităţii de producţie şi a forţei de muncă şi este asigurată de constituirea de stocuri
(materii prime, producţia în curs de execuţie, produse finite).
2. Ciclul de investiţii 3. Ciclul operaţiunilor financiare constau în totalitatea operaţiunilor şi
procedeelor de acordare sau luare de împrumut precum şi achiziţiile de titluri de
plasament. Acordarea unui împrumut transformă moneda în activ financiar de la care se
obţin dobânzi. Achiziţionarea de titluri de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) constituie o
alocare de monedă pentru o creanţă de la care se obţine un venit financiar (dividende,
dobânzi).
Componentele managementului financiar
Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care
îşi utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.
Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:
A - Planificarea financiară, care previzionează perfor-manţa întreprinderii în
termeni financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi
a furniza o bază pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele
financiare necesare activităţii.
B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregis-trează şi interpretează în
monedă tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară
implică înregis-trarea şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea
bilanţurilor contabile şi a conturilui de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile
întocmite de firmă vor fi auditate pentru a asigura că ele reprezintă “o redare reală şi
corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale financiare. Dar pe lângă respectarea legislaţiei
şi regulilor contabile există şi un alt scop pentru contabilii firmelor, acela de a realiza o
“contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta terţilor (mediului de afaceri,
investitorilor) o imagine pozitivă a întreprinderii.
C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de
analiză a variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului,
analiza cost-beneficii şi analiza cost-eficacitate.
D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie,
furnizează elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de
producţie, pregăteşte şi controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
13
contabilitatea cheltuielilor generale. Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele
pentru analiza financiară, pentru întocmirea bugetului şi pentru evaluarea capitalului.
E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică
investiţiile pe baza rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile
de evaluare a capitalului cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea
cash-flow-ului (fluxurilor de numerar).
Planificarea financiară
Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme,
care oferă o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea
deciziilor referitoare la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi
profitabilitate necesare, pentru a face faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.
Activităţi de planificare financiară Principalele activităţi de planificare financiară sunt:
Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului,
cheltuielilor de desfacere şi a celor generale.
Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi ies din firmă şi a soldului contului bancar curent.
Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii, asupra câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care
întreprinderea este pe ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către
sistemul naţional de asigurări.
Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a
bugetelor financiare care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.
Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi bugetelor volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor
necesari pentru procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.
Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit şi plăţii de dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale
coeficientului de capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri
şi investitorii existenţi.
Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru planurile strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare,
investiţii externe şi planificarea portofoliului.
Definirea şi rolul bugetului de venituri şi cheltuieli
Previziunile financiare exprimă politica financiară a întreprinderii, planul de
dezvoltare al acesteia, ale cărui componente sunt industriale, comerciale, financiare,
umane.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
14
Procesul de planificare urmează un demers alternativ, printr-o explorare a
diferitelor căi de dezvoltare posibile pentru o întreprindere şi orice iniţiativă în domeniul
economic se realizează prin acumularea de resurse financiare şi crearea unui capital
economic.
În economia românească, bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde totalitatea
secţiunilor de previziune financiară care evidenţiază veniturile, cheltuielile, rezultatul net
al exerciţiului şi repartizarea lui, fondurile proprii şi împrumutate, încasările şi plăţile în
lei şi valută, principalii indicatori economico-financiari.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderilor reflectă modul de formare,
administrare şi utilizare a mijloacelor financiare şi asigură furnizarea informaţiilor
necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea acestora. Prin structura sa, acesta
reprezintă instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare, precum si a
fondurilor necesare.
Prin buget se defineşte previziunea pentru o perioadă de timp dată (an, trimestru,
lună) atât a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, cât şi al echilibrului
financiar, fluxurilor băneşti şi financiare, care asigură realizarea programelor de activitate
şi a capacităţii de plată a întreprinderii.
Organizaţiile statale îşi stabilesc bugetele prin legi valabile de regulă pe un an
calendaristic sau pe un an fiscal. Comunităţile locale (consiliile locale, primăriile
municipiilor, oraşelor şi comunelor, consiliile judeţene, prefecturile, alte servicii publice
de interes local) îşi dimensionează veniturile şi cheltuielile în funcţie de resurse şi nevoi,
iar instituţiilor publice de interes naţional sau local li se alocă credite bugetare potrivit
profilului şi obiectului lor de activitate.
În baza prevederilor art. 111 din Legea 31/1990 republicată privind activităţile
comerciale, adunările generale ale acţionarilor ale societăţilor pe acţiuni sunt obligate să
stabilească şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul următor.
În procesul de elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se va
urmări în mod obligatoriu respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului
financiar, rezultatele financiare şi fluxurile băneşti care să asigure realizarea programelor
de activitate şi capacitatea de plată a întreprinderii.
Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol deosebit
în activitatea unităţii economice, concretizat în: asigură determinarea optimă a nivelului
veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor întreprinderii; stabileşte modul de asigurare a
resurselor proprii pentru finanţarea activităţii economice, pentru necesităţile de plată a
obligaţiilor, precum şi nevoilor social-culturale, de risc comercial, de plată a salariilor
etc.; asigură echilibrul financiar al întreprinderii prin dimensionarea veniturilor şi
cheltuielilor, a resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi
lucrările de executat contractate pe diferite perioade; asigură un echilibru între fluxurile
băneşti de intrare şi ieşire în şi din întreprindere, între necesităţile de resurse şi
posibilitatea acoperirii lor; asigură previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţii,
cu bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale şi alte organisme economico-sociale;
reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor financiare necesare
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
15
bunei funcţionări a întreprinderii; furnizează informaţiile necesare fundamentării
deciziilor financiare privind gestionarea patrimoniului întreprinderii.
