Post on 16-Feb-2018
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative, Craiova
Titular de disciplina : Lect.univ.dr. Troanţă Rebeleş Turculeanu Andreea
NOTE DE CURS
DREPT CIVIL II.SUCCESIUNI
Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părţi: regimul matrimonial (ce
reglementează raporturile pecuniare dintre soţi), succesiunile (care reglementează
consecinţele morţii asupra patrimoniului defunctului) şi liberalităţile (actele prin care, în
general, persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale).
Potrivit art. 557 alin. 1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în
condiţiile legii, prin convenţie, prin moştenire legală sau testamentară ...” (s.n.). Din
dispoziţiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune” poate fi înţeles în două sensuri. În
sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii inter vivos (de exemplu, prin
contracte sau prescripţie achizitivă). În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este
transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în
fiinţă” (art. 953 C. civ.). Din analiza definiţiei de mai sus rezultă că:
a) moştenirea este o transmisiune de patrimoniu;
b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi şi obligaţii luate împreună);
c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe
persoane (fizice sau juridice);
d) persoana de la care se transmite moştenirea este numai o persoană fizică,
regulile care guvernează moştenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenţei unei
persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);
e) persoanele care dobândesc moştenirea trebuie să fie în fiinţă (să existe),
neavând relevanţă dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul.
Noul Cod civil a adoptat termenul de „moştenire” (de exemplu, „Moştenirea unei
persoane se deschide în momentul decesului acesteia” - art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a
renunţat nici la termenul de „succesiune” (de exemplu, moştenirile vacante se constată prin
certificatul de „vacanţă succesorală” – art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeaşi
accepţiune se întâlneşte şi termenul de „ereditate”. Putem admite că, în principiu, în materia
dreptului de moştenire, noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor
diferenţiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă.
Prin moştenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate înţelege: atât
transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar şi masa succesorală (patrimoniul
succesoral). În principal, persoanele care interesează dreptul de moştenire sunt: persoana
decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) şi persoana (persoanele) care
dobândeşte (dobândesc) patrimoniul lăsat de defunct.
Defunctul (persoana despre a cărei moştenire este vorba) se mai numeşte şi
„autor” (de exemplu, autorul comun al comoştenitorilor), dar şi de cuius, abreviere din
formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui
moştenire/bunuri este vorba). Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc,
în general, moştenitori sau succesori (uneori urmaşi).
În cazul moştenirii testamentare, cel care lasă moştenirea se numeşte testator, iar
dobânditorul legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular). Precizăm că dreptul
de moştenire a consacrat, de-a lungul timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum:
„nevrednicia” succesorală, „transmisiunea şi împărţeala” moştenirii, „exheredarea” moştenirii
etc., pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a „modernizat”.
Apreciem că încercarea de cosmetizare (inconsecventă, uneori) a unor instituţii
intrate deja în limbajul juridic curent nu este de natură să aducă avantaje (ba, din contră).
Moştenirea este garantată prin dispoziţiile art. 46 din Constituţia României.
Cele mai importante reglementări sunt cuprinse în Codul civil, Cartea a IV-a,
intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul I „Dispoziţii referitoare la moştenire în
general” (art. 953-962); Titlul II „Moştenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalităţile”
(art. 984-1099) şi Titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii” (art. 1100-1163). Potrivit
art. 91 din Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod
civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii (Codul civil de la 1864).
Felurile moştenirii
Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin
moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”
(s.n.). În consecinţă, după izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul
defunctului, moştenirea este de două feluri: legală şi testamentară.
Moştenirea legală
Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a patrimoniului succesoral
are loc în temeiul legii. Moştenirea legală intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care
lasă moştenirea nu a dispus în timpul vieţii de averea sa prin testament. Moştenirea este
legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă
succesorală ori cuprinde alte dispoziţii decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului
succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moştenire a unei rude etc.). În acest din urmă caz,
dacă cel înlăturat este moştenitor rezervatar, el va culege totuşi o parte din moştenire
împotriva voinţei testatorului, în calitate de moştenitor legal rezervatar. Astfel, o parte din
patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin
moştenire legală (art. 955 alin. 2 C. civ.). Rezultă că moştenirea este legală atunci când
patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea şi în cote strict
determinate). Moştenitorii legali pot fi: universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. În
doctrină, moştenirea legală mai este cunoscută ca moştenire ab intestat (când defunctul nu a
lăsat testament).
Moştenirea testamentară
Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului
defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinţei testatorului, manifestată prin
testament. Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se numesc legatari.
Legatarul poate fi de asemenea: universal (cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct),
cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală) şi cu titlu particular (cu
vocaţie la bunuri singulare, anume determinate).
Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară
Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art. 955 alin. 1 C. civ. nu se exclud
reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Dacă testatorul a făcut un
legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral
(de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluţiunea moştenirii va fi
testamentară în limitele legatului (sau legatelor) şi legală pentru restul neacoperit. De
asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moştenire altor persoane decât
moştenitorii rezervatari, aceştia din urmă vor primi (în temeiul moştenirii legale) partea din
moştenire cuvenită rezervei împotriva voinţei liberale a testatorului, astfel că devoluţiunea
moştenirii va fi în parte legală şi în parte testamentară (pentru partea care nu încalcă rezerva
succesorală). În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:
a) testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care împreună au
vocaţie la întreaga moştenire;
b) nu există moştenitori rezervatari.
În concluzie, prin dispoziţiile art. 955 alin. 2 C. civ., o persoană poate să culeagă o
parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal (deci,
acelaşi moştenitor poate să cumuleze cele două calităţi).
Deschiderea moştenirii
Potrivit art. 954 C. civ., moştenirea unei persoane se deschide prin decesul
acesteia. Per a contrario, o persoană în viaţă nu poate niciodată să transmită o moştenire şi
evident că nici nu se pot dobândi drepturi succesorale de pe urma sa (nulla viventis hereditas).
Mai mult, înainte de deschiderea moştenirii, nici nu se poate vorbi de moştenitori ori masă
succesorală, patrimoniul succesoral şi moştenitorii urmând să fie determinaţi numai după data
deschiderii moştenirii. Deschiderea moştenirii trebuie înţeleasă ca fiind consecinţa juridică a
încetării din viaţă a unei persoane fizice. Ea are ca efect transmiterea moştenirii către
succesorii acesteia. Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire îl constituie
moartea naturală a unei persoane, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau care a fost
declarată prin hotărâre judecătorească (în situaţiile când constatarea fizică a decesului nu este
posibilă). Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect
deschiderea moştenirii, pentru că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o
hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă” (art. 53 C. civ.). Din punct de vedere juridic,
deschiderea moştenirii presupune analizarea a două aspecte: data deschiderii succesiunii şi
locul dezbaterii acesteia.
Data deschiderii moştenirii
A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii.
Momentul deschiderii moştenirii coincide cu momentul morţii persoanei care lasă
moştenirea (art. 954 alin. 1 C. civ.). Persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi
asu- pra acesteia (succesibilul) trebuie să dovedească moartea, precum şi data (uneori chiar
ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să îl moştenească. Fiind o chestiune de fapt, dovada
morţii se poate face prin orice mijloc de probă. De regulă, dovada morţii, inclusiv data ei, se
face cu certificatul de deces eliberat ca urmare a morţii fizic constatate de organele abilitate de
lege. În cazul în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului
uman, certificatul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii
(art. 49 alin. 1 C. civ.). Astfel, persoana dispărută, despre care „există indicii că a încetat din
viaţă, poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, dacă au trecut cel puţin 2 ani de
la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă”. Ca excepţie,
de la termenul de mai sus, potrivit art. 50 C. civ., dispărutul „în împrejurări deosebite, cum
sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor
fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune
decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a
avut loc dispariţia” (art. 50 C. civ.). De asemenea, atunci când este sigur că decesul s-a
produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, „moartea poate fi declarată prin hotărâre
judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie” (art. 50 alin. 3 C.
civ.). Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se
socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morţii (art. 52 alin. 1 C. civ.). Data decesului astfel stabilit nu trebuie confundată cu data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (care, cel puţin practic, este posterioară)3.
Moartea fiind un fapt material, în ambele cazuri, dovada con- trară se va putea face prin orice
mijloace de probă admise de lege. Persoanele interesate pot proba nu numai ziua morţii, ci,
dacă este cazul, chiar „clipa morţii” (ora sau minutul, care au importanţă practică numai în
cazul în care două sau mai multe persoane, cu vocaţie succesorală reciprocă, au decedat la
aceeaşi dată). De exemplu, cazul în care mai multe persoane decedează în „aceeaşi
împrejurare”: accident auto, aviatic, feroviar etc., fără a se putea stabili clipa morţii fiecăruia,
situaţie în care se instituie prezumţia că au murit în aceeaşi clipă. În cazul în care, după
declararea judecătorească a morţii, se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort,
orice persoană interesată poate cere anularea hotărârii (art. 55 C. civ.). Deschiderea
moştenirii (momentul ei) nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale
notariale reglementate prin Legea nr. 36/1995.
B. Importanţa datei deschiderii moştenirii.
Stabilirea momentului exact al deschiderii moştenirii prezintă importanţă juridică
deosebită, astfel:
a) în funcţie de acest moment se determină sfera persoanelor chemate la
moştenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament, capacitatea lor succesorală şi
drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;
b) acest moment este cel până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la
moştenire (prin curgerea termenului de un an de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală
– art. 1103 alin. 1 C. civ.);
c) în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, acest moment marchează începerea
stării de indiviziune între ei şi acela până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii
moştenirii;
d) din acest moment, actele (pactele) asupra moştenirii devin valabile (ştiut fiind
că, în principiu, actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt nule absolut – 956 C. civ.);
e) este momentul compunerii şi al stabilirii valorii masei succesorale;
f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, este momentul în care se va
stabili legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii, în cazul conflictului în timp al unor legi
succesorale succesive. De precizat că actele juridice întocmite ulterior deschiderii moştenirii
sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii lor, în virtutea principiului aplicării
imediate a legii noi (de exemplu, acceptarea sau renunţarea la moştenire ori partajul între
moştenitori etc.).
§ 2. Locul deschiderii moştenirii
A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii.
Locul deschiderii moştenirii este cel al ultimului domiciliu al defunctului,
indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului (art. 954 alin. 2 C. civ.). Stabilirea
ca loc al deschiderii moştenirii a ultimului domiciliu al defunctului are la bază prezumţia că în
acest loc se vor rezolva mai uşor problemele puse de deschiderea moştenirii, întrucât aici pot
fi obţinute date cu privire la moştenitori şi patrimoniul defunctului2. Potrivit art. 87,
domiciliul persoane fizice „este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”.
Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, care este locuinţa secundară. Când domiciliul
defunctului nu a fost cunoscut, reşedinţa va fi considerată domiciliu (art. 90 alin. 1 C. civ.).
Menţionăm că domiciliul convenţional sau ales nu are aplicaţie în materia locului deschiderii
moştenirii, fiind instituit „în vederea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute
din acel act” (art. 97 C. civ.). În situaţia de mai sus, se află şi domiciliul profesional. Astfel,
cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce
priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 C.
civ.).
Dacă ultimul domiciliu (şi nici reşedinţa) al defunctului nu este cunoscut (de
exemplu, defunctul a fost nomad) sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se
deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia
ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În
cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii
este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea (art. 954 alin. 3 C. civ.).
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii
moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat. Dispoziţiile de mai sus se
aplică corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii
succesorale este instanţa de judecată (art. 954 alin. 4 C. civ.)1. Conform noului Cod civil,
dovada ultimului domiciliu se poate face în două moduri: prin certificatul de deces şi prin
hotărârea judecătorească declarativă de moarte (art. 954 alin. 2 C. civ.). B. Importanţa practică
a locului deschiderii moştenirii.
Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru determinarea
organelor competente teritorial să rezolve diferitele probleme juridice legate de moştenire:
a) secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul
domiciliu sau orice persoană interesată poate cere deschiderea procedurii succesorale
notariale (art. 69 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale);
b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de Legea nr. 36/1995, este
de competenţa notarului public din biroul situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în
care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit. a din lege); ca excepţie, în cazul
moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale
din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care a avut domiciliu cel din urmă autor (art. 10
lit. b din Legea nr. 36/1995);
c) instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se
determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se
găsesc imobile aflate în circumscripţia altei instanţe).
Instanţa judecătorească a ultimului domiciliu al defunctului este competentă să
judece:
a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
b) cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile reciproce
ale moştenitorilor (petiţia de ereditate, acţiunea în reducţiune, acţiunea de partaj succesoral
etc.);
c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar;
d) cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor eliberat de notarul
public sau de ridicare ori de modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art.
85 din Legea nr. 36/1995).
Precizăm că acţiunile reale imobiliare fără legătură cu problemele succesorale (de
exemplu, revendicarea unui bun care face obiectul unui legat cu titlu particular) sunt de
competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (art. 13 C. proc. civ.). Chiar dacă
moştenirea este imobiliară, în ceea ce priveşte împărţeala moştenirii, competenţa aparţine
instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.).
Secţiunea a IV-a. Condiţii generale ale dreptului de moştenire
Oricare ar fi temeiul prin care se transmite moştenirea (în temeiul legii sau prin
dispoziţiile testamentare), pentru ca o persoană să poată moşteni, în general, trebuie să
îndeplinească două condiţii pozitive, capacitatea de a moşteni şi vocaţia la moştenire, precum
şi o condiţie negativă, nedemnitatea succesorală (art. 957-962 C. civ.).
§ 1. Capacitatea de a moşteni
Potrivit art. 957 C. civ., „o persoană poate moşteni dacă există la momentul
deschiderii moştenirii”. Astfel, orice persoană care există la deschiderea moştenirii are
capacitate succesorală. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi
subiect de drepturi şi obligaţii pe care le presupune calitatea de moştenitor. Capacitatea
succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosinţă şi nici cu capacitatea de
exerciţiu, ea definindu-se separat de acestea. Dovada „existenţei” în momentul deschiderii
moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (şi care poate să fie
moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi). Moştenitorul poate face dovada în mod
direct sau prin succesorii săi în drepturi [în această din urmă ipoteză, dobândirea moştenirii
are loc prin „retransmitere” (moşteniri succesive), care nu trebuie să fie confundată cu
moştenirea în „nume propriu” sau prin „reprezentare”]. Menţionăm că dovada vizează atât
„existenţa” persoanei în momentul deschiderii moştenirii, cât şi „corelaţia” ei cu momentul
morţii celui care lasă moştenirea. În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele
care au capacitate succesorală, precum şi pe cele care nu au capacitate succesorală.
A. Persoane care au capacitate succesorală.
a). Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii. Acestea au capacitate
succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de
sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4 din Constituţie).
Dovada se face cu actele de stare civilă, iar, în caz de deces al moştenitorului care a fost în
viaţă la data deschiderii moştenirii, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească
definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după
deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de
dovadă admise de lege. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii,
drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi
moştenitori, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. De precizat că legea
nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii
moştenirii.
b). Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Conform
art. 36 C. civ., existenţa persoanei fizice începe în ziua naşterii, iar copilul conceput se
consideră că există, cu singura condiţie de a se naşte viu. De precizat că este suficient ca acel
copil conceput să se nască viu (şi nu neapărat viabil). Fiind o chestiune de fapt, cel care
pretinde moştenirea în numele copilului trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă
admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul
deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu. Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului
concepţiei nu este posibilă, art. 412 alin. 1 C. civ. prevede o prezumţie legală cu privire la
perioada concepţiei. Timpul legal al concepţiunii reprezintă intervalul de timp „cuprins între
a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului”. De exemplu, dacă se va face
dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morţii
lui de cuius, prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta dobândeşte
capacitate succesorală (chiar dacă, la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse).
De precizat că prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter relativ, în sensul că se poate
dovedi în justiţie, prin mijloace de probă ştiinţifice, faptul concepţiei copilului chiar în afara
acestui interval sau într-o anumită perioadă din interval.
c). Persoanele dispărute. Potrivit art. 53 C. civ., „cel dispărut este socotit a fi în
viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Rezultă că
persoanele dispărute atât cele astfel declarate judecătoreşte, cât şi cele nedeclarate, dar
considerate a fi dispărute au capacitate succesorală, fiind prezumate de lege a fi în viaţă3.
Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai „provizorie”, având drept finalizare fie
reapariţia persoanei, fie constatarea fizică a morţii sau declararea prin hotărâre judecătorească
definitivă a morţii acesteia. În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se
desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată, fizic sau prin hotărâre judecătorească
definitivă declarativă de moarte, că acesta (persoana dispărutului) nu mai exista la data morţii
celui care lasă moştenirea, fiind, în această situaţie, predecedat lui de cuius. În ipoteza de mai
sus, se apreciază că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală şi deci bunurile ce s-
au primit drept moştenire în numele acesteia trebuie restituite, adică aduse la masa
succesorală (sporind cotele celorlalţi comoştenitori, dacă este cazul).
d). Persoanele juridice. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moştenirea
dacă sunt în fiinţă la data deschiderii acesteia, având capacitate succesorală de la data
înregistrării (dacă sunt supuse înregistrării) sau de la data actului de înfiinţare ori de la data
autorizării constituirii lor (art. 205 alin. 1 şi 2 C. civ.). În cazul fundaţiilor testamentare,
capacitatea succesorală se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar
şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
legal (art. 208 C. civ.). Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi moştenirea
însă, exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv prin moştenire testamentară). Ca
şi în cazul persoanelor fizice, legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă
anticipată (care include incontestabil şi capacitatea succesorală), de la data actului de
înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să
ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 C. civ.). Ca o condiţie ad validitatem, dreptul care
formează obiectul liberalităţii (legatului) trebuie să corespundă scopului pentru care a fost
creată persoana juridică, deci trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă
(art. 206 alin. 1 C. civ.). Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum
incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte
de deschiderea moştenirii.
B. Persoane care nu au capacitate succesorală.
a). Predecedaţii şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă. Potrivit
art. 957 alin. 1 C. civ., numai persoanele care „există” la data deschiderii succesiunii au
capacitate succesorală. Per a contrario, rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele
fizice care nu mai sunt în viaţă (predecedate), precum şi persoanele juridice care au încetat să
mai aibă fiinţă în momentul deschiderii moştenirii. Deşi predecedatul este exclus de la
moştenire în cadrul moştenirii legale, descendenţii săi vor putea veni la succesiune în
condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. De exemplu, copiii unui
predecedat, la momentul morţii bunicului lor (tatăl predecedatului), vor putea totuşi veni la
noua moştenire deschisă, urcând în locul ascendentului lor. Dacă descendenţii nu îndeplinesc
condiţiile impuse de lege pentru reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra
părţii din moştenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate, dacă ea ar fi existat
la data deschiderii moştenirii), iar patrimoniul succesoral va fi cules de moştenitorii în viaţă.
Copilul conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut mort după aceasta, se consideră
că nu a existat (şi nu mai prezintă interes în materie).
b). Comorienţii şi codecedaţii. Potrivit art. 957 alin. 2 C. civ., dacă „în cazul
morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au
capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Aceste persoane sunt cunoscute în doctrină sub
numele de „comorienţi” şi „codecedaţi”. Comorienţii sunt persoane decedate în aceeaşi
împrejurare şi în condiţii de natură a nu se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia.
Codecedaţii sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care
a supravieţuit celeilalte. Astfel, sfera mai largă a codecedaţilor cuprinde şi categoria (mai
restrânsă) a comorienţilor. Din cele de mai sus rezultă că deosebirea dintre comorienţi şi
codecedaţi este dictată de împrejurările (locul) decesului, care pot fi asemănătoare sau
diferite. Asemănarea dintre codecedaţi sau comorienţi constă în imposibilitatea determinării
ordinii în care s-au produs decesele persoanelor respective şi, deci, a determinării vocaţiei
succesorale.
De reţinut că problema codecedaţilor (sau a comorienţilor) prezintă importanţă
teoretică şi practică numai în măsura în care există vocaţie (chemare) succesorală reciprocă1.
Precizăm că în dreptul roman, problema comorienţilor era rezolvată diferit. Astfel, se prezuma
că persoanele socotite mai puternice după sex şi vârstă au supravieţuit şi, deci, fiind în viaţă la
data deschiderii moştenirii, aveau capacitate succesorală. Ca excepţie, dacă între comorienţi
nu exista legătură de sânge (de rudenie), se considera că ei au murit deodată. Soluţia adoptată
de dreptul nostru, care a consacrat prezumţia morţii concomitente, este indiscutabil mai justă,
prezumţia supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex fiind criticată chiar şi în literatura juridică a
ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede.
