Post on 14-Dec-2015
description
Prefaţă
Obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune în pomicultură, nu este
posibilă fără cunoaşterea în detaliu a speciilor şi soiurilor care formează
sortimentul, atât sub aspect biologic, fiziologic şi morfologic, cât şi sub aspect
tehnologic în livadă.
Manualul de Pomologie, se adresează în primul rând studenţilor Facultăţii
de Horticultură, anul IV, care au în planul de învăţământ această disciplină, dar
poate fi util tuturor celor care vor să cunoască şi să cultive speciile pomicole.
Structura manualului este în conformitate cu programa analitică întocmită la
Catedra de Pomicultură din învăţământul superior.
În lucrarea de faţă sunt abordate o serie de probleme privind originea
speciilor pomicole şi încadrarea lor botanică, particularităţile biologice, cerinţele
faţă de factorii de mediu şi pe baza acestor elemente sunt recomandate tehnologii
diferenţiate de cultură la nivel de specie, soi sau pe grupe de soiuri pentru
principalele specii pomicole care se cultivă frecvent în zona temperată. Întrucât în
România condiţiile ecopedologice sunt diferite, printr-o tehnologie de cultură bine
stabilită şi respectată şi o zonare corespunzătoare a speciilor şi soiurilor, se pot
obţine rezultate deosebite din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Cunoaşterea soiurilor şi portaltoilor din sortimentul consacrat, a ultimelor
creaţii ale ameliorării româneşti şi eventual unele soiuri străine care se pot
manifesta din punct de vedere productiv la noi în ţară, face posibilă valorificarea
superioară a unor suprafeţe de teren mai puţin pretabile pentru alte culturi agricole.
Disciplina de Pomologie, prin bogăţia de date pe care o conţine, îşi
propune aducerea în faţa studenţilor a cunoştinţelor necesare pentru a deveni buni
practicieni, să fie capabili să participe la redresarea pomiculturii româneşti,
momentan în declin.
3
Prezentul material a fost elaborat pe baza unei vaste bibliografii de
specialitate, româneşti şi străine, a celor mai recente rezultate obţinute în sectorul
de cercetare şi de către cadrele didactice de la Catedra de Pomicultură din
Bucureşti, şi nu în ultimul rând pe baza experienţei proprii a autorului.
Editarea acestei lucrări a fost făcută şi cu ajutorul unor societăţi
comerciale, a căror nume sunt prezente în carte şi cărora le aducem sincere
mulţumiri. De asemenea, mulţumim anticipat tuturor celor care ne vor sugera
îmbunătăţiri, care fără îndoială sunt posibile în prezentului material şi de care se va
ţine seama la o ediţie ulterioară.
Autorul
4
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………… 13Cap. 1. SOIUL ŞI SORTIMENTUL ÎN POMICULTURĂ …………. 15 1.1.Soiul ………………………………………………………….. 15 1.2.Sortimentul …………………………………………………… 19Cap. 2. METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN
POMICULTURĂ .........................................................................22
2.1.Metode pentru studiul sistemului aerian… …………………… 22 2.2.Metode pentru studiul sistemului radicular …………………… 24Cap. 3. PREMIZELE BIOLOGICE ALE AGROTEHNICII
DIFERENŢIATE………………………………………………….26
3.1. Agrotehnica diferenţiată şi rolul ei în producţia de fructe ……. 26 3.2. Particularităţi ale soiurilor folosite în zonarea şi stabilirea
sortimentului ………………………………………………………30
Cap. 4. CULTURA MĂRULUI……………………………………….. 32 4.1.Importanţa culturii …………………………………………… 32 4.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 33 4.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 35 4.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 35 4.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 40 4.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 42 4.3.4.Cerinţele mărului faţă de factorii de mediu …………………. 50 4.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 52 4.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 52 4.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de măr …………………….. 53 4.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de măr …………………… 54Cap. 5. CULTURA PĂRULUI……………………………………….. 62 5.1. Importanţa culturii …………………………………………… 62 5.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 63 5.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 64 5.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 64 5.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 65 5.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 67 5.3.4.Cerinţele părului faţă de factorii de mediu …………………. 73 5.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 75 5.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 75 5.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de păr ….………………….. 76 5.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de păr .…………………… 77Cap. 6. CULTURA GUTUIULUI…………………………………….. 82 6.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire ………….………… 82 6.2. Particularităţi biologice ……………………………………… 83 6.2.1. Particularităţi de creştere şi fructificare……………………. 83
5
6.2.2. Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………… 84 6.2.3. Cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu ……………….. 85 6.3. Particularităţi tehnologice ……………………………………. 86Cap. 7. CULTURA PRUNULUI……………...……………………….. 89 7.1. Importanţa culturii …………………………………………… 89 7.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 90 7.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 92 7.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 92 7.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 93 7.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 94 7.3.4.Cerinţele prunului faţă de factorii de mediu ………………… 100 7.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 102 7.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 102 7.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de prun ..………………….. 102 7.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de prun…………………… 104Cap. 8. CULTURA CAISULUI……………………………………….. 108 8.1. Importanţa culturii …………………………………………… 108 8.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 109 8.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 111 8.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 111 8.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 113 8.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 114 8.3.4.Cerinţele caisului faţă de factorii de mediu …………………. 120 8.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 123 8.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 123 8.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de cais….………………….. 123 8.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de cais.…………………… 124Cap. 9. CULTURA PIERSICULUI..………………………………….. 129 9.1. Importanţa culturii …………………………………………… 129 9.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 130 9.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 132 9.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 132 9.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 135 9.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 137 9.3.4.Cerinţele piersicului faţă de factorii de mediu ……………… 144 9.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 146 9.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 146 9.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de piersic.………………….. 146 9.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de piersic………………… 148Cap. 10. CULTURA MIGDALULUI...……………………………….. 156 10.1. Importanţa culturii ………………………………………….. 156 10.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………. 156 10.3.Particularităţi biologice …………………………………… 158 10.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………….. 1586
10.3.2.Particularităţi de fructificare ………………………………. 158 10.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………... 159 10.3.4.Cerinţele migdalului faţă de factorii de mediu …………….. 162 10.4.Particularităţi tehnologice …………………………………… 163 10.4.1.Specificul producerii materialului săditor …….…………... 163 10.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de migdal.……….……….. 163 10.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de migdal…………..…… 164Cap. 11. CULTURA CIREŞULUI…………………………………….. 167 11.1. Importanţa culturii …………..……………………………… 167 11.2.Originea şi aria de răspândire ……………..………………… 167 11.3.Particularităţi biologice …………..…………………………. 169 11.3.1.Particularităţi de creştere ………………..………………… 169 11.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………..….. 170 11.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………..……………. 171 11.3.4.Cerinţele cireşului faţă de factorii de mediu ………………. 175 11.4.Particularităţi tehnologice ………………………..………….. 177 11.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………. 177 11.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de cireş...……………….... 177 11.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de cireş .………………… 178Cap. 12. CULTURA VIŞINULUI………………………………….. 182 12.1. Importanţa culturii ………………………………………… 182 12.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………… 183 12.3.Particularităţi biologice ……………………………………. 184 12.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………… 184 12.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………….. 185 12.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………. 186 12.3.4.Cerinţele vişinului faţă de factorii de mediu ………………. 189 12.4.Particularităţi tehnologice ………………………………….. 190 12.4.1.Specificul producerii materialului săditor ………………... 190 12.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de vişin….……………….. 190 12.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de vişin.………………… 190Cap. 13. CULTURA NUCULUI…………………………………….. 193 13.1. Importanţa culturii ………………………………………… 193 13.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………… 194 13.3.Particularităţi biologice …………………………………… 196 13.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………… 196 13.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………….. 197 13.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………. 199 13.3.4.Cerinţele nucului faţă de factorii de mediu ………………. 201 13.4.Particularităţi tehnologice ………………………………….. 203 13.4.1.Specificul producerii materialului săditor ………………... 203 13.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de nuc ….……………….. 204 13.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de nuc .………………… 204Cap. 14. CULTURA ALUNULUI…………………………………….. 207
7
14.1. Importanţa culturii ………………………………………… 207 14.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………… 208 14.3.Particularităţi biologice ……………………………………. 209 14.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………… 209 14.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………….. 209 14.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ………………………………….. 210 14.3.4.Cerinţele alunului faţă de factorii de mediu ……………….. 212 14.4.Particularităţi tehnologice …………………………………… 213 14.4.1.Specificul producerii materialului săditor ……………….… 213 14.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de alun.....……………….. 213 14.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de alun...... .…………….. 214Cap. 15. CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL………………… 216 15.1. Importanţa culturii ………………………………………….. 216 15.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………….. 217 15.3.Particularităţi biologice ……………………………………… 217 15.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare …………………… 217 15.3.2. Specii, soiuri şi portaltoi ……………………….…………. 218 15.3.3. Cerinţele castanului faţă de factorii de mediu …………….. 220 15.4.Particularităţi tehnologice …………………………………… 220 15.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………. 220 15.4.2.Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de castan ….. 221Cap. 16. CULTURA SMOCHINULUI................................................. 223 16.1.Importanţa culturii ............................................................... 223 16.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 223 16.3.Particularităţi biologice ........................................................ 224 16.4.Cerinţele smochinului faţă de factorii de mediu .................... 225 16.5.Particularităţi tehnologice ..................................................... 226Cap. 17.CULTURA CĂPŞUNULUI ................................................... 227 17.1.Importanţa culturii ............................................................... 227 17.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 227 17.3.Particularităţi biologice ........................................................ 228 17.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 228 17.3.2.Specii şi soiuri ................................................................... 230 17.3.3.Cerinţele căpşunului faţă de factorii de mediu .................... 232 17.4.Particularităţi tehnologice ..................................................... 233 17.4.1.Producerea materialului săditor ......................................... 233 17.4.2.Cultura anuală a căpşunului .............................................. 233 17.4.3.Cultura multianuală a căpşunului ...................................... 236 17.4.4.Cultura protejată a căpşunului ........................................... 239 17.4.5.Cultura forţată a căpşunului .............................................. 240Cap.18.CULTURA ZMEURULUI ..................................................... 242 18.1.Importanţa culturii ............................................................... 242 18.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 243 18.3.Particularităţi biologice ........................................................ 2438
18.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 243 18.3.2.Specii şi soiuri ................................................................... 244 18.3.3.Cerinţele zmeurului faţă de factorii de mediu ..................... 245 18.4. Particularităţi tehnologice ..................................................... 246 18.4.1.Producerea materialului săditor ......................................... 246 18.4.2.Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de zmeur ....... 246Cap. 19.CULTURA MURULUI DE GRĂDINĂ ................................ 249 19.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ................................ 249 19.2.Particularităţi biologice ........................................................ 250 19.3.Specii şi soiuri ..................................................................... 250 19.4.Cerinţele murului faţă de factorii de mediu ............................ 251 19.5.Particularităţi tehnologice ..................................................... 251Cap. 20.CULTURA COACĂZULUI................................................... 253 20.1.Importnaţa culturii ............................................................... 253 20.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 253 20.3.Particularităţi biologice ........................................................ 254 20.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 254 20.3.2.Specii şi soiuri ................................................................... 255 20.3.3.Cerinţele coacăzului faţă de factorii de mediu ..................... 256 20.4.Particularităţi tehnologice ..................................................... 257Cap.21.CULTURA AGRIŞULUI ....................................................... 260 21.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ............................... 260 21.1.Particularităţi biologice ........................................................ 261 21.3.Specii şi soiuri ..................................................................... 261 21.4.Cerinţele agrişului faţă de factorii de mediu .......................... 262 21.5.Particularităţi tehnologice .................................................... 262Cap.22.CULTURA AFINULUI .......................................................... 264 22.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ................................ 264 22.2.Particularităţi biologice ....................................................... 265 22.2.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 265 22.2.2.Specii şi soiuri .................................................................. 265 22.2.3.Cerinţele afinului faţă de factorii de mediu ......................... 266 22.3.Particularităţi tehnologice ..................................................... 267Cap.23.CULTURA CĂTINEI ALBE ................................................. 270 23.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ................................ 270 23.2.Particularităţi biologice ........................................................ 271 23.3.Specii şi soiuri ..................................................................... 272 23.4.Cerinţele cătinei faţă de factorii de mediu ............................. 272 23.5.Particularităţi tehnologice .................................................... 273Cap. 24.CULTURA TRANDAFIRULUI DE DULCEAŢĂ ................ 274Cap. 25.CULTURA SOCULUI .......................................................... 275Cap. 26.CULTURA CORNULUI ...................................................... 276Cap. 27.CULTURA LĂMÂIULUI ÎN APARTAMENT ..................... 277 27.1.Importanţa culturii ............................................................... 277
9
27.2.Particularităţi biologice ........................................................ 278 27.3.Cerinţele lămâiului faţă de factorii de mediu ......................... 278 27.4.Particularităţi tehnologice ..................................................... 280BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................... 283
10
INTRODUCERE
Pomologia se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale speciilor,
soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi, pe baza cărora se stabilesc
tehnologii diferenţiate de cultură la nivel de specie, grupă de soiuri sau chiar soi, cu
scopul obţinerii unor producţii mari şi de calitate.
Este o disciplină cu caracter practic, care se bazează pe cunoştinţele
acumulate la Pomicultură generală, cunoştinţe pe care le aprofundează şi le
completează cu noi date tehnologice, până la nivel de soi. Pe baza informaţiilor pe
care această disciplină le dă tehnologului, acesta poate să intervină eficient în
dirijarea sistemului:
energie solară sol specie pomicolă
Dintre obiectivele pomologiei se pot enumera următoarele:
- studiul particularităţilor morfologice şi fiziologice ale soiurilor, hibrizilor
şi clonelor existente în cultură, pentru stabilirea valorii economice şi găsirea unor
caractere tari, necesare recunoaşterii acestora;
- studiul exigenţelor soiurilor faţă de factorii pedoclimatici, în vederea
efectuării unei zonări şi microzonări cât mai precise, cu scopul obţinerii unor
rezultate foarte bune,
- studiul particularităţilor biologice şi tehnologice ale soiurilor, modul de
comportare în producţie a acestora, în funcţie de condiţiile de biotop;
- completarea sortimentului cu soiuri noi, rezistente la factorii de stres
(boli, dăunători, poluare, secetă etc.) şi cu portaltoi cu plasticitate ecologică
ridicată pentru valorificarea unor soluri mai puţin favorabile;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate de cultură în funcţie de specie, soi şi
zona de cultură, în vederea valorificării la maximum a potenţialului productiv al
soiurilor pe de o parte şi a condiţiilor de mediu pe de altă parte.
11
Legătura Pomologiei cu alte discipline. Fiind o disciplină cu caracter
practic, Pomologia este legată de o serie de alte discipline dintre care se pot aminti:
Pomicultura generală - este disciplina cea mai apropiată de la care preia
tehnologia generală de cultură a speciilor pomicole şi o completează cu noi date
privind comportamentul unor soiuri sau grupe de soiuri, în funcţie de însuşirile
agrobiologice specifice.
Botanica - furnizează informaţii privind terminologia de descriere a
speciilor şi soiurilor din punct de vedere morfologic
Fiziologie vegetală şi Biochimie ajută la explicarea şi înţelegerea
proceselor vitale care au loc în plante
Pedologia este disciplina care pune la dispoziţie datele legate de însuşirile
solului, pretabilitatea acestuia pentru cultura pomilor.
Meteorologie sunt folosite pentru studiul condiţiilor climatice, delimitarea
arealelor de cultură, în funcţie de factorii restrictivi.
Agrochimia pune la dispoziţia Pomologiei informaţiile privind nutriţia
pomilor, a dozelor de îngrăşăminte şi tipul acestora, precum şi momentele optime
de utilizate pentru o valorificarea cât mai eficientă. Fitopatologia şi Entomologia
îşi aduc un real aport în asigurarea protecţiei fitosanitare a pomilor, punând la
dispoziţie date legate de biologia bolilor şi dăunătorilor şi a celor mai eficiente
metode de combatere.
Genetica şi Ameliorarea au o importanţă hotărâtoare în îmbunătăţirea
sortimentului prin crearea de soiuri noi competitive.
12
Capitolul 1
SOIUL ŞI SORTIMENTUL ÎN POMICULTURĂ
1.1.Soiul
În cultură, speciile pomicole sunt reprezentate de soiuri, clone şi hibrizi.
Soiurile nu au existat din totdeauna, ele s-au format în timp prin intervenţia
conştientă a omului. Dacă privim în dinamică evoluţia soiurilor se poate vorbi de
trei etape distincte şi anume:
a). Etapa speciilor sălbatice. Ea începe odată cu apariţia omului, când
acesta era culegător şi consumator de fructe şi se încheie în momentul în care omul
a început să cultive pomii. Evoluţia speciilor în această perioadă s-a făcut numai
sub influenţa condiţiilor de mediu, iar înmulţirea exclusiv prin seminţe.
b). Etapa soiurilor vechi. Cuprinde intervalul de timp de când omul a luat
în cultură speciile pomicole şi durează până la mijlocul secolului al-XIX-lea. În
această etapă selecţia a fost la început empirică, nivelul de cunoaştere fiind foarte
redus. Pe măsură ce omul şi-a modernizat mijloacele de muncă, au fost selectate
pentru cultură exemplarele cu însuşiri superioare ale fructelor dar şi cu pomi
toleranţi la condiţiile de mediu. Prin această selecţie empirică efectuată de om şi
prin selecţia naturală sub influenţa factorilor de mediu, s-au format o serie de soiuri
locale autohtone pentru toate zonele populate.
Soiurile vechi autohtone sunt mai adaptate condiţiilor climatice în care s-
au format, au o bună toleranţă la factorii de mediu, secetă, boli şi dăunători, dar în
general, în prezent, fructele sunt depăşite din punct de vedere calitativ. Există
soiuri autohtone în ţara noastră cu însuşiri de calitate foarte bune, soiuri ce se
cultivă cu succes şi în prezent. Dintre acestea se pot aminti: Tuleu gras, Gras
românesc şi Vânăt românesc la prun, Pietroase de Cotnari, Pietroase negre de
Cisnădie la cireş, Crişana şi Mocăneşti la vişin, Pătul la măr etc.
c). Etapa soiurilor selecţionate. Începe din a doua jumătate a sec. al-XIX-
lea şi se continuă până în prezent. Se caracterizează prin apariţia soiurilor noi, cu
13
însuşiri de calitate superioară, cu rezistenţă la factorii de stres, biotici şi abiotici.
Soiurile ameliorate sunt mai uniforme din punct de vedere a însuşirilor
morfologice şi biologice, au însuşiri agrobiologice superioare: precocitate,
productivitate, toleranţă la ger şi îngheţurile de revenire etc.
Soiul are o mare importanţă din punct de vedere economic, fiind mijlocul
de producţie capabil să valorifice condiţiile pedoclimatice dintr-un anumit loc şi să
asigure producţii mari şi de calitate. Soiul este responsabil de randamentul unei
plantaţii, el transformă prin intermediul frunzelor substanţele anorganice (apa,
sărurile minerale, CO2) în substanţe organice folosite de om.
Valoarea soiului este dată de două însuşiri de bază: productivitatea şi
calitatea.
Productivitatea reprezintă capacitatea pomilor de a valorifica condiţiile
oferite de biotop în vederea obţinerii unei producţii maxime de fructe şi de bună
calitate. Productivitatea este o caracteristică de soi, existând diferenţe mari de la un
soi la altul. Pentru a putea scoate în evidenţă valoarea unor soiuri din punct de
vedere al productivităţii, se fac studii comparative cu mai multe soiuri în aceleaşi
condiţii de mediu, iar soiurile care se comportă mai bine sunt recomandate pentru
difuzare în producţie.
Productivitatea este o însuşire determinată de un complex de particularităţi
agrobiologice cum ar fi: precocitatea de fructificare, capacitatea de diferenţiere a
mugurilor de rod, procentul de legare a florilor, intensitatea căderii fiziologice,
numărul şi mărimea fructelor, rezistenţa la stres, boli şi dăunători, şi nu în ultimul
rând de modul cum soiul reacţionează la tehnologia de cultură aplicată în plantaţie.
Calitatea recoltei de fructe a unui soi este apreciată în funcţie de destinaţia
producţiei. Fructele folosite pentru consumul în stare proaspătă, ca fructe de
desert, trebuie să aibă un aspect exterior plăcut, o anumită mărime în funcţie de
specie, pulpa să fie fină, suculentă, aromată şi cu gust cât mai plăcut, iar fructele
să aibă o capacitate de păstrare cât mai mare. Fructele folosite ca materie primă
pentru industrie trebuie să aibă un conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă,
14
pentru a avea un randament bun la prelucrare, în vitamine, să conţine cantităţi mari
de substanţe pectice, pulpa să fie unicoloră şi fără infiltraţii de roşu etc.
Productivitatea şi calitatea sunt două însuşiri ale soiurilor care nu pot fi
luate în considerare separat, soiul fiind privit ca un întreg, din ambele puncte de
vedere. Nu este suficient ca un soi să producă foarte mult iar fructele să fie de
calitate slabă şi nu sunt acceptate nici soiurile cu producţie foarte mică chiar dacă
au calitate excepţională. Deoarece rezultatele economice a exploataţiei pomicole
trebuie să fie pozitive, soiurile alese trebuie să asigure atât producţii mari cât şi o
calitate corespunzătoare, ca prin valorificarea lor să se recupereze cheltuielile de
producţie, parte din amortizarea cu investiţia de infiinţare şi să rămână şi profic
pentru proprietarul de livadă.
Din punct de vedere biologic, soiul este un grup relativ omogen de indivizi
cultivaţi, care provin din una sau mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite
condiţii de viaţă, cu ereditate relativ stabilă, care au anumite particularităţi
biologice importante pentru cultură, particularităţi pe care le păstrează prin
înmulţire vegetativă.
În limba română, termenul de soi corespunde noţiunii de cultivar din codul
de nomenclatură a plantelor cultivate. El este echivalent cu: variety din limba
engleză, variété din limba franceză, variedad din limba spaniolă, variedade din
limba portugheză, varietá din limba italiană, sorte din limba germană, sort din
rusă, hiushu din limba japoneză etc. Soiul nu poate exista în flora spontană, prin
ameliorare şi-a pierdut însuşirile de adaptabilitate şi rezistenţă la boli, el este
prezent numai în cultură, unde rezistă îngrijit de om.
Pomii care fac parte dintr-un soi, deşi sunt destul de omogeni din punct de
vedere morfologic, nu sunt identici. Prin înmulţire vegetativă se realizează
descendenţe relativ uniforme şi aproape identice cu planta mamă. Dacă
multiplicarea se face pe cale sexuată, datorită variabilităţii genetice şi a modului de
recombinare a caracterelor, descendenţa care se formează este mult mai
neuniformă, uneori indivizii nu se aseamănă între ei din punct de vedere productiv,
15
calitativ şi a vigorii de creştere. Pentru a păstra omogenitatea şi integritatea soiului,
multiplicarea trebuie făcută numai pe cale vegetativă.
Apartenenţa la una sau mai multe specii, este direct legată de formarea şi
evoluţia soiurilor. Soiurile vechi, în majoritatea lor aparţin unei specii, dar există şi
unele excepţii. Aparţin mai multor specii soiurile noi, ameliorate, la care, pentru
obţinerea unor gene de rezistenţă la boli s-au folosit ca donatori specii din flora
spontană, ca în cazul soiurilor de măr. Ca specii donatoare a genelor de rezistenţă
au fost folosite Malus floribunda şi M. Kaido încrucişate cu o serie de soiuri
provenite din Malus domestica. Şi la nuc, în ideea reduceriii taliei pomilor au fost
făcute hibridări între Juglans regia şi J. Nigra, rezultând o serie de hibrizi
importanţi pentru producţie dintre care unii au fost omologaţi (soiul Paradox, ).
De dată mai recentă sunt o serie de hibrizi între genuri diferite de tipul
Plumcot, destul de căutat pe piaţă, datorită însuşirilor sale hibride între cais şi prun.
Măsura în care soiurile sunt adaptabile la anumite condiţii de mediu
influenţează răspândirea lor în cultură. Există soiuri cu o mare plasticitate
ecologică, care dau rezultate bune pe areale foarte mari (Golden delicious,
Jonathan, Starkrimson la măr), iar altele se pretează numai în anumite areale bine
delimitate (Granny Smith, Frumos de Boskoop).
Însuşirile de ereditate ale unui soi se păstrează o perioadă mai mare dacă
soiul este înmulţit vegetativ, variabilitatea fiind foarte slabă şi determinată de
factorii de mediu. Sub influenţa unor factori de stres în cadrul soiului pot apare o
serie de mutaţii, care au însuşiri apropiate sau nu de planta mamă. Dintre aceste
mutaţii, un număr mic sunt pozitive şi pot fi valorificate ca noi genotipuri. Pentru a
menţine o perioadă cât mai lungă de timp însuşirile caracteristice soiului, se
recomandă ca la înmulţire, recoltarea materialului vegetal să se facă numai din
exemplare cunoscute şi studiate anterior, din punct de vedere al autenticităţii
soiului şi a capacităţii de producţie a acestuia.
Soiurile se deosebesc între ele prin însuşiri morfologice (culoarea,
mărimea şi forma fructului, vigoarea şi tipul de fructificare), însuşiri biologice
16
(precocitatea, compatibilitatea polenului propriu cu stigmatul, epocaă de maturare
a fructelor), prin calitatea fructelor (conţinut în glucide, acizi organici, vitamine)
sau alte diferenţe, care au importanţă pentru producţie.
În cadrul soiului se întâlneşte noţiunea de tip (biotip, ecotip), care este o
subunitate a soiului fiind întâlnită, în general, la soiurile vechi mai puţin omogene.
La măr există mai multe tipuri în cadrul soiului Creţesc cum sunt: Creţesc auriu,
Creţesc roşu, Creţesc de Vâlcea etc.
În timp, soiurile pierd o parte din importanţa pe care au avut-o la
introducerea în sortiment, fie datorită deprecierii lor morale, (nu mai sunt căutate
de consumatori) fie datorită sensibilităţii la anumiţi agenţi patogeni. Pentru a avea
un sortiment cât mai bogat, cercetătorii din ameliorare şi-au propus o serie de
obiective dintre care se pot aminti următoarele:
- completarea sortimentului cu soiuri noi, rezistente la boli şi dăunători,
productive şi cu fructe de calitate;
- crearea de soiuri şi portaltoi capabili să valorifice condiţiile de mediu mai
puţin propice;
- obţinerea unor genotipuri de vigoare mică, cu capacitate slabă de
ramificare şi fructificare pe ramuri scurte în vederea simplificării tehnologiei de
exploatare a livezii;
- crearea unor soiuri specifice destinate industrializării, capabile să asigure
randamente mari la prelucrarea etc.
1.2.Sortimentul
Deoarece soiurile s-au format, în timp, într-un anumit areal de cultură
caracterizat prin condiţii de mediu specifice, s-au adaptat la acele condiţii şi acolo
îşi manifestă potenţialul biologic. Pentru a da rezultate bune, soiurile trebuie
amplasate acolo unde le sunt satisfăcute în optim cerinţele faţă de factorii de
mediu, deci acolo unde condiţiile pedoclimatice sunt identice sau apropiate cu cele
în care s-au format.
17
Totalitatea speciilor şi soiurilor care se cultivă într-un anumit areal
formează sortimentul. Ca atare se poate vorbi de sortiment zonal, naţional sau
mondial. Din cele câteva zeci de mii de soiuri de pomi şi arbuşti fructifere care se
cultivă în lume, numai o mică parte pot fi cultivate într-un anumit areal.
Dinamica sortimentului mondial
În urmă cu 30-40 de ani sortimentul era foarte bogat în soiuri şi se
îmbogăţea anual prin apariţia creaţiilor noi obţinute. După înfiinţarea plantaţiilor
cu densitate mai mare şi pe suprafeţe mai întinse de teren, numărul soiurilor
cultivate a început să scadă, fiind reţinute numai cele foarte productive şi de
calitate, care erau competitive pe piaţă. Mare parte din soiurile vechi şi chiar noi au
rămas numai la nivel de colecţie ca sursă de germoplasmă, deoarece nu se încadrau
în cerinţele impuse de piaţă sau de tehnologia de cultură aplicată plantaţiilor
intensive. Mai mult, odată cu dezvoltarea comerţului internaţional cu fructe, se
cereau partizi mari şi omogene, fructe uniforme morfologic şi de calitate
superioară, rezistente la transport şi cu o bună capacitate de păstrare, care nu
puteau fi realizate cu un sortiment foarte bogat.
Pentru a fi reţinute şi cultivate în sisteme intensive, soiurile trebuie să fie
precoce, cu vigoare mică sau mijlocie, să formeze coroane rare dar bine garnisite
cu ramuri de rod scurte, să dea producţii mari, constante şi de calitate, fructele să
fie atrăgătoare, bine colorate şi cu însuşiri gustative şi tehnologice superioare,
conform cu cerinţele consumatorilor şi ale industriei prelucrătoare. La aceste
condiţii corespund un număr mic de soiuri în cadrul speciilor, reducerea numărului
de soiuri din sortiment făcându-se practic de la sine.
Dinamica sortimentului în România
Sortimentul românesc de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi a avut
în mare cam aceeaşi evoluţie ca şi cel mondial. Datorită condiţiilor pedoclimatice
foarte favorabile, pe teritoriul românesc s-au format multe soiuri autohtone în
special la măr şi prun. În paralel, au fost introduse multe soiuri din sortimentul
mondial, existând în pepiniere, în ani 50' peste 600 de soiuri. După începerea
18
procesului de zonare şi modernizare, soiurile recomandate pentru înmulţire au
scăzut la mai puţin de jumătate din cele existente, din care după microzonarea din
anul 1966 au mai rămas cu puţin peste 100 de soiuri. O parte din soiurile vechi s-
au pierdut, altele se găsesc în diferite colecţii pomologice ca sursă de
germoplasmă.
În ultimii 20 de ani, au fost create o multitudine de soiuri noi la măr, cais,
prun, cireş, vişin, piersic, care adăugate la soiurile deja existente au aglomerat din
noi sortimentul. Deşi anual ISTIS aprobă lista soiurilor recomandate la înmulţire
(circa 320 soiuri şi 70 de portaltoi), în pepiniere nu se regăsesc totdeauna soiurile
din listă, fiind deficitare în special soiurile noi. Soiurile cuprinsă în listă trebuie să
aibă următoarele însuşiri:
- precocitate;
- productivitate;
- rodire constantă (indice de alternanţă <20);
- calitate superioară;
- polasticitate ecologică;
- autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri.
Periodic, pentru evitarea supradimensionării soirimentului naţional se fac
structurări pe zone de favorabilitate în funcţie de criteriile: biologice, ecologice,
tehnice şi socio-economice.
Criteriile biologice se referă la vigoarea soiurilor, precocitate, capacitatea
de ramificare şi tipul de fructificare, calitatea fructelor în funcţie de direcţiile de
valorificare, capacitatea de păstrare şi rezistenţa la transport. Nu sunt de neglijat
nici aspectele legate de comportarea în procesul de înflorire-polenizare şi
susceptibilitatea la alternanţa de fructificare. Pentru diminuarea poluării mediului,
prin reducerea numărului de tratamente, capătă importanţă tot mai mare soiurile cu
rezistenţă genetică.
Pentru a se putea pune în valoarea potenţialul de fructificare al unui soi, nu
trebuie neglijate criteriile ecologice. Factorii de mediu pot constitui elemente
19
restrictive pentru răspândirea unor specii sau soiuri la nivel zonal sau microzonal,
iar pentru evitarea unor neplăceri care pot apare pe timpul exploatării livezii
trebuie evitate zonele cu risc.
Criteriile tehnice se referă la pretabilitatea soiurilor cultivate pentru
anumite tipuri de livezi şi forme de conducere, în ideea simplificării tehnologiei de
cultură şi obţinerii producţiei la preţuri cât mai mici.
Criteriile social-economice iau în calcul tradiţia dintr-o anumită zonă,
preferinţa consumatorilor, gradul de competitivitate pe plan intern şi/sau extern,
asigurarea unui conveier de specii şi soiuri cât mai bogat pentru consumul în stare
proaspătă şi asigurarea unor partizi mari şi uniforme de fructe pentru
industrializare etc.
Capitolul 2
METODE DE CERCETARE UTILIZATE
ÎN POMICULTURĂ
Difuzarea soiurilor noi în producţie şi studierea celor existente în diferite
zone de cultură se face prin anumite metode proprii, în strânsă corelaţie cu modul
de creştere şi dezvoltare al pomilor.
Pomul, ca sistem biologic, este format din două subsisteme: sistemul
radicular (organele hipogee) şi tulpina (organele epigee). Între cele două
componente ale sistemul există un echilibru relativ, cu influenţă reciprocă a unei
părţi asupra celeilalte. Astfel, o parte aeriană bine dezvoltată, susţine o suprafaţă
foliară mare, cu o capacitate bună de sinteză care asigură o nutriţie corespunzătoare
a tulpinii dar şi a rădăcinii. Un sistem radicular bine dezvoltat, care explorează un
volum mare de sol este capabil să asigure apa şi sărurile minerale (seva brută) care
sunt prelucrate la nivelul frunzelor (sevă elaborată = fotoasimilate). În decursul
timpului au fost puse la punct metode separate de studiu pentru cele două
componente ale pomului.