Bugetele de venituri şi cheltuieli elaborate de regiile autonome şi societăţile cu
capital de stat asigură baza de date pentru întocmirea şi fundamentarea bugetului public
naţional.
La elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări
respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, şi anume:
- mobilizarea tuturor resurselor (veniturilor) de care dispune întreprinderea în
vederea finanţării activităţii;
- dimensionarea corectă şi cu spirit de economie a cheltuielilor cuprinse în
buget;
- reflectarea în bugetul de venituri şi cheltuieli a modificărilor produse în
structura şi evoluţia patrimoniului şi a capitalului propriu (capital social, fonduri, rezerve,
provizioane, profit etc.);
- evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii;
- stabilirea previzională a ratei rentabilităţii economice (profit brut previzibil
/capital permanent), a ratei rentabilităţii financiare (profit net / capital propriu), a ratei
autonomiei financiare (capital străin /capital propriu) şi a altor indicatori financiari de
referinţă.
Elementele care formează veniturile unităţii economice se constituie din sumele
încasate sau de încasat din:
- livrări de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;
- executarea unei obligaţii legale din partea terţilor;
- venituri financiare;
- venituri extraordinare;
- venituri din producţia stocată;
- venituri din producţia imobilizată;
- diminuarea sau anularea provizioanelor;
- preţul de vânzare al activelor cedate.
Veniturile, după natura lor, se grupează în:
- venituri din exploatare;
- venituri financiare;
- venituri extraordinare;
- venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor.
Cheltuielile unităţii patrimoniale privesc:
- consumurile activităţii de producţie, lucrările executate şi serviciile prestate;
- cheltuieli de personal;
- executarea unor obligaţii legale sau contractuale;
- cheltuieli extraordinare;
- amortizările şi provizioanele constituite;
- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.
După natura lor, cheltuielile se grupează în:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
16
- cheltuieli de exploatare;
- cheltuieli financiare;
- cheltuieli extraordinare;
- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii.
Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă între
veniturile şi cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii lor şi cuprinde
rezultatul curent, rezultatul extraordinar şi impozitul pe profit. Rezultatul exerciţiului
reprezintă soldul final al contului de profit şi pierdere ce se supune repartizării.
Unele formulare se completează numai de către între-prinderile care întrunesc
condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, Bugetul activităţilor de încasări şi plăţi în
valută, Bugetul activităţii de investiţii, Împrumuturi garantate de stat).
Deşi bugetul de venituri şi cheltuieli al unei între-prinderi se definitivează şi se
aprobă, de obicei, în ultima lună a anului curent pentru anul următor, preocuparea
consiliilor de administraţie, a managerilor, a compartimentului financiar şi a celorlalte
compartimente funcţionale din fiecare unitate, pentru destinul acesteia în anul următor,
trebuie să înceapă din prima zi anului curent.
Proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli se depun la Ministerul Finanţelor sau
la organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile
finanţatoare, în următoarele cazuri:
- dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;
- dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau
alocaţii pentru cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;
- dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.
Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli
Unităţile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate au obligaţia de a întocmi
bugetul de venituri şi cheltuieli, anual, cu defalcarea pe trimestre, care conţine
următoarele secţiuni:
Bugetul activităţii generale;
Bugetul activităţii de producţie;
Bugetul activităţii de trezorerie;
Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută;
Bugetul activităţii de investiţii;
Împrumuturi garantate de stat;
Rezerve;
Repartizarea profitului;
Principalii indicatori economico-financiari.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
17
Bugetul activităţii generale
Formularul conţine, la nivelul societăţii, date privind veniturile, cheltuielile şi
rezultatele financiare preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate
sau previzionate în anul precedent.
Relaţia de bază a formularului este:
Rezultatul net al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale
Capitolele principale ale bugetului activităţii generale sunt:
a) Venituri totale structurate astfel: - venituri din exploatare (venituri din vânzarea semifabricatelor, produselor
finite produselor reziduale, venituri din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, activităţi diverse);
- venituri financiare (venituri provenind din participaţie, alte imobilizări financiare, creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe favorabile de curs valutar,
dobânzi, alte venituri financiare); - venituri extraordinare – au ca sursă fie operaţiuni de gestiune (bunuri
rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale), fie operaţiuni de capital (venituri din vânzarea activelor imobilizate).
b) Cheltuielile totale aferente activităţilor care determină veniturile programate a se realiza în cursul exerciţiului financiar sunt structurate astfel:
- cheltuieli pentru exploatare şi anume: - cheltuieli cu materiile prime şi materiale;
- cheltuieli de personal; - cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizionele;
- cheltuieli privind alte activităţi de exploatare; - cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.
- cheltuieli financiare – privesc titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuielile din diferenţe nefavorabile de curs valutar, alte cheltuieli financiare;
- cheltuieli extraordinare – legate fie de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi şi penalităţi, donaţii, subvenţii acordate, pierderi provenite de la debitori diverşi),
fie de operaţiuni de capital (reprezentând active cedate); - rezerve legale;
- acoperirea pierderilor din anii precedenţi; - impozitul pe profit.
c) Rezultatul net al exerciţiului şi anume: - profit sau pierdere.
Bugetul activităţii de producţie În cazul acestui formular se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza
principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente producţiei marfă. Prin acest
formular al bugetului de venituri şi cheltuieli este pus în evidenţă rezultatul activităţii
întreprinderii: profit sau pierdere.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
18
Producţia marfă cuprinde produse finite, semifabricate din producţie proprie,
lucrări şi servicii terminate (recepţionate) executate pentru terţi, inclusiv pentru sectorul
de investiţii la preţurile de livrare preconizate.
