Post on 30-Oct-2014
description
Riscul de ţară
Cap. 1 Noţiuni generale ale riscului de ţară
1.1. Conceptul de risc de ţară
Conceptul „risc de ţară” este relativ recent: a apărut în anii ‘70 iar în deceniul următor
a dobândit notorietate, devenind un factor esenţial pentru toate formele de colaborare
economică internaţională: comerţ, investiţii, asigurări etc. Pe plan internaţional, acest concept
se bucură de un larg interes, ceea ce atestă importanţa şi utilitatea sa.
În România, noţiunea de „risc de ţară” a devenit foarte utilizată în ultimul timp, atât de
către oamenii politici, de participanţii la viaţa economică, cât şi de către oamenii simpli,
preocupaţi de realităţile economice. Deşi intens mediatizată, noţiunea este folosită adesea în
necunoştinţă de cauză, reflectând anumite confuzii legate de riscul de ţară şi riscul politic sau
legate de clasele de risc, la acest fapt contribuind, nu în ultimul rând, şi divergenţele teoretice
existente în literatura de specialitate.1
Riscul de ţară este generat de interacţiunea unei multitudini de factori politici,
economici şi sociali şi se manifestă ca o realitate complexă, care afectează orice tranzacţie
economică internaţională.
Riscul de ţară reprezintă expunerea la pierderi ce pot apărea într-o afacere cu un
partener străin, cauzate de evenimente specifice care sunt, cel puţin parţial, sub controlul
guvernului ţării partenerului.
Controlul guvernului trebuie privit în sens larg. Dacă guvernul poate controla, într-o
anumită măsură, cel puţin impactul unui eveniment nefavorabil, chiar dacă nu poate controla
evenimentul în sine, posibilitatea ca acel eveniment să se producă reprezintă un risc de ţară.2
1.2. Importanţa analizei riscului de ţară
Pierderile îınregistrate ca urmare a materializării riscului de ţară sunt percepute ca
diferenţă între veniturile preconizate a fi realizate şi veniturile efectiv realizate în urma
derulării afacerilor supuse riscului de ţară.
Aceste pierderi pot fi:
• Pierderi de oportunităţi: generate de blocarea profiturilor realizate din plasamente;
1 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, p. 22 Dedu Vasile, (2003), Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, p. 169
1
• Costuri suplimentare: ocazionate de adoptarea unor strategii de diminuare sau de
evitare a efectelor negative generate de materializarea riscurilor;
• Pierderi totale reale: reprezentate de volumul capitalului investit ce nu mai poate fi
recuperat din ţara gazdă.
Analiza riscului de ţară presupune o evaluare a premiselor care stau la baza
modificărilor din mediul intern sau extern. Fără o cunoaştere deplină a situaţiei economice şi
politice din ţara gazdă nu se poate anticipa care va fi reacţia economiei acestei ţări la
schimbările bruşte intervenite la nivel mondial.
Nivelul de risc al ţării este amplificat de dependenţa de importuri de materii prime,
dependenţa energetică majoră de alte state (importuri masive de petrol, gaze naturale sau
cărbuni), dependenţa de ajutoare din străinătate, dependenţa de veniturile celor care lucrează
în străinătate, de existenţa unor tensiuni regionale latente sau de dependenţa de exportul unui
număr limitat de mărfuri (exemplul fostelor colonii specializate în monoproducţia unor bunuri
indigene).
Analiza riscului de ţară trebuie să aibă în vedere vulnerabilităţi care amplifică efectul
evoluţiei nefavorabile a conjuncturii mondiale asupra economiei ţării gazdă. Cunoaşterea şi
înţelegerea riscului de ţară este importantă şi sub un alt aspect: riscul de ţară este un concept
multidimensional care nu poate fi exprimat întotdeauna printr-o cifră. Riscul de ţară reprezintă
o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică asupra gradului de risc la care este expusă o
afacere; nivelul riscului nu este acelaşi pentru fiecare din componentele sale, căci riscul de ţară
poate, în mod agregat, să se situeze la un nivel acceptabil, dar una sau mai multe componente
ale sale putând avea un nivel extrem de ridicat.3
1.3. Componentele riscului de ţară
Riscul de ţară are două mari componente: economică şi politică, aflate într-o
permanentă şi inevitabilă relaţie de interdependenţă, de vreme ce politica economică face parte
din politica generală a unui guvern. Această interdependenţă impune tratarea conjugată a
acestor componente, care nu reprezintă altceva decât două faţete ale aceluiaşi fenomen: riscul
de ţară.
3 Isaic - Maniu Irina, Măsurarea şi analiza statistică a riscului în România, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 5, pp. 5-6
2
La nivel metodologic, necesităţile algoritmului de evaluare impun determinarea unui
scor politic şi a unui scor economic - care pot avea ponderi diferite sau ponderi egale în
determinarea punctajului general - ceea ce nu trebuie să afecteze aprecierea influenţei
reciproce a celor două componente.
Riscul politic exprimă gradul de instabilitate politică. Acesta poate provoca situaţii de
o gravitate deosebită pentru creditor, între care:
− repunerea în discuţie sau renegocierea unor contracte;
− limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;
− limitarea sau interzicerea ieşirilor de capital;
− refuzul de a recunoaşte angajamentul guvernelor anterioare;
− anularea datoriei externe sau suspendarea plăţilor etc.
