Post on 13-Jan-2020
Nu m-am oprit asupra acestui
aspect pentru a spune o noutate;
gândesc că orice om de pe pământ
dacă știe ceva despre Dumnezeu,
atunci știe că Dumnezeu are putere.
Mai cu seamă creștinii știu bine
asta. Însă a reflecta la caracterul și
însușirile lui Dumnezeu este
preocuparea oricărui creștin, mai
mult, este o datorie. (Coloseni 3.2).
Și nu numai o datorie, ci și o
plăcere. Un izvor de bucurie. Iată
ce spune psalmistul David, din
experiența lui de om căutător de
Dumnezeu: „Pentru ce te mâhnești
suflete şi gemi înăuntrul meu ?
Nădăjduieşte în Dumnezeu fiindcă
iarăşi Îl voi lăuda; El este
mântuirea mea şi Dumnezeul meu.
Îmi este mâhnit sufletul în mine
Dumnezeule; de aceea la Tine mă
gândesc, din ţara Iordanului, din
Hermon şi din muntele
Miţear.” (Psalmi 42.5-6). Fie că se
găsea în valea Iordanului, că se
găsea sus pe munte sau în alt loc,
David se gândea adesea la
Dumnezeu. Pur și simplu se gândea
la Dumnezeu. Cum este aceea ?
Am întâlnit oameni care spun că
acest lucru este imposibil pentru că
nu avem o imagine a felului în care
arată El. Nu avem cum să ni-L
închipuim. Totuși nu întotdeauna
când ne gândim la cineva, ne vine
în minte imaginea respectivului.
Apoi mulți credincioși mărturisesc
că știu când Dumnezeu „le
cercetează” – ca să folosesc
limbajul bisericesc uzual – prin
aceea că trăiesc un simțământ
extrem de real al apropierii lui
Dumnezeu, simțământ însoțit de o
bucurie aparte, de o pace lăuntrică
greu de explicat în cuvinte. În fond,
frumusețea acestor experiențe
duhovnicești este unul dintre
motivele de căpătâi pentru care
credincioșii mărturisesc că nu
există în lume bucurii și împliniri
ca în pocăință. Și o mărturisesc și
cei care au cunoscut bucuriile lumii
și pot face diferența în deplină
cunoștință de cauză. În afară de
mijloacele simțurilor, ne putem
gândi la Dumnezeu folosindu-ne de
informațiile din Scripturi; Scriptura
oferind detalii despre Dumnezeu cu
putință a fi observate chiar și la
simpla citire; dar sunt în Scripturi și
multe lucruri deosebite despre
Dumnezeu, care se pot deosebi
numai la o citire mai aprofundată și
în mod deosebit atunci când omul
cugetă la cele citite. Desigur că și
natura înconjurătoare ca și
împrejurările vieții deseori oferă
posibilități de a gândi la
Dumnezeu. Ferice de omul care își
presară timpul cu împrejurări în
care gândește la Dumnezeu.
Așadar gândind la Dumnezeu
surprindem degrabă faptul că
Dumnezeu este puternic. Cred că
unul dintre fragmentele biblice care
ilustrează foarte bine acest lucru
este cel din psalmul 115.3:
„Dumnezeul nostru este în cer, El
face tot ce vrea.” Dacă acest lucru
ar fi adevărat despre vreun om,
imaginea creată ar fi una care ar
putea fi definită prin cuvântul
„grozav”. Aceea de a-ți putea
permite orice… Dar Dumnezeu nu
urmărește să fie grozav în înțelesul
omenesc al cuvântului. Când citesc
că Dumnezeu poate face tot ce
vrea, mă gândesc cu bucurie la
faptul că El vrea să ne mântuiască,
să ne ducă în rai. Și dacă
Dumnezeu poate să facă tot ce
vrea, înseamnă că mântuirea mea
este asigurată. Nu se va putea
întâmpla ca la un moment dat
Dumnezeu să spună: „Am vrut să
vă mântuiesc dar a apărut o situație
neprevăzută și nu mai pot !” De
aceea găsim scris: „De aceea şi
poate să mântuiască în chip
desăvârşit pe cei ce se apropie de
Dumnezeu prin El, pentru că
trăieşte pururea ca să mijlocească
pentru ei. Şi tocmai un astfel de
Mare Preot ne trebuia: sfânt,
nevinovat, fără pată, despărţit de
păcătoşi şi înălţat mai presus de
ceruri,” (Evrei 7.25-26).
În afară de mântuire,
Dumnezeul cel atotputernic ia în
calcul și alte lucruri pentru oamenii
credincioși: „Deci ce vom zice noi
în faţa tuturor acestor lucruri?
Dacă Dumnezeu este pentru noi,
cine va fi împotriva noastră? El
care n-a cruţat nici chiar pe Fiul
Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum
nu ne va da fără plată, împreună cu
El, toate lucrurile?” (Romani 8.31-
32). Sau: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi
fiindcă El Însuşi a zis: „Nicidecum
n-am să te las, cu niciun chip nu te
voi părăsi.” Aşa că putem zice plini
de încredere: „Domnul este
ajutorul meu, nu mă voi teme: ce
mi-ar putea face omul?” (Evrei
13.5b-6).
1 Lumina Vechilor Cărări
Puterea lui Dumnezeu
Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Filipeni, cap. 3.21b: „…prin lucrarea puterii pe care o are de a-și supune toate lucrurile.”
2 Lumina Vechilor Cărări
De astfel de cuvinte este
plină Scriptura dar acestea sunt
suficiente pentru a înțelege cât
folos pot avea oamenii prin faptul
că Dumnezeul care este așa de
binevoitor față de noi, poate să facă
toate aceste lucruri. Cu toate
acestea, chiar dacă avem un astfel
de Dumnezeu, nici noi nu ne
considerăm grozavi, în felul în care
obișnuiesc oamenii să se considere
grozavi. Dimpotrivă, înțelegând
voia lui Dumnezeu care urmărește
binele nostru veșnic, ne mulțumim
cu ce avem (Evrei 13.5a), căutăm
să trăim liniștiți și ne vedem de
treburi (1Tesaloniceni 4:11), pentru
că înțelegem că viața de credincios
presupune să trăim pământul ca toți
ceilalți oameni, cu bunele și relele
lui. (Iov 2.10). De aceea măcar că
avem ca Tată un Dumnezeu așa
puternic, în stare să ne izbăvească
de toate, noi străbatem și sănătatea
și boala; și belșugul și neajunsurile;
și aprecierea oamenilor și disprețul
lor și toate câte le oferă viața de
aici tuturor oamenilor. Iar de pe
poziția aceasta de simplu muritor,
credinciosul Îl slujește pe
Dumnezeu; aici este greutatea
lucrurilor. Dacă am fi privilegiați
aici pe pământ din pricină că
suntem copiii lui Dumnezeu, atunci
ar deveni actuală obiecțiunea
satanei: „Şi satana a răspuns
Domnului: „Oare degeaba se teme
Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit
Tu pe el, casa lui şi tot ce este al
lui? Ai binecuvântat lucrul
mâinilor lui şi turmele lui acopăr
ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi
atinge-te de tot ce are şi sunt
încredinţat că Te va blestema în
faţă.” (Iov 1.9-11). În plus, dacă
am fi scutiți de relele vieții,
oamenii ar dori să fie creștini
pentru binele vieții de aici, nu
pentru cer și cu atât mai puțin de
dragul Domnului; și așa ceva
Dumnezeu urăște. (1Corinteni
15.19). Lucrurile acestea fiind de o
însemnătate practică deosebită,
insist în concluzie asupra lor:
Dumnezeu a gândit lucrurile în așa
fel ca credincioșii să aleagă să-L
slujească de pe poziția de oameni
obișnuiți ca toți ceilalți oameni. De
aceea uneori viața decurge ca și
cum nici n-ar exista Dumnezeu în
cer; de aceea deseori credincioșii
au aceeași soartă ca cei
necredincioși; de aceea străbatem
toate neajunsurile vieții ca și cum
Dumnezeu nu vede și nu aude… Ca
în pofida tuturor acestor lucruri, noi
să dovedim că-L iubim pe
Domnul ! Aceștia sunt oamenii
spre care privește cerul cu îngerii
lui; aceștia sunt oamenii care vor fi
încununați acolo…
Ar mai merita menționat un
lucru cu privire la puterea lui
Dumnezeu, dat fiind frământările
din ce în ce mai mari care se
răspândesc pe tot pământul,
amplificate de toate mijloacele
mass-media. Vine al treilea război
mondial !! Din zi în zi nimeni nu se
mai înțelege cu nimeni. Toată
lumea se înarmează… Imagini cu
grozăviile schingiuirilor la care
sunt supuși oamenii de către
semenii lor, înconjură lumea. Unii
dintre cei care au fost pe liniile de
front spun că se petrec bestialități
ca în evul mediu. Eu spun că așa a
fost animalul din om dintotdeauna.
Bătrânii noștri spuneau: războiul
este vremea animalelor ! Nu că n-ar
exista oameni animalizați și în
vreme de pace dar în așa situații
domnește legea și aceștia se tem de
ea. De aceea orice formă de
stăpânire este mai de preferat decât
lipsa unei orânduiri. De aceea
creștinii sunt chemați să se roage
insistent pentru cârmuitorii țării.
Însă în pofida acestui
furnicar de neînțelegeri dintre
conducătorii popoarelor, care crește
ca și un vulcan care dă să erupă,
Scriptura spune: „Domnul
împărăţeşte îmbrăcat cu măreţie;
Domnul este îmbrăcat şi încins cu
putere: de aceea lumea este tare şi
nu se clatină.” (Psalmi 93.1) sau
„Spuneţi printre neamuri:
„Domnul împărăţeşte ! De aceea
lumea este tare şi nu se clatină.”
Domnul judecă popoarele cu
dreptate.” (Psalmi 96.10). Ce face
Dumnezeu cu mingiuca asta pe
care stăm (în cazul în care nu
cumva pământul este plat) și pe
care vrem să o facem praf și
pulbere pentru că fiecare popor
vrea să fie deasupra celuilalt ? Face
ce a făcut de fiecare dată când
oamenii însuflețiți de ură – și ura
vine de la diavolul - s-au căsăpit
unii pe alții: i-a dat diavolului
libertatea ca de pe poziția de
dumnezeu al veacului acestuia, să
nenorocească lumea dar la
momentul hotărât i-a pus hotar:
ajunge, până aici ! Așa că frați: nu
liderii lumii decid soarta
pământului, ci toate se vor petrece
până unde Tata nostru va spune
„Stop !” Și El este Tata nostru !
Slăvit să fie El !
Un ultim aspect cu privire la
Dumnezeul cel atotputernic.
Psalmul 46:10, spune: „Opriţi-vă şi
să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu; Eu
stăpânesc peste neamuri, Eu
stăpânesc pe pământ.” Este un
avertisment. Dacă cineva se
semețește până acolo că ajunge să
se creadă prea înțelept sau prea
stăpân pe idei pe care le consideră
deasupra Scripturii, pe bunuri din
pricina cărora consideră că este
cineva, pe semeni peste care tinde
să decidă cu mândrie, să aibă în
vedere avertismentul de mai sus:
„Opriţi-vă…” Fragmentul biblic
asupra căruia ne-am oprit acum
spunea că Dumnezeu are puterea
„… de a-și supune toate lucrurile.”
Nu încerca marea cu degetul !
Din „Comorile mele ”
În sfârșit ne găsim în mileniul trei, în care de
câțiva ani am pășit împreună cu întreaga omenire. Este
începutul zilei a treia, despre care prorocul Osea în
capitolul 6:2 spune că vom sta înaintea Domnului. Și
Domnul Isus Hristos în Evanghelia după Luca la
capitolul 13:32 a spus că a treia zi va isprăvi lucrarea.
Acestea fiind spuse cu mii de ani înainte, iată-le că le
trăim noi astăzi, fiind în prag de a se împlini.
Avertizările Domnului Isus cu privire la sfârșitul
acestui veac, în Matei capitolul 24 și Luca la capitolul
21, se adeveresc acum mai mult ca oricând prin
evenimentele prorocite de El cu mult înainte, pe care
acum le vedem cu ochii noștri.
Pe lângă toate acestea satana cuprins de o mare
mânie, știind că mai are puțină vreme, dă târcoale ca
un leu care rânește și caută pe cine să înghită prin
înșelăciunea păcatului. De aceea viața creștinului -
având asupra lui toată armătura lui Dumnezeu din
Efeseni capitolul 6 - este într-o continuă luptă cu
puterile întunericului.
Dar atenție foarte mare: nu-i de ajuns să fiu
încins cu adevărul (să nu admit minciuna în viața
mea), nu-i de-ajuns să fiu îmbrăcat cu platoșa
neprihănirii (care se capătă prin credință), nu-i de-
ajuns să fiu încălțat cu râvna Evangheliei păcii (se
poate și râvnă fără pricepere Romani 10:2), nu-i de-
ajuns să am scutul credinței cu care pot stinge toate
săgețile arzătoare ale celui rău, nu-i de-ajuns să am
chiar și coiful mântuirii (adică mărturisesc mântuirea
personală prin credința în Isus Hristos), dacă nu am și
sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu, adică
Sfânta Scriptură, Biblia. Fără această sabie, cu toată
armătura despre care am amintit, numai ne apărăm,
batem pasul pe loc, dar nu înaintăm împotriva
vrăjmașului, pentru că nu avem cu ce lovi. Și satana
este satisfăcut de această stare neputincioasă a multor
creștini din zilele noastre ! De ce am ajuns căldicei?
Pentru că fain-frumos lăsăm sabia acasă, de se pune
praful pe ea și n-o mai luăm cu noi la adunare, de
exemplu. Iar la adunare am conservat sabia de acolo în
vaselina comodității, proiectând-o pe monitor. Acest
comportament de comoditate al multor creștini a
devenit un cancer spiritual mai ales în rândul
tineretului nostru. Peste câțiva ani creștinii
neoprotestanți se vor înstrăina de Biblie, încât greu s-
ar mai descurca în a găsi un capitol sau un verset
oarecare. În țările avansate, dar chiar și în România,
mulți elevi nu știu să facă calcule matematice prin
scris cu mâna, fără calculator, datorită aceluiași motiv.
Așa vom păți și noi cu Biblia, fără monitor. Tehnica
avansată sub masca religioasă a pătruns așa de subtil
în Bisericile creștine, ca mucegaiul într-o cameră plină
cu alimente.