Concret, s-a argumentat că, dacă moartea se produce cu ocazia unei catastrofe
aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii din cauza cutremurului de
pământ etc., ce importanţă mai prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) a
persoanelor în cauză2?
Rezultă că persoanele care au decedat dar „nu se poate stabili că una a supravieţuit
alteia” (indiferent că sunt „codecedaţi” sau „comorienţii”) nu se vor putea moşteni deoarece,
nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă au
vocaţie succesorală reciprocă).
Soluţia de mai sus a fost consfinţită prin dispoziţiile art. 957 alin. 2 C. civ., care
nu face distincţie, sub acest aspect, între comorienţi şi codecedaţi. În concluzie, codecedaţii
(comorienţii) sunt: – două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă:
– decedate în împrejurări asemănătoare (comorienţi) sau diferite (codecedaţi);
– în imposibilitate de a se stabili ordinea deceselor.
§ 2. Vocaţia (chemarea) la moştenire
Dreptul la moştenire nu se analizează în sensul unei aptitudini generale a
persoanei, ci în sensul dreptului concret asupra unei moşteniri deschise. Pe lângă capacitatea
succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire este cea de-a doua condiţie pozitivă pe care
trebuie să o îndeplinească o persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moştenirea
lăsată de defunct. Cel care pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie succesorală fie în
virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a fost făcut un testament, însă este
ineficace), fie în virtutea testamentului lăsat de defunct (art. 962 C. civ.). Legea conferă
vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului.
Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu
capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite
limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.
Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu:
– în sens general, desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a
culege moştenirea lăsată de o altă persoană (în acest sens, se vorbeşte, de exemplu, despre
vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad);
– în sens concret (vocaţie concretă, utilă), desemnează prin devoluţiunea
succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată
de defunct.
Existenţa vocaţiei succesorale concrete presupune două condiţii:
– una pozitivă: vocaţia succesorală generală şi
– una negativă: persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt
succesibil. De menţionat că nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se
confundă cu aptitudinea general abstractă a unei persoane de a se bucura, în conţinutul
capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de moştenire garantat prin art. 46 din Constituţie.
Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, „devine potenţial prin intermediul vocaţiei
succesorale generale şi efectiv prin vocaţia concretă la moştenire” (s.n.).
§ 3. Nedemnitatea succesorală
A. Definire, caractere, natură juridică.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire (pe lângă condiţia vocaţiei
succesorale), ea trebuie să îndeplinească şi o condiţie negativă, şi anume să nu fie nedemnă de
a moşteni (art. 958-961 C. civ.). Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală reprezintă decăderea
moştenitorului, care s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria
acestuia, din dreptul de a-l moşteni. Literatura juridică face distincţie între nedemnitatea şi
incapacitatea succesorală (între cele două instituţii ale dreptului de moştenire existând,
evident, asemănări, care însă nu le fac identice).
Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat
de săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.
Sancţionarea nedemnului cu excluderea de la moştenire este opera legii sau a instanţei de
judecată (şi nu a voinţei celui care lasă moştenirea).
În concluzie, nedemnitatea succesorală se caracterizează prin următoarele:
a). Nedemnitatea priveşte atât moştenirea legală, cât şi legatele cu care nedemnul
a fost gratificat prin testament.
b). Nedemnitatea operează de drept sau poate fi judiciară (declarată de instanţa
judecătorească).
c). Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin
testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.
d). Nedemnitatea se aplică şi produce efecte numai în privinţa autorului faptei, nu
şi faţă de alte persoane chemate la moştenirea defunctului în nume propriu sau prin
reprezentare.
e). Domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri, nedemnul
fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele (sub acest
aspect nedemnitatea producând efecte relative).
f). Sancţiunea nedemnităţii este prevăzută numai pentru fapte săvârşite cu
vinovăţie, astfel că moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ.
B. Felurile nedemnităţii succesorale.
După sursa sa, distingem între: nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.
a). Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 alin. 1 C. civ., este de drept nedemnă
de a moşteni:
– persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l
ucide pe cel care lasă moştenirea;
– persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii,
a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost
deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului.
În cazul în care condamnarea pentru faptele de mai sus este împiedicată prin
decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea
operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă
(art. 958 alin. 2 C. civ.). Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe
baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
b). Nedemnitatea judiciară. Potrivit art. 959 alin. 1 C. civ., „poate fi declarată
nedemnă de a moşteni”:
– persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care
lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte
care au avut ca urmare moartea victimei;
– persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat
testamentul defunctului;
– persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să
întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil
poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data
deschiderii moştenirii.
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. 1 lit. a) se
pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Atunci când condamnarea pentru faptele grave
de violenţă (ce au produs moartea victimei) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin
amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele
fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz,
termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a
intervenit după deschiderea moştenirii. În celelalte cazuri, termenul de un an curge de la data
când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară
deschiderii moştenirii (art. 959 alin. 5 C. civ.).
C. Efectele nedemnităţii.
Principalul efect al nedemnităţii constă în faptul că, în puterea legii, titlul de
moştenitor al nedemnului este desfiinţat retroactiv. Se consideră că, de drept, nedemnul nu a
avut niciodată dreptul la moştenirea defunctului. În fapt, nedemnul „este înlăturat atât de la
moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară” (art. 960 alin. 1 C. civ.). Efectele
nedemnităţii prezintă particularităţi, după cum se produc faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi
sau faţă de terţi.
a). Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va putea reclama partea sa
de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data
deschiderii succesiunii. Partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nedemnul se va cuveni,
în temeiul legii, celor cu care ar fi venit împreună sau pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la
moştenire. Rezultă că înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru
comoştenitorii legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita
şi legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar (a cărui
rezervă putea determina reducţiunea unor liberalităţi excesive). Dacă nedemnul a intrat în
posesia bunurilor moştenirii înainte de constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie
persoanelor îndreptăţite. Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta nu mai
este posibilă, întrucât bunul a pierit – din diferite motive –, nedemnul va fi obligat să
plătească despăgubiri). Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este
considerată posesie de rea-credinţă. Astfel, nedemnul va fi obligat să restituie şi fructele
naturale, industriale sau civile (iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, va restitui
valoarea lor). Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea datoriilor
moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile. Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de
moştenire, care se stinseseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedemnului de la
succesiune.
b). Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului. Descendenţii
nedemnului pot veni la moştenire în nume propriu, dar şi pentru a culege partea din moştenire
ce i s-ar fi cuvenit acestuia (ascendentului lor, s.n.), prin reprezentarea succesorală. În
condiţiile noului Cod civil, „nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii”
poate fi reprezentat (art. 967 alin. 1 C. civ.).
Cu alte cuvinte, fiii şi fiicele nedemnului pot veni la moştenirea defunctului şi
prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel, sancţiunea nedemnităţii nu produce efecte şi faţă
de ei (nefiind vinovaţi de fapta părintelui lor). De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este
nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât, în
lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este chemat la moştenire fără ajutorul
reprezentării şi cu înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de
moştenitori inferioare). Astfel, în general, nedemnitatea tatălui nu produce efecte asupra
copiilor lui. Dacă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copiii
nedemnului vor putea moşteni de asemenea după bunicul lor prin reprezentare (indiferent
dacă tatăl lor nedemn mai este sau nu în viaţă, la data deschiderii moştenirii), deoarece
reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a
renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.).
Soluţiile de mai sus, referitoare la efectele nedemnităţii faţă de descendenţii
nedemnului, sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor sau ai surorilor defunctului. De
precizat că dispoziţiile art. 965 C. civ., în materia reprezentării succesorale, vizează toţi
reprezentanţii - moştenitorii legali „de un grad mai îndepărtat”, nu numai descendenţii
nedemnului. Astfel, sunt incluşi în această categorie şi „descendenţii subsecvenţi ai
nedemnului” (pe linie colaterală). De exemplu, strănepotul de frate al nedemnului. c). Efectele
nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil ca nedemnul să fi încheiat acte juridice cu terţe
persoane referitoare la bunurile moştenirii (de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă
asupra unui imobil etc.), în perioada dintre deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii
sale. Întrebarea care se pune este: care va fi soarta acestor acte? Întrucât nedemnitatea
desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la data deschiderii
moştenirii, în principiu şi actele subsecvente încheiate de nedemn vor fi desfiinţate cu efect
retroactiv (nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie care se justifică
în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă, care au crezut în
valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.
Ca excepţie, potrivit art. 960 alin. 3 C. civ., „sunt valabile” şi „se menţin”:
– actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită
moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi;
– actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de
bună-credinţă.
În cazul în care actul juridic este menţinut, nedemnul va fi obligat să plătească
despăgubiri moştenitorilor adevăraţi, ca posesor de rea-credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat
cu efect retroactiv, nedemnul va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 1018, art.
1748 C. civ., art. 1695 şi urm. C. civ.). d). Înlăturarea efectelor nedemnităţii. Efectele
nedemnităţii de drept sau judiciare „pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act
autentic notarial” (separat), de către cel care lasă moştenirea. Înlăturarea efectelor
nedemnităţii se face numai prin declaraţie expresă. Lipsa acesteia „nu constituie înlăturare a
efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage
nedemnitatea” (art. 961 alin. 1 C. civ.). De precizat că efectele nedemnităţii „nu pot fi
înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau
prin prescripţia executării pedepsei penale” (art. 961 alin. 2 C. civ.).
D. Invocarea nedemnităţii succesorale.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt:
comoştenitorii legali, moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc.
Nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor persoane, pe calea acţiunii oblice,
dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art. 1560 C. civ.).
În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă nedemnul poate
invoca propria sa nedemnitate? Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea
nedemnităţii de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se
doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii. Nedemnitatea
poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moştenirii şi
numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la
moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil. Nedemnitatea poate fi invocată
împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a
intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii,
împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri. Dacă decesul
nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată
împotriva copiilor nedemnului, pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.
Capitolul II. Moştenirea legală
Secţiunea I. Principiile moştenirii legale
§ 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii (la
persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege). Noţiunea de moştenire legală nu se
confundă cu devoluţiunea legală a moştenirii, care reprezintă determinarea persoanelor
chemate în temeiul legii să moştenească patrimoniul persoanei fizice decedate. De regulă,
moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Ea poate
interveni însă, ca excepţie, în cazul în care a fost lăsat testament, dar acesta nu cuprinde
legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui executor testamentar,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc.).
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri)
prin care o parte dintre moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca testamentul să
cuprindă legate în favoarea altor persoane), situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi restul
de moştenitori legali (nedezmoşteniţi), ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă defunctul a dispus prin testament
numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori
rezervatari), situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar
cealaltă după regulile moştenirii legale (art. 955 alin. 2 C. civ.). Pentru ca o persoană să poată
veni la moştenire, trebuie să îndeplinească, în primul rând, condiţiile generale (capacitate şi
vocaţie succesorală).
Pentru a dobândi moştenirea în temeiul legii, trebuie însă ca persoana să
îndeplinească şi următoarele două condiţii speciale:
a) să aibă vocaţie succesorală legală;
b) să nu fie dezmoştenită (exheredată).
Când sunt întrunite condiţiile de mai sus, transmisiunea moştenirii se face în
virtutea legii (fără însă a se înţelege că, în această situaţie, moştenitorii sunt şi obligaţi să
primească moştenirea).
A. Vocaţia succesorală legală.
a). Vocaţia legală generală. Potrivit art. 963 alin. 1 C. civ., moştenirea legală se
cuvine, în general, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului (descendenţii, ascendenţii şi
colateralii acestuia). Rudele defunctului chemate la moştenire în temeiul legii pot fi: din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie (în anumite condiţii).
Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie
cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv (art. 963 alin. 2 C. civ.).
Astfel, au vocaţie succesorală generală (nelimitată în grad), rudele defunctului în
linie dreaptă:
– fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc. (descendenţii) şi
– părinţi, bunici, străbunici etc. (ascendenţii).
Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv.
Aceştia sunt:
– fraţii şi surorile defunctului – rude de gradul doi;
– nepoţii de frate sau soră, precum şi unchii şi mătuşile defunctului - rude de
gradul al III-lea;
– strănepoţii de frate, verii primari, precum şi fraţii sau surorile bunicilor
defunctului – rude de gradul al IV-lea.
Soţul supravieţuitor (fostul soţ al defunctului) este chemat la moştenire împreună
cu rudele acestuia. Rezultă că moştenirea legală este concepută ca o moştenire de familie.
Concubinajul nu creează vocaţie succesorală, pe considerentul că cei care au ales
să trăiască împreună, dar să rămână străini sub aspect juridic, „din respect pentru alegerea lor,
trebuie trataţi ca atare”. În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, succesiunea devine
vacantă, iar patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 963
alin. 3 C. civ.).
Precizăm că existenţa vocaţiei succesorale generale a rudelor defunctului
(chemate la moştenire alături de soţul supravieţuitor) nu înseamnă că ele toate, împreună şi
deodată, vor culege moştenirea lăsată de defunct, deoarece chemarea lor la moştenire este
numai potenţială (vizând o posibilitate de principiu pentru a moşteni patrimoniul persoanei
decedate). Numai vocaţia lor concretă (determinată prin devoluţiunea succesorală legală) va
atrage culegerea efectivă a moştenirii.
b). Reciprocitatea vocaţiei legale generale la moştenire. În virtutea acestei
caracteristici, dacă o persoană are vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de o altă
persoană, atunci şi această persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al
principiului). Vocaţia lor concretă va depinde de ordinea în care a survenit decesul lor sau al
uneia dintre ele. De exemplu, copilul are vocaţie la moştenirea lăsată de părinţii săi, dar şi
aceştia din urmă (părinţii) au vocaţie la moştenirea copiilor lor (în concurs cu ceilalţi
moştenitori, dacă există). Ca excepţie, reciprocitatea vocaţiei succesorale nu vizează comuna
(oraşul sau municipiul) şi nici persoanele juridice, întrucât aceştia nu pot transmite o
moştenire.
De asemenea, reciprocitatea vocaţiei nu este aplicabilă nici în domeniul
moştenirii testamentare (chiar dacă două persoane şi-ar conferi prin testamente separate
vocaţie succesorală reciprocă), întrucât cele două testamente sunt acte juridice unilaterale
independente (iar vocaţia succesorală nu este, în acest caz, interdependentă). Reciprocitatea
vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ. Astfel, dacă o persoană nu are vocaţie la
moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu va avea vocaţie la moştenirea celei
dintâi (de exemplu, ginerele şi socrul).
c). Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). Rudele defunctului cu vocaţie
succesorală (generală) legală nu sunt chemate toate şi în acelaşi timp la moştenire. Regula se
justifică prin aceea că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, „averile succesorale s-ar fărâmiţa în
părţi de o valoare neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei
social-economice”. Pentru evitarea acestei situaţii, legiuitorul a instituit o anumită ordine de
chemare a rudelor defunctului la succesiune (art. 963 alin. 1 C. civ.). Astfel, pentru ca o
persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii (deci să aibă vocaţie succesorală
concretă), nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali cu vocaţie
generală, ci mai trebuie să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană cu vocaţie
generală (dar chemată de lege în rang preferabil).
Legea stabileşte două criterii tehnico-juridice pentru stabilirea ordinii de preferinţă
între rudele defunctului cu vocaţie generală la moştenire: clasa de moştenitori şi gradul de
rudenie.
§ 2. Principiile generale ale devoluţiunii legale
În temeiul legii, sunt chemaţi la moştenire: rudele defunctului, soţul supravieţuitor
şi, în lipsa acestora, comuna (oraşul sau municipiul). Cu ajutorul unor mijloace tehnice (clasa
de moştenitori şi gradul de rudenie), s-au formulat trei principii în baza cărora se determină
persoanele cu vocaţie succesorală concretă.
Operaţiunea juridică prin care se determină persoanele care vor moşteni efectiv
patrimoniul succesoral, precum şi cotele din masa succesorală dobândite, poartă numele de
devoluţiunea legală a moştenirii.
A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori
legali.
Clasa de moştenitori este categoria de rude care, în mod colectiv, exclude de la
moştenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de cea din urmă). Codul civil stabileşte
patru clase de moştenitori legali (art. 964 alin. 1 C. civ.):
– clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din fiii, nepoţii, strănepoţii
etc. ai defunctului (fără limită de grad);
– clasa a II-a (mixtă), clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi a
colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-
lea inclusiv);
– clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii etc. ai defunctului,
fără limită de grad);
– clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi
fraţii/surorile bunicilor defunctului).
Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor.
Astfel:
– rudele din clasa I (chiar şi o singură persoană) înlătură de la moştenire rudele
din clasele subsecvente;
– rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există rude din
clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedemnităţii) sau nu vor (întrucât sunt renunţători)
să vină la moştenire;
– rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există
moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină;
– rudele din clasa a IV-a moştenesc numai în absenţa moştenitorilor din primele
trei clase.
De regulă, o rudă face parte dintr-o singură clasă. Ca excepţie, este posibil ca o
persoană să facă parte şi din două clase. De exemplu, copilul născut din căsătoria încheiată
între nepotul defunctului şi nepotul de frate al defunctului (acesta făcând parte din prima
clasă, ca strănepot al defunctului, dar şi din clasa a II-a, în calitate de strănepot de frate), caz
în care moştenitorul poate opta în favoarea uneia dintre cele două calităţi pe care le are
concomitent. Potrivit art. 964 alin. 2 C. civ., dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului
din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie
rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni. Soţul
supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nici o clasă, dar vine în
concurs cu oricare dintre acestea chemate la succesiune. Deci, soţul supravieţuitor nu înlătură
nici o clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire (indiferent de clasa cu
care vine în concurs).
B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă.
Potrivit art. 964 alin. 3 C. civ., în cadrul aceleiaşi clase, de regulă, rudele de grad
mai apropiat înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad (proximior excludit
remotiorem).
De exemplu, copiii defunctului exclud de la moştenire pe nepoţii, strănepoţii
acestuia, tot aşa, fraţii şi surorile defunctului pe nepoţii şi strănepoţii de frate sau soră etc.
Rezultă că, în cadrul aceleiaşi clase, vocaţia concretă la moştenire depinde de gradul de
rudenie.
Principiul proximităţii gradului de rudenie are două excepţii:
– în cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului (deşi sunt rude de gradul I cu
defunctul) nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului (rude de gradul II), ci vin
împreună la succesiune;
– în cazul reprezentării succesorale.
C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la
moştenire.
Dacă moştenitorii defunctului fac parte din aceeaşi clasă şi au acelaşi grad de
rudenie, ei vor împărţi moştenirea în părţi egale (art. 964 alin. 4 C. civ.). De exemplu, dacă la
moştenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi o jumătate; la fel şi dacă vor fi chemaţi
doi fraţi etc.
De la principiul egalităţii, legea prevede două excepţii:
– împărţeala moştenirii pe tulpini, în cazul venirii la moştenire prin reprezentare
succesorală;
– împărţeala moştenirii pe linii, în cazul în care sunt chemaţi doi sau mai mulţi
colaterali privilegiaţi: fraţi ori surori proveniţi din părinţi diferiţi (adică fraţi buni, fraţi
consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) sau descendenţii fraţilor ori surorilor de categorii
diferite (indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare).
În raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi/surori sau descendenţii lor, pe
de altă parte, nu se aplică principiul egalităţii, părinţii culegând o cotă fixă indiferent de
numărul colateralilor privilegiaţi cu care vin în concurs.
Secţiunea a III-a. Reprezentarea succesorală
§ 1. Definire, natură juridică şi domeniu de aplicare
Prin reprezentarea succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat,
numit reprezentant, urcă în virtutea legii în locul şi gradul ascendentului său numit
reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost
nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965 C. civ.). Prin
efectele pe care le produce, reprezentarea înlătură unele consecinţe injuste ale principiului
proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.
De exemplu, la moartea lui A rămân ca moştenitori fiul său B şi doi nepoţi D şi E
(care sunt copiii unui alt fiu al defunctului – C –, predecedat). În lipsa acestei instituţii, s-ar
aplica principiul proximităţii în gradul de rudenie, urmând ca moştenirea lăsată de A să fie
culeasă numai de fiul său B (care, fiind descendent de gradul I, îi înlătură de la moştenire pe
D şi E, descendenţi de gradul al II-lea). Întrucât legiuitorul a apreciat că astfel de excludere ar
fi nedreaptă, prin derogare de la principiul proximităţii în grad şi al egalităţii între rudele de
acelaşi grad, s-a permis nepoţilor D şi E să urce în locul şi gradul părintelui lor predecedat
(C), venind astfel la moştenire, în concurs cu unchiul lor B.