Riscul economic, a doua componentă a riscului de ţară, este legat de incapacitatea
autorităţilor monetare ale ţării respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor.4
1.4. Evenimentele care influenţează riscul de ţară
Evenimentele care, de regulă, influenţează riscul de ţară sunt de natură:
- politică: război, ocupaţie militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordine care
are la origine revendicări teritoriale, conflicte de interese legate de polarizarea politică
regională;
- socială: război civil, revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice, sindicalism
militant, divizări religioase, contradicţii între anumite clase sociale;
- economică: diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat, creşterea
ratei inflaţiei, deprecierea considerabilă a monedei naţionale, scăderea accentuată a încasărilor
din export, creşteri bruşte ale importurilor de produse alimentare din export, creşteri bruşte ale
importurilor de produse alimentare şi petrol, criza economică actuală, modificări majore ale
politicii economice (exemplu: reducerea barierelor comerciale sau modificarea preţului
energiei) etc.
Nu trebuie neglijate evenimentele care se află parţial sub influenţa guvernului
(exemplu: falimentele bancare cauzate de conducerea greşită a economiei de către guvern,
4 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, pp. 77-78
3
catastrofele naturale care se manifestă cu o anumită periodicitate chiar dacă guvernul ia măsuri
pentru limitarea daunelor).
În abordarea riscului de ţară se au în vedere cel puţin următoarele considerente:
- natura riscului (ce anume este supus riscului: împrumut sau investiţie directă);
- termenul de expunere la risc (termen scurt, mediu, lung);
- tipul debitorului (agent economic cu capital majoritar de stat sau privat);
- evenimentele care port genera risc (politice, sociale, economice);
- probabilitatea de realizare a evenimentelor menţionate;
- evaluarea şi prognozarea riscului;
- căi de evitare şi diminuare a riscului.5
Printre cele mai frecvente forme de materializare a riscului de ţară care sunt direct
generatoare de pierderi, fie din perspectiva unui creditor, fie din cea a unui investitor direct, se
numără:
- defecţiunea tehnică survine când debitorul nu reuşeşte să-şi îndeplinească obligaţiile
potrivit acordului de creditare din cauza unei incapacităţi de plată temporare sau a unor
întârzieri administrative;
- imposibilitatea executării transferului sumelor datorate către creditor, deşi debitorul
este solvabil, ca urmare a unor restricţii impuse de guvernul ţării debitorului (materializarea
riscului de transfer);
- sistarea temporară a plăţilor, urmată de reeşalonare, care implică relaxarea
termenilor împrumutului prin diminuarea cuantumului rambursărilor anuale, sau de
renegociere, când se micşorează sumele ce vor fi rambursate, ca urmare a reducerii ratei
dobânzii sau anulării unei părţi a datoriei;
- repudierea datoriei, care este foarte rară şi apare când debitorul nu mai recunoaşte
obligaţia de a-şi plăti datoriile;
- indigenizarea unei întreprinderi, ce reprezintă procesul prin care proprietarii străini
sunt determinaţi sau forţaţi, prin diferite tipuri de presiuni, să predea controlul asupra
întreprinderii unor autohtoni;
- naţionalizarea unei investiţii străine, respectiv trecerea acesteia în proprietatea
statului, cu sau fără despăgubire;
5 Isaic - Maniu Irina, Măsurarea şi analiza statistică a riscului în România, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 5, pp. 2-3
4
- diminuarea profitabilităţii unei investiţii străine ca urmare a înrăutăţirii situaţiei
interne a ţării în care a fost efectuată respectiva investiţie;
- distrugerea fizică a unei întreprinderi străine, ca urmare a războiului, revoluţiei sau
altor tulburări sociale grave.6
1.5. Formele de manifestare a riscului de ţară
Riscul de ţară se poate manifesta sub diferite forme, din care reţinem următoarele:
riscul suveran, riscul de ţară generalizat, riscul de transfer şi riscul sistematic.
Riscul suveran
Atunci când este vorba despre tranzacţii în care partenerul este reprezentat de guvernul
unui stat sau de agenţi economici care dispun de garanţii guvernamentale, voinţa (şi, implicit,
capacitatea) de plată se regăseşte într-o formă specifică de manifestare a riscului de ţară,
numită risc suveran.
Prin definiţie, acest risc nu este legat de performanţele concrete ale tranzacţiei sau
contractului în cauză, ci de situaţiile şi intenţiile guvernului respectiv: acesta trebuie să
dispună de sumele necesare şi să intenţioneze să le plătească conform obligaţiilor asumate
anterior. Materializarea acestui risc este legată de solvabilitatea şi lichiditatea guvernului,
elementele-cheie care semnalează apariţia acestuia regăsindu-se în analiza bugetului de stat şi
a datoriei publice.
Riscul de transfer
Capacitatea de plată este de cele mai multe ori asociată cu riscul de transfer. Această
formă de manifestare a riscului de ţară se referă la situaţia în care deşi debitorul din ţara
respectivă dispune (în moneda locală) de sumele datorate şi intenţionează să efectueze plata
lor (în valută), conform obligaţiilor asumate, nu poate efectua transferul respectiv datorită
obligaţiilor impuse de guvernul ţării gazdă.