Costul de producţie se stabileşte prin însumarea cheltuielilor aferente producţiei
marfă – materii prime şi mate-riale; combustibili, energie şi apă; amortizarea
imobilizărilor corporale; lucrări şi servicii executate de terţi; salarii personal; asigurări şi
protecţie socială; alte cheltuieli.
Bugetul activităţii de producţie cuprinde următorii indicatori:
- producţia marfă totală;
- costul de producţie total aferent producţiei marfă fabricată;
- costul producţiei – costul unitar al produselor;
- cheltuieli generale – cheltuieli directe şi indirecte de producţie.
Unităţile care prin bugetul de venituri şi cheltuieli propun subvenţii de la bugetul
de stat au obligaţii să anexeze la acest formular următoarele fundamentări:
- fundamentarea costurilor de producţie;
- fundamentarea costului unitar al produselor;
- fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie;
- fundamentarea cheltuielilor generale ale adminis-traţiei;
- fundamentarea subvenţiilor;
- fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.
Bugetul activităţii de trezorerie Formularul reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de
provenienţa, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi generatoare de
cheltuieli şi plăţi, având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului
necesar desfăşurării activităţii în condiţii normale.
Comparând resursele proprii cu necesarul de resurse, rezultă după caz, un
excedent sau un deficit la nivelul resurselor.
Excedent (+) = Resurse proprii – Necesar de resurse
Deficit (-) = Necesar de resurse – Resurse proprii În caz de deficit se procedează la identificarea modalităţilor de acoperire a
acestuia prin credite sau alte împrumuturi, subvenţii pe produse şi activităţi şi alocaţii
pentru investiţii.
În cadrul resurselor proprii sunt evidenţiate distinct:
- disponibilităţile la începutul perioadei – fond de dezvoltare, rezerve şi alte
fonduri;
- resursele aferente perioadei – venituri din exploatare, venituri financiare,
venituri extraordinare şi alte resurse.
Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută Acest formular se întocmeşte de unităţile patrimoniale care au încasări şi plăţi în
valută efectuate în conformitate cu prevederile Regulamentului privind efectuarea
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
19
operaţiunilor valutare. În cadrul acestui buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin
credite) capacităţilor de plată în valută a unităţilor economice respective.
Bugetul activităţii de investiţii
În cadrul acestui formular se dimensionează sursele de acoperire a cheltuielilor
pentru investiţii. Prin întocmirea acestui formular se urmăreşte stabilirea surselor de
acoperire a cheltuielilor pentru investiţii.
Împrumuturi garantate de stat
Acest formular se completează pe baza acordurilor sau contractelor încheiate, pe
fiecare garant (statul sau băncile finanţatoare), exprimat, atât în valută, cât şi în lei; se mai
completează pentru fiecare împrumut, la extern şi la intern, garantat de stat, exprimat atât
în moneda de contract, cât şi în milioane de lei.
Rezerve
Formularul se completează pe trei feluri de rezervă şi în cadrul acestora pe
fonduri constituite conform actelor normative. Sunt evidenţiate distinct rezervele legale,
cele statutare şi alte rezerve.
Repartizarea profitului net
Acest formular cuprinde repartizarea profitului net la sfârşitul exerciţiului pe
destinaţiile legale.
Principalii indicatori economico-financiari
Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În
funcţie de domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori
specifici. Pe baza acestor indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea
economico-financiară a agenţilor economici.
Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori
(şi după caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:
1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al
încasărilor) pentru care profitul este egal cu zero.
Costuri fixe (mii lei)
Prag de rentabilitate = ----------------------------------------
Preţul de livrare - Costuri variabile
unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)
2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor
patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a
satisface obligaţiile de plată exigibile.
Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime
supraunitară (între 2 – 2,5):
Active circulante
Lichiditate globală = ---------------------------
Datorii curente
3. Lichiditatea redusă (intermediară):
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
20
Active circulante – Stocuri
Lichiditatea redusă = ------------------------------------
Datorii curente
Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).
4. Lichiditatea imediată:
Trezorerie
(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de
scurtă durată)
Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------
Datorii pe termen scurt
5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi
financiare alocate:
Profitul exploatării
Rata economică = ------------------------
Total active
Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să
permită reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.
6. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot
face faţă obligaţiilor de plată:
Capitalul propriu
Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100
Total pasiv
7. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat
din alte surse decât fondurile proprii:
Plăţi exigibile
Gradul de îndatorare = --------------------- x 100
Total activ
8. Rata profitului:
Profit brut
Rata profitului = --------------------- x 100
Cifra de afaceri
9. Perioada de recuperare a creanţelor:
Debitori + Facturi de încasat
Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile
a creanţelor Cifra de afaceri
10. Perioada de rambursare a datoriilor:
Obligaţii
Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile
Cifra de afaceri
11. Productivitatea muncii:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
21
Cifra de afaceri
Productivitatea muncii = ---------------------------
Număr total personal
12. Ponderea salariilor în costuri:
Salarii directe
Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)
Costuri directe de producţie
Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii
Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale
care prin asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice,
cu scopul de a obţine profit.
Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale
pasivului patrimonial şi se structurează astfel:
1. Capitaluri proprii, care cuprind:
- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau
părţilor sociale şi este de valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate
în capital şi profitul repartizat pentru majorarea capitalului social.
- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi
sunt caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea
din profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.
2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani,
împrumuturi pe termen mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.
Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:
- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)
- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).
Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe
termen mediu sau lung.
Capitalurile proprii ale întreprinderii
Capitalurile proprii sunt constituite din :
1. Contribuţiile externe cuprind:
a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social
şi pentru care va primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.
Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la
dividende.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
22
Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere,
în funcţie de cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea
nominală, în funcţie de rezultatele întreprinderii.
Acţiunile pot fi:
- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă
riscul în caz de pierderi sau lichidare.
- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului
dividendelor la emiterea acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni,
prioritate la rambursarea fondurilor în caz de lichiditare.
Acţiunile se mai pot clasifica în:
- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.
- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în
registrul întreprinderii, au înscris numele proprietarului.
b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează
prin acordarea unor prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu
temporar sau permanent. Cu ajutorul acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în
dificultate şi pentru a asigura dezvoltarea şi rentabilitatea întreprinderii.
2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul
de autofinanţare.
a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:
- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi
modernizări.
- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau
parţială a unei întreprinderii.
- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei
juridice a acesteia.
- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de
creanţă).
Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea
rezervelor în capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.
b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea
pierderilor acumulate pe mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi
restrângerea sumei capitalului, prin rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de
capital sau adoptarea cifrei de capital la situaţia netă.
Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea
valorii nominale a acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau
părţilor sociale şi anularea acestora.
În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării
Generale a Acţionarilor.
Capitalurile împrumutate
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
23
Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe
termen lung, împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.
1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani,
acoperă elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci,
împrumut de la stat, împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut
obligatar prin emise de titluri negociabile (obligaţiuni).
Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:
a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii
b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un
indice ce are legătură directă cu activitatea întreprinderii;
c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o
dobândă suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;
d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi
de către anumite instituţii financiare create special;
e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;
f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care
beneficiază societăţile multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări
bancare internaţionale.
2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile
financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin
aceste împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de
rentabilităţi viitoare a ale întreprinderii.
3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an,
sunt utilizate pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi
cuprind creditele furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.
Piaţa capitalurilor
Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi
procura resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.
Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.
1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care
caută plasamente de durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire
îndelungată a disponibilităţilor şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri,
pentru subscripţii la capitalul social prin acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin
obligaţiuni.
La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:
a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea
de fonduri pe termen lung.
b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se
schimbă acţiunile şi obligaţiunile emise de întreprindere.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
24
2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând
fondurile necesare întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este
reprezentată de bănci şi alte instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.
Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:
a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.
b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal
utilizarea resurselor pentru a obţine profit.
c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt
supuşi la trei tipuri de: variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de
cumpărare, riscul de nerecuperare sau de faliment.
d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe
valoare adăugată, impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie
direct pe pieţele de capital, fie prin interpunerea intermediului financiar.
Costul capitalurilor
Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de
capital în măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea
obţine pe piaţa de capital cu acelaşi risc.
Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de
remunerare a capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu
rentabilitatea cerută pentru a consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).
Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:
a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru
remunerarea acţionarilor (dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile),
formând fluxuri monetare de ieşire.
b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se
utilizează pe loc (fond de amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează
fluxuri financiare.
Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:
a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar
suma dobânzilor reprezintă costurile capitalului împrumutat.
Dobânda se exprimă în:
- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat,
durata plasamentului şi rata dobânzii;
- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume
de 100 lei plasată pe o perioadă de un an.
Dobânda poate fi:
- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:
D = Ci x t x r / 100 , unde:
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
25
Ci = capitalul împrumutat
t = durata plasamentului
r = rata dobânzii
- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la
capitalul împrumutat şi se calculează după relaţia:
D = Ci x r / 100 , unde:
Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii
următori se majorează proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente
(capitalizarea dobânzii);
r = rata dobânzii.
b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar
suma dividendelor reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă
rentabilitatea maximă pe care o pot atinge capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe
vechii acţionari şi a atrage alţi acţionari. Costul capitalurilor angajate de acţionari se
determină cu relaţia:
profitul net (cel cuvenit acţionarilor) = ----------------------------------------------------
capitaluri proprii
c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi
costul capitalului propriu.
Echilibrul financiar
Conţinutul economic şi importanţa echilibrului financiar
Echilibrul evocă, în general, ideea de armonie între diferitele elemente ale unui
sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile.
Astfel, echilibrul financiar este o formă de manifestare a echilibrului economic şi
reflectă asigurarea resurselor pe de o parte şi respectarea obligaţiilor de plată pe de altă
parte.
Echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele
consumate, respectiv atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile şi necesită o
sincronizare între ritmul cheltuielilor de aprovizionare şi producţie şi cel al încasărilor din
activitatea de exploatare şi vânzării producţiei. Existenţa echilibrului financiar reprezintă
o dovadă că procesul de producţie şi de circulaţie din întreprindere se desfăşoară în
condiţii normale.
Ecuaţia care stă la baza echilibrului financiar şi exprimă un ansamblu de corelaţii
care se formează în procesul de rotaţie a capitalului este:
Cf + Of = Fpr + Fc, unde:
Cf = cheltuieli de producţie şi pentru formarea şi dezvoltarea fondurilor de
producţie;
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
26
Of = obligaţii financiare faţă de terţi (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugetele locale, băncile, furnizorii, alţi creditori etc.);
Fpr = fonduri din rezultate proprii;
Fc = fonduri din surse financiare centralizate..
Pentru analiza echilibrului financiar se utilizează o serie de instrumente şi anume:
- Bugetul de venituri şi cheltuieli;
- Bilanţul contabil cu anexele lui;
- Graficul de încasări şi plăţi previzionate (pentru sincronizarea în mod
operativ a încasărilor cu plăţile).
Analiza echilibrului financiar
Noţiunea de echilibru financiar poate fi analizată în funcţie de două concepţii de
elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.