Ca noutate, Codul civil 2011 dă posibilitatea reprezentării ascendentului decedat,
dar şi a ascendentului nedemn faţă de defunct, decedat sau în viaţă (art. 965 C. civ.). De
menţionat însă că, în caz de reprezentare, moştenirea nu se va împărţi în mod egal între
succesori (pe capete), ci după numărul descendenţilor de gradul I (pe tulpini); în cazul concret
de mai sus, nepoţii defunctului vor primi părţi egale din jumătatea moştenirii cuvenite tatălui
lor.
Deşi Codul civil de la 1864 a calificat instituţia drept „o ficţiune a legii”, literatura
juridică contemporană a apreciat că reprezentarea succesorală este „un beneficiu al legii” de
care se bucură anumite categorii de moştenitori legali. Reprezentarea succesorală este admisă
în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori
(art. 966 alin. 1 C. civ.). De menţionat că reprezentarea constituie o excepţie de la principiile
devoluţiunii legale şi deci dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă,
nici o altă persoană în afara celor expres prevăzute de lege nu poate beneficia de efectele
reprezentării succesorale (de exemplu, părinţii defunctului sau soţul supravieţuitor).
§ 2. Condiţiile reprezentării succesorale
Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori pot beneficia
de reprezentarea succesorală numai dacă sunt îndeplinite două condiţii:
a). Cel reprezentat să fie nedemn sau decedat, la data deschiderii moştenirii.
Potrivit art. 965 C. civ., reprezentarea operează în cazul reprezentatului „nedemn faţă de
defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii”. Celor două situaţii de mai sus le sunt
asimilate alte două cazuri. Astfel, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este
nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit
de el (art. 967 alin. 3 C. civ.). Potrivit art. 967 alin. 1 C. civ., „poate fi reprezentată persoana
lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii
moştenirii”.
Din dispoziţiile discutabile ale textului de mai sus, înţelegem că poate fi
reprezentată atât o persoană decedată, cât şi o persoană în viaţă „lipsită de capacitatea de a
moşteni” (nedemnul, renunţătorul sau dezmoştenitul). Condiţia este îndeplinită şi dacă cel
care este reprezentat a decedat în aceeaşi împrejurare cu cel care lasă moştenirea, deoarece
sunt prezumaţi că au murit în acelaşi moment (art. 957 alin. 2 C. civ.).
În acest context admitem că şi persoana dispărută poate fi reprezentată, deoarece
până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămase definitivă este
prezumată a fi în viaţă (şi poate avea calitatea de nedemn, renunţător sau dezmoştenit).
Precizăm, de asemenea, că reprezentarea nu poate opera per saltum şi omisso medio, astfel că
reprezentantul nu poate să sară peste un ascendent care este în viaţă pentru a ajunge la alt
ascendent pe care să îl reprezinte, ci el trebuie să urce din grad în grad vacant până la gradul
cel mai apropiat de defunct.
b). Reprezentantul să îndeplinească condiţiile generale pentru a moşteni. În
temeiul art. 967 alin. 2 C. civ., deoarece reprezentantul urmează să îl moştenească pe defunct,
el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de a veni la moştenirea legală a acestuia prevăzute
de art. 957 şi urm. C. civ., prezentate în continuare:
– să aibă capacitate succesorală; astfel, reprezentantul trebuie să existe în
momentul deschiderii moştenirii (spre deosebire de reprezentat, el nu poate să fie comorient
sau persoană decedată în acelaşi timp cu defunctul);
– să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct,
fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu nu ar putea culege moştenirea
nici prin reprezentare; astfel, descendenţii din fraţi sau surori pot veni la moştenire prin
reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv (strănepot de frate – gradul al IV-lea). În
cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii săi devin rudă cu adoptatorul său,
dar şi cu rudele acestuia, astfel că pot beneficia de reprezentare ca şi copiii din filiaţia
firească.
În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adoptatul şi descendenţii
săi devin rude numai cu adoptatorul (nu şi cu rudele acestuia), în principiu, adoptatul şi
descendenţii săi nu pot beneficia de reprezentare. Ca excepţie, în situaţia de mai sus,
descendenţii adoptatului pot veni la moştenire prin reprezentare numai dacă adoptatorul a fost
defunctul.
– să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu
fi fost exheredat (în cazul moştenitorilor nerezervatari). De precizat că reprezentantul trebuie
să îndeplinească condiţiile necesare pentru a-l moşteni exclusiv pe defunct (şi nu pe
reprezentat). De exemplu, reprezentantul poate fi nedemn faţă de reprezentat, întrucât
nedemnitatea produce efecte numai în raport cu persoana faţă de care s-a săvârşit fapta (de
asemenea, el poate să renunţe la moştenirea acestuia sau să fie exheredat).
§ 3. Modul în care operează reprezentarea
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, reprezentarea este admisă: în toate
cazurile, la infinit, operând de drept.
Reprezentarea operează „în toate cazurile”. Astfel, în clasa I (a descendenţilor),
nepoţii (rude cu defunctul de gradul al II-lea) vor veni la moştenire prin reprezentare atât în
cazul în care ar exista şi fii ai defunctului (descendenţi de gradul I), cât şi în cazul în care ar
veni la moştenire numai nepoţi ai defunctului.
Tot astfel, în clasa a II-a (a ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi) nepoţii de
frate şi soră (rude cu defunctul, de gradul III) vor veni la moştenire prin reprezentare, atât în
cazul în care ar veni şi fraţii sau surorile defunctului, cât şi în cazul în care la moştenire ar
veni numai nepoţi de frate sau soră. Dacă rudele sunt de grad egal, împărţirea moştenirii se va
face pe tulpini, „cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de grad cel mai
apropiat cu defunctul”, iar nu pe capete, în părţi egale, în raport cu numărul descendenţilor
care vin efectiv la moştenire.
De exemplu, dacă cei doi copii ai defunctului sunt decedaţi la data deschiderii
moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între nepoţii
defunctului nu în părţi egale, ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă
jumătate fiind împărţită între ceilalţi trei nepoţi.
Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit), în sensul că de ea vor beneficia
nu numai descendenţii de gradul al doilea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul I, ci şi
descendenţii de gradul al III-lea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul al II-lea, precum
şi cei de gradul al IV-lea pe cei de gradul al III-lea etc. Ca excepţie, în cazul descendenţilor
din fraţi sau surori, reprezentarea nu poate opera nemărginit, ci numai până la gradul al IV-lea
(întrucât moştenirea în linie colaterală este admisă numai până la gradul al IV-lea).
Reprezentarea operează de drept (pentru ca împărţeala să se facă pe tulpini), voinţa
descendenţilor putând influenţa astfel regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire,
nu şi prin acceptarea ei cu efecte parţiale sau sub condiţie (de exemplu, împărţeala să se facă
în alte cote decât cele stabilite de lege). În consecinţă, regulile reprezentării succesorale nu pot
fi modificate prin voinţa defunctului.
§ 4. Efectele reprezentării succesorale
Ca efect principal al reprezentării succesorale, descendentul – reprezentant urcă
„în drepturile ascendentului său” – reprezentat, culegând moştenirea ce i s-ar fi cuvenit
acestuia, dacă „nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat” (art. 965 C. civ.). Potrivit
noului Cod civil, reprezentarea succesorală produce efecte generale şi particulare.
A. Efectul general.
Conform art. 968 alin. 1 C. civ., „în cazurile în care operează reprezentarea
succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină”. Astfel, reprezentanţii, indiferent de numărul
lor, vor lua partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în
viaţă la deschiderea moştenirii.
De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat
un copil, iar celălalt doi copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci
primul va lua 1/2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare. În consecinţă, în cazul
reprezentării a două sau mai multor persoane decedate sau nedemne, la data deschiderii
moştenirii, reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea pe tulpini (şi nu pe „capete”).
Potrivit art. 968 alin. 2 C. civ., prin tulpină se înţelege:
– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau
este reprezentat la moştenire;
– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege
moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a „produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri
subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi
ramură împărţindu-se între ei în mod egal” (art. 968 alin. 3 C. civ.).
De exemplu, dacă în cazul de mai sus unul dintre nepoţi ar fi decedat şi el la data
deschiderii moştenirii, lăsând doi copii (strănepoţi ai defunctului), aceştia vor veni la
moştenire tot pe tulpini (subtulpini), adică ar primi partea cuvenită ascendentului lor.
Menţionăm că, odată cu drepturile pe care le dobândesc prin reprezentare, moştenitorii
răspund şi de pasivul succesiunii (având, în consecinţă, şi obligaţii în funcţie de vocaţia
succesorală a fiecăruia).
B. Efectul particular al reprezentării succesorale
Potrivit art. 969 alin. 1 C. civ., copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea
moştenirii de la care nedemnul a fost exclus sunt obligaţi să raporteze, la moştenirea lăsată de
nedemn, bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la
moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care
a fost înlăturat nedemnul. De precizat că raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea
nedemnului se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea acestora a depăşit valoarea
pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării
(art. 969 alin. 2 C. civ.). Raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea nedemnului este
supus reglementărilor cuprinse în secţiunea dedicată „raportului donaţiilor” (art. 1146-1154 C.
civ.).
C. Particularităţi ale moştenirii imobilelor prin reprezentare în condiţiile Legii nr.
18/1991 şi Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, dacă proprietarul
terenului reconstituit nu mai este în viaţă, „de prevederile legii beneficiază (…) moştenitorii
acestora”. Potrivit art. 13 alin. 1 din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului
privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a
titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, „stabilirea dreptului de
proprietate (…) pentru cooperatorii decedaţi se face pe numele moştenitorilor”, iar art. 13
alin. 2 lit. a) şi b) prevede că descendenţii copiilor fostului proprietar decedat, precum şi cei
din fraţi şi surori pot veni la moştenire în locul părinţilor lor decedaţi anterior autorului
succesiunii, deci prin reprezentare. Din textul de lege menţionat rezultă că reprezentarea nu
este admisă în cazul în care reprezentantul a decedat „nu anterior, ci ulterior fostului
proprietar al terenului, însă decesul a avut loc înaintea apariţiei Legii nr. 18/1991”.
Reprezentarea se admite însă nu numai în cazul predecesului celui reprezentat, dar şi în cazul
în care reprezentatul este comorient sau decedat în acelaşi timp cu autorul succesiunii. Dacă
însă moartea copilului sau, după caz, a fratelui/surorii fostului proprietar a intervenit ulterior
decesului autorului (nu „anterior”), acesta va moşteni, deoarece a fost în viaţă la data
deschiderii succesiunii (urmând ca, apoi, cota moştenită să fie transmisă propriilor săi
moştenitori). Dispoziţii în materie sunt cuprinse şi în Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv. Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din lege, de
prevederile acesteia beneficiază şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite, reconstituirea
dreptului de proprietate putându-se face, în condiţiile legii civile, atât în nume propriu, cât şi
prin reprezentare sau retransmitere.
Secţiunea a IV-a. Reguli aplicabile claselor de moştenitori legali
Rudele defunctului cu vocaţie legală generală (în linie dreaptă la infinit şi
colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv) sunt organizate pe patru clase de moştenitori
legali distincte, nu numai prin apropierea faţă de defunct, dar şi prin particularităţile lor.
§ 1. Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului)
Prin descendenţi se înţeleg „copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la
nesfârşit”, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii
diferite (art. 975 alin. 1 C. civ.). Copiii defunctului şi urmaşii acestora din afara căsătoriei fac
de asemenea parte din clasa I de moştenitori legali, cu condiţia ca filiaţia să fie stabilită
potrivit legii. Din clasa I mai fac parte şi copiii adoptaţi. Prin adopţie, adoptatul şi
descendenţii săi dobândesc aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie.
După efectele produse, adopţia poate fi: cu efecte depline sau cu efecte restrânse.
Precizăm că distincţia dintre adopţia cu efecte depline şi cea cu efecte restrânse a avut suport
legal numai până la adoptarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 25/1997 şi a Legii nr. 87/1998 (azi
abrogate). Potrivit art. 451 şi urm. C. civ., adopţia este asimilată în totalitate rudeniei fireşti şi
deci, în actuala reglementare, adopţia nu mai poate fi decât cu efecte depline. Adopţia cu
efecte restrânse rămâne însă în actualitate (cel puţin în materia dreptului de moştenire),
întrucât actele juridice încheiate în regimul juridic anterior rămân valabile (tempus regit
actum).
În funcţie de felul adopţiei (cu efecte depline sau restrânse), vor fi diferenţiate şi
drepturile la moştenire.
a) Dacă moştenirea este lăsată de adoptator, adoptatul şi descendenţii săi pot veni
la moştenire, indiferent de felul adopţiei. Dacă cel care lasă moştenirea nu este adoptatorul, ci
o altă rudă a acestuia, adoptatul va avea vocaţie succesorală la moştenirea respectivă numai
dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline (deoarece numai în această situaţie adoptatul
devine rudă atât cu adoptatorul său, cât şi cu rudele acestuia din urmă – art. 451 C. civ.).
b) Dacă persoana care lasă moştenirea a fost o rudă firească a adoptatului, acesta
din urmă:
– nu poate veni la moştenire, dacă adopţia sa a fost încheiată cu efecte depline
(deoarece legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează în acest caz);
– poate veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adoptatul
păstrează legăturile de rudenie cu familia firească, astfel că el şi descendenţii lui vor avea
vocaţie succesorală faţă de ascendenţii lor fireşti. De menţionat că, în toate cazurile, adopţia
este valabilă şi va produce efecte juridice numai dacă a fost făcută în scopul şi cu finalitatea
prevăzută de lege.
A. Dreptul la moştenire al descendenţilor.
Potrivit art. 975 alin. 2 C. civ., „descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din
celelalte clase”. Dacă vin singuri la succesiune, descendenţii au dreptul la întreaga moştenire.
În acest caz, dacă sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii defunctului
sau alţi descendenţi de grade egale), fiecare va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul lor
(pe capete). Dacă descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin
reprezentare, împărţeala se va face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se
numai între ramurile din aceeaşi tulpină (art. 975 alin. 4 C. civ.). În cazul în care la moştenire
vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, descendenţii, indiferent de numărul lor, vor culege
3/4 din moştenire, restul de 1/4 cuvenindu-se soţului supravieţuitor (art. 975 alin. 3 C. civ.).
B. Caracterele juridice ale drepturilor descendenţilor.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că drepturile succesorale ale descendenţilor
au următoarele caractere juridice:
– descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare (art.
965 C. civ.);
– descendenţii sunt moştenitori rezervatari, adică ei beneficiază, în puterea legii,
de o parte din moştenire, denumită rezervă, cu privire la care, sub sancţiunea reducţiunii,
autorul nu poate dispune prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa (art. 1087 C. civ.);
– descendenţii sunt moştenitori sezinari; ei au „stăpânirea de fapt asupra
patrimoniului succesoral”, chiar înainte de eliberarea certificatului de moştenitor şi fără vreo
formalitate; pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral, sezina conferă
moştenitorilor sesizari şi dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a exercita
drepturile şi acţiunile defunctului (art. 1125-1126 C. civ.);
– descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile, adică sunt ţinuţi să readucă la
masa succesorală bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie1 de la cel care lasă
moştenirea (art. 1146 alin. 1 C. civ.).
§ 2. Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi)
Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi „nu îndeplinesc condiţiile
necesare pentru a moşteni” sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele
care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali (art. 976 alin. 1 C. civ.). Clasa a II-a de
moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (ei
se numesc privilegiaţi deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali,
denumiţi ordinari, care fac parte din clase de moştenitori subsecvente). Clasa a II-a este
mixtă, întrucât cuprinde două categorii de rude, ceea ce determină ca studierea problemelor
legate de ascendenţii privilegiaţi să se facă separat de cele privind colateralii privilegiaţi.
A. Ascendenţii privilegiaţi.
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama) din căsătorie, din
afara căsătoriei şi din adopţie. Drepturile succesorale ale părinţilor din căsătorie şi din afara
căsătoriei sunt prevăzute expres de art. 976 şi urm. C. civ.
a). Filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată. Potrivit art. 408 C. civ., filiaţia faţă de
mamă rezultă din faptul naşterii. Ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească. Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de
paternitate. Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească (art. 408 alin. 3 C. civ.). Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că
pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii (art.
426 alin. 1 C. civ.). În doctrină s-a apreciat că, dacă stabilirea filiaţiei (prin recunoaştere) din
afara căsătoriei s-a făcut în scopul exclusiv (şi dovedit) de a crea tatălui din afara căsătoriei
vocaţie succesorală la moştenirea copilului, recunoaşterea este lovită de nulitate.
b). Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În cazul adopţiei cu
efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea
copilului adoptat, întrucât raporturile de rudenie dintre ei încetează. În cazul în care unul
dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre
copil şi părintele său firesc (care este soţul adoptatorului cu efecte depline) se menţin şi, în
consecinţă, acesta din urmă păstrează vocaţia succesorală la moştenirea copilului. Dacă însă
adopţia este cu efecte restrânse, vocaţia succesorală a ambilor părinţi fireşti se menţine,
indiferent dacă adoptatorul este sau nu soţul unuia dintre părinţii fireşti.
c). Vocaţia succesorală a adoptatorului. În cazul adopţiei cu efecte depline,
situaţie în care adoptatul devine rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia, vocaţia succesorală a
celui din urmă nu este pusă la îndoială3. În ceea ce priveşte adopţia cu efecte restrânse, s-ar
putea pune întrebarea: are adoptatorul vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat (pe
motiv că raporturile adoptatului cu familia firească nu încetează, iar adopţia consimţită de
adoptator se face exclusiv în interesul celui adoptat, şi nu invers)? Apreciem că adoptatorul
are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse,
deoarece în privinţa raporturilor de rudenie dintre adoptator şi adoptat nu există deosebire
între felurile adopţiei.
d). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi. Din
dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:
– ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin
reprezentare;
– ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari;
– ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari.
e). Împărţeala moştenirii între ascendenţii privilegiaţi (şi între aceştia şi colateralii
privilegiaţi). Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi diferă după cum
ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire sau în concurs cu colateralii privilegiaţi. Dacă
la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (tatăl şi mama
acestuia), moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal, în funcţie de numărul acestora (art.
980 C. civ.). Precizăm că, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorul vine la moştenire
alături de părinţii fireşti (care sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii). Deci moştenirea se
va împărţi în două, trei sau patru părţi.
Potrivit art. 978 C. civ., dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs
cu colateralii privilegiaţi, întinderea drepturilor ascendenţilor se stabileşte astfel:
– când există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4
revenind colateralilor privilegiaţi;
– când trăiesc ambii părinţi, vor culege 1/2 din moştenire (câte 1/4 fiecare),
cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi (art. 978 lit. a C. civ.);
– când la moştenire vin părinţii fireşti alături de adoptator (în cazul adopţiei cu
efecte restrânse), ei împreună vor culege tot 1/2 din moştenire, pe care o vor împărţi în mod
egal, iar restul de 1/2 va fi culeasă de colateralii privilegiaţi.
Dacă alături de clasa a II-a de moştenitori este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de 1/3 sau 1/2 (după caz).
B. Colateralii privilegiaţi.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora
până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate/soră). Fraţii şi surorile
defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii
diferite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. De precizat că, în cazul
adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu devin rudă cu rudele
adoptatorului şi, prin urmare, nici cu descendenţii săi. De exemplu, dacă soţii au doi copii şi
adoptă cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu devine frate cu copiii din
filiaţia firească, astfel că, în cazul în care unul dintre copiii fireşti moare, moştenirea va fi
culeasă numai de fratele său din filiaţia firească1. Dacă adoptatul ar muri mai întâi, niciunul
dintre copiii din filiaţia firească a adoptatorilor nu va avea vocaţie în calitate de frate/soră la
moştenirea adoptatului.
a). Împărţeala moştenirii între colateralii privilegiaţi. În acest caz, situaţia este
diferită după cum rudele colaterale din clasa a II-a vin la moştenire „singure” sau în concurs
cu ascendenţii privilegiaţi. Astfel:
– când vin singuri, colateralii privilegiaţi culeg întreaga moştenire;
– dacă vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi vor primi
3/4 din moştenire în concurs cu un singur părinte sau 1/2 în concurs cu doi (sau mai mulţi)
părinţi ai defunctului;
– când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota-parte cuvenită
acestuia va fi defalcată mai întâi.
Moştenirea ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte „în mod egal” între
fraţii şi surorile defunctului („pe capete” – art. 981 alin. 1 C. civ.). Asemănător se împarte
moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori, când vin la moştenire în nume propriu.
