Post on 08-Aug-2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Master ID: Devianţă, Criminalitate, Prevenire şi Intervenţie Socială
OPINIA PUBLICĂ, JUSTIŢIA
SOCIALĂ ŞI CRIMINALITATEA
Prof.univ.dr.
SEPTIMIU CHELCEA
Ghiţulescu M. Anne-Elise
2005
2
PERCEPŢIA DEŢINUTULUI
FAŢĂ DE REGIMUL DE DETENŢIE
ŞI
FAŢĂ DE PROCESUL DE REEDUCARE
- r e f e r a t -
3
Educaţia în mediul penitenciar.
Activitatea educaţională desfăşurată într-o unitate penitenciară este un
proces complex, necesitând o cunoaştere permanentă a deţinuţilor şi a mediului
în care trăiesc ei, în vederea adaptării metodelor pedagogice la particularităţile
fiecărei persoane care beneficiază de pe urma unei astfel de iniţiative.
Dacă la întrebarea „De ce este necesară pregătirea şi perfecţionarea celor
care lucrează în penitenciare?” este uşor de răspuns, nu acelaşi lucru se întâmplă
când trebuie arătat cum să facem aceasta, care sunt disciplinele de relaţie directă
cu munca de zi cu zi într-o închisoare.
Umanizarea penalităţii a devenit o constantă în viaţa socială
contemporană, dar în universul de discurs s-a produs o rocadă semnificativă:
„Cum să-i pedepseşti pe cei care încalcă legea?”, a trecut înaintea lui „De ce?”
Procesul de formare al personalului de penitenciare este dificil, dacă
încercăm să creăm o corespondenţă între ceea ce este efectiv un lucrător de
penitenciare şi ceea ce credem că trebuie să cunoască şi să facă, dificultăţile se
multiplică şi mai mult.
De la imaginile artificial frumoase şi romantismul steril în materie de
formare a personalului, la competenţa vizibilă, maniere agreabile, transparenţă,
neutralitate binevoitoare, înţelegere corectă a timpurilor în care trăim, de la
convingerea că este şi trebuie să rămână un umil subordonat la concepţia
conform căreia ce faci este o muncă de terapie socială, că reglementările în
vigoare au o limită dincolo de care trebuie să se descurce singur, orientat doar la
valorile în care crede, este un drum lung.
De la poziţia formală, detaşată, indiferentă faţă de deţinut, la viziunea
globală asupra locului şi rolului instituţiei în cadrul mecanismelor de apărare
socială şi efortul de a face din penitenciar într-adevăr un loc unde se renaşte,
este iar o cale lungă.
A avea o înaltă idee despre viaţă şi om conduce spre frământări
interioare, când eşti pus în situaţia de a administra existenţe care, temporar, au
valoare diminuată.
4
A fi partener cu deţinuţii, de viaţă, înseamnă în primul rând a le fi
superior în universul sufletesc, iar dacă penitenciarul este deseori o frontieră a
civilizaţiei, a-ţi face datoria, înseamnă, înainte de toate, a fi om.
Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor şi ale
normelor de convieţuire socială presupune din partea personalului cunoştinţe
aprofundate de psihologie.
Prin activitatea sa, educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a
deţinutului, să stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele personalităţii
acestuia, să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după
executarea pedepsei.
Cu toată multitudinea diferenţelor individuale conduitele, şi acţiunile
educatorilor, au anumite trăsături comune care pot servi la conturarea unor
tipuri şi pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Câteva dintre
acestea sunt:
Educatorul amabil – amabilitatea permite deţinuţilor să se exprime
liber iar educatorul poate să sesizeze mai bine particularităţile psihologice ale
subiectului.
Educatorul autoritar – caută să-şi impună o limită a lui. Sigur pe
sine, „îşi fixează subiectul”, dorind să-l domine.
Educatorul cabotin – în mod normal, orice educator trebuie să fie şi
un bun actor, să poată simula nerăbdarea, simpatia, fără a-şi pierde vreodată
sângele rece.
Educatorul vorbăreţ – emite un adevărat potop de cuvinte, întrerupe
des deţinutul, propune exprimări mai potrivite din punctul lui de vedere,
anticipează cu voce tare ce vrea să spună subiectul mai departe.
Educatorul patern – dat fiind specificul relaţiei deţinut-educator,
există posibilitatea ca primul să adopte o poziţie infantilă în relaţia cu cea a
„tatălui”.1
Particularităţi ale relaţiei educator-deţinut.
Mijlocul de relaţionare al educatorului cu deţinutul îl constituie
convorbirea. Aceasta nu trebuie înţeleasă ca răspunsurile unuia la întrebările
celuilalt, ci ca un proces complex, cu eşecuri posibile de o parte şi de alta.
1 Gheorghe Florian, „Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
5
Educatorul va fi întotdeauna în avantaj, deoarece în baza datelor pe care
le deţine, va şti cum să conducă discuţia, la ce probleme să ceară mai multe
detalii, când să avertizeze deţinutul că s-a îndepărtat prea mult de linia
adevărului etc.
În baza celor ştiute, educatorul îşi va putea păstra răbdarea pe tot
parcursul discuţiei. De la început se urmăreşte câştigarea încrederii deţinutului
şi cunoaşterea cât mai profundă a acestuia, mai ales sub aspectul „planului de
viaţă, al autoevaluării, al integrării lui în viaţa socială.”