Templul Domnului care este alcătuit din
trupurile noastre, cât și casele de rugăciune unde ne
adunăm, le-am unit cu idolii acestei lumi. Adică
tehnologia a suprimat teologia. Mofturile noastre: ce
avem acasă să vedem și în adunare, ne-au copleșit pe
toți. Ori casa de rugăciune nu este sală de
cinematograf sau club religios, fiindcă acolo este
prezent Domnul Hristos în numele Căruia ne adunăm.
Cel puțin în casa de rugăciune să ne odihnim sufletește
de tot iureșul vieții particulare din societate. Trebuie să
facem deosebire între ce este de preț (templul
Domnului unde este prezent Hristos), și lucrurile ce nu
au valoare înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să
amestecăm paiele cu grâul. „Nu iubiți lumea, nici
lucrurile din lume.” (1Ioan 2:15). Cum dar păzim
piciorul când intrăm în casa Domnului? Ca să aducem
jertfa nebunilor? Cântăm, ne rugăm, spunem poezii,
predicăm cu idoli în inimi și în adunare? Vor fi primite
înaintea lui Dumnezeu toate acestea din partea noastră,
având niște inimi împărțite? Și samaritenii slujeau și
Domnului și idolilor din țările de unde au fost
deportați. (2Împărați 17:33). Sau facem ca evreii de pe
timpul prorocului Ieremia, care se hrăneau cu nădejdi
înșelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului,
Templul Domnului,” ca apoi iarăși să trăiască mai
departe cum vor ei. (Ieremia 7:v4).
În religiile păgâne oamenii credincioși religiei
lor nu-și permit să intre încălțați în a lor temple. Cât
respect din partea lor ! Cum se face că noi creștinii
care deținem adevărul suprem cu privire la planul
dumnezeiesc de mântuire al neamului omenesc, ne
permitem să introducem în templele noastre idolii
moderni ai vremurilor din urmă?
Manifestul creștin al mileniului trei este un
semnal de alarmă, un strigăt în miez de noapte,
noaptea marilor confuzii, cu care actualmente ne
confruntăm.
3 Lumina Vechilor Cărări
Manifestul creștin al
mileniului trei
4 Lumina Vechilor Cărări
Fluviul Dunărea la Porțile de
Fier dă energie electrică pentru
două țări dar când ajunge în delta
ei, se plafonează cu marea, într-un
curs lin și plăcut de parcă s-ar
logodi cu ea (cu marea). Tot așa și
creștinismul neoprotestant la
început era plin de râvna
Evangheliei, rodnici în lucrarea ei,
plini de compasiune și dragoste
pentru cei nemântuiți și nici
pomeneală să cocheteze cu lumea,
cum facem noi cu idolii vremurilor
noastre. Linia de demarcație între
noi și lume parcă tot mai mult se
subțiază. În ce poziție ne aflăm?
Ghicitoarea din cetatea
filipenilor, la prima vedere poza ca
o bună colaboratoare cu apostolii
Pavel și Sila, în lucrarea
Evangheliei. (Fapte 16:17). Tot așa
și monitoarele și televizoarele
introduse în Bisericile noastre, la
prima vedere par să fie de strictă
necesitate în programele (nu în
slujbele divine) ce se desfășoară în
fața ochilor noștri. Dar apostolul
Pavel, fiind înzestrat cu darul
deosebirii duhurilor, a mustrat
duhul de ghicire, eliberând-o pe
femeie. Urmarea? Pavel și Sila au
fost crunt bătuți cu nuiele până la
răni și vânătăi, apoi aruncați în
închisoare cu mâinile și picioarele
în butuci. Dar ei în miez de noapte
cântau cântări de laudă lui
Dumnezeu. Mai departe știm cu
toți istoria lor. Noi avem darul
deosebirii duhurilor? Nu-i așa că
am avea probleme serioase la nivel
de Biserică cu un astfel de dar?
Numai un frate din Biserică de-ar
fi înzestrat cu acest dar, noi toți
ceilalți am fi scutiți de multe
confuzii. Dar și fratele respectiv ar
fi Ieremia doi. Omul lacrimilor !
„Când nu este nicio descoperire
dumnezeiască poporul este fără
frâu.” (Proverbe 29:18).
Să privim lucrurile și în alt
unghi: la fiecare trei ani i se
aduceau lui Solomon, pe lângă cei
666 talanți de aur, maimuțe și
păuni. Maimuța imită ceea ce vede
pe alții făcând: te strâmbi la ea și
ea se strâmbă la tine, îi arăți
pumnul și ea îți arată pumnul și
multe alte chestii din astea. Ea nu
are propria ei inițiativă. Ea numai
imită pe altul. Și monitorul din
casa de rugăciune imită versetele
din Biblie. Monitorul nu e Biblia,
ca s-o răsfoiești cu mâna ta.
Monitorul numai imită Biblia ca
maimuța. Iată ce am băgat în casa
de rugăciune ! Monitorul se mai
aseamănă cu o bombă cu
întârziere. Când nu te aștepți
explodează. Monitorul, pe moment
pare inofensiv dar mai târziu își va
face efectul. Vei întreba cum?
Marea majoritate a frățietății nu va
mai fi capabilă să mânuiască sabia
Duhului. Vor fi niște creștini
neinstruiți. Și satana râde.
Păunul știm cu toții că
simbolizează duhul de mândrie.
Când își înfoaie coada, păunul pare
mai mare decât este el. Și păunul a
pătruns în Bisericile noastre. Cum?
Băgând lumea în Biserică. De
exemplu: de ce să nu fim și noi în
pas cu vremea? (zice păunul).
Chiar vrem să fim rupți de
realitate? (zice păunul). De ce să
nu facem și să nu dregem și noi ca
Biserica numărul cutare? (zice
păunul). De ce să nu
sărbătorim și noi Anul Nou
cu brad în casele noastre și
de ce nu și în casa de
rugăciune? (zice păunul).
De ce fetele noastre când
se căsătoresc să nu aibă în
ziua nunții lor, rochie de
mireasă mai ceva ca
miresele din lume? (zice
păunul) etc. etc. Cum
vorbește păunul? Prin gura
fraților pocăiți-nepocăiți.
Și am uitat ușor sfatul
sfântului apostol Pavel, ca
să rămânem la cele
smerite, pentru că smerenia
merge înaintea slavei pe
când mândria merge
înaintea pieirii. Știm bine
că Dumnezeu stă împotriva
celor mândri dar celor
smeriți le dă har. Așadar în
vremurile de acum,
maimuțele și păunii lui
Solomon au năvălit în adunări sub
masca religiei, mai ceva ca turcii în
principatele române de altădată.
Monitoarele în casele de
rugăciuni foarte bine se aseamănă
cu calul troian. Când armata
grecilor și-a dat seama că nu poate
cuceri cetatea Troia, pentru că era
bine apărată, au recurs la vicleșug.
Au construit din lemn un cal uriaș
amplasat pe roți. Au vârât în
pântecul lui niște luptători greci de
elită, apoi armata grecilor s-a retras
ca învinsă în război. Troienii
crezând că e un dar din partea
grecilor, l-au vârât în cetate. În
timpul nopții grecii au coborât din
cal și au deschis porțile cetății, în
timp ce armata grecilor s-a
reîntors. Apoi a urmat măcelul !
Cine a băgat calul în cetate? Nu
troienii? Cine a băgat idolii în
adunările neoprotestanților? Nu noi
cu mâinile noastre? Dacă un singur
troian ar fi fost curios să se uite în
cal, cetatea Troia poate mai dăinuia
sute de ani. Câtă nepăsare și
siguranță prostească de sine au
avut sărmanii troieni. Ani de zile
și-au apărat cu deosebit eroism,
scumpa lor cetate, ca într-o noapte
5 Lumina Vechilor Cărări
să fie măcelăriți. Barem un troian
să se fi uitat în calul de lemn.
Barem un pocăit sincer să ceară
lumină de la Dumnezeu și lucrurile
s-ar schimba radical, dar nimănuia
nu-i pasă…
Cum în calul troian erau
ascunși cei mai periculoși dușmani,
tot așa și în spatele monitoarelor
stă ascuns satana care urmărește
înstrăinarea și dezarmarea liber
consimțită a pocăiților de sabia
Duhului care este Biblia. Duhul
comodității, un duh al timpurilor
moderne în care trăim, adoarme
spiritual pe cei mai mulți pocăiți.
Acest general în armata lui satan a
cucerit cetățile inimilor multora
dintre noi, precum grecii au cucerit
cetatea Troia. Dar după cum în
timpul prorocului Ilie, Dumnezeu
și-a păstrat 7000 de bărbați care nu
și-au plecat genunchii în fața lui
Baal, tot așa și în vremea de acum
Domnul Isus Hristos își are
fecioarele înțelepte cu candele
aprinse și cu untdelemn în vase în
așteptarea Mirelui !
Poeziile următoare oglindesc
limpede ca lumina zilei prăpastia
dintre Dumnezeu și mofturile
noastre de comoditate. Dumnezeu
să se îndure de noi, prin a ne
deschide ochii inimilor noastre,
căci numai așa vom vedea starea în
care ne găsim.
Singura șansă de reabilitate
este numai și numai pocăința și
lepădarea de toate faptele moarte.
Așa să ne ajute Dumnezeu.
Amin
INTERNETUL
Cine-și bagă internet
Pare-a fi un om deștept
Dar se-alege cu un chin:
Cu satan va fi vecin.
El având mai multe uși,
Pune câte un afiș
Cu reclame fel de fel
Invitându-te la el.
Cum e omul curios,
Repede e-ntors pe dos
Numai ușa să-i deschizi
Singur în cursă te prinzi.
Tot stând la calculator,
Și cu mouse-ul de zor
Ore-n șir tot urmărești
Toate câte le dorești.
Însă de nu ești atent
Pe program de internet
Îți apar în ochii tăi
Murdării ce nu le vrei.
Și atunci de nu veghezi
Și-ți permiți ca să le vezi
Cugetul l-ai întinat
Făcând astfel un păcat.
Cu satan deci ești vecin
Nu veghezi, îți dă venin
Și pierzi timp fără folos
Întristându-L pe Hristos.
Într-o viață cât trăiești,
Multe chinuri mai pățești
Dar chinul cel mai amar
E când ai căzut din har.
ATENȚIE CU ECRANUL
Ne fălim c-avem ecran
Cap de pod pentru satan,
Poate-mi spuneți: spui povești
Cu știința-n urmă ești!
Dar eu povești nu vă spun,
Ci vă dau un sfat mai bun
Azi versete și cântări
Mai târziu adânci oftări.
Că satan e mai deștept
Decât orice înțelept
Vrea să ne obișnuim
Cu ecranul ce-l privim.
Cu ecran obișnuiți,
Ușor suntem amăgiți
Zicând că e mai ușor
Să citești pe proiector.
Azi așa, mâine așa
Nu mai purtăm Biblia...
Creștini comozi devenim
Biblia n-o mai citim.
Și-apoi fără să simțim
Tare ne mai păcălim
Azi un pic, mâine puțin
Satan strecoară venin.
Prin subtile erezii
Pe ecran a le privi
Și din ce în ce mai mult
Amăgiți creștinii sunt.
Că-i ceva religios
Însă totu-i de prisos
Și-apoi cartea, Biblia
Puțini cu ei o mai ia.
Și de n-ar mai fi ecran
Ne-am simți ca fără bani
Ca și oaia fără miel
Care zbiară după el.
Și deplin îndoctrinați
Cu tehnică înzestrați
Pe Hristos l-am dat afar'
Și-apoi zicem că nu-i har.
Fraților să ne trezim
Și să ne mai pocăim
Ațipirea ne-a cuprins
Candelele ni s-au stins.
Fiindcă am înlocuit
Pe Isus Cel răstignit
Cu lucrurile lumești
Și-am ajuns creștini firești.
Frați mult timp nu va mai fi
Și Domnul va reveni
Mult nu va mai zăbovi
Pe noi cum ne va găsi?
Dacă la televizor,
Internet sau monitor
Ne va găsi ocupați
Pe pământ vom fi lăsați.
Adelin Nemeș – Hunedoara
6 Lumina Vechilor Cărări
Fiecare dintre noi recunoaște
în sine o dualitate: lucruri care ne
plac și lucruri care ne displac să le
facă. Unele sunt vinovate și
păcătoase însă altele nu. Lucrurile
care nu îmi plac dar trebuie să le
fac, mă determină să le fac din
obligație. Și nimănui nu-i place o
obligație indiferent care ar fi ea.
Cum ar fi arătat o lume în
care ar fi lipsit obligația? Mă
gândesc că am fi fost lăsați în voia
noastră nepăsându-i nimănui de
noi. Ne-am fi satisfăcut nevoia de
hrană, de adăpost și să zicem că am
fi avut tot confortul necesar: am fi
trăit din veselie în veselie, nimeni
nu ne-ar fi oprit nicio plăcere
omenească iar la urmă am fi murit
fără să lăsăm vreo urmă în memoria
cuiva. La ce ar fi folosit o așa
lume? Să nu depinzi de nimeni, să
fi venit în viața asta doar pentru că
cineva la început ar fi vrut să facă
un experiment iar apoi
experimentul nu a funcționat și ne-
ar fi lăsat mână liberă să facem tot
ce vrem, nici diavolului nu i-ar mai
fi păsat de noi ! Unii însă savurează
o astfel de lume lipsită de
obligație ! Să nu mă supun
nimănui, să nu ascult de nimeni, să
trăiesc cum îmi place mie, fără să
dau socoteală cuiva ! Să mi se
îndeplinească orice dorință, să
lipsească orice necaz din viața mea
și atunci să vezi cât de bine ar fi
fost ! Dar, vai ! O asemenea viață
ar fi fost atât de mărginită, atât de
lipsită de sens !
De ce funcționează atunci
viața asta și pe bază de obligații și
îndatoriri? Față de cine trebuie să
mă raportez? Pe cine trebuie să
ascult? Sunt întrebări ce ar putea
veni la mintea oricărui om, mai ales
în mintea celor tineri. De ce de mic
copil trebuie să ascult de mama și
de tata? De ce să nu fac ce vreau
eu; de exemplu: numai să mă joc?
Un răspuns ar fi: nu suntem la voia
întâmplării, nu suntem lăsați de
capul nostru: cuiva îi pasă de noi !
Și acesta este Dumnezeu ! Și de ce
Îi pasă? Dumnezeu nu l-a făcut pe
om doar să-și ocupe un timp sau să
inventeze ceva și gata ! A urmărit
ceva mult mai măreț: ascultarea și
dependența noastră față de El, de
bunăvoie !