În esenţă, atitudinea unui asemenea guvern este determinată de diminuarea abruptă a
încasărilor şi rezervelor sale valutare şi de intenţia de a descuraja operaţiunile care ar accentua
această diminuare. Restricţiile pe care le impune guvernul se referă la limitări sau interdicţii
explicite, la taxe şi impozite aplicate transferurilor respective ş.a.
6 Dedu Vasile, (2003), Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, pp. 170-171
5
Acest risc se poate materializa indiferent de tipul debitorului – public sau privat. Dacă
pentru ţările dezvoltate este practic nul, riscul de transfer apare frecvent în statele mai puţin
dezvoltate.
Riscul de ţară generalizat
Riscul de ţară generalizat caracterizează toate elementele de natură socio-politică şi
macro-economică care, la scara unei ţări, influenţează situaţia unui debitor în raport cu un
creanţier extern, performanţele filialelor unor companii străine, derularea unor contracte
comerciale etc.
Analiza riscului de ţară generalizat presupune o vedere de ansamblu asupra situaţiei
ţării respective, privită nu ca o entitate separată, izolată, ci integrată în sistemul economic şi
politic mondial.
Riscul sistematic
Fluctuaţiile globale ale economiei mondiale care influenţează „sistematic” toate statele
- de exemplu criza petrolului sau variaţia cursului dolarului- sunt reunite în noţiunea de risc
sistematic. Eventualele pierderi datorate materializării riscului sistematic pot fi alăturate şi
sunt similare cu pierderile provocate de factorii externi – de natură regională, bilaterală etc. -
ai riscului de ţară.7
Riscul de ţară este caracterizat de o tipologie complexă, în funcţie de criteriile adoptate
putându-se realiza diferite clasificări.
În funcţie de tipul agenţilor economici:
- pentru o firmă care deţine filiale şi, de exemplu, realizează o investiţie în alt stat,
riscul de ţară se va traduce prin orice act suveran sau evoluţie politico-economică care au ca
efect: pierderea completă sau parţială a controlului asupra filialelor sau aasupra proiectului
respectiv, funcţionarea anormală a acestuia etc.
- pentru un exportator, riscul de ţară poate fi asimilat prin nerecuperarea unor creanţe
sau prin pierderea unor oportunităţi.
- pentru o bancă, riscul de ţară se regăseşte în înregistrarea unor dificultăţi de plată (de
exemplu, întârzierea efectuării plăţilor, reeşalonarea acestora), de o gravitate variabilă,
datorate situaţiei sau acţiunilor statului partener.
7 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, p. 5-6
6
Luând drept criteriu durata contractului, riscul de ţară diferă în funcţie de orizontul de
timp avut în vedere, indiferent că este vorba de o operaţie comercială, de acordarea unui credit
sau de realizarea unei investiţii. Se vorbeşte astfel de un risc de ţară pe termen scurt, pe termen
mediu sau pe termen lung. În funcţie de acest criteriu, diferă metodologic şi setul de indicatori
luaţi în considerare în diferitele modele de evaluare a riscului de ţară.
Un alt criteriu utilizat este localizarea geografică. Plecând de la acest criteriu, riscul de
ţară se poate aprecia pentru un stat sau pentru o anumită regiune, ce prezintă diferite
particularităţi. În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia riscul de ţară este un
macro-risc, un risc de mediu, spre deosebire de micro-riscuri, care pot fi, de exemplu, de
proiect sau de întreprindere.
Existenţa unei asemenea diferenţieri ţine de particularităţile situaţiei politice interne
(mişcări sociale, tendinţe separatiste) şi externe (lupte de frontieră, vecinătatea cu o regiune de
război), dar şi de unitatea şi omogenitatea teritoriului naţional sub aspect economic şi
geografic (existenţa unor regiuni izolate, subdezvoltate etc.).8
1.6. Evaluarea riscului de ţară
Riscul ţărilor şi implicit al României, este evaluat de instituţii specializate a căror
clasificare se prezintă sintetic în continuare:
1. Agenţii de evaluare financiară („risk rating agencies”). Acestea evaluează riscul
asociat obligaţiunilor emise pe piaţa internaţională. Fac parte din această categorie cele mai
importante instituţii specializate din acest domeniu, Moody’s Investors Group şi
Standard&Poor’s Ratings Group.
2. Firme de evaluare a riscului de ţară abordează problematica riscului sub toate
aspectele, prin metode variate de analiză, de la clasamente la studii de ţară. Se pot aminti din
această categorie firme ca Dun & Bradstreet, The Economist Intelligence Unit sau BERI, S.A.
3. Reviste de specialitate care, prin propriile lor evaluări ale riscului de ţară au devenit
o autoritate în domeniu: Euromoney şi Institutional Investors.
4. Agenţiile de sprijinire a exportului (export credit agencies), care realizează
clasamente de risc în sprijinul mai bunei fundamentări şi implementări a politicii comerciale a
guvernului.
8 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, pp. 80-81
7
Diferenţele între instituţiile bancare apar din perspectiva surselor de informaţii, a
modalităţilor de prelucrare şi corelare a informaţiilor, a profunzimii analizei şi formei de
prezentare a rezultatului final.
Citibank utilizează ca principale surse de informaţii datele transmise în mod continuu
de funcţionarii bancari din interiorul ţării analizate. Spre deosebire de aceasta, Bank of
America şi Credit Lyonnais colectează informaţiile prin consultarea publicaţiilor statistice
naţionale şi internaţionale şi prin înmânarea de chestionare funcţionarilor bancari.