Manifestarea deschisă a încrederii educatorului în deţinut este esenţială în
structurarea unei relaţii pozitive în sens reeducativ. În majoritatea cazurilor
autodezvăluirea depinde de modul în care deţinutul percepe educatorul, de
prestigiul acestuia, de contextul în care se solicită informaţiile, de gradul de
cointeresare a deţinutului în acţiunea de cunoaştere de către alţii a vieţii sale, de
tipul său de personalitate, de experienţa lui în dialog cu alţii.
„Presupun că factorul cel mai important în determinarea permisivităţii
subiectului la acţiunea de cercetare este dat de relaţia pe care subiectul o
percepe între actul de cunoaştere al cărui obiect el este şi efectele acestuia
asupra sa, pe de o parte, şi perceperea propriilor sale interese, pe de altă parte.”2
În prima convorbire, cu un deţinut, educatorul îi cere să exprime cât mai
amănunţit biografia sa, să stabilească toate relaţiile pe care le consideră
justificate între infracţiune şi împrejurările vieţii sale.
Educatorul nu întrerupe relatarea dar intervine episodic prin scurte
întrebări, sugerând dezvoltarea unor probleme, alteori sintetizând o zonă a
relatării.
Convorbirea cu deţinutul are o direcţie concentrică: de la expunerea
faptelor trecute spre prezent, de la considerarea mediului său spre considerarea
sa, de la prezentarea unor probleme periferice la analiza personalităţii sale.
Destăinuirea faptelor legate de infracţiune va fi deci o continuare firească
a celor povestite până atunci unui om, educatorul, interesat să-i cunoască
întreaga viaţă.
Întrebările adresate deţinutului sunt clar formulate, fără a se face
comentarii inutile care pot schimba sensul întrebăriin iniţiale.
Dacă apar momente de tăcere în dicursul deţinutului, acestea nu sunt
suprimate imediat, deoarece ele reprezintă deseori un mod de comunicare cu 2 C.Mamali, „Inter cunoaştere”, Editura Ştiinţifică, 1974, pag.22-23.
6
multiple sensuri ce trebuie descifrate de educator: uneori tăcerea poate fi
tensionată, alteori meditativă, alteori cu potenţial exploziv sau perplex.
Educatorul observă cu atenţie comportamentul deţinutului, gesticulaţia şi
mimica ce însoţeşte discursul, modul de exprimare, vocabularul folosit,
modificările şi intensitate ale monologului, temele accentuate, repetările.
Pe baza tuturor acestor informaţii, precum şi a celor rezultate din
examenul psihologic şi din ancheta socială se reconstituie imaginea pe care
infractorul o are despre sine şi despre ceilalţi, poziţia sa faţă de viaţă, legăturile
intime dintre infracţiuni şi personalitatea sa.
În a doua etapă a dialogului, educatorul trece la utilizarea datelor pentru
clarificarea tuturor aspectelor care prezintă semne de întrebare în cadrul uneia
sau mai multor convorbiri.
Nevoile educaţionale ale deţinuţilor şi utilitatea programelor
educative din penitenciare.
Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de
oriunde: şansa de a munci nu există decât pentru puţini deţinuţi şi de obcei
pentru perioade scurte de timp. În general, între 80 şi 90 % din deţinuţi stau în
penitenciare fără să facă ceva deosebit.
Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educaţia: ea nu face altceva
decât să „fixeze” individul într-un loc o anumită perioadă de timp.
Dar în tot acest interval, sunt atâtea de făcut în registul uman, încât nu
reuşeşti să faci ceva într-adevăr folositor decât pentru puţini deţinuţi şi anume
ameliorarea cunoştinţelor şcolare, optimizarea deprinderilor sociale, creşterea
abilităţilor fizice, descoperirea şi amplificarea unor aptitudini.
Cea mai importantă construcţie va fi voinţa morală de a fi un tată mai
bun, un soţ bun, un cetăţean bun, un deţinut bun. O asemenea calificare nu este
atestată printr-un certificat oficial, dar ea contribuie la dezvoltarea unui om
întreg într-un context instituţional care nu pare potrivit acestui scop.
Dacă scopul aşteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este
reducerea recidivei, se va considera că eficienţa programelor educative şi
terapeutice va fi măsurată prin numărul deţinuţilor reveniţi în închisori.
Experienţa practică din penitenciare arată că există o serie de condiţii care
au un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a
personalului, o politică educaţională adecvată, existenţa unei concepţii bazate pe
7
ideea de tratament şi ameliorare umană, o structură organizaţională gândită,
pentru suport şi progres uman.
Sunt necesare evaluări aprofundate ale deţinuţilor înainte, în timpul şi
după programul educativ sau terapeutic în care au fost incluşi.
Unii deţinuţi prezintă tulburări de personalitate care se asociază aproape
sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală greoaie, recurgerea la forţă
şi minciuni pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii evidente ale
personalităţii, toate acestea putând explica eşecul oricărei forme de terapie în
mediul carceral.
Toate acestea conduc spre o serie de principii obligatorii pentru
programele corecţionale într-adevăr folositoare:
un fundament teoretic solid
intervenţie plecând de la factorii criminogeni specifici
achiziţionarea aptitudinilor sociale şi a stăpânirii de sine
motivare şi formarea personalului potrivit, neutralizarea influenţelor
nocive pe perioada programului
recurgerea la sprijinul familiei
evaluarea schimbărilor observate în comportamentul deţinuţilor şi
introducerea elementelor de prevenire a recăderilor3.