De ce nu Îl ascultăm pe
Dumnezeu de la începutul vieții
noastre, liberi, fără vreo piedică,
fără obligație? Pentru că am fost
creați cu posibilitatea de a alege
între a asculta și a nu asculta. Și
apoi firea mea e de așa natură că
mai tare iubește libertatea ei: să nu
se supună nimănui. De aici apare
lupta descrisă de ap. Pavel:
„Găsesc deci în mine legea
aceasta: când vreau să fac binele,
răul este lipit de mine. Fiindcă
după omul dinăuntru îmi place
Legea lui Dumnezeu; dar văd în
mădularele mele o altă lege, care
se luptă împotriva legii primite de
mintea mea şi mă ţine rob legii
păcatului, care este în mădularele
mele.” (Romani 7:21-23). Legea
păcatului s-a născut în urma
neascultării. Omul a ales deliberat
să nu asculte și neascultând s-a
legat de o lege nespus de
împovărătoare, pur și simplu s-a
făcut rob al păcatului.
Știți de fapt ce nu place
niciunui om: să asculte ! Toți
oamenii au greșit în privința asta:
toți n-au ascultat ! Asta e problema
omenirii: neascultarea ! Dumnezeu
a căutat o rezolvare a acestei
probleme prin două metode: prin
legea vechi testamentală (cele zece
porunci) și prin legea slobozeniei.
Privind la legile vechi testamentale,
omul se simțea pândit la orice pas,
dacă călca vreo poruncă mai
importantă trebuia să plătească cu
însuși viața lui: de exemplu
neascultarea de părinți era uneori
pedepsită cu omorârea cu pietre. Și
atunci vrând nevrând trebuia să
asculți, fiindcă exista o lege și
legea respectivă nu te scutea de
pedeapsă. Se asculta din frică de
lege, căci aducea cu sine pedeapsa;
nu de bunăvoie. În cazul acesta
omul asculta de o lege dar de fapt
în el tot era plin de neascultare. Nu
s-a rezolvat decât aducerea la
cunoștință a omului de consecințele
neascultării sale și obligația de a
asculta de Cineva care avea
dreptate. Cam aceasta este starea
lumii în care trăim, a oamenilor
nenăscuți din nou. Sunt date
anumite legi pentru a se reglementa
drepturile și obligațiile cetățenilor
și cine nu le respectă este pasibil de
pedeapsă. Au fost bucuroși oamenii
că au primit o lege? Nu, nu au fost
bucuroși și poate uneori nici nu
înțelegeau rostul ei.
Dumnezeu știe mai bine
decât oricare ce e în om: că e plin
de neascultare și de răzvrătire. Dar
a fost Cineva care a venit în lumea
noastră și „a fost ascultător până
la moarte și încă moarte de
cruce.” (Filipeni 2:8). Slavă Lui !
De un așa Mare Preot aveam
nevoie: „sfânt, nevinoat, fără pată,
despărțit de păcătoși.” (Evrei
7:26). Și cum s-a reflectat
ascultarea Domnului Isus în viața
oamenilor? Au devenit ei
ascultători așa dintr-o dată? Nu. E
nevoie de a înțelege și de a dori să-
L accepți pe Domnul Isus în viața
ta. Să depinzi de învățăturile Lui, să
trăiești așa cum a trăit El, să te
lepezi de tine. Asta înseamnă
ascultare: să te lepezi cu totul de
tine ! Să nu mai existe dorința mea,
plăcerea mea, satisfacția mea, ci să
fie El în mine ! Și El mă va
îndemna la curăție, la sfințire
fiindcă doar El mă cunoaște cel mai
bine și știe unde sunt vinovat, unde
sunt slab și mă poate ajuta. E o
diferență radicală: în vechiul
legământ era dată o lege unui om
De la tinerii din Bisericile ABC.
7 Lumina Vechilor Cărări
firesc dar în noul legământ s-a
realizat înnoirea omului și implicit
omul duhovnicesc poate asculta de
legea Domnului.
Se pune o întrebare: doar cei
din Noul Testament Îl iubesc pe
Dumnezeu de bunăvoie, cu toată
inima lor? Dar neprihănitul Iov,
David, omul după inima lui
Dumnezeu ș.a. unde se încadrează?
Ei L-au înțeles pe Dumnezeu, L-au
iubit dar ei sunt niște excepții ale
vechiului Testament, care au iubit
legea neprihănirii. Dar majoritatea
oamenilor nu L-au căutat pe
Dumnezeu; dacă L-ar fi căutat, L-
ar fi găsit și iubindu-L pe El nu ar
mai fi considerat o obligație ceea
ce dorea Dumnezeu de la ei. Legea
Noului Testament e legea
slobozeniei, a dragostei de
Dumnezeu. Dacă Îl iubesc pe El,
atunci nu mai simt obligația legii,
ci simt nevoia de a-L iubi mai mult,
mă desfătez în neprihănirea Lui și-I
împlinesc voia cu bucurie.
(Ezechiel 11:19-20; Ezechiel 36:26
-27; Ieremia 31:33-34).
Mă uit în vremea noastră:
copiii parcă sunt mai neascultători,
tinerii nu sunt supuși, părinții
ascultă mai mult de copiii lor decât
de Dumnezeu și răzvrătirea e
pretutindeni. Ai vrea să cunoști
remediul la aceste stări? Noi
suntem de vină, așa cum se ruga în
rugăciunea sa profetul Daniel; toți
am păcătuit. Ei erau în robia
babiloniană noi suntem în robia
democrației: cât mai mult pentru
fire, cât mai puțin pentru suflet !
Cine se va ridica să mijlocească
pentru dezrobirea noastră? Va
trebui să intervină Dumnezeu cu
pedeapsa Lui?
Pentru un copil al Domnului
ascultarea înseamnă lepădarea de
sine și iubirea neprihănirii. Să ne
întrebăm: suntem lepădați de noi?
Lucrul ăsta nu-l poate realiza
altcineva decât noi personal, cu
ajutorul Domnului. Dar nu ne
place ! Eu să mă lepăd de mine iar
celălalt nu!? Faptul că avem de
toate pentru firea pământească, mă
refer aici la mâncare din belșug și
la condiții cât mai bune de trai,
cred că aceasta ne dă uneori
impresia că trebuie să avem parte
de înțelegere și prețuire din partea
tuturor oamenilor. Să nu ne
vorbească nimeni de rău, să nu
suferim pe nedrept. Acestea sunt
drepturi ce ni se cuvin ca și cele
referitoare la firea noastră
pământească. O cât de amăgitoare
este prosperitatea și viața lipsită de
neajunsuri ! Ne fură din vigilență,
din abilitatea de a lupta după
adevăr și după neprihănire. În
situația asta e nevoie uneori de
venirea încercării, de trecerea prin
prelucrări diferite. Și cu cât sunt
mai multe, cu atât ne lepădăm de
noi mai mult !
Îi place Domnului să ne vadă
uneori atât de împotrivitori și
neascultători? Dacă coordonezi o
echipă de oameni și toți ar avea
obiecții, ar pune bețe în roate și n-
ai putea să-i aduci la un numitor
comun, ți-ar plăcea? Nu,
dimpotrivă te-ai sătura de
împotrivirea lor. Și poate ai refuza
să le mai coordonezi. Uneori și noi
procedăm la fel: Îl obosim pe
Dumnezeu prin nesupunerea și
neascultarea noastră. Și ne
întrebăm: cu ce L-am supărat? Și s-
ar putea ca Dumnezeu să ne lase în
voia noastră și atunci e vai de noi !
Poate unii se gândesc că ei
sunt perfecți, că n-au nicio
greșeală, că au ascultat de fiecare
dată, că nu au înfăptuit de mult
vreun rău dar s-ar putea să aibă ca
bază pentru justificarea aceasta
niște învățături pe care le avea și
tânărul bogat. El a ascultat din
pruncie toate legile și toate
învățăturile pe care le-a primit. Dar
există lucruri pe care Domnul Isus
le cere acestora și să nu fie ascultat.
Putem să ne dăm seama aici că
Domnul Isus cunoaște inima oricui.
Și noi ca oameni nu știm asta. De
aceea e atât de necesar ca personal
să ne verificăm în lumina Sfintei
Scripturi dacă cu adevărat suntem
ascultători. Mulți s-ar putea să ne
considere ca fiind foarte ascultători
dar Domnul Isus, nu ! Va fi o mare
surprindere pentru mulți în ziua
aceea când El nu-I va recunoaște ca
fiind ai Lui !
Fiind în legea slobozeniei,
mai ai obligații? Da, sunt multe
lucruri pe care trebuie să le faci.
Când folosești cuvântul „trebuie”
asta presupune o obligație nu o
alternativă. Atunci ori e de
bunăvoie ori e din obligație? Să
luăm un exemplu: un pește trebuie
să stea în apă ca să trăiască, deci e
obligat să fie mereu într-un mediu
cu apă. El simte obligația asta? Îi
vine greu să stea în apă? Desigur că
nu. La fel e și cu cel născut în legea
slobozeniei: face parte din ea,
împlinește perceptele ei, e în
mediul ei, asta e plăcerea lui: legea
slobozeniei plină de neprihănire. E
născut din Duhul lui Dumnezeu și
Duhul Lui rodește în el ascultarea
de voia Lui. Deci „obligația”
noastră e trăirea în neprihănire și
supunerea în totului tot înaintea
Domnului Isus.
Ce se întâmplă în cazul în
care ai intrat în legea slobozeniei și
nu asculți? Dacă e ceva accidental,
trebuie să te căiești și s-ar putea să
fii pedepsit, iar dacă persiști în
neascultare, Domnul nu te ține
forțat în grădina Lui, vei fi aruncat
afară, acolo unde e „plânsul și
scrâșnirea dinților”. Dacă ne uităm
în universul nostru, cei ce n-au
ascultat au fost diavolul și îngerii
lui și oamenii ce i-au urmat. Finalul
pentru cei neascultători va fi
moartea a doua. Iar pentru cei
ascultători va fi viață și bucurie
deplină. Depinde de noi: vrem să
ascultăm sau nu vrem să ascultăm !
Senciuc D.
8 Lumina Vechilor Cărări
Cred că esența unui
asemenea studiu îl prezintă
apostolul Pavel în întâia epistolă
către Galateni, capitolul 15:3,4: „V
-am învățat înainte de toate așa
cum am primit și eu: că Hristos a
murit pentru păcatele noastre,
după Scripturi, că a fost îngropat
și a înviat a treia zi după
Scripturi”.
Faptul că apostolul Pavel
prezintă această învățătură ca fiind
„înainte de toate” față de celelalte
învățături creștine, demonstrează
că acesta este miezul, temelia
creștinismului: moartea, îngroparea
și învierea Domnului Isus. Pe
această învățătură sau din ea, își
are miezul oricare altă învățătură
creștină. Sau altfel spus, oricare
învățătură de factură creștină sau
nu, nu folosește mântuirii dacă nu
este așezată sau strâns împletită cu
învățătura despre moartea,
îngroparea și învierea Domnului
Isus. Dat fiind importanța acestui
fapt, această învățătură trebuie să
se regăsească mereu și mereu în
propovăduirea creștină.
Rămânând în nucleul acestei
învățături enunțat de apostolul
Pavel în epistola întâi către
Corinteni, sau pornind din acest
punct, observăm remarca repetată a
apostolului precum că aceste
evenimente din viața Domnului
Isus nu au avut un curs natural, ca
în viața oricărui alt om care moare
și este îngropat, ci s-au produs
„după Scripturi”. Este o mențiune
care se regăsește și în versetul 4.
Acest lucru presupune sau scoate
în evidență câteva lucruri:
1. Aceste evenimente s-au
desfășurat în viața Domnului Isus
după un plan dinainte stabilit.
(Efeseni 3.11). În ceea ce-L
privește pe Domnul Isus, El nu a
fost silit (cum am spune în limbaj
obișnuit: „ghidat de soartă”), ci El
Însuși a căutat să se comporte
potrivit planului din Scripturi.
Astfel găsim scris: „…ca să se
împlinească Scriptura”. Această
expresie folosită de Domnul Isus
explică unele sau altele din
alegerile pe care El le-a făcut în
viață. Evanghelistul Ioan
menționează nouă astfel de
împrejurări, în care Domnul Isus a
spus: „ca să se împlinească
Scriptura” sau a folosit o expresie
apropiată, pentru a explica anumite
alegeri pe care le-a făcut.
Evanghelistul Luca le menționează
de patru ori, Marcu o dată, Matei
de nouă ori. Am folosit cuvântul
„alegeri”, pentru a sublinia faptul
că Domnul Isus a ales în mod
voluntar să-și potrivească viața
după Scripturi și aici trebuie
menționate datorită importanței lor,
patru lucruri:
a) Domnul Isus a ales să-și
potrivească viața după Scripturi
chiar și când a fost vorba despre
detalii, care ar fi putut fi
considerate nesemnificative. De
exemplu: Ioan 19.28: „... ca să se
împlinească Scriptura a zis: „Mi-e
sete”. În general vorbind, putea să
moară și fără să facă această
mențiune dar pentru că aceasta era
menționată în Scripturi, Domnul a
ținut să fie împlinită, în pofida
stării excepționale de slăbiciune în
care se afla. Acesta ar trebui să fie
un exemplu de urmat pentru noi.
b) Domnul Isus a ales să-și
potrivească viața după Scripturi
chiar și când asta însemna să
aleagă durerea în formele sale cele
mai negre.
c) Matei 26.56 face o
mențiune importantă asupra
alegerilor Domnului Isus de a-Și
potrivi viața cu evenimentele ei,
după planul din Scripturi cu privire
la El. Matei spune: „Dar TOATE
aceste lucruri s-au întâmplat ca să
se împlinească cele scrise...” Asta
înseamnă că Domnul Isus nu a fost
selectiv în a împlini Scriptura, în
funcție de ceea ce I se putea părea
accesibil pentru El, ci s-a silit în
toate lucrurile care trebuiau
împlinite în viața Lui, să fie
împlinite. Din nou, acesta este un
aspect care merită luat în calcul de
cei care spun că sunt urmașii
Domnului Isus.
d) Domnul Isus a mers până
acolo încât a acționat în privința
unei anumite alegeri din viață doar
la timpul potrivit, și aceasta de la
începutul lucrării Lui, în Cana din
Galileea până la prilejul morții Lui,
când Scriptura menționează vorba
Lui: „Vremea Mea nu a sosit
încă...” (Ioan 7:6a). El nu numai că
a murit după planul din Scripturi,
dar a murit la momentul planificat
de Dumnezeu; nici mai devreme,
nici mai târziu. Este încurajator
pentru noi ca și creștini să știm că
mântuirea noastră este încadrată
într-un plan atât de precis și de
minuțios.