20
2.1. Metode pentru studiul sistemului aerian
Partea aeriană a pomilor se studiază prin următoarele metode: descriptivă,
staţionară, biologică, a anchetei şi metoda de apreciere a calităţii fructelor.
Metoda descriptivă constă, aşa cum îi spune şi numele, în descrierea părţii
aeriene a pomilor din punct de vedere botanic. Metoda prezintă interes pentru
descrierea soiurilor şi hibrizilor noi româneşti sau din import, cât şi pentru
identificarea soiurilor deja existente în sortiment pe baza caracterelor morfologice
specifice.
Metoda staţionară se bazează pe înregistrarea ritmului de creştere şi
fructificare a soiurilor într-un anumit areal de cultură, în funcţie de condiţiile
climatice specifice, pe o anumită perioadă de timp. Se analizează vigoarea pomilor,
capacitatea de ramificare, suma creşterilor anuale, reacţia pomilor la tăiere,
influenţa portaltoiului, potenţialul de producţie şi calitatea recoltei, rezistenţa la
boli, iernare şi îngheţul de revenire. În paralel cu înregistrarea parametrilor
biometrici sunt înregistrate şi datele climatice pentru a se putea interpreta cât mai
bine rezultatele obţinute. Metoda se poate aplica în pepinieră, plantaţii comerciale
sau experimentale. Deşi este o metodă de durată, asigură obţinerea unor date
complete referitoare la particularităţile agrobiologice ale soiurilor şi cerinţele pe
care le au faţă de factorii de mediu. Pe baza datelor obţinute se poate stabili
sortimentul pomicol al zonei respective.
Metoda biologică este o metodă mai expeditivă, de durată mai mică decât
precedenta şi se foloseşte pentru obţinerea datelor referitoare la particularităţile
agrobiologice ale soiurilor şi cerinţele lor faţă de factorii pedoclimatici. Metoda se
bazează pe faptul că pomii înregistrează, prin ritmul de creştere, condiţiile de
mediu. De exemplu, seceta dintr-un an determină creşteri mai mici, grindina lasă
urme le ramurile anuale etc. Se înregistrează numărul de goluri din plantaţie,
vigoarea pomilor, intensitatea creşterilor, capacitatea de fructificare, comportarea
pomilor la atacul bolilor şi dăunătorilor, refacerea lor după accidente climatice etc.
21
Analizând datele biometrice obţinute şi raportându-le la factorii pedoclimatici din
intervalul de timp analizat se pot trage concluzii dacă soiurile merg sau nu în zonă.
Metoda anchetei pomicole se utilizează în special pentru lărgirea arealului
de cultură a speciilor şi soiurilor în zone despre care nu există suficiente date
anterioare. Metoda constă în efectuarea unor anchete la nivelul localităţii, pe bază
de chestionare, prin care localnicii sunt întrebaţi de speciile şi soiurile cultivate şi
de rezultatele obţinute. De la oficiile de cadastru se extrag suprafeţele disponibile
pentru a fi plantate cu pomi. Aceste date trebuie completate cu unele sondaje făcute
în plantaţiile vecine sau cu studii pedoclimatice făcute în zonă.
Aprecierea calităţii fructelor constă în efectuarea unor determinări fizice
(greutatea, forma, culoarea, greutatea specifică, raportul între diferite componente
ale fructului, fermitatea, culoarea şi suculenţa pulpei), biochimice (apă, substanţă
uscată, acizi organici, vitamine, celuloză) şi organoleptice (prin fişe de degustare),
pentru a departaja soiurile şi a alege pentru o zonă pe cele care se comportă mai
bine din punct de vedere calitativ.
2.2.Metode pentru studiul sistemului radicular
Pentru studiul sistemului radicular se folosesc metodele: scheletului,
profilului, monolitului şi staţionară. Prin aceste metode se urmăreşte stabilirea
arhitectonicii sistemului radicular, adâncimea de amplasare şi stabilirea zonei de
distribuţie a rădăcinilor active, dinamica de creştere a sistemului radicular etc.
Metoda scheletului este o metodă mai elaborioasă, care constă în
dezgroparea sistemului radicular şi efectuarea măsurătorilor. Dezgroparea
rădăcinilor se poate face integral, pe jumătate sau peun sfert din circumferinţa
pomului. Pentru început, se marchează pe teren pomii care se vor analiza, se fac
măsurători biometrice la tulpină, se stabileşte zona de dezgropare şi orientarea ei
în funcţie de punctele cardinale. Se înlătură solul în straturi succesive de 15-20 cm
şi pe măsură ce se descoperă rădăcinile, acestea se măsoară şi se reprezintă grafic
pe hârtie milimetrică. Pe măsură se se dezgroapă rădăcinile se leagă de trunchiul 22
pomului pentru a înlesni dezgroparea. Paralel cu măsurătorile, se recoltează probe
de sol din fiecare orizont al profilului şi se analizează din punct de vedere fizico-
chimic. După descoperirea sectorului dorit, rădăcinile se văruiesc, se fotografiază,
iar apoi groapa se acoperă dacă a fost descoperit parţial sistemul radicular. Pentru a
diminua stresul asupra pomilor, aceştia se fertilizează. La descoperirea integrală a
sistemului radicular pomii sunt compromişi. Prin această metodă se obţin date
privind cantitatea (număr, lungime, grosime) şi calitatea (poziţia, arhitectonica)
sistemului radicular.
Metoda profilului constă în săparea unor tranşee lungi de 100 cm şi largi
de 50-60 cm, perpendiculare pe sensul de creştere al rădăcinilor, la distanţa de 1, 2,
3 şi 4 m de trunchi, în funcţie de vigoarea pomului. În pepinieră este suficient un
şanţ la 0,5 m de pom. Pe faţa profilului (cea dinspre pom) se execută un caroiaj din
10 în 10 cm, pe o lăţime de 100 cm şi o adâncime de 100-150 cm în funcţie de
profunzimea sistemului radicular. În fiecare profil se înregistrează rădăcinile
găsite,pe fiecare diviziune a caroiajului, pe hârtie milimetrică, cu simboluri, în
funcţie de grosimea lor. Rezultatele obţinute se trec în tabele pe orizonturi şi ordine
de grosime şi se corelează cu rezultatele analizelor de sol, în funcţie de orizont.
Metoda este destul de simplă, expeditivă şi permite obţinerea datelor care pot
explica unele probleme de creşterea rădăcinilor şi a pomilor în general.
Metoda monolitului (a probelor) constă în recoltarea în dinamică a
monoliţilor de sol (calupuri de 400/200/150 cm), la trei adâncimi 0-35, 35-55 şi 55-
75 cm, pentru a pune în evidenţă începutul creşterii rădăcinilor, sau a unor
raporturi cantitative între rădăcinile absorbante şi cele conducătoare sau
intermediare. Primele probe se recoltează la interval de 2 zile, se spală monoliţii cu
jet de apă, rădăcinile se ţin în borcane cu apă şi se măsoară. La microscop se
analizează vârful de creştere. După pornirea în creştere a rădăcinilor, probele se
recoltează de două ori pe lună. Deoarece temperatura şi umiditatea solului sunt
factorii hotărâtorii ce influenţează creşterea, obligatoriu la recoltarea probelor
aceştia trebuie înregistraţi.
23
Metoda staţionară asigură observarea sistematică a rădăcinilor în condiţii
naturale prin intermediul unui geam care se fixează în sol, în poziţia dorită
(orizontal, vertical sau oblic) sau locuri special amenajate, unde pomii sunt plantaţi
în containere, la care una din feţe este din sticlă. Pe peretele din sticlă este trasat un
caroiaj care împarte geamul în pătrăţele cu latura de 3 mm. Prin simpla observare a
rădăcinilor se înregistrează ritmul de creştere, lungimea şi grosimea rădăcinilor pe
hârtie milimetrică. Metoda nu este foarte precisă, pentru alegerea unor soluţii
tehnologice de aplicat în livadă, datele trebuie completate prin altă metodă.
24
Capitolul 3
PREMIZELE BIOLOGICE ALE AGROTEHNICII
DIFERENŢIATE
3.1.Agrotehnica diferenţiată şi rolul ei în producţia de fructe
Prezenţa pomilor în arealul carpato-danubian a fost din cele mai vechi
timpuri, cultura pomilor pe lângă casa omului evoluând în paralel cu evoluţia
societăţii omeneşti. În timp, tehnologia de cultură s-a perfecţionat, trecând treptat
de la tehnologia generală aplicată tuturor speciilor, la tehnologia diferenţiată la
nivel de specie, sau chiar de soi, corelând această tehnologie cu particularităţile
agrobiologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi. Ca să se ajungă la aceste rezultate,
a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de studii, încercări şi tatonări, efectuate
în principal în cadrul staţiunilor de profil din fiecare zonă de cultură. Cercetările
începute în urmă cu 30-40 de ani, se continuă şi astăzi, datorită schimbării
permanente a sortimentului şi apariţiei soiurilor noi, pentru a fi cunoscute şi
repartizate în teritoriu acolo unde găsesc cele mai bune condiţii de creştere şi
fructificare.
Folosirea tehnologiilor diferenţiate de cultură este determinată de o serie
de factori ecologici şi biologici dintre care mai importanţi sunt: variabilitatea
condiţiilor pedoclimatice, particularităţile de creştere şi fructificare, combinaţia
soi-portaltoi, aplicarea diferenţiată a tăierilor de formare şi fructificare, întreţinerea
solului, fertilizarea, irigarea etc.
Condiţiile climatice determină stabilirea unui sortiment specific pentru
fiecare zonă, alegând speciile şi soiurile la care le sunt satisfăcute în măsură cât
mai bună cerinţele faţă de factorii de mediu. În funcţie de valorile pe care le
înregistrează factorii de mediu pe parcursul anului, se alege o anumită tehnologie
de cultură în strânsă corelaţie cu aceştia.
25
Dintre factorii climatici cu rol primordial în stabilirea sortimentului şi
tehnologiei diferenţiate amintim: temperatura, umiditatea (precipitaţiile şi
umiditatea relativă a aerului) şi lumina.
Temperatura este un factor climatic limitativ pentru stabilirea arealului de
cultură a speciilor şi soiurilor. Ea influenţează procesele vitale ale plantei:
germinarea seminţelor sau prinderea la altoire, absorbţia apei şi sărurilor minerale,
creşterea, fructificarea, procesele fiziologice (fotosinteză, respiraţie, transpiraţie),
activitatea enzimatică, parcurgerea perioadei de repaus etc. Fiecare specie şi soi are
anumite cerinţe şi limite de toleranţă la valorile mari sau mici ale temperaturii,
valori care într-un anumit areal (bazin pomicol sau chiar microzonă) trebuie
cunoscute şi corelate cerinţele soiurile cu aceste valori. Trebuie acordată atenţie
mare şi lungimii perioadei de vegetaţie, corelarea acesteia cu biologia speciilor, în
sensul că, acolo unde temperaturile sunt mai scăzute iarna, iar primăvara se
înregistrează brume şi îngheţuri târzii, se vor amplasa specii cu pornire târzie în
vegetaţie şi cu o perioadă mai scurtă de vegetaţie. De asemenea, la nivel de zonă,
în cadrul speciei se va ţine seama de soiurile mai pretenţioase la căldură, care fie se
aşează în locuri adăpostite natural, fie în zone mai calde, fără risc de accidente
climatice.
Temperatura este importantă nu numai în perioada de vegetaţie pentru
desfăşurarea normală a creşterii şi fructificării, dar şi în perioada repausului pentru
distrugerea substanţelor inhibitoare – satisfacerea necesarului în frig (acidul
abscisic) care menţin mugurii în stare de repaus. Este vorba de temperaturi pozitive
cuprinse între 1 şi 7°C care se acumulează, în general, în toamnă, dar şi în timpul
ferestrelor din timpul iernii şi la sfârşitul acesteia. În perioada premergătoare
recoltării fructelor, amplitudinea termică mai mare dintre zi şi noapte contribuie la
o mai bună colorare a fructelor (merelor), de aceea soiurile cu deficienţe de
colorare (Jonagold, Delicios de Voineşti, Generos etc.) se vor amplasa în astfel de
zone.
26
Precipitaţiile constituie principala sursă de apă a solului şi în funcţie de
cantitatea şi repartiţia acestora pe perioada de vegetaţie, o anumită zonă se pretează
pentru cultura unora sau altora dintre speciile pomicol în sistem neirigat. În
condiţiile în care apa se poate asigura prin irigare, amplasarea speciilor se face în
special în funcţie de temperatură. Lipsa apei ca şi excesul, sunt la fel de
dăunătoare, de aceea situaţiile limită trebuie evitate. Mai mult, în funcţie de
cantitatea de precipitaţii şi de panta terenului, alegerea modului de întreţinere a
solului trebuie să aibă în vedere reducerea sau chiar eliminarea proceselor de
eroziune.
Şi umiditatea atmosferică joacă un rol important în alegerea sortimentului,
deoarece zonele mai umede sunt favorabile atacului unor agenţi patogeni şi a unor
dereglări fiziologice (rusetting, la Golden delicious). În zonele cu umiditate
relativă mai mare nu se vor cultiva soiuri sensibile la boli (soiuri de mere şi pere),
la crăpare fructelor (soiuri de piersici timpurii, cireşe şi vişine) sau la dereglări
fiziologice.
Lumina este factorul hotărâtor în desfăşurarea celui mai important proces
fiziologic - fotosinteza. În funcţie de condiţiile care se asigură pentru acest proces,
biosinteza substanţelor organice va fi diferită. În corelaţie directă cu cerinţele faţă
de lumină se va face zonarea şi microzonarea speciilor pomicole. Lumina se
asigură prin orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud, prin stabilirea corectă a
distanţelor de plantare în corelaţie cu vigoarea şi capacitatea de ramificare a
pomilor, prin modul de aşezare a pomilor în parcelă şi prin tăierile de întreţinere a
coroanei, cu accent deosebit pe plafonarea înălţimii în funcţie de distanţa dintre
rânduri. În condiţii de umbră, frunzele sintetizează cantităţi mai mici de substanţe
organice, fructele se colorează mai puţin, acumulează mai puţin zahăr şi sunt mai
puţin aromate.
Solul prin însuşirile sale fizice şi chimice influenţează răspândirea
speciilor, soiurilor şi în special a portaltoilor. Soiurile cu maturare timpurie
valorifică solurile uşoare, nisipoase, care se încălzesc mai uşor şi contribuie la
27
anticiparea maturării fructelor. Grosimea profilului de sol şi adâncimea apei
freatice influenţează modul de pregătire a terenului la înfiinţarea livezii,
întreţinerea şi fertilizarea pe timpul exploatării plantaţiei.
Combinaţia soi-portaltoi influenţează vigoarea pomilor cu implicaţii
directe asupra stabilirii unor densităţi de plantare specifice la nivel de soi sau grupă
de soiuri. La folosirea portaltoilor de vigoare slabă, se obţin pomi de talie mică,
care se pretează la densităţi mari de plantare, se uşurează lucrările de tăiere, de
protecţie fitosanitară şi de recoltare a fructelor. Portaltoiul influenţează de
asemenea adâncimea de mobilizare a solului cu ocazia lucrărilor de întreţinere,
precocitatea soiurilor, capacitatea de diferenţiere a mugurilor de rod, calitatea
fructelor şi momentul maturării.
Particularităţile de creştere şi fructificare ale unor soiuri sau grupe de
soiuri impun stabilirea unor tehnologii adaptate care constau în stabilirea corectă a
distanţelor de plantare în funcţie de vigoarea pomilor, alegerea formei de coroană
şi a structurii acesteia în funcţie de capacitatea de ramificare, intensitatea tăierilor
în funcţie de tipul de fructificare, aplicarea fertilizării şi irigării în funcţie de ritmul
de creştere a pomilor şi producţia estimată etc. Pentru ca plantaţia să producă
constant în timp, prin tăierile de normare a încărcăturii se lasă la fiecare pom un
număr de muguri de rod corelat cu vigoarea acestuia.
Tăierea de formare, întreţinere şi fructificare este specifică fiecărei forme
de coroană, specii şi chiar fiecărui soi şi urmăreşte formarea unei coroane
echilibrate şi bine garnisite cu semischelet şi ramuri de rod, menţinerea pomilor în
limitele stabilite prin distanţa de plantare şi normarea încărcăturii de ramuri şi
muguri de rod în funcţie de vârsta şi vigoarea pomilor.
Întreţinerea solului este condiţionată pe de o parte de accesul în livadă a
agregatelor de protecţie, care necesită un sol înierbat ce permite intrarea
permanentă pentru efectuarea tratamentelor şi pe de altă parte, de cantitatea de
precipitaţii din perioada de vegetaţie. Într-o zonă mai secetoasă şi fără posibilităţi
de irigare se menţine solul lucrat, deoarece prin acest mod de întreţinere se
28
conservă mai bine apa. Dacă problema irigării este rezolvată se aleg alte variante
de întreţinere: înierbarea totală, mai ales pe terenul în pantă pentru reducerea
fenomenului de eroziune, înierbarea intervalului dintre rânduri şi lucrarea sau
erbicidarea solului pe rândul de pomi sau înierbarea alternativă a intervalelor cu
schimbarea periodică a înierbării.
Fertilizarea livezi se face în funcţie tipul de sol, de vârsta plantaţiei, de
specie şi încărcătura de fructe, recomandându-se pe cât posibil îngrăşăminte
organice sau verzi şi pentru completare, îngrăşăminte chimice aplicate la sol sau
foliar. Pentru corectarea unor carenţe de nutriţie, în pomicultura modernă se face
tot mai mult uz de fertilizarea extraradiculară, cu care ocazie se fac şi anumite
tratamente pe bază de calciu pentru obţinerea fructelor de calitate, se adaugă
stimulatori de creştere sau de metabolism pentru creşterea randamentului pomilor.
29
3.2. Particularităţi ale soiurilor folosite în zonarea
şi stabilirea sortimentului
Pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare în cultura speciilor
pomicole, acestea trebuie să fie amplasate acolo unde le sunt satisfăcute în optim
sau aproape de optim cerinţele faţă de factorii pedoclimatici. Operaţia de
repartizare în spaţiu a speciilor pomicole este cunoscută sub numele de zonare, iar
dacă această repartiţie are loc în cadrul unui bazin pomicol este numită
microzonare. Prin alegerea judicioasă a speciilor şi soiurilor se urmăresc două
obiective: valorificarea potenţialului ecologic al unui bazin pomicol şi valorificarea
potenţialului productiv a unor soiuri.
În funcţie de zona ce urmează a se planta cu pomi, se aleg soiurile care pot
valorifica mai bine condiţiile locale. Zona nisipurilor nu poate fi valorificată prin
plantaţii de măr şi păr cu soiuri de iarnă, deoarece acestea se maturează mai
devreme, nu se păstrează bine şi nu au calitate corespunzătore, în schimb soiurile
de vară se comportă foarte bine. Nisipurile se valorifică foarte bine cu piersic, cais,
vişin, migdal etc. Un climat mai răcoros şi cu umiditate atmosferică mai mare este
favorabil cireşului, zonele de deal cu temperaturi mai ridicate la înflorit sunt
favorabile soiurilor de mere delicioase roşii etc.
La înfiinţarea unei plantaţii, deci la alegerea speciilor şi soiurilor pentru o
anumită zonă, trebuie să se ţină seama de toţi factorii care pot să intervină şi să
dezechilibreze ecosistemul pomicol (pedoclimatici, poluarea industrială, apropierea
de păduri, întinderi mari de apă etc.).
Nu numai factorii climatici trebuie luaţi în considerare la amplasarea în
spaţiu a speciilor pomicole. Multe greşeli au fost făcute prin amplasarea unor
specii sau folosirea unor portaltoi pe anumite tipuri de sol, fie cu apa freatică la
adâncime mică, fie un substrat bogat în calcar activ etc. Astfel, în Dobrogea,
existând o mare neuniformitate de tipuri de sol pe suprafeţe relativ mici, tratarea
unitară a acestora în momentul înfiinţării plantaţiilor de piersic a dus la apariţia în
masă a clorozei ferice (Puiu Şt., 1973).30
Valorificarea potenţialului de rodire a diferitelor soiuri sub aspect
cantitativ şi calitativ constituie de asemenea un obiectiv important în pomicultura
modernă. De exemplu, un soi poate creşte şi fructifica în mai multe bazine
pomicole, dar nu în toate îşi manifestă potenţialul biologic.
La alegerea sortimentului, în condiţiile în care sunt mai multe soiuri cu
însuşiri productive apropiate, vor fi promovate cele care au însuşiri de calitate
(culoare, gust, aromă, substanţă uscată solubilă şi totală etc.), însuşiri tehnologice
superioare (capacitatea de păstrare, rezistenţă la transport, randament mai mare la
prelucrare industrială etc.) şi rezistenţă la factorii de stres (la boli, dăunători,
însuşirile solului).
Direcţia de valorificare a fructelor trebuie corelată cu sortimentul care se
stabileşte pentru o plantaţie. Pentru soiurile care se vor valorifica prin prelucrare
industrială trebuie obţinute loturi mari de fructe, economice pentru liniile de
prelucrare, iar pulpa trebuie să aibă cantităţi mari de substanţă uscată, să fie
uniform colorată, să reziste la fierbere sau sterilizare etc.
Deoarece livezile sunt înfiinţate pentru a obţine cantităţi mari de fructe,
stabile în timp şi de calitate, la alegerea sortimentului trebuie luate toate măsurile
de care depinde atingerea acestui obiectiv.
31
Capitolul 4
CULTURA MĂRULUI
Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae
4.1. Importanţa culturii
În zonele temperate ale globului, mărul este specia dominantă datorită
importanţei fructelor în alimentaţia omului şi datorită existenţei unui conveier
varietal foarte variat care permite asigurarea cu fructe proaspete a pieţei o perioadă
lungă de timp şi cu o mare variabilitate de soiuri din punct de vedere a aspectului şi
gustului. În România, fructe în stare proaspătă pot fi găsite pe piaţă, practic tot
timpul anului, în perioada iulie-octombrie direct din livadă, iar în perioada
noiembrie-iunie din depozite, prin păstrarea soiurilor de iarnă.
Considerat ca rege al fructelor, mărul are în compoziţia sa o serie de
elemente în cantităţi apreciabile, indispensabile corpului omenesc, după cum
urmează (la 100 g pulpă): hidraţi de carbon 14,9%, celuloză 1,5%, lignină 0,4%,
acizi liberi 0,6%, pectină 0,4%, calciu 7 mg, fosfor 12 mg, fier 0,36 mg, magneziu
8 mg, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I., vitamina C
2-15 mg etc. De remarcat este faptul că, în epicarp, cantitatea de ioni minerali şi
vitamine este mult mai mare decât în pulpă, de aceea se recomandă consumul
fructelor cu epicarp. Corpul omenesc beneficiază de toate componentele
biochimice ale merelor, numai dacă acestea sunt consumate în stare proaspătă. Prin
prelucrare, o parte din aceste componente sunt diminuate sau distruse. Merele
constituie o bună materie primă pentru prelucrare industrială sau la nivel familial
sub formă de compot, gem, marmeladă, suc şi nectar, sau preparate alcoolice: cidru
şi rachiu. De asemenea, oţetul de mere este foarte apreciat în alimentaţie datorită
efectului benefic în menţinerea echilibrului acido-bazic din organism.
Pe lângă valoarea alimentară deosebită, merele au o serie de proprietăţi
32
terapeutice recunoscute, având un bun efect tonic asupra sistemului muscular şi
nervos, efect antireumatismal, reduc nivelul colesterolului din sânge, rol antiseptic
intestinal, depurativ sanguin, rol laxativ, este un bun protector gastric, regenerator
al ţesuturilor etc., (J. Valnet, 1991).
Prin producţiile pe care le înregistrează, mărul este o cultură foarte
rentabilă atât pentru micul proprietar de teren cât şi pentru producătorul industrial
de mere.
4.2. Originea şi aria de răspândire
Mărul este originar din Asia orientală (Vavilov, 1951), unde se găsesc şi
astăzi o serie de specii sălbatice. Deşi se pare că mărul era cunoscut cu peste 3000
de ani înainte de Cristos, primele referiri scrise apar în secolele VI î.C. (Saffo), VI-
V î.C. (Hipocrate), IV-III î.C. (Teofrast). Ceva mai târziu, mărul este menţionat de
o serie de alţi învăţaţi ai vremii dintre care: Catone, Varrone, Columella, Pliniu,
Paladiu etc.
În stare sălbatică, mărul se găseşte destul de mult răspândit în Europa şi
America, fiind reprezentat de specii cu importanţă mare în formarea şi evoluţia
ulterioară a soiurilor cultivate.
Mărul este specia dominantă în zona cu climă temperată, ajungând până
la latitudinea de 63° în nord şi 35° în sud. Prin crearea unor soiuri cu cerinţe reduse
faţă de frig: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc., cultura mărului a fost extinsă şi
în areale mai calde din Brazilia, Africa de Sus, Australia şi alte ţări, pe platourile
mai înalte de 2000 m.
Suprafaţa cultivată cu măr a oscilat în anii 1996-1998 în jurul valorii de 7
milioane de hectare fiind într-o uşoară creştere cu circa 80-100 ha anual.
Producţia mondială de mere a fost de peste 57 milioane tone, din care
aproape jumătate se obţine în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul
1).
33
Tabelul 1Producţia de mere la nivel mondial (tone)
(FAO, 1999)Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 57132851 56964299 59204363Africa 1515263 1465030 1482670Asia 27336731 29503047 31968079America de Nord 5169397 5675000 5325000America de Sud 3010804 2979554 3279371Oceania 920069 809356 836000Europa 18521515 16128807 15784238
În Europa cele mai mari ţări producătoare de mere sunt: Italia, Franţa,
Germania, Spania, ţări care au şi un grad mare de intensivizare şi o productivitate
ridicată a plantaţiilor (tabelul 2). Dacă în lume producţia medie la unitatea de
suprafaţă este de circa 8 t/ha, în Italia se obţin circa 27 t/ha.
Tabelul 2Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone)
(FAO, 1999)Ţara 1997 1998 1999
Total d.c. 18521515 16128807 15784238Franţa 2473000 2208800 2061100Polonia 2098279 1687226 1600000Italia 1835190 2115470 2115470
Germania 1602100 2276200 2025800Spania 942000 719000 792000
România 664063 364619 425000
În România mărul este cultivat pe circa 79 mii ha şi se obţine o producţie
de circa 664 tone, din care 408 mii t în sectorul particular (Anuarul statistic, 1998).
Producţia de mere în principalele judeţe producătoare este prezentată în tabelul 3.
Din tabelul 3 se observă că peste 54% din producţie este realizată în zece
judeţe: Argeş, Cluj, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Dâmboviţa, Iaşi, Maramureş,
Mureş şi Suceava, iar în unele judeţe o ponderea tot mai mare o capătă sectorul
34
privat cu peste 10,8% din total mere în Argeş, 6,6 % în Maramureş, 6,1% în
Dâmboviţa etc.
Tabelul 3Producţia de mere în anul 1997
(Anuarul statistic al României, 1998)Judeţul Total, din care: sectorul privat
t % t %Total d.c. 664063 100 408769 100
Argeş 55055 8,3 44150 10,8Bacău 25262 3,8 17677 4,3Bihor 25591 3,8 16862 4,1
Bistriţa-Năsăud 25580 3,8 17719 4,3Cluj 29466 4,4 11174 2,7
Dâmboviţa 39457 5,6 25133 6,1Iaşi 32123 4,8 14375 3,5
Maramureş 39611 5,9 27239 6,6Mureş 40474 6,1 11126 2,7Sălaj 24203 3,6 16429 4,0
Suceava 45603 6,8 29720 7,3Vâlcea 23464 3,5 19933 4,8
4.3. Particularităţi biologice
4.3.1.Particularităţile de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoiul folosit, de
soi şi de însuşirile fizico-chimice ale solului. La măr, există o gamă foarte largă de
portaltoi de vigoare diferită, având posibilitatea ca prin altoire, să obţinem pomi cu
habitus diferit pentru acelaşi soi. În funcţie de portaltoi, sistemul radicular va avea
o ancorare mai profundă şi va explora un volum mare de sol, de obicei la pomii de
vigoare mare, sau o ancorare mai superficială la pomii de vigoare mică. Pomii
altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă (M 9, M 27), cu ancorare superficială, au
nevoie de sistem de susţinere şi deoarece spalierul este scump, s-a renunţat în mare
parte la aceşti portaltoi în favoarea unor creaţii noi româneşti: G21, Voineşti 2.
Pentru zona colinară, unde solul este mai sărac, se recomandă portaltoiul franc sau
35
M 106. Creşterea rădăcinilor se realizează aproape tot timpul anului, începe când
temperatura solului depăşeşte 0,2-0,4°C, creşterea devenind perceptibilă la 1,5-
2°C. În cadrul ciclului anual, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor,
una primăvara şi una toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o
stagnare pe timpul iernii. Este important de reţinut că, rădăcinile încep să crească
primăvara înaintea dezmuguritului, iar toamna continuă creşterea şi după căderea
frunzelor.
Extinderea laterală a rădăcinilor, la pomii maturi, depăşeşte proiecţia
coroanei de circa 1,5-3 ori, majoritatea rădăcinilor active fiind situate la nivelul
proiecţiei coroanei sau puţin în afara acesteia. Cunoaşterea zonei de plasare a
rădăcinilor active este importantă pentru practica pomicolă la efectuarea lucrărilor
de fertilizare, în vederea valorificării cât mai eficiente a îngrăşămintelor.
Adâncimea la care se găsesc majoritatea rădăcinilor este de până la 60-70 cm, în
solul menţinut lucrat şi ceva mai puţin (40-50 cm) în solurile cu înierbare
permanentă, în funcţie şi de însuşirile solului.
Creşterea şi ramificarea tulpinii este dependentă de combinaţia de altoire
şi de însuşirile genetice ale soiurilor. Soiurile de vigoare slabă (Starkrimson, James
Grieve, Wagener premiat, grupa Romus, tipurile spur din Golden delicious) se
altoiesc pe portaltoi de vigoare mijlocie şi se pretează pentru densităţi mari de
plantare (1000-1500 pomi/ha) în timp ce soiurile de vigoare mijlocie (Golden
delicious, Jonathan, Idared, Starking delicious) se altoiesc pe portaltoi de vigoare
mică pentru densităţi mai mari (800-1000 pomi/ha) sau portaltoi de vigoare
mijlocie pentru plantaţii de densitate medie (600-800 pomi/ha).
Forma naturală a coroanei este specifică fiecărui soi sau grupă de soiuri şi
poate fi: sferică (Creţesc, De Kalter, Pătul, Jonathan), sferică alungită (James
Grieve, Melba, Frumos de Voineşti), sferică-turtită (Fălticeni, Domnesc, Banana de
iarnă), larg-piramidală (Aromat de vară, Starking delicious), invers piramidală
(Parmen auriu, Wagener premiat, Priam), plângătoare (Frumuseţea Romei, Granny
Smith), columnară (Wijcik, Telamon, Tuscan, Trajan) etc.
36
Vigoarea pomilor cultivaţi este foarte diferită şi este determinată de soi,
portaltoi, condiţiile de cultură şi însuşirile solului. Acelaşi soi altoit pe portaltoi
diferiţi poate avea vigoare diferită, făcând posibilă astfel plantarea la densităţile
dorite. Tehnologia aplicată în livadă, fertilitatea solului şi însuşirile acestuia,
influenţează creşterea pomilor, intrarea acestora pe rod şi timpul de formare a
coroanelor.
Natural, soiurile existente în cultură pot fi grupate în funcţie de vigoare în
mai multe grupe:
- soiuri foarte viguroase: Banana de iarnă, De Kalter, Creţesc, Pătul,
Frumos de Boskoop, Renet de Canada;
- soiuri viguroase: Starking delicious, Red Melba, Florina, Stark Earliest,
Mutsu, Voinea;
- soiuri cu vigoare mijlocie: Generos, Jonathan, Golden delicious,
Ardelean, Parmen auriu, Pionier;
- soiuri cu vigoare submijlocie: Romus 1, Romus 2, James Grieve;
- soiuri cu vigoare slabă: Golden spur, Starkrimson, Wellspur, Yellow
spur.
Ritmul de creştere a pomilor este mare în tinereţe, dacă sunt asigurate
condiţii agrotehnice normale. Lungimea creşterilor anuale poate depăşi 60-80 cm,
iar prin tăieri în verde se pot obţine lăstari de prelungire de peste un metru lungime.
Odată cu întrarea pe rod, lungimea creşterilor anuale scade, astfel că, la pomii
maturi nu depăşesc 20-30 cm. Dacă nu se intervine prin tăieri de normare a rodului
şi de întreţinere a coroanelor, creşterile pot fi foarte slabe, sub 10 cm, creşteri care
nu mai asigură un frunziş suficient pentru a asigura hrana necesară lăstarilor,
fructelor şi pentru diferenţierea mugurilor de rod, pomii intrând în alternanţă de
fructificare.