Ratingul riscului de ţară se bazează pe analiza aspectelor economice, financiare şi
politice. Datele statistice referitoare la variabilele economice şi financiare considerate sunt
adesea preluate din publicaţiile Fondului Monetar Internaţional (World Economic Outlook) şi
din publicaţiile Băncii Mondiale (World Development Indicators). Valorile variabilelor
politice pot fi preluate de la instituţii afiliate Băncii Mondiale: Development Research Group
and Governance şi Regulation and Finance Institutes.9
1.7. Factorii care influenţează riscul de ţară
Multitudinea de factori care influenţează nivelul riscului de ţară se pot grupa în
următoarele clase: factori de natură macroeconomică, factori de natură politică (interni şi
externi).
Riscul de ţară de află sub incidenţa mai multor elemente: economice, sociale şi
politice, factorii care influenţează nivelul riscului de ţară putând fi grupaţi în mai multe clase
astfel:
• după natura lor: factori economici şi factori noneconomici
• după posibilităţile de previzionare: factori previzibili şi factori imprevizibili
• după intensitatea acţiunii exercitate: factori dominanţi şi factori secundari
• după modul de acţiune: factori sistematici şi factori aleatori
• după durata de exercitare a influenţei: factori de durată şi factori conjuncturali.
Pe scurt, o trecere în revistă a principalilor factori ce condiţionează riscul de ţară.
Factorii de natură economică se pot grupa la rândul lor în: factori ai performanţei
economice naţionale, factori sectoriali, dimensiunea pieţei interne, situaţia financiară internă.
9 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, pp. 7-8
8
Factorii noneconomici includ forţa de muncă, ocuparea, şomajul, veniturile populaţiei
şi structura consumului, cultura în general şi cultura organizaţională, mediul politic, cadrul
legal, administraţia. Aceştia sunt factori interni, la care se pot adăuga şi cei externi, precum:
alinierea la tratatele şi convenţiile internaţionale, conflicte regionale sau zonale, atitudinea faţă
de investitorii străini. Grupa factorilor noneconomici este cel mai dificil de evaluat ca o
componentă a riscului de ţară.10
1.8. Gestionarea riscului de ţară de către bănci
Măsurarea riscului asumat de către bancă, presupune luarea în considerare a mai
multor elemente, cum ar fi:
- volumul riscurilor asumate, în condiţiile în care măsurarea lor se face prin cumularea
riscurilor directe şi indirecte;
- includerea în riscuri a angajamentelor extrabilanţiere şi a riscului pe care îl implică;
- divizarea riscurilor pe destinatar (sector public sau privat), pe scadente sau după
natură (împrumut, linie de credit).
- limitarea riscului. Comitetul de risc al băncii stabileşte plafonul maxim al
angajamentelor, plafon ce nu poate fi depăşit pe zone geografice şi state suverane. Limitele
sunt determinate în funcţie de structura bilanţului băncii, de nivelul fondurilor proprii şi
politica în materie de risc (agresivă sau conservatoare).11
Cap. 2 Indicatori statistici utilizati în analiza factorilor economici ai riscului
de ţară
Componenta economică a riscului de ţară se evaluează printr-un set deosebit de vast şi
de variat de indicatori din cadrul căruia se utilizează în diferitele modele care au drept scop
10 Isaic - Maniu Irina, Măsurarea şi analiza statistică a riscului în România, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 5, pp. 9-1011 Lăzărescu Sorin, Rating financiar, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 6, p. 11
9
determinarea scorului de risc numai anumiţi indicatori, în funcţie de scopul analizei sau de
orizontul de timp luat în considerare.12
În cele ce urmează sunt prezentaţi principalii indicatori folosiţi în evaluarea riscului de
ţară, grupaţi în funcţie de aspectele esenţiale pe care le vizează analiza.
2.1. Situaţia macroeconomică
Situaţia generală macroeconomică trebuie urmărită cu atenţie, în special pentru
semnalarea din timp a dificultăţilor. Ea este apreciată printr-un set deosebit de complex de
indicatori statistici, cum sunt:
− creşterea anuală a produsului intern brut se determină pe un orizont de timp de doi
sau mai mulţi ani şi are la bază exprimarea produsului intern brut în dolari.
− ponderea deficitului bugetar în produsul intern brut, indicator ce ar putea fi
completat cu determinarea deficitului real al sectorului public, dar aceste date sunt mai greu de
obţinut. Ca regulă empirică, pot fi luate în considerare următoarele aprecieri: între 0-3% -
situaţie bună; între 4-8% - nivel ridicat; peste 8% - prea ridicat;
− ritmul de creştere a masei monetare;
− creşterea volumului creditelor interne;
− inflaţia se apreciază prin variaţia anuală a preţurilor de consum al populaţiei în
ultimii ani.
− economiile interne brute, determinate ca procent din PIB, reprezintă partea din
venitul brut care nu a fost folosită pentru consum final, fiind destinată acumulării de active
fizice sau financiare. În practică este dificil de găsit date demne de încredere cu privire la
economii, unul din
procedeele posibile de determinare a economiile fiind ecuaţia veniturilor naţionale:
economii = investiţii+ creşterea stocurilor + exporturi - importuri + impozite -
cheltuieli guvernamentale.
O pondere cu un trend crescător corespunde unui punctaj favorabil.