Factorii care condiţionează realizarea unor programe eficace în
penitenciare conform lui Paul Gendreau şi Claire Goggin sunt cele referitoare
la:
evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deţinut (vârsta) şi a celor
dinamici (criminogeni), care pot influenţa evoluţia tratamentului; cei doi
cercetători propun programe diferenţiate pentru delincvenţii cu risc înalt de
recidivă (programe intensive).
caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen
lung (3-4 luni) este cea mai indicată; tratamentul va fi personalizat şi axat pe
întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale.
factorii legaţi de contextul general, credibilitatea celui care a început
programul, pregătirea personalului şi aptitudinile de consiliere, supravegherea
3 Friedrich Lösel, „Des programmes correctionelles efficaces”, (În Forum Recerce sur l’actualité correctionelle, vol.8, nr.3, septembrie 1996, revistă editată de Serviciul Corecţional Canadian).
8
schimbărilor care apar la deţinuţi în cursul programului, şi mai ales după
program.
Ca regulă generală, programele derulate în mediul natural al
delincvenţilor (modelul socioecologic) oferă rezultatele cele mai convingătoare
privind readaptarea4.
Există mai multe motive de satisfacţie pentru ansamblul programelor care
se desfăşoară în penitenciarele româneşti.
În primul rând, şi cea mai evidentă, este contribuţia întregului personal
din serviciile şi birourile socio-educative la sporirea umanităţii din oamenii
care ispăşesc pedepse privative de libertate: educatorii îmbogăţesc zi de zi
mediul de viaţă în care trăiesc deţinuţii, promovează valorile morale în relaţiile
interumane, aduc speranţa şi liniştea într-un univers turbulent şi deprimant.
În al doilea rând, activităţile organizate sunt un prilej de bucurie pentru
deţinuţi şi minori; se întâlnesc oameni din afara penitenciarelor având idei noi
despre evenimentele vieţii din afară, află lucruri utile despre cum se poate trăi
cinstit în lumea de azi, rămân în contact cu familia şi alţii care le vor binele.
În al treilea rând, educatorii din penitenciare şi centrele de minori sunt
adevăraţi modelatori de conştiinţe: ei le oferă programe pentru dezvoltarea
nivelului cultural, îi îndeamnă să participe la activităţi artistice şi sportive în
care îşi pot descoperi aptitudini nebănuite, le facilitează drumul spre bibliotecă
şi chiar spre scris.
În al patrulea rând, prin modul cum sunt concepute activităţile şi
numărul mare de deţinuţi cuprinşi, se realizează o reducere a vulnerabilităţii
lor sociale şi psihologice: învăţarea scris, cititului sau a unei meserii,
acumularea de cunoştinţe, înţelegerea propriilor dizarmonii ale personalităţii,
experimentarea unor modalităţi neconflictuale de a rezolva problemele
cotidiene, optimizarea posibilităţilor personale de a găsi de lucru, preţuirea
culturii şi tradiţiilor noastre, se constituie în modalităţi eficace de a dezvolta
calitatea umană a deţinuţilor.
În al cincilea rând, activităţile la care participă deţinuţii sunt un îndemn
la meditaţie asupra vieţii pe care au dus-o dar mai ales asupra celei de după
liberare; a înţelege dificultăţile lumii în care trăim, a medita la sursele răului şi
modul în care te poţi distanţa de el, a defini corect fericirea, a nu te lăsa pradă
cinismului şi resemnării.
4 Ibidem, pag.39-40.
9
Întregul ansamblu al activităţilor cultural-educative, sportive şi
psihoterapeutice au ca scop maturizarea spirituală a deţinuţilor şi
construcţia unei moralităţi funcţionale după liberare.
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul
penitenciar impune, două genuri de probleme:
de adaptare la normele de viaţă;
de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.
Posibilităţile educative ale demersului etic sunt condiţionate în
penitenciar de factori a căror acţiune este greu de contracarat.
Moralitatea majorităţii deţinuţilor relevă o contradicţie între conştiinţa lor
morală şi manifestările lor morale: ei cunosc ce este bine şi criteriile după care
sunt apreciaţi, dar obiectivele urmărite, mijloacele folosite şi timpul acordat
realizării acestora nu se încadrează în limitele acceptate social.
Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morală
autentică din partea deţinuţilor.
Raporturile interumane ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de
privarea de libertate şi frustrarea afectivă. Aceasta face ca raporturile dintre
indivizi să fie determinate de interese materiale imediate care alterează
substanţial ambianţa morală în cadrul colectivului de deţinuţi.
În aceste condiţii, cu greu poate fi vorba de existenţa sau menţinerea unor
deţinuţi cu atitudini exemplare pentru restul condamnaţilor.
Existenţa dificultăţilor nu se rezumă doar la contextul social în care
trăiesc deţinuţii ci se extinde şi la universul lor cultural. Fiind reduse ca
amploare şi profunzime, relaţiile interindividuale coboară la nivelurile
inferioare iar comunicarea între deţinuţi rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute
şi dispoziţiei de moment.
Astfel, voinţa de a fi moral nu primeşte sprijin decât din partea cadrelor,
şi rareori din aceea a deţinuţilor. Fiind veşnic interesaţi de aspectele personale şi
materiale, nu mai rămâne loc pentru soluţii morale la problemele cotidiene.
Voinţa de a obţine un beneficiu este mai mare decât a fi moral.
Structura dinamică a conştiinţei morale are la bază mentalităţile,
convingerile şi concepţiile persoanei, ele determinând scopurile proiectate de
individ prin mobilizarea voinţei morale, ce “trece” în intenţii şi de aici la actul
moral.
