Post on 01-Dec-2015
description
1
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
MASTER ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI ANTRENAMENT SPORTIV
ANUL 2011-2013
PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI
ȘI FORMA SPORTIVĂ
ÎN
JOCUL DE VOLEI DE PERFORMANȚĂ
Masterand: Alexandru George HALMAI
2
1. Forma sportivă
Forma sportivă reprezintă o stare de adaptare superioară concretizată în
cele mai bune performanțe realizate în competițiile principale și anume
Campionatul Național, Cupe Naționale, Campionat European, Campionat
Mondial și Jocuri Olimpice.
Starea de formă sportivă este caracterizată de un complex de factori
obiectivi și subiectivi, de natură motrică, biologică și psihică, dintre care cei
mai importanți sunt:
a) factori obiectivi:
starea de sănătate;
rezultatele obținute în competiții;
rezultate obținute la probele și normele de control;
valorile indicilor funcționali (bazali, în efort și după efort-dinamica
revenirii).
b) factori subiectivi:
nivelul proceselor și fenomenelor psihice;
dorința (pofta) de antrenament și de concurs;
încrederea în forțele proprii autoapreciate obiectiv;
capacitatea de refacere bună (somn odihnitor, reactivitate optimă,
susținătoare de efort).
De forma sportivă se poate vorbi la toate nivelele de pregătire, începând
de la copii și până la sportivii de înaltă performanță, cu precizarea că forma
sportivă are un caracter ascendent, determinat de procesele de maturizare,
nivelul aptitudinilor sportivilor, de stagiul de pregătire sportivă etc.
La sportivii de înaltă performanță, forma sportivă este mai stabilă decât
la sportivii începători și, de asemenea, este mai îndelungată perioada de
menținere la nivel superior.
3
O altă notă definitoare a formei sportive este strânsa corelație cu
calendarul competițional, în sensul că valoarea maximă a acesteia trebuie
atinsă și valorificată în concursurile cele mai importante, urmată fiind de
realizarea celor mai bune performanțe. Deoarece este o formă de adaptare în
care sportivul reacționează optim la situații de stres, lucru ce nu poate fi
menținut la niveluri foarte ridicate mult timp, motiv pentru care se vorbește de
vârfuri de formă, care trebuie să coincidă cu etapele de joc.
Caracteristicile esențiale a formei sportive este dată de caracterul fazic
al acesteia:
de obținere;
de valorificare sau fructificare în competiții, etapă de etapă;
de pierdere sau de ieșire organizată din formă, la sfârșitul
campionatului și pregătirea la loturile naționale pentru competiții
internaționale importante.
Aceste faze sunt determinate de legitățile fenomenelor adaptative, ale
organismului uman și influențează întregul proces de programare, planificare
și dirijare a antrenamentului sportiv.
Caracterul fazi al formei sportive îi corespund cele trei perioade ale
unui macrociclu:
- perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare, acumulare
sau de obținere a formei sportive;
- perioada competițională, care corespunde fazei de valorificare sau
manifestare a formei sportive;
- perioada de tranziție care corespunde faze de scoatere organizată din
formă și de refacere a capacității de efort.
Regulile generale ale obținerii formei sportive se aplică pe parcursul
celor trei faze, cu deosebirea însă la prima, realizată în perioada pregătitoare.
Stabilitatea formei sportive depinde de modul în care este dirijat
antrenamentul pe parcursul întregii perioade pregătitoare și de modul de
înlănțuire a diferitelor tipuri de mezocicluri și microcicluri. În teoria jocului
4
de volei, profilul curbei este diferit, menținându-se într-un platou cu mici
oscilații determinate de meciurile oficiale. În cazul sportivilor de performanță
cu calendare competiționale foarte bogate există mai multe faze de punere în
formă sportivă, culminând cu finalele turneelor la care participă. Forma
sportivă are ca durată, o săptămână sau mai mult, după care în mod inevitabil
urmează pierderea formei sportive dacă antrenamentul a fost bine condus. ”O
durată prea lungă a formei sportive înseamnă că la un moment dat aceasta
stagnează și probabil forma maximă nu a fost atinsă”. Faza de regres se
datorează epuizării organismului, stare ce impune necesitatea refacerii prin
odihnă.
În cazul periodizării cu două cicluri anuale (biciclu) sau cu periodizare
multiplă, se poate acționa pentru scăderea formei sportive prin utilizarea
într-o măsură mai mică a exercițiilor cu caracter specific-competițional, fapt
care favorizează economisirea resurselor organismului, urmând ca după
aceasta să crească intensitatea efortului prin modelarea integrală a pregătirii
conform cerințelor concursului important la care urmează să se participe.