2. Aceste evenimente din
viața Domnului Isus – moartea,
îngroparea și învierea – sunt
separate de celelalte evenimente
din viața Lui, tocmai datorită
importanței lor speciale și a
încărcăturii simbolistice pe care
acestea o au.
a) moartea: jertfa pentru
păcatele omenirii: „... și fără
Domnul Christos, Răscumpărătorul
– un studiu al morții și învierii Sale.
9 Lumina Vechilor Cărări
vărsare de sânge, nu este
iertare..” (Evrei 9.22b; Evrei
9.12).
b) îngroparea: care are cu
sine puterea îngropării vieții vechi,
a omului păcătos. (Romani 6:4, 5).
c) învierea: care pe de o
parte este dovada faptului că jertfa
Domnului a fost primită de
Dumnezeu Tatăl, pe de altă parte
învierea Domnului are cu sine
puterea învierii omului păcătos dar
iertat prin sângele jertfei Domnului
Isus, la o nouă viață. (Romani 6.8).
3. Aceste evenimente din
viața Domnului Isus - moartea,
îngroparea și învierea - sunt
depline, integre și în măsură să
rodească scopul pentru care au fost
petrecute. Însă acestea pot sau nu
pot să fie de folos în viața fiecărui
individ în parte, în măsura în care
omul și le însușește sau nu. Astfel
noi am murit împreună cu Hristos,
am fost îngropați împreună cu El și
am înviat împreună cu El de
asemenea. Mai mult moartea,
îngroparea și învierea Domnului
Isus, trebuie să se vadă în viețile
fiecărui creștin. (Filipeni 3.10).
Mai precis, moartea omului vechi,
răstignirea eului și trăirea vieții
noi, oglindită în viețile creștine și
îndeplinirea scopurilor lui
Dumnezeu în viețile noastre, devin
un mod de viață. (Galateni 2.20).
Din „Comorile mele”
TRĂIEȘTE!!!
Anii trecuți, călătorind prin țară am văzut pe multe panouri publicitare o reclamă la o rețea de telefonie
mobilă. Fiecare panou avea scrise câteva cuvinte despre lipsa timpului și ca motto avea expresia: „Trăiește fiecare
clipă !”
De când ne-am născut începem să murim. Sistemul nostru imunitar duce în
fiecare clipă o bătălie acerbă cu bacterii și viruși. Când murim, pierdem această bătălie.
Până atunci avem viață. Până atunci ar trebui să trăim !
Copilăria o petrecem dorind să fim mari.
Adolescența ne-o risipim tânjind după independență.
Adulți fiind, mai sperăm încă în reușite mărețe dar încet-încet apare nostalgia
copilăriei…
Când începem să apunem, ne-amintim de trecut și folosim tot mai mult expresia
„când eram eu tânăr…”
Viața noastră se desfășoară între „ce am făcut” și „ce vom face”. Cu foarte puțin
accent pe ce facem acum. Cred că pentru ziua de azi avem câteva planuri dar referindu-
ne strict la timpul prezent, de câte ori ne chiar bucurăm de ceea ce facem? Câte
momente le trăim cu deplină împlinire?
Cu toate că nu ne dorim să mai avem gândirea pe care o aveam când eram copii, totuși copilăria e perioada
în care ne știm bucura sau întrista de fiecare moment. E perioada în care „trăim prezentul”.
Mă uit la fetița mea de un an. Nu se gândește la trecut și nu se frământă de viitor, în schimb se bucură din
toată inima de prezent. Chiuie de bucurie când ne jucăm și se supără imediat ce dispar. Trăiește fiecare moment
cu toată intensitatea și nu stă niciodată trândăvind…
Eu nu recomand iresponsabilitatea unui bebeluș pentru a învăța și noi să trăim fiecare moment, doar constat
că zădărnicim har și motivele de bucurie trec pe lângă noi.
Știm bine spusa Domnului: „..ajunge zilei necazul ei” dar noi încercăm să ducem necazul unei luni întregi
în spatele nostru sau necazul unui an întreg. În schimb ne-a inoculat diavolul o altă zicală: „ajunge zilei bucuria
ei” și ne și orbește să nu o putem vedea nici pe asta. Așadar diavolul ne ajută să adunăm necazul și să îl cărăm zi
de zi în timp ce bucuria ni se scurge printre degete.
Îndemnul meu e: nu mai fiți pe fugă ! Fiecare zi aduce cu ea mult de lucru și o anumită monotonie a
lucrului. Însă datoria mea e să îmi fac timp de bucurie. Să mă bucur de familia mea, de timpul meu, de vârsta
copiilor mei, de creșterea lor, de zâmbetele lor, de joaca lor, de împlinirea soției lângă un soț care o ascultă, de
bucuria scoaterii din monotonie… că doar fuga e monotonia noastră. În același timp, bucurați-vă de lucru și faceți
-l în așa fel încât să vă bucurați și în timp ce îl faceți. Nu o chiuvetă curată e scopul, chiar dacă pentru asta te-ai
apucat să speli vasele, nu plantatul, nu reparatul, nu curățenia, nu făcutul sau desfăcutul paturilor, nu aranjatul
hainelor. NU. Scopul e trăirea vieții și bucuria trăirii.
Să ne bucurăm de ceea ce avem ! Să nu fie pentru noi PIERDEREA tratamentul pentru NEPREȚUIRE.
Șandra Adelman Cezar
10 Lumina Vechilor Cărări
Imnuri latine sec. XII Printre primii compozitori cunoscuţi se numără şi
o călugăriţă germană numită Hildergard von Bingen (1098-1179). A scris multe poeme religioase şi le-a pus pe melodii simple. Primul compozitor care a scris muzică la două voci a fost Leonin (1163-1201). Cel ce a scris la 3 şi 4 voci se numea Perotin, pe la 1200.
„Iesu, dulcis memoria”, imn latin, sec. al XII-lea (Isuse, memoria dulce).
„Veni, veni, Emanuel”, imn latin din sec. al XII-lea, aflat în Psaltirea Canionum Catholicum, care se traduce: „Vino, vino Emanuel”.
Imnul bine-cunoscut: „O frunte-nsângerată” („O, Sacred Head Now Wounded”, engl.) a fost scris de Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153).
Imnul „Voi, veghetori de pe’nălţimi” a fost compus în anul 1225 (sec. al XII-lea) de Francesco d’Assisi, autor a peste 60 de imnuri.
Nu este un secret faptul că s-a descoperit paternitatea unor cântări a căror obârșie se află în primele secole ale creștinismului. Astfel, în coralul protestant întâlnim cântări precum:
„Vino, Mântuitor al oamenilor” (Veni redemptor gentium) care este atribuit lui Ambrozie din Milano (sec. IV d. Hr.). Acesta devine imnul protestant ,,Vino acum, Mântuitor, al păgânilor” („Num kommt den Heiden Heiland”);
„Veni, Creator, Spiritus Santos” (Vino Creatorule, Duhule Sfânt) se transformă în cântarea germană „Kommt Gott Schőpfer, Heiliger Geist”.
O privire generală în istoria muzicii Trecând peste muzica antichităţii asupra căreia nu
vom insista aici, ne vom opri fugitiv la perioadele marcante ale istoriei muzicii. Astfel, vom analiza:
A. Muzica Evului Mediu: Aceasta este şi ea împărţită în trei părţi:
a. Prima etapă, Evul Mediu Timpuriu – sec.V-XI, însumează date despre începuturile artei muzicale, evoluţia ei teoretică şi practică, de la monodia simplă la încercările de polifonie rudimentară bazată pe desfăşurarea sunetelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Este perioada în care s-a cristalizat notaţia muzicală. Pe lângă muzica seculară, existau şi numeroase cântece religioase care nu se foloseau în biserică, ci doar acasă în particular.
b. În a doua etapă (sec. XII-XIV), dezvoltarea artei muzicale este tot mai accentuată atât în teoretizarea muzicii, cât şi în lucrările de compoziţie ale trubadurilor, truverilor şi minesangerilor (cântăreţii pentru nobilime). Perioada aceasta este marcată de apariţia polifoniei (mai multe sunete sunt cântate simultan) în muzica de cult. Muzica seculară a împrumutat polifonia de la muzica bisericească. „Motetul”, iniţial o formă a muzicii sacre, a ajuns la
sfârşitul sec. al XIII-lea să fie în mare parte o muzică seculară. Muzica sacră engleză, încă din cele mai vechi timpuri, a avut o strânsă legătură cu stilul folk.
c. A treia etapă: Renaşterea (sec. XV-XVI) este cunoscută ca fiind „Epoca de aur a polifoniei vocale”. Deşi existau şi excepţii, cea mai mare parte a muzicii era sub autoritatea Bisericii. Ascultătorul era înălţat către Dumnezeu prin mese, motete şi texte liturgice. Ritmurile erau domoale, melodiile aveau frazări echilibrate. Până şi limbajul corporal profan era acelaşi cu cel religios. Martin Luther motivează întreaga congregaţie să cânte coralele protestante în limba germană (în locul celei latine), care la început erau pe o singură voce, dar apoi au primit susţinere armonică. Coralul reprezentativ este „Ein feste Burg ist unser Gott” (O cetate tare este Dumnezeul nostru). Reformatorul Jean Calvin recomandă cântul congregaţional, Psalmii lui David pe o singură voce, în limba franceză.
B. Perioada Barocului sau Preclasicismul (1600-1750), baroc = bizar, ciudat. În acest timp apare ideea că muzica oferă libertate în ornamentaţie, grandoare formelor, fantezie în exprimare, îl poate mişca pe ascultător într-un mod real, fizic, părăsind tiparul Renaşterii. Este perioada marilor genii: Bach şi Händel. Muzica acestora şi a lui Vivaldi (precum Anotimpurile) e de o expresivitate rar întâlnită.
C. Perioada clasicismului: ca perioadă de timp este situată între moartea lui J. S. Bach (1750) şi moartea lui L. V. Beethoven (1827). Muzica din acest timp poartă amprenta activităţii marilor clasici: Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) şi Ludwig Van Beethoven (1770-1827). Ca noţiune estetică presupune o muzică ce vizează perfecţiunea prin sobrietatea, echilibrul, soliditatea şi simplitatea limbajului său. Instrumentul principal este pianul. Acum muzica nu mai este un lux, ci poate fi accesibilă pentru toată lumea, mai ales că prin intermediul tiparului ajunge în toată lumea.
D. Perioada Romantismului (sec. XIX) este caracterizată de evoluţia gândirii în schimbare, ce se îndepărtează tot mai mult de principiile solide ale creştinismului „aplicând tiparele esteticii noi, care elimină atotputernicia acţiunii în favoarea ficţiunii, a fanteziei pure, ce dă frâu liber trăirilor puternice pasionale, tumultoase, a sentimentelor ce cuprind toate sferele vieţii sociale.” Este veacul îndepărtării de Dumnezeu, odată cu accentuarea gândirii umanist-ateiste. Apar pe scenă evoluţionismul lui Charles Darwin, filosofi şi oameni de ştiinţă materialişti. Muzica, în majoritate fără versuri, este impregnată de noile ideologii apărute, iar pe fundalul acestora se adoptă un limbaj corporal nou. În miezul ei ajunge să pătrundă din plin şi ocultul, de exemplu, în muzica lui
Zenit şi negură în istoria muzicii creştine
„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”
(Rom. 15:11)
11 Lumina Vechilor Cărări
Richard Wagner. E. Expresionismul este un curent artistic cu un
puternic caracter contestatar şi nonconformist, apărut în Germania şi Austria la începutul sec. XX. Cunoaşte două principale tipuri de manifestări reprezentate prin Schonberg şi şcoala dodecafonică vieneză, respectiv Stravinschi din „perioada rusă”. Ca trăsătură generală reflectată în muzică se observă şi aplecarea spre resursele primare ale muzicilor folclorice, arhaice, exotice (exacerbare şi obstinare a ritmului, efecte de masivitate sau stridenţă în armonie şi orchestraţie), ca mijloc de realizare a expresiei de forţă elementară telurică (Stravinschi, Bartok, Prokofiev).
F. Impresionismul şi Neoclasicismul. Impresionismul este reprezentat mai ales de muzicianul Claude Debussy și se remarcă printr-o considerabilă îmbogăţire a limbajului armonic, prin utilizarea modurilor gregoriene şi a celor proprii muzicii Extremului Orient, fiind arta evocării, nu a descripţiei; a sugestiei, şi nu a reprezentării. Neoclasicismul are în centru tendinţa de reinstaurare şi implicit o reevaluare a compoziţiei, a unor principii şi norme estetice şi tehnice, proprii muzicii clasice, precum şi anteclasice.
Noile stiluri muzicale - rădăcinile muzicii rock aparţin muzicii americane care, de asemenea, a fost influenţată de ritualurile africane, păgâne ale religiei Voodoo, manifestate prin bătăile din picioare ale sclavilor, pe elementele poliritmice. Aceştia dănţuiau în jurul tobelor tribale pentru invocarea spiritelor malefice. Genul muzical numit ragtime, apare în anii 1920. A urmat „blues”-ul, stil american care exprima disperarea, apoi „jazz”–ul. Ca o derivaţie din „blues”, „country-western”, „gospel”, se naşte „rock”-ul cu derivatele sale. Acesta promovează într-un mod agresiv rebeliunea, imoralitatea, drogurile și, mai grav, prin ocultism –satanismul.
Rădăcinile muzicii corale Psalmodierea ebraică: Această psalmodiere era
foarte aproape de ceea ce numim astăzi cvasiparlando; un cânt declamat în tempo liber cu un accentuat caracter de rubato. Așa erau intonaţi psalmii, cele mai cunoscute și frumoase texte poetice întâlnite în toate religiile monoteiste. În toată viaţa religioasă a poporului evreu până la robia babiloniană, psalmii erau recitaţi pe fondului unui acompaniament de coarde ciupite.
Reproducerea psalmilor era o recitare apropriată de cânt, acompaniată de un instrument cu coarde ciupite.