10
În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalităţii
deţinuţilor este nevoia de perfecţionare morală, de reconstituire a unui sistem de
valori, funcţional şi mobilizator, în paralel cu activizarea încrederii în sine şi în
viitor, cu corectarea atitudinii faţă de muncă, lege şi pedeapsă.
Cu cât deţinuţii vor înţelege mai repede că faptele morale le asigură
acceptarea din partea celorlalţi, liniştea interioară şi sentimentul participării, cu
atât deschiderea lor la procesul de reeducare este mai largă şi mai eficace.
În urma acestor consideraţii s-a organizat în 1997 un Sondaj de Opinie
privind percepţia deţinuţilor faţă de mediul penitenciar.
S-a urmărit:
stabilirea unui inventar de indicatori ai gradului de sănătate morală, cu
care se prezintă deţinuţii la intrarea în penitenciar.
realizarea unui instrument capabil să pună în evidenţă diferitele
aspecte ale moralităţii deţinuţilor.
Lotul investigat a cuprins 150 de subiecţi: 135 bărbaţi, dintre care 29
recidivişti, 39 nerecidivişti, 57 preventiv şi 15 femei.
Metodele utilizate în recoltarea datelor au fost: analiza documentară
(dosarul de penitenciar), interviul, chestionarul.
S-au asigurat răspunsuri sincere din partea deţinuţilor, prin discuţii
introductive deschise, privind mediul de detenţie, cauzele comiterii
infracţiunilor şi mijloacele de reeducare a deţinuţilor.
Chestionarul a cuprins afirmaţii faţă de care deţinuţii trebuiau să-şi
exprime acordul sau dezacordul prin DA sau NU.
Iată cele 7 probleme puse în faţa deţinuţilor chestionaţi:
1. Când eşti în penitenciar nu trebuie să te gândeşti la cum va fi viaţa în
libertate.
2. Perioada petrecută în detenţie va influenţa în rău viaţa mea viitoare.
3. În condiţiile actuale, izolarea severă este grea.
4. Nu îmi fac probleme despre modul cum voi fi pedepsit disciplinar.
5. Nu mă interesează liberarea condiţionată.
6. Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face proiecte serioase.
7. Lucrul cel mai important în viaţă este să fac doar ce-mi place.
11
Pentru orice om, privarea de libertate, în mediul penitenciar constituie o
situaţie deosebită, cu amplă rezonanţă în modul său de viaţă, atât pe perioada
detenţiei, cât şi după aceea, în perioada de libertate.
Atâta timp cât individul se află în locul de detenţie, între oameni care,
asemenea lui au comis fapte antisociale, dificultăţile cele mai mari sunt
localizate mai ales în exterior, în relaţiile cu cei din jur.
În contactul cu ceilalţi deţinuţi, remuşcările, autoacuzările declarate sau
chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale
faptelor comise, fabricate în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi
oferă raţiuni disculpabilizante.
Specific pentru mentalitatea celui aflat în executarea unei pedepse
privative de libertate este faptul că odată ajuns în penitenciar, marea majoritate
a deţinuţilor se gândesc cum va fi după liberare.
Astfel, 80 % dintre tinerii între 18 şi 21 de ani se gândesc la cum va fi
după liberare, 90 % dintre cei cuprinşi între 22 şi 25 de ani, iar restul de deţinuţi
în proporţie de 100 %.
Pe categorii penale, pe tinerii recidivişti între 18 şi 21 de ani îi interesează
viaţa după liberare în proporţie de 66 %, spre deosebire de ceilalţi deţinuţi pe
care în proporţie de 100 % îi interesează viitorul după liberare (tabelul nr.3).
Tinerii preventivi se gândesc la viitorul lor în proporţie de 69,2 %, cei
cuprinşi între 18 şi 21 de ani, 93,3 % între 22 şi 25 de ani şi 100 % cei care au
depăşit vârsta de 26 de ani (tabelul nr.1).
Pe deţinuţii nerecidivişti, în proporţie de 100 % îi interesează cum îşi vor
organiza viaţa după liberare (tabelul nr.2).
Acelaşi lucru se poate spune şi despre deţinutele femei, cu excepţia celor
preventive, care în proporţie de 93,7 % se gândesc la cum va fi după liberare
(tabelul nr.4).
La întrebarea legată de “perioada petrecută în detenţie va influenţa în rău
viaţa viitoare” avem următoarele date:
la bărbaţi, cei mai convinşi de acest lucru sunt deţinuţii cuprinşi între
22 şi 25 de ani – 94 %; cei între 26 şi 35 de ani – 72 %; tinerii între 18 şi 21 de
ani – 64 %.
deţinuţii de peste 36 de ani în proporţie de 48 % sunt convinşi că
detenţia nu le va influenţa în rău viaţa viitoare.
12
Luaţi pe categorii penale, cei mai puţin afectaţi de perioada petrecută în
detenţie sunt arestaţii preventiv cu vârste de peste 36 de ani (tabelul nr.1),
deţinuţii recidivişti între 22 şi 25 de ani (tabelul nr.3), şi nerecidiviştii de peste
26 de ani (tabelul nr.2).
În ceea ce priveşte deţinutele femei, cel mai puţin afectate par
recidivistele şi arestatele preventiv (tabelul nr.4).
La o analiză atentă constatăm că, în general, oamenii care nu îşi fac
proiecte au convingerea intimă că realizările lor nu sunt rodul propriilor eforturi,
ci ţin mai mult de ceea ce le este dat.
Atitudinea lor poate fi comparată cu a paiului pe apă, care se lasă dus, el
neputând face nimic altceva decât să se îndrepte încotro curge apa.