1 - În concepţia analizei patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-
economică ce posedă un patrimoniu, inven-tariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul
bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii
exerciţiului financiar o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii,
calculate ca diferenţă între activul total, exclusiv elementele de activ fictiv, şi datoriile
totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce
revin acţionarilor.
Analiza lichiditate - exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză
patrimonială, prezintă avantajul că pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al
întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele
asumate faţă de terţi.
Analiza lichiditate - exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia
patrimonială a întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor
bilanţiere. Datele necesare analizei financiare patrimoniale sunt preluate din bilanţul
financiar, pornind de la construcţia acestuia, respectiv de la elementele conţinute în
bilanţul contabil, elemente structurate după criteriile de lichiditate - exigibilitate.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de
lichiditate, începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă
aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de
valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide,
respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite şi nevoi sau
întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi
activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv
pentru care sunt şi nevoi sau întrebuinţări temporare.
Această grupare a posturilor de activ, presupune, nişte riscuri de clasament
arbitrar legate de:
- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente,
deşi în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă mai lichide;
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
27
- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a
creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor
etc.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate,
(însuşirea acestora de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie în
bilanţ mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse
publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au
o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de
aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe
termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen
lung şi mediu cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt regrupează
ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de
sus a bilanţului, respectiv nevoile permanente (activul imobilizat net) şi capitalurile
permanente (capitalul social, rezervele, profitul net nerepartizat, provizioane pentru
riscuri şi cheltuieli mai mari de un an, datoriile pe termen lung, adică cu scadenţe mai
mari de un an), iar partea de jos, respectiv nevoile temporare (activul circulant net,
creanţe-clienţi, titlurile de plasament, disponibilităţile) şi resursele temporare (datorii pe
termen scurt, deci cu scadenţe mai mici de un an, furnizori, salariaţi, creditori diverşi,
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat şi de sănătate, bănci etc.) surprinde
echilibrul financiar pe termen scurt.
2 - Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii
realizate de agentul economic în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi
originea expresiei “analiză funcţională”.
Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a întreprinderii, iar pe
de altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară. Prezentarea funcţională a
bilanţului evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea
previzională, adaptându-se mai bine cerinţelor managerilor întreprinderii.
În centrul analizei funcţionale se situează funcţia de producţie, respectiv ciclul de
producţie sau de exploatare care are patru faze:
faza de aprovizionare – achiziţionarea şi constituirea stocului fizic de materii prime şi materiale;
faza de fabricaţie – stocurile reale de materii prime şi materiale alimentează
stocurile de producţie în curs de fabricaţie, care în urma procesului de producţie se
transformă în semifabricate şi produse finite;
faza de comercializare – fază în care întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora; deci
fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării;
faza încasărilor din vânzări sau faza de încasare a creditelor - clienţi - Dacă
vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
28
flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor dă naştere
unui stoc financiar sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi
considerat o “rezervă de credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de
finanţare până în momentul încasării creanţei. În faza de încasare a creditelor-clienţi,
banca poate facilita finanţarea creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele
asupra clienţilor (scontare, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).
Indicatorii echilibrului financiar
1. Lichiditatea patrimonială – exprimă posibilitatea întreprinderii de a acoperi
toate obligaţiile pe termen scurt din lichidităţile patrimoniale curente.
Acest indicator se exprimă în mai multe modalităţi:
a) Lichiditatea curentă – exprimă posibilitatea componentelor patrimoniului
curent de a se transforma într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti pentru a se efectua
plăţile exigibile.
active curente
Lc =
datorii curente
Indicatorul cel mai favorabil pentru întreprindere este cuprins între 2-2,5.
b) Lichiditatea redusă (intermediară):
active curente – stocuri
Lr =
datorii curente
Un indicator bun pentru întreprindere este cel situat între 0,5-1.
c) Lichiditatea imediată (testul acid):
Active curente - stocuri
Li =
Datorii curente
d) Lichiditatea la o anumită dată viitoare:
DB + I + C
Lv = x100
PE
unde: - DB = disponibilităţi băneşti şi împrumutate
- I = încasări ce urmează a se rezolva până la sfârşitul datei analizate
- C = credite sau alte împrumuturi ce se pot obţine pe bază de contracte
până la sfârşitul perioadei
- PE = plăţi exigibile în perioada analizată.
2. Solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care întreprinderea poate face
faţă obligaţiilor de plată îndeosebi din surse proprii.
Acest indicator se calculează de asemenea în două variante, astfel:
a) Solvabilitate generală:
capitaluri proprii
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
29
Sp = x 100
total pasive
b) Solvabilitate imediată – mai este denumită şi capacitatea de plată a
întreprinderii şi exprimă mijloacele băneşti disponibile la un moment dat sau pe o
perioadă scurtă de timp în raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de
timp.
Se calculează cu relaţia:
Db
Si = Db – Ob sau K = x 100
Ob
unde: Db = disponibilităţi băneşti (lichide şi potenţiale);
Ob = obligaţii băneşti curente.
3. Indicatori de rentabilitate – exprimă eficienţa unei întreprinderi în sensul
capacităţii acestuia de a produce profit.
Se calculează următorii indicatori de rentabilitate:
a) rata rentabilităţii economice – reflectă nivelul eficienţei mijloacelor materiale
şi financiare alocate ciclurilor de funcţionare.
profit din exploatare
Re = x 100
total active
b) rata profitului:
profit brut
Rp = x 100
CA
k) gradul de îndatorare – exprimă limita până la care întreprinderea este finanţată
din alte surse decât fondurile proprii.
plăţi exigibile
Gî =
total active
Acest indicator trebuie să fie 100% şi cu cât este mai mic ( 30%) cu atât este mai redus şi gradul de îndatorare al întreprinderii.