În funcţie de capacitatea de ramificare şi tipul ramurilor de rod
preponderente, soiurile de măr aparţin mai multor tipuri de fructificare.
Diferenţierea acestora se face după volumul zonei productive, tipul şi locul de
37
amplasare a ramurilor de rod. Din acest punct de vedere există cinci tipuri de
fructificare :
Tipul I, cuprinde soiurile de tip spur, dintre care: Starkrimson,
Goldenspur, Wellspur etc. Aceste soiuri se caracterizează prin:
- fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi
apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului;
- lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au
mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză;
- volumul productiv al coroanei este redus şi se situează în apropierea
elementelor de schelet, capacitatea de ramificare fiind scăzută;
- potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la
alte tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de fructificare la pomii
maturi, datorită epuizării vetrelor de rod;
Tipul II, este caracteristic unei grupe mai mici de soiuri, dintre care:
Wagener premiat, Parmen auriu, Frumos de Boskoop, Astrahan roşu etc., care sunt
de obicei soiuri viguroase, caracterizate prin:
- formează coroane mari, globuloase şi aerisite;
- fructifică preponderent pe ramuri scurte, dar apar şi ramurile lungi în
treimea terminală a semischeletului sau ca ramuri de prelungire a elementelor de
schelet cu rol scăzut în asigurarea producţiei de fructe;
- pomii sunt destul de predispuşi la alternanţa de fructificare.
Tipul III, cuprinde majoritatea soiurilor de cultură de importanţă mare:
Jonathan, Golden delicious, Starking delicious, Richared, Mutsu, James Grieve
etc., soiuri cu fructificare tip "standard", caracterizate prin:
- fructifică dominant pe ramuri lungi, nuieluşe şi mlădiţe, care sunt prinse
pe lemn de semischelet tânăr, de 2-3 ani;
- zona de fructificare este mai mare decât la primele două tipuri
prezentate mai sus şi se depărtează mai mult de ramurile de schelet;
38
- tăierea de întreţinere a coroanei este mai complexă şi necesită o rărire şi
întinerire permanentă a semischeletului.
Tipul IV, este specific unui număr redus de soiuri, printre care:
Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina, caracterizate prin:
- fructifică pe ramuri lungi, mlădiţe şi nuieluşe ce se arcuiesc sub
greutatea rodului şi în timp, semischeletul capătă aspectul de pletos;
- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se
depărtează de ramurile de schelet;
- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie.
Tipul columnar, este un tip de fructificare întâlnit la puţine soiuri
(Telamon, Tuscan, Trajan) provenite din Wijcik, primul soi cu port columnar
selecţionat din Mc.Intosh. Se caracterizează prin:
- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârstă de peste doi ani;
- au o capacitate foarte redusă de ramificare, de aici şi volumul redus de
coroană productivă;
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar
ramurile anuale mai groase decât la soiurile standard sau spur.
Durata medie de viaţă a pomilor este dependentă de portaltoiul folosit şi
de tipul livezii. Portaltoii mai viguroşi şi plantaţiile de densitate mai mică asigură o
longevitate mai mare pomilor, de până la 25-30 de ani, în timp ce portaltoii pitici şi
livezile de densitate mare determină epuizarea pomilor după 15-20 de ani.
Mărul are un repaus de iarnă lung, în condiţii normale florile nu sunt
afectate de brumele de revenire. Dacă accidental cad brume în perioada înfloritului,
este afectată de obicei floarea centrală din inflorescenţă, care se deschide prima,
urmând ca legarea florilor exterioare din inflorescenţă să se facă normal.
39
4.3.2. Particularităţi de fructificare
Soiurile de măr existente în cultură fructifică pe ramuri lungi (soiurile
standard) sau pe ramuri scurte (soiurile spur). Din punct de vedere tehnologic,
soiurile spur sunt mai economice, deoarece întreţinerea coroanei şi normarea
încărcăturii de rod se face prin mai puţine intervenţii, fructele sunt mai bine expuse
la soare, pomii au talie mai mică şi o bună parte din volumul de manoperă la tăiere
şi recoltare, se face de la sol. Soiurile standard, formează coroane mai dese,
aglomerate care se întreţin mai greoi.
Pe ramurile de rod ale mărului întâlnim muguri micşti şi vegetativi.
Formarea mugurilor micşti la pomii tineri, este corelată cu precocitatea soiurilor,
factor controlat genetic. În funcţie de soi, fructificarea începe din anul 2-3 de la
plantare (Golden delicious, Red Melba, Romus, Wagener premiat) sau din anul 4-5
(Renet de Canada, Frumos de Boskoop).
Ca epocă de înflorire, mărul înfloreşte relativ târziu, fără să fie afectat în
anii normali de îngheţul de revenire. Dintr-un mugur mixt se formează o rozetă de
frunze (un lăstar scurt) şi o inflorescenţă. Sub influenţa substanţelor hormonale din
seminţele fructelor în creştere, axul inflorescenţei împreună cu capătul lăstarului se
îngroaşă şi formează bursa. Simultan cu creşterea fructelor, pe bursă pot să se
formeze creşteri anticipate lungi sau scurte, în funcţie de cantitatea de hrană care
ajunge acolo. Ramurile noi formate, pot fi purtătoare de muguri micşti, sau sunt
ramuri vegetative care vor fructifica peste doi ani.
Din punct de vedere al comportării în procesul polenizării şi fecundării
florilor, majoritatea soiurilor de măr sunt autosterile şi au nevoie de polenizare, iar
polenizarea este preponderent entomofilă. Există şi soiuri autofertile sau parţial
autofertile (Golden delicious, Jonathan, De Kalter, London Pepping etc.), dar şi
acestea leagă mai bine prin polenizare încrucişată. Polenizarea se asigură prin
plantarea a 3-4 soiuri în parcelă, soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire. Există soiuri
care nu se pot folosi ca polenizatori (soiuri triploide) deoarece au polen cu
germinabilitate slabă, dintre care: Renet de Canada, Frumos de Boskoop, Mutsu,
40
Close, Sir Prize etc. La aşezarea soiurilor în parcelă, trebuie ştiut că, în general, nu
se polenizează variaţiile mugurale cu soiurile din care provin, soiurile fraţi, care
provin din aceiaşi părinţi, părinţii cu descendenţii etc. Se cunosc şi perechi de
soiuri intersterile ca de exemplu: Starking delicious cu Clar alb, Pătul, u Parmen
auriu şi Gravenstein cu London Pepping şi Creţesc.
Căderea fiziologică se realizează în două momente, prima la 10-12 zile
de la polenizare şi a doua în luna iunie, când fructele au mărimea unei alune. În
funcţie de starea de nutriţie a pomilor, de agrotehnica din livadă şi de soi, căderea
fiziologică este mai mult sau mai puţin accentuată, cu sau fără implicaţii asupra
producţiei. La pomii întreţinuţi necorespunzător, căderea fiziologică poate fi mult
mai mare decât cea normală, cu diminuarea producţiei şi favorizarea alternanţei de
fructificare. Comportarea soiurilor la căderea fiziologică este diferită, sunt soiuri
care îşi normează încărcătura, rămânând după cădere numai un fruct în
inflorescenţă (Jonathan, Starkrimson) sau altele care au o cădere fiziologică mică,
şi care se supraîncarcă, chiar în cazul unei tăieri corespunzătoare (Golden
delicious, Granny Smith, Starking delicious). La acestea din urmă, este necesară
rărirea fructelor după căderea fiziologică, pentru a avea o calitate corespunzătoare.
Căderea prematură se realizează de la intrarea fructelor în pârgă până la
recoltare la soiurile de vară-toamnă sau înaitea recoltării la cele de iarnă şi poate
provoca pagube mari. Această cădere are cauze diferite: seceta prelungită (Parmen
auriu), scăderea bruscă a temperaturii din timpul nopţii (Golden delicious,
delicioasele roşii) sau atacul unor boli (rapăn) şi dăunători (viermele merelor).
Pentru a preveni căderea fiziologică prematură este necesară o zonare a soiurilor
sensibile şi evitarea microzonelor de risc, protecţia fitosanitară corectă şi
efectuarea unor tratamente cu auxine de sinteză (AIA, IBA, ANA, 2000 ppm) cu
circa o lună înaintea recoltării.
41
4.3.3. Specii, soiuri şi portaltoi
Specii care au contribuit la formarea soiurilor sau a portaltoilor
În cadrul speciei Malus domestica Borkh există o multitudine de soiuri şi
portaltoi cu însuşiri morfologice şi biologice foarte diferite. Această variabilitate se
datorează originii diferite a soiurilor, la formarea lor participând o serie de specii
din genul Malus, dintre care unele cresc şi astăzi în stare sălbatică în anumite
regiuni ale globului. Deşi există în jur de 30 de specii ale genului Malus, numai
unele au importanţă agronomică, majoritatea fiind de interes ornamental. Dintre
speciile mai importante care au participat la formarea soiurilor şi a portaltoilor
amintim:
Malus silvestris (L) Mill. - mărul pădureţ - este o specie mult răspândită
în Europa, Asia Mică, Transcaucazia etc., care creşte spontan sub formă de pom
propriu-zis de vigoare mare, prezintă numeroşi ţepi pe ramurile anuale şi de
semischelet. Formează un sistem radicular puternic care pătrunde în profunzime,
este bine ramificat şi nu drajonează. Soiurile care provin din această specie au
vigoare mare, sunt rezistente la ger şi au capacitate mare de ramificare. Majoritatea
soiurilor autohtone româneşti (Pătul, Creţesc, Domnesc, Şovari etc.) provin din
această specie.
Malus pumilla Mill.- mărul pitic - creşte spontan în estul şi sud-estul
Europei, Asia Mică, Transcaucazia, Turkmenistan, Iran partea sudică a Asiei
centrale etc. Specia cuprinde mai multe varietăţi dintre care două de importanţă
mare: praecox (dusenul) şi paradisiaca (mărul paradis). Dusenul are vigoare mai
mare, are o înrădăcinare bună şi o longevitate mai mare. Paradisul are vigoare
mică, creşte sub formă de arbustoid, formează un sistem radicular fragil şi
superficial şi este sensibil la secetă.
Malus baccata Borkh.- mărul siberian - creşte spontan în orient (Japonia,
China, Coreea, Himalaia etc.). Este o specie viguroasă şi rezistentă la ger. Este
folosită ca portaltoi în regiunile mai reci sau ca specie ornamentală. În ameliorare
se foloseşte ca sursă de gene pentru rezistenţa la frig şi la rapăn.
42
Malus floribunda Sieb.- este o specie rezistentă la rapăn şi folosită cu
succes în ultimul timp în programele de ameliorare. Se poate folosi şi ca specie
ornamentală.
Malus prunifolia Borkh.- mărul chinezesc - este originar din China şi
creşte spontan în Asia. Specia are rezistenţă bună la ger, potrivită la secetă şi a
contribuit la formarea multor soiuri cu fructe de calitate bună.
Ca sursă de gene de rezistenţă la rapăn au mai fost folosite speciile Malus
Kaido şi Malus zumi.
Sortimentul de soiuri cultivate în România
Cultura mărului fiind foarte veche pe meleagurile româneşti, în timp s-au
format o serie de soiuri autohtone, care au vigoare mare, sunt bine adaptate
condiţiilor de mediu dar din punct de vedere calitativ sunt depăşite. Din
sortimentul mondial au fost introduse o serie de soiuri de valoare: Jonathan,
Golden delicious, grupa Red delicious etc., soiuri care s-au adaptat bine condiţiilor
locale şi s-au răspândit rapid pe tot teritoriul ţării. După anii '70 au fost introduse
soiuri noi româneşti, ca rezultat a cercetării ştiinţifice şi de dată mai recentă o serie
de soiuri străine rezistente la rapăn. În prezent, sortimentul este foarte bogat în
soiuri, dar dintre acestea unele sunt recomandate pentru înmulţire şi difuzare în
producţie. Principalele soiuri cultivate, pe grupe de maturare sunt prezentate în
continuare:
Soiuri de vară. Se maturează în lunile iulie şi august, au o perioadă
scurtă de păstrare (circa două săptămâni), nu acumulează cantităţi mari de
substanţă uscată şi de zahăr, au pulpa afânată şi se valorifică numai pentru masă.
De obicei, se cultivă în sudul şi vestul ţării, pentru a anticipa maturarea, dar merg
bine şi în celelalte zone.
Stark Earliest - se maturează la începutul lunii iulie, are fructele mici,
sferic-turtite, colorate pe majoritatea suprafeţei în roz-roşietic. Pomul este de
vigoare mare, este precoce, productiv şi foarte sensibil la rapăn.
43
Romus 1, 2, 3 - sunt soiuri cu maturare în a doua jumătate a lunii iulie şi
început de august, primul se maturează Romus 1 şi ultimul Romus 3, fructele sunt
aspectuase, mijlocii sau mari, plăcut colorate, intensitatea culorii creşte de la
Romus 1 la Romus 3 şi au calitate foarte bună. Pomii sunt rezistenţi la rapăn şi
toleranţi la făinare, au vigoare mijlocie, coroane rare, intră devreme pe rod şi
produc foarte bine.
Aromat de vară - se maturează la începutul lunii august, are fructele
bine colorate şi de calitate. Pomul este de vigoare submijlocie, este precoce şi
foarte productiv.
Red Melba - are fructele mari, plăcut colorate în roşu-violaceu, dungat,
se maturează în prima jumătate a lunii august. Pomul este de vigoare mare,
prezintă coroane rare, este foarte precoce şi productiv.
James Grieve - se maturează la sfârşit de august-început de septembrie
în funcţie de zonă, fructele sunt ovosferice, galbene-aurii, dungate cu roşu, de
calitate foarte bună. Pomul este de vigoare submijlocie, este rezistent la ger şi
tolerant la boli, este precoce şi productiv.
Soiuri de toamnă. Se maturează pe parcursul lunii septembrie şi se pot
păstra 1-3 luni, în funcţie de soi. Se utilizează pentru consum în stare proaspătă sau
pentru industrializare, în special sucuri. În această perioadă piaţa fiind bogată în
alte fructe şi legume de sezon, (struguri, pepeni) ponderea acestor soiuri în
sortiment nu este mare, iar numărul acestor soiuri este relativ mic. Dau rezultate
bune în zona colinară. Principalele soiuri cultivate sunt:
Prima - soi cu rezistenţă la rapăn, cu maturare la sfârşitul lunii august şi
începutul lunii septembrie în funcţie de zona de cultură, are fructe mijlocii sau
mari, ovosferice, bine colorate, de calitate bună pentru masă. Pomul este de vigoare
mijlocie-mare şi fructifică pe ramuri lungi. Are perioada de consum de 3-4
săptămâni.
Pionier - soi rezistent la rapăn, cu maturare în decada a doua a lunii
septembrie, are fructe mijlocii sau mari, sferic-turtite, bine colorate, de calitate
44
bună. Pomul este de vigoare submijlocie, este precoce şi foarte productiv. Se poate
consuma 2-3 luni.
Voinea - este rezistent la rapăn, are vigoare mare, fructele sunt mari,
alungite, cu coaste evidente, colorate în roşu-dungat, cu multă ceară, gust bun şi
producţie moderată.
Ardelean - are vigoare mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger
şi secetă, are fructe de mărime mijlocie, cu gust foarte bun, bine colorate,
asemănătoare soiului Jonathan.
Frumos de Voineşti - se maturează la sfârşitul lunii septembrie şi se
poate consuma până în noiembrie. Fructele sunt mijlocii sau mari, sferic turtite,
uşor asimetrice, asemănătoare soiului Jonathan, cu rugină sub formă de plasă.
Pomul este de vigoare mijlocie, este precoce şi foarte productiv.
Auriu de Bistriţa - este un soi nou, rezistent la rapăn, cu fructe mari
ovosferice, galbene aurii de calitate foarte bună.
Soiuri de iarnă. Sunt soiurile care ocupă cea mai mare pondere în
sortiment, asigură consumul de fructe pe perioada iernii şi a primăverii următoare
sau se pot folosi pentru industrializare. Se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi
începutul lunii octombrie şi se maturează pe perioada păstrării. Cele mai
importante soiuri sunt:
Jonathan - cel mai apreciat soi pentru masă, are fructul mijlociu, bine
colorat, de calitate foarte bună pentru masă, cu pulpă fină, gust echilibrat şi aromă
specifică. Pomul este de vigoare mijlocie, este foarte sensibil la făinare, este
autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale
mărului.
Starkrimson - este cel mai răspândit soi din grupa delicioaselor roşii,
datorită vigorii slabe şi a capacităţii mari de fructificare. Are fructe mari,
tronconice, costate, bine colorate în roşu închis, de calitate bună pentru masă. Se
poate consuma până în luna martie-aprilie. Necesită o zonare atentă pentru
producţii de calitate, de obicei în zona de cultură a viţei de vie.
45
Golden delicious - este cel mai cultivat soi de mere, are vigoare mijlocie,
formează coroane dese, aglomerate, are tendinţă de supraîncărcare cu rod. Este
precoce, productiv, dar pentru o calitate bună trebuie plantat în zone cu umiditate
atmosferică mică, altfel formează plasă (rugină). Fructul este mijlociu, ovosferic,
verde gălbui la recoltare şi ajunge la galben auriu la maturitatea de consum, gust
dulce şi aromă specifică. În zone nefavorabile sau la supraproducţie, calitatea
fructelor este slabă, nefiind apte pentru consum în stare proaspătă. Este foarte
sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii normale.
Delicios de Voineşti - are fructele ovosferice-turtite, cu coaste bine
evidenţiate, colorate în roşu-oranj dungat, gust dulce şi aromă intensă. Pomul este
viguros, sensibil la rapăn cu o mare capacitate de producţie. Fructele se
deshidratează în timpul păstrării.
Delia - are fructele asemănătoare cu Jonathan, ceva mai turtite şi uşor
costate, de calitate foarte bună pentru masă. Dă rezultate bune în Transilvania.
Generos - este soi rezistent la rapăn, cu fructul mare galben auriu, colorat
cu roşu oranj pe partea însorită, cu multă ceară, pulpa crocantă de calitate bună.
Pomul este de vigoare mijlocie-mare, formează coroane rare aerisite, este precoce
şi productiv.
Florina - este cel mai răspândit soi de iarnă cu rezistenţă la rapăn, are
fructele mari, roşii, costate şi cu puncte subcutanate gălbui. Pulpa este galbenă,
suculentă, de calitate bună. Pomul are vigoare mijlocie, ramifică bine, ramurile au
preponderent poziţie descendentă, este precoce şi productiv.
Jonagold - este un soi cu fructul mare, formă asemănătoare cu Jonathan,
mai mare şi mai puţin colorat, de calitate foarte bună pentru masă.
Wagener premiat - este un soi de vigoare submijlocie, cu coroană rară,
capacitate slabă de ramificare, este productiv şi precoce. Fructul este mare, sferic-
turtit, cu 3 coaste bine marcate, colorat cel puţin jumătate cu roşu-zmeuriu, are
pulpă fină, crocantă, gust echilibrat şi o bună capacitate de păstrare.
46
Idared - este un soi de vigoare supramijlocie, cu capacitate bună de
ramificare şi potenţial productiv mare. Fructul este mijlociu sau mare, sferic sau
sferic-turtit, cu coaste slab evidente, bine colorat în roşu zmeuriu dungat, cu pulpă
fină, de calitate, şi rezistenţă bună la păstrare.
Pentru zona înaltă de cultură, se pot cultiva câteva soiuri specifice care
dau rezultate bune cum ar fi:
Clar alb şi Astrahan roşu ca soiuri de vară cu maturare în luna august,
primul are fructele ovosferice, galbene-verzui, iar al doilea are fructul sferic turtit,
roşu-zmeuriu cu ceară groasă. Ambele au fructele acidulate
De Kalter - este asemănător cu Jonathan, fructul este mai mare, colorat
cu roşu mai deschis, are caliciul deschis, coaste evidente şi un strat mai gros de
ceară. Este un soi rustic, productiv şi viguros, pulpa este albă, gustul echilibrat şi
aromă specifică de trandafir. Este rezistent la ger, tolerant la rapăn şi făinare.
Frumos de Boskoop - este un soi viguros, cu coroană potrivit de deasă,
cu fructe mari, sferice sau ovosferice, cu pieliţa acoperită cu rugină grosieră şi
colorate cu roşu oranj pe partea însorită. Gustul fructelor este acidulat, aroma
specifică, se păstrează până în martie, mai târziu pierderile fiind importante.
Renet de Canada - are fructele mari şi foarte mari, turtite şi costate,
acoperite cu rugină grosieră, gust acidulat şi aromă specifică. Pomul este de
vigoare mare, rustic, tolerant la boli, cu potenţial mare de producţie.
Renet Bauman - este de vigoare mijlocie, are fructele aproape sferice,
asimetrice, colorate în roşu dungat, cu însuşiri bune pentru masă, rezistente la
păstrare şi transport.
Winter banana - este un soi de vigoare mare, cu fructul ovosferic, cu o
dungă caracteristică de rugină, cu epicarpul galben-auriu la maturitate, gust
echilibrat şi aromă specifică.
Creţesc - este un soi de vigoare mare, cultivat mult în Muntenia, are
fructul turtit, cu pulpa moale, puţin zahăr, fiind dietetic şi mult consumat de
bolnavii de diabet. Culoarea este galbenă-verzuie sau roşie, în funcţie de biotip, cu
47
dungi verticale mai închise, se păstrează destul de bine, dar se deshidratează în
condiţii de umiditate mică. Este sensibil la rapăn şi se foloseşte şi ca portaltoi
franc.
Pătul - este un soi viguros, cu fructul mic, sferic, verde gălbui, rumenit
pe partea însorită, cu pulpa suculentă, slab acidulată şi fără aromă. Se păstrează
foarte bine peste iarnă şi asigură producţii mari. Se cultivă în Transilvania, este
sensibil la rapăn şi se foloseşte ca portaltoi franc.
De dată recentă sau introdus în producţie soiurile româneşti rezistente la
rapăn Ciprian şi Aura şi o serie de soiuri străine: Liberty, Sir Prize, Greenleaves,
Baujade, Freedom etc.
Principalii portaltoi ai mărului
Primul portaltoi al mărului a fost mărul pădureţ, ceva mai târziu s-au
folosit o serie de portaltoi franc şi portaltoi vegetativi. În prezent există o
multitudine de portaltoi de vigori foarte diferite, dând posibilitatea de a produce
pomi cu habitusul dorit. Portaltoii franc utilizaţi în România sunt Pătul, pentru
Transilvania, Bistriţa 50 (o selecţie din soiul Maşanschi), pentru zona de nord a
Transilvaniei şi Moldovei şi Creţesc pentru Subcarpaţii Meridionali, portaltoi care
asigură o bună ancorare a pomilor şi imprimă vigoare mare.
Portaltoii vegetativi provin în principal de la Staţiunile de cercetări East
Malling seria EM sau M şi Merton Malling seria MM din Anglia, Staţiunea Alnarp
din Suedia seria A şi o serie de selecţii mai recente obţinute în SUA, seriile MAC,
C, CG; ex Cehoslovacia seria J-Te; Canada seria Vilenard, Ottawa; Polonia cu
seria P etc.
Din punct de vedere al vigorii, portaltoii se pot clasifica astfel:
- de vigoare foarte mare: M 16, M 25, A 2.
- de vigoare mare: M 11, MM 109.
- de vigoare supramijlocie: M 2, MM 111.
- de vigoare mijlocie. M 4, MM 104
48
- cu vigoare submijlocie: M 7, MM 106.
- cu vigoare slabă: M 26, M 9, M 27.
Dintre portaltoii vegetativi mai utilizaţi în practica pepinieristică se pot
aminti:
- M 27 - este un portaltoi de vigoare foarte slabă, folosit în plantaţiile de
mare densitate. Are o slabă capacitate de lăstărire şi înrădăcinare în pepinieră,
imprimă precocitate, nu asigură o ancorare suficientă pomilor, aceştia trebuie
susţinuţi cu spalier.
- M 26 - este de vigoare slabă, are bună afinitate de altoire, imprimă o
bună creştere a pomilor în tinereţe, precocitate şi calitate superioară fructelor, se
ancorează bine în sol şi drajonează puţin în livadă. Este sensibil la asfixierea
radiculară.
- M 9 - are o bună lăstărire şi înrădăcinare în pepinieră, este de vigoare
mică, imprimă precocitate soiurilor şi calitate bună fructelor. Este sensibil la
secetă, ger, cancer şi păduchele lânos şi pretenţios faţă de însuşirile solului.
- MM 106 - este cel mai utilizat portaltoi pentru măr, este de vigoare
submijlocie, are înrădăcinare şi capacitate de înmulţire bună în pepinieră, imprimă
soiurilor precocitate, calitate fructelor şi constanţă în fructificare.
- M 7 - are o vigoare submijlocie, înrădăcinează bine dar drajonează
puternic în livadă. Este rezistent la ger, tolerant la asfixierea radiculară şi
păduchele lânos. Nu are afinitate bună cu soiurile de spur.
În ultimul timp au fost obţinuţi o serie de portaltoi sau clone rezistenţi la
factorii de stres. Dintre aceştia se pot aminti portaltoii rezistenţi la ger: seria
Bugagovschi obţinuţi în CSI, seria P obţinuţi în Polonia; portaltoii rezistenţi la
păduchele lânos: CG 10, obţinut în SUA, KSC obţinut în Scoţia etc., portaltoii
rezistenţi la Erwinia amylovora: KSC din Scoţia şi Novole din SUA; etc. De
asemenea, au fost selectate 2 clone de portaltoi din M 9, numite Pajam 1 şi 2, care
sunt libere de virusuri.
49
4.3.4.Cerinţele mărului faţă de factorii de mediu
Lumina. Cerinţele mărului faţă de lumină sunt moderate, ele putând fi
satisfăcute în toate zonele pomicole ale ţării. Totuşi, pentru a obţine fructe de
calitate, mai colorate, cu o cantitate mai mare de acumulare a substanţei uscate şi
mai aromate, este nevoie de o bună iluminare a coroanelor, prin corelarea distanţei
de plantare cu vigoarea pomilor, alegerea formei de coroană care corespunde cel
mai bine unui soi (atenţie la soiurile cu deficienţe de colorare), altfel fructele au o
calitate inferioară potenţialului soiului. Coroanele zvelte sau aplatizate sunt
favorabile unei bune expuneri a fructelor, a frunzelor şi ramurilor. Frunzele bine
expuse la lumină au o capacitate mai mare de sinteză. Ramurile de rod şi de
semischelet care sunt bine luminate pe perioada de vegetaţie sunt mai rezistente la
iernare, au o longevitate mai mare, iar degarnisirea lor se face foarte lent. Lumina
este importantă şi în sinteza pigmenţilor la nivelul epicarpului fructelor, fructele
expuse la lumină se colorează mai bine decât cele umbrite.
Căldura. Mărul creşte bine în toate zonele unde temperatura medie
anuală este cuprinsă între 8 şi 11°C, unele soiuri se pot cultiva şi la o temperatură
medie de 7,5°C. Pragul biologic la care mugurii micşti pornesc în vegetaţie este de
8°C, dar deschiderea în masă a florilor, nu se realizează decât după atingerea
temperaturii de 11°C. Polenul nu germinează decât foarte puţin la temperatura de
10°C, optimul fiind la 21-27°C, în funcţie de soi. Soiurile din grupa delicioaselor
roşii (Starkrimson, Starking delicious, Richared etc.) au nevoie pentru înflorire de
15-17°C temperatură medie zilnică, de aceea plantarea lor în zone unde aceste
temperaturi nu se realizează, nu se justifică economic, prin producţia şi mai ales
calitatea obţinută. Soiul Starkrimson, leagă bine şi la temperaturi ceva mai mici,
dar calitatea fructelor este slabă. În timpul perioadei de vegetaţie (mai-octombrie),
temperatura medie trebuie să fie cuprinsă între 12 şi 19°C, limita mică fiind
specifică unor soiuri de vară, în timp ce soiurile de toamnă şi de iarnă au nevoie de
peste 15°C. Există şi soiuri ceva mai pretenţioase la temperatură, care au nevoie de
căldură mai mare pentru a-şi matura fructele, un exemplu tipic fiind soiul Granny
50
Smith. Pe perioada iernii, nu se înregistrează pierderi de muguri care să afecteze
producţia. Temperaturile limită la care rezistă organele epigee sunt de -33...-35°C
pentru pomii care au fost bine pregătiţi pentru iernare, iar rădăcinile pot suporta
geruri de până la -10...-12°C, fiind una dintre speciile pomicole cele mai rezistente
din climatul temperat.
Mărul, pentru o bună înflorire şi fructificare, are nevoie de temperaturi
pozitive joase (1-7°C) sumă de temperatură cunoscută cu numele de "necesar de
frig" pentru distrugerea inhibitorilor care menţin mugurii în stare de repaus, de la
400 ore (Primicia, Winter Banana, Anna), la 1500 ore (Frumuseţea Romei).
Satisfacerea necesarului în frig la soiurile de măr constituie un factor restrictiv de
extindere a culturii în zonele mai calde ale globului. Nerealizarea necesarului în
frig determină pornirea târzie în vegetaţie a pomilor, înflorirea anormală, anomalii
ale organelor florale şi o legarea foarte slabă. Prin crearea unor soiuri cu pretenţii
scăzute faţă de frig: Centenaria, Adina, Galicia, Marquesa, Princesa, Primicia etc.,
este posibilă cultivarea mărului în unele zone mai calde din Australia, Africa de
Sud, Brazilia etc.
Temperatura are influenţă mare şi asupra colorării fructelor, prin
contrastul termic care se realizează toamna. Soiurile care se colorează mai greu
(Wagener premiat, Jonagold) trebuie plantate acolo unde contrastul termic dintre zi
şi noapte este de 8-10°C, toamna înaintea recoltatului.
Apa. Faţă de apă, pretenţiile mărului sunt mari, rezultate bune obţinându-
se în zonele cu cel puţin 650-700 mm precipitaţii anual şi acestea bine distribuite în
cadrul perioadei de vegetaţie. Conţinutul optim de apă din sol trebuie să fie de 70-
75% din capacitatea de câmp. Există diferenţe între soiuri din punct de vedere al
necesarului de apă, soiurile de zonă înaltă (Renet de Canada, Frumos de Boskoop,
De Kalter, Pătul) au cerinţe mai mari decât alte soiuri (Jonathan, Golden delicious)
care pot suporta şi perioade de secetă. De asemenea, soiurile de vară au nevoie de
mai puţină apă decât soiurile de iarnă (Negrilă, 1967), rol important în acest sens
având şi portaltoiul. Umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul rapănului,
51
boala cea mai păgubitoare a plantaţiilor de măr. Majoritatea soiurilor preferă o
umiditate relativă a aerului de 65-70%.
Solul. Prin multitudinea portaltoilor care există, mărul poate valorifica
aproape toate tipurile de sol. Nu suportă stagnarea apei mai mult de 3-5 zile în
perioada de vegetaţie şi 10-12 zile în perioada de repaus. Mărul preferă solurile cu
reacţie slab acidă până la neutră şi cu un conţinut în săruri solubile care să nu
depăşească 0,1%. Datorită producţiilor mari pe care le asigură, mărul necesită
soluri cu o fertilitate naturală sau artificială bună. Conţinutul în fosfor mobil şi
potasiu asimilabil din sol trebuie să fie de 25-30 mg/100 g, iar conţinutul magneziu
de 15-20 mg/100 g sol. Conţinutul în materie organică, calculat în carbon organic,
să fie mai mare de 0,9 mg/100 g, în solurile lutoase, peste 1,2 mg/100 g sol în cele
nisipoase. Mărul este pretenţios la conţinutul de calciu din sol. Majoritatea
soiurilor dau rezultate bune dacă solul are 120 mg/100 g sol, dar soiurile sensibile
la bitter-pit (Jonathan, Mutsu) au nevoie de 130-140 mg/100 g sol. Dintre
microelemente, borul trebuie să fie de 3-4 mg/100 g sol, iar zincul solubil 3,5-3,7
mg/l. Nivelul pânzei de apă freatică nu trebuie să fie peste 1,5 m la portaltoii de
vigoare mică şi 2,5 m la cei cu înrădăcinare profundă.
4.4. Particularităţi tehnologice
4.4.1. Specificul producerii materialului săditor
În prezent, la măr materialul săditor pomicol se produce numai prin
altoire. În sectorul de ameliorare unde se efectuează hibridări controlate se obţin
hibrizi din seminţe, în ideea selecţiei unor genotipuri noi valoroase.
Portaltoii care se utilizează la altoire sunt în funcţie de destinaţia
materialului săditor şi de zona în care acesta urmează să se planteze. Nu sunt
probleme legate de afinitatea de altoire, soiurile din sortimentul actual au afinitate
cu toţi portaltoii (excepţie M 9 faţă de soiurile spur). Dacă materialul săditor este
destinat unor livezi de densitate mică, se folosesc portaltoi de vigoare mijlocie şi
mare, iar pentru livezile intensive de densitate mare sau superintensive se folosesc
52
portaltoi de vigoare submijlocie şi slabă. Nu se recomandă altoirea soiurilor
viguroase pe portaltoi de vigoare slabă deoarece în zona de concreştere se
formează gâlmă. Partenerii folosiţi la altoire trebuie să fie din aceeaşi clasă de
vigoare sau din clase apropiate.