La întrebarea legată de “izolarea severă este grea” avem următoarele date:
la bărbaţi, cei mai convinşi de acest lucru sunt deţinuţii între 22 şi 25
ani – 92 %.
pe categorii penale, izolarea severă este considerată grea de deţinuţii
recidivişti între 22 şi 35 ani (tabelul nr.3); deţinuţii nerecidivişti între 26 şi 35 de
ani – 100 % (tabelul nr.3) şi arestaţii preventiv între 22 şi 25 de ani – 93,3 %
(tabelul nr.1).
cei mai puţin afectaţi de izolarea severă sunt tinerii între 18 şi 21 de
ani şi deţinuţii peste 46 de ani.
la femei, deţinutele nerecidiviste – 100 % suportă cel mai greu
izolarea severă, spre deosebire de cele recidiviste, care suportă mai uşor această
măsură disciplinară (tabelul nr.4).
Referitor la problema pusă în discuţie: “nu îmi fac probleme despre
modul cum voi fi pedepsit disciplinar” constatăm că:
tinerii cuprinşi între 18 şi 21 de ani îşi fac cele mai puţine probleme –
60 %, în comparaţie cu deţinuţii de peste 46 de ani – 100 %.
pe categorii penale, constatăm că tinerii între 18 şi 21 de ani,
indiferent de categoria penală nu îşi fac probleme despre modul cum vor fi
pedepsiţi disciplinar.
tot la categoria “fără probleme” se încadrează şi deţinuţii nerecidivişti
între 35 şi 45 de ani (tabelul nr.2).
cunoscând consecinţele pe care le are un raport de pedepsire, deţinuţii
recidivişti îşi fac cele mai multe probleme.
13
cu excepţia tinerilor între 18 şi 21 de ani, toţi ceilalţi deţinuţi
recidivişti se feresc de a fi pedepsiţi disciplinar (tabelul nr.3).
La problema “nu mă interesează liberarea condiţionată” se constată:
tinerii între 18 şi 21 de ani sunt mai puţin preocupaţi de viitorul lor, nu
realizează încă gravitatea faptei comise. Indiferent de categoria penală, aceşti
deţinuţi sunt purtaţi de valurile vieţii precum frunza pe apă.
de aceea se poate concluziona că familia, în primul rând şi şcoala, în al
doilea rând, nu i-a pregătit suficient pentru a înfrunta cu bărbăţie viaţa, nu le-a
dezvoltat spiritul şi dragostea de viaţă, de a trăi pe picioarele lor, de a-şi crea o
familie, de a fi folositori societăţii.
este o tendinţă generală la tineri de a trata viaţa foarte uşor şi de a
abandona cu multă uşurinţă munca cinstită, în detrimentul unei vieţi uşoare, cu
toate riscurile ei (tabelele nr.1, 2 şi 3).
la femei, deţinutele recidiviste sunt mai puţin preocupate de liberarea
condiţionată, spre deosebire de arestatele preventiv (tabelul nr.4).
Deşi puţini apreciază că “trăiesc degeaba”, cu cât înaintează în vârstă,
deţinuţii afirmă că “un om deştept trăieşte clipa, iar restul nu-l interesează” şi
“lucrul cel mai important în viaţă este să faci doar ceea ce-ţi place”.
Din nou este confirmată concluzia privind refugierea în prezent a
deţinuţilor, cu deosebire că acum această atitudine se prezintă ca un mod de a
trăi.
În acest mediu spiritual, dezvoltarea condiţiei umane a deţinutului este
îndoielnică. Binele în viaţa de zi cu zi capătă pentru deţinuţi coordonatele
“aici-acum-mie”, tendinţă ce cu greu poate fi modelată.
În opinia condamnaţilor, pedeapsa primită nu este dreaptă (65 % la
bărbaţi şi 61 % la femei), aceasta în condiţiile în care motivaţia infracţională
este mult mai nuanţată decât a surprins sondajul.
Atât la bărbaţi cât şi la femei, problema fericirii nu este redusă doar la
existenţa banului, mulţi dintre cei investigaţi fiind preocupaţi să înveţe cum se
poate trăi cinstit în timpurile de azi, când în general numărul infracţiunilor este
în creştere.
14
Tabelul nr.1
Bărbaţi
Nr.
crt.
Categoria de deţinuţi
Atitudinea faţă de viitor
P R E V E N T I V I
Total18 – 21 ani 22 – 25 ani 26 – 35 ani 36 – 45 ani > 46 ani
Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu
1.Când eşti în penitenciar nu trebuie să te
gândeşti la cum va fi viaţa după liberare69,2 30,8 93,3 6,7 100 0 100 0 100 0 100
2.Perioada petrecută în detenţie va influenţa
în rău viaţa mea viitoare53,8 46,2 86,6 13,4 68,7 31,3 0 100 37,5 62,5 100
3.În condiţiile actuale, izolarea severă este
grea46,1 53,9 93,3 6,7 75,0 25,0 60 40 66,6 33,4 100
4.Nu-mi fac probleme despre modul cum
voi fi pedepsit disciplinar61,5 38,5 80,0 20,0 87,5 12,5 100 0 100 0 100
5. Nu mă interesează liberarea condiţionată 53,8 46,2 100 0 100 0 100 0 100 0 100
6.Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face
proiecte serioase53,8 46,2 86,6 13,4 68,8 31,2 60 40 37,4 62,6 100
7.Lucrul cel mai important în viaţă este să
fac doar ce-mi place46,1 53,9 46,6 53,4 25,0 75,0 20 80 100 0 100
15
Tabelul nr.2
Bărbaţi
Nr.
crt.