− economii interne brute / investiţii interne brute;
− ratele reale ale dobânzilor caracterizează structura finaciară a ţării.
12 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, p. 82
10
Problema care se pune este dacă ratele reale ale dobânzilor sunt uşor negative sau
pozitive sau sunt puternic negative.
Ratele reale negative ale dobânzii precum şi ecartul mare între dobânzile active şi cele
pasive, reprezintă un factor nefavorabil în aprecierea riscului de ţară.
2.2. Rolul statului în economie
În toate ţările statul joacă un rol mai mare sau mai mic în desfăşurarea activităţii
economice, amploarea implicării statului în economie diferind substanţial de la ţară la ţară.
Din perspectiva riscului de ţară, pot fi identificate 5 tipuri mari de implicare a statului,
enunţate în continuare în ordine descendentă a gradului de intervenţie:
1. sistemul de legi, impozite, reglementări financiare şi stabilitatea unităţii monetare;
2. dezvoltarea totală sau parţială a infrastructurii de bază, cum ar fi: educaţia, ocrotirea
sănătăţii, sistemul de transporturi.
3. vaste proiecte de anvergură pentru dezvoltare: mine, irigaţii, mari proiecte
industriale ş.a.
4. existenţa planificării;
5. importanţa sectorului public în domeniul financiar (bănci cu capital de stat, deseori
cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite sectoare), în industrie şi agricultură.
În general, toate guvernele statelor se implică în economie, total sau parţial, prin
intermediul primelor trei modalităţi enumerate anterior. Ultimele două modalităţi suscită
numeroase dispute, întrucât se consideră că întreprinderile de stat pot fi deseori, dar nu
întotdeauna ineficiente: pe de o parte, ele tind să aibă o poziţie de monopol, fiind protejate
împotriva concurenţei, iar pe de altă parte, pot fi frecvent politizate. Aceste situaţii trebuie
luate în consideraţie şi analizate pentru a nu determina materializarea riscului.
2.3. Politica de preţuri
Elementele principale care sunt luate în considerare în acest caz sunt indici de preţuri,
şi anume indicii preţurilor produselor industriale, indicele preţurilor bunurilor de consum şi
deflatorul PIB. Sunt analizate nivelul şi evoluţia acestor indicatori.
11
2.4. Priorităţi în domeniul investiţiilor
Alegerea investitorilor şi iniţierea unor proiecte de investiţii prezintă o importanţă
majoră. În acest sens, una din tendinţele cele mai criticate ale ţărilor în curs de dezvoltare este
aceea de a realiza proiecte de anvergură, care oferă puţine locuri de muncă şi pot depinde de
importuri. Una din consecinţele pe termen lung a acestor proiecte este creşterea datoriei.
Acesta este unul din numeroasele exemple pentru care problema eficienţei investiţiilor stă la
baza tuturor analizelor de risc de ţară şi este vitală pentru deciziile privind creditarea pe
termen lung.
Indicatorii utilizaţi în analiza riscului de ţară care reflectă priorităţile în domeniul
investiţiilor sunt:
- ponderea investiţiilor interne brute în produsul intern brut;
- raportul existent între importul net de capital şi investiţiile interne brute;
- la nivel microeconomic, aprecierea performanţelor fiecărui proiect trebuie să aibă în
vedere următoarele semnale de alarmă: dacă sunt prea multe proiecte, ponderea proiectelor
mari, cu perioade de realizare lungi, proiecte dependente de importuri sau de capitalul străin.13
2.5. Strategia comercială
O strategie comercială reuşită este importantă pentru o ţară debitoare pentru că, în
ultimă instanţă, datoria externă trebuie plătită din încasările în valută. O ţară îşi administrează
cu succes situaţia comercială atunci când nivelurile exporturilor şi importurilor sale permit o
rată satisfăcătoare de creştere economică dar şi acoperirea golului de mijloace financiare.
În atenţia economiştilor au stat două moduri de abordare a politicilor comerciale:
substituirea importurilor şi promovarea exporturilor. Substituirea importurilor presupune
încurajarea, prin intermediul tarifelor vamale sau a restricţiilor cantitative asupra importurilor
a acelor produse despre care se consideră că pot fi realizate pe piaţa internă. Argumentul este
că, atunci când un produs este importat pe scară largă, este avantajos să se încerce înlocuirea
importurilor cu producţie internă. Spre deosebire de această concepţie, politicile de promovare
a exporturilor accentuează şi stimularea exporturilor, folosind în acest scop măsuri variate,
mergând de la tratate şi acorduri economice internaţionale până la menţinerea unui curs
valutar competitiv sau subvenţionarera exporturilor .
13 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, pp. 9-11
12
În evaluarea riscului de ţară se folosesc anumiţi indicatori care să permită aprecierea
situaţiei comerciale a unui stat:
− ritmul de creştere a valorii exportului: este un indicator relativ sigur, întrucât poate fi
verificat cu ajutorul importurilor altor ţări;
− ritmul de creştere al volumului exportului;
− gradul de protecţionism;
− competitivitatea produselor este mai dificil de cuantificat statistic, întrucât implică o
apreciere reală a ratei inflaţiei; indicele preţurilor include un număr limitat de bunuri,
îndeosebi produse alimentare şi bunuri de consum.