Producerea portaltoilor generativi se face în câmpul de puieţi. Seminţele
având nevoie de o perioadă de stratificare de circa 90 de zile. Semănatul se
realizează toamna sau primăvara, în câmp sau în ghivece în spaţii protejate,
folosind un sol bine lucrat şi fertilizat, deoarece puieţii cresc greu în anul I. La
puieţii din câmp este necesară rărirea, când plantele au 7-10 cm, iar la cei la
ghivece se efectuează călirea şi transferarea în câmp. În câmpul de puieţi se aplică
măsurile tehnologice specifice: lucrările solului, irigarea, fertilizarea fazială şi
tratamentele fitosanitare.
Portaltoii vegetativi se înmulţesc aproape exclusiv prin marcotaj şi mai
puţin prin butaşi sau alte metode.
Atât puieţii cât şi marcotele se folosesc pentru înfiinţarea câmpului I al
pepinierei şi se altoiesc în vară (iulie-august) de obicei în ochi dormind.
4.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de măr
În funcţie de vigoarea soiurilor care se folosesc, mărul poate fi plantat în
livezi intensive (500-1250 pomi/ha) sau superintensive (peste 1250 pomi/ha) şi mai
rar, pe teren accidentat sau în zona premontană, cu densităţi de 300-400 pomi/ha,
unde se folosesc soiuri specifice, altoite pe portaltoi franc sau chiar pe mărul
pădureţ.
Pe terenurile cu pantă mai mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic
tehnologic, evitând astfel manipulările mari de sol, cu efecte negative asupra
creşterii pomilor şi asupra producţiei.
Pentru o exploatare eficientă în timp şi pentru a avea o uniformitate bună
a plantaţiei, solul trebuie afânat adânc şi fertilizat cu îngrăşăminte organice (30-40
t/ha gunoi de grajd) şi chimice (600-800 kg/ha superfosfat şi 300-400 kg/ha sare
53
potasică), dezinfectat împotriva nematozilor, viermilor albi şi sârmă (Aldrin,
Heclotox, 60-80 kg/ha), toate acestea încorporându-se la 25 cm adâncime. Este
bine ca înainte de fertilizarea de bază, în funcţie de posibilităţi, să se facă o analiză
chimică a solului pentru a vedea cel puţin starea de aprovizionare în principalele
elementele minerale şi pH-ul. Dacă terenul are o reacţie prea acidă, se aplică
amendamente pe bază de calciu, în doză de 6-10 t/ha.
Plantarea pomilor este bine să se facă toamna, deoarece în timpul iernii
pomii înrădăcinează şi pornesc primăvara mult mai bine în vegetaţie decât cei
plantaţi în primăvară. Plantările de primăvară se fac numai pe terenurile reci şi
grele sau dacă îngheţul survine devreme toamna şi pomii nu au fost scoşi din
pepinieră. Dacă solul a fost pregătit corespunzător se poate planta şi în ferestrele
iernii dacă temperatura este pozitivă şi solul nu este îngheţat.
Stabilirea distanţelor de plantare se face în strictă corelaţie cu vigoarea
şi capacitatea de ramificare a soiurilor, nu mai puţin de 4 m între rânduri şi 1,5-2 m
pe rând pentru Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur; 2,5 m pentru Jonathan,
Romus 2, 3; şi 3 m pentru Golden delicious, Idared, Florina, Generos, etc. Soiurile
viguroase vor fi plantate la distanţe de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m între pomi pe
rând, pentru a asigura spaţiu suficient pentru creşterea coroanelor. La aceeaşi
vigoare a soiurilor, distanţa dintre rânduri va fi mai mică pentru coroanele
aplatizate sau zvelte şi mai mare la cele globuloase.
4.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de măr
Formele de coroană utilizate pentru măr, în livezile intensive, sunt
formele aplatizate: palmeta liberă, etajată sau neetajată, tripla încrucişare, drapelul
comercial, în funcţie de vigoarea soiurilor şi mai puţin formele globuloase de
volum mic (fus subţire, fus tufă). Pentru a putea reduce înălţimea totală a pomilor,
este bine ca trunchiul să fie cât mai mic (30-40 cm), lucrându-se de la sol 2,5-3 m
din înălţimea pomului, cu randament mare la lucrările manuale de bază (tăiere şi
recoltare). Conducerea pomilor cu trunchi mai înalt îngreunează întreţinerea
54
coroanelor şi în special protecţia fitosanitară, coroanele înalte nu pot fi stropite
corespunzător împotriva bolilor şi dăunătorilor în partea superioară. Pentru livezile
superintensive formele de coroană mai utilizate sunt fusul subţire, fusul tufă, axul
vertical etc., coroane care asigură o bună expunere a fructelor şi o calitate
corespunzătoare.
Alegerea formei de coroană este în funcţie de particularităţile soiurilor
folosite, de vigoarea acestora şi de capacitatea de ramificare. De asemenea, se ţine
seama şi de pretenţiile soiurilor vis-a-vis de colorarea fructelor, asigurând soiurilor
cu probleme din acest punct de vedere (Jonagold, Wagener premiat) coroane
înguste ce favorizează o bună colorare.
Tăierea. Mărul este o specie de bază în majoritatea regiunilor pomicole
din ţară şi pentru întreţinerea coroanei, trebuie tăiat anual. Trebuie menţionat faptul
că, tăierea este specifică fiecărei forme de coroană şi are unele particularităţi în
funcţie de soi. Cu ocazia tăierilor se urmăresc următoarele aspecte: menţinerea
coroanelor în limita spaţiului acordat prin distanţa de plantare, rărirea coroanelor în
vederea asigurării pătrunderii luminii la toate componentele ei, înlăturarea
ramurilor rupte sau bolnave, normarea încărcăturii de rod etc.
Limitarea extinderii coroanei în plan vertical (plafonarea) se realizează
prin transferul creşterii axului pe o ramură de vigoare slabă (la fusul subţire, fusul
tufă) sau prin suprimarea axului după consolidarea ultimului etaj sau a ultimei
şarpante (la palmete, piramide etc.). La stabilirea înălţimii pomilor, trebuie să se
ţină seama de distanţa dintre rânduri, înălţimea trebuie să fie mai mică sau egală cu
aceasta, pentru a evita umbrirea reciprocă a rândurilor, cu efecte negative asupra
pomilor. Pentru limitarea extinderii laterale a coroanelor, se execută tăieri de
transfer a creşterilor ramurilor de schelet şi semischelet pe ramificaţii laterale cu
poziţie în lungul rândului. Între pomii vecini, se limitează creşterile pentru a evita
întrepătrunderea ramurilor şi asigurarea unei bune iluminării a pomilor.
Odată cu tăierea de rărire a coroanei se execută şi normarea producţiei,
prin înlăturarea surplusului de muguri de rod. Înainte de tăierea propriu-zisă, se
55
analizează pomul în ansamblul lui, pentru a vedea lungimea creşterilor anuale
(ramurile indicatoare), încărcătura de fructe a anului precedent (prin aprecierea
numărului de burse de rod) şi numărul mugurilor de rod existenţi. În funcţie de
aceste trei elemente se procedează diferit, existând mai multe posibilităţi:
1. Pomii au creşteri normale (25-40 cm), producţia anului anterior a fost
bună, iar diferenţierea normală. Este situaţia întâlnită în plantaţiile bine întreţinute,
care asigură producţii bune şi constante. Pentru normarea încărcăturii de rod se
intervine asupra semischeletului prin tăieri de reducţie în funcţie de complexitatea
lui şi de vârstă. Este ştiut faptul că semischeletul tânăr asigură fructe de calitate
bună şi prin tăiere, acest semischelet este întinerit anual, prin înlăturarea ramurilor
de peste 4-5 ani. Cu ocazia tăierii nu se scurtează ramurile anuale, cu excepţia
mlădiţei, care dacă a diferenţiat mulţi muguri de rod poate fi norma după 2-4
muguri micşti în funcţie de vigoarea acesteia. La soiurile standard, este necesară o
simplificare mai severă a semischeletului şi eventual rărirea ramurilor lungi, unde
acestea sunt prea dese, în schimb la soiurile tip spur, prin simpla reducţie a
semischeletului se realizează normarea acestuia păstrând un anumit număr de
muguri micşti în corelaţie cu vigoarea semischeletului.
Scurtarea ramurilor anuale lungi (smicele viguroase sau ramurile de
prelungire) se recomandă numai la soiurile cu creştere viguroasă şi cu capacitate
slabă de ramificare, pentru a stimula ramificarea şi o bună garnisire a
semischeletului.
Ramurile de rod scurte (pinteni, ţepuşe) nu se scurtează şi nu se răresc. În
situaţia în care semischeletul este bine garnisit cu ţepuşe, acesta se reduce
(normează) lăsând atâtea ţepuşe câte fructe poate susţine şi hrănii ramura
respectivă.
2. Pomul are creşteri viguroase, producţia anterioară a fost slabă, iar
diferenţierea insuficientă. În acest caz tăierea se va face cu multă prudenţă pentru a
nu stimula noi creşteri, păstrând pe cât posibil toate ramurile de rod. Se va asigura
o rărire a coroanei şi suprimarea creşterilor viguroase cu poziţie verticală. Dacă
56
pomii sunt tineri se pot arcui o parte din ramuri, pentru a stimula diferenţierea
mugurilor de rod pentru anul următor.
3. Pomul are creşteri slabe, producţia anului anterior a fost bună, iar
diferenţierea este normală. În acest caz se execută o tăiere mai severă, pe de o
parte pentru a norma corect încărcătura, iar pe de altă parte, pentru a stimula noi
creşteri capabile să susţină producţia (prin suprafaţa foliară formată) şi să asigure
muguri de rod pentru anul următor. În această situaţie, o parte din ramurile anuale
pot fi scurtate dacă este cazul, iar pe semischelet se execută reducţii mai severe,
înlăturând circa jumătate din lungime (la soiurile tip spur) sau din numărul de
ramificaţii (la soiurile standard).
4. Pomul are creşteri slabe, producţia anterioară a fost bună, iar
diferenţierea este slabă. În acest caz se fac tăieri pentru stimularea creşterii ca şi la
situaţia precedentă, dar se păstrează pe cât posibil ramurile de rod pentru a asigura
şi producţie de fructe.
La soiurile care îşi colorează mai greu fructele (Jonagold, Wagener
premiat, Delicios de Voineşti) se va acorda o atenţie mai mare la alegerea,
formarea coroanei (aplatizate sau zvelte) şi tăiere, pentru o bună expunere a
fructelor, ceea ce favorizează şi o bună colorare a acestora.
Întreţinerea solului se face diferit în funcţie de cantitatea de precipitaţii.
În plantaţiile tinere intervalul dintre rânduri se poate cultiva cu specii legumicole
(mazăre, fasole, cartofi, morcov, ceapă, tomate etc.), sau se menţine ca ogor lucrat.
În plantaţiile mature, se recomandă, pe cât posibil, înierbarea intervalelor dintre
pomi cu o serie de avantaje: permite accesul în plantaţie şi pe sol umed,
îmbogăţeşte solul în materie organică, fructele se colorează mai bine, au o
capacitate mai mare de păstrare etc. Nu se recomandă lucrarea solului, care strică
structura, accelerează mineralizarea humusului şi sărăcirea solului. Unde cantitatea
de precipitaţii este mică şi nu sunt posibilităţi de irigare, menţinerea solului lucrat
este cel mai bun mod de întreţinere, deoarece se distrug buruienile care consumă
apa şi se distruge crusta pentru a menţine mai bine apa în sol. Pe rând, solul se
57
lucrează sau se mulceşte cu iarba de pe interval, iarbă care se coseşte de 3-5 ori, în
funcţie de ritmul de creştere. Pe solurile îmburuienate cu buruieni anuale sau
perene greu de combătut (pir, susai, ardeiul broaştei, ghimpe etc.) se pot folosi,
local pe vetre sau total erbicide de contact în faza de creştere intensă şi eventual
distrugerea mecanică a celor care reapar în a doua jumătate a perioadei de
vegetaţie.
Menţinerea înierbării totale a pomilor o perioadă mai lungă de timp duce
la formarea unui sistem radicular superficial, mai sensibil la secetă. Pentru a evita
acest neajuns, periodic ţelina se distruge.
Mulcirea solului pe rândul de pomi indiferent de modul de întreţinere a
intervalului, cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş etc.) asigură o bună
menţinere a apei în zona rădăcinilor, împiedică creşterea buruienilor şi îmbogăţeşte
solul în materie organică.
Fertilizarea plantaţiilor de măr se corelează cu ritmul de creştere a
pomilor apreciat prin lungimea lăstarilor indicatori, cu producţia de fructe şi cu
starea de fertilitate a solului. Prin dozele de îngrăşăminte care se aplică trebuie să
se acopere consumurile specifice ale soiurilor, legate direct de producţia de fructe,
de biomasa vegetativă în afara fructelor şi trebuie luate în calcul şi pierderile prin
spălare. În general, se administrează îngrăşăminte organice periodic (2-4 ani) în
funcţie de posibilităţi, dar nu mai puţin de 20 t/ha, care se încorporează cu arătura
de toamnă şi anual îngrăşăminte chimice 120 kg/ha azot, 80 kg/ha fosfor şi 40
kg/ha potasiu. Aplicarea azotului se face etapizat câte o treime: toamna, primăvara
la înflorit (înainte, la diferenţiere slabă şi după înflorit la diferenţiere bună) şi la
creşterea fructelor, iar fosforul şi potasiu toamna.
Lipsa îngrăşămintelor în sol determină la început creşteri slabe,
decolorarea frunzelor, iar dacă starea de carenţă este de durată frunzele cad,
creşterile vegetative sunt mici şi diferenţierea mugurilor de rod este slabă,
producţia de fructe este de calitate inferioară etc.
58
Excesul de îngrăşăminte, mai ales de azot, determină întârzierea
maturării fructelor, creşteri viguroase sau lacome, care nu diferenţiază suficienţi
muguri de rod, o capacitate mai redusă de păstrare a fructelor şi o susceptibilitate
mai mare a acestora la bolile de depozit etc.
Dacă se dispune de îngrăşăminte foliare, acestea se pot aplica cu succes
odată cu efectuarea tratamentelor fitosanitare, pomii reacţionând bine la fertilizarea
extraradiculară.
Irigarea este obligatorie în livezile tinere şi în zonele cu precipitaţii
insuficiente. În pomicultura modernă nu se acceptă înfiinţarea livezilor fără
amenajarea sistemului de irigare pentru a evita dependenţa de precipitaţiile
atmosferice. Modul de aplicare a apei este diferit: udarea pe brazde, aspersia,
microaspersia sau udarea localizată prin picurare (cea mai eficientă). În limita
posibilităţilor, se recomandă ca prin metoda de irigare aleasă să nu se ude frunzişul
pomilor, mai ales la soiurile sensibile la rapăn. Norma de udare este dependentă de
însuşirile solului şi adâncimea de distribuţie a rădăcinilor, fiind între 200 m3/ha pe
solul nisipos şi 400 m3/ha pe solul mai greu. Coeficientul de transpiraţie la măr
(cantitatea de apă consumată pentru sinteza unui gram de substanţă uscată) este în
jur de 500, fiind este o specie care nu valorifică foarte eficient apa.
Perioadele critice în care mărul consumă mai multă apă sunt: înainte de
dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la legarea fructelor, după căderea fiziologică din
iunie şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi eventual toamna târziu ca udare de
aprovizionare. În funcţie de cantitatea de precipitaţii care cade în aceste perioade
irigarea este necesară sau nu.
Rărirea fructelor este necesară la unele soiuri, chiar în urma unei tăieri
corecte, deoarece nu au capacitate de autoreglare şi leagă 2 sau mai multe fructe
într-o inflorescenţă, acestea fiind neuniforme ca mărime, multe rămân mici şi nu se
pot valorifica. Rărirea se poate face manual sau chimic.
Rărirea chimică a florilor se face cu ajutorul produselor DNOC în
concentraţie de 200-500 mg/l, când 80% din flori sunt deschise sau la căderea
59
petalelor. Rărirea fructelor după legare cu ANA, NAD, Sevin etc. dă rezultate la
unele soiuri. Tratamentele de rărire a fructelor se aplică când diametrul atinge 6-10
mm pentru ANA (10-12 ppm), 9-14 mm pentru NAD (80-100 ppm) şi 12-20 mm
pentru Sevin (750-1250 ppm).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face în funcţie de soiurile
plantate, la cele rezistente la rapăn se fac 2-3 tratamente pentru dăunători şi
eventual făinare, iar la cele standard, în funcţie de condiţiile climatice se fac 10-14
tratamente pe an (tabelul 4), din care două în perioada repaosului de iarnă. La
stabilirea programului de combatere, trebuie folosite pe cât posibil metodele fizice
şi biologice şi numai complementar cele chimice, pentru a reduce poluarea
mediului înconjurător şi a reziduurilor care se pot acumula în şi pe fructe. Fără
protecţie chimică nu se poate obţine o producţie economică. La stabilirea
momentului optim pentru execuţia tratamentelor, trebuie luat în calcul pragul
economic de dăunare (PED), fără a se face tratamente de acoperire. Bolile care dau
mari probleme sunt rapănul şi făinarea, iar dintre dăunători gărgăriţa florilor,
viermele merelor, păduchele lânos şi din San José. Prin cultivarea soiurilor
rezistente la boli, se reduc mult cheltuielile energetice, se protejează solul de
tasare, se reduce poluarea fructelor şi a mediului etc.
Maturarea şi recoltarea merelor
Merele se maturează destul de grupat în cadrul soiului. Recoltarea se face
în funcţie de epoca de maturare şi de destinaţie. Merele de vară se recoltează cu 5-7
zile înaintea maturităţii de consum pentru a putea fi manipulate şi valorificate în
timp util. Întârzierea recoltării merelor de vară, duce la căderea masivă din pom şi
deprecierea pulpei, care este destul de afânată. Merele de toamnă, se recoltează cu
4-5 zile înaintea maturităţii de consum dacă se livrează pe piaţă sau cu 8-10 zile
mai devreme dacă se păstrează o anumită perioadă. Merele de iarnă se recoltează la
sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie pentru o păstrare mai
îndelungată şi pe parcursul lunii octombrie pentru consum în prima parte a iernii.
60
Tabelul 4
Tratamentele chimice recomandate în plantaţiile de măr
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate1. Repaus vegetativ Păduchele din San José
ouă de cotari, afide, acarieni, larve miniere
Oleoekalux 1,5%, Applaud 40 SC 0,025%+ulei horticol 0,2%, Polisulfură de bariu 6%
2. Începutul dezmuguritului
Gărgăriţa florilor, făinare Sulf muiabil 0,7%, Kumulus 0,3%, Bumper 25 EC 0,03% + insecticid: Ekalux 0,1%, Carbetox 37 EC 0,5%, Sinoratox 0,2%.
3. Alungirea inflorescenţelor
Focul bacterian, rapăn, ouă de iarnă la dăunători
Turdacupral 0,5%, Zeamă bordeleză 0,5%, Champion 0,3% + insecticid
4. Începutul înfloririi
Rapăn, făinare, defoliatoare, larve miniere, foc bacterian,
gărgăriţa florilor
Systhane C 0,1%, Atemic 0,1%, Rubigan 0,04%, Systhane 12 E 0,04%, Score 250 EC 0,01%, + Dithane M 45 0,2%, Folpan 50 WP 0,3%, Champion 0,04%, Polyram 0,03% + Decis 2,5 0,03%, Sumi-alpha 0,03%, Chinmix 5 SC 0,03%
5. Începutul scuturării petalelor
Rapăn, făinare, defoliatoare, minatoare
Fungicid sistemic + fungicid de contact + insecticid selectiv pentru albine (Zolone 35 EC 0,2%)
6, 7, 8 Din 2 în 2 săptămâni
Rapăn, făinare, defoliatoare, viermele merelor
Idem tratamentul 4, dar cu altă combinaţie de pesticide
9, 10 La 2 săptămâni după tratamentul anterior
Rapăn, făinare, păduchele din San José, acarieni,
defoliatoare, păduchele lânos
Pt. rapăn: Dithane M 45 0,2%, Captadin 50 PU 0,25%, Vondozeb 80 WP 0,2%, Polyram 0,25%, +Pt. Făinare: Karathane 0,1%, Afugan 0,1%, Bayleton 0,05%, Kumulus 0,3% + acaricid: Danirun 0,06%, Nissorun 0,04%, Sanmite 0,05%, Mitac 0,2% +insecticid: Ekalux 0,1%, Karate 0,02%, Sumithion 0,1%, Victenon 0,03%, Mospilan 0,02%.
11, 12, 13 La 10-14 zile după precedentul
Rapăn, făinare, păduchele din San José, acarieni,
defoliatoare, viermele merelor
Tratamente complexe cu 3-4 produse, dar altele decât la tratamentele anterioare pentru a nu crea forme de rezistenţă
14. după căderea frunzelor
Focul bacterian, forme de rezistenţă a bolilor şi
dăunătorilor
Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%
61
Depozitarea merelor în celulele de păstrare, trebuie făcută pe soiuri sau
grupe de soiuri cu aceeaşi perioadă de maturare, iar temperatura de păstrare
depinde de soi, perioada de păstrare şi depozitul de care se dispune, în general
temperatură pozitivă cât mai mică.
Producţia obţinută diferă în funcţie de soi şi tipul de plantaţii şi poate fi, în
condiţii normale, de 15-30 t/ha.
Capitolul 5
CULTURA PĂRULUI
Pirus sativa Lam şi D.C. Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae
5.1. Importanţa culturii
Prin sortimentul de soiuri existent, este posibil ca perele să poată fi
consumate în stare proaspătă 8-9 luni pe an, dar cu puţine soiuri în perioada iernii.
Perele sunt apreciate pentru bogăţia lor în glucide 8-15%, acizi organici 0,2%,
albumine 0,5%, celuloză 4,3%, substanţe pectice 0,5%, tanin, vitaminele A, B1, B2,
PP, C, ioni minerali: fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod etc. Fructele se
consumă în stare proaspătă sau prelucrate în diferite produse (compot, dulceaţă,
gem, fructe uscate etc.).
Cultura părului reuşeşte bine în toate zonele pomicole ale ţării, din zona
de câmpie şi până în zona dealurilor înalte, dacă se aleg bine soiurile în funcţie de
pretenţiile pe care le au faţă de factorii de mediu. Producţiile obţinute, longevitatea
plantaţiilor şi calitatea fructelor, fac rentabilă cultura părului atât în plantaţii
comerciale cât şi în cele familiale. De obicei, părul este asociat în plantaţii cu
mărul, prunul sau alte specii pomicole principale.
62
5.2.Originea şi aria de răspândire
Părul este foarte vechi în cultură, referiri scrise datează din anul 300 îC
(Teofrast). Originea părului nu este foarte sigură, Pirus communis se pare că este
originar din Europa şi Asia occidentală, iar Pirus sinensis este originar din Orient.
Spre deosebire de măr, cultura părului în ultimul timp este în regres, cu toate că
sunt preocupări de îmbogăţire a sortimentului şi tehnologiei de cultură.
Se cultivă în toate zonele cu climat temperat, în ambele emisfere,
ajungând până la 52° latitudine nordică, chiar mai mult în Suedia (55-58°).
Producţia mondială de fructe a fost de aproximativ 15 mil. tone, la nivelul anului
1998, din care majoritatea producţiei este obţinută în Asia, urmată de Europa şi
America de Nord (tabelul 5). Din Europa, marile ţări producătoare de pere sunt:
Spania, Italia, Franţa, Germania (tabelul 6).
În România părul este prezent în toate zonele pomicole, din zona
nisipurilor de sud şi vest, până în zona înaltă de cultură şi ocupă circa 7250 ha.
Producţia de pere la nivel naţional a fost de circa 7000 tone, din care aproape 98%
a fost produsă în sectorul particular. Cele mai mari producţii de pere se obţin în
judeţele: Dâmboviţa, Neamţ, Suceava, Argeş, Bacău, Buzău, Prahova, Vâlcea,
Bihor, Arad etc. (tabelul 7).
Tabelul 5
Repartiţia producţiei de pere la nivel mondial (tone)(Anuarul FAO, 1999)
Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 14185711 15132630 15613277America de Nord 961311 883260 872160America de Sud 837242 816328 811729
Asia 8340721 9196262 9727106Africa 479094 460477 484003Europa 3315289 3550373 3466749
63
Tabelul 6
Repartiţia producţiei de pere la nivel european (tone)(Anuarul FAO, 1999)
Ţara 1997 1998 1999
Total d.c. 3315289 3550373 3466749Italia 650180 931015 931015Franţa 267600 260300 272000Spania 734400 599800 603100
Germania 273500 429300 333700Ucraina 248000 149000 149000
Portugalia 173947 120033 120000
5.3.Particularităţi biologice
5.3.1.Particularităţi de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. Altoit pe
franc, părul explorează un volum mare de sol, majoritatea rădăcinilor situându-se
între 20 şi 100 cm, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei.
Tabelul 7
Repartiţia producţiei de pere în România (t)(Anuarul statistic al României)
Judeţul 1996 1998total d.c. sectorul privat
Argeş 8458 7236 7201Neamţ 4266 5452 5409
Suceava 3139 4059 4024Bacău 3537 4750 4692Bihor 3425 3677 3490Iaşi 3224 3323 3297
Vâlcea 2640 2780 2777
Pe gutui, sistemul radicular este superficial, marea masă a rădăcinilor
situându-se la 20-40 cm, având posibilitatea valorificării solurilor subţiri. Pe 64
verticală, unele rădăcini ajung la 2 m pe gutui şi 3,5 m la altoirea pe franc. Soiul
influenţează direct creşterea rădăcinii, soiurile viguroase având sistemul radicular
mult mai bine dezvoltat decât cele de vigoare slabă, în aceleaşi condiţii şi altoite pe
acelaşi portaltoi.
Tulpina are un habitus diferit în funcţie de soi, existând soiuri viguroase
(Curé, Untoasă Hardy, Păstrăvioare, Napoca), de vigoare mijlocie (Williams,
Untoasă Bosc, Contesa de Paris, Triumf, Trivale, Untoasă de Geoagiu) şi slabă
(Dr. Jules Guyot, Passe Crassane), cu posibilitatea înfiinţării plantaţiilor cu
densităţi diferite. Vigoarea este dependentă şi de combinaţia de altoire, francul
imprimă vigoare mai mare comparativ cu gutuiul. La majoritatea soiurilor de păr
există tendinţa de etajare naturală pretându-se pentru coroane etajate. Între vigoare
şi capacitatea de ramificare a părului, nu este o corelaţie directă, sunt soiuri
viguroase cu ramificare slabă (Untoasă Hardy) şi altele cu o bună ramificare, chiar
îndesindu-şi coroana şi cu vigoare slabă (Passe Crassane). Ritmul de creştere la
părul tânăr este mult mai mic decât la măr. Unele soiuri (Untoasă Bosc, Josefina de
Malines) necesită palisare în tinereţe pentru a nu forma trunchiul strâmb şi a obţine
pomi corespunzători.
Axul domină în general ramurile, indiferent de unghiul de inserţie al
acestora, dar la unele soiuri (Untoasă Hardy, Păstrăvioare) dominaţia este foarte
puternică, coroanele fiind greu de menţinut garnisite în partea inferioară, în a doua
parte de viaţă a pomilor, când procesul de uscare se intensifică. Comparativ cu
mărul, părul atinge înălţimi mai mari şi la plantare trebuie asigurată distanţa
corespunzătoare între rânduri pentru a evita umbrirea reciprocă a pomilor.
5.3.2.Particularităţi de fructificare
Pornirea în vegetaţie se face primăvara devreme, cu circa o săptămână
înaintea mărului. Soiurile pot să fructifice unele preponderent pe ramuri lungi,
flexibile (Curé, Untoasă Giffard, Untoasă Bosc) care formează coroane mai dese,
aglomerate, iar altele fructifică mai mult pe ramuri scurte (Untoasă Hardy, Abatele
65
Fetel, Passe Crassane) şi formează coroane rare, aerisite. Sunt şi soiuri (Triumf,
Trivale) care fructifică alternativ pe ramuri lungi şi scurte, ramurile lungi sub
greutatea rodului se arcuiesc şi pe partea curbată se formează ţepuşe care fructifică
în anul următor.
Înflorirea începe înaintea mărului, iar modul de deschidere a florilor în
inflorescenţă poate fi centriped sau centrifug. În cadrul soiului, înflorirea durează
8-10 zile în funcţie de temperatură şi umiditatea aerului. Înfloresc mai devreme
soiurile Contesa de Paris, Trivale, Aromată de Bistriţa, Republica etc., şi mai târziu
Williams, Untoasă Bosc, Napoca.
Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autosterile, iar polenizarea
este în principal entomofilă. Condiţiile climatice din timpul înfloritului sunt foarte
importante nu numai pentru germinarea polenului, dar şi pentru compatibilitatea
stigmatului cu polenul propriu sau al altor soiuri. S-a dovedit că, în condiţii optime
de germinare a polenului, unele soiuri ca: Favorita lui Clapp, Untoasă Bosc,
Untoasă Hardy, Williams etc., devin parţial autofertile. Pentru asigurarea unor
producţii bune şi constante, trebuie plantate mai multe soiuri în parcelă, din care 1-
2 de bază, reprezentând ponderea în funcţie de calitatea fructelor şi 1-2
polenizatoare. Sunt considerate rele polenizatoare Curé şi Republica pentru Passe
Crassane şi Napoca, iar Williams pentru Timpurii de Dâmboviţa. Au fost puse în
evidenţă şi perechi intersterile, dintre care: Curé x Untoasă Giffard, Bella di
Giugno x Republica, Passe Crassane x Williams (Branişte, 1978).
Fenomenul de partenocarpie este destul de frecvent la unele soiuri de păr:
Williams, Passe Crassane, Ducesa de Angouleme etc., dar producţia astfel obţinută
nu este satisfăcătoare, fructele sunt mai mici decât cele formate în urma polenizării.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire secundară la 10-30 de zile
de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici
atipice care nu prezintă interes economic.
Formarea primelor fructe (intrarea pe rod) este dependentă de soi,
portaltoi şi agrotehnica aplicată în livadă. Altoirea pe gutui anticipă intrarea pe rod
66
cu 1-3 ani. În general, primele fructe se obţin la 2-3 ani de la plantare la Williams,
Ducesa d' Angouleme, Passe Crassane şi la 4-5 ani de la plantare la Curé, Untoasă
Hardy etc.
Datorită ritmului mai mic de creştere a pomilor tineri, primele producţii
sunt mici, nefiind formată încă bine coroana, dar după anul 5-6 de viaţă, la
majoritatea soiurilor, în condiţii normale, producţiile devin economice.
Longevitatea plantaţiilor de păr este mai mare decât la măr, ajungând la
55-60 de ani la pomii altoiţi pe franc, chiar mai mult la pomii izolaţi.
Producţia ce se obţine depinde în mare parte de portaltoi, vârsta plantaţiei
şi agrotehnică şi se situează între 17-30 t/ha.
5.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi
În cadrul genului Pirus sunt cunoscute peste 22 de specii, răspândite
diferit în lume, unele cu importanţă economică prin soiurile care s-au format, altele
ca portaltoi sau au rol ornamental. Cele mai importante dintre acestea sunt:
- Pyrus piraster L. - părul pădureţ creşte spontan în Europa, Asia Mică şi
Asia Centrală, este un pom de talie mare, longeviv, cu un sistem radicular bine
dezvoltat, este rezistent la ger, boli şi secetă. A contribuit la formarea soiurilor:
Curé, Untoasă Bosc, Untoasă Giffard, unele soiuri locale etc.
- P. ussuriensis Maxim - părul de Usuria, este răspândit în nord-estul
Asiei, are vigoare mare, sistemul radicular este superficial, sensibil la secetă şi
rezistent la ger şi la Erwinia amylovora.
- P. nivalis Jacq - părul nins, creşte natural în sudul Europei, Asia Mică şi
Iran. Este o specie rezistentă la secetă şi sensibilă la ger, formează pomii destul de
viguroşi.
- P. serotina Rehd - părul chinezesc de nisip creşte spontan în China.
Este o specie rezistentă la boli, secetă şi ger şi este foarte productivă.
- P. elaeagrifolia Pall. - părul sălcioară, creşte spontan în Asia Mică,
Crimeea şi sudul Europei, este de talie mică, are rezistenţă la secetă, boli şi ger.
67
- P. salicifolia Pall, creşte spontan în Crimeea, Caucaz, Armenia şi
America, are talie mică şi se cultivă cu scop ornamental.
Principalele soiuri din sortiment
Sortimentul de pere este destul de bogat şi anual sunt introduse noi soiuri
româneşti sau străine. În ultimul timp se pune accent tot mai mare pe rezistenţa la
boli, în special la rapăn şi la focul bacterian.