Categoria de deţinuţi
Atitudinea faţă de viitor
N E R E C I D I V I Ş T I
Total18 – 21 ani 22 – 25 ani 26 – 35 ani 36 – 45 ani > 46 ani
Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu
1.Când eşti în penitenciar nu trebuie să te
gândeşti la cum va fi viaţa după liberare100 0 100 0 100 0 100 0 100 0 100
2.Perioada petrecută în detenţie va influenţa
în rău viaţa mea viitoare77,7 22,3 88,8 11,2 100 0 100 0 50 50 100
3.În condiţiile actuale, izolarea severă este
grea77,7 22,3 88,8 11,2 100 0 85,7 14,3 58,3 41,7 100
4.Nu-mi fac probleme despre modul cum
voi fi pedepsit disciplinar55,5 44,5 88,8 11,2 100 0 71,4 28,6 100 0 100
5. Nu mă interesează liberarea condiţionată 88,8 11,2 100 0 100 0 100 0 100 0 100
6.Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face
proiecte serioase100 0 55,5 44,5 50 50 71,4 28,6 50 50 100
7.Lucrul cel mai important în viaţă este să
fac doar ce-mi place100 0 33,3 66,7 50 50 71,4 28,6 61,5 38,5 100
16
Tabelul nr.3
Bărbaţi
Nr.
crt.
Categoria de deţinuţi
Atitudinea faţă de viitor
R E C I D I V I Ş T I
Total18 – 21 ani 22 – 25 ani 26 – 35 ani 36 – 45 ani > 46 ani
Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu
1.Când eşti în penitenciar nu trebuie să te
gândeşti la cum va fi viaţa după liberare66,6 33,4 100 0 100 0 100 0 100 0 100
2.Perioada petrecută în detenţie va influenţa
în rău viaţa mea viitoare66,6 33,4 0 100 71,4 28,6 77,7 22,3 60 40 100
3.În condiţiile actuale, izolarea severă este
grea66,6 33,4 100 0 100 0 69,2 30,8 75 25 100
4.Nu-mi fac probleme despre modul cum
voi fi pedepsit disciplinar66,6 33,4 100 0 100 0 100 0 100 0 100
5. Nu mă interesează liberarea condiţionată 66,6 33,4 100 0 100 0 100 0 100 0 100
6.Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face
proiecte serioase100 0 0 100 42,8 57,2 92,3 7,7 60 40 100
7.Lucrul cel mai important în viaţă este să
fac doar ce-mi place66,6 33,4 100 0 14,2 85,8 83,8 46,2 80 20 100
17
Tabelul nr.4
Femei
Nr.
crt.
Categoria de deţinuţi
Atitudinea faţă de viitor
NR. R. PV.
TotalDa Nu Da Nu Da Nu
1.Când eşti în penitenciar nu trebuie să te gândeşti la
cum va fi viaţa după liberare100 0 100 0 93,7 6,3 100
2.Perioada petrecută în detenţie va influenţa în rău
viaţa mea viitoare100 0 25 75 56,2 43,8 100
3. În condiţiile actuale, izolarea severă este grea 100 0 75 25 81,2 18,8 100
4.Nu-mi fac probleme despre modul cum voi fi
pedepsit disciplinar80 20 75 25 75,0 25,0 100
5. Nu mă interesează liberarea condiţionată 80 20 75 25 93,7 6,3 100
6.Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face proiecte
serioase60 40 75 25 81,2 18,8 100
7.Lucrul cel mai important în viaţă este să fac doar
ce-mi place60 40 50 50 56,2 43,8 100
18
Concluziile sondajului:
nemulţumirea cronică a deţinuţilor faţă de condiţiile de viaţă oferite de
mediul penitenciar este o caracteristică definitorie pentru mentalitatea
deţinuţilor. De aceea, vor trebui statuate şi explicate mai bine condamnaţilor
criteriile şi normele după care este perceput modul de viaţă în detenţie, factorii
de care este influenţat, măsurile alternative prevăzute în anumite cazuri, faptul
că în toate unităţile se respectă aceleaşi reglementări.
trei elemente de regim au o importanţă hotărâtoare pentru liniştea
deţinuţilor: asistenţa medicală, starea de igienă şi calitatea hranei.
în penitenciar condiţiile de viaţă nu sunt doar o rezultantă a
prevederilor legale ci un factor determinant pentru realizarea finalităţii sociale a
acestei instituţii.
chiar dacă vor exista, mereu diferenţe între “este” şi “trebuie”, poziţia
individului faţă de autoritate va fi întotdeauna decisă de ceea ce crede că
“merită” să i se dea în împrejurările specifice de viaţă.
Acest lucru este cu atât mai preocupant cu cât modelul de deţinut care
proliferează este din păcate cel de “om centrat pe satisfacţia imediată, care
refuză orientarea pe termen lung, care valorizează nevoile simple, mai ales
biologice şi dă dovadă de o mare doză de egocentrism”.
În aceste condiţii, semnificaţia acordată frustrărilor apreciate ca arbitrare,
într-o perioadă sau alta, va duce mai repede sau mai târziu la tensiuni sau
revolte.
chiar dacă venirea în penitenciar este un eşec de viaţă, după o scurtă
perioadă, deţinuţii reconsideră în general tehnicile de conservare a propriei vieţi,
devenind mai agresivi, consumând în mod excesiv “drepturile” pe care le au,
acestea având un rol compensator pentru toate frustrările inerente statutului de
deţinut.
se remarcă şi apariţia unor false nevoi determinate de relaţiile
nevăzute din lumea condamnaţilor – de exemplu, ţigările pentru cei care nu
fumează dar le folosesc ca monedă pentru a-şi atinge alte scopuri -, nevoi care
amplifică şi mai mult sentimentul de sărăcie al deţinuţilor.