Dacă însă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de
grad egal, împărţeala se face pe tulpini şi subtulpini (art. 981 alin. 2 C. civ.).
b). Împărţeala pe linii. În cazul în care „colateralii privilegiaţi sunt rude cu
defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se
împarte, în mod egal, între linia maternă şi cea paternă” (art. 981 alin. 3 C. civ.). Din
dispoziţiile de mai sus, rezultă că în cazul în care fraţii şi surorile defunctului nu sunt din
aceiaşi părinţi (ci din părinţi diferiţi), împărţeala moştenirii se face pe linii, cotele fraţilor şi
surorilor fiind diferite. Împărţeala pe linii constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia,
în cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în părţi egale.
Precizăm că, atunci când fraţii şi surorile defunctului sunt din părinţi diferiţi, ei se
împart în trei categorii:
– fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi după mamă, indiferent
dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută de
ambii soţi;
– fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai după tată,
indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline făcută numai de tată;
– fraţi uterini, adică fraţi cu defunctul numai după mamă, indiferent dacă provin
din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline (făcută numai de
mamă).
Ca regulă, atunci când la moştenire vin fraţi sau surori ce fac parte dintr-o singură
categorie (sau din aceeaşi căsătorie), drepturile lor succesorale vor fi egale. Dacă la
moştenirea defunctului vin fraţi din căsătorii diferite, moştenirea se va împărţi pe linii şi, drept
consecinţă, fraţii buni vor lua o parte mai mare decât fraţii consangvini sau uterini (art. 981
alin. 4 C. civ.).
Potrivit art. 981 C. civ., împărţeala pe linii se face în felul următor: moştenirea
lăsată de fratele decedat se împarte în două linii, linia paternă şi linia maternă. Fraţii buni vin
la moştenire în ambele linii, cei consangvini numai în linia paternă, iar cei uterini numai în
linia maternă. De precizat că art. 981 alin. 3 C. civ. vizează, atât ipoteza în care colateralii
privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, dar şi pe aceea când moştenirea se
împarte numai între colaterali privilegiaţi (şi aceştia sunt „pe linii colaterale diferite”). Regula
împărţelii pe linii se aplică şi în situaţia în care descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire
prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept succesoral propriu2. c). Caracterele juridice
ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:
– colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu; în schimb,
descendenţii lor pot veni la moştenire şi prin reprezentare;
– colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;
– colateralii privilegiaţi nu sunt sezinari; – colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi
la raportul donaţiilor.
§ 3. Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari)
În situaţia în care defunctul nu are moştenitori din primele două clase sau cei
existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii sau din cauza exheredării) sau nu vor să vină la
moştenire (renunţând la ea), legea cheamă la moştenire ascendenţii ordinari, adică „rudele în
linie dreaptă ascendentă ale defunctului” de gradul doi, trei ş.a. (alţii decât părinţii – art. 982
alin. 1 C. civ.).
Ascendenţii ordinari sunt bunicii, străbunicii etc. (fără limită în grad). Ascendenţii
ordinari pot fi din căsătorie sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat
al adopţiei. Dacă însă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii
ordinari se vor recruta dintre rudele sale fireşti.
a). Împărţeala moştenirii între ascendenţii ordinari. Potrivit art. 982 alin. 3 C. civ.,
bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (în baza
principiului proximităţii gradului de rudenie), astfel că bunicii (rude de gradul al II-lea)
înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul al III-lea) etc. Între ascendenţii ordinari
de grad egal chemaţi la moştenire se aplică principiul egalităţii (art. 982 alin. 5 C. civ.). Dacă,
alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului
cota ce i se cuvine acestuia este de 3/4 din moştenire (iar ascendenţilor ordinari le revine 1/4
din moştenire – art. 972 alin. 1 lit. d C. civ.).
b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:
– ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare);
– ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
– ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari (fiind rude în linie directă).
§ 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari)
Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii sau surorile
bunicilor defunctului (unchiul mare). Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase
sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la moştenire pe
colateralii ordinari, adică „rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv”
care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora (art. 983 alin. 1 C. civ.).
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei
cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei.
a). Împărţeala moştenirii între colateralii ordinari. Potrivit art. 983 alin. 3 C. civ.,
colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie, astfel: unchii şi
mătuşile (rude de gradul al III-lea) înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele sau sora
bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea). Între colateralii ordinari de grad egal chemaţi
la moştenire se aplică principiul egalităţii (art. 983 alin. 5 C. civ.). Astfel, dacă nu există unchi
sau mătuşi, verii primari şi unchiul mare împart moştenirea în mod egal. Dacă la moştenire,
alături de colateralii ordinari, este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota ce i se
cuvine acestuia este de 3/4 din moştenire (iar restul de 1/4 se împarte între colateralii ordinari,
potrivit celor două principii arătate mai sus).
b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari.
Din dispoziţiile legale rezultă următoarele caractere juridice:
– colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare);
– colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
– colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
– colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
După adoptarea Codului civil de la 1864, reglementarea drepturilor succesorale ale
soţului supravieţuitor a suferit importante modificări dictate, în principal, de cele două
conflagraţii mondiale. Organizată exclusiv, pe principiul rudeniei, succesiunea în concepţia
Codului civil de la 1964 recunoştea drepturi minime soţului supravieţuitor care dobândea
moştenirea numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea. În această situaţie, soţul
supravieţuitor putea culege averea soţului defunct numai înaintea statului. Ulterior, prin
adoptarea Legii din 28 iunie 1921 (legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni), soţul
supravieţuitor venea, de regulă, la moştenire, după ultima rudă colaterală de gradul al
patrulea. În mod excepţional, văduva săracă avea dreptul la 1/3 din moştenire în uzufruct,
dacă venea în concurs cu un descendent; la o parte de copil în uzufruct, dacă venea în concurs
cu mai mulţi descendenţi; la 1/4 din moştenire în plină proprietate, în toate cazurile celelalte2.
Recunoaşterea deplină a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor s-a făcut odată cu
adoptarea Legii nr. 319/1944 (care a abrogat dispoziţiile în materie, ale Codului civil 1864).
Deşi soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul, având în vedere afecţiunea reciprocă
dintre aceştia, legiuitorul de la 1944 a adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei succesorale
acestuia, recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de
moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală, şi anumite drepturi succesorale
accesorii. Pe fond, art. 970-974 C. civ. 2011 au preluat aproape integral dispoziţiile Legii nr.
319/1944 (mult contestată). Noul cod civil (art. 970-974) recunoaşte soţului supravieţuitor trei
categorii de drepturi: – un drept de moştenire în concurs cu clasele de moştenitori legali sau
în lipsa rudelor din cele patru clase; – un drept de moştenire special cuprinzând „mobilierul şi
obiectele de uz casnic” precum şi, – un drept temporar de abitaţie asupra locuinţei.
Condiţiile speciale cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească
condiţiile generale cerute de lege pentru a moşteni (capacitate succesorală, să nu fie nedemn
etc.), dar şi o condiţie specială, şi anume să aibă calitatea de soţ la
data deschiderii moştenirii (art. 970 C. civ.).
Calitatea de soţ şi vocaţia sa la moştenire.
Condiţia specială este îndeplinită dacă soţul supravieţuitor a avut această calitate
numai la data deschiderii succesiunii, neavând relevanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea
materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă au avut copii sau nu ori dacă erau despărţiţi
sau nu în fapt. În schimb, concubinajul a două persoane de sex diferit, oricât de durabil ar fi
fost, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului supravieţuitor. Deoarece calitatea de
soţ dobândită prin căsătorie se poate pierde ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca
urmare a desfiinţării căsătoriei prin nulitate sau anulare, se impun unele precizări.
a) În cazul în care căsătoria era desfăcută prin divorţ la data deschiderii moştenirii,
fostul soţ al decedatului nu mai are vocaţie succesorală (întrucât a pierdut calitatea de soţ).
Potrivit art. 382 alin. 1 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea judecătorească
a rămas definitivă. În consecinţă, dacă decesul celui care lasă moştenirea a intervenit după
pronunţarea hotărârii judecătoreşti de divorţ, dar înainte de a deveni irevocabilă, calitatea de
soţ există şi, deci, soţul supravieţuitor îl va putea moşteni pe soţul decedat.
b) În cazul în care, anterior deschiderii moştenirii, prin hotărâre judecătorească se
constatase nulitatea ori se pronunţase anularea căsătoriei, problema unor drepturi succesorale
nu se mai pune, deoarece calitatea de soţ nu mai există. În caz de nulitate (absolută sau
relativă), căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, chiar dacă hotărârea judecătorească prin
care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre
soţi.
În mod excepţional, dacă soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, declarată nulă sau anulată, el păstrează, până la data când hotărârea instanţei
judecătoreşti devine definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă (art. 304 C. civ.,
care consacră instituţia căsătoriei putative). Prin urmare, în această situaţie, nepierzând
calitatea de soţ pe care o avea la data deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor va veni la
moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă nu a fost de bună-credinţă, soţul supravieţuitor
nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efect retroactiv. Evident, dacă moartea unuia dintre
soţi intervine după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei,
niciunul dintre soţi (fie şi de bună-credinţă) nu va putea moşteni, întrucât nu are calitatea de
soţ.
În literatura de specialitate s-a pus problema capacităţii succesorale a soţului
supravieţuitor în cazul în care aceştia (soţii) sunt fie comorienţi, fie codecedaţi, întrebările
fiind: soţii se vor moşteni reciproc?; care îl va moşteni pe celălalt? Răspunsul nu poate fi
decât acela că, şi în această situaţie, se va aplica regula consacrată în materie, potrivit căreia
soţii nu vor avea capacitate succesorală (deci nu se vor putea moşteni unul pe celălalt). În
consecinţă, ei vor lăsa două succesiuni distincte, ce vor fi culese de moştenitorii lor legali ori
testamentari.
Comunitatea de bunuri a soţilor şi soţului supravieţuitor.
Prima problemă care se pune la moartea unuia dintre soţi este determinarea masei
succesorale (adică a drepturilor şi obligaţiilor care o compun). În afara bunurilor proprii care
au aparţinut soţului defunct, există şi bunurile comune ale soţilor, deţinute în codevălmăşie
(art. 339 C. civ.). Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează,
trebuie să se determine partea cuvenită soţului defunct din această comunitate, care, împreună
cu celelalte bunuri, vor forma masa succesorală. Împărţeala comunităţii se face potrivit
dispoziţiilor Codului civil prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (bunurile comune se împart
între soţi potrivit învoielii acestora, iar dacă nu se înţeleg va hotărî instanţa judecătorească).
Drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori
legali
a). Cota succesorală la care are dreptul soţul supravieţuitor. Soţul supravieţuitor nu
face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar vine în concurs cu oricare clasă chemată
la moştenire. El nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului
(indiferent de clasa din care fac parte).
Soţul supravieţuitor are dreptul la o parte din moştenire a cărei întindere variază în
funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs:
– în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), indiferent de
numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;
– în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la
moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a II-a), de asemenea indiferent de
numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;
– dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau
numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din
moştenire;
– în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a
IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele cazuri, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din
moştenire.
În doctrină, s-a apreciat şi în sensul că partea ce se cuvine soţului supravieţuitor
duce la micşorarea părţilor ce se cuvin celorlalţi moştenitori legali. Cu alte cuvinte, partea
soţului supravieţuitor s-ar imputa asupra părţilor moştenitorilor cu care acesta vine în concurs.
În cazul în care nu există moştenitori legali ori aceştia există, dar sunt nedemni sau
renunţători, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire a soţului decedat. b). Probleme
speciale. În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu diferite clase de
moştenitori legali se pun două probleme speciale. În primul rând, ipoteza existenţei a două sau
mai multor persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori
(bigamie, poligamie). În situaţia de mai sus, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-
parte din această moştenire, prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu
diferitele clase de moştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă
şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă (art. 972 alin. 3 C.
civ.).
În al doilea rând, ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase
(subclase) de moştenitori legali. Această problemă se pune numai în caz de exheredare a unor
moştenitori legali rezervatari. De exemplu, dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei
culeg totuşi rezerva în calitate de moştenitori legali rezervatari. Rezultă că, în această situaţie,
dacă există moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor va primi
numai 1/3 din moştenire (deşi ascendenţii privilegiaţi au fost exheredaţi şi, conform regulilor
generale, ar fi trebuit să primească 1/2). În mod deosebit se pune problema dacă nu există
colaterali privilegiaţi şi în lipsa lor şi a părinţilor exheredaţi din cotitatea disponibilă, soţul
supravieţuitor concurează cu moştenitorii din clasa a III-a sau a IV-a sau, în caz de
exheredare a moştenitorilor din prima clasă şi care culeg totuşi rezerva, soţul supravieţuitor
concurează şi cu moştenitorii din clasa următoare chemată la moştenire (de exemplu, părinţii
defunctului).
În speţa de mai sus, doctrina majoritară şi practica judiciară au apreciat că soluţia
stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor în raport cu moştenitorii din clasa cea mai
apropiată cu care concurează este preferabilă mediei aritmetice.
Soluţia de mai sus a fost preluată şi de art. 972 alin. 2 C. civ., potrivit căruia: „cota
soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase diferite se
stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele”.
c). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Din
dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:
– soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu, nu şi prin reprezentare;
– soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
– soţul supravieţuitor este obligat, atunci când vine în concurs cu descendenţii, să
raporteze la masa succesorală donaţiile primite de la soţul decedat;
– soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar, în consecinţă, el trebuie să ceară
punerea în posesie.
Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic
Pe lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu diferitele clase de
moştenitori legali, soţul supravieţuitor mai are dreptul să primească din moştenire „mobilierul
şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor” (art. 974 C. civ.). De
menţionat că soţul supravieţuitor beneficiază de acest drept numai dacă vine în concurs cu alţi
moştenitori decât descendenţii defunctului. Rezultă că, atunci când soţul supravieţuitor vine în
concurs cu descendenţii defunctului, mobilierul şi obiectele de uz casnic vor intra în masa
succesorală. În acest caz, soţul supravieţuitor ar putea primi aceste bunuri, dar nu în temeiul
dreptului său special prevăzut de art. 974 C. civ., ci numai, în cadrul cotei succesorale la care
are dreptul.
a). Mobilierul şi obiectele de uz casnic – definire. Prin mobile şi obiecte aparţinând
gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor şi obiectele
care, prin natura şi afectaţiunea lor, sunt destinate să servească în cadrul gospodăriei casnice
şi sunt folosite în comun, corespunzător nivelului obişnuit de trai al soţilor. Intră în această
categorie de bunuri: mobilierul, televizorul, obiectele de menaj, aragazul, frigiderul,
aspiratorul etc. Pot face parte din această categorie şi bunurile mobile necorporale (de
exemplu, creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acestor bunuri). Nu intră în această
categorie:
– bunurile care nu sunt folosite în gospodăria casnică propriu-zisă: autoturismul,
pianul, bunurile cu care se exercită profesiunea unuia dintre soţi etc.;
– bunurile care, deşi potrivit naturii lor ar putea fi folosite în gospodăria casnică,
totuşi, nu li s-a dat această afectaţiune, fiind procurate în alt scop (de exemplu, bunuri
dobândite pentru a face o investiţie);
– bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, precum animale de muncă, unelte
specifice gospodăriei ţărăneşti etc.
Bunurile proprii (din categoria bunurilor aparţinând gospodăriei casnice) ale soţului
decedat fac obiectul acestui drept special de moştenire numai dacă au fost aduse în gospodăria
comună şi au fost folosite de soţi.
b). Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să culeagă aceste bunuri, trebuie
să fie îndeplinite două condiţii speciale:
– soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului
(clasa I de moştenitori legali), deci trebuie să vină la moştenire numai în concurs cu
ascendenţii şi rudele colaterale ale defunctului (moştenitori legali din clasele a II-a, a III-a şi a
IV-a);
– soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi inter
vivos (donaţii) sau mortis causa (legate făcute prin testament); astfel, este posibil ca defunctul
să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terţe
persoane ori în favoarea tuturor moştenitorilor săi; în aceste situaţii, bunurile în cauză nu mai
pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor în virtutea dreptului său special. De
menţionat că actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind
rezervatar în privinţa acestor bunuri (el fiind rezervatar numai în privinţa dreptului de
moştenire ordinar).
În consecinţă, dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din mobile şi
bunurile aparţinând gospodăriei casnice, soţul supravieţuitor va fi lipsit de această categorie
de bunuri. În cazul căsătoriei putative (din cauză de bigamie), stabilirea drepturilor soţilor
supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice se face în funcţie
de afectaţiunea lor concretă în gospodăria casnică. Astfel, soţul supravieţuitor din căsătoria
valabilă cu defunctul va culege bunurile pe care le-a folosit în cadrul gospodăriei comune cu
defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă (dar putativă) va culege
şi el pe cele din gospodăria comună cu defunctul.
c). Natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor. În acest domeniu au
fost reţinute două teorii. În doctrină şi practica judecătorească s-a apreciat, multă vreme, că
soţul supravieţuitor culege mobilierul şi obiectele de uz casnic în virtutea unui legat prezumat.
În sensul de mai sus, se considera că legea prezumă dorinţa defunctului de a lăsa soţului
supravieţuitor aceste bunuri, peste partea sa succesorală, cu menirea de a-i asigura aceleaşi
condiţii de viaţă ca în timpul convieţuirii1. În consecinţă, soţul supravieţuitor care vine în
concurs cu moştenitori nerezervatari (ascendenţii ordinari şi colateralii defunctului) are
dreptul la toate bunurile ce fac obiectul dreptului special, chiar dacă el ar alcătui întreaga
moştenire.
Într-o altă concepţie, însuşită în special de practica judecătorească, s-a avut în vedere
că „în sistemul nostru succesoral este reglementată numai succesiunea legală şi cea
testamentară, nu şi o a treia formă de devoluţiune succesorală, aceea a legatului prezumat”.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că dreptul special al soţului supravieţuitor este tot un drept de
moştenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege (având o destinaţie specială)3. Pe cale
de consecinţă, mobilierul şi obiectele de uz casnic se cuvin soţului supravieţuitor peste cota sa
succesorală. Astfel, în concepţia dreptului special de moştenire legală, soţul supravieţuitor
culege aceste bunuri în totalitate, chiar dacă ar fi singurele lăsate de soţul decedat.
Comparând cele două opinii privind natura juridică a dreptului special al soţului
supravieţuitor, constatăm că opinia promovată de practica judecătorească corespunde mai bine
nevoilor practice şi este mai riguros argumentată. Precizăm că, prin dispoziţiile art. 974, noul
Cod civil a consfinţit susţinerea practicii judecătoreşti, în sensul că dreptul special al soţului
supravieţuitor este reglementat ca un drept de moştenire legală, asupra mobilierului şi a
obiectelor de uz casnic (care au fost afectate folosinţei comune a soţilor).
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
În timpul convieţuirii, soţul care locuieşte în locuinţa proprietate exclusivă a celuilalt
se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia. După moartea unuia dintre soţi, soţul
supravieţuitor „care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit
până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii” (art.
973 alin. 1 C. civ.). Dreptul de abitaţie este un drept real care are ca obiect o casă de locuit şi
care permite titularului său să posede şi să folosească locuinţa respectivă, proprietatea altei
persoane, în scopul satisfacerii nevoilor de locuit. De menţionat că dreptul de abitaţie al
soţului supravieţuitor operează indiferent de moştenitorii cu care acesta vine în concurs la
moştenire. a). Condiţiile dreptului de abitaţie. Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
– să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează
obiectul dreptului de abitaţie;
– să nu aibă altă locuinţă proprie;
– să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în cazul în
care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu
poate avea, în plus, şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate (neminem res sua
servit);
– locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa
succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat exclusiv sau în proprietate comună cu alte
persoane.
Dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alte persoane (este
comoştenitor), dreptul de abitaţie îi va permite să o folosească potrivit necesităţilor şi nu în
raport cu cota-parte dobândită din moştenire. De precizat însă că, oricare dintre moştenitori
poate cere: fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime
soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului
supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare (art. 973 alin. 3 C. civ.).
Caractere juridice.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor are următoarele caractere:
– este un drept real (ce are ca obiect casa de locuit);
– este un drept temporar care durează până la ieşirea din indiviziune (dar cel puţin un
an de la deschiderea moştenirii) sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor;
– este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând fi cedat sau grevat
în favoarea altei persoane;
– este un drept cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept,
soţul supravieţuitor nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care este proprietarul
locuinţei.
Încetarea dreptului de abitaţie.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor „se stinge prin partaj” sau „chiar înainte
de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire” a acestuia (art. 973 alin. 4 C. civ.).