4. Indicatori de risc - exprimă gradul în care întreprinderea poate acoperi
cheltuielile cu dobânda aferentă împrumuturilor.
5. Indicatorii de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu
privire la:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii;
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
30
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale
comerciale de bază;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul
a fost rulat pe parcursul exerciţiului financiar.
6. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea
de profit din resursele disponibile:
Analiza financiară a bilanţului contabil
Componentele de bază ale bilanţului contabil
Analiza financiară a bilanţului contabil evaluează punctele tari şi cele slabe din
punct de vedere financiar ale companiei, în primul rând din punct de vedere al
acţionarilor şi potenţialilor investitori, dar şi ca parte a datoriei conducerii întreprinderii
de a exercita o administrare corespunzătoare a fondurilor investite în companie şi a
bunurilor şi mijloacelor aflate în patrimoniul ei.
Cele trei componente principale ale bilanţului contabil sunt:
activul = ceea ce are întreprinderea în proprietate
pasivele = ceea ce întreprinderea datorează; şi
capitalul = investiţia asociaţilor / acţionarilor în firmă. Secţiunea unu care cuprinde tabelul „BILANŢ“, cu soldurile la începutul şi
sfârşitul anului ale următoarelor elemente:
A - Active imobilizate - formate din: imobilizări necorporale, imobilizări
corporale şi imobilizări financiare;
B - Active circulante - formate din: stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen
scurt, casa şi conturi la bănci;
C - Cheltuieli în avans,
D - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;
E - Active circulante nete, respectiv datorii curente nete;
F - Total active minus datorii curente;
G - Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;
H - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
I - Venituri în avans;
J - Capital şi rezerve.
Urmează secţiunea doi care cuprinde tabloul „CONTUL DE PROFIT ŞI
PIERDERE“ din care rezultă: cifra de afaceri, venituri şi cheltuieli rezultate din
exploatare, financiare, extraordinare şi totale. De asemenea aici este cuantificat rezultatul
brut şi net al exerciţiului financiar precum şi impozitul aferent profitului realizat.
În secţiunea trei „SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE“ sunt prezentate
fluxurile de numerar şi de finanţare la începutul şi sfârşitul perioadei.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
31
Aceste formulare sunt însoţite de zece note explicative la situaţiile financiare
anuale simplificate şi anume:
Active imobilizate; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; repartizarea profitului;
analiza rezultatului din exploatare; situaţia creanţelor şi datoriilor; principii, politici şi
metode contabile; acţiuni şi obligaţiuni; informaţii privind salariaţii, administratorii şi
directorii; exemple de calcul şi naliză a principalilor indicatori economico-financiari şi
alte informaţii.
Notele explicative nu sunt limitative.
Analiza financiară a bilanţului contabil
Analiza financiară bilanţului contabil se concentrează asupra a două probleme:
lichiditatea şi structura capitalului. Informaţiile reieşite din bilanţul contabil şi contul de
profit şi pierdere oferă de asemenea şi o serie de domenii importante de analiză.
Analiza lichidităţii
Analiza lichidităţii are ca obiectiv să stabilească dacă întreprinderea are destule
resurse băneşti pentru a face faţă datoriilor pe termen scurt. Indicatorii bilanţieri de bază
folosiţi în analiza lichidităţii sunt următorii:
1. Rata lichidităţii generale (Indicatorul capitalului circulant). Acesta face
legătura între activele circulante ale întreprinderii şi pasivele curente (datoriile pe termen
scurt) şi se calculează:
Active circulante
Pasive curente
Nu există o regulă referitoare la valoarea care ar trebui să aibă acest indicator, dar
reiese clar faptul dacă este mai mic decât 1 ar putea exista pericole deoarece lichidităţile
sunt insuficiente pentru a acoperi datoriile pe termen scurt. Totuşi, o valoare prea mare
(de exemplu, mai mare decât 2) poate fi determinată de faptul că nivelul lichidităţilor sau
al stocurilor este mai mare decât strictul necesar şi în consecinţă acest lucru poate indica
un management defectuos al necesarului de capital circulant.
Indicatorul capitalului circulant este susceptibil a fi transformat prin “trucarea
imaginii”, ceea ce înseamnă manipularea capitalului circulant prin accelerarea sau
întârzierea finalizării tranzacţiilor aproape de încheierea anului.
2. Rata lichidităţii imediate (Testul acid, Testul rapid). Indicatorul capitalului
circulant include stocurile ca un element major şi acestea s-ar putea să nu fie rapid
convertibile în bani dacă apare necesitatea plăţii imediate a creditorilor. Testul rapid,
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
32
după cum sugerează numele lui, e concentrează asupra activelor curente (circulante) mai
uşor transformabile în bani şi furnizează o variantă de testare a lichidităţii mult mai strictă
decât indicatorul capitalului circulant.
Testul acid se calculează astfel:
Active circulante (curente) - stocuri
Datorii curente
Încă o dată, nu există reguli rigide cu privire la ce valoare ar trebui să aibă acest
indicator. Dar nu trebuie să aibă valori sub 1 deoarece ar însemna că dacă toţi creditorii
companiei ar cere acesteia achitarea imediată a datoriilor nu ar exista suficiente lichidităţi
pentru a face faţă pretenţiilor acestora. Întreprinderea nu ar trece “testul acid” de a fi
capabilă să-şi onoreze obligaţiile pe termen scurt şi în consecinţă ar fi în pericol de a
deveni insolvabilă. Gravitatea situaţiei ar depinde de existenţa posibilităţilor de creditare
sau facilităţilor de credit în descoperit de cont (overdraft) de care dispune întreprinderea.