în aceste condiţii, lărgirea gamei obiectelor şi alimentelor ce pot fi
aduse de familie va atenua mult aşteptările deţinuţilor faţă de administraţia
penitenciarelor.
19
pornind de la aceste date, cadrelor din penitenciare le revine sarcina de
a spori calitatea activităţii de reeducare, de multiplicare a activităţilor
cultural-educative şi de a împleti mai strâns munca educativă din timpul
detenţiei cu cea a factorilor ce asigură asistenţa post-penală. În acest sens,
comunitatea trebuie să joace un rol primordial.
este îmbucurător faptul că societatea civilă a început să se implice în
viaţa penitenciarelor, însă numărul voluntarilor care desfăşoară activităţi în mod
regulat este încă foarte mic, în condiţiile în care sunt zeci de deţinuţi care nu
sunt căutaţi de nici un membru al familiei sau de prieten.
Opiniile deţinuţilor privind mesajul reeducativ.
Principalele direcţii ale influenţării în cadrul activităţii de reeducare din
penitenciar sunt:
viaţa profesională – urmărindu-se formarea unui producător de
bunuri sau servicii conştient de locul, rolul şi importanţa socială a muncii sale.
viaţa socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale.
viaţa particulară şi familială – un individ autonom şi un membru de
familie capabil.
viaţa culturală şi activităţile în timpul liber.
Ceea ce creează probleme sunt formele şi mijloacele prin care să se
obţină efectele sociale pozitive cele mai mari în condiţiile în care poziţia
deţinuţilor nu este întotdeauna favorabilă acestui proces.
Scopul principal îl constituie transmiterea unui sistem axiologic umanist
care la nivel individual să fie transformat în acţiune socială acceptată de
colectivitate.
În penitenciar există o serie de factori a căror acţiune este diferită asupra
recepţionării mesajului reeducativ de către deţinuţi.
Între cei cu acţiune favorabilă sunt:
ambianţa de viaţă civilizată chiar în condiţiile privării de libertate.
autoritatea şi prestigiul cadrelor şi prezenţa în rândul celor ce
desfăşoară activităţi cu deţinuţii, a unor experţi în probleme importante pentru
aceştia.
faptul că în activitatea de reeducare a deţinuţilor sunt atraşi chiar unii
dintre condamnaţii ce au pregătire şi aptitudini deosebite.
20
Principalii factori defavorabili acţiunii reeducative în penitenciare sunt:
faptul că deţinuţii nu constituie o masă omogenă, ei acţionând
diferenţiat la activităţile reeducative.
mulţi deţinuţi, apreciind pedeapsa ca fiind prea aspră se închid în faţa
eforturilor reeducative depuse de personal.
deseori este dificil să se creeze publicului penitenciar interesul pentru
o temă reeducativă sau alta, cu atât mai mult cu cât frecvent, modul de adresare
este impersonal iar limbajul este destul de specializat.
Un rol deosebit în reeducare îl are comunicarea.
Comunicarea socială – ce se referă la transmiterea valorilor culturale, a
criteriilor de apreciere şi a normelor sociale de la o generaţie la alta, trebuie
distinsă de comunicare interumană care este un mod fundamental de
interacţiune a persoanelor în vederea obţinerii stabilităţii sau a modificării
comportamentului individual sau de grup.
O comunicare este eficientă când interlocutorii se referă la o problemă
cunoscută, iar prezentarea este inteligibilă şi atractivă.
Dar comunicarea între deţinuţi are un specific aparte prin faptul că se
desfăşoară la diferite nivele în funcţie de dispoziţia şi trebuinţele nesatisfăcute
la un moment dat.
Aceste nivele sunt în ordinea complexităţii:
nivelul corporal (starea de sănătate sau suferinţa fizică)
nivelul instinctual (gradul satisfacerii instinctelor matern, patern,
sexual etc.)
nivelul afectiv (gradul satisfacerii nevoii de afecţiune şi protecţie)
nivelul raţional (determinat de măsura în care individul înţelege
corect ambianţa în care se află).
Interacţiunea va fi deci eficientă dacă cei angajaţi în receptarea de mesaje
se află aproximativ la acelaşi nivel de comunicare.
Având în vedere interdicţiile impuse deţinuţilor – în virtutea statutului lor
de persoane private de libertate – nivelul de comunicare este oscilant iar în
unele grupuri se poate stabiliza la un nivel nefavorabil influenţelor educative.
Astfel, unii deţinuţi din cameră pot transmite mesaje de nivel afectiv în
timp ce deţinuţii care le primesc să fie cantonaţi în momentul respectiv la alt
21
nivel. Va exista astfel un decalaj între emiţător şi receptor care va perturba
comunicarea. Uneori, din această cauză pot apărea conflicte.5
În practică aşteptările cadrelor şi deţinuţilor privind activităţile
cultural-educative, desfăşurate în penitenciar sunt diferite.
Cadrele, urmăresc în principal să menţină un sistem de norme riguros, să
ajute la adaptarea celor de curând intraţi în penitenciar, să formeze opinii
corecte faţă de evenimentele de detenţie şi să le creeze sentimente umane
autentice.