Dacă soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa şi după încetarea dreptului de
abitaţie (dacă locuinţa nu a căzut în lotul său prin împărţeală sau dacă nu s-a făcut împărţeala,
dar s-a recăsătorit), acesta va fi obligat la plata chiriei dacă foloseşte mai mult decât cota sa
parte din dreptul de proprietate asupra locuinţei. În cazul în care soţul supravieţuitor nu a
obţinut o parte din locuinţă după împărţeală (aceasta fiind dobândită exclusiv de
comoştenitori), el va putea fi evacuat în condiţiile contractului de închiriere a locuinţei.
Potrivit art. 973 alin. 5 C. civ., toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin
prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii
(care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu).
Moştenirea vacantă
Noţiunea de moştenire vacantă
Potrivit art. 1135 alin. 1 C. civ., „Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari,
moştenirea este vacantă”. Datorită textului de lege mult controversat, în literatura juridică s-au
dat alte formulări, conform cărora, „în lipsă de rude în grad succesibil şi soţ supravieţuitor şi
întrucât nu există legatari, bunurile moştenirii trec în proprietatea statului” (ficus post omnes)
sau, „nefiind moştenitori legali sau universali, moştenirea este vacantă”.
Formularea de mai sus nu a fost considerată, de principiu, „pe deplin satisfăcătoare”,
întrucât nu a reuşit să acopere toate ipotezele în care se naşte dreptul statului asupra
moştenirii. Într-o ultimă interpretare mai cuprinzătoare, s-a apreciat că patrimoniul succesoral
trece în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului – în total sau în parte – în
cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie – chiar dacă aceştia
există – vocaţia lor succesorală concretă nu se extinde asupra întregii mase succesorale”.
De precizat că moştenirile vacante aflate pe teritoriul României „revin comunei,
oraşului sau municipiului”, iar cele aflate în străinătate „se cuvin statului român” (art. 553
alin. 3, art. 1138, art. 2636 alin. 2 C. civ.). Elementul de noutate al ultimei formulări, preluat
şi de art. 1135 din noul Cod civil, îl constituie faptul că lipsa de moştenitori poate fi nu numai
o lipsă totală, dar şi una parţială2. Astfel, dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a
moştenirii, şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al
testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă (art. 1135
alin. 2 C. civ.).
În concluzie, după data deschiderii lor, moştenirile vacante:
– deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român;
– deschise după intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi culese de comuna, oraşul
sau municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii sau de
statul român dacă se aflau în străinătate (art. 553 alin. 3 C. civ.).
Natura juridică
În literatura de specialitate, problema naturii juridice a dreptului comunei, oraşului
sau municipiului, de a dobândi moştenirea vacantă rămâne controversată, inclusiv după
adoptarea noului Cod civil.
Fundamentul vocaţiei succesorale a statului.
Două opinii sunt cele mai disputate.
a) Într-o opinie, cunoscută ca teoria desherenţei, statul, prin instituţiile sale, culege
bunurile moştenirii vacante (ut singuli) în temeiul dreptului de suveranitate (iure imperii),
după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său. În favoarea tezei suveranităţii s-
au adus următoarele argumente:
– art. 1138 C. civ. prevede că moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după
caz, municipiului în a cărui „rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi
intră în domeniul lor privat” (s.n.);
– art. 553 alin. 2 asimilează moştenirilor vacante şi imobilele cu privire la care s-a
renunţat la dreptul de proprietate;
– lipsa dreptului de opţiune succesorală a dobânditorilor;
– dispoziţiile noului Cod civil, de reglementare a moştenirii vacante, nu sunt cuprinse
în secţiunea privind moştenirea legală.
b) Într-o altă opinie, cunoscută ca teoria dreptului de moştenire, statul dobândeşte
moştenirea vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis).
Argumentele în sprijinul acestei teorii îşi au izvorul mai ales în teorie şi mai puţin, în
dispoziţiile noului Cod civil. Din dispoziţiile art. 1138 şi urm C. civ., rezultă că obiectul
transmisiunii este întotdeauna „moştenirea”, şi nu un patrimoniu rămas fără stăpân
(abandonat).
Deşi, potrivit art. 1137 alin. 2 C. civ., nu eliberează certificat de vacanţă succesorală,
ci numai „constată că moştenirea este vacantă”, procedura îndeplinită de notar este
asemănătoare. De subliniat că obiectul transmisiunii este un patrimoniu (specific
transmisiunilor succesorale), fapt pentru care, comuna, oraşul sau municipiul suportă pasivul
moştenirii vacante „numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral” (asemenea
moştenitorilor legali – art. 1139 alin. 2 C. civ.).
Mai precizăm că, anterior adoptării noului Cod civil, soluţia potrivit căreia statul
dobândeşte succesiunea vacantă în calitate de moştenitor a fost susţinută fără rezerve de
practica judecătorească. Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în mod expres în sensul că, „în
cazul succesiunii vacante, statul are calitatea de moştenitor”. Deoarece dobândirea moştenirii
vacante nu se face cu titlu particular (caracteristic bunurilor abandonate sau părăsite), „ci cu
caracter universal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui patri- moniu cuprinzând nu
numai activul, dar şi pasivul”, apreciem că municipiul, oraşul sau comuna dobândeşte
patrimoniul succesoral în calitate de moştenitor legal (special).
B. Importanţa determinării naturii juridice. Conflictul de legi.
Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante prezintă
importanţă teoretică, dar şi un deosebit interes practic dacă, în cadrul devoluţiunii succesorale,
intervine un element de extraneitate. Astfel, dacă un cetăţean român decedează fără a avea
moştenitori şi lasă moştenirea în străinătate sau un cetăţean străin (cu reşedinţa în România)
decedează fără moştenitori şi lasă moştenirea pe teritoriul ţării noastre, moştenirea vacantă va
fi culeasă:
– de statul al cărui cetăţean a fost defunctul, dacă se acceptă teoria statului
moştenitor, sau – de statul pe teritoriul căruia se află bunurile, dacă se adoptă teoria
desherenţei. În doctrină s-a apreciat că este preferabilă teza statului moştenitor, deoarece
interesul pozitiv al statului de a putea moşteni bunurile vacante lăsate de cetăţenii săi în
străinătate este mai mare decât cel negativ, pentru ca alt stat să nu poată moşteni bunurile
„aflătoare pe teritoriul ţării noastre lăsate de cetăţenii străini decedaţi fără moştenitori”.
Precizăm că din dispoziţiile noului Cod civil nu rezultă expres care dintre cele două concepţii,
de mai sus, a fost adoptată. Potrivit dispoziţiilor art. 2636 alin. 2 C. civ., atunci când
„succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul naţional sunt
preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii române” (s.n.). În ceea ce priveşte
moştenirile vacante aflate în străinătate, potrivit art. 553 alin. 3 C. civ., ele „se cuvin statului
român”. În cazul conflictului de legi, moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită (art. 2633 C. civ.). O persoană poate să
aleagă însă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are
(art. 2634 alin. 1 C. civ.).
Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte
forma, condiţiile unei dispoziţii pentru cauză de moarte. Potrivit art. 2636 alin. 1 C. civ.,
legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: momentul şi locul deschiderii moştenirii;
persoanele cu vocaţie de a moşteni; calităţile cerute pentru a moşteni; exercitarea posesiei
asupra bunurilor rămase de la defunct; condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; întinderea
obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; condiţiile de fond ale testamentului,
modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a
dispune sau de a primi prin testament; partajul succesoral.
Procedura atribuirii moştenirii vacante
Potrivit art. 1136 alin. 1 C. civ., atât timp cât moştenirea nu a fost acceptată sau dacă
succesibilul nu este cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special
al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drepturile şi
îndatoririle necesare pentru administrarea şi conservarea bunurilor. Atunci când există indicii
că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi
organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul (art. 1136 alin. 3 C. civ.).
Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun
succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii,
printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din
patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să
se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare (art. 1137 alin. 1 C.
civ.). Când niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, „notarul va constata
că moştenirea este vacantă” (art. 1137 alin. 2 C. civ.).
Actul de constatare a vacanţei succesorale (ori hotărârea judecătorească, dacă este
cazul) nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data
morţii celui care lasă moştenirea (în dreptul nostru neexistând o dispoziţie specială contrară),
deci moştenirea se dobândeşte de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale (art. 1139 alin.
1 C. civ.). După eliberarea actului de vacanţă a moştenirii, notarul nu mai poate elibera un alt
act sau un certificat de moştenitor. Dacă, după ce s-a constatat vacanţa moştenirii, există
moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau,
după caz, municipiului (art. 1140 C. civ.). Dacă statul a fost gratificat prin testament
(moştenirea nefiind vacantă), urmează să îi fie eliberat certificat de moştenitor.
Moştenirile vacante (aflate pe teritoriul naţional) revin comunei, oraşului sau, după
caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi
intră în domeniul lor privat (art. 1138 C. civ.). Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră
în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la
moştenire ori dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Răspunderea comunei (oraşului sau
municipiului) pentru pasivul moştenirii se face numai în limita activului. Comuna dobândeşte
moştenirea vacantă ca pe o universalitate, cuprinzând elemente active şi pasive. În toate
cazurile însă, ea suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din
patrimoniul succesoral (art. 1139 alin. 2 C. civ.). Precizăm că noul Cod civil a adoptat soluţia,
larg îmbrăţişată anterior, atât în teorie, cât şi de practica judecătorească, fiind justificată prin
aceea că ar fi inadmisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane
fizice1. Precizăm că statul nu are un drept de opţiune succesorală asupra moştenirii vacante2.
Astfel, comuna (oraşul sau municipiul) nu ar putea renunţa la moştenirea vacantă, întrucât, în
baza art. 1138 C. civ., bunurile succesorale le-ar reveni tot lor.
Moştenirea testamentară
Secţiunea I. Testamentul
§ 1. Definire, caractere, cuprins
A. Noţiunea testamentului.
Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral se transmite prin moştenire
legală, dacă defunctul „nu a dispus altfel prin testament”. Legea permite persoanelor fizice ca
printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte. Dreptul persoanelor
de a dispune prin testament nu este nelimitat, legea stabilind anumite limite în care persoana
care face testamentul (testatorul) poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În
interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.
Potrivit art. 1034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin
care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul
când nu va mai fi în viaţă”. La definiţia dată de Codul civil 2011 adăugăm că dispoziţia
testatorului priveşte, în primul rând, patrimoniul lăsat la încetarea din viaţă (drepturi şi
obligaţii), dar şi manifestări de voinţă (accesorii). Noţiunea de testament a fost cunoscută şi în
dreptul roman2. Definiţia pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai largă. Ea
nu se mulţumea să cuprindă numai dispoziţiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect
dispoziţii de ultimă voinţă de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial). Testamentul
este reglementat în Codul civil, Cartea a IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul III
„Liberalităţile”, Capitolul III „Testamentul”, art. 1034-1085.
În situaţia conflictului de legi, precizăm că în materia validităţii testamentului este
aplicabilă legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, chiar dacă
decesul a intervenit după data de 1 octombrie 2011 (art. 6 alin. 3 C. civ.)1.
B. Caracterele testamentului.
Testamentul este un act juridic special. Potrivit dispoziţiilor art. 1034 C. civ.,
testamentul are următoarele caractere juridice:
– este un act juridic; în consecinţă, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate
prevăzute pentru orice act juridic civil. Fiind în acelaşi timp şi o liberalitate, testamentul
trebuie să îndeplinească şi condiţiile prevăzute de lege pentru liberalităţi (art. 984 alin. 2 C.
civ.).
- este un act juridic unilateral, deci exprimă voinţa unei singure persoane (a
testatorului) şi produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta.
Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau neacceptarea
ulterioară a acestuia de către legatari.
– este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte juridice care pot fi
încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu
poate fi încheiat decât personal. Rezultă că, dacă o persoană nu are dreptul să facă un
testament, nici o altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul său.
– este un act juridic solemn, astfel că voinţa testatorului trebuie să fie manifestată în
formele anume prevăzute de lege (sub sancţiunea nulităţii absolute). Nu este însă obligatoriu
ca testamentul să fie realizat în formă autentică (poate fi şi olograf).
– este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa). Deşi este valabil încheiat
încă din momentul redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea
testatorului.
– este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testatorul poate reveni asupra
manifestării sale de voinţă mortis causa, modificând sau anulând dispoziţiile unui testament
anterior încheiat. Revocabilitatea este de esenţa testamentului, în sensul că testatorul nu poate
renunţa la acest drept, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare fiind nulă. Dreptul
testatorului de a revoca liberalitatea sa mortis causa este discreţionar şi nesusceptibil de abuz,
întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând şi oricât doreşte asupra testamentului. Ca
o caracteristică generală, testamentul este un act juridic excepţional (o formă juridică), ce se
deosebeşte de toate celelalte acte juridice civile.
C. Cuprinsul testamentului.
Potrivit art. 1035 C. civ., cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de
dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică
legatele. Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracţiune din acesta sau
bunuri individualizate. Testamentul poate cuprinde însă şi alte dispoziţii de ultimă voinţă:
– sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute în sarcina legatarului ce
micşorează emolumentul liberalităţii testamentare;
– exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire. Legea limitează
posibilitatea exheredării, în sensul că moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi cu
desăvârşire de la moştenire;
– desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la
executarea dispoziţiilor testamentare;
– revocarea dispoziţiilor unui testament anterior;
– un partaj de ascendent;
– recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei;
– dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare.
Lista dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului nu se încheie aici, întrucât mai pot fi
incluse şi altele (de exemplu, retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior). După
analiza cuprinsului acestui act juridic, se pune întrebarea dacă definiţia dată testamentului de
art. 1034 C. civ. este acoperitoare. În doctrina anterioară adoptării noului Cod civil, s-a reţinut
că definiţia dată testamentului, de Codul civil 1864, este de fapt o definiţie a legatului (cel mai
important element cuprins în testament), şi nu una propriu-zisă a testamentului (deoarece viza
exclusiv transmiterea patrimoniului, nu şi celelalte dispoziţii de natură nepatrimonială,
precum sunt recunoaşterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar etc.).
Receptiv la critica de mai sus, noul Cod civil a definit testamentul în general (uitând
în schimb că transmisiunea patrimoniului succesoral este totuşi, principală). Sub aspectul
naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testamentul este mai mult decât un simplu act
juridic, şi anume o formă juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic
deosebit.
Evident că interpretarea „testamentul – formă juridică” (de neînţeles în raporturile
juridice inter vivos) a fost posibilă numai pentru că ne aflăm în materia specială, a actelor
juridice mortis causa. Concluzia de mai sus este importantă şi produce efecte pe măsură. De
exemplu, se admite că nulitatea unei dispoziţii testamentare nu atrage după sine şi nulitatea
altor dispoziţii testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic
separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoaşterea unui copil)1.
Condiţiile validităţii testamentului
A. Condiţii de fond.
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de fond şi de formă, cerute de lege. Condiţiile de fond specifice
testamentului sunt: capacitatea de a dispune şi a primi prin testament, voinţa liberă şi neviciată
a testatorului şi cauza valabilă a actului juridic. Capacitatea de a dispune prin testament şi de a
primi legate constituie regula în materie. Fac excepţie de la această regulă persoanele pe care
legea le consideră incapabile.
a). Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii
care nu au împlinit 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane,
sub nici o formă, nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviinţarea
ocrotitorilor legali şi, evident, nici personal).
De precizat că minorul între 14-18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi, în
principiu, poate încheia personal acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, cu
încuviinţarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de
tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.). Potrivit art. 146 alin. 3 C. civ., „minorul nu poate să facă
donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale”. Tot astfel, art. 988 alin. 1
C. civ. dispune că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă „nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi”.
În lipsa unei dispoziţii exprese, apreciem că interdicţia de mai sus este aplicabilă şi
legatelor cuprinse în testament (ca liberalităţi mortis causa). În consecinţă, minorul nu poate
dispune prin testament. Sancţiunea nerespectării capacităţii de a dispune a testatorului este
nulitatea relativă, iar dreptul la acţiune al moştenitorilor este supus termenului general de
prescripţie. Adăugăm că „nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana
nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori
ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru
gestiunea sa”.
Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este
ascendentul dispunătorului (art. 988 alin. 2 C. civ.). În cazul în care minorul se căsătoreşte şi
dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalităţi (donaţii şi
testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament şi minorul care a împlinit vârsta de 16
ani şi care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată, acordată de instanţa de tutelă pentru
motive temeinice (art. 40 C. civ.).
b). Incapacitatea de a primi legate derivă din incapacităţile generale de a primi
liberalităţi, dar legea instituie şi incapacităţi speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.).
Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalităţile „făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” (s.n.)1. În doctrină s-a opinat că
legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să
fi fost continuu.
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane
care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. Ca excepţie,
liberalităţile sunt valabile, dacă (în situaţia de mai sus) au fost făcute:
– soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
– altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea actului, donatorul nu
are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la
acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa
testamentului. În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil (art. 990
alin. 5 C. civ.).
Potrivit art. 991 C. civ., sunt relativ incapabili de a primi prin legat:
– notarul public care a autentificat testamentul;
– interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
– martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau privilegiat);
– agenţii instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;
– persoanele care au acordat legal asistenţă juridică la redactarea testamentului.
Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a primi legatul este nulitatea relativă. Momentul în
funcţie de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moştenirii1.
c). Voinţa testatorului, liberă şi neviciată. Persoanele care nu au o voinţă conştientă
în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse
sub interdicţie. Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discernământ” şi
„consimţământul său nu a fost viciat” (art. 1038 C. civ.). În consecinţă, în materie
testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exerciţiu deplină recunoscută
de lege, ci mai trebuie să fi „avut discernământ” la momentul încheierii testamentului. În
principiu, voinţa testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă (caz în care se vor
aplica regulile dreptului comun). Particularităţi în materie prezintă însă numai dolul, căci el
este viciul cel mai frecvent şi care capătă o înfăţişare deosebită. În materia legatelor, dolul se
manifestă sub formă de captaţie sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe
dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motiv să o facă.
Captaţia este folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înşela buna-credinţă a
testatorului, pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o. Sugestia
este folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a
face o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.
De menţionat că sugestia sau captaţia constituie o formă a dolului şi va produce
anularea liberalităţii numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar
putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei sale, îndepărtarea rudelor şi
a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influenţă sau de
autoritate etc. În lipsa unor manevre (din categoria celor precizate mai sus), arătăm că simpla
simulare făţarnică a unor sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu
poate legitima anularea testamentului.
De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele
dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost
cunoscute de către acesta (art. 1038 alin. 2 C. civ.). d). Cauza valabilă a actului juridic are la
bază intenţia liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb.
Intenţia de a gratifica este cauza abstractă şi obiectivă a oricărei obligaţii cu titlu gratuit, este
voinţa dispunătorului de a juca rolul testatorului. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi
morală. Cauza ilicită şi imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului (dacă este
comună sau cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz, trebuia s-o cunoască). Cauza este
ilicită când este contrară legii şi ordinei publice. Cauza este imorală când este contrară
bunelor moravuri.
B. Condiţii de formă.
În dreptul nostru, voinţa testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în
anumite forme impuse de lege.
Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinţei
testatorului, cât şi certitudinea declaraţiei sale de ultimă voinţă. Nerespectarea formelor strict
prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii absolute (formă cerută ad validitatem). Aceeaşi
sancţiune se aplică şi codicilului (în caz de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru
testament). Astfel, pentru a fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de
validitate ca şi actul juridic principal (pe care îl însoţeşte). Codicilul este înscrisul ce cuprinde
dispoziţii de ultimă voinţă care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziţii
testamentare anterioare. Dispoziţia testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn
(ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică). Legiuitorul (art.
1040-1050 C. civ.) permite testatorului să aleagă între trei forme de testament numite
„ordinare”, trei testamente autentice simplificate („testamentele privilegiate”) şi alte două
forme simplificate de testamente.
C. Reguli de formă comune tuturor testamentelor.
Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei
scrise şi obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).
a). Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaşte valabilitatea oricărui testament
numai dacă a fost făcut în formă scrisă.
Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul martorilor care l-ar putea
confirma). Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de o terţă
persoană sau de forţa majoră să prezinte instanţei judecătoreşti un testament scris (prin care a
fost desemnată legatar)? În această ipoteză, se disting două situaţii:
a) Când reclamantul pretinde că forţa majoră sau terţa persoană l-au împiedicat pe
testator să îşi exprime voinţa de a-l gratifica într-una dintre formele testamentare scrise (de
pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul), apreciem că
manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori,
nu întruneşte condiţiile de formă pentru testament.
b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a
dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire, soluţia depinde de situaţia în care s-a
aflat testatorul, şi anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea
testamentului? În situaţia în care testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea
testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în
înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinţei sale în
intenţia de a face o liberalitate. Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa
autorului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terţe persoane, fie printr-un caz de
forţă majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul
testamentului valabil încheiat.
b). Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamentului reciproc. A doua
regulă de formă3 comună tuturor testamentelor este cea care opreşte testamentul reciproc (art.