În închinarea vechi-testamentală existau câteva genuri de psalmodiere:
a. Cântul solistic al cantorului (cântăreţul care conducea serviciul religios);
b. Cântul solistic al cantorului cu răspunsuri ale comunităţii, executate la unison, coral;
c. Cântul în comun, coral al comunităţii. Cântul sinagogal congregaţional: n-a fost o
noutate pentru poporul israelit să cânte în comun. Pentru prima oară au cântat cu toţi, din toată inima „Cântarea eliberării” (Exod 15), după ce-au ieşit din Marea Roşie. Apoi Dumnezeu le-a dat ordin atât lui Moise, cât şi lui Iosua să scrie o altă cântare, să înveţe poporul s-o cânte şi să le-o pună în gură, pentru a fi o martoră Lui împotriva lor (Dt. 31:19). Cântarea se intitulează: „Cântarea lui Moise”. După ce muzica israeliţilor a fost
apanajul neamului levit care s-a dezvoltat, mai ales în timpul regelui David, multe secole mai târziu, cântarea comună revine din nou în captivitatea babiloneană, de data aceasta în sinagogile evreiești (casele de rugăciune) care apar în timpul acestei robii. Cântecele credincioşilor începuseră să ia locul corurilor specializate.
Cântările husite: o contribuţie însemnată a acestora a fost reintroducerea cântării în comun. Cântările husite sau coralul husit au definit cântecul coral de masă, executat pe un text simplu, clar și expresiv în limba naţională. Se știe că Jan Hus, rectorul Universităţii din Praga a preluat ideile reformatoare ale lui John Wycliffe (1328-1384) și le-a răspândit în Cehia. Aceasta a atras asupra sa persecuţia care a culminat cu martirajul său prin arderea pe rug, în 1415. Adepţii săi erau numiţi husiţi, iar cei mai radicali – taboriţi. În epoca războiului ţărănesc și a reformei germane (sec. XVI), cântecele husite și-au exercitat influenţa asupra formării coralului protestant al lui Luther. Husiţii au interzis cântatul liturgic în limba latină folosind texte în limba lor naţională. Au interzis instrumentele, inclusiv orga, au încurajat compunerea melodiilor pe text ceh, dar au păstrat cântările de cult cunoscute până în acea vreme.
Cântările husite corespundeau genului de imn religios. Husiții au conferit femeilor drepturi egale cu ale bărbaţilor. În celebrarea serviciilor religioase cântau cu mult entuziasm și înflăcărare, astfel încât au fost numit un popor de cântăreţi. În vremea lui Hus, cântările husite răsunau în biserici, pe străzi, în diverse ocazii festive, la înmormântări, etc. Chiar copiii erau familiarizaţi cu aceste imnuri foarte răspândite în rândurile lor. Husiţii aveau următorul motto: „Qui canit, bis orat” („Cine cântă, acela se roagă îndoit”). Însuși Hus a compus cântări precum: „Hristoase, Dumnezeule”; „Vino la noi, Hristoase al nostru!”, etc. Alte cântări renumite din creaţia husită sunt cele ale compozitorului Jan Capek: „Hai creștini drept credincioși!” (1417); „Să pornim în Numele Domnului!” (1419) și „Să cântăm, copii!”
O extensie a concepţiilor taboriţilor a fost „Comunitatea fraţilor cehi” care renunţau la proprietatea personală, își câștigau prin muncă proprie existenţa și se conduceau după cele mai înalte principii morale. Au dezvoltat genul coral de muzică și au publicat ample culegeri de cântări, una dintre cele mai cunoscute fiind „Să ne bucurăm cu toţii!” (1467).
Jan Hus a fost redus la tăcere prin martiraj, însă nu și ideile sale reformatoare pentru biserica creștină. Din Uniunea Fraţilor (Unitas Fratrum) sau Fraţii Boemieni a apărut Biserica Moraviană existentă și în zilele noastre. Din rândul ei s-a afirmat Jan Amos Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic. Mișcarea husită a fost o sursă de inspiraţie pentru Martin Luther, John Wesley și mulţi alţi bărbaţi de seamă ai creștinismului.
Buzduga Simion
Extras din cartea:
„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”
12 Lumina Vechilor Cărări
În seara aceleiași zile, destul de târziu, când întunericul devenise stăpân deja peste dealurile și pădurile pustii, ambele tabere erau împreună: aproape trei sute de oameni cu tot cu copii. Era o mică Românie ! O mică și jalnică Românie ! Totuși faptul că s-au întâlnit a reușit să șteargă starea tristă în care se aflau, astfel încât curiozitatea a adus un fel de entuziasm care răzbătea prin întuneric. Toți așteptau dimineața pentru a se putea vedea mai bine. Acum și noii veniți au aflat de la cei care au stat o vreme lungă pe lângă garnizoanele militare, că se găsesc în Kazahstan. Numai că cei mai mulți nu prea știau nimic despre o așa țară.
Dimineața noii veniți au ascultat cu uimire cântecele creștine care se înălțau spre cerul senin în zori de zi. Niciunul dintre ei, nici măcar cei mai vechi în pocăință nu au mai auzit așa ceva. Multe dintre cântările care se cântau au fost alcătuite în timpul pribegiei acesteia și organizarea lor pe voci de asemenea. Apoi un bărbat care cu toate că era cărunt, nu părea să fie foarte în vârstă, s-a urcat pe cioata unui brad rupt de furtună de cine știe câți ani, pentru că era destul de putredă, până acolo că Adam Morun se uita cu atenție să vadă dacă îndrăznețul nu va cădea. Acesta a dovedit o voce extrem de sonoră astfel că glasul lui a putut fi auzit cu ușurință:
_ Să ne așezăm în semicerc, cât mai aproape, pentru că se va citi
din Scriptură. Frații noștri sunt cei despre care a vorbit Duhul Sfânt că îi vom întâlni. Ei au Scriptura…
La auzul acestor cuvinte, întreaga mulțime s-a pus în mișcare ca un animal uriaș, așezându-se pe cioate, haine și bolovanii care erau peste tot, din belșug. Și Scriptura era la Mihail. Și așa Mihail a ajuns pe un bolovan mai mare, de unde a început să citească din Scriptură. Faptul că a ales să citească de la sfârșitul evangheliei după Matei, referitor la suferințele Domnului, a corespuns cu dorința nedeclarată a ascultătorilor. A fost deosebit de mișcător: cei mai mulți plângeau încet. După puțin timp Mihail s-a oprit dar oamenii au cerut să se mai citească. Când s-a oprit iarăși s-a întâmplat același lucru iar unii au propus să mai citească și Onofrei, bărbatul cu părul alb și voce sonoră, care a vorbit la început, considerând că Mihail a obosit. Dar acesta a protestat vehement, asigurându-i că el poate citi și o zi întreagă. După vreo două ore de citire s-au oprit, înțelegându-se ca în acea zi să nu se plece mai departe, ci să se stea pe loc pentru a se cunoaște unii pe alții, a se sfătui, a asculta iar și iar din Scriptură și a se închina împreună. La terminarea citirii, Mihail a mai zăbovit pe bolovan, făcând câteva comentarii foarte reușite asupra a ceea ce citise. Oamenii i-au mulțumit cu căldură și l-au binecuvântat. Când s-a terminat citirea, mai multe persoane s-au apropiat de el cerând să poată lua Scriptura în mână. Mai
întâi Mihail a ezitat, apoi s-a învoit, doar că le-a spus ca fiecare să i-o înapoieze lui și apoi el să o dea următorului. Având în vedere dorința aprinsă a acelor oameni de a atinge Cartea, ciudățenia acestei reguli n-a atras atenția nimănui. Rând pe rând, oamenii o primeau cu mâinile tremurânde și cu ochii înlăcrimați. Unii o sărutau iar alții o lipeau de obraz sau de piept, apăsând-o cu mâinile, cu o ardoare care li se citea pe față. Puțini din aceștia au deschis-o pentru a arunca o privire fugară în ea.
_ N-am mai văzut scris românesc de aproape un an… - a spus cineva.
Au stat așa două zile. În zilele acestea Mihail, care datorită Scripturii pe care o deținea și din care citea (foarte mulți dintre ei nu știau carte) a fost considerat de cei din grupul mare ca fiind cel mai reprezentativ dintre noii veniți. De aceea a fost invitat de Onofrei și tovarășii lui să se alăture celor care formau un fel de sfat al mulțimii, care lua decizii când era nevoie. De asemenea Mihail a fost solicitat să mai cheme cu el pe încă vreo doi bărbați dintre cei cu care a călătorit până acolo și acesta a chemat pe doi dintre prietenii săi, aproximativ de aceeași vârstă.
Și-au propus să coboare pe unde cei din grupul lui nea Grigoi a urcat, să treacă undeva cursul acelui râu și să se apropie cât mai mult de râul cel mare, pentru a coborî mai apoi pe malul lui, până vor întâlni oameni. Însă după
Acolo îți vei așeza darul pe altar !
Continuare din numărul trecut.
13 Lumina Vechilor Cărări
rugăciune, la Onofrei a venit tânăra prorocița Nadia, care i-a spus că Domnul i-a vorbit din nou cu privire la călătoria lor. Rânduiala lor cu privire la prorocie era ca fiecare persoană care primea dar de prorocie, o vreme stabilită de conducerea adunării nu prorocea în public, ci trebuia să le spună lor ce a avut din partea Domnului. Și fata aceea a spus că Domnul i-a descoperit că toți trebuie să mai rămână pe loc puțină vreme, pentru că Dumnezeu le va trimite un mesager care să le aducă lumină. După puțină chibzuință, s-au decis:
_ Dacă este vorba de puțină vreme, atunci vom rămâne.
Și acesta a fost mesajul pentru mulțime. Zilele se scurgeau. Noile cunoștințe închegate între cele două grupuri și cititul Scripturii constituiau lucrurile cele mai interesante. În plus, toată lumea discuta și-și da cu părerea ce fel de mesager ar putea fi cel ce le va da lumină și ce fel de lumină va fi aceea ?! Dar nici Nadia, nici alt proroc, nici bărbații din conducere nu puteau da vreo lămurire. Procurarea hranei le lua timpul cel mai lung. Rădăcini, tulpinile unor plante, ouăle unor păsări de prin copaci, rar câte un animal mic, începând de la broaște până la vreun bursuc surprins în vizuina lui… Unele se consumau crude, altele se fierbeau în gamelele pe care cei mai mulți le-au păstrat din vremea călătoriei cu trenul. De la garnizoana militară s-au ales și cu câteva găleți de tablă și alte câteva hârburi ce semănau a oale. Problema hranei a devenit depășită în gravitate de problema îmbrăcămintei. Hainele s-au rupt, ață și ac nu exista; deveniseră o hoardă de jerpeliți de mai mare mila.
După mai multe zile în care Simidaru și-a îngrijit glezna în felul lui, a început să pășească. I s-a alăturat și Adam Morun și alți câțiva, cutreierând împrejurimile după mijloace de hrană, mai cu seamă hrană vie. Așa au dat de un desiș de unde se auzeau niște zgomote ciudate. După sunet, părea a fi un porc mistreț. Simidaru era de părere că ar fi fost mai bine să plece degrabă de acolo, însemnând
în minte locul pentru a spune și celorlalți să îl ocolească, pentru că după părerea lui acolo ar trebui să se afle niște scroafe sălbatice cu purcei. În ziua aceea cu ei se găsea și micul Radomir, care căpătase o simpatie aparte din partea lui Simidaru, pentru că temperamentele lor de aventurier se potriveau. După ce a auzit opinia bătrânului braconier, băiatul ardea de nerăbdare să vadă un purcel sălbatec dar nu îndrăznea să se aventureze și nu găsea în mintea lui o soluție. Până la urmă s-a resemnat renunțând la acțiuni personale, mai ales că îi stăruia în minte avertismentul aspru al lui Adam: „Băieți, asta trebuie să fie ultima…”
_ Nea Iosif, cum arată un purcel sălbatec ?
_ Tărcat. _ Ce-i aceea tărcat ? _ Adică cu dungi pe el. _ Multe dungi ? _ Este tot numai dungi. După un timp de reflecție, a
adăugat: _ Trebuie să fie frumoși
purceii ăștia… Dar și Adam gândea în sinea
lui: „Trebuie să fiu cu ochii pe el de acum…”
Și așa a fost. În după amiaza acelei zile Adam și-a întrebat soția unde s-ar găsi Arcip, băiatul lor mai mare, care se apropia de zece ani și ea i-a spus că a plecat cu Radomir prin preajmă.
_ Prin preajmă… - mormăi Adam și s-a îndreptat degrabă spre marginea taberei ce da spre desișurile cu porci mistreți.
După puțin timp bănuiala i s-a adeverit: băieții stăteau sub o salcie destul de departe de tabără și se sfătuiau cum să facă să poată vedea un purcel mistreț tărcat, deși întrebați de sănătate n-au recunoscut-o. I-a trimis înapoi la adăposturi, apoi așa fără o țintă s-a apropiat mai mult de tufărișurile periculoase. Se oprea tot la câțiva pași pentru a asculta dacă se mai aud zgomotele de dimineață și la un moment dat și-a încordat auzul: ceea ce se auzea părea a fi strigăt de om ! E adevărat un strigăt cumva mai neomenesc. După câteva minute a devenit sigur că are
dreptate și s-a hotărât să facă ceva; după părerea lui cineva era atacat de porci. Mai întâi a fluierat după băieți care s-au întors înapoi în fugă.
_ Alergați în tabără cât puteți de iute și spuneți să vină cât mai mulți oameni; cineva este atacat de porci acolo în desiș.
În vreme ce băieții alergau cât îi țineau picioarele, el a intrat între desișuri, considerând că omul acela poate să aibă urgent nevoie de ajutor. Cu mâna strânsă pe bâta de sânger, înainta oarecum cuprins de un fel de frică care făcea să i se pară că picioarele îi saltă de la pământ ca și cum ar călca pe arcuri. În timp ce înainta, căuta cu privirea copaci în care să se poată cățăra la nevoie. Dinspre tabără au început a se auzi strigătele multor oameni și s-a bucurat că vin ajutoare. A intrat mai adânc între copaci și tufișuri de tot felul, dând vegetația la o parte cu mâna pentru a face cât mai puțin zgomot. După puțin timp a auzit din nou strigătul acela neomenesc: sigur era un om dar nu părea să strige după ajutor. Părea mai degrabă a fi strigătul unui om în delir… A grăbit pasul aproape alergând și curajul i-a revenit oarecum. Strigătul s-a auzit iar, de data asta foarte aproape și groaza i-a intrat iar în oase. După câțiva pași a dat de un luminiș destul de mic, înconjurat de răchitișuri iar jos zăcea un om îmbrăcat în haine militare, peste măsură de murdare de noroi și destul de sfâșiate. În cele câteva clipe în care Adam se uita la el oarecum blocat, omul s-a ridicat într-un cot și a urlat iarăși, scoțând aceleași sunete neomenești. Părea nebun ! Adam s-a apropiat de el și atunci a observat cauza acestor urlete: omul era plin de niște furnici mari și roșii care-l mâncau pur și simplu. Deja avea găuri în carne, în zona gâtului, pline cu furnici care intrau și ieșeau, la fel ca și din gură și din nas. Și mâinile aveau răni pline cu furnici. Carnea goală era cumva înnegrită și nu curgea sânge. Nu înțelegea de ce nu merge pe picioare: era prea slăbit sau era accidentat dar s-a repezit la el cu gând să-l dezbrace de haine. O duhoare de nespălat și de putred răzbătea în așa măsură de la acest
14 Lumina Vechilor Cărări
muribund încât Adam, fiind plecat deasupra lui și-a ținut răsuflarea. În clipa aceea cel căzut și-a dat seama că are de-a face cu un om și a răcnit:
_ Ne priblizaitis… (Nu te apropia !)
Dar Adam cunoștea doar câteva cuvinte uzuale în limba rusă și nu l-a înțeles, așa că a încercat să-l descheie de veston. În clipa aceea a observat, dar prea târziu, că omul răsucit cu fața în sus avea în mâna dreaptă un pumnal pe care l-a repezit spre pieptul lui Adam. Acesta s-a ferit dar cuțitul l-a ajuns. S-a tras înapoi și simțind cum sângele năvălea sub haină, a dat-o repede jos, apăsând cu degetele rana din partea de sus a pieptului, deasupra inimii. S-a gândit să alerge înapoi pentru a se salva, mai cu seamă că strigătele celor ce veneau umpleau văzduhul: puteau speria și o mie de porci. A făcut câțiva pași dar ochii i s-au încețoșat și picioarele au început a i se clătina. Ultimul lucru pe care l-a mai văzut a fost mulțimea de umbre care a umplut poiana, având făclii în mâini deși era ziuă, și s-a prăbușit.
Când și-a revenit era în adăpostul lui, cu nevasta și copiii lângă el. Mai erau și două femei mai bătrâne care-l priveau în de-aproape. Dar a adormit iar: ceaiurile de buruieni își făcea efectul.
_ Slavă Domnului, va trăi ! – a spus una dintre femei.
Și militarul a supraviețuit. Bandajat și cu picioarele rupte puse în atele, stătea încruntat pe o grămadă de ierburi. Nu voia să vorbească. Era destul de tânăr… Îl păzeau zi și noapte fiindcă așa fără ca picioarele să-l ajute, a vrut în mai multe rânduri să plece, târându-se. Peste câteva zile în care a fost hrănit, a reușit să stea în fund. Privea în jur ca și speriat și continua cu înverșunare să tacă, refuzând orice discuție. În următoarea dimineață însă, pe când adunarea înălța spre cer cântecele lor creștine, ochii acestui tânăr s-au umplut de lacrimi. Și când a venit cineva cu mâncarea, încă se străduia să-și stăpânească lacrimile.
_ Vreau să mor ! – au fost
primele lui cuvinte. _ Dar nu mâncat de furnici… -
a completat. Când a venit Onofrei însoțit de
alți câțiva, a stăruit de ei să-l omoare împușcându-l cu arma despre care s-a interesat și i s-a spus că era acolo.
_ Dacă mă găsesc patrulele militare va fi la fel de rău ca între furnici…
I-au vorbit despre Dumnezeu și el a spus că nici el, nici familia lui nu cred în nimic, ca și majoritatea oamenilor din zona din care provenea. După mai multe zile a acceptat să se facă rugăciuni pentru el. Adunarea încă staționa în așteptarea mesagerului care să aducă lumina promisă. Într-una din acele zile, la tânărul în uniformă au venit trei bătrâni. Aceștia i-au spus că Dumnezeu i-a trimis să se roage pentru sănătatea lui. Militarul a refuzat ideea de sănătate spunând din nou că având amândouă picioarele rupte, nu poate avea niciun viitor în pustietățile acelea, însă din politețe le-a îngăduit să se roage pentru el. Aceștia s-au rugat toți odată și tânărul se uita la ei, recunoscând că în glasul lor era o putere supranaturală pe care el n-a mai întâlnit-o. Mintea i s-a dus la prestațiile unor vrăjitori pe care i-a întâlnit în satele natale cu câțiva ani în urmă. Și aceia aveau niște manifestări ciudate, numai că atunci, așa tânăr cum era, a deosebit în gesturile lor o măsură de prefăcătorie. După rugăciune, bătrânii i-au strâns mâna și s-au depărtat privindu-l cu ochii umezi de lacrimi, având o așa seninătate și bucurie pe fețe încât tânărul militar a rămas marcat și uimit. Și-a dat seama că ceva din trăirea interioară a acelor bătrâni l-a cuprins și pe el. Era seara când s-au petrecut aceste lucruri și era prima seară când nu mai trăia frica de viitor și se întreba ce se întâmplă de fapt cu el. Târziu a adormit, constatând că are un soi de fericire neînțeleasă dar deosebit de plăcută. Se gândea la starea lui și s-a hotărât să se lase cuprins de noile lui simțăminte, fără să se mai chinuie să le înțeleagă, pentru că și așa – își zicea în sinea lui – dimineața va veni cu realitatea
crudă a faptului că din pricina invalidității va trebui să caute mai departe o modalitate de a se sinucide. Peste noapte însă, s-a trezit. A deschis ochii și privind poziția stelelor și-a dat seama că nu mai era mult până la dimineață. Întorcând capul a dat de umbrele întunecate a doi bărbați care dormeau șezând ghemuiți în fund: erau cei care trebuiau să-l păzească. Simțindu-și piciorul înțepenit, din instinct l-a îndoit și apoi și pe celălalt, așa șezând pe spate și peste câteva clipe și-a dat seama că picioarele lui se puteau îndoi din genunchi fără dureri, ceea ce nu s-a mai întâmplat de când s-a accidentat. Le-a întins încet înapoi și le-a îndoit iarăși și iar a repetat mișcarea. Nu numai că obișnuita durere ascuțită din genunchi nu mai era, dar simțea în picioare nevoia de mișcare. S-a ridicat pe coate și s-a uitat la picioarele lui bandajate și prinse în atele improvizate. S-a răsucit și a venit pe genunchi. A dat să ridice un picior pentru a pune talpa pe pământ dar atela de la gleznă nu prea permitea. A renunțat și a rămas îngenuncheat, chinuindu-se să înțeleagă ce se petrece. Privea în jur pentru a-și da seama dacă nu cumva visează. Și dintr-o dată și-a adus aminte că se găsește în poziția în care oamenii între care a nimerit obișnuiau să se roage: în genunchi pe pământul gol. „Merită Dumnezeul lor să-I mulțumesc și pentru măsura de bine din trupul meu. Măcar nu mai am dureri…!” și-a zis în mintea lui. A dat să se roage dar în clipa următoare și-a dat seama că nu știa cum să se adreseze acestui Dumnezeu. După câteva momente a început totuși a vorbi:
15 Lumina Vechilor Cărări
_ Nu Te cunosc ! Nu știu cum ești ! Dar cred că Tu ai făcut asta… Și Îți mulțumesc…
Vorbind, pacea din lăuntru și lacrimile în ochi au revenit. Atunci și-a adus aminte că așa i-a văzut și pe bătrânii aceia. „Poate că așa este rugăciunea la creștini !” – se gândea.
Era deja de un timp pe genunchi și simțea nevoia să-și întindă picioarele. A încercat din nou să pună talpa pe pământ și din nou atela de la gleznă îl împiedica. S-a uitat la glezna lui: un șnur de curea lega strâns niște obiele înfășurate. S-a hotărât să slobozească strânsoarea și la fel a făcut și la celălalt picior apoi văzând alături bâta unuia dintre paznici s-a întins după ea cu gând să aibă de ce să se sprijine, vrând să încerce să se ridice. Acum era în picioare, uimit că picioarele funcționează la comenzile minții și nu are nicio durere. Primul gând a fost să plece în noapte dar mai apoi s-a gândit să vadă cu ochii lui cum arată picioarele. S-a așezat din nou în fund și și-a desfăcut toate legăturile de la genunchi în jos: picioarele lui erau normale, fără urme de rupturi…! Frecându-se la ochi, a căutat cu palma pe jos o piatră cu care să se lovească pentru a se asigura că nu visează. Așa a luat două pietre și și-a strâns pielea deasupra unui genunchi, până a crăpat și a curs sânge, strângând dinții de durere. Deci era adevărat ! S-a ridicat din nou în picioare și atunci și-a dat seama că nu avea pantaloni, ci numai o cămașă cu care era legat la brâu cu mânecile și care cădea în jos ca o fustă. Din nou s-a gândit să plece în noapte pentru a-și continua călătoria dar s-a oprit: oamenii aceia aveau ceva cu care nu știa dacă se va mai întâlni vreodată în viață și s-a hotărât să rămână. Problema era că simțea profund nevoia de a se mișca dar dacă o făcea risca să sperie pe cineva. După câteva momente de reflecție s-a decis să-și scoale paznicii. S-a întins pe spate așa cum stătea de obicei, a luat o piatră mai mică și a aruncat în direcția lor. La a doua încercare s-au trezit.
_ Voda ! (Apă) – a spus destul
de tare pentru a fi auzit. _ Vrei apă ? _ Da. Peste puțin timp, omul s-a
întors cu apa. După ce a băut, tânărul i-a spus că s-a simțit mai bine și și-a dat bandajele jos și a observat că poate merge și că ar dori să se miște. De aceea ar dori să iasă dintre oamenii care dormeau peste tot, ca în cazul în care cineva se trezește să nu se sperie de el. Cei doi i-au dat mâna să se ridice și văzând că chiar o face, i-au spus să se așeze din nou până vor veni cei ce conduceau adunarea. Din răsărit noaptea devenea albicioasă când stând în picioare, înconjurat de câțiva bărbați, tânărul militar se mișca liber și neastâmpărat pe picioarele lui.
_ Ești liber. Noi nu suntem stăpâni pe viața ta. Dar dacă vrei, mai rămâi cu noi astăzi, să mulțumim lui Dumnezeu împreună cu toată adunarea. Toți s-au rugat lui Dumnezeu pentru tine.
În ziua aceea, de la bătrâni până la copii, toți își făceau drum să se uite la tânărul vindecat de Dumnezeu. Toți l-au văzut schilod și acum se minunau de agerimea mersului lui și slăveau pe Dumnezeu. Acesta și-a dorit să afle mai multe despre Dumnezeu și astfel s-a scurs încă o zi. Apoi le-a povestit pățania lui. Mai întâi a spus că era în misiune de recunoaștere prin zonă. Dar s-a oprit poticnindu-se în cuvinte. S-a uitat la cei ce-l ascultau; din nou a tăcut și în cele din urmă trăgând aer adânc în piept a continuat:
_ Aici simt că trebuie să spun adevărul… oricât ar costa…
Așa frații au aflat că militarul acela era cazah și împreună cu un coleg de-al lui au plecat din cazarmă, încercând să ajungă în zona din care ei erau, adică undeva spre răsărit, peste munții pe lângă care călătoreau. Fiindcă au observat urme de oameni, când au ajuns în zona aceea au urcat pe o creastă stâncoasă situată la mai puțin de un kilometru de locul unde se găseau acum, pentru a scruta zarea și a observa pericolele. Acolo au observat gura unei peșteri mici, ceva mai mică ca și statura unui om. Au intrat din curiozitate și au
dat peste o namilă de ursoaică, împreună cu un pui de urs destul de mare, ca la vârsta de la care se desparte de mama lui. N-au mai avut timp să folosească armele de foc și s-au apărat cu cuțitele. Dând înapoi din calea ursului, au ajuns la marginea stâncii unde dintr-o lovitură de labă a ajuns în gol, prăbușindu-se peste bolovanii curși de sus. Acolo, târziu s-a trezit din leșin, cu picioarele rupte, fără să mai știe nimic de tovarășul său. De acolo s-a târât la vale prin hățișuri, învingând durerea sfâșietoare din picioarele pe care le târa după el și din cap. Nu știe cât timp s-a scurs până a ajuns să fie mâncat de furnici, de care nu se mai putea apăra din cauza leșinului provocat de foame.
Apoi a întrebat de omul pe care l-a înjunghiat, fără să-și dea seama că de fapt acesta voia să-l salveze. Așa Adam și Simidaru, împreună cu câțiva din conducerea adunării stăteau acum în jurul tânărului militar.
_ Mintea nu îmi mai judeca. Deliram. Te rog să mă ierți. Cum te simți ?
_ Bucuros și mulțumit că ești bine. – a răspuns Adam.
După câteva clipe în care se vedea că este frământat lăuntric, Adam a continuat adresându-se celor din conducere:
_ De ce oare Dumnezeu face minuni așa de rar. Am avut și noi minuni când a început pribegia prin zona asta. Dumnezeu a înmulțit puțina pâine pe care o aveam. Mâncam toți din ea în fiecare zi și rămânea tot atâta. Mai apoi când am ajuns să pescuim, pâinea nu s-a mai înmulțit deși pescuiam greu și foamea ne încolțea în fiecare zi. De ce ne lasă Dumnezeu să pribegim străbătând vitregia cumplită a fiecărei zile, ca și cum El nici n-ar exista ?
Tăcere ! Adam privea spre Onofrei considerându-l șeful dar acesta privea spre doi bătrâni slabi la trup, care au stat tot timpul acolo, fără a scoate un cuvânt.
Prelucrare ####
16 Lumina Vechilor Cărări
Anul 1929 şi localitatea Bădeuţi este de fapt pentru mine data şi locul unde m-am născut din nou pentru Hristos. Am văzut lumina zilei în casa părinţilor mei la 14.09.1914 la Suceava. Tatăl meu a fost poliţist, mama casnică. Cu timpul ne-am mutat din nou în Bădeuţi. Eu eram cea mai mică, bucuria şi sprijinul părinţilor la bătrâneţe. Cei trei fraţi şi cele şase surori ale mele au plecat să-şi facă fiecare un rost în viaţă.
La o casă între vecinii noştri, au început să se adune mai mulţi oameni din Bădeuţi, Marginea, Rădăuţi care citeau din Sfânta Scriptură, vorbeau, cântau; era ceva mai frumos decât la mănăstirea din sat, unde obişnuiam să mă duc cu mama. Timp de trei luni de zile am fost şi eu, îmi plăcea că se vorbea frumos din Scriptură. Mama mea mă lăsa, tata nu prea era interesat. Acest grup era la Oastea Domnului.