Deţinuţii, urmăresc obţinerea liberării la termen, să alunge plictiseala, să
se sustragă sentimentului de nesiguranţă, să se relaxeze, să evite conflictele, să
ia hotărâri acolo unde există alternative, să-şi lărgească imaginea asupra
realităţii, să înveţe să exercite mai bine anumite roluri sociale (tată, mamă, soţ,
soţie), să-şi satisfacă nevoia de a râde6.
CONCLUZII:
Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa conform unui proiect
de transformare a personalităţii deţinuţilor, dar de-a lungul timpului,
penitenciarul a evoluat de la ceremonia suferinţei ascunsă de o arhitectură
masivă şi apărată de secretul administrării, la o penalitate nediferenţiată,
abstractă şi confuză.
La procedurile represive specifice domeniului penitenciar, ştiinţele umane
în general şi cu deosebire psihologia adaugă pe cele ale medierii, compensării şi
consilierii interumane. Acest lucru nu trebuie să surprindă: pe actuala scenă
socială şi culturală, pentru a înţelege mai bine îndatoririle, trebuie aprofundate
drepturile omului.
Una din particularităţile închisorii rezidă în diversitatea obiectivelor
contradictorii pe care trebuie să le atingă: pedepsirea, intimidarea, readaptarea.
Creşterea numărului de deţinuţi este determinată de sporirea violenţei şi
mai puţin de creşterea criminalităţii în general. De aceea deţinuţii nu reprezintă
întreaga populaţie delincventă ci mai ales infractorii cei mai vulnerabili la
controlul social: minorii, şomerii, străinii.
În acest context combaterea îmbolnăvirii societăţii româneşti într-un mod
simptomatic nu este de prea mare succes. Dimpotrivă ne va duce la o creştere a
5 C.Mircea: “Inter-comunicare” E.S.E., Colecţia Psyché, Bucureşti, 1979, cap.III.6 Dorinţa de joc, glumă, au un rol important în echilibrarea psihică a omului.
22
inegalităţii sociale şi la nelinişte. Dacă nu vom încerca să combatem actuala
inegalitate din societate, ea va deveni o ameninţare la adresa noastră.
Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi
îl face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ce este mai rău, permite
obişnuirea cu acest mediu.
Cu siguranţă efectele succesului sau eşecului tratamentului penitenciar
trebuie privite cu toată atenţia deoarece ele pot difuza şi în anturajul celui
de-abia liberat din închisoare.
În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un
sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite
ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe
patologice.
De aceea sunt necesare speranţe rezonabile privind ritmurile schimbărilor
în instituţia şi microgrupurile carcerale.
Funcţia terapeutică a justiţiei trebuie prelungită şi în timpul pedepsei cu
închisoarea, şi după liberarea deţinutului.
Politica penitenciară va trebui însă abordată în contextul politicii sociale
obişnuite – învăţământ, sănătate, servicii etc. fără a face din ea un domeniu
distinct.
Aceasta înseamnă a recunoaşte că viaţa de zi cu zi dintr-un penitenciar
este mai complexă decât reglementările formulate şi deci, personalul care
lucrează în contact direct cu deţinuţii acţionează în spiritul şi nu în litera lor, că
distanţa dintre scopurile oficial invocate şi cele efectiv atinse este mare şi mai
este mult de făcut în privinţa coerenţei interne a sistemului penitenciar.
23
B i b l i o g r a f i e
Bogdan T. , Santea I., Cornianu R. (1983). Comportamentul uman în
procesul judiciar. Bucureşti. Editat de M. I.
Cario R.- Favard A. M. (1991) . La personalite criminelle. Toulouse.
Editions E R E S
Ciofu I. (1974). Comportamentul simulat. Bucureşti. Editura
Academiei
Davitz J.R. - Balls S.(1978). Psihologia procesului educaţional.
Bucureşti. E.D.P.
Dragomirescu V.(1976). Psihologia comportamentului deviant.
Bucureşti. E.S.E.
Drăgan I., Petroman P., Mărgineantu D. (1992). Educaţia noastră cea
de toate zilele. Timişoara. Editura Eurobit
Gheorghe , Florian. (2003). Fenomenologie Penitenciară. Bucureşti.
Editura Oscar Print
Gheorghe ,Florian. (1996). Psihologie Penitenciară. Bucureşti. Editura
Oscar Print
Golu M.(1975). Dinamica Personalităţii. Bucureşti. Editura GENEZE
De Landsheere V., De Landsheere G.(1979). Definirea obiectivelor
educaţiei. Bucureşti. E.D.P.
Lopez E.M.Y. (1959). Manual de psyhologie juridique. Paris.P.U.F.
Losel F.(1996). Des programmes correctionnels efficaces. in Forum .
Recherche sur l’actualite correctionnelle , vol 8,nr3 , septembrie, revista editată
de Serviciul Corecţional Canadian
Malita M., Botkin J., Elmandjra M.(1981). Orizontul fără limite al
învăţării. Lichidarea decalajului uman. Bucureşti. E.P.
Mamali C.(1974). Inter-cunoaştere. Bucureşti. E.S.
Mărgineanu N. (1991). Amfiteatre în închisori. Cluj Napoca. Editura
Dacia
Mircea C. (1979). Inter-comunicare. Colecţia Psyche. Bucureşti
Pinatel J.(1979). Le criminologie. Paris. Les editions ouvriers.
24
Vlăduţ I. (1994). Introducere în sociologia juridică. Bucureşti. Editura
M.I.
Vlăsceanu M. (1985). Conştiinţă şi cauzalitate. Bucureşti. E.S.E.
25