Ca şi merele, soiurile de pere, după perioada de maturare a fructelor se
împart în trei grupe: soiuri de vară, soiuri de toamnă şi soiuri de iarnă.
Pere de vară:
Untoasă Giffard - soi viguros, cu capacitate mare de ramificare, ramuri
anuale lungi, sinuoase şi flexibile, nu are afinitate pe gutui. Este rezistent la ger, are
o bună capacitate de fructificare şi este sensibil la rapăn. Fructul este mic, piriform,
verde gălbui cu o rumeneală pe partea însorită, are pulpa untoasă, dulce-vinurie şi
intens aromată.
Triumf - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, este parţial
autofertil, nu are afinitate pe gutui. Fructul este mic, conic-alungit, cu epicarpul de
culoare verde gălbuie, cu rumeneală pe partea însorită, are pulpa albă, fondantă de
calitate bună.
Trivale - are vigoare submijlocie, capacitate mică de ramificare,
fructifică pe ramuri scurte, nu are afinitate pe gutui, are fructul mic, scurt conic,
verde-gălbui cu puncte roşii pe partea însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab
aromată, de calitate bună.
Argessis - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, are
afinitate pe gutui. Fructul este mijlociu, tronconic, galben-verzui acoperit circa
jumătate cu roşu strălucitor şi are gust bun.
Aromată de Bistriţa - este soi viguros, cu afinitate pe gutui, este parţial
autofertil, are o ramificare slabă şi fructificare pe ramuri scurte. Fructul este
68
mijlociu, tronconic, verde-gălbui, acoperit aproape integral cu roşu aprins. Pulpa
este fondantă, aromată fiind bine apreciat ca fruct de masă.
Favorita lui Clapp (Duset roşu) - este un soi mult răspândit în toate
zonele de cultură a părului, de vigoare mijlocie-mare, cu fructificare pe ramuri
scurte, parţial autofetil. Fructul este piriform, galben-auriu, colorat pe aproape toată
suprafaţa cu roşu dungat, are pulpa fondantă aromată de calitate foarte bună.
Napoca - are vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, este
productiv şi precoce, are afinitate pe gutui şi este parţial autofertil. Fructul este
mijlociu sau mare, piriform, galben-pai cu dungi roşietice pe partea însorită şi gust
foarte bun.
Williams (Duset galben) - este unul dintre cele mai bune soiuri de vară,
înfloreşte târziu, este precoce, parţial autofertil, are vigoare mijlocie, este rezistent
la boli şi ger. Fructul este mijlociu-mare, piriform cu conturul neregulat, galben-
pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi chiar industrializare
(compot). Există în cultură şi Williams roşu obţinut ca o mutaţie din Williams
comun.
Pere de toamnă
Untoasă Bosc (Kaiser Alexander) - are vigoare mijlocie, înfloreşte
târziu, are o mare capacitate de producţie, este tolerant la rapăn şi este pretenţios la
sol. Are o bună capacitate de ramificare, fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt
piriforme, verzi-gălbui, acoperite integral sau parţial cu rugină grosieră şi au
calitate foarte bună pentru masă.
Untoasă Hardy (Jambon) - este soi viguros, cu capacitate mică de
ramificare şi fructifică pe ramuri scurte, are o bună afinitate pe gutui, intră pe rod
târziu. Fructul este scurt piriform, mare, verde-gălbui acoperit integral cu rugină
grosieră, de calitate bună.
Abatele Fetel - are vigoare mijlocie, afinitate bună pe gutui şi o bună
capacitate de producţie. Fructifică pe ramuri scurte, este precoce, are fructul lung
69
piriform, galben-verzui cu o rumeneală roşietică pe partea însorită, de calitate
foarte bună.
Conference - are vigoare mijlocie, tolerant la condiţiile de mediu, are
bună afinitate pe gutui şi o capacitate slabă de ramificare. Fructul este mijlociu-
mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă
de rugină în jurul caliciului, cu pulpa fondantă de calitate foarte bună.
Pere de iarnă
Curé (para popească) - este un soi cu mare plasticitate ecologică, îl
găsim de la mare până la munte, în toate zonele de cultură a pomilor. Pomul este
viguros, cu o bună capacitate de ramificare, este sensibil la rapăn, are o mare
capacitate de fructificare şi bună afinitate pe gutui. Fructul este mare, piriform,
asimetric, cu un şanţ sau o dungă de rugină pe partea umbrită, verde-gălbui, cu
pulpa potrivit de dulce şi fără aromă. Se poate păstra până în decembrie-ianuarie.
Monica - soi nou introdus în cultură, are fructul mijlociu ca mărime,
piriform, de culoare galbenă cu puncte şi pete de rugină, cu conturul uşor
neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prelungirea axului fructului. Pulpa
este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astringent.
Păstrăvioare - soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare
galbenă-verzuie, acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe
mijlocul fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-
gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat dulce.
Euras - soi nou, rezistent la rapăn, are fructul mijlociu-mare, scurt
piriform, cu conturul neregulat, de culoare verde cu pistrui roşietici pe circa
jumătate din suprafaţă. Fructul prezintă cavitate pedunculară asimetrică, cu
tendinţă de a forma buza de iepure. Pulpa este albă-verzuie, fondantă, cu gust
dulce-vinuriu. Se păstrează bine peste iarnă.
Erwina - soi nou, rezistent la rapăn şi focul bacterian, are fructe mari,
sferic-alungite sau scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros.
70
Fructele sunt acoperite integral cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă,
fără sclereide şi gust echilibrat.
Contesa de Paris - pomul este de vigoare mare, pretenţios la condiţiile
de mediu, sensibil la secetă şi rapăn, are afinitate pe gutui şi un bun potenţial de
producţie. Fructul este piriform, mijlociu-mare, verde-gălbui cu puncte mici de
rugină, cu pulpa fondantă, dulce aromată, de calitate foarte bună pentru masă.
Passe Crassane - are pomul de vigoare slabă, cu o bună capacitate de
ramificare, uneori se îndeseşte prea tare şi necesită rărire, este sensibil la condiţiile
de mediu, este precoce şi moderat productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt
piriform, galben-verzui, cu puncte şi pete mari de rugină, cu pulpa consistentă,
dulce-vinurie, aromată foarte bună pentru masă. Se poate păstra până în luna
martie.
Republica - relativ recent introdus în sortiment, acest soi se poate păstra
până în mai-iunie. Are pomul de vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi are
afinitate slabă pe gutui. Fructul este maliform, scurt piriform sau bergamotiform,
verde-gălbui, acoperit cu pete mari de rugină, iar pulpa rămâne frecvent de calitate
inferioară, cu sclereide mari şi numeroase, dacă nu se cultivă în zone foarte
favorabile.
Principalii portaltoi ai părului
În prezent se comercializează şi se plantează numai pomi altoiţi. În
programele de ameliorare se folosesc pomi obţinuţi din seminţe hibride. Cei mai
folosiţi portaltoi de păr sunt:
Portaltoiul franc obţinut din seminţele unor soiuri locale rezistente la
ger, secetă şi tolerante la boli, dintre care: Alămâi, Harbuzeşti, Păstrăvioare,
Pepenii, Cu miez roşu etc. Aceşti portaltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica
solurile profunde şi mai sărace, sistemul radicular explorând un volum mare de sol.
Au afinitate bună cu toate soiurile cultivate, însă imprimă vigoare mare şi intrare
71
târzie pe rod. Există şi o serie de selecţii de păr obţinute în ultimii ani cu însuşiri
favorabile atât în pepinieră cât şi în livadă. Dintre acestea se pot aminti:
- Seria OHF - portaltoi obţinuţi în Canada din Pyrus comunis, prezintă o
mare rezistenţă la ger şi Erwinia amylovora.
- seria retuziere (BH 15, OH 11, K 15) obţinuţi în Franţa din P. comunis
care sunt rezistenţi la ger şi asfixierea radiculară.
- seria P (P2267, 2277, 2278) obţinuţi la Angers în Franţa, caracterizaţi
printr-o bună afinitate şi vigoare scăzută.
Pentru a obţine pomi de vigoare mai mică, se folosesc din ce în ce mai
mult o serie de selecţii de gutui, de provenienţe diferite. Gutuiul imprimă o
precocitate mai bună, obţinerea unor fructe mai mari şi de o calitate superioară, dar
nu are afinitate cu toate soiurile de păr. Cele mai utilizate selecţii de gutui sunt:
- Sydo, o selecţie din gutuiul de Angers, recent introdusă pe piaţă, are o
mai mare capacitate de înmulţire în pepinieră prin butaşi sau marcote, toleranţă mai
mare la cloroză şi o omogenitate mai mare a indivizilor. În livadă imprimă pomilor
productivitate, se pare că este tolerant la viroze şi este de vigoare mijlocie.
- Gutuiul Adams - este tot o selecţie de gutui de Angers, de vigoare mai
mică, care imprimă o bună precocitate soiurilor de păr.
- Gutuiul EM A - are o bună înrădăcinare, este destul de viguros,
longeviv şi rezistent la ger. Este destul de sensibil la bolile virotice şi nu are
afinitate cu toate soiurile.
- Clona BA 29 - este o clonă din gutuiul de Angers, care are o bună
afinitate de altoire cu soiurile de păr şi este rezistentă la cloroza ferică.
- Clona EM C - este o clonă obţinută în Anglia care reduce mult
vigoarea pomilor.
- Clona BN 70 - este o clonă autohtonă de gutui cu vigoare mijlocie,
similară gutuiului tip A de Angers, dar este mai rezistent la temperaturile scăzute
din timpul iernii.
72
5.3.4.Cerinţele părului faţă de factorii de mediu
Căldura. Părul este mai pretenţios decât mărul, în sensul că necesită mai
multă căldură pe perioada de vegetaţie. Pragul biologic este la 8°C, iar rădăcina
creşte dacă în sol sunt peste 1,5-2°C. Cultura părului reuşeşte bine acolo unde
temperatura medie anuală este de 9,5-10,5°C, iar temperatura medie pe perioada de
vegetaţie să fie de 16-18°C. De obicei părul urcă numai până în zona dealurilor
mijlocii. Necesarul în frig este în funcţie de soi şi se situează între 600 şi 1200 ore.
Temperatura minimă din timpul iernii nu trebuie să coboare sub -26°C, chiar dacă
unele soiuri rezistă până la -30°C (Favorita lui Clapp, Contesa de Paris, Untoasă
Diel etc.). Soiurile de toamnă şi iarnă trebuie zonate numai acolo unde toamna este
lungă şi caldă, iar lungimea perioadei de vegetaţie are 190-195 de zile, pentru ca
fructele să ajungă la însuşirile organoleptice tipice soiului. Comportarea soiurilor
faţă de căldură nu este egală. Sunt soiuri mai pretenţioase: Williams, Ducesa d'
Angoulême etc., care preferă zonele mai calde, în anii cu veri mai răcoroase
calitatea fructelor este mai slabă, alte soiuri dau rezultate bune în toate centrele
pomicole consacrate părului. Rezistenţa la temperatură scăzută este slabă după
pornirea pomilor în vegetaţie, când bobocii florali sunt afectaţi la -1,5...-2,2°C,
fructele abia legate degeră la -1,5°C, iar cele ajunse la maturitate suportă până la
-4°C. Dintre soiurile de păr Curé are plasticitate mare faţă de temperatură, urcă
până la altitudinea de 800 m. Temperatura scăzută din timpul înfloritului are efecte
negative asupra procesului de legare a fructelor şi creează condiţii favorabile
atacului de Pseudomonas syringae.
Apa. Părul are nevoie de 550-750 mm precipitaţii anual şi acestea să fie
bine repartizate pe perioada de vegetaţie, în funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol
etc. În funcţie de portaltoi, părul poate rezista la secetă (altoite pe Pyrus
amigdaliformis şi P. betulifolia) sau la excesul de apă (altoit pe gutui). Rezistenţa
gutuiului la excesul de apă din sol în unele perioade ale anului a făcut posibilă
valorificarea terenurilor depresionale prin cultura părului.
73
Seceta prelungită determină formarea unor fructe mici, deformate, cu
sclereide mari, reducerea numărului de muguri de rod diferenţiaţi pentru anul
următor, reducerea creşterilor vegetative etc. Excesul de apă din sol este şi el
nefavorabil, chiar dacă pomii rezistă, fructele formate pot fi mari, dar ele rămân
fade, fără aromă şi nu pot fi comercializate pentru consum în stare proaspătă.
Nivelul pânzei de apă freatică nu trebuie să fie mai sus de 1,5 m la
soiurile altoite pe gutui şi 2-2,5 m la cele altoite pe franc. Optimul umidităţii
solului se situează la 65-70% din capacitatea de câmp.
Nici umiditatea atmosferică ridicată nu este suportată, deoarece
favorizează bolile, mai ales rapănul, care dă multe probleme cultivatorilor.
Lumina. Faţă de măr, părul este mai pretenţios faţă de lumină, necesită
expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice şi adaptarea coroanelor şi a distanţelor
de plantare la vigoarea soiurilor şi capacitatea acestora de ramificare. În lipsa
luminii, fructele rămân de calitate slabă, lemnul lăstarilor nu se maturează bine şi
degeră în timpul iernii. Pomii tineri sunt mai pretenţioşi decât cei maturi, iar cei
maturi au nevoie de multă lumină în timpul înfloritului, a diferenţierii mugurilor de
rod şi la maturarea fructelor. O bună expunere a fructelor, determină o colorare
caracteristică a soiurilor, acumularea unor cantităţi mai mari de hidraţi de carbon şi
arome.
Solul. Şi faţă de sol părul este mai pretenţios decât mărul, preferă solurile
luto-argiloase şi luto-nisipoase, soluri calde, profunde şi fertile. Pe solurile reci
fructele nu ajung la potenţialul biologic de calitate al soiului. Folosirea gutuiului ca
portaltoi, dă posibilitatea valorificării solurilor subţiri sau cu exces de umiditate.
Faţă de componentele solului, părul are unele pretenţii. Nu suportă
calcarul activ mai mult de 15% altoit pe franc şi 10% altoit pe gutui, sodiul
schimbabil trebuie să nu depăşească 12%, iar pH-ul să fie neutru (6,5-7,5). Pe
solurile grele sau cu reacţie alcalină, apar frecvent carenţe de fier.
74
5.4.Particularităţi tehnologice
5.4.1. Specificul producerii materialului săditor
La procurarea materialului de plantat trebuie ştiut faptul că, nu toate
soiurile au afinitate pe toţi portaltoii şi această afinitate are două aspecte: afinitate
de altoire şi afinitate de producţie. Afinitatea de altoire constă în capacitatea unor
soiuri şi portaltoi de a concreşte după altoire, în timp ce afinitatea de producţie se
referă la comportarea acestor pomi altoiţi în livadă, la capacitatea lor de producţie
şi mai ales la longevitatea lor. Frecvent se comercializează soiuri de păr, care nu au
o afinitate bună, altoite pe gutui şi care după câţiva, ani în livadă, încep să se usuce
sau să se dezbine de la punctul de altoire. Este vorba mai ales de soiurile Williams,
Ducesa de Angoulême, Favorita lui Clapp, Untoasă Bosc etc. Nu trebuie plantate
aceste soiuri dacă sunt altoite pe gutui, deoarece nu prezintă o longevitate
corespunzătoare.
Pentru soiurile care au afinitate pe gutui, acesta este folosit ca portaltoi,
deoarece imprimă soiurilor precocitate, o mai bună calitate a fructelor şi o reducere
a vigorii. Pentru soiurile care nu au afinitate pe gutui, se foloseşte ca portaltoi
francul, obţinut din seminţele soiurilor Alămâi, Harbuzeşti sau Pepenii sau se
apelează la dubla altoire în pepiniere cu folosirea intermediarului (Curé sau
Untoasă Hardy), între gutui şi soi. Datorită costului mai ridicat al materialului
dublu altoit şi a preţului de desfacere nediferenţiat, folosirea intermediarului, în
prezent, este mai mult teoretică, în practică este foarte puţin folosit. Se preferă de
multe ori altoirea soiurilor care au afinitate de altoire pe gutui, cu implicaţii
negative asupra longevităţii în livadă a acestor pomi. De dată mai recentă sunt
preocupările de producere a pomilor pe rădăcini proprii prin microînmulţire, dar
aici nu se mai poate acţiona asupra vigorii pomilor.
75
5.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de păr
La alegerea locului pentru plantarea părului, trebuie avute în vedere
cerinţele acestuia faţă de factorii de mediu (expoziţie, temperatură, lumină, vânt) în
scopul obţinerii unor producţii corespunzătoare.
Existenţa unei game destul de variate de soiuri din punct de vedere a
vigorii, permit înfiinţarea plantaţiilor cu densitate medie (600-800 pomi/ha) sau cu
densitate mare (1000-1200 pomi/ha) folosind distanţe de 4-5 m între rânduri şi 1,5-
3 m pe rând, în funcţie de soi. Se recomandă asocierea a 3-4 soiuri în parcelă,
soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire pentru a se putea poleniza reciproc.
Pregătirea terenului se face la fel ca pentru măr, urmărindu-se afânarea
adâncă şi fertilizarea de bază, după o prealabilă sistematizare a terenului (dacă este
cazul), urmate de mărunţirea solului în vederea pichetării şi plantării.
Se recomandă efectuarea plantării în toamnă, deoarece pomii se prind
mai uşor, se acumulează apă mai multă la nivelul rădăcinii în timpul iernii, iar
primăvara rădăcinile cresc mai repede, înaintea părţii aeriene, procentul de pornire
în vegetaţie este superior plantării de primăvară. Dacă din diferite motive plantarea
de toamnă nu s-a realizat, se va efectua primăvara imediat ce terenul se zvântă şi
permite accesul.
În funcţie de vigoarea pomilor şi de zona de cultură se pot înfiinţa
plantaţii semiintensive, cu densitate de 400-600 pomi/ha, când se folosesc soiuri
viguroase, pe teren mai accidentat, plantaţii intensive cu 650-1200 pomi/ha, când
terenul este amenajat sub forma unor parcele mari uniforme, folosind soiuri şi
portaltoi de vigoare mijlocie sau chiar plantaţii superintensive, când se folosesc
soiuri de vigoare slabă, altoite pe gutui cu sau fără intermediat. La acest ultim tip
de plantaţii, numărul de pomi la unitatea de suprafaţă depăşeşte 1250 bucăţi şi se
amplasează la baza versanţilor sau pe pante foarte mici unde gradul de mecanizare
este mare, solul fertil şi există posibilităţi de irigare.
76
5.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de păr
Alegerea formei de coroană este dependentă de vigoarea pomului, ca
rezultat al combinaţiei soi-portaltoi, de capacitatea de ramificare şi de tendinţa de
creştere a pomilor. Dintre formele de coroană mai folosite sunt palmeta liberă şi cu
braţe oblice, fusul subţire şi fusul tufă, cordonul vertical şi piramida întreruptă.
Pentru evitarea creşterii exagerate pe verticală, la atingerea înălţimii dorite, axul se
suprimă sau se transferă pe ramificaţii laterale bine consolidate. La stabilirea
numărului de elemente ale scheletului, se ţine seama de capacitatea de ramificare şi
de vigoare, altfel nu se pot forma coroane bine încheiate. De exemplu, la soiul
Untoasă Hardy, care este viguros, pentru a forma o coroană bine încheiată,
numărul ramurilor de schelet trebuie să fie mai mare decât la alte soiuri viguroase,
dar care ramifică bine. Pentru palmetă, acest soi necesită cinci braţe de o parte şi de
alta a axului. Corecţia unghiurilor de inserţie a elementelor de schelet se va face
după doi ani, pentru a se fortifica suficient de bine în detrimentul axului, care
trebuie mereu ciupit pentru ai reduce vigoarea. Dacă ramurile s-au îngroşat mai
mult şi unghiurile de inserţie sunt mici, pentru evitarea dezbinării acestora, se
execută 3-4 tăieturi cu fierăstrăul sub ramură, după care se înclină în poziţia dorită.
Pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice se poate folosi spalierul, în
vederea legării şarpantelor în poziţia dorită, sau legarea individuală a pomilor cu
stinghii, ţăruşi etc.
Soiurile cu vigoare mică şi mijlocie se pretează la conducerea sub formă
de fus subţire, cordon vertical, ypsilon transversal, iar cele mai viguroase se
pretează la conducerea în palmete şi eventual piramide întrerupte. Pentru grăbirea
intrării pe rod, indiferent de forma de coroană aleasă, în primii ani nu se recomandă
tăierea severă a pomilor, dar se execută operaţii de dirijare a ramurilor, urmând ca
după intrarea pe rod, să se definitiveze elementele structurale ale coroanei. La
soiurile cu o capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a
lăstarilor pentru a stimula ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar
77
la soiurile viguroase, se suprimă periodic creşterile lacome din partea superioară a
coroanei pentru a determina o garnisire a părţii inferioare a scheletului.
Tăierea de producţie (fructificare) se execută diferenţiat în funcţie de
soi, vârsta pomilor şi forma de coroană folosită. Intensitatea tăierilor creşte de
obicei cu vârsta pomilor, deoarece pe măsură ce se instalează fructificarea,
intensitatea creşterilor anuale scade. Pentru a se obţine o suprafaţă foliară
suficientă unei bune nutriţii a pomilor şi fructelor, pe măsură ce lungimea lăstarilor
indicatori scade (sub 30-40 cm) se intervine prin tăieri de stimulare a creşterii. Este
bine de reţinut faptul că, pomii cu creşteri mici, trebuie tăiaţi mai sever decât cei cu
creşteri mari şi nu invers cum se întâmplă încă în multe livezi. Tăierea stimulează
creşterea, ori tăierea pomilor cu creşteri mari amplifică şi mai mult creşterea în
detrimentul fructificării. Se ştie faptul că, între creştere şi fructificare există o
relaţie invers proporţională, la creşteri mari corespund producţii mici şi invers.
Pomii care au fructificat mult şi au creşteri mici trebuie tăiaţi mai intens pentru a
stimula formarea ramurilor de rod necesare anului următor. Înainte de începerea
operaţiei de tăiere, se face o analiză a pomului, observând lungimea creşterilor
anuale de la periferia coroanelor, producţia de fructe avută în anul anterior (după
numărul burselor) şi numărul mugurilor de rod existenţi. În funcţie de aceste trei
elemente, se stabileşte intensitatea tăierii fiecărui pom, uneori chiar pe fiecare
element de schelet (sunt cazuri de alternanţă de fructificare la nivel de ramură).
Elementul pe care se intervine cu ocazia tăierilor este semischeletul.
Pentru a se obţine o producţie de calitate, ramurile de semischelet trebuie mereu
întinerite, prin reducţie, simplificare şi transferul creşterii pe ramuri laterale tinere.
Nu se recomandă scurtarea ramurilor anuale, cu excepţia mlădiţelor care se
normează la 2-4 muguri de rod, în funcţie de vigoarea acestora. Prin tăierea de
producţie, se asigură normarea încărcăturii de fructe, prin înlăturarea surplusului de
muguri de rod, rărirea coroanei în funcţie de capacitatea de ramificare a soiului şi
menţinerea dimensiunilor coroanei, în limitele asigurate prin distanţa de plantare.
78
Întreţinerea solului este diferită în funcţie de zonă şi de tipul de
plantaţie. În plantaţiile comerciale, solul poate fi menţinut lucrat între rânduri sau
înierbat. Adâncimea de mobilizare a solului depinde de adâncimea de distribuţie a
rădăcinilor în sol (portaltoi) şi nu trebuie să depăşească 15-18 cm pentru portaltoiul
franc şi 10-15 cm pentru gutui. Înierbarea intervalelor asigură o serie de avantaje şi
se practică acolo unde cantitatea de precipitaţii este suficientă sau sunt condiţii de
irigare. Pe rând, solul se mobilizează periodic sau numai primăvara, după care se
mulceşte cu iarba de pe interval. Cosirea intervalelor se face de 3-5 ori în funcţie
de ritmul de creştere. Iarba rezultată din cosire se foloseşte ca mulci pe rând sau se
poate folosi în hrana animalelor cu condiţia să se coreleze cosirea cu tratamentele
fitosanitate, evitând astfel intoxicarea. Deosebit de utilă este combinarea lucrărilor
mecanice de distrugere a buruienilor, pe rând, cu folosirea erbicidelor, în toată
plantaţia sau numai pe vetrele de buruieni, în special pentru buruienile perene:
pălămidă, susai, pir etc., care se distrug greu mecanic şi se regenerează foarte uşor.
Dintre erbicidele mai folosite amintim: Rundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha,
Fusilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc. Prin lucrarea solului pe rând primăvara şi o
erbicidare în faza în care apar buruienile, se asigură controlul îmburuienării în
condiţii optime pentru un an de zile, reducându-se mult sursa de îmburuienare
pentru anul următor. Nu se folosesc erbicide în primi 3-4 ani de viaţă a pomilor.
În plantaţiile tinere sau în sistemul agropomicol (distanţă mare între
rânduri) intervalul se cultivă cu plante legumicole, cartofi, cereale de talie mică,
căpşun sau alte specii în vederea amortizării parţiale a cheltuielilor de investiţie sau
pentru obţinerea unor produse alimentare necesare familiei.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se face în funcţie de vârstă şi de producţia
ce urmează a se obţine. Plantaţiile tinere se fertilizează cu 20-30 t/ha gunoi de
grajd la 2-3 ani, 120 kg/ha azot, 70 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu în substanţă
activă, aplicate anual, iar în plantaţiile în plină producţie, se ţine seama de exportul
de îngrăşăminte din sol odată cu producţia. Se consideră normale, dozele de 300
kg/ha azot, 300 kg/ha fosfor şi 250-300 kg/ha potasiu, la care se adaugă periodic
79
fertilizarea cu gunoi de grajd. Îngrăşămintele foliare complexe (cu macro şi
microelemente) comercializate sub diferite nume sau chiar ureea, se pot folosi cu
succes odată cu tratamentele fitosanitare, mai ales în condiţii de carenţă.
Concentraţia soluţiilor fertilizante nu trebuie să depăşească 1-2%.
Irigarea plantaţiilor tinere este obligatorie pentru a se asigura o bună
prindere şi pornire în vegetaţie a pomilor tineri. În plantaţiile pe rod, irigarea se
face numai în condiţiile în care apa din precipitaţii nu este suficientă. Momentele
critice în care părul are nevoie mare de apă, sunt la 2-3 săptămâni după înflorire,
după căderea fiziologică şi înainte de recoltarea fructelor. Normele de udare sunt
de 300-500 m3/ha, iar numărul udărilor este în funcţie de condiţiile concrete din
zonă. Modul de aplicare a apei este diferit în funcţie de posibilităţi, de la udarea pe
brazde, la udarea localizată.
Controlul recoltei de pere. În plantaţiile comerciale, pentru a obţine
fructe de o anumită mărime şi calitate este necesar pe lângă tăierea corectă a
pomilor şi o rărire a florilor sau fructelor. Rărirea se poate face chimic pentru flori
sau manual pentru fructe. În practică se foloseşte mai mult rărirea chimică a florilor
prin stropiri cu diferite produse. Din cercetările lui Montali (1984) rezultă că,
folosirea produsului Regularex 1000 ppm intensifică căderea fiziologică a fructelor
la soiul Conference. La soiul Curé rezultate bune s-au obţinut prin folosirea sării de
sodiu a acidului naftalenacetic 8%, în concentraţie de 1000 ppm. Cercetările au fost
extinse şi pentru a stimula legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile
Williams şi Ducesa d' Angoulême s-au obţinut fructe mai mari în urma stropirilor
cu GA3 şi 2,4,5 T (Mustafa şi col. 1982).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dintre bolile care dau probleme mai mari în plantaţiile de păr sunt:
rapănul, focul bacterian, rugina părului, monilioza şi cancerul rădăcinii iar dintre
dăunători: puricele părului, păduchele din San José, viermele perelor, acarienii şi
păduchii de frunze.
80
Tabelul 8
Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate
1. Repaus vegetativ Păduchele din San José, ouă de Psylla, afide
Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%, Polisulfură de bariu 6%
2. Umflarea mugurilor
Psylla, gărgăriţa florilor
Ekalux 0,1%, Carbetox 37 EC 0,5%, Sumi-alpha 0,4%
3. Dezmugurit Focul bacterian, rapăn, pătarea albă
Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%
4. Răsfirarea inflorescenţelor
Focul bacterian, rapăn, ouă de dăunători, gărgăriţa florilor
Idem 3 + Ekalux 0,1%, sau Carbetox 0,4%, Mospilan 0,02%,
5. Scuturarea petalelor
Rapăn, pătarea albă, monilioză, defoliatoare, minatoare, viespe
Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,255, Folpan 0,3%, + Zolone 0,2% sau Sumi-alpha 0,04%
6, 7, 8 Din 2 în 2 săptămâni
Rapăn, pătarea albă, monilioză, puricele melifer, viermele fructelor, defoliatoate etc.
Fungicid antirapăn + Insecticid: Mitac 0,3%, Decis 0,03%, Chinmix 0,03%, Sumi-alpha 0,04%. Nu se repetă tratamentele cu acelaşi amestec de pesticide.
9-11 La 14 zile de la tratamentul anterior
Rapăn, pătarea albă, păduchele din San José, defoliatoare
Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,25%, Folpan 0,3%, Vondozeb 0,2%, + Ultracid 0,2%, Mospilan 0,02%, Karate 0,02%, Carbetox 0,5%, Applaud 0,05%
12-14 La 2 săptămâni după precendentul
Dăunători Applaud 0,05%, Decis 0,03%, Sumi-alpha 0,04%, Carbetox 0,5%, Chinmix 0,5% etc.
15. După căderea frunzelor
Focul bacterian, rapăn, pătări
Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%.
În ultimii ani puricele părului (Psylla piricola) a compromis multe
plantaţii de păr, datorită folosirii unor substanţe de combatere cu spectru larg de
acţiune, care au distrus prădătorii naturali şi care au avut eficienţă slabă asupra
81
acestui dăunător. Pentru tratamente, se folosesc aceleaşi produse recomandate şi la
măr (tabelul 8).
Maturarea şi recoltarea fructelor
Însuşirile gustative şi durata de păstrare a fructelor, depind foarte mult de
epoca şi condiţiile de recoltare. Datorită perisabilităţii, perele de vară se recoltează
cu 7-10 zile înaintea maturităţii de consum, când au atins dimensiunile
caracteristice soiurilor şi culoarea pe partea umbrită virează de la verde spre
galben.
Recoltate la maturitatea de consum, perele de vară nu pot fi manipulate,
pulpa este moale şi se prăbuşeşte foarte repede. Perele de toamnă se recoltează cu
câteva zile înaintea maturităţii de consum, dacă se valorifică imediat, sau cu 8-10
zile mai devreme dacă se depozitează pentru a fi valorificate după 1-2 luni. Perele
de iarnă se recoltează cât mai târziu posibil, în funcţie de zona de cultură, pentru a
acumula o cantitate cât mai mare de glucide şi arome. Recoltate devreme, perele de
iarnă nu ajung la o calitate corespunzătoare, se veştejesc în depozit şi valorificarea
lor este dificilă.
Capitolul 6
CULTURA GUTUIULUI
Cydonia oblonga Mill Fam. Rosaceae, subfam. Pomoideae
6.1.Importanţa, originea şi aria de răspândire
Gutuile se consumă puţin în stare proaspătă dar sunt apreciate ca materie
primă atât la nivel familial cât şi industrial. Sunt fructe bogate în substanţe
gelificante, ceea ce le face căutate pentru dulceaţă şi marmeladă, pentru a ridica
valoarea altor fructe. Fructele de gutui au următoarea compoziţie chimică (la 100 82
g): 5,69-13,34% zaharuri, 0,56-1,75% acizi organici, 0,4% proteine, 0,55-1,12%
substanţe pectice, 0,3% taninuri, 0,5% lipide, 8,28-34,02 mg% vitamina C, o serie
de ioni minerali (K, Ca, Mg, Fe, etc.).
Importanţa gutuiului rezidă şi din faptul că este folosit tot mai mult ca
portaltoi pentru gutui, mai ales în plantaţiile de densitate mare.
Originea gutuiului nu este certă, după unii autori ar fi originar din zona
Mării Caspice, Caucaz, iar după alţii din Asia Centrală. În prezent se cultivă în
Europa, China, Japonia, Nordul şi sudul Africii, America de Nord şi Australia. În
Europa cea mai mare producătoare de gutui este Italia, dar interesul pentru această
cultură este tot mai mic.
În ţara noastră, gutuiul ocupă o pondere foarte mică în cadrul sorti+-
mentului. Pomii sunt plantaţi de obicei alături de alte specii pentru diversificarea
sortimentului sau pentru a valorifica unele zone depresionare cu risc de băltire a
apei. Sunt câteva zeci de hectare de plantaţii comerciale în judeţele Ilfov, Olt,
Prahova, Tulcea, Iaşi şi Gorj, în zona de influenţă a Staţiunii de cercetări Tg. Jiu,
care se ocupă cu ameliorarea acestei specii etc. Cultura gutuiului este simplă, iar
specia este mai puţin pretenţioasă la condiţiile de mediu decât mărul şi părul.