2.6. Balanţa de plăţi externe
Balanţa de plăţi externe reprezintă unul din instrumentele de mare importanţă în
analiza riscului de ţară, întrucât oferă o serie de informaţii privind următoarele tipuri de
activităţi financiar- valutare ale unei ţări:
- activitatea economică (exporturile şi importurile de bunuri şi servicii);
- activitatea financiară (mişcări de capitaluri pe termen lung);
- activitatea de creditare (mişcări de capitaluri pe termen scurt sau restituibile);
- activitatea monetară (mişcări de sume în monedă naţională sau diferite valute).
Balanţa de plăţi externe reprezintă o declaraţie statistică întocmită pentru o perioadă de
timp ce rezumă în mod sistematizat tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii.
Pe baza informaţiilor oferite de balanţa de plăţi externe se pot determina un mare
număr de indicatori cu aplicabilitate în analiza riscului de ţară, dintre care amintim:
1. Ritmul modificării importurilor;
2. Ritmul modificării raportului “Importuri/ PIB”;
3. Ritmul modificării exporturilor;
4. Ritmul modificării raportului “ exporturi/ PIB”;
5. Balanţa comercială/exporturi;
6.Ritmul modificării raportulu “exportului de mărfuri către principalii
parteneri/media ratei ce creştere a PIB al principalilor parteneri ponderată cu ponderea
fiecăruia în totalul exporturilor”;
7. Importul de bunuri şi servicii/PIB;
13
8. Ponderea principalelor exportate în valoarera totală a exporturilor;
9. Balanţa contului curent/PIB.
2.7. Volatilitatea veniturilor valutare
Capacitatea de obţinere a valutei străine reprezintă un factor cheie al analizei riscului
de ţară. Veniturile în valută, realizate în primul rând pe baza exporturilor, pot fluctua din mai
multe cauze: variaţiile preţurilor mondiale, grevele, protecţionismul, pierderile temporare de
competitivitate etc.
Analiza şi prognozarea fiecăruia dintre aceşti factori nu este de obicei posibilă, astfel
încât analiza riscului de ţară trebuie să se concentreze asupra celor mai importanţi. O ţară care
îşi bazează exportul pe o singură marfă este expusă într-o mai mare măsură riscului decât o
ţară care produce mai multe mărfuri, întrucât, în ultimul caz, scăderea preţului unui bun poate
fi compensată de creşterea preţului altuia.
Indicatorii care reflectă volatilitatea (fluctuaţia) încasărilor valutare utilizaţi în analiza
riscului de ţară sunt:
1. Veniturile generate de principale produse de export/total venituri din export. Acest
indicator indică gradul de dependenţă de o singură marfă.
2. Importuri petroliere/total importuri. Acest raport este important întrucât oferă o
imagine asupra dependenţei de fluctuaţia preţurilor petrolului.
3. Importuri de produse alimentare/total importuri;
4. Importuri petroliere şi de produse alimentare/total importuri.
2.8. Datoria externă
Una din problemele fundamentale ale analizei riscului de ţară este de a determina dacă
nivelul datoriei externe este sau nu este suportabil (sustenabil) de către o ţară. În acest scop se
utilizează un număr mare de indicatori care trebuie să ofere analistului o imagine de ansamblu
cât se poate de bună asupra nivelului datoriei, imagine care trebuie apoi pusă în relaţie cu
situaţia generală economică şi politică.
Povara datoriei externe trebuie analizată în corelaţie cu bogăţia ţării debitoare, dar mai
ales cu utilizarea dată creditelor. Destinaţia unui împrumut este în primul rând aceea de a
permite realizarea unui nivel al importurilor mai mare, ceea ce presupune ca analistul să
14
stabilească dacă importurile suplimentare obţinute pe această cale sunt sau nu folosite în scop
productiv. A înţelege cum este utilizat împrumutul extern al unei ţări înseamnă a înţelege atât
procesele economice cât şi politice din ţara respectivă.14
2.9. Lichiditatea
Situaţia lichidităţii unei ţări este o măsură a vulnerabilităţii economice a acesteia. Ea
arată cât de mult poate continua o ţară să-şi urmeze strategia comercială actuală în condiţiile
apariţiei unor şocuri neaşteptate, cum sunt: reducerea veniturilor din export, o creştere a
importului sau reducerea creditelor disponibile.
Analiza lichidităţii unei ţări trebuie corelată cu analiza datoriei externe: ţări cu o
povară ridicată a datoriei dar cu o situaţie foarte bună a lichidităţii sunt deseori capabile să
evite dificultăţile. Ţările cu o situaţie slabă a lichidităţii se pot confrunta cu dificultăţi pe
neaşteptate.15
Cap. 3 Indicatori utilizati pentru caracterizarea factorilor politici ai riscului
de ţară
Riscul politic reprezintă a doua componentă majoră a riscului de ţară, alături de
componenta economică.
Riscul politic este acea formă de manifestare a riscului de ţară asociată evoluţiilor
politice dintr-un stat care pot influenţa valoarea sau profitul unei investiţii străine şi
rambursarea unui credit internaţional.
14 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, pp. 85-8815 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, pp. 16-17
15
Trebuie subliniat următorul aspect: chiar dacă riscul politic priveşte evoluţiile politice
şi sociale, acest aspect nu îl face independent de componenta economică a riscului de ţară.
Indicatorii specifici riscului politic se pot grupa în trei mari categorii, în funcţie de
aspectele principale urmărite: situaţia politică internă, situaţia socială şi relaţiile externe.
3.1. Situaţia politică internă
Înţelegerea situaţiei politice interne are o importanţă vitală pentru un analist al riscului
de ţară. Elementele esenţiale care trebuie luate în considerare analizează următoarele structuri
politice, considerate cele mai importante: instituţiile oficiale ale statului, personalităţile
existente şi mecanisele politice de control. La acestea se adaugă (de către unii autori) şi
structura pe clase sociale, dar, întrucât această structură are, prin ea însăşi, conţinut,
importanţă şi implicaţii specifice, se preferă abordarea ei separată de structurile politice.
Instituţiile oficiale ale statului care prezintă interes deosebit în analiza riscului de ţară
sunt: instituţiile constituţionale, serviciile guvernamentale, armata, biserica, sindicatele şi
Banca Centrală.
În anumite ţări personalităţile publice conducătoare au jucat un rol important în ritmul
şi modelul dezvoltării economice, aşa cum este el perceput de către bănci.
Implementarea unor politici economice eficiente depinde de sistemul şi mecanismele
de control. Deşi acestea diferă în funcţie de natura regimurilor şi a politicilor urmate se pot
identifica anumite aspecte comune, prezente mai mult sau mai puţin în toate ţările: sprijinul
popular, represiunea, influenţa opoziţiei.16
3.2. Situaţia socială
Analiza mediului social presupune în primul rând observarea structurii pe clase sociale
din ţara respectivă. În general, în fiecare ţară pot fi întâlnite combinaţii ale următoarelor
grupuri sociale: mari proprietari rurali, mici proprietari rurali (ţărani) şi muncitori rurali,
oameni de afaceri, clasa mijlocie urbană, muncitorii urbani cu angajare temporară (angajaţii
ocazionali şi cei care practică “munca la negru”), salariaţii din serviciile publice, studenţii.
Analiza claselor sociale oferă informaţii valoroase ce pot fi utizate în determinarea
riscului de ţară. Astfel, interesează apariţia unei elite a clasei muncitoare urbane.
16 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, pp. 93-96
16
Lucrând în sectoarele moderne ale industriei, acest grup se bucură de o securitate mai
mare a locurilor de muncă, de salarii mai bune şi de o poziţie socială mai înaltă decât în cazul
muncitorilor ocazionali sau a celor din sectoarele tradiţionale. Importanţa acestui segment
social creşte pe măsura creşterii sectorului modern, iar în ţările cu mişcări sindicale puternice,
poate deveni o forţă politică majoră.
Prezintă interes şi dezvoltarea şi dimensiunea clasei mijlocii, adică a unui grup (din ce
în ce mai mare ) cu venituri relativ ridicate. Analiştii politici sunt de părere că existenţa unei
clase mijlocii mai cuprinzătoare măreşte şansele unei democraţii reale şi stabile.
Pe lângă aceste elemente, la stabilirea riscului de ţară se utilizează indicatorii statistici:
- indicatori care să reflecte nivelul de trai.
Din sistemul deosebit de complex de indicatori care reflectă nivelul de trai, se
utilizează îndeosebi: indicele costului vieţii, salariul mediu real, indicatorii consumului
populaţiei (valoric şi în unităţi fizice), indicatori ai condiţiilor la locul de muncă, politica de
ajutor social, şi, nu în ultimul rând, indicatorii nivelului cultural al populaţiei (gradul de
alfabetizare).
- gradul de urbanizare;
- caracteristicile culturale şi demografice care pot pune în evidenţă existenţa unor
tensiuni rasiale, etnice, religioase, culturale etc.
3.3. Relaţiile externe
Există patru tipuri de factori externi care pot prezenta importanţă pentru o ţară:
3.1 Instabilitatea politică în zonă
Acest factor poate afecta o ţară datorită posibilităţii declanşării unui război, modificării
graniţelor sau a unor lovituri de stat sprijinite din exterior.
3.2 Apartenenţa la categoria ţărilor cu o importanţă strategică;
3.3 Apartenenţa la grupări şi organizaţii politice;
3.4 Efectul instabilităţii economice externe.17
17 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, pp. 23-24
17
Cap. 4 Metode de analiză a riscului de ţară
Metodele de analiză a riscului de ţară, metode având drept scop măsurarea, evaluarea
riscului de ţară, au cunoscut o dezvoltare semnificativă în ultimele două decenii. Aceste
metode se bazează pe două abordări fundamental diferite:
- abordarea ordinală, care presupune stabilirea unei ierarhii a statelor monitorizate în
funcţie de nivelul riscului de ţară;
- abordarea cardinală, care urmăreşte calcularea cât mai exactă a probabilităţilor de
apariţie a pierderilor pentru fiecare situaţie ce ar duce la materializarea riscului de ţară.
18
Metodele de analiză din prima categorie ( de exemplu, clasamentul de risc) prezintă
avantajul simplităţii şi rigurozităţii la care se adaugă şi posibilităţile unei analize comparative.
Metodele cardinale sunt mai dificile şi mai subiective, având avantajul de a furniza
evaluări clare ale pierderilor asociate unui contract.18
Cuantificarea şi evaluarea riscului de ţară urmăreşte întocmirea unui clasament al
riscului de ţară, care să constituie un cadru optim pentru efectuarea de comparaţii
internaţionale, necesare unei politici coerente de orientare a exportului. În acest sens se pot
folosi cinci grupe de indicatori relevanţi pentru riscul de ţară, fiecărui indicator acordându-i un
punctaj, după o scară valorică prestabilită. Suma tuturor punctajelor asociate indicatorilor,
constituie punctajul total al ţării respective, care se poate situa între 0, valoare corespunzătoare
unui risc maxim, şi valoarea de 100, corespunzătoare unui risc minim.
Principalele grupe de indicatori au în vedere:
A. Performanţa economico-socială, cu o pondere de 25 %;
B. Politica economică, cu o pondere de 10 %;
C. Situaţia balanţei de plăţi externe, cu o pondere de 20 %;
D. Situaţia datoriei externe, cu o pondere de 25 %;
E. Conjunctura social-politică, cu pondere de 20 %.
Urmare a punctajului obţinut, fiecare ţară se încadrează într-o clasă de risc:
Clasa A (81 – 100 puncte) corespunde unui nivel minim al potenţialului de risc de ţară.
Protecţia nu este necesară.
Clasa B (66 – 80 puncte) corespunde unui nivel bun al potenţialului de risc de ţară.
Protecţia este opţională , sunt posibile pierderi reduse.
Clasa C (45 - 65 puncte) corespunde unui nivel critic al potenţialului de risc de ţară.
Sunt posibile pierderi mari. În cazul operaţiunilor comerciale pe termen scurt se recomandă
folosirea acreditivului irevocabil confirmat, iar pentru cele pe termen lung este necesară o
garanţie guvernamentală.
Clasa D (35 - 44 puncte) corespunde un nivel mare al potenţialului de risc de ţară
Pierderile pot fi totale. Pentru proiectele pe termen lung este indicată o perioadă de aşteptare.
18 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, p. 99
19
Clasa E (0 - 34 puncte ) corespunde unui nivel maxim al potenţialului de risc de ţară.
Datorită insolvabilităţii pieţei, se recomandă, cel puţin pe termen scurt, evitarea oricăror
tranzacţii economice.19
Clasamentul de risc reprezintă o ierarhizare a ţărilor analizate în funcţie de nivelul
riscului de ţară şi constituie un instrument eficient pentru urmărirea comparativă a evoluţiei
ţărilor monitorizate în scopul fundamentării deciziilor cu caracter strategic. Toate instituţiile
care se preocupă de analiza riscului de ţară elaborează clasamente de risc. Evident, fiecare din
aceste clasamente are un anumit grad de relativitate, datorită subiectivităţii inerente a tehnicii
de lucru utilizate, care implică multe raţionamente de ordin calitativ. Mai mult, fiecare
clasament reflectă, în mod indirect, interesele instituţiei care l-a realizat, cât şi poziţia ţării
acesteia pe arena internaţională.
Unul dintre cele mai notorii clasamente de risc îl constituie cel elaborat de revista
britanică “Institutional Investor”, obţinut ca o medie a estimărilor realizate de 80- 100 de
instituţii financiar- bancare şi care reprezintă o referinţă pentru toate mediile internaţionale de
afaceri.20
Cap. 5 Concluzii
Intensificarea tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale au făcut din analiza
riscului de ţară un element important în luarea deciziei de alocare a capitalului în spaţiu
internaţional.
În general, riscurile asociate finanţării internaţionale au în vedere bonitatea sau
solvabilitatea unui potenţial debitor. Riscul de ţară măsoară abilitatea unei ţări de furniza
companiilor private rezidente sau nerezidente precum şi entităţilor guvernamentale valuta
necesară derulării activităţii acestora. Această abilitate se referă pe de o parte la
convertibilitatea monedei naţionale într-o altă monedă şi pe de altă parte are în vedere riscul
19 Nisipeanu Nicoleta, Gestiune bancară, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, pp. 38-3920 Dedu Vasile, (2003), Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, pp. 183-184
20
de transfer de profituri şi plăţi în afară (aferente unor credite externe sau contracte
comerciale).
Un risc de ţară ridicat se traduce prin reducerea semnificativă a capacităţii filialelor
companiilor străine sau chiar a companiilor rezidente de a cumpăra de la băncile comerciale
sau de la autoritatea monetară valuta necesară îndeplinirii obligaţiilor faţă de partenerii
comerciali, creditorii sau investitorii străini.
O componentă aparte a riscului de ţară (riscul suveran) măsoară capacitatea unei ţări de
a-şi plăti serviciul datoriei externe. Riscul de ţară, adesea şi în mod eronat, este confundat cu
riscul politic sau cu riscul suveran.
Riscul de ţară poate fi generat de o multitudine de fenomene economice, politice sau
sociale. Analiza riscului de ţară vizează analiza acestor fenomene prin prisma efectelor
generate de acestea asupra capacităţii de onorare a obligaţiilor asumate faţă de entităţi străine.
Există o mare varietate de interpretări teoretice şi modele de analiză a riscului de ţară,
dar nu există încă un consens în ceea ce priveşte cea mai bună metodă de analiză. Rezultatele
analizelor empirice sau cantitative ale riscului de ţară depind în mare măsură de modele
utilizate, de calitatea informaţiilor utilizate, de modul de interpretare al rezultatelor. Cea mai
mare parte a modelelor de analiză au în vedere dezechilibrele potenţiale ale balanţei de plăţi
externe şi a modului cum sunt finanţate acestea.
21