Odată, la una din aceste întâlniri s-a ridicat un frate pe nume Banielevici din Rădăuţi, care a citit din 1 Petru 3:3,4 şi ne-a spus că dacă dorim să plăcem lui Dumnezeu, trebuie să nu mai purtăm aur, mărgăritare sau alte lucruri scumpe, ci să ne îmbrăcăm cuviincios, cu sfială şi modestie. Eu m-am uitat la mine şi mi-am dat seama că mai aveam ceva din aceste lucruri. Mergând spre casă m-am întâlnit cu o colegă de clasă care m-a întrebat pe unde mai umblu în ultimul timp, pentru că nu mă mai vedea la mănăstire şi nici la joc în sat. Eu m-am oprit, am scos cerceii mei frumoşi pe care i-am primit cadou de la fratele meu, şi mărgelele şi i-am spus:
- Eu nu mă mai duc la joc, eu vreau să mă pocăiesc; ţi le dau fără niciun ban, nu mai am nevoie de ele.
Când am ajuns acasă, mama a văzut de departe că la gâtul meu nu
mai strălucea nimic şi în urechi nu mai aveam cerceii. M-a întrebat unde sunt. Nu i-am răspuns nimic. A luat culişerul cu care făcea mămăligă şi m-a bătut bine. Am reuşit să fug şi să scap afară. În
următoarele zile a continuat să mă bată să-i spun cui am dat mărgelele şi cerceii; ce s-a întâmplat cu mine. Eu am tăcut fără să-i răspund nimic. Într-o seară mama mi-a spus să merg la mănăstirea din sat, la slujbă. Am refuzat spunându-i că nu mă duc nici la mănăstire şi nici la joc. S-a înfuriat şi a început din nou să mă bată. Mama a plecat la mănăstire iar eu m-am rugat: „Doamne Dumnezeule, Tu mi-ai arătat că lumea e rea, eu nu mai vreau să rămân în lumea aceasta, Doamne nu mă lăsa, arată-mi Tu ce să fac.”
M-am ridicat şi am plecat la o vecină cu gând să iau pe o fată, să mă duc la adunare. Acolo vecina, cu alte femei erau tare speriate de ultima noutate. În casa lui Filaret Cazac (un alt vecin) se adunau mai mulţi oameni, se rugau şi închideau ochii. Vecinele spuneau că s-au rătăcit. Alţii ziceau că atunci când se rugau venea un câine şi le da cu coada pe la nas - aşa se spunea despre noua adunare care s-a înfiinţat. Vecina mi-a spus:
- Viorica, n-ai vrea să mergi acolo? Tu eşti mai isteaţă şi ai să ne spui ce se întâmplă; ce fac ei acolo; dacă este adevărat ce am auzit.
Au luat puţină tămâie şi agheasmă într-o sticluţă, mi le-au pus în sân şi am plecat împreună cu Paraschiva, fata vecinei. Am intrat. Ei se rugau şi m-am plecat pe genunchi şi m-am rugat şi eu cum eram deja obişnuită de la Oastea Domnului. Spre deosebire de mine care aminteam des de Maica Domnului, ei se rugau la fel dar îşi cereau iertare pentru că se simţeau păcătoşi. Colega mea Paraschiva, a început să mă ghiontească şi să-mi spună:
_ Scoate tămâia şi agheasma, dă pe jos să nu se prindă de noi. A insistat mult dar eu nu am ascultat. Eram atentă pentru că am recunoscut cercetarea Domnului
care era acolo şi care mă atingea şi pe mine. Când am plecat de acolo, vecina mă aştepta cu sufletul la gură. Am scos tămâia şi agheasma şi le-am dat înapoi, spunându-i că oamenii aceştia sunt cu Dumnezeu. Supărarea mamei a fost şi mai mare când a auzit că am fost la aceia care închid ochii. Când am ajuns acasă, a luat o vargă şi când a vrut să mă lovească, a căzut leşinată pe podea.
Tatăl meu care era puţin interesat de casă, a venit cu vaca de la păşune şi a găsit-o pe mama pe pat gemând. La dorinţa mamei am luat sticla cu agheasmă şi am spălat-o pe faţă, apoi am întrebat-o:
- Te simţi mai bine? - Dacă te lepezi de rătăciţii
ăia mă fac bine, dacă nu, mor acuma.
Eu am tăcut fără să-i răspund. Tatăl meu care până atunci nu
ştia nimic de toate aceste lucruri, a fost îndemnat de vecini să facă ceva cu mine, că doar e bărbat la casă (fost poliţist). El m-a chemat și mi-a spus:
- Până dimineaţă trebuie să te gândeşti şi să alegi: ori te lepezi de rătăcirea asta şi te măriţi cu unul din cei doi băieţi care au întrebat de tine, ori te duci de la casa mea fără nimic, numai cu hainele de pe tine.
Noaptea aceea nu am dormit deloc. De cu zori m-am sculat şi am făcut treburile la grajd, apoi s-a trezit tata, l-am încălţat şi l-am îmbrăcat, pentru că era bolnav de reumatism. Nu mi-a spus nicio vorbă; a mâncat, a luat vaca şi a plecat la păşune. Mama s-a îmbrăcat cu haine bune şi a plecat de-acasă fără să spună o vorbă. Plecase la Rădăuţi să se sfătuiască cu o soră de-a mea mai mare şi cu soţul acesteia, cum să mă desprindă de calea aceasta. Au hotărât dimpreună să-mi cumpere haine noi şi scumpe, încălţăminte şi tot ce ar trebui, ca să arăt cât mai bine, pentru a mă scoate la strânsura de la Sfântu Ilie. Fără să-mi spună ceva m-au luat şi am plecat împreună la Sfântu Ilie. Acolo toate planurile lor s-au dărâmat. Cumnatul meu s-a îmbătat şi după cum era obiceiul, nu a avut cine să mă conducă la joc iar eu am refuzat la toate insistenţele lor. La întoarcere acasă, în timp ce căruţa mergea destul de tare, mama fiind supărată pe mine, s-a repezit dintr-
Zori
Înlăcrimaţi
17 Lumina Vechilor Cărări
odată să mă împingă jos dar sora mea m-a ţinut şi am scăpat teafără. Când am ajuns acasă mama se văita şi îi spunea tatălui meu că nu a putut face nimic cu mine.
- Stai tu femeie, nu fii nebună ! Opreşte-te ! Vreau să-ţi spun ceva: astăzi când eram cu vaca, a venit la mine un tânăr cu două vaci, s-a aşezat lângă mine şi a început să vorbească. Era tare frumos la chip, nu mai ţin minte tot ce a spus. Atâta ştiu că mi-a spus să mă pocăiesc ca să nu mor aşa dar eu nu prea înţeleg cum vine asta. Aşa că, nevastă să nu mai baţi fata, las-o aşa să vedem ce se va mai întâmpla.
Eu am rămas uimită. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Aseară tata mă fugărea de acasă iar acum...! Cred că Dumnezeu este la lucru. Aveam pe atunci 16 ani. Au mai trecut trei ani în care eu am continuat să merg la adunare în casa fratelui Filaret Cazac. La una din aceste slujbe a venit un frate prezbiter cu mai mulţi fraţi, un tânăr şi mai multe surori. Dorinţa lor era să caute o fată în vederea căsătoriei cu acel tânăr. La terminarea slujbei am înţeles că acel tânăr voia să discute cu mine. Fratele Filaret m-a chemat, mi-a spus dorinţa fratelui tânăr şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă căsătoresc cu el. Pe vremea aceea problema căsătoriei era rezolvată între părinţi sau bătrâni mai întâi iar apoi între tineri.
Am plecat acasă să-i spun mamei care era oferta. Mama a refuzat categoric.
- Nu pleci din casă ! N-are cine avea grijă de noi şi în casa mea nu intră niciun pocăit !
Am dat răspunsul la fraţi dar ei m-au rugat să insist în următoarele două săptămâni, poate mama se va lamuri şi va ceda.
Într-o zi fratele Filaret a venit bucuros la mine spunându-mi că i-ar fi părut rău să plec din sat şi mi-a propus o nouă cerere de căsătorie. De data aceasta era vorba de un tânăr din sat pe care îl chema Dumitru şi dorinţa lui era să mă căsătoresc cu el. Mai mult decât aspectul fizic mi-a plăcut credincioşia lui faţă de Dumnezeu.
Aveam 19 ani când m-am căsătorit şi nunta mea a fost prima în Bădeuţi, la pocăiţi. În ziua nunţii, fraţii din Volovăţ au închis casa de
rugăciune şi au venit cu toţii, precum şi alţi fraţi din împrejurimi. Tata a plecat cu vaca, iar mama a stat după colţul şurii şi privea speriată. S-a vestit Cuvântul iar după aceea toţi au fost invitaţi să stea la masă.
Peste câţiva ani am rămas iarăşi singură cu toată gospodăria şi cu trei copii mici. Dumitru, soţul meu cel drag a plecat la război. Trecuse o bucată de vreme şi nu aveam nicio ştire de la el. Într-o zi se apropie de casă un soldat, slab, cu faţa arsă de soare, cu ochii duşi în fundul capului. Vai, era Dumitru.
_ Mă bucur să te văd…, dar spune-mi ce-i cu tine, cum ai ajuns acasă?
Cu o voce slăbită a început a povesti:
_ Cu tot regimentul de infanterie mărşăluiam spre linia întâia. Din cauza căldurii şi lipsei de apă, vedeai câte unul căzând la pământ, apoi erau luaţi, aşezaţi pe o maşină platformă şi duşi la spital. Aşa că am căzut şi eu cu încă alţi doi soldaţi. Pentru că pe maşină nu mai era loc, ne-au luat pe toţi trei şi ne-au rezemat de dărâmăturile unei case din chirpici, aproape ștearsă de bombardamente. În timp ce gemeam şi mă rugam acolo aşteptând maşina, peste cei doi colegi a căzut o bucată din peretele rămas şi i-a acoperit aproape de tot. Când a venit maşina, pe mine m-au luat iar la ceilalţi s-au uitat o clipă şi au spus:
_ Lasă-i pe ăştia. Dumnezeu să-i ierte. Am ajuns la spital şi de acolo am primit 10 zile de învoire.
Ce repede au trecut cele 10 zile. În ultima noapte i-am pregătit câte ceva pentru drum, îl priveam pe soţul cum dormea, zorile se iveau şi eu continuam să mă rog cu stăruinţă plângând înaintea Domnului:
_ Doamne vreau să mor; nu mai pot. Copiii sunt mici, de lucru am tare mult în gospodărie, Dumitru pleacă la moarte, nu mai pot Doamne, nu mă lăsa !
Un suspin puternic mi-a pătruns fiinţa şi am auzit o voce: „Fă o cerere !”
_ O, Doamne ! _ Dumitru, scoală, trebuie să
te porneşti. Eu vreau să fac o cerere; spune-mi cine-i mai mare acolo.
- Viorica, ce-i cu tine… O
cerere? Cine te ia în seamă pe timp de război?
- Dumitre, Domnul mi-a spus să fac o cerere şi eu am s-o fac. Spune-mi către cine?
- Treaba ta, fă dar… Către comandantul regimentului de infanterie.
Şi am scris: „Vin cu rugăminte din inimă şi din suflet şi vă rog aveţi milă de soarta soţului meu. Vedeţi în ce stare se găseşte. Am rămas acasă cu trei copii mici şi foarte necăjită, mai daţi-i încă 10 zile…”
Când a ajuns la el, comandantul luă cererea şi o citi curios.
- Ce femeie îndrăzneaţă ai. În timp de război, cerere?
- Domnule comandant, ce voiţi aceia faceţi.
- Bine, mai du-te pe 10 zile. Dar au trecut şi acestea 10
zile şi am făcut o altă cerere: „Domnule comandant, vă mulţumesc că aţi avut milă de soarta soţului meu şi a copiilor mei dar vă rog mai daţi-i încă 10 zile…” Dumnezeu a lucrat aşa minunat şi i-a aprobat şi această cerere.
Au trecut astfel 30 de zile şi acuma soţul meu şi-a luat rucsacul în spate, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu lacrimi şi a plecat la război. Odată ajuns, comandantul îl privi lung, în tăcere, apoi îi spuse:
_ Soldat Lucescu, nu ştiu ce fel de om eşti, nu ştiu ce fel de credinţă are nevasta ta. În ultimele 10 zile de învoire, regimentul din care ai făcut parte a ajuns pe linia întâi şi în urma unei lupte, tot regimentul a căzut la datorie, nu a mai rămas nimeni. Nevasta ta cu cererile ei te-a salvat de la moarte. Du-te acasă, tu nu mai faci război.
Mare a fost Dumnezeu pentru noi şi minunat a lucrat în viaţa mea.
Aşa l-am cunoscut eu pe Domnul prin multe necazuri. În următorii ani a venit şi tifosul, o boală necruţătoare dar prin toate acestea mulţumesc Domnului că m-a ajutat să rămân credincioasă.
Am 75 de nepoţi si 25 de strănepoţi. Doresc mult să fiu cu toţii în Împărăţia lui Dumnezeu unde a plecat şi soţul meu.
Viorica Lucescu
18 Lumina Vechilor Cărări
Viticultura este o meserie foarte veche. Biblia
ne spune că vița-de-vie a fost prima plantă sădită după
potop, de Noe. (Genesa 9:20).
În Israel, viile creșteau pe coastele sau vârfurile
dealurilor. Pentru a se bucura de recoltă, viticultorii
curățau viile de uscături și le împrejmuiau cu garduri
vii sau ziduri. Apoi săpau șanțuri în care puneau stâlpi
de susținere. Butucii tineri îi plantau în șiruri iar
mlădițele (ramurile) erau ridicate pe suporți. Vița-de-
vie este fructul care are nevoie de foarte multă
îngrijire.
În jurul plantațiilor de viță-de-vie se construiau
colibe și turnuri în care stăteau oamenii care făceau de
pază împotriva hoților și a vulpilor.
În apropierea culturilor de struguri se săpau
teascuri în stânci. Teascul era presa în care se storceau
strugurii pentru a se obține vin. Metoda folosită în
vremea Bibliei era călcarea strugurilor cu picioarele.
Viile erau curățate și legate. Crengile
neroditoare erau tăiate și aruncate. Din luna
septembrie începea culesul. Timpul recoltei și călcatul
strugurilor în teasc era sărbătorit cu veselie și cântece.
(Judecători 9:27). Strugurii se consumau proaspeți sau
uscați, sub formă de stafide. Din struguri se obținea
vinul. El era folosit ca aliment dar și ca tratament.
(Luca 10:34).
Domnul Isus le-a spus
ucenicilor că viața unui
credincios este asemenea viței
-de-vie. Butucul, cel care
susține mlădițele, este El,
Domnul Isus. Mlădițele, sunt
credincioșii iar: „Despărțiți
de Mine, nu puteți face
nimic”, spune Mântuitorul.