Analiza structurii capitalului
Analiza structurii capitalului examinează pe ansamblu, modalităţile pe care le
utilizează întreprinderea în finanţarea operaţiilor sale. Companiile sunt de obicei finanţate
parţial din fondurile acţionarilor lor şi parţial de către bănci şi alţi creditori. Aceste două
surse de finanţare sunt denumite capitalul acţionarilor (capitalul social) şi respectiv
datorii, iar relaţia dintre cele două indică gradul de îndatorare al companiei.
Cu cât este mai mare proporţia datoriilor faţă de capitalul acţionarilor, cu atât este
mai mare gradul de îndatorare, ceea ce înseamnă că o companie este socotită foarte
îndatorată atunci când are un nivel foarte mare al capitalului împrumutat faţă de capitalul
acţionarilor. Problema care ar putea apare într-o astfel de situaţie este că cei care oferă
capital de împrumutat au prioritate la recuperarea capitalului faţă de acţionari, iar în
perioade mai grele acţionarii ar putea să sufere din cauza aceasta. Pe de altă parte,
îndatorarea oferă posibilitatea previzionării unui nivel fix de dobândă de plată în fiecare
an, iar prioritatea pe care o au cei care oferă capital de împrumut faţă de acţionari în cazul
lichidării trebuie să reducă costul capitalului de împrumut faţă de capitalul furnizat de
acţionari. Situaţia gradului de îndatorare al unei firme poate fi estimată prin utilizarea
următorilor indicatori bilanţieri:
1. Raportul datorii pe termen lung – capitalul social. Acesta este indicatorul
clasic al gradului de îndatorare şi se calculează astfel:
Împrumuturi pe termen lung + acţiuni preferenţiale
x 100 Fondurile acţionarilor ordinari
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
33
2. Raportul datorii pe termen lung – finanţare pe termen lung. Acest raport
calculează cuantumul finanţării prin îndatorare ca proporţie a totalului finanţării pe
termen astfel:
Împrumuturi pe termen lung + acţiuni preferenţiale
x 100
Împrumuturi pe termen lung + Acţiuni preferenţiale + Fondurile acţionarilor ordinari
Implicaţiile acestui raport sunt similare cu acele ale raportului datorii pe termen
lung – capitalul acţionarilor. Cu atât mai mare este acest raport, cu atât este mai mare
proporţia datoriilor în structura de capital a companiei şi în consecinţă cu atât mai mare
este valoarea dobânzilor care vor trebui plătite.
Nu există ceea ce se poate numi un raport optim. Depinde de condiţiile existente.
Dar o firmă cu un nivel scăzut de risc în afaceri cu profituri operaţionale stabile poate
avea capacitatea de a suporta un grad de îndatorare mai mare decât o firmă a cărei
profituri operaţionale au fluctuaţii mari.
3. Raportul datorii totale – total active. Acest raport arată cât din activele
totale ale întreprinderii sunt finanţate din fonduri împrumutate, atât pe termen lung cât şi
pe termen scurt. Se calculează astfel:
Împrumuturi pe termen lung + împrumuturi pe termen scurt
x 100
Total active
Raportul datorii totale – total active confirmă faptul că, creditele bancare pe
termen scurt şi facilităţile de credit în descoperit de cont sunt deseori aproape automat
reînnoibile şi sunt în consecinţă efectiv o sursă de finanţare pe termen lung. Încă o dată,
acest raport dă indicii asupra măsurii în care vor trebui efectuate plăţi de dobânzi.
Analiza profitabilităţii
Analiza profitabilităţii clasifică, măsoară şi estimează performanţa întreprinderii
în legătură cu profiturile pe care le obţine raportate fie la investiţia acţionarilor sau
capitalul utilizat în firmă, fie la vânzări. Profitul (sau pierderea) poate fi definit(ă) ca
venit minus cheltuieli. Alternativ, profitul mai poate fi privit ca şi creşterea revendicărilor
proprietarilor sau o creşterea a activelor nete.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
34
Scop:
Conform lui Peter Drucker, profitul serveşte trei scopuri:
1. Măsoară eficacitatea netă şi soliditatea efortului unei firme.
2. Este prima care acoperă costul rămânerii în afacere.
3. Asigură necesarul viitor de capital pentru inovare şi dezvoltare.
Profitabilitatea este principala ţintă şi cea mai bună măsură a eficienţei în
competiţia pe piaţă, iar analiza profitabilităţii ţinteşte să ofere datele pe baza cărora să se
acţioneze în scopul îmbunătăţirii performanţei întreprinderii.
Clasificare:
Există patru titluri sub care se clasifică profiturile:
1. Profitul brut – diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul bunurilor
vândute. Acesta mai poartă denumirea de marjă brută, mai ales în sectorul comerţului cu
amănuntul.
2. Profitul operaţional sau comercial – profitul brut din care se scad costurile de
marketing şi de distribuţie precum şi costurile administrative şi cheltuielile de cercetare -
dezvoltare.
3. Profitul impozabil – profitul operaţional plus venitul investit minus dobânzile
de plată.
4. Profitul net – profitul impozabil minus impozitul pe profit.
Prezentarea profiturilor:
Informaţiile referitoare la profit provin din contul rezultatelor comerciale şi din
contul de profit şi pierdere.
Contul rezultatelor comerciale
Contul rezultatelor comerciale arată costul bunurilor produse, costul produselor
vândute, vânzările şi profitul brut, care este transferat în contul de profit şi pierdere.
Contul de profit şi pierdere
Conceptul de factor restrictiv
Analiza mix-ului vânzărilor poate fi utilizată atunci când apare un factor restrictiv
sau o constrângere.