1036 C. civ.).
Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act una în favoarea celeilalte
sau în favoarea unei terţe persoane (testamentul conjunctiv). Interdicţia impusă de Codul civil
se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral şi personal al
testamentului, dar mai ales caracterul prin esenţă revocabil al acestuia. Fără această
interdicţie, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziţii fără consimţământul
celorlalţi. În practică, problema se pune în faţa notarului public, când soţii solicită să facă un
testament unul în favoarea celuilalt prin acelaşi act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca
fără consimţământul celuilalt. Interdicţia testamentului reciproc (conjunctiv) se justifică prin
aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranţă, întrucât acestea ar
contraveni, atât libertăţii testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voinţă pentru
cauză de moarte, cât şi caracterului unilateral şi personal al testamentului.
D. Sancţiunea nerespectării formei testamentului.
Nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea
absolută şi va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1041 şi urm. C. civ.). În
cadrul conversiunii formei testamentare, un „testament nul din cauza unui viciu de formă
produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”
(art. 1050, art. 1260 alin. 1 C. civ.). Cu alte cuvinte, acelaşi testament poate fi nul pentru vicii
ale uneia dintre formele prevăzute de lege şi valabil dacă întruneşte condiţiile altei forme. De
exemplu, testamentul autentic nul pentru vicii de formă poate avea valoare de testament
olograf valabil dacă este scris în întregime, datat şi semnat de testator. În doctrină s-a apreciat
că sancţiunea nulităţii absolute este atenuată în anumite situaţii. Astfel, testamentul nul pentru
vicii de formă dă naştere unei obligaţii imperfecte (naturale) în sarcina moştenitorilor
defunctului, care poate constitui cauza unei obligaţii civile perfecte pe care şi-o asumă un
moştenitor de a executa ultima voinţă a defunctului (cu toate că testamentul este nul). În
contextul de mai sus, moştenitorul care, voluntar şi în cunoştinţă de cauză, execută legatul
făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui
legat.
§ 3. Interpretarea şi proba testamentului
Potrivit art. 1039 alin. 1 C. civ., regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile
şi testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.
Regulile de interpretare a contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 C. civ.
A. Metoda interpretării subiective a testamentului.
Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează după voinţa
concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor” (s.n.). Rezultă că, inclusiv
determinarea sensului clauzelor testamentului, se va face numai în raport de voinţa reală a
testatorului. În interpretarea sistematică (indivizibilă) a actului juridic, „clauzele se
interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”
(art. 1267 C. civ.).
Potrivit art. 1039 alin. 2 C. civ., elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi
folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. Legatul în favoarea creditorului
nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale (art. 1039 alin. 3 C. civ.).
B. Proba testamentului incumbă succesibilului.
Astfel, orice persoană „care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament
trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege” (art.
1037 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, când testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă
majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără
ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi
dovedite prin orice mijloc de probă (art. 1037 alin. 2 C. civ.).
Secţiunea a II-a. Formele testamentelor
În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testamente în care autorul îşi poate
manifesta ultima sa voinţă:
– testamentele ordinare, încheiate în condiţii normale, obişnuite;
– testamentele privilegiate, încheiate în cazuri excepţionale;
– alte forme testamentare.
Testamentele ordinare
Din categoria testamentelor ordinare fac parte: testamentul olograf şi testamentul
autentic (art. 1040 C. civ.).
A. Testamentul olograf.
Potrivit art. 1041 C. civ., testamentul olograf trebuie să fie în întregime scris, datat şi
semnat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.). Testamentul olograf prezintă următoarele
avantaje:
– este supus formalităţilor celor mai simple;
– poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;
– permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă.
Pe de altă parte, acest tip de testament prezintă şi neajunsuri, precum:
– voinţa testatorului poate fi uşor influenţată (prin sugestie sau captaţie);
– poate fi uşor falsificat din pricina simplităţii formelor sale;
– întocmirea lui fără asistenţă juridică poate avea ca efect o redactare defectuoasă şi,
ulterior, greutăţi de interpretare;
– poate fi uşor dosit sau distrus.
În practică, testamentul olograf este cel mai des întâlnit. Aceasta se datorează
simplităţii formelor prevăzute de lege pentru validitatea lui.
a). Scrierea testamentului olograf se face în întregime şi în orice limbă ştiută de
testator. Testamentul olograf poate fi scris pe orice suport, de exemplu, pe hârtie cu stiloul
sau creionul, pe perete cu pensula sau cărbunele, pe geam sau oglindă cu un diamant şi, în
general, pe orice suport şi cu orice instrument scriptural, cu condiţia ca scrisul să fie de mână
(adică să reproducă acele caracteristici grafice individuale ale fiecărei persoane în parte).
Acest testament nu poate fi însă dactilografiat sau tipărit (executat prin metode mecanice de
scris). Fiind un înscris sub semnătură privată, dacă scrierea sau semnătura nu este
recunoscută de către moştenitori, se va recurge la verificare de scripte (se poate dispune o
expertiză grafoscopică). În cazul dactilografierii sau al tipăririi testamentului pe baza
scrisului executat de maşină, expertul grafoscop nu va putea identifica autorul scrierii. Prin
urmare, testamentul dactilografiat sau tipărit este nul.
Orice fel de scriere este permisă, chiar şi stenodactilografia sau alfabetul special
pentru orbi. Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată sau pe etape, poate să
poarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să rezulte din conţinut că este un act
final (şi nu un proiect). După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să fie în
întregime scris chiar de mâna testatorului.
Ce se va întâmpla dacă testamentul va cuprinde şi o scriere străină? Sunt posibile
două situaţii:
a) Scrierea străină nu are nici o legătură cu dispoziţiile de ultimă voinţă ale
testatorului. În acest caz, testamentul este valabil, întrucât voinţa testatorului nu a fost afectată
cu nimic.
b) Scrierea străină priveşte dispoziţiile testamentare, de exemplu, este vorba despre o
ştersătură, o modificare sau o adăugire cuprinsă în testament. În acest caz, testamentul va fi
nul dacă intervenţia străină s-a făcut cu ştirea testatorului şi va fi, dimpotrivă, valabil aşa cum
a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoştinţă de intervenţie. Testatorul
poate efectua modificări ulterioare ale actului său de ultimă voinţă, însă acestea trebuie datate
şi semnate. Uneori, testamentul cuprinde adăugiri, ştersături sau modificări executate chiar de
mâna testatorului. Acestea trebuie datate şi semnate numai în măsura în care produc
modificări de esenţă ale dispoziţiilor testamentare cuprinse în conţinutul testamentului. În
ceea ce priveşte libertatea de redactare, testatorul poate fi asistat de o altă persoană, care să îl
ajute la materializarea voinţei sale, însă „asistenţa materială” care viciază libertatea de ultimă
voinţă a autorului atrage după sine nulitatea actului. Testamentul este valabil şi dacă a fost
întocmit după un model ce i-a fost pus la dispoziţie testatorului de o altă persoană, cu condiţia
ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.
b). Data testamentului olograf trebuie să fie completă sau, cel puţin, de natură a se
putea identifica momentul încheierii actului1. Data testamentului este importantă, întrucât în
raport de ea se poate stabili capacitatea testatorului ori validitatea testamentului (în cazul în
care testatorul a lăsat mai multe testamente, ultimul revocând dispoziţiile contrare sau
incompatibile cuprinse într-un testament anterior). Data cuprinde, de regulă, anul, luna şi ziua
când s-a redactat testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi implicită, de pildă „Sf. Marie
2011”. Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situaţia prezintă interes, de exemplu,
două testamente au aceeaşi dată, dar dispoziţii contradictorii, ora se poate stabili prin orice
mijloc de probă (fiind o chestiune de fapt). Data poate fi poziţionată oriunde în cuprinsul
testamentului, iar când testamentul a fost redactat pe mai multe coli (suporturi), se va data o
singură pagină, rezultând însă că este valabilă pentru întreg actul. Testamentul redactat la
diferite intervale de timp se va data în final. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului. Când
data există, dar este inexactă, deosebim două situaţii.
– Data este falsă, adică a fost alterată cu bună ştiinţă de testator (caz în care
testamentul va fi nul). Proba falsităţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă
falsificarea datei a avut drept scop frauda, şi numai prin elementele intrinseci ale
testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii.
– Data este incompletă sau eronată, fiind rodul unei greşeli involuntare. Ea se
datorează unei simple greşeli a testatorului. În acest caz, instanţele judecătoreşti o vor putea
întregi sau rectifica. Fiind un element esenţial al testamentului, data va putea fi rectificată
numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale rezultate din cuprinsul actului de
ultimă voinţă (căci numai astfel se consideră că figurează în testament). Proba va fi deci
intrinsecă.
Dovada va putea fi făcută şi prin elemente extrinseci, cum ar fi moartea testatorului
sau data când a fost pusă în vânzare o anumită calitate de hârtie sau când poşta a ştampilat
înscrisul, însă numai dacă elementele extrinseci îşi găsesc principiul şi rădăcina în elementele
intrinseci şi contribuie la întărirea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultimă
voinţă (şi nu la contrazicerea acestora). Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată
ulterior de testator printr-un supliment la testament (codicil). Data poate fi incertă dacă
testamentul cuprinde mai multe date diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea
defectuoasă a testamentului nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică aceleaşi reguli
ca cele privitoare la data eronată.
c). Semnătura testatorului finalizează şi întăreşte dispoziţiile cuprinse în actul juridic
de ultimă voinţă. Actul nesemnat poate fi interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă
voinţa autorului de a produce efecte juridice. Semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu
numele din actul de stare civilă al testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei.
Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testatorului. Ea trebuie, de asemenea, să fie
executată de mâna testatorului. Punerea de deget a neştiutorului de carte nu constituie o
semnătură şi atrage nulitatea testamentului. De obicei, semnătura se execută la sfârşitul
testamentului; aşezarea acesteia însă la începutul actului sau la sfârşitul acestuia, de natură să
se înţeleagă că autorul acesteia şi-a însuşit astfel cuprinsul şi data, nu determină anularea lui.
Când testamentul este întocmit pe mai multe foi, nu este obligatoriu semnarea pe fiecare în
parte. Scrierea, data şi semnătura sunt formalităţi esenţiale pentru testamentul olograf. Lipsa
oricăreia dintre ele atrage nulitatea absolută a testamentului (art. 1041 C. civ.).
d). Prezentarea testamentului olograf se va face, de către orice persoană care l-a
găsit, în faţa „unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare” (art. 1042 alin. 2 C. civ.).
În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii
speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral.
Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal (art. 1042
alin. 2 C. civ.). După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă
legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre
judecătorească. Formalitatea prezentării testamentului olograf se deosebeşte de celelalte prin
faptul că este ulterioară întocmirii testamentului. Lipsa formalităţii de prezentare nu este
sancţionată, astfel că testamentul olograf îşi produce efectele şi în cazul în care nu a fost
înfăţişat notarului.
e). Puterea doveditoare. Testamentul olograf, deşi este un act juridic solemn, este
constatat printr-un înscris sub semnătură privată. Cei cărora li se opune acest testament
(moştenitorii legali) pot să conteste scrierea, datarea şi semnarea acestuia de către testator.
Data indicată în testament este opozabilă însă terţilor numai până la proba contrară. Terţii
(moştenitorii legali) o pot combate numai cu elemente intrinseci testamentului (se pot folosi
însă, ca excepţie, orice mijloace de probă, dar numai în caz de fraudă sau de incapacitate a
testatorului).
B. Testamentul autentic.
Potrivit art. 1043 alin. 1 C. civ., testamentul „este autentic dacă a fost autentificat de
un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit
legii”. Avantajele testamentului autentic sunt următoarele:
– poate fi folosit de cei care nu pot sau nu ştiu să citească şi să scrie;
– folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât notarul asigură realizarea
voinţei testatorului în cadrul dispoziţiilor testamentare (influenţarea prin sugestie sau captaţie
este mai greu de realizat);
– conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată, întrucât un exemplar este
păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau sustragerea acestuia).
Dezavantajele testamentului autentic sunt:
– necesită un timp mai îndelungat, precum şi cheltuieli materiale sporite, în
comparaţie cu testamentul olograf;
– nu asigură păstrarea deplină a secretului dispoziţiilor de ultimă voinţă.
a). Formalităţile autentificării testamentului încep, prin prezentarea unui proiect de
testament (care este, de regulă, şi redactorul actului), în faţa notarului public. Proiectul poate
fi redactat şi de o altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situaţie, trebuie să se
prezinte şi el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului. Testatorul nu este însă, obligat să
prezinte notarului un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea
testatorului, şi de către notarul public. În această situaţie, testatorul îşi dictează dispoziţiile în
faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl
citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi (art. 1044 alin. 1 C. civ.).
Întrucât testamentul este un act juridic strict personal, nu este permisă reprezentarea
testatorului. Testamentul autentic se poate încheia şi în alte locuri decât la sediul notarului
public (de exemplu, la locuinţa testatorului) în situaţii bine justificate, precum ar fi: vârsta
înaintată, boala testatorului etc. Împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri
rămân la libera apreciere a notarului public. În toate cazurile, notarul verifică identitatea
testatorului, eventual pe a redactorului şi a martorilor. Apoi, se dă citire înscrisului, cuvânt cu
cuvânt, în auzul testatorului, iar „dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa
voinţă” (art. 1044 alin. 2 C. civ.).
Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori. În final,
testamentul este semnat de către testator (şi eventual de martori), iar încheierea de
autentificare de către notar. În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice
alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această
împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de
semnătură.
Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa obligatorie a 2 martori,
„această formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului” (art. 1045 alin. 1 C. civ.).
Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în
faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii „consimt
la prezentul act, pe care l-am citit”. Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul
public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta
în încheierea de autentificare (art. 1045 alin. 4 C. civ.). După luarea consimţământului,
înscrisul se semnează în faţa notarului de către testator şi de eventualul redactor. Dacă
testamentul este întocmit conform dispoziţiilor legale, notarul va încuviinţa autentificarea
acestuia printr-o rezoluţie pusă pe cererea testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării
testamentului se constată printr-o încheiere întocmită de notarul public. Pentru informarea
persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul
are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic,
potrivit legii. De precizat că informaţiile cu privire la existenţa unui testament se pot da numai
după decesul testatorului (art. 1046 C. civ.).
Potrivit art. 95 din Legea nr. 71/2011, înlăturarea efectelor nedemnităţii prin
testament autentic sau printr-un act autentic este supusă înscrierii în Registrul naţional.
b). Puterea doveditoare a testamentului autentic este (până la înscrierea în fals) aceea
a oricărui înscris autentic. Forţa probantă a înscrisului autentic se referă şi la menţiunile
procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în limitele atribuţiilor sale
de notar, prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), cum ar fi: constatarea prezentării în
persoană a testatorului şi a redactorului testamentului sau a martorilor; constatarea prezentării
testamentului în două exemplare; constatarea citirii înscrisului testamentar în auzul
testatorului; consemnarea declaraţiilor acestuia, a redactorului şi a martorilor; menţiunea
referitoare la locul autentificării. Rezultă că existenţa declaraţiilor făcute în faţa notarului
public care autentifică şi care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare nu poate
fi combătută decât prin înscrierea în fals, în schimb, sinceritatea acestor declaraţii poate fi
combătută prin orice mijloc de probă. Sancţiunea pentru nerespectarea formalităţilor esenţiale
prevăzute de lege este nulitatea absolută.
Testamentele privilegiate
Atunci când testatorul se află în situaţii speciale, de natură a-l împiedica să
îndeplinească formalităţile cerute de lege pentru testament, legiuitorul a prevăzut posibilitatea
întocmirii unor testamente autentice, simplificate, denumite „testamente privilegiate”.
Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe de o parte, sunt întocmite
în condiţii excepţionale, iar, pe de altă parte, sunt instrumentate de persoane fără pregătire
specială. Testamentele privilegiate sunt: testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie;
testamentele militarilor; testamentele persoanelor internate într-o instituţie sanitară şi
testamentele maritime şi fluviale.
A. Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie.
Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unor epidemii (în carantină) au
posibilitatea să testeze în formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. a C. civ.). Pot uza de
această formă simplificată toate persoanele izolate, indiferent dacă sunt contaminate sau nu,
cu condiţia de a se afla în „împrejurări excepţionale”. Agentul instrumentator va fi, în acest
caz, un funcţionar competent al autorităţii locale, asistat obligatoriu de doi martori. Sub
sancţiunea nulităţii absolute, testamentul se semnează de testator, de agentul instrumentator şi
de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune
despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.). Testamentul făcut în
timp de boală contagioasă nu va putea fi folosit dacă în localitate există notar public, căci
abaterea de la formele testamentelor ordinare nu ar avea justificare (întrucât testatorul poate
face un testament autentic în formele prevăzute de dreptul comun).
B. Testamentele maritime şi fluviale.
În cursul unei călătorii maritime sau fluviale, călătorii şi membrii echipajului pot
testa în această formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. b C. civ.). Situaţiilor de mai sus le
sunt asimilate şi călătoriile la bordul unei aeronave aflate în zbor. Persoanele de mai sus se pot
folosi de această formă privilegiată numai dacă vasul se află în timpul călătoriei efective (de
exemplu, pe mare). Dacă însă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-un port străin
în care există un agent diplomatic sau consular român, testamentul se poate întocmi numai în
formele ordinare.
Agentul instrumentator, în acest caz, este comandantul vasului sau un înlocuitor al
său şi obligatoriu, în prezenţa a doi martori. Testamentul se semnează de testator, de agentul
instrumentator şi de cei 2 martori. Când testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se
va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.
C. Testamentele militarilor.
Pot uza de această formă testamentară militarii, precum şi cei asimilaţi lor
(personalul salariat ori care prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României) cât timp
se află sub serviciul militar şi în imposibilitate de a se „adresa unui notar public” (art. 1047
alin. 1 lit. c C. civ.). Agentul instrumentator va fi, în această situaţie, comandantul unităţii
militare ori alt militar care îl înlocuieşte, asistat obligatoriu de doi martori. Testamentul se
semnează de testator, de comandantul unităţii militare şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau
unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să
semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.). Dacă militarul este rănit sau bolnav, apreciem că agentul
instrumentator va fi medicul militar-şef al spitalului ori comandantul unităţii militare, asistat
de doi martori.
D. Testamentele persoanelor internate în instituţii sanitare.
Ca noutate a Codului civil 2011, bolnavii internaţi într-o instituţie sanitară pot testa
în formă simplificată, dacă din cauze obiective „notarul public nu are acces” (art. 1047 alin. 1
lit. d C. civ.). Apreciem că dispoziţiile Codului civil operează numai dacă internarea
bolnavului este permanentă (dar necondiţionat de durata internării). În acest caz, agentul
instrumentator va fi, în această situaţie, medicul şef al instituţiei sanitare sau medicul şef al
serviciului ori, în lipsa acestora, medicul de gardă, asistat obligatoriu de doi martori.
Testamentul se semnează de testator, de medicul şef al instituţiei sanitare şi de cei doi martori.
Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care
l-a împiedicat să semneze.
E. Reguli comune testamentelor privilegiate.
Testamentele privilegiate sunt cârmuite de trei reguli comune:
a). Sub sancţiunea nulităţii, testamentele privilegiate trebuie semnate de agentul
instrumentator, de testator (făcându-se menţiune dacă acesta nu ştie sau nu poate să semneze)
şi cei doi martori care au asistat la întocmirea înscrisului. Dacă testatorul sau unul dintre cei
doi martori nu poate semna se va face menţiune în testament, despre cauza care i-a împiedicat
să semneze. Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în
împrejurări excepţionale.
b). Testamentele privilegiate sunt valabile şi produc efecte juridice numai dacă
testatorul a murit în împrejurări neobişnuite (care l-au împiedicat să folosească formele
testamentare ordinare). În caz contrar, testamentul îşi va pierde eficacitatea. Testamentul
privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna
dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi
este cu putinţă să testeze (art. 1048 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, testamentul privilegiat nu
devine ineficace la împlinirea termenului prevăzut de lege, atunci când printr-o dispoziţie a
acestuia „se recunoaşte un copil” (art. 1048 alin. 2 C. civ.).
c). Dacă testatorul a decedat în cele patru situaţii speciale (prevăzute de art. 1047 C.
civ.), înainte de a fi executat, testamentul privilegiat se va prezenta unui notar public pentru
îndeplinirea procedurii de deschidere şi „viza spre neschimbare” (asemănătoare deschiderii
testamentului olograf).