Mlădițele cât timp sunt în
butuc pot fi roditoare, altfel se
usucă. Și roada pe care o
aduce un credincios este:
dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine,
credincioşia, blândețea și
înfrânarea poftelor. (Galateni
5:22-23).
În această plantație minunată poți fi și tu o
mlădiță (crenguță), plantată în Domnul Isus, butucul
(tulpina). Viticultorul este Domnul Dumnezeu. El
caută roadă la fiecare credincios. Tu ce roade aduci,
din cele 9 de mai sus?
Atunci când iubești pe cei care după părerea ta
nu merită, când aduci bucurie părinților și celor din
jur, când reușești să îți păstrezi calmul în loc să te
enervezi, să ai răbdare cu semenii tăi, să faci un bine
când este nevoie, când îți păstrezi promisiunile făcute,
când ești pașnic și prietenos și reușești să-ți înfrângi
pornirile rele, ești un strugure de care se bucură
Domnul Dumnezeu, viticultorul. Aceste atitudini sunt
ca boabele dulci din care rezultă vinul care aduce
bucurie lui Dumnezeu și vindecare oamenilor. Când
rămâi în Domnul Isus poți rodi cu folos !
Verset de memorat:
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine
rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce mult rod;
căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan
15:5).
L. Ungureanu
Viticultor
Marcu 12:1, Ioan 15:1-11, Isaia 5:1-2
19 Lumina Vechilor Cărări
Toată viața ei Anam a trebuit să sufere din cauza discriminărilor și a șicanelor, în propria sa țară, Pakistan și asta numai datorită faptului că aparține minorității creștine. În mod crescând, ea a simțit față de prigonitorii săi ura.
_ Acest lucru a început după ce unchiul meu a fost omorât - povestește Anam. Unchiul ei, Naimat, (nume schimbat) a fost modelul ei deosebit. Acesta a trăit într-o viață angajată care a încurajat-o în permanență să învețe cu hărnicie, Anam sperând ca într-o zi să poată păși pe urmele unchiului său.
Naimat, care a fost singurul profesor creștin din școală, a intervenit în permanență pentru binele elevilor săi. De pildă acesta a protestat energic atunci când un coleg musulman a vrut să-l angajeze pe unul dintre elevii săi, în schimbul unor comisioane speciale ce aveau să dureze tot timpul anului școlar. Naimat și-a conștientizat elevii și le-a cerut acestora să ia atitudine când este vorba de drepturile lor. Din pricina hărniciei, a seriozității și a realizărilor sale deosebite, Naimat a fost promovat în cele din urmă la funcția de director de școală. Acest lucru însă a trezit nu numai invidia colegilor săi, ci chiar i-a determinat să angajeze un ucigaș plătit care trebuia să-l ucidă pe colegul neiubit, motivându-se jignirea adusă lui Mohamed. Astfel că ucigașul l-a înjunghiat chiar în fața biroului său. Acest lucru a fost acum 25 de ani, când Anam avea doar unsprezece ani și când i-a făcut responsabili pe toți musulmanii de moartea unchiului său.
Schimbată de Dumnezeu După terminarea școlii, Anam a căutat un loc de
muncă. Să găsească de lucru era o problemă în Pakistan pentru un creștin, posibilitățile fiind foarte limitate. Cu toate acestea Anam a găsit un loc de muncă la care a trebuit să renunțe chiar a doua zi: angajatorul ei, un musulman, a hărțuit-o sexual chiar din primul moment. Acest lucru a făcut-o pe Anam să-și facă și mai multe prejudecăți, atunci când era vorba de musulmani.
După o perioadă îndelungată de șomaj, ea a întâlnit o organizație care ajuta creștini urmăriți și a găsit acolo de lucru, într-un birou. Această slujbă a umplut-o de multă mulțumire.
_ Știu din proprie experiență ce înseamnă să fii discriminat și șicanat. - spune Anam, iar acum este bucuroasă că poate face ceva pentru creștinii pakistanezi. Anam a început să înțeleagă că acei creștini care pășesc pe urmele Domnului Isus Hristos pot și trebuie să se aștepte la felurite greutăți și provocări și cu timpul i-a îngăduit lui Dumnezeu să
lucreze în inima ei. Dumnezeu i-a vindecat rănile adânci și a eliberat-o de ura pe care o nutrea contra musulmanilor. Astăzi visul ei este ca tot mai mulți musulmani să Îl descopere pe Isus Hristos.
_ Îmi place foarte mult munca mea - spune Anam - dar uneori am sentimentul că trebuie să sting doar cu o singură găleată de apă un mare incendiu de pădure. Iar eu am la dispoziția mea doar această mică gălețică.
Anam susține deja de șaisprezece ani, creștinii urmăriți din Pakistan. Nu de mult s-a căsătorit, după ce ani la rând a amânat ideea de căsătorie deoarece îi era frică că un soț ar putea-o devia de la munca sa.
_ Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit un soț bun care mă susține chiar și în munca mea, - se bucură Anam - Să intervin pentru adunările prigonite nu este pentru mine doar un job, ci o chemare. Următorul verset este de mare însemnătate pentru mine: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni,…” (Coloseni 3:23).
Împărăția lui Dumnezeu este în inimă Rania, colega Anamei a trăit ceva asemănător.
Tatăl său a fost chinuit de colegii musulmani și a murit din cauza unui infarct miocardic, când ea avea doar patru anișori. După aceasta Rania împreună cu cei șase frățiori și mama, au fost alungați din casă. Vecinii au protestat întotdeauna când copiii participau în mod regulat la orele de școală duminicală. Chiar și în noua localitate de domiciliu, adunările au devenit o problemă, astfel încât vecinii Raniei i-au incendiat casa. Familia a pierdut totul: actele de identitate, documente, certificate de naștere... Doi dintre frații ei au putut totuși să studieze dar atunci când și-au terminat studiile au fost împiedicați să lucreze, deoarece erau creștini. Aceasta este realitatea din Pakistan.
Aceste experiențe proprii, traumatizante, le-au sensibilizat inimile Anamei și Raniei, mobilizându-le în munca dedicată credincioșilor persecutați din Pakistan. Mulți dintre ei sunt la pământ, epuizați și nu mai speră la nimic. Lor, Anam și Rania vor să le insufle curaj. Ele însele au fost determinate și schimbate de Dumnezeu. Ura nu mai are loc în inimile lor și lucrul acesta ele îl mărturisesc cu viața lor. Dumnezeu poate să folosească evenimentele grele și chinuitoare în însăși construirea și îmbogățirea împărăției Sale. Tot ceea ce face Dumnezeu face bine.
În românește de Breabăn Vasile
Din „Vocea Martirilor” Nr. 08/2017
Eliberată de ură Pakistan
Anam și Rania (nume schimbate) au trebuit să treacă prin multe necazuri în Pakistan, din pricina apartenenței lor la minoritatea creștină. Totuși Dumnezeu a intervenit în viața lor, vindecându-le nu numai adâncile răni sufletești, ci și eliberându-le de propria lor ură. Astăzi Anam și Rania se numără printre creștinii prigoniți.
1. Ce meserie aveau oamenii care au fost mituiți de preoți pentru a răspândi zvonul că Mântuitorul nu a înviat, ci a fost furat de ucenicii Săi? (40)
2. Ce meserie a învățat Domnul Isus de la tatăl Său pământesc, Iosif, și pe care au practicat-o împreună? (40,41)
3. Cu ce se ocupau oamenii care au zis: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul”? (42)
4. Ce statut social aveau oamenii din pilda Mântuitorului, care au făcut următoarele rugăciuni: a) „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți ... sau chiar ca ... acesta”?; b) „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”? Pentru cine a spus Domnul Isus pilda? (42)
5. Ce meserii au avut: Petru, Andrei, Iacov, Ioan, Levi și care a fost preocuparea lor după ce L-au cunoscut pe Domnul Isus? (40)
6. Ce profesie a practicat omul care a scris două cărți din Noul Testament, prima – în urma cercetărilor făcute despre viața Domnului Isus, iar a doua - despre viața și activitatea urmașilor Mântuitorului, printre care se află și el? Dar cărțile cum se numesc?
7. Din povestirea – Viticultorul – ai aflat că Domnul Isus este comparat cu ...? Dar credincioșii, cu ce sunt comparați? Care sunt roadele aduse de credincioși?
8. Când ne întoarcem la Domnul Isus, în activitatea
și preocupările noastre intervin schimbări. Dă exemplu de cel puțin doi oameni care și-au schimbat meseria după ce L-au urmat pe Domnul Isus!
9. Ce statut avea în Israel, Gamaliel? Scrie expresia-sfat, pe care a dat-o el oamenilor politico-religioși ai vremii, și a fost ascultat, anulându-se astfel planul de ucidere al apostolilor! (45)
10. Ce meserie practica femeia din Iope, căreia i se spunea uceniță? Cum se traduce numele ei? (45)
11. Cine a zis: „Dacă mă socotiți credincioasă Domnului, intrați și rămâneți în casa mea”? Și cu ce se ocupa ea? (45)
12. Ce meserie a practicat apostolul Pavel, și cine îi erau colegii de muncă? (45)
13. Cum se numea avocatul care a inventat grave acuzații împotriva lui Pavel, în procesul la care a fost adus de marele preot Anania? (45)
14. Numește cei doi romani, care au avut contact cu evanghelia mântuirii. Unul a primit mântuirea, iar celălalt, nu. Ce funcții aveau ei în imperiul roman? (45)
15. Am ajuns la finalul lecțiilor din seria – MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI!!! Scrie câteva personaje și meseriile lor pe care ți le amintești din seria povestirilor parcursă până acum. Doar din Noul Testament! Și despre care nu s-a amintit mai sus! Primești 1 punct pentru fiecare nume-meserie.
20 Lumina Vechilor Cărări
CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”
Secţiunea: „MESERIILE OAMENILOR DIN NOUL TESTAMENT”
„…să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” (Efeseni 4:28).
Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit din sfânta bibliotecă cartea nr.(...) povestirea de la „Rubrica copiilor – VITICULTOR” și povestirile anterioare de la Rubrica Copiilor. Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.
Premianţii lunii Octombrie: Tudor Adina – Agigea, Goleșie Alexandru-Claudiu – Dobra, Rusu Rebeca-Elisabeta – Periș, Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra, Rusu Debora-Elena – Periș. Vă rugăm să confirmați telefonic sau în scris, primirea premiilor!!!
RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.12.2017!
21 Lumina Vechilor Cărări
1. Heman, Asaf și Etan – Asaf a compus 12
Psalmi; 1Cronici 5:19
2. Chenania era căpetenia muzicii; 1Cronici 5:22
3. Obadia – mai marele casei regelui Ahab;
1Împărați 18:3-4
4. Împărăteasa Izabela – profetului Ilie; 1Împărați
19:2
5. Preotul Hilchia – logofătului Șafan; 2 Împărați
22:8
6. Ezra – preot și cărturar; Ezra 7:10
7. Neemia; Neemia 1:11, 2:1
8. Împăratul Artaxerxe – Neemia; Neemia 2:1,2
9. Asaf; Neemia 2:8
10. Poarta Oilor – preotul Eliașib împreună cu
frații lui preoți; Neemia 3:1
11. Refaia – argintarul Uziel – făcătorul de mir
Hanania; Neemia 3:8-9
12. Între odaia de sus din colț și poarta oilor;
Neemia 3:32
13. Haman – Mardoheu; Estera 6:6-11
14. Estera – Vasti; Estera 2:17
15. Amos; Amos 7:14
RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI II
După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.
Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:
32 RON pentru 1 abonament în România.
30 EURO pentru 1 abonament în Europa.
32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.
La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.
Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.
Preţurile fixate includ şi taxele poştale.
Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.
Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.
Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.
Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:
Gică Vişan
OP. 1 CP. 13,
Rădăuţi 725400
Jud. Suceava
Regulament concurs biblic
Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice. O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor
secţiuni, vor fi premiaţi.
Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.
Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:
Destinatar: Ligia Ungureanu
O.P 51 – C.P 25, Bucureşti
sau: ligia.ungureanu@gmail.com
Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi Scripturile”!
Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi
întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre!
Ieremia 6:16
GICĂ VIŞAN
O. P. NR. 1 C.P. NR. 13
MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA
COD 725400
Tel. 0230/565625 - 0722/558243
Colectivul de redacţie Ioan Nemeş
Vasile Breabăn
Avram Senciuc
Lucian Claudiu Şandra
Gusti Cheţec
Iliuţă Petruneac
Gică Vişan
Vasile Şindilar
CUPRINS
PUTEREA LUI DUMNEZEU
MANIFESTUL CREȘTIN AL MILENIULUI TREI
ASCULTAREA DE BUNĂVOIE!
DOMNUL CHRISTOS, RĂSCUMPĂRĂTORUL
TRĂIEȘTE!!!
ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII
ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!
ZORI ÎNLĂCRIMATI
VITICULTOR
ELIBERATĂ DE URĂ
CONCURS BIBLIC
CE FERICITĂ RĂSTIGNIRE...
ISSN 2601 - 0526
Ce fericită Răstignire... (Rom. 6:3-6. Gal. 5:24 ; 6:14) Ce fericită răstignire, Ce chin plăcut și fericit Să stai pe crucea răstignirii În tot și-n toate răstignit ! Nu-i jertfă și nici sfântă trudă Să poți mai plină s-o dorești Ca zilnic să te bați în cuie Și Eul să ți-l răstignești !... Căci nici răsplata nu-i mai mare, Nici înviere mai cu har Când mort fiind față de lume Vei trece-al cerului hotar !... De-aceea să-ți dorești în toate Pe cruce o viață ca să stai, Cu cât ți-s cuiele mai groase Cu-atât ești mai frumos în Rai ! Căci nu-s piroane mai slăvite Nici moarte să te țintuiască Ca înfrânarea - când ispita Te prinde să te ispitească - Și-atuncea dacă ești pe cruce Murind asemeni cu Hristos Nicio putere păcătoasă Nu poate să te deie jos ! . . . Întinde-ți mâinile pe cruce Și fii-n ispite răbdător, Căci doar așa poți să te-asemeni Cu Scumpul tău Mântuitor ! Și doar atunci când sus pe cruce Îți va fi mort întregul Eu Vei învia mai viu, mai veșnic Trăind doar pentru Dumnezeu ! Căci morții nu au părtășie Cu vii ce trăiesc acum... Și nici păcatul... ține minte !... Cu cei porniți pe-al vieții drum !...
Gh. Crăciun