Un factor restrictiv este un factor care poate să apară la un moment dat pe
parcursul derulării activităţii unei firme şi care, dacă nu este luat în considerare la
momentul potrivit, poate diminua volumul producţiei, respectiv al rezultatelor
întreprinderii. Frecvent, un asemenea factor este potenţialul vânzărilor, dar el poate fi şi o
limitare a capacităţii de producţie a uzinei, a calificării forţei de muncă sau pur şi simplu
o limitare a spaţiului în care se desfăşoară respectiva activitate.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
35
Conceptul de factor restrictiv are de a face cu o singură constrângere. Dacă, de
exemplu, constrângerea se referă la capacitatea de producţie a uzinei şi trebuie făcută o
alegere în ceea ce priveşte prioritatea pe care o anumită activitate o va avea înaintea
alteia, contribuţia pe care o are fiecare gen de activitate se va împărţi pe maşini-ore, iar
activităţile se vor ordona în funcţie de rezultatul împărţirii.
Dacă apar mai multe restricţii, constrângeri, se va apela la utilizarea unor tehnici
de programare liniară.
Avantaje
Analiza mix-ului vânzărilor ajută managerii să ia decizii în ceea ce priveşte
realizarea unor modificări în politica de producţie sau în politica de vânzări. Aceste
decizii se iau pe baza comparării contribuţiei la profit şi a costurilor fixe generate de
diverse combinaţii ale produselor fabricate şi mai ales vândute de către întreprindere, mai
ales atunci când apar factori restrictivi.
Analiza riscului
Analiza riscului evaluează pericolul neîmplinirii previziunilor cu privire la
rezultatele sau rentabilitatea unei investiţii, cu atât riscul atribuit unui proiect de investiţii
este mai mare, cu atât cresc şansele ca proiectul să genereze pierderi. Rezultatele sunt în
general exprimate ca valori prezente nete, urmând calcularea cash-flow-ului discontat a
probabilităţii apariţiei variaţiilor faţă de valorile iniţial previzionate în ceea ce priveşte:
cererea, costurile, inflaţia şi cash-flow-urile.
Estimarea cash-flow-urilor se face atunci când evaluarea investiţiilor este
subiectul unor posibile erori de previziune, ca orice estimare. Erorile apar pentru că:
1. cererea nu este niciodată complet previzibilă, de aceea previzionarea
fluxurilor de intrare de numerar este incertă;
2. costurile, şi de aici fluxurile ieşirilor de numerar, sunt stabilite pentru fiecare
perioadă de timp, dar pot fi modificate de apariţia unor circumstanţe neprevăzute;
3. inflaţia nu poate fi previzionată cu exactitate, ea reduce valoarea banilor, în
timp ce ratele dobânzii cresc.
Cele mai utilizate tehnici în analiza riscului sunt:
1. estimările pe trei nivele;
2. valoarea aşteptată.
Estimarea pe trei nivele este o metodă “primitivă” de comparare a riscurilor. Este
similară analizei de sensibilitate, dar spre deosebire de alte tehnici de evaluare a riscului,
nu încorporează evaluarea probabilităţii variaţiilor factorilor de bază.
Se constituie trei cash-flow-uri previzionate: unul pentru variante optimistă (în
care se întâlnesc cele mai bune condiţii), unul pentru varianta pesimistă (în care se
întâlnesc condiţii nefavorabile) şi unul pentru varianta medie, în care se prevede cel mai probabil rezultat de
Distribuirea valorii adăugate
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Management Financiar Contabil
Disciplina: Management Financiar
Lect.univ.dr. Mihu Stefan
36
1. Partea alocată salariaţilor, care cuprinde salariile brute, contribuţiile la
fondurile de asigurări şi pensii, costurile complementare (concedii, asigurări de sănătate
etc.), şi facilităţi asigurate salariaţilor.
2. Plăţile către guvern, de regulă impozit pe profit, dar unele raportări include
contribuţiile la fondurile de asigurări, taxa pe valoare adăugată, taxe vamale, accize etc.
3. Partea alocată furnizorilor de capital pe termen lung – dobânda plătită şi de
plată pentru credite, dividendele plătite şi de plată către acţionari.
4. Măsura în care o parte din valoarea adăugată este reţinută în scopul dezvoltării
viitoare a afacerii şi întreţinerii activelor fixe. Unii susţin că amortismentul nu ar trebui
inclus în această categorie, ci ar trebui evidenţiată ca o deducere din valoarea adăugată
brută în prima parte a declaraţiei.
Declaraţia privind valoarea adăugată nu adaugă nimic informaţiilor deja
disponibile prin contul de profit şi pierdere şi prin alte raportări financiar-contabile
întocmite de companie. În schimb, ea rearanjează informaţiile cu scopul de a pune în
evidenţă faptul că o companie funcţionează în scopul furnizării de beneficii unui grup de
interese diferite – salariaţi, acţionari, creditori, guvern – fiecare dintre aceştia având
anumite drepturi care trebuie satisfăcute prin exercitarea optimă a abilităţilor de
management de către conducerea întreprinderii.
Pentru salariaţi în particular, declaraţia privind valoarea adăugată se concentrează
asupra contribuţiei lor şi este deseori exprimată sub forma valorii adăugate/salariat. Dar
declaraţiile atrag de asemenea atenţia salariaţilor şi nu numai asupra faptului că
rezultatele adiţionale obţinute depind de contribuţia acţionarilor şi creditorilor, care
furnizează capitalul şi trebuie remuneraţi pentru riscul pe care şi-l asumă. În cele din
urmă, declaraţia indică destul de clar mărimea obligaţiilor pe care companiile le au faţă
de guvern cât şi către alte părţi interesate.