6.2.Particularităţi biologice
6.2.1.Particularităţi de creştere şi fructificare.
Sistemul radicular este superficial şi mult ramificat, lateral depăşind cu
puţin proiecţia coroanei. Adâncimea la care se situează majoritatea rădăcinilor
este de 25-75 cm şi acestea cresc aproape continuu dacă temperatura solului
depăşeşte 3°C.
Trunchiul gutuiului este în general torsionat, iar dacă este lăsat să crească
natural, formează frecvent mai multe tulpini din zona coletului, având aspect
arbustoid. Coroana este destul de deasă, are ramurile de schelet lungi şi flexibile,
adesea cu zone degarnisite la bază. Înfloreşte târziu, după pornirea în vegetaţie,
florile formându-se în vârful lăstarilor în creştere, când aceştia au circa 8-12 cm. 83
Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autofertile, iar polenizarea este
predominant entomofilă. Nu se supraîncarcă cu rod şi nu este afectat de alternanţa
de fructificare deoarece înflorirea şi legarea se fac pe baza substanţelor
fotoasimilate de frunzele deja formate şi nu pe baza substanţelor de rezervă ca la
măr şi păr. Anii cu producţie mică sau uneori fără producţie la gutui se datorează
avortării florilor sau mumifierii fructelor în timpul creşterii din lipsa substanţelor
hrănitoare sau ca urmare a unor boli. Această inaniţie nu se datorează resurselor
slabe ale pomilor ci ramurii purtătoare de flori sau fructe, care este prea subţire
pentru a permite circulaţia unei cantităţi suficiente de hrană. Situaţia este specifică
pomilor neglijaţi, netăiaţi la care semischeletul se amplifică prea mult şi ramurile
de rod sunt foarte slabe (sub 4 mm grosime). Fructul este mare, frecvent depăşeşte
500 g, sesil, prins direct de ramură. Pulpa formează sclereide în jurul ovarului, de
mărimi diferite în funcţie de soi.
Gutuiul este o specie precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare şi
are o mare capacitate de producţie. În funcţie de vârsta pomilor, se pot obţine până
la 100-170 kg de fructe/pom în anii favorabili. Longevitatea plantaţiilor este de
circa 30 de ani.
6.2.2.Specii, soiuri şi portaltoi
Soiurile existente în cultură provin din trei varietăţi a speciei C. oblonga
şi anume: var. maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme, var. piriformis
Kirchn., cu fructe piriforme fără coaste şi var. lusitanica C.K. Schneid., cu fructe
piriforme cu coaste proeminente. În ţara noastră se cultivă următoarele soiuri:
Bereczki - este unul din cele mai răspândite în sudul şi vestul ţării, are
fructele scurt piriforme sau aproape sferice, cu conturul neregulat, cu coaste bine
marcate, pulpa intens aromată, acidulată, dulce şi potrivit de suculentă, apreciat la
industrializare.
84
Aromate - are vigoare mijlocie, este parţial autofertil, fructele sunt
mijlocii, piriforme, cu gât alungit, cu pulpa consistentă, dulce-acidulată, intens
aromată, ce se poate consuma în stare proaspătă sau industrializată.
Moldoveneşti - are vigoare mică, este foarte productiv şi precoce, are
fructe mijlocii, maliforme, cu gust echilibrat, bun pentru industrializare.
De Constantinopol - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, are
fructele maliforme, cu cinci coaste bine marcate, pulpa acidulat-dulce, slab
aromată, bun pentru industrializare.
Aurii - are vigoare mijlocie, este precoce şi productiv, are fructe mari,
globulos-alungite, îngustate la capete, cu coaste largi. Pulpa este tare, suculentă, cu
gust echilibrat şi slab astringent şi cu aromă slabă.
De Lescowatz - este viguros, rezistent la ger şi secetă, are fructele mari,
aproape sferice sau maliforme, slab costate, cu pulpa moderat suculentă, slab
acidulată şi cu multe sclereide.
De Huşi - soi autohton, viguros, parţial autofertil, are fructele maliforme
cu coaste largi, pulpa cu sclereide fine în jurul ovarului şi cu gust astringent.
Portaltoiul folosit pentru gutui este gutuiul franc sau selecţiile de gutui cu
înmulţire vegetativă folosite la păr. Local, în unele zone se poate folosi ca portaltoi
păducelul pentru solurile uscate.
6.2.3.Cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu
Temperatura. Gutuiul este o specie pretenţioasă la căldură (termofilă),
temperatura constituind factorul limitativ de extindere în partea centrală şi de nord
a ţării. Creşte normal în zonele în care temperatura medie anuală este peste 9°C, iar
pragul biologic este la 8,5°C. În perioada de vegetaţie, are nevoie de o sumă de
temperatură de 3500°C, similar viţei de vie. Iarna pomii rezistă la temperaturi de -
27...-30°C, dacă au vegetat normal şi s-au pregătit bine pentru iernare. După
pornirea în vegetaţie, rezistenţa la îngheţul de revenire scade foarte mult, florile
fiind distruse la -1,5°C. Fructele înainte de recoltare, sunt sensibile la temperaturi
85
negative, ele îngheaţă la -2°C. Sistemul radicular este afectat la -12...-13°C.
Soiurile româneşti De Moşna, De Huşi sunt mai rezistente la frig decât cele
introduse din sortimentul mondial: Bereczki, De Portugalia, De Constantinopol etc.
Apa. Având sistemul radicular superficial, gutuiul are nevoie de cantităţi
mari de apă pe perioada de vegetaţie. Dacă precipitaţiile sunt bine repartizate în
timpul verii, sunt suficiente 600-650 mm anual, dacă nu, necesită irigare. Este o
specie care suportă fără probleme deosebite excesul de apă, putând suporta
inundarea 25-30 de zile în perioada repausului, fiind una din speciile care se cultivă
frecvent în luncile râurilor şi în Delta Dunării. Deşi suportă destul de bine apa din
sol, faţă de umiditatea aerului este sensibil, în condiţii de umiditatea ridicată
fructele nu acumulează suficient zahăr şi aromă, iar frunzele sunt afectate de boli.
Rezistă destul de bine şi la secetă, dar producţia nu este de calitate
corespunzătoare, fructele formează numeroase sclereide mari care depreciază
pulpa.
Lumina. Este pretenţios faţă de lumină. Trebuie amplasat în locuri bine
luminate, pe teren cu expoziţie sudică, altfel ramurile se degarnisesc devreme şi
potenţialul productiv scade. Pomii maturi au nevoie de tăieri periodice de rărire,
altfel semischeletul se amplifică mult, se umbreşte, măciuliile devin tot mai subţiri,
incapabile să hrănească fructele, iar în final se usucă.
Solul. Deşi are o mare plasticitate faţă de sol, cele mai bune rezultate se
obţin pe solurile aluvionale, fertile, revene şi calde, acolo unde sistemul radicular
găseşte condiţii optime de aprovizionare a pomului cu apă şi substanţe minerale.
Nu suportă solurile prea alcaline sau cu calcar activ peste 8% şi nici o concentraţie
în săruri peste 1%.
6.3.Particularităţi tehnologice
Producerea materialului săditor se realizează prin altoire pe marcote
de gutui, marcote care cresc foarte bine, ajung la grosimea de altoire şi au seva
86
activă pe toată campania de altoire. Pentru solurile mai uscate, pe scară mai redusă
se foloseşte ca portaltoi păducelul.
Distanţele de plantare care se folosesc în livadă, se corelează cu
vigoarea pomilor şi sunt de 3,5-4 m între rânduri şi 2,5-3 m pe rând. Se poate
planta asociat cu părul sau mărul în zonele depresionare, unde aceste specii nu
rezistă la inundarea din timpul primăverii, atât în masiv cât şi pe rândul speciei
respective, în zona mai joasă a terenului. Pentru realizarea unor producţii bune şi
constante se recomandă plantarea a 2-3 soiuri în parcelă pentru polenizare
încrucişată.
Ca forme de coroană, la gutui se utilizează formele de vas şi piramidă
întreruptă sau chiar unele forme libere mai mult sau mai puţin aplatizate. Datorită
creşterilor mari din tinereţe, se recomandă scurtarea sau ciupirea acestora în
vederea garnisirii. După intrarea pe rod, tăierea constă în reducerea la jumătate sau
o treime a ramurilor lungi purtătoare de măciulii, pentru a asigura condiţii bune de
hrănire a fructelor şi formarea unor ramuri de rod (măciulii) viguroase. La pomii
maturi, trebuie simplificat periodic (la 2-3 ani) semischeletul, cu transferul creşterii
pe ramificaţii tinere viguroase. Deşi din punct de vedere biologic, gutuiul nu este
afectat de alternanţă, frecvent apar pomi care fructifică puţin sau alternativ, datorită
ramurilor de rod epuizate. Dacă măciuliile nu au diametrul de cel puţin 4-5 mm, nu
sunt capabile să hrănească fructele, iar acestea mor prin inaniţie în diferite stadii de
creştere. Pentru a avea fructe anual şi de calitate, este necesar ca simplificarea
semischeletului să se facă în funcţie de vigoarea măciuliilor şi de vârsta pomilor,
asigurând astfel creşteri vegetative, potenţiale ramuri de rod pentru anii următori.
În perioada de declin a pomilor, se fac tăieri în lemn de 5-6 ani pentru prelungirea
perioadei de fructificare, prin stimularea refacerii parţiale a coroanei uscate.
Solul se menţine fie lucrat, fie înierbat, în funcţie de cantitatea de
precipitaţii din zonă.
Cantitatea de îngrăşăminte ce se aplică plantelor de gutui este mai mică
decât la măr şi păr. Se consideră suficientă fertilizarea cu 20-30 t/ha gunoi de grajd
87
la 2-3 ani şi anual 80-90 kg/ha azot, 80 kg/ha fosfor şi 50-60 kg/ha potasiu
substanţă activă. În plantaţiile tinere, cantitatea de îngrăşăminte va fi jumătate faţă
de plantaţiile mature.
Irigarea gutuiului este obligatorie pentru a obţine o producţie bună şi de
calitate, chiar dacă este o specie rezistentă la stresul hidric. Cantitatea de apă ce se
administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric, normele de udare
sunt mici 250-300 m3/ha, iar numărul de udări este mai mare decât la măr.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Gutuiul este mai tolerant la boli şi dăunători decât mărul şi părul, dar are
totuşi câţiva agenţi patogeni care pot compromite cultura. Monilioza sau
mumifierea fructelor este o boală care atacă lăstarii, florile şi fructele tinere; arsura
bacteriană (Erwinia amylovora), atacă întreaga parte aeriană a pomilor, distrugând
în scurt timp întreaga plantaţie. Dintre dăunători viermele fructelor, păduchii
ţestoşi şi afidele afectează producţia şi calitatea acesteia. Combaterea se face ca şi
la bolile mărului şi părului şi cu aceleaşi produse chimice.
Maturarea şi recoltarea fructelor
Maturarea are loc târziu, din a doua jumătate a lunii septembrie. Pentru
stabilirea momentului de recoltare, se verifică dacă la ştergere puful (pubescenţa)
de pe fructe cade sau nu. Momentul optim de recoltare este atunci când pubescenţa
cade la ştergere. Recoltate mai devreme, fructele nu mai pot fi curăţate decât
împreună cu epicarp cu tot. La recoltare, trebuie avută grijă să nu se rupă ramurile
pe care sunt prinse fructele, deoarece pe partea terminală a acestor ramuri sunt
mugurii micşti ce vor fructifica în anul următor.
Păstrarea gutuilor nu este de lungă durată. În funcţie de soi pot fi păstrate
până în decembrie-ianuarie, după care pierderile sunt mari şi păstrarea devine
neeconomică. La supramaturare, pulpa îşi pierde suculenţa, devine maronie şi
improprie pentru a fi consumată proaspătă sau preparată.
88
Capitolul 7
CULTURA PRUNULUI
Prunus domestica L Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae
7.1.Importanţa culturii
Prunul constituie una din culturile pomicole de bază, ocupă locul II după
măr şi găseşte condiţii de creştere şi fructificare pe tot cuprinsul ţării. A fost
cultivat din cele mai vechi timpuri pentru calitatea fructelor folosite în alimentaţie
la nivel familial, ca materie primă pentru industrie, iar lemnul are o serie de
utilizări în industria mobilei, industria chimică şi în artizanat. Este o specie care se
adaptează uşor la condiţii variate de mediu, având capacitatea de a valorifica o
gamă largă de soluri, cu grade diferite de fertilitate, unde alte specii nu dau
rezultate corespunzătoare. Fructele se pot valorifica în cele mai diverse moduri, de
la fructe de desert, la fructe uscate, compot, dulceaţă, marmeladă, magiun, ţuică
etc., având o compoziţie chimică foarte complexă: 7-18% glucide, 0,16-2,30%
acizi organici, 0,15-1,5% substanţe tanoide, 0,65% substanţe pectice, 0,5%
albumină, 6% celuloză, vitaminele A, B, C, săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K,
Na, Mn etc.
Prunele se pot valorifica cu rezultate bune la export. Prin poziţia
geografică a ţării noastre, la sfârşitul lunii iulie şi prima jumătate a lunii august se
maturează o serie de soiuri de valoare, iar în Europa Occidentală este o cerere mare
de prune în această perioadă. Lemnul rezultat în urma defrişării plantaţiilor este
apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui activ, în industria uşoară
pentru fabricarea creioanelor şi altor rechizite. Din seminţe se extrag o serie de
substanţe cu utilizări în industrie, iar endocarpul este folosit drept combustibil
având o putere calorică ridicată.
89
7.2. Originea şi aria de răspândire
Existenţa a mai multe specii în cadrul genului Prunus, din care 4 de
importanţă majoră P. domestica L - prunul comun european, P. triflora Roxbgh. -
prunul chino-japonez, P. insitiţia L. - prunul sirian şi P. cerasifera Ehrh. -
corcoduşul, fac destul de dificilă localizarea cu exactitate a centrului de origine.
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu existenţa a 4 centre de origine a
prunului: Asia central-occidentală, Europa, China şi America de Nord, în fiecare
fiind dominantă una sau mai multe specii de prun. Cele mai vechi date referitoare
la prunul comun datează de circa 2000 de ani, din timpul lui Pliniu cel Bătrân, care
menţionează existenţa mai multor tipuri de prune de culori diferite. Se pare că
specia Prunus domestica provine din hibridarea naturală dintre P. cerasifera şi P.
spinosa, deoarece prunul nu creşte în stare sălbatică.
Prunul este mult răspândit la nivel mondial, ocupând locul VI din punct
de vedere a producţiei după mere, citrice, banane, piersici şi ananas, fiind cultivat
pe circa 1,7 milioane ha, cu o producţie totală de circa 13,5 milioane tone (FAO,
1998). Prunul este prezent pe toate continentele globului, dar producţia cea mai
mare este obţinută în Europa (tabelul 9). Dintre ţările mari cultivatoare amintim:
China, SUA, Turcia, Argentina etc. În Europa, printre marii producători de prune
sunt: ex Iugoslavia, România, Bulgaria, Germania etc., (tabelul 10).
Tabelul 9
Producţia de prune la nivel mondial (tone)(Buletin FAO, 1999)
Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 7808217 7177215 7306623America de Nord 819190 495750 683850America de Sud 232839 230863 252635Africa 163596 114093 113900Asia 3631677 3645862 3647099Oceania 35500 28700 28900Europa 2846582 2581297 2499589
90
La nivelul anului 1997, în România erau circa 64,5 mii ha, iar producţia
de fructe a fost de 491,6 tone. Producţia a scăzut simţitor faţă de anul precedent
când s-au obţinut peste 663 tone. Principalele judeţe producătoare de prune sunt
cele din tabelul 11.
Tabelul 10
Producţia de prune în Europa (tone)
(Buletinul FAO, 1999)
Ţara 1997 1998 1999
Total d.c. 2846582 2581297 2499589România 491577 404370 319858
ex Jugoslavia 471000 480000 460000Franţa 195700 205700 210000
Germania 294814 338680 315700Spania 153300 136100 140000
În ultimii ani o pondere tot mai mare din producţia de prune este obţinută
în sectorul privat. La nivelul anului 1997, 454,6 tone de prune, reprezentând 92,5%
au fost obţinute în sectorul privat.
Tabelul 11
Producţia de prune (tone)
(Anuarul statistic al României, 1998)
Judeţul 1991 1996 1997
Total d.c. 360000 662900 491577Argeş 48090 63515 59541Vâlcea 22548 51567 56012Sălaj 13429 40173 13899
Caraş-Severin 17178 36072 27585Arad 5699 35719 18612Bihor 11051 34587 28395Buzău 11629 32223 11492
Dâmboviţa 20181 30016 23175
91
7.3. Particularităţi biologice
7.3.1.Particularităţi de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. La pomii
altoiţi pe corcoduş, sistemul radicular este profund, ajunge la 120-130 cm, marea
masă a rădăcinilor se amplasează în stratul de sol cuprins între 20 şi 70 cm, la solul
lucrat şi 10-40 cm la solul înierbat (Hoza, 1995). Extinderea pe orizontală a
rădăcinilor depăşeşte de 2-3 ori proiecţia coroanei, majoritatea rădăcinilor active
(60%) fiind amplasate la nivelul proiecţiei coroanei. Pomii altoiţi pe portaltoi
franc, au sistemul radicular mai superficial şi mai puţin extins lateral, dar au
avantajul că pot valorifica solurile subţiri şi mai grele. La unele soiuri de prun şi la
portaltoi, se manifestă fenomenul de drajonare, care este dăunător în livadă şi
implică cheltuieli suplimentare de înlăturare a acestor creşteri.
Trunchiul la majoritatea soiurilor este drept, uneori torsionat, cu
ritidomul neted sau crăpat sub formă de plăci poliedrice. Creşterea părţii aeriene
este dependentă de portaltoi şi de agrotehnica aplicată în livadă. Prunul poate să
ajungă uşor la 8-10 m înălţime dacă creşte natural, dar în plantaţii nu depăşeşte 5-
5,5 m. Capacitatea de ramificare a soiurilor este diferită, existând soiuri care
formează coroane rare, aerisite şi uşor de întreţinut, (Stanley, Anna Späth) sau
altele care ramifică mult şi îşi îndesesc coroanele (Tuleu gras, Agen, Gras
românesc, Vânăt românesc).
Prunul creşte bine în tinereţe, lungimea ramurilor anuale pot depăşi 1 m
lungime, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin tăieri în verde. Unele
soiuri formează puţini lăstari anticipaţi (Anna Späth, Stanley) iar altele au o
capacitate mai mare de ramificare, uneori îndesind prea mult coroana (Agen,
Centenar). Fructificarea se realizează la unele soiuri pe ramuri mijlocii, soiurile
având o bună capacitate de ramificare, formează coroane mai dese (Vânăt
românesc, Gras românesc, Agen, Centenar), sau pe buchete ramificate, când
coroanele sunt mai rare şi aerisite (Stanley, Anna Späth, Rivers timpuriu).
92
7.3.2.Particularităţi de fructificare
Prunul prezintă muguri floriferi şi vegetativi, dispuşi solitar sau în
grupuri. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee, florile nefiind
afectate de brumele şi îngheţurile din primăvară. Din punct de vedere al
momentului înfloririi soiurile se împart în următoarele grupe: soiuri cu înflorire
timpurie: Gras românesc, Victoria; cu înflorire mijlocie: Rivers timpuriu, Agen,
Stanley, Renclod Althan; sau cu înflorire târzie: Vânăt românesc, Anna Späth.
Florile sunt în general hermafrodite, iar comportarea la polenizare este
diferită. Sunt soiuri autofertile (Anna Späth, Stanley, Vânăt românesc, Gras
românesc etc.), autosterile (Rivers timpuriu, Renclod Althan, Silvia, etc.) şi
androsterile sau cu flori funcţional femele (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Centenar,
Albatros etc.). Pentru o bună polenizare şi fructificare, aşezarea soiurilor în parcelă
trebuie făcută cu atenţie, asocierea soiurilor androsterile cu cel puţin două soiuri
bune polenizatoare, care să se polenizeze între ele şi ambele să-l polenizeze pe cel
androsteril. Soiul adnrosteril nu se amplasează niciodată la marginea parcelei.
Asocierea în plantaţie numai a două soiuri din care un soi androsteril şi un soi
polenizator, nu asigură rezultate bune în primăverile dificile din punct de vedere
climatic, când producţia este foarte slabă. Este cazul soiului Tuleu gras, asociat cu
Agen, în unele plantaţii din zona Olteniei. În primăverile reci, sau cu vânt,
polenizarea florilor este foarte slabă, iar producţia este mult sub potenţialul
soiurilor amintite. La înfiinţarea plantaţiilor, trebuie acordată mare atenţia pomilor
care se cumpără şi se plantează, deoarece toate soiurile care provin din Tuleu gras
sunt androsterile şi deşi acestea ar putea asigura un conveier convenabil în lunile
iulie-august, nu se pot planta fără asigurarea unor polenizatori. Foarte bune
polenizatoare sunt considerate soiurile: Renclod Althan, Stanley, Agen, Anna
Späth, Silvia etc.
La alegerea polenizatorilor, trebuie avută în vederea şi epoca de înflorire
a soiurilor, deoarece în funcţie de condiţiile climatice aceasta se eşalonează pe 7-10
zile. Stigmatul unei flori este receptibil pentru polen 3-5 zile în funcţie de
93
temperatura şi umiditatea aerului din perioada înfloritului. De obicei, există o
perioadă de suprapunere a înfloririi între soiuri şi ţinând seama de faptul că, pentru
o producţie normală este suficientă polenizarea a circa 20-30% din flori, se pot
asocia soiuri diferite în parcelă pentru polenizare încrucişată. Din totalul florilor,
procentul de legare poate ajunge la 45% dacă se asigură o bună polenizare, din care
cad fiziologic 19-32%, regăsindu-se pe pom la maturitate ca fructe circa 3-5% din
numărul total al florilor. Fenomenul de intersterilitate la prun este rar întâlnit.
Vârsta intrării pe rod a pomilor variază în funcţie de soi şi agrotehnică şi
poate fi de 3-4 ani la Agen, Stanley, Centenar şi 5-6 ani la Tuleu gras, Anna Späth.
Capacitatea de producţie este mare şi dependentă de soi, fiind cuprinsă între 15-25
t/ha în livezile cu densitate medie. Pe loturi experimentale au fost obţinute
producţii foarte mari de peste 50 t/ha la Anna Späth, Tuleu gras, Centenar, la SCPP
Vâlcea. La pomii solitari se pot obţine 30-100 kg/pom în funcţie de vârstă.
Alternanţa de fructificare este mai puţin întâlnită decât la măr, dar dacă
pomii sunt supraîncărcaţi, este secetă sau apar accidente climatice, pomii sunt
susceptibili de a intra în alternanţă.
Longevitatea plantaţiilor depinde de portaltoi (pe franc au o longevitate
mai mică), de soi, de gradul de favorabilitate a zonei şi este cuprinsă între 30 şi 40
de ani. Perioada de tinereţe este de 5-7 ani, iar după 25-30 de ani de fructificare,
începe declinul.
7.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi
Din multitudinea de specii ale genului Prunus, pentru pomicultură
prezintă interes numai câteva dintre ele, fie prin soiurile pe care le-au dat, fie ca
portaltoi sau surse de gene pentru ameliorare. Cele mai importante specii sunt:
- Prunus domestica L. - prunul vânăt european, este răspândit în Europa
sud-estică şi Caucaz, creşte ca pom de talie mijlocie, formează un sistem radicular
relativ superficial, drajonează puternic şi este tolerant la excesul de apă. Din
această specie s-au format soiurile: Tuleu gras, Vânăt românesc, Anna Späth etc.
94
- P. insitiţia Jusl. - goldanul sau scolduşul, este răspândit în Europa şi
Asia, are cerinţe reduse faţă de căldură, rezistent la ger, secetă şi boli şi este foarte
productiv. Din goldan s-au format soiurile din grupa Renclod, Mirabelele şi
portaltoiul de Saint Julien.
- P. cerasifera Ehrh. - corcoduşul, creşte spontan în Europa, are talie
mijlocie, o bună plasticitate ecologică, drajonează destul de mult şi are o
variabilitate genetică mare. Este o specie folosită ca polenizator, portaltoi sau chiar
pentru fructe.
- P. spinosa L. - porumbarul, creşte spontan în Europa, Asia, Africa de
nord, sub formă de arbust de talie mică, foarte rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii
scăzute faţă de sol, are o capacitate mare de drajonare, motiv pentru care este
folosit pentru fixarea solurilor erodate. Local poate prezenta şi interes ca portaltoi,
dar numai biotipurile cu drajonare mai slabă.
Speciile de provenienţă orientală şi americană (P. ussuriensis, P.
americana, P. hortulana, P. nigra, P. triflora, P. simonii) sunt folosite ca sursă de
gene de rezistenţă la boli.
Principalele soiuri din sortiment
Sortimentul de soiuri la prun este deosebit de bogat, având posibilitatea
să găsim fructe în stare proaspătă de la sfârşitul lunii iunie şi până la sfârşitul lunii
octombrie, soiuri destinate consumului direct sau industrializării. Deocamdată nu
există o specificare clară a destinaţiei fiecărui soi şi nici nu există soiuri numai
pentru industrie, cu 2-3 excepţii, menţionându-se numai faptul că, pentru
industrializare sunt rentabile soiurile cu maturarea din a doua parte a lunii august,
deoarece acumulează mai multă substanţă uscată. Principalele soiuri cultivate în
ţară, în ordinea maturării sunt:
Rivers timpuriu - are vigoare mijlocie, este autosteril şi bun polenizator,
are fructul mijlociu, sferic-alungit, are culoare roşie-violacee şi pruină albăstruie,
95
neuniformă ca grosime, pulpa cărnoasă, alb-verzuie, dulce şi armonios acidulată,
apreciată pentru masă. Se maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.
Diana - are vigoare mijlocie, este parţial autofertil, are fructul mare,
sferic, roşu-violaceu, marmorat, pulpa groasă, neaderentă, cu gust dulce şi aromă
slabă. Se maturează la începutul lunii iulie.
Ialomiţa - este de vigoare mijlocie, autosteril, bun polenizator, are
fructul mare, sferic sau uşor alungit, colorat în maron-închis, cu pruină groasă,
cenuşie, pulpa cărnoasă, potrivit de consistentă, gust echilibrat, foarte apreciată
pentru masă. Se maturează în a doua jumătate a lunii iulie.
Vâlcean - are vigoare mijlocie sau mare în funcţie de portaltoi, fructifică
pe buchete şi ramuri mijlocii, înfloreşte târziu şi este autosteril. Fructul este mare,
sferic, de culoare vânătă-închis, are pulpa gălbuie, cărnoasă şi suculentă şi cu gust
echilibrat. Se maturează în decada a treia a lunii iulie.
Carpatin - are vigoare mică-mijlocie, formează coroane rare, bine
garnisit cu ramuri scurte şi mijlocii şi este androsteril. Fructul este mijlociu, sferic-
alungit, de culoare albastră-închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este galben verzuie,
suculentă, fină, neaderentă la sâmbure. Se maturează în prima decadă a lunii
august.
Flora - are vigoare mare, cu o bună capacitate de ramificare, fructifică pe
buchete şi ramuri mijloci şi este androsteril. Fructul este mare, ovoidal sau sferic,
albastru, cu pruină cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, suculentă, cu gust plăcut şi
armonios. Se maturează în prima jumătate a lunii august.
Tuleu timpuriu - este un soi destul de viguros, androsteril, cu fructul
mare ovoidal, vânăt-închis, cu pulpa cărnoasă, dulce şi armonios acidulată, fin
aromată, destinat consumului în stare proaspătă şi exportului. Se maturează la
începutul lunii august.
Alina - are vigoare mică-mijlocie, fructificare pe buchete de mai şi este
androsteril. Fructul este mare, ovoidal, de culoare albastră-deschis, acoperit cu o
96
pruină cenuşie. Pulpa are culoare galben-verzuie, este consistentă şi cu gust plăcut.
Se maturează în prima jumătate a lunii august.
Piteştean - pomul are vigoare mijlocie, este androsteril, are fructul mare,
ovoidal, vânăt-închis, cu pulpa cărnoasă, cu gust echilibrat, de calitate foarte bună
pentru masă. Se maturează la sfârşit de iulie şi început de august.
Centenar - este de vigoare mijlocie, este androsteril, are fructul mare şi
foarte mare invers ovoidal, de culoare maronie-închis, pătat cu roşu-violaceu şi cu
o pruină groasă. Pulpa este de consistenţă medie, are gust echilibrat, aromă fină şi
calitate foarte bună. Se maturează în prima jumătate a lunii august.
Silvia - este un soi de vigoare mijlocie-mare, autosteril şi bun
polenizator, cu fructul mare sau foarte mare, sferic alungit sau elipsoidal, de
culoare maronie-roşcat, cu pruină groasă cenuşie. Pulpa este cărnoasă, are gust
echilibrat şi calitate foarte bună. Se maturează în prima jumătate a lunii august.
Renclod Althan - soi viguros, autosteril, foarte bun polenizator, cu
fructul sferic, roz-violaceu, cu pruină albăstruie, pulpa cărnoasă, bine colorată, gust
dulce şi aromă slabă. Se maturează în a doua decadă a lunii august.
Agen - este un soi de vigoare mijlocie, parţial autofertil, ce formează
coroane dese, aglomerate, are fructul mic, invers ovoidal, de culoare roz-roşietică,
cu pulpa galbenă-portocalie, semiaderentă la sâmbure, moale, gust pronunţat dulce
şi aromă slabă. Este destinat industrializării prin uscare şi distilare. Se maturează la
sfârşit de august şi început de septembrie.
Dâmboviţa - are vigoare mare, fructifică pe buchete şi ramuri mijlocii şi
este androsteril. Fructul este mare, ovoid, de culoare vânătă închis acoperit cu
pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie, consistentă, suculentă şi cu gust plăcut.
Se maturează la sfârşit de august.
Tuleu gras - are vigoare mare, este androsteril, are lemnul fragil, fructul
este mijlociu, elipsoidal, vânăt-închis, cu pulpa crocantă, suculentă, dulce şi
armonios acidulată, foarte bun pentru masă sau industrializare. Se maturează la
sfârşit de august şi început de septembrie.
97
Tuleu dulce - este viguros, are fructul mijlociu, invers-ovoidal de culoare
roşie-vineţie cu pruină albastră. Pulpa este moale, suculentă, dulce şi semiaderentă
la sâmbure, este destinat industrializării. Soiul dă rezultate în zona dealurilor, unde
soiul Agen nu poate fi cultivat. Se maturează la sfârşit de august şi început de
septembrie.
Stanley - are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete, este foarte
productiv, precoce, autofertil şi bun polenizator, este sensibil la viespea sâmburilor.
Fructul este mare invers ovoidal, cu o brazdă ventrală bine marcată, are culoare
vânătă-negricioasă, pulpa semiconsistentă, gust echilibrat şi destinaţie mixtă:
consum şi industrializare. Se maturează la sfârşit de august şi început de
septembrie.
Gras ameliorat - are vigoare mare, este autofertil şi sensibil la viroze.
Fructele sunt mijlocii, sferice sau sferice alungite, de culoare vânătă negricioasă, cu
pulpa neaderentă la sâmbure, de consistenţă medie sau moale, dulce şi slab
acidulată, foarte apreciată pentru industrializare. Se maturează la sfârşit de
septembrie.
Vânăt românesc - soi viguros, autofertil, foarte sensibil la viroze. Are
fructul mic, elipsoidal, vânăt-închis, cu pulpa verde-gălbuie, cu pruină groasă
argintie, consistentă, pulpa dulce şi uşor astringentă, intens aromată, cu însuşiri
foarte bune pentru consum sau industrializare. Se maturează în decadele 2-3 din
septembrie.
Anna Späth - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, parţial
autofertil, fructifică pe ramuri scurte. Fructul este mare, sferic sau ovoidal, uşor
turtit la ambele capete, maroniu-vineţiu, cu pruină groasă, pulpa groasă, cărnoasă,
verde-gălbuie, potrivit de dulce şi slab acidulată, destinată consumului sau
industrializării. Dă rezultate bune până în zona dealurilor mijlocii. Se maturează în
luna septembrie.
Record - are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete şi este autosteril.
Fructul este sferic alungit, vânăt închis, cu pruină albastră. Pulpa este galben
98
verzuie, consistentă, suculentă, fin aromată, apreciată pentru masă. Se maturează la
mijlocul lunii septembrie.
Sortimentul de portaltoi
În pepinieristică, la producerea materialului săditor de prun se utilizează
portaltoi generativi şi vegetativi. Portaltoii generativi mai utilizaţi sunt: corcoduşul,
prunul franc, P. Marianna şi pe scară mai redusă piersicul, zarzărul şi porumbarul.