Alte forme testamentare
Pe lângă formele ordinare şi privilegiate prevăzute de lege, testatorul poate uza şi de
alte două forme testamentare aşa-zise „speciale”.
A. Dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la depunerile la bănci.
Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare
depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de
legile speciale aplicabile acestor instituţii (art. 1049 alin. 1 C. civ.). Instituţiile de credit au
obligaţia ca, la instituirea de către clienţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice,
de îndată, menţiunea acesteia în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic.
Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în cazul modificării, revocării sau al retractării
revocării dispoziţiei testamentare de către testator, precum şi în cazul în care, până la data
decesului testatorului, contul curent, depozitul sau alt instrument bancar în care au fost depuse
de către acesta sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare a fost lichidat1. Potrivit legii,
informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art.
1046 şi art. 1049 alin. 2 C. civ.). Potrivit Ordinului M.J. nr. 1903/2011 privind condiţiile de
formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile
sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit, deponentul unor sume de bani,
valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit „poate dispune de acestea, pentru cauză de
moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu instituţia de
credit” (art. 1 din ordin).
Pentru valabilitatea dispoziţiilor de mai sus, testatorul trebuie să completeze, „prin
scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia testamentară” (art. 2 alin. 1 din ordin).
Nerespectarea scrierii olografe a clauzei testamentare atrage nulitatea absolută a dispoziţiei
mortis causa. Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a
beneficiarului acesteia, obiectul, semnătura testatorului, precum şi data întocmirii.
Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să conţină suficiente elemente de
identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii
moştenirii (art. 3 alin. 1 din ordin). Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se
datează de către testator numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special
împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de testator (art. 4 din ordin).
Având în vedere că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 nu precizează cum va fi „încorporată”
dispoziţia testamentară scrisă de mâna deponentului în „convenţia încheiată cu instituţia de
credit”, apreciem că aceasta ar putea fi, eventual, ataşată. Predarea legatului având ca obiect
sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la bănci se face numai în baza hotărârii
judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor, care constată valabilitatea dispoziţiei
testamentare şi calitatea de legatar (prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind
aplicabile, potrivit art. 1049 alin. 2 C. civ.). Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit prezintă asemănări cu
testamentele olografe (fiind scrise de mâna testatorului), cu testamentele autentice (fiind
„completate, semnate şi datate numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special
împuterniciţi în acest scop”) şi cu testamentele privilegiate (sub aspectul procedurii urmate).
Apreciem că dispoziţiile mortis causa au natura juridică a unui legat cu titlu particular, având
ca obiect sumele de bani (inclusiv dobânzile) care se vor găsi depuse la instituţia de credit, la
data decesului titularului. Clauza testamentară, reglementată de art. 1049 C. civ. şi Ordinul nr.
1903/2011, are următoarele caracteristici:
a). Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de împuternicire. Clauza de
împuternicire este un mandat care produce efecte în timpul vieţii titularului şi deci
împuternicitul poate dispune de aceste sume până în clipa morţii titularului de libret. Din
momentul morţii acestuia, clauza de împuternicire încetează a produce efecte juridice; în
schimb, clauza testamentară produce efecte din momentul decesului titularului.
b). Clauza testamentară este o formă specială de a testa în condiţiile depunerii la
instituţiile de credit a unor sume de bani, valori sau titluri de valoare.
c). Clauza testamentară este un legat cu titlu particular şi, deci, în privinţa acestei
dispoziţii, se aplică toate regulile care guvernează regimul juridic al legatelor cu titlu
particular (mai puţin cele referitoare la formă). De exemplu: titularul are moştenitori
rezervatari şi, prin această clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte testamente), se
încalcă rezerva; soluţia este că va trebui să se facă reducţiunea liberalităţilor excesive. Dacă
nu se încalcă rezerva succesorală, clauza testamentară produce efectele generale ale unui
legat.
d). Clauza testamentară reprezintă un testament şi în consecinţă, se aplică regulile
specifice testamentului, printre care principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare până în
ultima clipă a vieţii testatorului. Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă pe acesta să
o menţină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau poate anula clauza
testamentară printr-un alt testament.
De menţionat că nu se cere o simetrie a formelor testamentare, dispoziţia de ultimă
voinţă făcută în formă specială va putea fi revocată printr-un testament ordinar sau privilegiat
sau invers: o dispoziţie cuprinsă într-un testament ordinar sau privilegiat va putea fi revocată
prin forma specială a clauzei testamentare.
B. Testamentul făcut în străinătate.
Pentru a înlesni exprimarea voinţei testamentare, în raporturile de drept internaţional
privat (cu element de extraneitate), potrivit art. 2635 C. civ., întocmirea, modificarea sau
revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă
aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului (lex patriae);
b) legea reşedinţei obişnuite (lex domicilii);
c) legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat (lex loci testamenti);
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a
bunurilor moştenite.
§ 4. Testamentul internaţional
Prin Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privind legea uniformă
asupra formei testamentului internaţional, a fost reglementată o nouă formă simplificată de
testament (asemănătoare testamentului mistic sau secret, existent în dispoziţiile Codului civil
de la 1864) recomandată statelor aderente.
Scopul reglementării internaţionale a fost acela de a asigura „într-o mai mare măsură
respectul actelor de ultimă voinţă prin stabilirea unei forme suplimentare de testament”.
Potrivit anexei la Convenţie (care prezintă legea uniformă), testamentul „internaţional” se
redactează în scris de către testator sau de o altă persoană, prin orice mijloace şi în orice limbă
(art. 3 din Convenţie).
În prezenţa unei persoane împuternicite şi a doi martori, testatorul trebuie să citească
dispoziţiile sale de ultimă voinţă sau să declare că cele cuprinse îi aparţin şi apoi să semneze.
La sfârşitul testamentului, împuternicitul trebuie să consemneze data desfăşurării procedurii şi
să semneze împreună cu cei doi martori (în prezenţa testatorului). După semnarea actului
mortis causa, documentul va fi predat testatorului sau va fi încredinţat împuternicitului pentru
păstrare şi conservare. Procedura se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de către
împuternicit care atestă respectarea dispoziţiilor cuprinse în legea uniformă (art. 9). Procesul-
verbal se redactează în două exemplare, dintre care unul obligatoriu se ataşează testamentului.
De precizat că nerespectarea unor formalităţi impuse de Convenţie precum: forma
scrisă, declaraţia şi semnătura testatorului, semnăturile împuternicitului şi a martorilor, atrag
nulitatea absolută a testamentului. Desigur că, în temeiul principiului conversiunii formelor
testamentare (reconfirmat şi de art. 1050 C. civ.), testamentul internaţional nul pentru vicii de
formă „produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă
testamentară” (adică, poate fi valabil într-o altă formă). Nerespectarea altor formalităţi
precum: semnarea fiecărei pagini sau chiar datarea testamentului nu atrag nulitatea actului
(dovada lor putând fi făcută cu orice mijloace legale de probă). Potrivit art. 14 din lege,
testamentul internaţional poate fi revocat în condiţiile dreptului comun.
Testamentul internaţional „face credinţa până la proba contrară în privinţa
menţiunilor cuprinse în testamentul propriu-zis şi până la înscrierea în fals în privinţa
menţiunilor făcute de persoana abilitată în cuprinsul atestatului”. Menţionăm că testamentul
internaţional nu are suport legislativ naţional, deoarece Convenţia de la Washington din 26
octombrie 1973 privitoare la legea uniformă nu a fost ratificată de România. În contextul de
mai sus şi în condiţiile în care testamentul mistic (secret) a „scăpat” reglementărilor noului
Cod civil, deşi se adresa unei anume categorii de persoane, opinăm în favoarea ratificării
Convenţiei de la Washington (pentru acoperirea spaţiului creat, nejustificat).
Secţiunea a III-a. Legatul
§ 1. Definire şi condiţii
Principalele dispoziţii cuprinse în testament sunt cele referitoare la: legat, exheredare
şi execuţiunea testamentară. Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg
patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri determinate din patrimoniul testatorului2. Din
definiţia dată legatului se reţin trei condiţii.
a). Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, astfel că acesta trebuie să
precizeze persoana legatarului (sau cel puţin să prevadă elementele necesare cu ajutorul
cărora persoana legatarului să poată fi identificată). Nu este posibil ca testatorul să comunice
verbal unei persoane numele şi prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată
persoana căreia i-a comunicat numele legatarului.
b). Desemnarea trebuie făcută în aşa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă
la data când se execută testamentul. De exemplu: este posibil să se facă un legat în favoarea
viitorului soţ al fiicei; esenţial este însă ca, în momentul executării testamentului, să se poată
determina legatarul.
c). Desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe persoane, ci această alegere
trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului (deci, desemnarea legatarului trebuie să fie
făcută personal de către testator). De exemplu: fiica testatorului se căsătoreşte; ea îşi alege un
soţ (nu un legatar), deci desemnarea acestuia s-a făcut de către testator şi nu de către fiica sa.
Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terţă persoană
(legatul cu facultatea de alegere) va fi nul. Pentru desemnarea persoanei legatarului, legea nu
cere anumite forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai intenţia testatorului
de a face o liberalitate în favoarea acestuia. Desemnarea legatarului poate fi directă, prin
indicarea numelui şi prenumelui acestuia, sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu
ajutorul cărora va putea fi identificat.
§ 2. Clasificarea legatelor
Legatele pot fi de mai multe feluri. De regulă, ele sunt împărţite fie după modalitatea
ce afectează voinţa testatorului, fie după obiectul lor. După modalităţile care afectează voinţa
testatorului, legatele pot fi: pure şi simple, cu termen, sub condiţie şi cu sarcină (art. 1054 alin.
2 C. civ.).
A. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează voinţa testatorului.
a). Legatul pur şi simplu este cel care îşi produce efectele la data morţii testatorului
(dată la care legatarul dobândeşte şi începe să îşi exercite drepturile), nefiind afectat de nici o
modalitate.
b). Legatul cu termen este cel a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea
unui termen (întotdeauna un eveniment viitor şi sigur). Termenul poate fi suspensiv sau
extinctiv.
Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului; legatarul poate cere predarea
bunului legat la data împlinirii termenului. Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul
care a luat naştere şi s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea succesiunii
(precum un legat pur şi simplu), însă la împlinirea termenului dreptul legatarului se va stinge
pentru viitor.
c). Legatul sub condiţie este cel a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment
viitor şi nesigur că se va îndeplini. Condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia
suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, naşterea dreptului la legat; odată îndeplinită însă,
dreptul legatarului ia naştere retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Condiţia
rezolutorie, la împlinirea ei, desfiinţează retroactiv (din momentul deschiderii succesiunii)
dreptul la legat. Când condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza,
legatul devine definitiv, pur şi simplu. d). Legatul cu sarcină (sub modo) este cel care prevede
o obligaţie (sarcină) de a da, a face sau a nu face, impusă de testator legatarului.
Sarcina este specifică liberalităţilor şi poate fi prevăzută în interesul:
– unei terţe persoane; de exemplu: testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului,
cu sarcina de a întreţine o persoană incapabilă de muncă;
– testatorului; de exemplu, testatorul lasă o casă legatarului, cu sarcina de a-i plăti
anumite datorii; – legatarului; de exemplu, testatorul lasă legatarului o sumă de bani pentru a
continua o lucrare de care el (legatarul) este interesat.
Clasificarea legatelor după obiectul lor.
După obiectul lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular
(art. 1054 alin. 1 C. civ.).
a). Legatul universal este cel prin care testatorul lasă uneia sau mai multor persoane
întreaga masă succesorală. Precizăm că ceea ce caracterizează legatul universal nu este numai
cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci şi vocaţia la întreaga universalitate pe care o
oferă legatarului. Astfel, se explică faptul că testatorul poate să lase mai mulţi legatari
universali1. În condiţiile de mai sus, legatul universal există şi în cazul în care, datorită
drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul moştenirii este redus considerabil.
De exemplu, dacă testatorul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi acceptă
moştenirea, deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din
succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moştenire în virtutea vocaţiei
sale universale. În cazul în care legatarul universal nu culege foloase efective, deoarece întreg
emolumentul legatului universal este absorbit de alte legate particulare sau de sarcini, în
doctrină s-a pus întrebarea: ne aflăm în faţa unui legatar universal, a unui executor testamentar
sau a unei simple persoane interpuse? Soluţia cea mai realistă este cea care lasă la aprecierea
instanţei de judecată interpretarea voinţei testatorului şi, în funcţie de circumstanţele cauzei,
va stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat universal, să instituie un executor testamentar
sau pretinsul legatar este numai o persoană interpusă. Testatorul poate califica expres legatul
său ca fiind universal sau se pot folosi şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocaţie
asupra întregii moşteniri. Doctrina şi practica judiciară, deopotrivă, au considerat legate
universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei proprietăţi asupra
întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile, legatul rămăşiţei sau prisosului succesoral etc.
Problema legatarilor universali se pune numai în materia moştenirii testamentare, deoarece
moştenitorii legali sunt dobânditori universali (oricare dintre ei având vocaţia de a culege
întreaga moştenire).
b). Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai
multor persoane vocaţie succesorală numai la o fracţiune din moştenirea lăsată de defunct (art.
1056 alin. 1 C. civ.). Asemănarea dintre legatul universal şi legatul cu titlu universal constă
în aceea că sunt caracterizate de întinderea emolumentului, dar şi a vocaţiei succesorale.
Deosebirea dintre ele este că legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, pe când
legatul cu titlu universal numai la o fracţiune din moştenire (chiar dacă un alt legatar cu titlu
universal nu ar putea să moştenească sau ar renunţa la moştenire). Potrivit art. 1056 alin. 2 C.
civ., prin fracţiune a moştenirii se înţelege: fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta; fie un
dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire; fie
proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor. Legatul cu titlu
universal se situează între legatul universal şi legatul cu titlu particular.
c). Legatul cu titlu particular are, de regulă, ca obiect unul sau mai multe bunuri
individual determinate. Noul Cod civil defineşte legatul cu titlu particular prin excludere,
prevăzând că este singular orice legat „care nu este universal sau cu titlu universal” (art. 1057
C. civ.). Rezultă că obiectul legatului cu titlu particular excede bunurilor individual
determinate. Astfel, obiectul acestuia poate fi orice bun aflat în circuitul civil cert şi individual
determinat dar şi bunurile determinate generic (care sunt precis determinate cantitativ).
Obiectul legatului cu titlu particular poate fi şi un lucru incorporal; de exemplu, testatorul lasă
în favoarea legatarului o creanţă pe care o avea contra unui terţ. Caracteristica legatului cu
titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare, şi nu
asupra unei universalităţi (patrimoniu) sau unei fracţiuni din universalitate.
C. Forme ale legatului cu titlu particular.
În practică, cele mai cunoscute legate cu titlu particular sunt: legatul uzufructului,
legatul bunului altuia şi legatului bunului indiviz.
a). Legatul uzufructului este asimilat situaţiei în care, testatorul transmite nuda
proprietate unui legatar şi dreptul de uzufruct asupra unui bun (sau patrimoniu) altui legatar.
De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soţului defunctului şi are caracter viager,
iar nuda proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmând ca la
moartea soţului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin cuprinderea tuturor
prerogativelor sale). În ceea ce priveşte natura juridică a legatului uzufructului, trebuie să
facem distincţie între situaţiile următoare. În cazul în care nuda proprietate are ca obiect
întregul patrimoniu, o fracţiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi universal, cu titlu
universal sau cu titlu particular. Când uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate,
legatul uzufructului va fi cu titlu particular.
Când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu succesoral sau a unei
fracţiuni din acesta soluţiile doctrinare sunt diferite (conturându-se două opinii):
– legatul uzufructului este cu titlu universal (art. 1056 alin. 2 pct. b din Noul cod
civil)1;
– legatul uzufructului este un legat cu titlu particular (deşi are ca obiect o
universalitate sau o parte din aceasta), deoarece legatul uzufructului nu poate conferi vocaţie
succesorală la întreg patrimoniul defunctului. În situaţia contradictorie de mai sus, susţinem
soluţia legatului cu titlu particular, reţinând opinia mai bine argumentată juridic potrivit căreia
„cu toate că obiectul uzufructului nu este determinat, ceea ce interesează este obiectul
legatului care este un drept determinat”. Precizăm că legatele nudei proprietăţi şi al
uzufructului nu constituie substituţii fideicomisare, deoarece cele două liberalităţi au obiecte
diferite şi care nu se transmit succesiv.
b). Legatul bunului altuia are în vedere situaţia în care „bunul individual determinat
care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi
nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii” (art. 1064 alin. 1 C.
civ.). În situaţia de mai sus se pune întrebarea: Ce se întâmplă dacă testatorul a făcut un legat
având ca obiect bunul altuia?
Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă sunt întrunite cumulativ două
condiţii:
– defunctul nu avea niciun drept actual sau viitor (la momentul deschiderii
moştenirii) asupra bunului obiect al legatului;
– obiectul legatului este un bun individual determinat. Soarta legatului va fi apreciată
după cum testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu situaţia reală a bunului.
Astfel:
– dacă testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este anulabil (art.
1064 alin. 2 C. civ.);
– dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, cel însărcinat cu
executarea legatului va avea o obligaţie alternativă: fie de a procura bunul de la proprietarul
acestuia, fie de a plăti valoarea bunului (din momentul deschiderii moştenirii) şi a-l transmite
legatarului (art. 1064 alin. 3 C. civ.). Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela
care emite o pretenţie (legatarul va trebui, deci, să probeze că testatorul ştia, la încheierea
testamentului, că dispune de un lucru străin). Proba va putea fi atât intrinsecă, cât şi
extrinsecă.
c). Legatul bunului indiviz este asimilat situaţiei în care bunul (obiect al legatului cu
titlu particular) se află în indiviziune la data deschiderii moştenirii. În acest caz, soarta
juridică a legatului va fi diferită, după cum urmează:
– dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce îi aparţine din bunul
determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil (deoarece defunctul, coindivizar, este în
drept să îşi transmită cota sa prin acte juridice mortis causa);
– atunci când testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din bunul aflat
în indiviziune (deci nepartajat), legatul va fi soluţionat asemănător regulilor stabilite mai sus
valabile pentru legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi fie valabil, fie nul, după cum
testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că bunul îi aparţine.
§ 3. Efectele legatelor
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte
proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii (art. 1059 alin. 1 C. civ.). Tot astfel,
când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea
acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii (art. 1062 C. civ.). Legatarul cu titlu
particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra moştenirii1. Bunul care
constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se
găseşte la data deschiderii moştenirii. Legatarul are dreptul şi la fructele bunurilor moştenirii
care i se cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în
privinţa sa. Ca excepţie, cel care a posedat bunurile de bună-credinţă păstrează fructele până
la predare (art. 1058 C. civ.).
Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creşteri cantitative,
calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziţionarea altor
bunuri în cadrul unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg bunul ori
universalitatea rezultată. În cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este
grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, el (legatarul)
„se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau
valoarea lor” (art. 1060 alin. 1 C. civ.).
În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul
de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept
legatarului sau unui terţ (art. 1063 C. civ.). Ca regulă, cheltuielile predării legatului sunt în
sarcina moştenirii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale (art. 1066 C.
civ.). Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari. Potrivit art. 1067 alin. 1
C. civ., „Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari”.
Reducţiunea legatelor excesive. Potrivit art. 1067 alin. 2 C. civ., dacă legatele cu titlu
particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii, la cererea
creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le execute. Restituirea excesului. Când
un legat a fost executat, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii,
moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate soli- cita
restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus (art. 1067 alin. 3
C. civ.).
Ineficacitatea legatelor
Dispoziţiile testamentare făcute cu îndeplinirea condiţiilor de validitate produc, de
regulă, efecte juridice. Este posibil însă ca manifestarea de voinţă a unei persoane, deşi a fost
făcută cu respectarea condiţiilor de validitate (devenind act juridic valabil), datorită unor
cauze posterioare, să nu producă totuşi efectele juridice scontate, actul juridic devenind, în
aceste condiţii, ineficace.
În condiţiile de mai sus, ineficacitatea actului juridic presupune două condiţii:
– existenţa unui act juridic valabil încheiat;
– lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze posterioare întocmirii
actului.
Principalele cauze care împiedică producerea efectelor legatelor (cauzele de
ineficacitate) sunt revocarea şi caducitatea dispoziţiilor testamentare. Deşi doctrina prezintă
(în general) şi nulitatea alături de celelalte cauze de ineficacitate a actului juridic, nu ne putem
ralia acestei opinii. Argumentăm prin aceea că nulitatea sancţionează nerespectarea condiţiilor
de validitate a actului juridic şi are drept consecinţă neîncheierea acestuia (manifestarea de
voinţă rămânând în acelaşi stadiu). În acest context, stricto sensu, nulitatea nu poate fi şi
cauză de ineficacitate a actului juridic (deoarece ineficacitatea presupune existenţa unui act
juridic valabil încheiat, dar care, ca excepţie, nu produce efecte). În consecinţă, în caz de
revocare sau caducitate, legatele au luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze
posterioare, nu produc efectele obişnuite (sunt ineficace).