Periodizarea antrenamentului se realizează în diferite variante, în
funcție de particularitățile ramurilor de sport și mai ales ale activității
competiționale.
Se desprind următoarele variante tipice de periodizare:
Pregătirea în perspectivă a copiilor cu aptitudini deosebite, ca viitori
candidați la medaliile olimpice și mondiale. Copiii imediat după
selecție, au nevoie de o pregătire de 3-4 ani sau de 6-7 ani, pentru a
atinge parametrii de pregătire planificați cerințelor următorului stadiu.
Periodizarea la acest nivel este clasică cu trei perioade (pregătitoare,
competițională și de tranziție) și are ca punct final obiectivele de instruire
(creșterea nivelului de pregătire, atingerea indicilor de eficiență la nivel
superior).
Pregătirea sportivilor de înaltă performanță pentru a participa la
competițiile internaționale.
5
Periodizarea la această categorie de sportivi cuprinde aspecte complexe,
datorită pregătirii lor atât în cadrul cluburilor, dar și la nivelul loturilor
naționale. În anumite perioade ale anului, sportivii de lot se află în plină
perioadă de acumulare (în cadrul lotului național), iar la clubul de unde provin
sunt în plin campionat.
Lucru foarte important este că la baza acestui tip de periodizare ar
trebui să se realizeze o strânsă colaborare între antrenorul de la club și cel de
loturile naționale.
Pregătirea sportivilor participanți la competițiile interne (Campionat
național și Cupa României).
Această categorie de sportivi cuprinde un număr mare de sportivi, iar
periodizarea pregătirii se realizează în funcție de calendarul competițional,
având ca obiectiv principal obținerea formei sportive și caracteristicile
efortului specific voleiului.
2. Conținutul perioadelor de pregătire și obiectivele acestora
Perioada pregătitoare
Perioada pregătitoare este unitatea structurală cu ponderea cea mai
importantă în cadrul macrociclului de antrenament, deoarece în timpul ei se
pun bazele funcționale ale viitoarelor performanțe, în cadrul perioadei
pregătitoare se rezolvă mai multe obiective care condiționează participările cu
succes în viitoarele competiții:
creșterea capacității funcționale ale organismului;
educarea încrederii în posibilitățile de afirmare;
învățarea sau perfecționarea unor procedee tehnice specifice jocului de
volei ( în anumite cazuri restructurarea acestora; completarea fondului
de deprinderi și priceperi motrice specifice voleiului);
dezvoltarea calităților motrice specifice și implicate în practicarea
jocului de volei;
6
înlăturarea rămânerilor în urmă constante la diferite alte componente
ale antrenamentului sportiv;
pregătirea tactică.
Perioada pregătitoare cuprinde două etape și anume etapa de pregătire
generală și etapa de pregătire specifică.
Etapa de pregătire generală are ca obiective principale: creșterea
capacității funcționale a organismului; dezvoltarea multilaterală a calităților
motrice și completarea fondului de priceperi și deprinderi motrice specific
jocului de volei.
Caracteristicile efortului în această etapă este dată de mărirea treptată a
volumului de efort, fapt necesar pentru asigurarea stabilității viitoare forme
sportive. Intensitatea crește atât cât să nu stânjenească creșterea volumului, în
cazul creșterii accelerate a intensității, se forțează întregul proces de pregătire,
iar forma sportivă viitoare devine instabilă.
Etapa pregătirii specifice sau precompetițională are ca obiectiv
instalarea formei sportive prin: dezvoltarea stării de antrenament specifice;
dezvoltarea calităților motrice complexe (combinate) specifice jocului de
volei; perfecționarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile de joc;
pregătirea psihică specifică și de concurs. Spre sfârșitul aceste etape,
pregătirea capătă un caracter integral, competiția intrând organic în
componența acesteia ca unul din cele mai importante mijloace și metode de
pregătire. Intensitatea efortului crește treptat prin renunțarea la exercițiile cu
caracter general, în locul cărora se introduc exerciții specifice jocului de volei,
în această etapă se folosesc tot mai des microcicluri de mare intensitate,
cuprinzând 3-6 lecții de intensități maximale și submaximale, dar și
microcicluri și lecții de descărcare sau de refacere.
Durata perioadei pregătitoare variază în funcție de nivelul pregătirii
sportivilor, de durata calendarului competițional și de numărul de
macrocicluri pe parcursul unui an. În cazul copiilor, perioada pregătitoare
poate dura între 3-6 luni, în timp ce la sportivii avansați de înaltă performanță
7
1-2 luni, sau mai puțin, în macrocicluri, perioada pregătitoare se întinde între
5-6 luni, iar în cazul periodizărilor din bicicluri între 2-3 luni.
Perioada competițională
Are ca obiectiv principal menținerea formei sportive, prin următoarele
sarcini:
perfecționarea tuturor calităților, deprinderilor și priceperilor motrice
specific jocului de volei pe fondul atingerii și stabilității relative a
formei sportive;
perfecționarea în continuare a capacității de adaptare a organismului la
eforturile specifice jocului de volei;
perfecționarea pregătirii integrale (de concurs);
stimularea largă a inițiativei și capacității creatoare a sportivilor.
În această perioadă pregătirea fizică este orientată în direcția pregătirii
funcționale sau, mai bine zis, dezvoltării capacității de efort maxim cu
caracter specific. Pregătirile tehnică și tactică sunt astfel orientate încât să
asigure o activitate competițională susținută și în același timp cât mai aproape
de perfecțiune.
După obținerea formei sportive, competiția devine mijlocul și metoda
esențială pentru perfecționare, dar în același timp de verificare.
Toate competițiile la care participă sportivii în perioada competițională.
Au un caracter de pregătire și verificare, utilizate pentru apropierea și
acomodarea sau recomandarea cu competițiile oficiale, care orientează
întregul sistem de pregătire și dinamica efortului.
Perioada de tranziție
Această perioadă are ca obiectiv fundamental asigurarea odihnei active,
prin menținerea unui anumit grad de antrenament, garantându-se readaptarea
cursivă în macrociclul anterior, de la un nivel superior față de același moment
al anului precedent. Perioada aceasta nu are o durată precisă, fiind
determinată de nivelul de pregătire și caracteristicile calendarului
8
competițional. Aceasta este mai lungă la nivelul copiilor, ajungând până la 5-
6 săptămâni și mai scurtă în cazul sportivilor consacrați, între 1-2 săptămâni.
3. Structura antrenamentului în voleiul de performanță
Structura reprezintă o totalitate organizată în care părțile sunt
dependente de întreg și în consecință sunt solidare unele cu altele. ”Structura
este un ansamblu de elemente care, ca întreg dispune de proprietăți ce nu sunt
reductibile nici la proprietățile elementelor, luate în parte și nici la suma
proprietăților acestor elemente; structura nu este o formă statică oarecare, ci
dimpotrivă, elementele ei au caracter dinamic”.
Structura antrenamentului ar cuprinde:
Macrociclul;
Mezociclul;
Microciclul;
Lecția de antrenament.
Macrociclul
Prin macrocicluri, putem defini ciclurile de antrenament cu dimensiuni
relativ mari. Ele se repetă pe trepte cantitative și calitative superioare atât în
structura de bază, dar în și cea ce privește dinamica de efort. Ele se repetă
ciclic într-un mod concentric de la an la an, dar la niveluri superioare atât
cantitative cât și calitative.
În jocul de volei putem vorbi de două tipuri de macrocicluri, și anume
acela realizat pe baza competiției interne, cu caracteristicile sale, dar și de
macrocicluri pentru loturile naționale pe perioade scurte.
În concluzie, macrociclurile sunt secvențe de durate relativ mari, în
cadrul cărora capacitatea de performanță trebuie ridicată la un nivel maxim și
sunt constituite din mai multe mezocicluri, care la rândul lor sunt formate din
9
microcicluri, care în cadrul procesului de lungă durată, favorizează revenirea
următoarelor macrocicluri pe trepte superioare.
Conceperea macrociclului de antrenament trebuie să corespundă
următoarelor reguli:
asigurarea unei relații optime între structura antrenamentului și
calendarul competițional;
asigurarea continuității antrenamentului prin trecerea de la eforturi
relativ extensive, la cele relativ intensive;
efortul de antrenament trebuie să se desfășoare după o dinamică
ascendentă de la începutul macrociclului și să culmineze cu ultima
competiție de mare amploare (de obiectiv) a calendarului
competițional;
asigurarea în mezocicluri a refacerii capacității care să favorizeze
trecerea la o treaptă superioară de adaptare;
în cadrul macrociclului trebuie să se concretizeze întreaga gamă de
principii, cerințe și caracteristici ale adaptării și antrenamentului
sportiv.
Mezociclul
Mezociclurile sunt structuri intermediare ale antrenamentului alcătuit
din sisteme de lecții numite microcicluri al căror conținut și orientare sunt
determinate de tipul de mezociclu. De regulă, cuprind 3-6 săptămâni, dar cel
mai frecvent se întâlnesc mezociclurile compuse din aproximativ 4 săptămâni.
Un mezociclu se poate compune din 15-30-35 de lecții, în condițiile în
care se efectuează una, două sau mai multe antrenamente pe zi. În mezocicluri
se realizează obiectivele intermediare care duc la îndeplinirea celor de
macrocicluri.
Putem vorbi de următoarele tipuri de mezocicluri:
de acomodare;
de bază;
10
pregătitoare și de control;
precompetiționale;
competiționale;
de refacere.
Mezociclul de acomodare
Sunt introduse la începutul perioadei pregătitoare mai ales pentru copii
și juniori, dar și în pregătirea sportivilor consacrați, cu scopul de a le dezvolta
posibilitățile aerobe (rezistența).
Mezociclul de bază
Au ca obiective principale pregătirea fizică specifică jocului de volei,
pregătirea tehnică și psihologică.
Mezociclul de pregătire și control
Au drept caracteristică realizarea unei pregătiri integrale la toate laturile
antrenamentului, prin aplicarea exercițiilor cu caracter specific și
competițional, care fac parte organic din majoritatea lecțiilor.
Mezociclul precompetițional
Vizează întotdeauna pregătirea integrală cu mijloace competiționale, în
care predomină pregătirea tactică, tehnico-tactică și psihologică, în cadrul
acestor mezocicluri se caută de obicei înlăturarea sau corectarea unor mici
deficiențe în pregătirea la toate componentele antrenamentului.
Mezociclul competițional
Se planifică după cum le este și numele, în perioada competițională.
Numărul acestor mezocicluri se stabilește în funcție de durata perioadei
competiționale și ele includ, pe lângă microcicluri de mare intensitate,
corespunzătoare competițiilor oficiale, și microcicluri sau lecții de refacere.
Microciclul
11
Microciclul de antrenament este un sistem de lecții de antrenament și
refacere, care constituie o unitate structurală a unui mezociclu de un anumit
tip.
Criteriul pentru desfășurarea lecțiilor de antrenament dintr-un
microciclu include factorii dominanți sau calitățile biomotrice specifice
voleiului. După Ozlin (1971) succesiunea optimă ar fi:
învățarea și perfecționarea tehnicii în condiții de intervale medii;
perfecționarea tehnicii în condiții de intensitate submaximală și
maximală;
dezvoltarea vitezei de scurtă durată;
dezvoltarea rezistenței anaerobe;
dezvoltarea forței prin utilizarea unor încărcături de 90%-100%;
dezvoltarea rezistenței musculare folosind încărcături medii și mici;
dezvoltarea rezistenței musculare în condiții de intensitate mare și
maximă;
dezvoltarea rezistenței cardiorespiratorii în condiții de intensitate
moderată și maximă.
În elaborarea unui microciclu, trebuie să se țină cont de următorii
factori:
stabilirea obiectivelor microciclului;
stabilirea cerințelor pregătirii, adică numărul de lecții, volum,
intensitate, complexitate);
stabilirea nivelului de intensitate a microciclului, în funcție de vârfurile
de intensitate, alternate cu lecții mai puțin solicitante;
necesitatea alternării lecțiilor din punct de vedere al calităților motrice
și cuplarea acestora cu teme privind celelalte componente, în vederea
cuprinderii obiectivelor și sarcinilor ce trebuie îndeplinite;
determinarea pregătirii ce trebuie să cuprindă felul metodelor și
mijloacelor de antrenament utilizate în lecție;
stabilirea zilelor de antrenament și competiție;
12
microciclul va debuta cu lecții de intensitate mică sau medie și va
continua crescând intensitatea progresiv;
înaintea unei competiții importante (turnee), se va folosi un microciclu
cu un singur vârf de intensitate pe care sportivii trebuie să-l atingă cu 3-
5 zile înaintea turneului.
Microciclurile cu caracter competițional trebuie alternate cu altele
diferite de acestea și în special, cu cele de pregătire fizică generală sau
specifică.
Microciclurile sunt de mai multe feluri, (după Matveev și Novicov,
1980, citați de Dragnea A și Teodorescu-Mate S, 2002):
1. Microciclurile de antrenament, care se împart în microcicluri de
pregătire generală și microcicluri de pregătire specifică.
Și unele și altele, în funcție de tăria antrenamentelor, pot fi maximale
sau submaximale ori de intensitatea medie sau scăzută. Primele se
caracterizează prin volume progresive de antrenament și intensități moderate,
iar cea de-a doua categorie prin eforturi mari ca intensități și ca volume.
2. Microciclul de apropiere se construiește potrivit concepției de
pregătire pentru concursuri. Ele modelează pregătirea conform
competițiilor la care urmează să se participe, stabilind eforturile în
ordinea care urmează să se desfășoare probele de concurs sau în
condiții asemănătoare.
3. Microciclul competițional se concepe în funcție de caracteristicile
competițiilor care se vor desfășura în cadrul lui. Acest microciclu
trebuie să asigure o disponibilitate optimă a organismului pentru a
realiza performanța planificată în concurs, în alegerea încărcăturilor
pentru fiecare lecție trebuie prevăzut cu cât mai multă precizie
timpul necesar pentru refacere.
4. Microciclul de refacere urmează de regulă la sfârșitul turului și
returului din campionatul Național de Volei, în care sportivul a fost
solicitat intens sau după microciclurile de mare intensitate. Aceasta
13
se caracterizează printr-un număr sporit de zile de odihnă și prin
schimbarea de la o lecție la alta al exercițiilor care să favorizeze în
același timp procesele de refacere.
Lecția de antrenament
Este „o verigă” a microciclurilor de antrenament care rezolvă obiective
dintre cele mai diferite, în funcție de perioada de pregătire și componența
antrenamentului abordată. Putem spune că lecția de antrenament este
concepută din punct de vedere al conținutului, sub forma unor stimuli sau
grupe de stimuli, uneori ca mijloace algoritmizate, standardizate, aplicate în
mod rațional, eșalonat, cu scopul modificărilor de ordin cantitativ și calitativ
în organismul voleibaliștilor.
Deci antrenorii încă de la conceperea programării anuale, stabilesc și
numărul de lecții care să asigure realizarea obiectivelor de instruire și de
performanță.
Lecțiile de antrenament, în funcție de îndeplinirea obiectivelor, au
durate diferite, stabilite de antrenor, având ca scop atingerea scopurilor
propuse.
Lecția de antrenament este structurată pe trei părți și anume:
Partea introductivă cuprinde aspectele organizatorice, condițiile de
lucru, precizări privind conținutul activității și încălzirea organismului
(pregătirea pentru efort). Menționăm că ea poate fi standardizată în
funcție de antrenor și individualizată în funcție de particularitățile
adaptative.
Partea fundamentală în care se realizează obiectivele programate
pentru lecția respectivă, în această parte, diversitatea mijloacelor și
măsurilor organizatorice este practic, nelimitată. Aici se programează
repetări în condiții analogice și modelate după joc, după adversar, în
funcție de sală, întreceri cu adversari diferiți, verificări prin probe de
control, învățarea de noi procedee sau corectări ale acestora, abordarea
unor componente ale antrenamentului, pregătirea integrală și altele.
14
Partea de încheiere cuprinde toate măsurile necesare restabilirii
organismului după activitatea depusă în lecție. Refacerea implică
măsuri suplimentare și se desfășoară după anumite reguli, fapt pentru
care se realizează în ședințe separate, a doua zi după efort.
Lecțiile de antrenament au o anumită tipologie determinată de
obiectivele perioadelor de pregătire și în funcție de mezociclu și astfel putem
vorbi despre:
Lecții de bază – asigură și fundamentează pregătirea în jocul de volei.
În cadrul acestora se pun bazele pregătirii fizice specifice, tehnice și
psihologice, fiind caracterizate de eforturi cu volume mari și intensități
ridicate, acestea fiind numite și lecții de șoc.
Lecțiile de pregătire și verificare, sunt cel mai des utilizate în
antrenamentul specific jocului de volei deoarece, vizează pe de o parte
pregătirea specifică cu mijloace specifice și pregătirea integrală cu mijloace
competiționale.
Lecțiile de pregătire integrală sau de apropiere specifice etapelor
precompetiționale ale perioadelor pregătitoare înglobează întreceri de diferite
tipuri (meciuri bilaterale, turnee). Se mai numesc și de apropiere deoarece,
sunt în întregime modelate după competiția la care urmează să se participe.
Lecția de refacere, denumite astfel după obiectivul declarat, de refacere
– reconstrucție a organismului după eforturile depuse anterior.