Corcoduşul este cel mai utilizat portaltoi pentru prun, deoarece se
înmulţeşte uşor şi realizează grosimea de altoire din primul an. Imprimă pomilor o
bună plasticitate şi adaptabilitate la diferite condiţii de sol, imprimă vigoare mare
pomilor, dar nu are afinitate cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras românesc, Record
etc.
Prunul franc se obţine din sâmburii unor soiuri locale, fiind omologaţi şi
utilizaţi mai mulţi portaltoi: Oteşani 8, Renclod verde, Voineşti B, Gălbior,
Scolduşe şi Buburuz. Prunul franc are o bună afinitate cu toate soiurile, imprimă o
vigoare mai mică soiurilor, dar puieţii cresc greu în pepinieră. Francul asigură o
productivitate bună, o înrădăcinare mai superficială şi posibilitatea de a valorifica
solurile mai subţiri, este mai sensibil la ger şi secetă decât corcoduşul.
Portaltoii vegetativi sunt puţin utilizaţi datorită plasticităţii mai reduse pe
care o au. Există o serie de selecţii de perspectivă ce se pot înmulţi şi prin butaşi.
- Saint Julien A - este o selecţie obţinută la East Malling, se înmulţeşte
prin butaşi lemnificaţi şi marcotaj. Are afinitate cu majoritatea soiurilor de prun,
imprimă precocitate şi vigoare mijlocie.
- Saint Julien K - selecţie obţinută tot în Anglia, se înmulţeşte prin
butaşi, imprimă vigoare mijlocie soiurilor, este sensibilă la calcar dar rezistă bine la
solurile grele.
- Pixy - este un portaltoi vegetativ obţinut în Anglia, se înmulţeşte prin
butaşi lemnificaţi, are afinitate bună la altoire şi imprimă vigoare mică.
99
- Oteşani 11 - este un portaltoi vegetativ, ce imprimă vigoare mică-
mijlocie, este o selecţie de prun cu bună afinitate de altoire.
- Corcoduş 163 - o selecţie de corcoduş care se înmulţeşte vegetativ prin
butaşi lemnificaţi, pe platforme de înrădăcinare.
De dată mai recentă au fost omologaţi doi portaltoi vegetativi C5 şi CPC,
fiind selecţii de corcoduş cu înmulţire vegetativă.
7.3.4.Cerinţele prunului faţă de factorii de mediu
Căldura. Prunul are pretenţii moderate faţă de căldură, acestea fiind mai
mici decât la păr şi uşor mai mari sau apropiate cu ale mărului. Reuşeşte bine în
zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11°C, pentru unele soiuri chiar
în jur de 8°C (Gras românesc, Vânăt românesc). Nu toate soiurile merg bine în
toate zonele pomicole, unele sunt mai pretenţioase la căldură şi reuşesc numai până
în zona dealurilor mijlocii (Agen, Stanley, Anna Späth, Silvia), altele (Gras
românesc, Vânăt românesc) pot ajunge pe versanţii sudici până în zona
premontană, la peste 700 m. Există diferenţe între soiurile europene şi cele chino-
japoneze în ceea ce priveşte necesarul în frig, deci lungimea perioadei repausului
obligatoriu. Soiurile orientale au un repaus obligatoriu mai scurt, pornesc mai
devreme în vegetaţie, uneori chiar în ferestrele de iarnă. Din această cauză
încercările de introducere în sortimentul românesc a unor astfel de soiuri foarte
valoroase nu a reuşit. În timpul repausului, rezistenţa prunului este mare, tolerează
fără probleme temperaturi de -31°C. Bobocii floriferi rezistă la -4,4°C, florile
deschise la -0,5...-2,2°C, iar fructele legate la -0,5...-1,1°C. Pentru legarea fructelor
temperatura medie zilnică optimă este de 10-12°C, minima nu trebuie să
depăşească 2°C, iar maxima 25°C, altfel florile cad în masă. În timpul verii,
temperatura mai mare de 35°C determină blocarea creşterii şi arsuri pe frunzele
tinere.
Temperatura dintr-o anumită zonă este importantă şi pentru maturarea
fructelor. Soiurile timpurii se maturează după acumularea unei sume de
100
temperatură de 1400-1800°C, 2200-2400°C pentru cele mijloci şi 2800-2900°C
pentru cele târzii.
Apa. Prunul are cerinţe mari faţă de apă, cerinţe care sunt satisfăcute
acolo unde cantitatea de precipitaţii este de peste 650-700 mm anual. În zonele mai
uscate (stepă şi silvostepă) reuşeşte numai în condiţii de irigare. Pretenţiile faţă de
apă sunt diferite între soiuri. Astfel, soiul Gras românesc reuşeşte numai unde
umiditatea este bună, de obicei în zona dealurilor mijlocii şi înalte, în timp ce Anna
Späth şi Agen dau rezultate bune şi în condiţii cu deficit hidric. Soiul Vânăt de
Italia este pretenţios la microclimat, pentru fructificare necesită umiditate şi
căldură, zone cu influenţă mediteraneană, altfel producţia este nesemnificativă,
deşi este un soi de calitate şi destul de mult răspândit în sudul şi vestul ţării.
Cerinţele faţă de apă sunt influenţate de portaltoi şi de epoca de
maturare. Folosirea caisului ca portaltoi, asigură o rezistenţă mai bună la secetă.
Pentru acelaşi portaltoi, soiurile târzii au cerinţe mai mari faţă de apă decât cele cu
maturare timpurie. Excesul de apă din sol este suportat mai bine de pomii altoiţi pe
franc, dacă nu este de durată. Dacă excesul de apă persistă sistemul radicular piere
prin asfixiere. Umiditatea relativă ridicată a aerului creează condiţii pentru atacul
unor boli criptogamice: Monilinia, Xanthomonas, Polystigma etc., şi aceste
microzone trebuie pe cât posibil evitate în momentul înfiinţării plantaţiilor.
Lumina. Cerinţele prunului faţă de lumină nu sunt mari, el poate
valorifica toate tipurile de teren din punct de vedere a pantei. Plantarea prea deasă
a pomilor determină în timp uscarea părţii bazale a coroanei, cu efecte mult mai
severe decât plantarea pomilor pe expoziţii nordice. Lipsa luminii determină
degarnisirea treptată a coroanei, fructele se colorează mai puţin şi sunt de calitate
inferioară. Pentru asigurarea unor condiţii normale desfăşurării proceselor
fiziologice, trebuie corelată distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi asigurarea
iluminării coroanei prin tăierea de întreţinere.
Solul. Faţă de sol prunul practic nu are pretenţii dacă ceilalţi factori nu
sunt restrictiv, în sensul că valorifică aproape toate tipurile de sol. Se poate planta
101
pe solurile subţiri, grele (argila sub 55%), cu pH-ul cuprins între 5,4 şi 8,3 şi
conţinutul în calcar activ sub 10%. Pentru producţii mari şi de calitate, se poate
planta pe solurile brun roşcate, podzoluri, soluri brune de pădure etc., sau chiar pe
nisipuri, în condiţii de irigare. Nu suportă conţinut mai mare de 10% calcar activ în
sol.
7.4. Particularităţi tehnologice
7.4.1.Producerea materialului săditor.
În prezent, se utilizează aproape în exclusivitate pomi altoiţi, cu mici
excepţii, pe plan local, se mai plantează drajoni proveniţi de la soiuri destinate
distilării (Gras românesc, Roşior văratic etc.). Altoirea materialului se face în
pepinieră, pe portaltoi franc sau corcoduş. Se foloseşte mai mult corcoduşul,
deoarece creşte mai repede şi ajunge la grosimea de altoire în primul an, dar
imprimă neuniformitate pomilor în livadă. Portaltoiul franc (din sâmburii soiurilor
Buburuz, Roşior văratic, Voineşti B etc.) asigură o mai bună uniformitate a
pomilor în livadă, dar creşte mai greu în pepinieră şi nu ajung toţi puieţii la
grosimea de altoire în primul an. Pentru valorificarea terenurilor mai uscate se pot
folosi ca portaltoi caisul sau chiar porumbarul. Deşi corcoduşul este mult folosit ca
portaltoi, trebuie ştiut faptul că nu toate soiurile au afinitate bună, ca de exemplu:
Tuleu gras, Anna Späth, Nectarina roşie etc.
7.4.2. Specificul înfiinţării plantaţiilor de prun
Sistematizarea terenului, fertilizarea de bază şi mărunţirea solului se fac
la fel ca la celelalte specii prezentate. Cantitatea de îngrăşăminte care se aplică este
în jur de 40-60 t/ha gunoi de grajd, 500-600 kg superfosfat şi 200-300 kg/ha sare
potasică, care se încorporează în sol printr-o arătură la 24-25 cm.
Distanţele de plantare folosite se corelează cu vigoarea pomilor şi acestea
nu trebuie să fie mai mici de 4-5 m între rânduri şi 3-4 m între pomi pe rând,
ajungând la 6 m între rânduri la soiurile viguroase: Tuleu gras, Renclod Althan, 102
Gras românesc. Pentru plantaţiile destinate industrializării, cu mecanizarea lucrării
de recoltat, spaţiul dintre rânduri trebuie să fie de 7-8 m. Amplasarea prunului în
spaţiu, se face ţinând seama de cerinţele lui faţă de factorii de mediu. Pe dealurile
joase şi mijlocii, unde cantitatea de apă este suficientă, dau rezultate bune cele mai
valoroase soiuri: Tuleu gras, Stanley, Anna Späth, Centenar etc. Pe dealurile
mijlocii, prunul se amplasează pe întreg versantul, mai puţin pe văile reci, pe
dealurile înalte, se amplasează pe treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii sudice,
sud-estice sau sud-vestice, iar în zonele cu precipitaţii mai puţine, se amplasează pe
expoziţie nordică şi în treimea inferioară a versanţilor unde deficitul hidric este mai
redus.
Epoca optimă de plantare este toamna, după căderea frunzelor, până la
îngheţarea solului, sau dacă din anumite motive lucrarea nu s-a putut încheia, se
continuă primăvara cât mai devreme, când condiţiile climatice permit intrarea pe
teren. Se poate planta şi în ferestrele iernii dacă solul nu este îngheţat şi
temperatura nu scade sub 2-3 °C, pentru a nu afecta sistemul radicular. Aşezarea
soiurilor în parcelă se face alternativ, grupându-se cele cu înflorire simultană şi cu
perioadă apropiată de maturare a fructelor, pentru polenizare încrucişată şi
respectiv, pentru a se putea face tratamentele fitosanitare în perioada verii.
Formele de coroană cele mai folosite sunt: vasul ameliorat şi întârziat,
deşi prunul nu necesită imperios această formă de coroană, este des întâlnită în
Muntenia şi Oltenia, urmează piramidele şi fusul zvelt, cât şi formele aplatizate:
palmeta liberă, evantai şi drapelul comercial. Pentru formarea cât mai rapidă a
coroanelor se apelează la potenţialul deosebit de creştere a pomilor tineri, care prin
lucrări în verde permit scurtarea perioadei de formare cu 1-2 ani. Nu se recomandă
nici la această specie tăierea pomilor tineri decât ceea ce este strict necesar.
Deoarece prunul creşte foarte viguros în primii ani, se lasă pomii să fructifice, timp
în care unghiurile de inserţie se deschid sub greutatea fructelor, după care se face
tăierea de încadrare şi finalizare a formei de coroană dorite. La soiurile care au
tendinţă de creştere exagerată în detrimentul ramificării, se ciupesc lăstarii de
103
prelungire la distanţa de ramificare convenabilă, sau eventual se scurtează în
primăvară ramurile anuale, dacă efectul ciupirii nu a fost cel dorit. La soiurile care
au lemnul fragil (grupa Tuleu) trebuie acordată atenţie la reglarea corespunzătoare
a unghiurilor de inserţie a şarpantelor, în jur de 45-55 grade, pentru a evita
dezbinarea lor sub încărcătura de fructe. Deoarece majoritatea portaltoilor
drajonează, este foarte important ca aceştia să fie înlăturaţi cât mai devreme, pentru
a nu concura creşterea pomului.
7.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de prun
Tăierea de producţie se bazează pe reducţia şi simplificarea
semischeletului, în funcţie de tipul de fructificare şi de încărcătura de muguri de
rod. Este bine ca prunul să fie tăiat anual, pentru a asigura creşteri noi, necesare
formării viitoarelor ramuri de rod, normarea producţiei şi evitarea alternanţei de
fructificare, rărirea coroanelor pentru pătrunderea luminii, înlăturarea ramurilor
lacome din partea superioară a coroanei şi menţinerea pomilor în spaţiul lăsat prin
distanţa de plantare. În perioada de maximă fructificare la unele soiuri apar arcade
de rodire, care trebuie întinerite, prin transferul creşterii pe ramuri tinere apărute în
zona de maximă curbură. Soiurile care fructifică pe ramuri lungi (Tuleu gras, Gras
românesc, Vânăt românesc etc.), necesită o atentă rărire a acestor ramuri şi nu
scurtarea lor, pentru asigurarea iluminării suficiente a elementelor coroanei. În
perioada de bătrâneţe, tăierile se amplifică şi se fac şi la nivelul scheletului pentru a
stimula întinerirea pomilor şi prelungirea perioadei de exploatare a livezii.
Întreţinerea solului. În livezile tinere solul se cultivă cu specii
legumicole, cartofi sau chiar specii folosite ca îngrăşăminte verzi în zonele
nisipoase. În plantaţiile mature, solul se poate lucra acolo unde cantitatea de
precipitaţii este mai mică, sau se înierbează intervalele cu lucrarea sau mulcirea
solului pe rândul de pomi. Folosirea erbicidelor în lungul rândului aduce reale
avantaje în combaterea buruienilor perene sau anuale, mai dificil de combătut
mecanic. În plantaţiile de prun, intervalele dintre rânduri se folosesc frecvent
104
pentru producerea furajelor, fără să provoace dezavantaje pentru prun. Cosirea
fânului trebuie făcută în concordanţă cu lucrările de protecţie fitosanitară,
respectând timpul de pauză dintre tratamente şi cosit, în funcţie de produsele
folosite. Neluarea în calcul a acestor aspecte, poate avea consecinţe negative
asupra animalelor care consumă aceste furaje. În zona colinară, unde de obicei
solul este înţelenit, trebuie lucrat solul cel puţin circular sub proiecţia coroanei
pentru a favoriza pe de o parte acumularea apei din ploi, iar pe de altă parte a evita
pierderea apei prin capilaritate.
Irigarea este obligatorie în plantaţiile tinere şi în zonele în care, în lunile
mai, iunie şi iulie nu cad cel puţin 200-250 mm precipitaţii. Desigur, administrarea
apei este dependentă de tipul plantaţiei şi de posibilităţile de care se dispune, dar
pentru producţiile performante apa constituie un factor limitativ. Norma de udare
este de 300-400 m3/ha pentru a se umecta profilul de sol în care sunt distribuite
majoritatea rădăcinilor. Condiţii optime de creştere a pomilor se asigură atunci
când, în sol se menţine o umiditate de 70% din capacitatea de câmp.
Fertilizarea plantaţiilor de prun se face în funcţie de starea de fertilitate a
solului, stabilită prin analize de sol sau prin diagnoze foliare. La aplicarea dozelor
de îngrăşăminte trebuie avut în vedere faptul că pomii valorifică circa 30-40% din
cantitatea administrată, iar din aceasta o parte este blocată în organele permanente
ale pomului, iar altă parte se exportă prin recoltă, frunze şi lemnul care cade la
tăiere. Pentru a compensa toate aceste consumuri, o plantaţie matură de prun are
nevoie anual, la unitatea de suprafaţă, de circa 100-120 kg azot, 60-70 kg fosfor,
100-120 kg potasiu şi periodic 30-40 t de gunoi de grajd. Aceste doze se ajustează
în funcţie de cantitatea de precipitaţii din zonă (la precipitaţii mai multe spălarea
este mai mare şi deci cantitatea de îngrăşăminte aplicate va fi mai mare), de
însuşirile fizico-chimice ale solului etc. Momentul aplicării îngrăşămintelor este
încă discutat de cercetători. Trebuie aplicate toamna înaintea arăturii, fosforul,
potasiul, îngrăşămintele organice şi o treime din azot şi primăvara, fracţionat în
două doze, restul de azot, la înflorire şi în timpul creşterii intense a lăstarilor. Pe
105
solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşăminte verzi semănate toamna şi
încorporate în luna mai.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Pentru a avea fructe de calitate, pomii trebuie să-şi menţină pe toată
perioada de vegetaţie frunzişul sănătos, iar fructele să nu fie atacate de o serie de
dăunători. Dintre bolile care afectează prunul se pot aminti: deformarea fructelor
sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători:
viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele care sunt şi
vectori ai virozelor etc. Combaterea se face prin 2-3 tratamente în perioada de
repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie, cu amestecuri de fungicide şi
insecticide, în funcţie de numărul dăunătorilor care apar, sau se fac tratamente de
acoperire la avertizare (tabelul 12).
Maturarea şi recoltarea fructelor
Maturarea fructelor în funcţie de soi, se manifestă printr-o serie de modificări
morfologice la nivelul fructului, când acesta se colorează caracteristic soiului,
cantitatea de pruină se îngroaşă, pulpa devine mai moale, cantitatea de zahăr este în
creştere, iar aciditatea scade. Soiul Stanley îşi colorează bine fructele cu o lună
înaintea maturităţii de recoltare, deci trebuie ştiut că, el se recoltează în septembrie
deşi se colorează bine din prima decadă a lunii august.
Fructele, odată recoltate din pomi, nu mai continuă maturarea, motiv
pentru care stabilirea momentului de recoltare este foarte important. Recoltate la
maturitatea de consum, majoritatea soiurilor sunt perisabile şi nu se pot transporta
şi manipula. Pentru consumul în stare proaspătă, recoltarea se face cu 5-7 zile
înaintea maturităţii de consum, manual, fără a şterge pruina care le dă un aspect
proaspăt şi se aşează direct în ambalajele de livrare, iar pentru industrializare
recoltarea se face la maturitatea deplină prin scuturare. Nu se recomandă baterea
pomilor cu prăjina (cum se mai face pe alocuri) deoarece aşa se rup o mare parte
106
din ramurile de rod, care sunt responsabile de producţia anului următor şi pomii
intră în alternanţă de fructificare.
Tabelul 12
Tratamentele recomandate în plantaţiile de prun
Fenofaza Agentul patogen Pesticide recomandate
1. Repaus vegetativ Păduchele din San José, păduchele ţestos, ouă de iarnă
Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%, Applaud 0,05 + ulei horticol 0,2%
2.Începutul înfloririi
Ciuruirea bacteriană, monilioză, pătarea roşie, ouă de acarieni
Turdacupral 0,4%, zeamă bordeleză 0,5%
3. Începutul scuturării petalelor
Idem 2 + viespi Dithane M 45 0,2%, Folpan 0,3%, Polyram 0,25%, Captadin 0,25% + Diazol 0,15%, Decis 0,3%, Chinmix 0,03%, Sumi-alpha 0,04%, Zolone 0,2%.
4. după 10-12 zile Pătarea roşie, monilioză, ciuruire, viespi, afide
Dithane M 45 0,2%, Folpan 0,3%, Polyram 0,25%, Captadin 0,25% + Ekalux 0,1%, Carbetox 0,5%, Sintox 0,1%
5-6. la 8-10 zile Idem 4 + viermele prunelor
Alte combinaţii de fungicide + insecticide decât la precedentul tratament
7-8. La 8-10 zile Idem 5 + păduchele din San José, afide
Fungicid + insecticid: Applaud 0,04%, Ekalux 0,1%, Mospilan 0,03%, Carbetox 0,5%
9-10. La avertizare Păduchele din San José, minatore, defoliatoare, afide, acarieni
Fungicid + insecticid + acaricid: Danirun 0,06%, Nisorun 0,03%, Mitigan 0,2%, Mitac 0,2%
11-12. La 10-14 zile după trat. 10
Monilioză, viermele prunelor, minatore, defoliatoare, acarieni
Rovral 0,1%, Sumilex 0,1% + Chinmix 0,0%, Decis 0,04% + acaricid.
13-14. După căderea frunzelor
Ciuruire, monilioză, ouă de insecte
Turacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%, sulfat de cupru 1-2%
107
Recoltarea mecanizată impune stabilirea unor distanţe convenabile la
înfiinţarea livezii, alegerea unor soiuri care se pretează la scuturare (cu
desprinderea uşoară a fructelor) şi eventual aplicarea unor tratamente cu produse
care provoacă abscisia fructelor.
Capitolul 8
CULTURA CAISULUI
Armeniaca vulgaris Lam. Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae
8.1.Importanţa culturii
Caisele sunt foarte căutate de consumatori, atât ca fructe de desert cât şi
prelucrate în diverse moduri. Cererea mare de fructe este determinată de însuşirile
lor calitative şi tehnologice, compoziţia biochimică complexă şi gustul foarte
plăcut, aroma specifică etc.
În compoziţia biochimică a fructelor sunt o serie de componente
importante pentru nutriţia omului, dintre care, (la 100 g pulpă): 10,6-21,7%
substanţă uscată, 6-16,6% zahăr total, 0,55-1,1% pectine, 1,09-1,64% proteine, 0,6-
0,86% substanţe minerale din care: K 75-112 mg%, P 21-32 mg%, Ca 6-14 mg
%, Mg, S, Na, 0,41-3,20 mg% vitamina A, 8-27 mg% vitamina C, 35-38 mg%
vitamina P, 0,72-1,8 mg% vitamina E, valoarea energetică este de 21-77 calorii la
100 g etc. După cum reiese din datele de mai sus, prin compoziţia biochimică
caisele asigură organismului uman toate componentele de care are nevoie pentru
desfăşurarea în condiţii bune a metabolismului. Caisele se folosesc şi pentru efectul
lor favorabil în digestie, datorat reacţiei alcaline, în producerea hemoglobinei, în
anemie etc. Valoarea alimentară ridicată a caiselor şi a produselor finite pe bază de 108
caise, au determinat specialiştii din domeniul cercetării ştiinţifice să diversifice
mult sortimentul, prin crearea sau introducerea în cultură a unor soiuri care să se
comporte bine în condiţiile climatice din România.
Sâmburii caiselor sunt foarte bogaţi în substanţe nutritive, conţinând 28%
substanţe pectice, 29-57% grăsimi, 3% săruri minerale etc., pot fi folosiţi ca
materie primă pentru extracţia amigdalinei etc.
Din punct de vedere tehnologic caisul este apreciat de cultivatori
deoarece pomii intră repede pe rod şi au o mare capacitate de producţie.
Capacitatea de adaptare redusă la anumite condiţii de mediu, diferite de
cele în care s-au format soiurile şi mai ales slaba rezistenţă la îngheţul de revenire,
împiedică extinderea în masă a acestei specii. Prin alegerea judicioasă a soiurilor şi
a zonei de cultură, caisul se poate cultiva cu succes în partea de sud şi vest a ţării.
Caisul este o specie de mare valoare pentru zonele în care se poate
cultiva, dar în ultimii ani a înregistrat un regres datorat instabilităţii recoltelor,
afectate sever de condiţiile anormale din timpul iernii şi mai ales de gerul de
revenire.
8.2.Originea şi aria de răspândire
Caisul este originar din Asia, iar după Vasilov ar exista 3 mari centre de
origine: chinez, centro-asiatic şi irano-caucazian. În Europa se pare că a pătruns în
sec. I d.C., mai întâi în Grecia şi apoi în Italia. Mult mai târziu caisul a fost
cunoscut de celelalte popoare ale Europei.
În prezent, caisul se cultivă mult în emisfera nordică, unde se şi produce
peste 90% din producţia mondială de caise. Cele mai mari producţii de caise se
obţin în Europa, Asia, America Centrală şi de Nord şi mai puţin în Africa, Oceania
şi America de Sud (tabelul 13).
Dintre marile ţări producătoare de caise se pot aminti: Turcia, Ex URSS,
Italia, Spania, Grecia, Franţa, USA, Maroc etc., (tabelul 14).
În România, cultura caisului este zonată în principal în partea de sud a 109
ţării. Producţia de caise la nivelul anului 1997 a fost de circa 27,6 mii tone, din
care peste 77% (21384 t) a fost obţinută în sectorul particular. Judeţele cu
producţie mai mare de caise sunt: Constanţa, Galaţi, Călăraşi, Teleorman, Prahova,
Giurgiu, Ialomiţa (tabelul 15).
Tabelul 13
Repartiţia producţiei de caise pe plan mondial (tone)
(Buletin FAO, 1999)
Continentul 1996 1997 1998
Total d.c. 2346191 2544500 2674208Africa 298734 329030 328240
America de Nord 127795 108970 119580America de Sud 56859 61580 61540
America Centrală 2473 4120 4120Asia 1123023 1395930 1397394
Oceania 27400 30000 30200Europa 543907 511670 630134
Tabelul 14
Ţări mari producătoare de caise (tone)
(Buletin FAO, 1999)
Ţara 1997 1998 1999
SUA 549000 393000 627000Spania 388851 202600 272800Italia 104678 87958 87958
Maroc 86800 65700 40000Tunisia 51000 58700 60000
Iran 74396 111992 111992Crecia 43224 34763 34763
Datorită pierderilor de muguri de rod sau de flori din cauza îngheţului de
revenire, producţia de caise este foarte instabilă în timp. Dacă în anul 1986 110
producţia era de 60 mii tone şi în 1987 de 54 mii tone, aceasta scade continuu până
în anul 1990 când se realizează numai 28 mii tone. După 1990, producţia a fost
afectată şi de defrişarea unor suprafeţe de teren, de agrotehnica deficitară în unele
livezi, astfel că în prezent se realizează o medie de circa 25-27 mii tone anual.
Consumul de caise pe cap de locuitor ajunge la 5 kg în Grecia, 3 kg în
Italia, 1,4 kg în Franţa, 1,3 kg în Belgia, 0,5 kg în Anglia etc.
Tabelul 15
Producţia de caise şi defalcarea ei pe principalele judeţe (t)
(Anuarul Statistic al României, 1998)
Judeţul Producţia totală d.c. în sectorul particular
t % T %Total d.c. 27623 100 21384 100
Galaţi 2524 9,1 2143 10Constanţa 2304 8,3 824 3,8Călăraşi 2229 8,0 1964 9,1Ialomiţa 1834 6,6 1536 7,1
Olt 1363 4,9 801 3,7Teleorman 1377 4,9 961 4,9
Dolj 1289 4,6 897 4,2Dâmboviţa 1291 4,6 1149 5,4
Brăila 1260 4,5 909 4,2Tulcea 1260 4,5 539 2,5Ilfov 1129 4,0 719 3,3
8.3. Particularităţi biologice
8.3.1.Particularităţi de creştere
Sistemul radicular. Deoarece pomii folosiţi la înfiinţarea plantaţiilor sunt
altoiţi, sistemul radicular aparţine portaltoiului. Creşterea şi ramificarea sistemului
radicular sunt dependente de portaltoi şi de însuşirile solului. Altoit pe zarzăr îşi
dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi bine ancorat, când o parte mică de
111
rădăcini pot ajunge la 4-4,5 m adâncime, rădăcini care asigură necesarul de apă al
pomului chiar în perioadele secetoase, caisul fiind recunoscut pentru rezistenţa la
uscăciune. Altoit pe prun, rădăcinile sunt mai puţin ramificate dar mai profunde,
iar pe corcoduş, sistemul radicular este mai superficial.
Din cercetările efectuate de Lupescu (1961) reiese că la pomii în vârstă
de 3 ani, altoiţi pe mai mulţi portaltoi, înrădăcinarea a fost diferită astfel:
- cel mai ramificat sistem radicular a fost la portaltoiul franc de prun
Roşior, urmat de corcoduş şi apoi de zarzăr, iar ca adâncime de răspândire, 66%
din rădăcinile corcoduşului erau între 0 şi 30 cm adâncime şi numai 28% la 30-60
cm. La prunul Roşior, 80% din rădăcini erau la 30-60 cm, iar la zarzăr 72,5%.
- dacă ne referim la greutatea totală a sistemului radicular, zarzărul a avut
o greutate mai mare, urmat de corcoduş şi prunul Roşior.
Tulpina. Partea aeriană are un ritm intens de creştere în tinereţe, formând
ramuri de peste un metru, cu 2-3 valuri pe perioada de vegetaţie şi cu ramuri
anticipate. După intrarea pe rod, ritmul de creştere se reduce, ajungând ca în
perioada de maximă producţie, coroanele să rămână la aceleaşi dimensiuni. Din
perioada de maximă producţie, începe procesul de uscare a ramurilor de rod şi
uneori a semischeletului din partea inferioară a coroanei, proces care, dacă nu este
bine controlat prin tăieri, duce la degarnisirea coroanei şi scăderea potenţialului de
producţie. Caracteristice caisului, sunt arcadele care apar pe ramurile de schelet şi
chiar semischelet sub greutatea rodului, formând creşteri viguroase în punctele de
maximă curbură. Aceste arcade se întineresc prin transferarea creşterii pe ramurile
tinere din zona curburii, menţinând astfel potenţialul ridicat de producţie a ramurii
respective. Ramurile de rod caracteristice sunt cele lungi, mijlocii ramificate şi
anticipate, în special la pomii tineri. Ceva mai târziu, fructificarea se mută pe
ramurile mijlocii şi pe buchete. În funcţie de cantitatea de lumină de care dispun
pomii, ramurile anuale au o viaţă mai mare sau mai mică. De obicei, buchetele
trăiesc puţin, 2-4 ani, în lipsa luminii, uneori se usucă în anul formării. Ramurile
mijloci ramificate de vigoare slabă, se usucă destul de repede dacă, nu se corelează
112
distanţa dintre pomi cu vigoarea acestora sau dacă orientarea rândurilor nu se face
pe direcţia nord-sud. Printr-o agrotehnică corespunzătoare, caisul poate fructifica
20-25 de ani.
8.3.2. Particularităţi de fructificare
Caisul este o specie cu o mare fertilitate, în sensul că, diferenţiază un
număr foarte mare de muguri de rod, atât pe ramurile lungi, cât şi pe cele scurte şi
anticipate. Formarea eşalonată a mugurilor pe aceste ramuri determină şi o
diferenţiere eşalonată a lor, ceea ce are avantaje pentru cultivator în primăverile
mai dificile, când apar îngheţuri de revenire.
Un alt aspect cu implicaţii negative asupra producţiei îl constituie
lungimea perioadei repausului profund. În urma cercetărilor, s-a constatat că,
repausul profund la cais se încheie la sfârşitul lunii decembrie, iar după această
dată, dacă condiţiile climatice permit, caisul este apt de a porni în vegetaţie. Aşa se
întâmplă în ferestrele de iarnă, (perioadă cu temperatură peste pragul biologic)
când după 7-8 zile calde caisul începe să-şi hidrateze mugurii, rezistenţa la iernare
scade foarte mult şi la revenirea frigului degeră mugurii de rod. De obicei,
umflarea mugurilor de rod are loc după acumularea a 40°C peste pragul biologic
(6,5°C) şi calendaristic, în anii normali procesul se realizează în a doua şi a treia
decadă a lunii martie. Înflorirea caisului are loc după acumularea a circa 170-
200°C temperatură activă şi are loc în prima săptămână a lunii aprilie şi numai
ocazional la sfârşit de martie, când primăvara este foarte timpurie. Între soiuri
există o diferenţă de 2-8 zile în ceea ce priveşte înfloritul, soiurile cu înflorire
târzie sunt mai puţin afectate de îngheţurile de revenire. Mugurii floriferi formaţi
pe valurile 2 şi 3 înfloresc mai târziu cu 4-5 zile decât cei de pe primul val. Durata
înfloritului în cadrul soiului este dependentă de condiţiile climatice şi este cuprinsă
între 2 şi 5 zile. Majoritatea soiurilor existente în cultură, sunt autofertile, deci nu
există probleme legate de asigurarea polenizării. Cu toate acestea cercetările
efectuate în ţară sau străinătate au arătat efectul benefic al polenizării încrucişate şi
113
la cais, unde procentul de legare este foarte bun, de până la 50%. Procentul mai
slab de legare la unele soiuri nu se datorează polenului, acesta are un bun procent
de germinare la toate soiurile. Problemele de legare se datorează în principal
defectelor florilor, multe din ele au pistilul anormal sau incomplet dezvoltat, la
înflorire, la prima vedere nu se sesizează anomalii, dar fructele abia legate cad în
masă. Plantarea mai multor soiuri în parcelă are drept scop eşalonarea recoltării
fructelor, care sunt perisabile şi se maturează simultan în cadrul pomului. Dacă se
plantează suprafeţe mari cu un soi, este greu de recoltat în 5-7 zile, zeci sau sute
de tone, iar fructele mature cad din pom şi se depreciază.
Capacitatea de producţie a caisului este mare, începe să fructifice din
anul 3-4 de la plantare şi recolte economice se realizează din anul 5-6.
Longevitatea plantaţiilor este de 20-25 de ani din care 15-20 de
producţie. Altoit pe prun şi amplasat în zone foarte favorabile, produce economic
chiar până la 30 de ani.
8.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi
Dintre speciile care au contribuit la formarea soiurilor cultivate de cais se
pot aminti:
Armeniaca vulgaris Lam. - caisul comun, creşte în stare spontană în
nordul Chinei, Asia Centrală, Caucaz, formează un sistem radicular destul de
profund, ancorat la 1-3 m adâncime, preferă solurile uşoare, bine drenate şi aerate.
Cultivat pe soluri mai grele, reci, formează gome, creşte neuniform şi are o
longevitate mai mică. La noi în ţară creşte spontan în zona de stepă, fiind cunoscut
sub numele de zarzăr şi se foloseşte ca portaltoi franc pentru soiurile cultivate.
Armeniaca sibirica Lam. - caisul siberian, formează pomi de vigoare
mică şi are o mare rezistenţă la ger, fructele nu sunt comestibile, prezentând interes
ca sursă de gene de rezistenţă.
114
Armeniaca davidiana Gan. - caisul lui David, are afinitate bună cu
soiurile cultivate, este rezistent la boli şi se pretează la cultura pe nisipuri. Este de
interes ca portaltoi pentru zonele nisipoase şi ca sursă de gene.
Armeniaca manchurica Kockul - Caisul de Manciuria, creşte natural cu
vigoare mijlocie şi este foarte rezistent la ger (-40...-50°C). Prezintă interes pentru
genele de rezistenţă la ger.
Principalele soiuri existente în sortiment
Datorită comportării diferite a unor soiuri de cais, sortimentul este mereu
în schimbare, iar prin noile creaţii româneşti se poate alcătui un conveier care să
asigure producţii bune şi constante. Principalele soiuri de cais sunt:
Timpurii de Arad - soi mult răspândit în vestul ţării, are vigoare mare,
fruct mic aproape sferic, galben-portocaliu cu pistrui sau pete de culoare roşie pe
partea însorită. Pulpa are consistenţă medie, cu gust destul de bun, este apreciat
pentru timpurietate. Se maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.
Timpuriu de Chişinău - are vigoare mijlocie-mare, fructele sunt ovo-
sferice sau sferic-alungite, terminate la vârf cu un cioc de pulpă, sunt galbene-
verzui, au pulpa slab colorată, slab dulce şi uşor acidulată, gust echilibrat. Se
maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.
Cea mai bună de Ungaria - este unul din cele mai vechi soiuri, de
vigoare mare, foarte sensibil la ger şi îngheţul de revenire, are fructul mare, ovo-
sferic şi asimetric, galben-portocaliu, cu pistrui roşii pe partea însorită. Pulpa este
bine colorată, dulce, intens aromată foarte apreciată pentru masă, Se cultivă numai
în zonele unde nu este riscul îngheţului de revenire. Se maturează la mijlocul lunii
iulie
Mari de Cenad - are pomul viguros, sensibil la monilioză, cu fructe mari
şi foarte mari, sferic-alungite, asimetrice, portocalii, acoperite parţial cu roşu-
carmin. Pulpa este consistentă, dulce şi armonios acidulată, foarte apreciată pentru
115
masă. Frecvent fructele crapă în zona punctului stilar. Se maturează la mijlocul
lunii iulie.
Dacia - pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte, este
rezistent la Monilinia şi Clasterosporium, este precoce şi productiv. Fructul este
mare, sferic, galben portocaliu cu tentă roşietică pe partea însorită. Pulpa este
galbenă-portocalie, are multă substanţă uscată, gust plăcut. Se cultivă în sudul ţării.
Se maturează în prima jumătate a lunii iulie.
Neptun - este un soi de vigoare mijlocie, cu fructificare pe ramuri scurte,
are fructul mare, ovoid, mai ascuţit la vârf, este galben cu dungi şi pete roşii pe
partea însorită. Pulpa este galbenă-portocalie, fermă, dulce şi uşor acidulată
apreciat pentru masă. Se cultivă în sudul ţării şi în Dobrogea şi se maturează în
prima jumătate a lunii iulie.
Saturn - are vigoare mică, capacitate bună de producţie, rezistent la ger
şi boli, are fructul mijlociu, sferic şi asimetric, galben-portocaliu, pătat cu roşu pe
partea însorită. Pulpa este portocalie, fermă, dulce, cu gust foarte bun. Se cultivă în
sud şi Dobrogea şi se maturează în prima jumătate a lunii iulie.
Venus - are vigoare mică, coroană rară, fructul mare sau foarte mare,
portocaliu, rumenit cu roşu carmin pe partea însorită. Pulpa este galbenă-deschis,
este fermă, potrivit de suculentă, gust plăcut, vinuriu. Se cultivă în sudul ţării şi se
maturează în a doua jumătate a lunii iulie.
Mamaia - este un soi de vigoare mijlocie, cu capacitate slabă de
garnisire, are fructul mijlociu, ovoidal, portocaliu, acoperit mai mult de jumătate cu
roşu rubiniu. Pulpa este galbenă-portocalie, dulce şi uşor acidulată. Fructele trec
repede în supramaturare şi se prăbuşesc. Se cultivă în sud, Oltenia şi Muntenia şi se
maturează în decada treia a lunii iulie.
Roşii de Băneasa - are vigoare mijlocie, este productiv, are fructul foarte
mare, portocaliu, acoperit cu roşu-aprins pe partea însorită. Pulpa este galben-
portocalie, consistentă, suculentă, gust plăcut armonios. Se cultivă în sud şi se
maturează în decada a treia a lunii iulie.
116
Excelsior - are vigoare mijlocie, este productiv, are fructul mare, sferic
alungit, turtit lateral, galben-pai, cu stropi roşii pe partea însorită. Are pulpa
galbenă, consistentă, suculentă, gust plăcut şi aromă slabă. Se cultivă în sud şi se
maturează la sfârşit de iulie şi început de august.
Comandor - pomul are vigoare mijlocie, este rezistent la ger, productiv,
tolerant la boli. Fructul este mare, sferic-alungit, uşor turtit lateral, galben-
portocaliu, rumenit cu roşu, pulpa este consistentă, suculentă şi are gust echilibrat.
Se cultivă în toate zonele favorabile caisului şi se maturează pe parcursul lunii
august.
Selena - are vigoare mică, fructifică pe ramuri scurte, are fructul
mijlociu, galben-portocaliu, cu puncte şi pete roşii pe partea însorită. Pulpa este
portocalie, conţine multă substanţă uscată, are gust plăcut răcoritor şi se pretează
pentru consum sau industrializare. Se cultivă în sud, Muntenia, Oltenia şi Bihor şi
se maturează în decadele 2-3 ale lunii august.
Sirena - este de vigoare mijlocie, are o coroană rară, aerisită, este
rezistent la ger şi îngheţul de revenire, are fructul mijlociu, globulos sau uşor
ovoidal, de culoare portocalie cu pete roşii pe partea însorită. Pulpa este portocalie,
consistentă, cu multă substanţă uscată, apreciată pentru masă sau industrializare. Se
cultivă în toate zonele favorabile caisului şi se maturează în decadele 2-3 ale lunii
august.
Olimp - are vigoare mică, fructifică pe ramuri scurte, înfloreşte târziu,
este productiv, rezistent la ger şi îngheţul de revenire. Fructul este mare, are o
pubescenţă foarte fină, este de culoare portocalie, acoperit cu roşu-trandafiriu,
pulpa este galbenă-portocalie, semiconsistentă, gust slab acidulat şi aromă plăcută.
Se cultivă în Dobrogea şi Câmpia Română şi se maturează în decadele 1-3 ale lunii
august.
Favorit - are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte, este rezistent
la ger şi îngheţul de revenire, tolerant la bolile caisului. Fructul este mijlociu,
ovoidal, de culoare oranj, rumenit cu roşu pe partea însorită, pulpa este consistentă
117
cu gust plăcut. Se cultivă în Dobrogea, zona capitalei şi Bihor şi se maturează în
decadele 1-2 ale lunii august.
Sulmona - este de vigoare mijlocie, este tolerant la boli, rezistent la ger
şi îngheţul de revenire, are o mare capacitate de producţie. Fructul este mijlociu-
mare, sferic sau ovoidal, galben-portocaliu, stropit cu roşu pe cea mai mare parte
din suprafaţă. Pulpa este portocalie, fermă, are multă substanţă uscată, este potrivit
de suculentă şi gust foarte plăcut. Se cultivă în toate zonele de cultură a caisului şi
se maturează în decadele 1-2 ale lunii august.
Litoral - este de vigoare mijlocie, are capacitate bună de ramificare, este
rezistent la ger şi îngheţul de revenire, înfloreşte târziu. Fructul este mare, ovoidal,
galben-limoniu, cu puncte şi striuri roşii pe partea însorită. Pulpa este galbenă,
potrivit de consistentă, are multă substanţă uscată şi gust plăcut. Se cultivă în toate
zonele de cultură a caisului şi se maturează în decadele 1-3 ale lunii august.
Recent s-au introdus în sortiment hibrizi americani cu maturare în luna
iunie de calitate bună: NJA 42, NJA 19, CR 2-63.
Principali portaltoi ai caisului
Pentru cais se folosesc ca portaltoi, pe lângă zarzăr, o serie de selecţii de
prun şi corcoduş, de piersic sau chiar migdal. Cei mai folosiţi portaltoi sunt:
Zarzărul, este un portaltoi cu afinitate bună pentru toate soiurile zonate
de cais, se pretează foarte bine pentru solurile mai uscate, calcaroase sau chiar
nisipoase. Sistemul radicular se ancorează bine în sol, este rezistent la nematozi
(Meloidogyne sp.) şi cancer bacterian (Agrobacterium tumefaciens), dar este
sensibil la Phytophtora, Armillaria mellea şi Verticillium alboatrum. Determină
pornirea mai devreme a pomilor în vegetaţie primăvara mărind riscul pierderilor
provocate de îngheţul de revenire. Nu suportă solurile argiloase sau cu exces de
umiditate.
Caisul franc, este cel mai utilizat portaltoi pentru cais. Se folosesc în
general soiuri locale, care sunt adaptate condiţiilor ecopedologice. Francul are un
118
ritm bun de creştere în pepinieră, ajunge la grosimea de altoire în primul an în
pepinieră, ceea ce permite înfiinţarea câmpului II al pepinierei prin semănat direct.
La noi în ţară se foloseşte soiul Trandafirii târzii ca portaltoi franc, iar în alte ţări
sunt o serie de selecţii dintre care:
- Manicot GF 1236, selectat în Franţa, care formează portaltoi uniformi,
viguroşi, cu o capacitate slabă de ramificare în anul I. Este un portaltoi sensibil la
asfixierea radiculară, la Verticillium şi Eutypa. Are afinitate cu soiurile din
sortiment, determină precocitate soiurilor, dar asigură fructe de calitate mai slabă;
- Haggith, selectat în Canada, este rezistent la ger, productiv, autofertil,
tolerant la Plum-pox. Se pretează foarte bine pentru solurile mai uscate şi are
afinitate cu toate soiurile, existând probleme de altoire la soiurile infectate cu
virusul CLSV.
Corcoduşul sau Mirobolanul este de asemenea mult folosit, deşi există
o mulţime de biotipuri. Sunt folosite mai multe selecţii după cum urmează:
- Mirobolan GF 31, este o selecţie franceză (P. cerasifera x P. salicina),
are compatibilitate destul de bună, conferă soiurilor vigoare mare, dar este sensibil
la bacterioze, nematozi şi Verticillium. Este destul de rezistent la umiditate mai
mare din sol decât majoritatea portaltoilor caisului;
- Mirobolan 29 C, este o selecţie de corcoduş obţinută în California. Se
înmulţeşte prin butaşi lemnificaţi şi se comportă bine pe solurile nisipoase. Este
rezistent la nematozi şi imprimă productivitate.
Prunul franc, din soiurile Buburuz, care imprimă vigoare mare, rezistă
la ger şi secetă; Oteşani 8 imprimă o vigoare mai mică, determină precocitate de
fructificare, rezistenţă la ger, suportă şi solurile mai grele; Renclod verde, are o
capacitate destul de mare de drajonare etc. Portaltoii de prun au dezavantajul că nu
cresc uniform în pepinieră şi nu ajung toţi la grosimea de altoire în câmpul II.
Mariana 2624, Mariana GF 8-1, (P. cerasifera x P. munsoniana) sunt
selecţii ce se înmulţesc uşor prin butaşi lemnificaţi, rezistă bine la asfixierea
radiculară şi la putrezirea rădăcinilor. Asigură o înrădăcinare superficială ceea ce
119
permite folosirea solurilor mai subţiri şi eventual calcarose. Nu are afinitate foarte
bună cu toate soiurile, necesitând intermediar de altoire.
Brompton (P. domestica) este o selecţie de prun cu înmulţire vegetativă
prin butaşi, este viguros, nu are afinitate bună cu toate soiurile şi este destul de
rezistent la asfixierea radiculară.
Piersicul franc, se foloseşte numai pe solurile mai acide, în general
aceiaşi portaltoi ca la piersic: GF 305, Nemaguard, Siberina, De Balc etc., se
folosesc mult în Italia, Franţa, Canada şi mai puţin în România. Piersicul asigură o
rezistenţă bună la cancer şi verticiloză, dar nu are afinitate cu toate soiurile.
Migdalul, se foloseşte pentru solurile mai uscate, uşoare sau calcaroase,
unde alţi portaltoi nu dau rezultate bune.
8.3.4.Cerinţele caisului faţă de factorii de mediu
Căldura. Caisul este o specie pretenţioasă faţă de căldură, temperatura
constituind factorul limitativ de extindere a speciei. Ca areal de cultură, găseşte
condiţii bune într-o zonă mai mică decât piersicul. Pomii pornesc în vegetaţie după
o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5°C), iar înflorirea
şi legarea fructelor se realizează, dacă sunt asigurate cel puţin 10-12°C. Spre
deosebire de alte specii drupacee, la cais legarea florilor se poate realiza în
primăverile reci chiar la temperaturi joase dar pozitive, legare cu polen propriu.
Uneori polenizarea se face înaintea deschiderii depline a florilor deoarece stigmatul
este aşezat strâns între stamine. În perioada de vegetaţie, temperatura optimă este
de 20°C. Rezistenţa la temperatură scăzută este dependentă de faza de vegetaţie şi
de fiecare organ în parte. Pomii bine pregătiţi pentru iernare pot să reziste până la -
26...-27°C, fără a înregistra pagube, mugurii în faza de umflare sunt distruşi la -
12...-14°C, la apariţia petalelor numai unele soiuri rezistă la -6°C, florile deschise
degeră la -2...-3°C, iar tinerele fructe sunt afectate la -1...-2°C. În iernile cu
temperaturi negative sub 20°C apar crăpături pe trunchiul pomilor, pe care se
instalează o serie de microorganisme ce duc la scurtarea longevităţii pomilor. S-a
120
constatat o legătură între rezistenţa la ger a mugurilor şi gradul lor de dezvoltare.
Mugurii de pe ramurile anticipate sau de pe valurile 2 şi 3, sunt mai tineri şi mai
rezistenţi decât cei de pe primul val.
Irigarea prelungită, fertilizarea excesivă cu azot sau aplicarea acestuia în
a doua parte a verii, duc la prelungirea vegetaţiei şi maturarea incompletă a
mugurilor şi lemnului, ceea ce-i face sensibili la ger. De asemenea, amplasarea
pomilor la baza pantelor, pe văile închise, unde se scurg mai greu curenţii reci,
amplifică şi mai mult efectul negativ al îngheţurilor de revenire.
Apa. Cerinţele faţă de apă ale caisului sunt mici, reuşind foarte bine în
zonele cu 450-550 mm precipitaţii anual. Nu suportă seceta prelungită, iar pentru
producţii mari şi de calitate reacţionează bine la irigare. În perioada de creştere a
fructelor, caisul valorifică apa din sol acumulată în timpul iernii, dar are nevoie de
apă din irigare în timpul diferenţierii mugurilor de rod, când de obicei, se
instalează seceta. Excesul de apă din sol, umiditatea relativă ridicată din timpul
înfloritului şi la maturarea fructelor, au influenţă negativă asupra producţiei,
favorizează atacul unor boli periculoase: Monilinia, Eutypa, Stereum etc. Stagnarea
apei în sol şi inundarea temporară contribuie la pieirea prematură a caisului dacă
excesul este de scurtă durată (2-3 zile), iar dacă este de durată mai mare pomii mor
repede prin asfixierea rădăcinilor.
Lumina. Este una din speciile cele mai pretenţioase faţă de lumină.
Pentru a asigura necesarul de lumină, caisul se amplasează pe cele mai expuse
terenuri, se aleg formele de coroană care permit pătrunderea luminii la toate
organele tulpinii şi orientarea rândurilor se face pe direcţia nord-sud. Atenţie mare
trebuie acordată distanţei de plantare. Deşi se recomandă tot felul de distanţe
pentru cais, consider că sub 5 m între rânduri, nu se justifică sub nici un motiv,
deoarece nu există soiuri de vigoare slabă, iar în timp, pomul creşte pe verticală
după lumină şi ajunge la înălţimi de 6-8 m. Sunt astfel de situaţii în practică, chiar
la unităţi foste IAS-uri, unde pomii plantaţi la distanţa de 4 m între rânduri sunt
practic scăpaţi de sub control şi plantaţiile compromise, deşi sunt tinere. Distanţa
121
de plantare mai mare, ajută la menţinerea garnisită a bazei coroanei şi la
menţinerea potenţialului de producţie ridicat. Nu se poate face intensivizarea
caisului numai de dragul de a o face. Din punct de vedere tehnic, se pot realiza
plantaţii cu densitate mai mare, dar pentru întreţinerea lor corespunzătoare este
nevoie de pricepere şi bani, ori astăzi trebuie să primeze aspectul economic.
În ceea ce priveşte expoziţia terenului, caisul se plantează numai pe
expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice, iar pe versant numai pe treimea
mijlocie a acestuia.
Pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice, în cursul anului
caisul are nevoie de cel puţin 1900 ore de insolaţie din care 250 de ore în iunie şi
280 de ore în luna iulie.
Solul. Faţă de acest factor, pretenţiile sunt moderate, în sensul că reuşeşte
bine pe majoritatea solurilor mijlocii şi uşoare de la lutoase la nisipoase. Indiferent
de portaltoiul folosit, solurile nu trebuie să conţină mai mult de 5% schelet. Nu
suportă solurile grele sau cu exces de apă. Chiar dacă mai găsim recomandări de
valorificare a unor soluri mai grele cu cais prin folosirea prunului sau corcoduşului
ca portaltoi, aceste terenuri nu asigură longevitate plantaţiilor şi nu merită o astfel
de investiţie. Solul greu constituie una din cauzele pieirii premature a caisului. Cele
mai bune sunt solurile uşoare, calde, permeabile şi fertile, cu reacţie slab alcalină
sau neutră. Caisul valorifică foarte bine şi nisipurile consolidate dacă se aplică o
fertilizare corespunzătoare şi numai în condiţii de irigare. Pe solurile carbonatice,
dominante în arealul de cultură a caisului, orizontul cu carbonaţi trebuie să fie sub
100 cm, iar carbonatul de calciu activ să fie în jur de 3%. Intervalul favorabil al
pH-ului este de 7,3-8,4, indiferent de textura solului, dar poate valorifica şi solurile
cu pH-ul mai mic, de până la 5,9.
122
8.4.Particularităţi tehnologice
8.4.1.Producerea materialului săditor
Obţinerea pomilor altoiţi se face prin folosirea unuia din următorii
portaltoi: zarzărul şi francul, care sunt viguroşi, au un sistem radicular bine
dezvoltat, rezistă bine la nematozi, solurile sărace şi uscate, asigură o calitate bună
a fructelor; corcoduşul se adaptează la toate terenurile, dar nu are afinitate cu toate
soiurile, are vigoare medie, imprimă o intrare mai devreme pe rod; piersicul franc
imprimă precocitate şi productivitate, este însă puţin folosit; prunul franc pentru a
imprima caisului o mai bună rezistenţă la iernare, prin altoire la nivelul de
proiectare a coroanei şi migdalul pentru a valorifica unele soluri calcaroase. Puieţii
portaltoi, cu excepţia celor de prun, se obţin prin semănare directă în câmpul de
altoire sau şcoala de puieţi, iar altoirea se face cu mugur dormind în prima parte a
campaniei de altoire. În prezent, se comercializează prin staţiunile de profil pomi
altoiţi din majoritatea soiurilor noi introduse în sortiment.
8.4.2. Specificul înfiinţării plantaţiilor de cais
Lucrările de sistematizare şi pregătire a terenului sunt identice cu cele de
la celelalte specii. Distanţele de plantare folosite sunt corelate cu forma de coroană.
Pentru coroanele tip vas, sunt necesare distanţe de plantare de 5-6 m între rânduri
şi 4-5 m între pomi pe rând, în funcţie de vigoare, iar pentru coroanele aplatizate 4-
5 m între rânduri şi 3-4 m între pomi pe rând.
Plantarea se execută de obicei toamna, dacă se poate procura materialul
săditor, înaintea îngheţului, sau primăvara cât mai devreme. La plantare, se
folosesc vergi de un an care după tăierea de proiectare a coroanei, datorită ritmului
intens de creştere, necesită mai multe intervenţii în verde, pentru alegerea lăstarilor
necesari elementelor structurale ale coroanei. Alegerea soiurilor care se plantează
se face în funcţie de suprafaţa de plantat şi de destinaţia producţiei. Trebuie să se
ţină seama de maturarea grupată a fructelor în cadrul unui soi şi să se evite
vârfurile de consum a forţei de muncă. De exemplu, la plantarea a 5 ha cu un soi şi 123
la o producţie de 10-15 t/ha, trebuie să se recolteze în circa o săptămână 50-75 t de
fructe, pentru care, este nevoie de forţă de muncă, ambalaje şi un mod eficient de
valorificare. Pentru a evita vârfurile de producţie, se recomandă eşalonarea
recoltării prin plantarea mai multor soiuri cu perioadă de maturare diferită.
Formele de coroană care se folosesc sunt fie formele tip vas fie cele
aplatizate, coroane care asigură o bună iluminare a pomilor, ştiind că este o specie
pretenţioasă la lumină.
După plantare varga se scurtează la 75-80 cm, urmând ca în perioada de
vegetaţie, când lăstarii formaţi au ajuns la 10-15 cm, să se aleagă elementele
structurale ale coroanei. Pentru forma de vas se lasă 3-4 şarpante, bine distribuite
în jurul axului, iar axul se suprimă numai după consolidarea ultimei şarpante. Pe
şarpante se formează subşarpante după sistemul de ramificare bilateral, altern,
exterior.
Pentru formele aplatizate, se aleg şarpante orientate în lungul rândului,
distanţa între ele pe ax se corelează cu capacitatea de ramificare a soiurilor.
Palmetele formate pot să fie etajate, neetajate sau libere. Se tinde spre formarea
coroanelor cât mai libere, care nu necesită intervenţii de tăiere severe în perioada
repausului pentru a grăbi intrarea pe rod.
8.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de cais
Tăierile de formare trebuie făcute pe cât posibil în perioada de vegetaţie
şi au drept scop formarea scheletului coroanei într-un timp cât mai scurt. Nu se vor
face tăieri severe, mai ales în uscat, deoarece acestea stimulează creşterea şi aşa
mare a pomilor tineri şi întârzie intrarea pe rod. Pentru deschiderea unghiurilor de
inserţie mici, la unele soiuri, se recomandă tăieri de transfer pe ramificaţii laterale,
în vederea consolidării acestora şi evitarea dezbinării mai târziu, sub greutatea
fructelor.
În livezile mature, tăierea se face anual, pentru normarea încărcăturii de
rod şi rărirea coroanei pentru a ajunge lumina la toate componentele tulpinii. Ca
124
moment de execuţie, tăierea trebuie făcută cât mai târziu, după trecerea pericolului
îngheţului de revenire, sau dacă au fost afectaţi o parte din muguri, tăierea se poate
face după legarea fructelor, păstrând astfel fructele legate. Semischeletul prea lung
sau degarnisit se scurtează pentru fortificare. Ramurile care nu au rod, se scurtează
în cep, pentru a stimula formarea ramurilor de rod de înlocuire, iar în partea
superioară a coroanei, unde de obicei pierderile prin îngheţ sunt mai mici, se lasă o
încărcătură mai mare (tăiere de compensare). Tăierea plantaţiilor de cais se poate
efectua cu succes numai în verde, prin intervenţii de rărire şi întreţinere a coroanei
efectuate după recoltarea fructelor, iar în uscat, se fac eventual, numai tăieri de
corectare. La cais, deoarece este o specie pretenţioasă la lumină, apare tendinţa de
creştere pe verticală a pomilor, depăşind limitele normale (înălţimea nu trebuie să
depăşească distanţa dintre rânduri) cu efecte negative asupra pomilor datorită
umbririi reciproce a acestora şi degarnisirii părţii bazale a coroanei. Plafonarea
înălţimii este obligatorie pentru a putea menţine echilibrată coroana în plan
vertical. Pentru aceasta, axul pomului se suprimă deasupra unei ramuri laterale
bine consolidate (de cel puţin 3-4 ani), care nu mai revine spre verticală ca ax.
În a doua parte a perioadei de fructificare a caisului, sunt necesare tăieri
mai severe, chiar la nivelul scheletului, pentru a stimula creşterea şi a menţine
coroana garnisită în partea inferioară şi centrală, cu păstrarea zonei de fructificare,
care tinde să migreze către periferie. Deoarece caisul nu reacţionează bine la rănile
efectuate cu ocazia tăierilor, nu se recomandă tăierea ramurilor mai groase de 4-5
cm, deoarece acestea se calusează greu şi pot constitui porţi de intrare pentru
anumiţi agenţi patogeni. După tăiere este bine ca rănile să fie badijonate cu vopsea
sau mastic.
Întreţinerea solului se face ca şi la alte specii. În livezile tinere,
intervalele se cultivă cu specii agroalimentare, iar în cele mature, de obicei solul se
menţine lucrat sau erbicidat, deoarece în zona de cultură a caisului, cantitatea de
precipitaţii este mică, nu permite înierbarea fără aportul apei din irigare. Pe rând,
indiferent de întreţinerea intervalului, solul se lucrează, pentru a asigura un regim
125
aerohidric bun sistemului radicular. Pentru îmbogăţirea solului în substanţă
organică, alternativ din două în două intervale, se pot semăna toamna îngrăşăminte
verzi care se încorporează la începutul verii următoare.
Fertilizarea se face în funcţie de starea de fertilitate a solului. Caisul are
nevoi mai mari pentru fosfor şi azot decât mărul şi părul, de asemenea are nevoie
de calciu şi bor. Pe baza cercetărilor efectuate la noi în ţară se estimează că un
hectar de livadă consumă următoarele cantităţi de elemente minerale: 47-147 kg N,
12-31 kg P2O5, 72-121 kg K2O, precum şi importante cantităţi de microelemente.
Pe baza macroelementelor conţinute în trunchi, ramuri şi fructe, la pomii de 5 ani,
Huguet a calculat consumul specific de elemente minerale al caisului constatând că
se consumă anual 236,5 kg N, 24,5 kg fosfor, 182,4 kg potasiu, 134,7 kg calciu, 14
kg magneziu şi o serie de microelemente. Cercetările lui Fekete (1971) arată că
pentru fiecare 100 kg de fructe din sol se extrag 0,40 kg azot, 0,13 kg fosfor şi 0,68
kg potasiu. Se consideră normale dozele de 90 kg/ha azot administrat în trei
reprize, 75 kg/ha potasiu şi 120 kg/ha fosfor, pentru o producţie de circa 10 t/ha,
care se încorporează toamna cu arătura. Dacă producţia estimată este mai mare,
trebuie suplimentată cantitatea de îngrăşăminte aplicate. Periodic, se administrează
gunoi de grajd sau se cultivă plante ce se încorporează ca îngrăşământ verde.
Irigarea. Deşi caisul este rezistent la secetă, pentru a obţine producţii de
calitate, are nevoie de apă în fazele critice: faza de creştere intensă a fructelor şi la
diferenţierea mugurilor, când de obicei, apa din precipitaţii nu este suficientă sau
lipseşte. În lipsa apei fructele rămân mici, diferenţierea mugurilor de rod este slabă,
o parte din frunze cad etc., determinând intrarea pomilor în alternanţă de
fructificare. Irigarea caisului în perioada maturării fructelor are efecte negative,
provoacă crăparea fructelor unor soiuri şi le atenuează însuşirile organoleptice.
Cantitatea de apă administrată la o udare este în jur de 350-400 m3/ha, iar numărul
udărilor este dependent de condiţiile climatice.
126
Pieirea prematură a caisului
Pieirea prematură sau apoplexia caisului, se referă la moartea relativ
rapidă a unor pomi din plantaţie, fără un motiv bine determinat. Declanşarea
procesului de apoplexie, se manifestă printr-o vegetaţie slabă, debilă, frunze cu
aspect clorotic, uneori cu scurgeri de clei la nivelul ramurilor şi a trunchiului, se
continuă cu uscarea parţială sau totală a unor ramuri în timp scurt şi se încheie prin
moartea pomului. Nu se cunoaşte cauza exactă a acestui fenomen, ca să poată
eventual fi contracarată. Se pare că la originea pieirii premature stau mai mulţi
factori dintre care: atacul unor virusuri, ciuperci şi bacterii, atacul insectelor,
însuşirile fizico-chimice nefavorabile ale solului, afinitatea necorespunzătoare
dintre soi şi altoi, seceta, excesul de apă, îngheţul de revenire, supraproducţia,
excesul sau carenţa unor elemente minerale din sol etc.
Lupta împotriva acestui fenomen se reduce numai la măsurile de
prevenire, prin zonarea şi microzonarea caisului în zonele cu condiţii foarte
favorabile, evitarea plantării caisului pe soluri grele sau cu apă stagnantă,
respectarea în optim a tehnologiei de cultură, normarea corespunzătoare a recoltei
de fructe, protecţia fitosanitară corespunzătoare, distrugerea prin ardere a pomilor
bolnavi şi dezinfectarea locului cu sulfat de cupru 1%, evitarea formării de răni
mari cu ocazia tăierilor, evitarea replantării piersicului după el însuşi sau după
specii înrudite botanic etc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Principalele boli care afectează plantaţiile de cais sunt: ciuruirea
frunzelor, monilioza, făinarea, cancerul bacterian etc., care netratate pot
compromite producţia anului în curs şi pe cea a anului următor. Dintre dăunători se
pot aminti: gărgăriţa fructelor, insectele defoliatoare, păduchi de frunze etc., care
pot provoca defolierea pomilor cu toate implicaţiile care decurg de aici. Pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor, se recomandă 2-3 tratamente în perioada
repausului, dintre care unul la căderea frunzelor cu sulfat de cupru 2-3% şi 1-2 în
127
timpul iernii (zeamă sulfocalcică 20%, Dibutox 1%, Ulei horticol 1,5 + Applaud
0,025%, Polisulfură de bariu 6%), iar în perioada de vegetaţie, se fac tratamente la
avertizare, de obicei mixte, cu amestecuri de fungicide (Topsin 0,05%, Turdacupral
0,4%, Rovral 0,1%, Sumilex 0,1%), Captadin 0,2%, Trifmin 0,03%), şi insecticide
(Oleoekalux 1%, Orthocid 0,25%, Mospilan 0,02%, Danirun 0,06% etc.).
Momentele de aplicare a tratamentelor sunt similare cu cele de la prun.
Maturarea şi recoltarea fructelor
Procesul de maturare a fructelor are loc destul de grupat în cadrul soiului,
în circa 5-7 zilele, fructele unui pom se pot recolta. Pentru o calitate foarte bună se
poate efectua recoltarea eşalonată în 2-3 treceri, dar în practica curentă, recoltarea
se face dintr-o trecere, pentru economie de forţă de muncă. Stabilirea momentului
optim de recoltare în funcţie de destinaţia fructelor, este important, deoarece după
desprinderea de ramură fructele continuă să-şi îmbunătăţească însuşirile gustative,
ajunse la maturitatea deplină, sunt perisabile şi cad foarte uşor din pom. Pentru
fructele destinate consumului în stare proaspătă, recoltarea se face manual, în
momentul în care culoarea devine caracteristică soiului pe circa 2/3 din suprafaţă.
Dacă fructele trebuie transportate la distanţe mari sau pentru export, recoltarea se
face în momentul în care culoarea pe partea umbrită a fructului virează de la verde
la galben, astfel încât pe perioada transportului îşi desăvârşesc maturarea şi pot fi
valorificate. Fructele destinate industrializării se recoltează la maturitatea deplină,
de obicei, prin scuturare pentru a reduce cheltuielile. Deoarece fructele scuturate au
leziuni, ele trebuie să ajungă cât mai repede posibil la locul de prelucrare, unde fie
sunt prelucrate, fie sunt conservate cu anhidridă sulfuroasă. Producţia obţinută este
diferită în funcţie de soi, vârsta pomilor şi condiţiile climatice, fiind cuprinsă între
10-20 t/ha.
Caisele nu se pretează la păstrare decât o perioadă scurtă de timp, 1-2
săptămâni şi în condiţii de temperatură scăzută, 1-3°C şi umiditate de 85-90%.
128