Revocarea poate fi de două feluri: revocare voluntară, care se datorează voinţei
unilaterale a testatorului, şi revocarea judecătorească, datorată unor fapte culpabile săvârşite
de legatari. Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, independentă de voinţa
testatorului sau de faptele culpabile săvârşite de legatar.
A. Revocarea legatelor.
Revocarea legatelor pentru faptele săvârşite de legatar poate fi opera voinţei
testatorului sau a instanţei de judecată.
a). Revocarea voluntară. Până în ultima clipă a vieţii sale, testatorul are dreptul să
revină asupra dispoziţiilor testamentare printr-o manifestare de voinţă ulterioară care să aibă
ca efect revocarea totală sau parţială a dispoziţiilor făcute anterior. Acest drept decurge din
caracterul esenţial revocabil al legatului. Potrivit art. 1068 alin. 1 C. civ., „Legatele sunt
supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului”. Rezultă că, în concepţia
noului Cod civil, revocarea voluntară a legatului are loc în aceleaşi condiţii ca şi revocarea
voluntară a testamentului.
După modul de manifestare a voinţei testatorului, revocarea voluntară a legatului
poate fi: expresă sau tacită. Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o
declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în formă testamentară sau autentică.
Înseamnă că testatorul care a făcut un testament poate ulterior să facă un alt testament prin
care îl revocă pe primul sau, fără să facă un nou testament, printr-un act autentic revocă
testamentul anterior (art. 1051 alin. 1 C. civ.). Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea
absolută a revocării. Potrivit art. 1051 alin. 2 C. civ., nu se cere ca testamentul ce conţine
revocarea să aibă aceeaşi formă cu cel pe care îl revocă (de exemplu, testamentul autentic
poate fi revocat printr-un testament olograf). Astfel, în principiu, revocarea voluntară expresă
nu trebuie făcută în termeni sacramentali. De precizat însă că, numai revocarea expresă a
testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va
înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial (art. 1051 alin. 3 C. civ.). Când
revocarea se face printr-un testament ulterior, aceasta produce efecte, chiar dacă celelalte
dispoziţii din noul testament ar fi nule, indiferent din ce cauză. Revocarea voluntară tacită este
manifestarea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau
fapte săvârşite ulterior de testator. Testatorul poate revoca tacit testamentul olograf şi prin
distrugerea, ruperea sau ştergerea sa (art. 1052 alin. 1 C. civ.)1. Potrivit art. 1052 alin. 2 C.
civ., „Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage
de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă”. În consecinţă,
distrugerea testamentului de către testator (în cunoştinţă de cauză) prezumă intenţia acestuia
de revocare a actului juridic mortis causa (art. 1068 alin. 4 C. civ.). De precizat că distrugerea
involuntară (de către testator) sau distrugerea de către alţii (fără ştirea testatorului) a bunului
nu produce revocarea, ci caducitatea legatului. Testamentul încheiat ulterior îl revocă tacit pe
cel anterior, dacă conţine dispoziţii contrare sau incompatibile (art. 1052 alin. 3 C. civ.).
Incompatibilitatea intervine în cazul în care testatorul a făcut două sau mai multe testamente
care conţin dispoziţii incompatibile între ele (imposibilitatea materială sau juridică de a fi
executate ambele). De exemplu, testatorul, în primul testament, lasă o creanţă (pe care el o are
împotriva unei terţe persoane) în favoarea legatarului. Ulterior, testatorul, printr-un alt
testament, prevede o iertare de datorie în favoarea debitorului (terţa persoană) din creanţa
respectivă. În situaţia de mai sus, produce efecte ultimul testament (debitorul va fi iertat de
datorie). Contrarietatea între cele două dispoziţii testamentare intervine în cazul în care, din
punct de vedere juridic, nu ar exista incompatibilitate, dar, din contextul dat, rezultă că al
doilea testament a reprezentat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenţia
testatorului). De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei persoane; ulterior,
printr-un alt testament, lasă acelaşi bun altei persoane. Din punct de vedere juridic, ar fi
posibil ca două persoane să aibă un drept asupra aceluiaşi bun în calitate de legatari (dar în
acelaşi testament). Fiind vorba de două testamente succesive, rezultă că al doilea testament
reprezintă o revocare a primului. De precizat că, atât în cazul incompatibilităţii, cât şi al
contrarietăţii, revocarea se produce numai în legătură cu dispoziţiile care sunt incompatibile
sau contrare, celelalte rămânând valabile (dacă testatorul nu a dispus altfel). Potrivit art. 1068
alin. 2 C. civ., „Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular,
consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit legatul
pentru tot ceea ce s-a înstrăinat” (s.n.). Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face
obiectul legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Nu are
importanţă felul cum s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (sub termen sau condiţie),
el poate fi chiar nul. Esenţial este ca manifestarea de voinţă a testatorului din care rezultă
intenţia de a înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu titlu particular. Pentru ca
înstrăinarea să provoace revocarea, ea va trebui să fie şi reală, adică să fie înfăptuită, nu o
simplă intenţie de a înstrăina. De menţionat că ineficacitatea înstrăinării nu afectează
revocarea decât dacă este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului ori
înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi „nu s-a făcut sub
condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul” (art. 1068 alin. 3 C.
civ.).
Apreciem că cele trei cazuri de revocare voluntară (prevăzute de Codul civil) nu
reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunţiative. Rezultă că, ori de câte ori din acte sau
fapte săvârşite de testator se poate proba intenţia de revocare, legatele nu mai pot produce
efecte. Retractarea revocării este admisă, revocarea fiind (ca şi legatul) un act de ultimă
voinţă esenţialmente revocabil1. Retractarea revocării se face în aceleaşi condiţii ca şi
revocarea (prin act notarial sau prin testament). Retractarea „unei dispoziţii revocatorii
înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens
contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din împrejurările concrete” (art. 1053
alin. 2 C. civ.). Retractarea revocării are deci, ca efect, reînvierea dispoziţiilor testamentare
revocate. În cazul testamentului distrus, retractarea revocării se va face prin întocmirea unui
alt testament.
B. Revocarea judecătorească.
Potrivit Codului civil, legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, drept
sancţiune pentru fapte culpabile săvârşite de către legatar faţă de defunct sau faţă de memoria
acestuia3. Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în principiu, aceleaşi ca cele
în care legea permite revocarea legală a donaţiei (art. 1020 C. civ.)4. Potrivit art. 1069 C. civ.,
revocarea judecătorească a legatului operează în caz de neexecutare a sarcinii şi pentru
ingratitudine.
a). Legatul poate fi revocat judecătoreşte în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a
sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un astfel de legat (art. 1069 alin. 1 C. civ.).
Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o
sarcină propriu-zisă, şi nu despre o simplă recomandare cuprinsă în testament. Revocarea
presupune neexecutarea sarcinii, şi nu o simplă întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie
culpabilă; dacă ea este datorată unui caz fortuit ori de forţă majoră, legatul nu va putea fi
revocat. Ca excepţie, neîndeplinirea fortuită a sarcinii nu atrage revocarea legatului, decât
dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea
sarcinii. În toate cazurile, acţiunea în revocare aparţine celor care au interes ca liberalitatea
testamentară să fie revocată. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se
prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine
sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C. civ.).
b). Legatul poate fi revocat judecătoreşte şi în caz de ingratitudine a legatarului. În
acest caz, revocarea poate fi solicitată, în două situaţii:
– dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind
că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
– dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului. În ceea ce priveşte prima cauză,
pentru a îndreptăţi revocarea, atentatul trebuie să fi fost săvârşit cu intenţia de a ucide
(neavând importanţă încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă). Privitor la cea de-a
doua categorie de fapte de ingratitudine, prin cruzimi înţelegem rele tratamente fizice, iar prin
delicte faptele pedepsite de legea penală. Injuria desemnează suferinţele morale pricinuite cu
ştiinţă testatorului. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în
termen de un an, de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1070 C.
civ.).
C. Caducitatea legatelor.
Deşi se întocmeşte (încheie) în timpul vieţii, testamentul produce efecte numai la
moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii testamentului şi momentul în care
urmează să îşi producă efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca, în
interiorul acesteia, să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor.
Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de voinţa testatorului sau
de vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc. Legatul caduc se desfiinţează cu efect
retroactiv. Potrivit art. 1071 C. civ., caducitatea legatului intervine în şase cazuri.
a). Legatul este caduc dacă legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii
moştenirii. Se prezumă că legatul este o liberalitate care a fost făcută numai în considerarea
persoanei legatarului, intuitu personae. Astfel, legatul nu îşi întinde, în principiu, efectele şi
asupra moştenitorilor legatarului.
b). Legatul este caduc dacă legatarul este „incapabil de a primi legatul la data
deschiderii moştenirii”. Dacă legatarul era deja incapabil în momentul întocmirii
testamentului, legatul nu este caduc, ci nul.
De exemplu, în cazul persoanelor juridice care au încetat să mai existe după moartea
testatorului sau, datorită modificării capacităţii de folosinţă, şi-au schimbat obiectul de
activitate.
c). Legatul este caduc dacă legatarul este nedemn (indiferent dacă nedemnitatea este
de drept sau judiciară sau moştenirea este legală ori testamentară). Reamintim că efectele
nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic
notarial de către cel care lasă moştenirea. Precizăm că, după săvârşirea faptei care atrage
nedemnitatea, efectele nedemnităţii pot fi înlăturate de testator numai prin „o declaraţie
expresă” notarială (art. 961 alin. 1 C. civ.).
d). Legatul este caduc dacă legatarul renunţă la legat. Condiţia este ca renunţarea
legatarului să intervină numai după deschiderea succesiunii (altfel ar fi nulă, deoarece ar
alcătui un pact asupra unei moşteniri viitoare). În condiţiile art. 1120 C. civ., renunţarea la
moştenire, în principiu, „nu se presupune”. Declaraţia de renunţare se face în formă autentică
la orice notar public sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare. Pentru informarea
terţilor, declaraţia de renunţare se înscrie în registrul naţional, ţinut în format electronic.
Renunţarea va fi valabilă dacă legatul este sub condiţie suspensivă, iar legatarul renunţă după
deschiderea moştenirii, dar înainte de împlinirea condiţiei.
e). Legatul este caduc dacă legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei
suspensive şi dacă acesta avea caracter pur personal. Precizăm că, atunci când legatul este
făcut sub condiţie suspensivă şi aceasta este sigur că nu se va realiza, legatul este caduc. În
cazul în care condiţia este rezolutorie, dreptul legatarului se va naşte ca şi când ar fi pur şi
simplu, adică de la deschiderea moştenirii, dar se va desfiinţa retroactiv dacă se îndeplineşte
condiţia.
f). Legatul este caduc când bunul a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa
testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce
afectează legatul.
Din punct de vedere juridic, are importanţă dacă obiectul legatului a pierit în
întregime înainte de deschiderea succesiunii sau după această dată. Când bunul a pierit înainte
de deschiderea succesiunii, legatul este caduc ca fiind lipsit de obiect. Cauza pieirii lucrului
poate fi: culpa legatarului sau a testatorului, fapta unui terţ, un caz fortuit sau de forţă majoră.
Acest caz de caducitate nu poate interveni decât dacă legatul este cu titlu particular, căci, dacă
este universal sau cu titlu universal, pieirea bunului nu poate avea ca efect decât acela de a
reduce emolumentul legatului. În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea
legatului va fi numai parţială. Pieirea bunului după deschiderea succesiunii nu atrage
caducitatea legatului. În această situaţie, drepturile legatarului se deosebesc în funcţie de
împrejurarea în care a pierit bunul: dacă bunul a pierit din culpa debitorului legatului sau a
unui terţ, legatarul are dreptul la despăgubire, iar dacă pieirea s-a datorat cazului fortuit sau
forţei majore, legatarul suportă riscul pieirii. Din momentul deschiderii succesiunii, legatarul
dobândeşte proprietatea bunului.
D. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ.
Tot în legătură cu ineficacitatea legatelor se pune şi întrebarea: ce se întâmplă cu
bunurile ce făceau obiectul legatului care nu îşi produce efectele? Potrivit art. 1072 C. civ., de
ineficacitatea legatului profită moştenitorii „ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate
sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”.
Moştenitorii care profită de ineficacitatea legatului sunt: moştenitorii legali, legatarii
universali, legatarii cu titlu universal şi chiar legatarii cu titlu particular (dar numai dacă au
fost însărcinaţi cu executarea legatului în cauză). De exemplu, testatorul a desemnat doi
legatari universali, iar unul nu acceptă legatul; rezultă că al doilea
legatar universal profită, culegând şi cealaltă parte, întrucât are vocaţie la întreaga moştenire.
Dacă ambii renunţă, moştenirea va fi culeasă de moştenitorii legali.
De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri, când de
ineficacitatea legatului profită alte persoane:
– în cazul substituţiei vulgare, când de ineficacitatea legatului profită persoana
stabilită subsidiar de către testator;
– în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de acrescământ (sau de
adăugire) în favoarea colegatarului.
Legatul conjunctiv este cel al cărui bun (determinat individual sau generic) este lăsat
mai multor legatari, fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii având chemare
(eventuală) la întregul obiect (art. 1065 alin. 1 C. civ.).
În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:
– toţi legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg a fiecăruia va fi limitată
la o parte din bun, iar bunul se va împărţi în părţi egale;
– unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, caz în care
părţile acestora se vor cuveni celorlalţi colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor
creşte în mod corespunzător (art. 1065 alin. 2 C. civ.); astfel, operează dreptul de acrescământ
(sau de adăugire). Precizăm că dreptul de acrescământ operează numai dacă legatul este
conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi rezultatul exclusiv al voinţei
testatorului.
Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie întrunite următoarele condiţii:
– să existe o pluralitate de legatari;
– dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;
– să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o vocaţie la întregul
obiect, şi nu o vocaţie fracţionată;
– unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să primească legatul.
În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă dreptul de
acrescământ operează facultativ sau obligatoriu (dacă sunt obligaţi colegatarii ce primesc
legatul să primească adaosul sau ar putea să îl refuze, păstrând totodată din legat ce li s-ar
cuveni în lipsa acrescământului).
Soluţia este că dreptul de acrescământ operează obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini.
Astfel, în toate cazurile, dreptul de acrescământ are la bază vocaţia la întregul obiect al
legatului (când colegatarii acceptă legatul, ei acceptă pentru întreg, şi nu pentru o parte a
legatului). În lipsa unei stipulaţii contrare a testatorului, colegatarii care primesc legatul sunt
obligaţi să execute sarcinile care reveneau colegatarilor care nu au putut ori nu au dorit să
primească legatul (cu excepţia sarcinilor cu caracter personal).
De exemplu, testatorul a lăsat 1/2 din moştenire la trei legatari; dacă toţi acceptă, va
reveni fiecăruia câte 1/6 din moştenire, dacă însă unul nu poate sau nu doreşte să primească
legatul, ceilalţi doi nu pot refuza surplusul, deoarece ei au acceptat legatul (de asemenea, vor
suporta şi datoriile); rezultă că fiecare dintre cei doi va primi 1/4 din moştenire. Dreptul de
acrescământ se aplică şi în cazul moştenirii legale. Dacă moştenirea este deferită mai multor
moştenitori legali, partea celui care, fiind renunţător, nu doreşte să vină la moştenire sau care,
fiind nevrednic, este îndepărtat de la moştenire prin puterea legii se va dobândi de ceilalţi
moştenitori legali care au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare profitând potrivit cotelor
prevăzute de lege. În cazul reprezentării, partea reprezentatului decedat se împarte între
reprezentanţii lui. Dreptul de acrescământ operează şi în cazul moştenirii legale (întotdeauna
obligatoriu şi cu sarcini).
Secţiunea a IV-a. Exheredarea (dezmoştenirea)
O altă dispoziţie testamentară principală ce poate fi cuprinsă în cadrul testamentului
este exheredarea (dezmoştenirea). Exheredarea este acea dispoziţie testamentară prin care
testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali (art. 1074 alin. 1 C.
civ.). Astfel, orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluţiunii
legale a moştenirii, să înlăture de la moştenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent
de motive). Exheredarea este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar care nu se poate
exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu vor putea fi înlăturaţi în totalitate de la
moştenire, neputând fi astfel lipsiţi de rezerva succesorală (care li se cuvine în temeiul legii,
chiar împotriva voinţei testatorului). În consecinţă, testatorul poate dezmoşteni numai parţial
moştenitorii rezervatari (cât priveşte cotitatea disponibilă). Ceilalţi moştenitori, nerezervatari,
pot fi dezmoşteniţi fără nici o limită.
A. Felurile exheredării.
După modul de manifestare, voinţa de a dezmoşteni poate fi directă sau indirectă (art.
1074 alin. 2 C. civ.).
a). Exheredarea directă este acea dispoziţie prin care testatorul declară, în mod
expres, prin testament, voinţa sa de a înlătura de la moştenire anumiţi moştenitori.
Exheredarea directă poate fi parţială sau totală. Exheredarea directă este parţială când
testatorul înlătură de la moştenire anumiţi moştenitori legali. În acest caz, voinţa testatorului
se întregeşte cu cea a legiuitorului, în sensul că succesiunea se va cuveni moştenitorilor legali
după înlăturarea celor dezmoşteniţi. Prin dezmoştenirea unuia sau mai multor moştenitori
(dar nu a tuturor), testatorul a acceptat indirect sporirea părţilor celorlalţi moştenitori legali.
Deci, exheredarea directă parţială poate fi interpretată şi ca o instituire indirectă de
legatari1. Exheredarea directă este totală în cazul în care testatorul îi dezmoşteneşte pe toţi
moştenitorii legali (rude cu vocaţie succesorală legală şi soţul supravieţuitor). De precizat că
validitatea unei dispoziţii testamentare, care înlătură în totalitate devoluţiunea legală (dacă nu
există moştenitori rezervatari), fără a o înlocui printr-una testamentară, dificil de acceptat din
punct de vedere juridic, a fost totuşi, recunoscută în doctrină.
În cazul exheredării totale, bunurile ce alcătuiesc moştenirea rămân bunuri vacante
şi cu acest titlu revin comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii (singurul moştenitor legal ce nu poate fi exheredat), în
temeiul art. 1138 C. civ.
b). Exheredarea indirectă se realizează prin instituirea unor legate care epuizează
întreaga moştenire. În felul acesta, în limitele cotităţii disponibile, moştenitorii legali sunt
înlăturaţi de la succesiune, întrucât a institui legatari înseamnă, în aceeaşi măsură, a exhereda
moştenitorii legali. O situaţie specială intervine în cazul în care testatorul a lăsat un legat
universal în favoarea unui terţ, dezmoştenind astfel pe toţi moştenitorii legali, iar legatul este
caduc. Întrebarea care se pune, în acest caz, este cui i se vor cuveni bunurile moştenirii:
moştenitorilor legali sau unităţii administrativ-teritoriale locale ? Apreciem că rezolvarea
problemei de mai sus depinde de interpretarea voinţei testatorului. Astfel, dacă testatorul a
dorit să îndepărteze necondiţionat moştenitorii legali de la succesiune, bunurile devin vacante;
dacă testatorul s-a mulţumit să prefere persoana instituită legatar universal altor moştenitori,
bunurile vor reveni acestora din urmă.
B. Efectele exheredării.
Ca efect al exheredării, moştenitorul legal nu mai are vocaţie la succesiune. În cazul
dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs
culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca
urmare a dezmoştenirii (art. 1075 alin. 1 C. civ.). Când, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul
supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de
dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului
supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 2 C. civ.). Atunci când, în urma
dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care
vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 3 C. civ.).
Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi
cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora,
moştenitorilor subsecvenţi (art. 1075 alin. 4 C. civ.).
C. Nulitatea exheredării.
Dezmoştenirea este un act juridic (o manifestare de voinţă) distinct, cuprins, de
regulă, într-un testament. Ca orice act juridic, exheredarea trebuie să se conformeze
condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ. În caz contrar, „este supusă cauzelor de
nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege” (art. 1076 alin. 1 C. civ.). Termenul de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat
cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai
devreme de data deschiderii moştenirii (art. 1076 alin. 2 C. civ.). Deoarece textul de lege nu
stabileşte şi durata termenului, însemnă că se aplică dreptul comun, deci termenul este cel de
trei ani. În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv.