Post on 12-Sep-2019
MINISTERUL EDUCA ŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris C.Z.U. [342.5; 342](478)
ARSENI ALEXANDRU
LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT: FENOMEN COMPLEX ŞI INDISPENSABIL SOCIET ĂŢII UMANE CONTEMPORANE
Specialitatea: 552.01 – Drept constituţional
Teză de doctor habilitat în drept
Consultant ştiin ţific Gheorghe COSTACHI, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Autorul
Alexandru ARSENI, doctor în drept, conferenţiar universitar
Chişinău • 2014
2
© Arseni Alexandru, Chişinău, 2014
3
CUPRINS
ADNOTARE (limba român ă, rusă, engleză) 5
LISTA ABREVIERILOR 8
INTRODUCERE 9
1. ANALIZA SITUA ŢIEI CERCET ĂRILOR ŞTIIN ŢIFICE EFECTUATE ÎN DOMENIUL PUTERII DE STAT PRIN PRISMA LEGITIMIT ĂŢII EI
20
1.1.Valorificarea ştiinţifică a puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane
20
1.1.1. Autoritatea politică exclusivă sau suverană 22
1.1.2. Relaţia stat - putere (puteri) de stat - puteri publice 26
1.2. Interesul ştiinţific faţă de problema putere de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane
28
1.3. Concluzii la Capitolul 1 48
2. CONCEPTUL ŞI CALIT ĂŢILE PUTERII DE STAT CA ELEMENT LEGITIM AL STATULUI
50
2.1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale puterii de stat 50
2.2. Identificarea şi analiza trăsăturilor generale ale puterii de stat 55
2.3. Constantele puterii de stat 58
2.4. Argumentări teoretice în aprecierea termenului de legitimitate a puterii de stat 64
2.5. Sistemul politic – mediu ambiant al puterii de stat 70
2.6. Concluzii la Capitolul 2 83
3. ORIGINILE ŞI ESENŢA CONCEPŢIILOR DOCTRINARE PRIVIND LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT
85
3.1. Evoluţia semantică a noţiunii de suveranitate 86
3.2. Aspecte teoretice şi practice ale conceptului „suveranitate” 88
3.3. Abordări teoretice şi practice de soluţionare a contradicţiilor dintre teoriile „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”
92
3.4. Corpul electoral – exponentul juridico-politic al suveranităţii naţionale 96
3.5. Formele de exercitare a „suveranităţii naţionale” în cadrul legitimităţii puterii de stat 100
3.6. Fracţiunile parlamentare – reflecţie legitimă a voinţei corpului electoral 106
3.7. Concluzii la Capitolul 3 123
4. IDENTIFICAREA, DEFINIREA ŞI MANIFESTAREA FORMELOR ŞI METODELOR DE REALIZARE A PUTERII DE STAT PRIN PRISM A PRINCIPIULUI LEGITIMIT ĂŢII
125
4.1. Forma de guvernământ – modalitate de constituire şi raport dintre organele supreme de stat
125
4.1.1. Concepţiile doctrinare privind forma de guvernământ 125
4.1.2. Evoluţia şi tipologia formelor de guvernământ 127
4.1.2.1. Formele de guvernământ istorice 129
4.1.2.2. Abordări teoretice ale formelor de guvernământ contemporane 137
4.2. Regimul politic – dimensiune edificatoare a statului de drept şi democratic contemporan
144
4.2.1. Definirea noţiunii şi tipologia regimurilor politice 144
4
4.2.2. Identificarea şi criterii de clasificare a regimurilor politice 148
4.3. Interacţiunea dialectică a principiului legitimităţii puterii de stat cu celelalte principii ale regimului politic liberal şi democratic
163
4.4. Perspectiva praxiologică a principiului legitimităţii puterii de stat în vederea consolidării statului de drept
172
4.5. Concluzii la Capitolul 4 174
5. CARACTERISTICA SUBIEC ŢILOR DETERMINATORII ANTRENA ŢI ÎN
PROCESUL COMPLEX DE EXERCITARE A PUTERII DE STAT 176
5.1. Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei puterilor 176
5.1.1. Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului , a cărui legitimitate emană de la suveranitatea naţională
179
5.1.2. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru exercitarea „suveranităţii naţionale”
182
5.1.3. Natura juridică şi trăsăturile caracteristice ale mandatului parlamentar 184 5.1.4. Funcţiile Parlamentului condiţie de exercitare a suveranităţii naţionale prin
reprezentare 192
5.2. Poziţia Puterii Executive în cadrul sistemului separării puterilor 196
5.2.1. Identificarea marilor structuri ale executivului 196
5.2.2. Şeful de stat – instituţie legitimă a statului democratic contemporan 200
5.2.3. Guvernul - pilonul principal al puterii executive 204
5.3. Autoritatea judecătorească – instituţie de realizare a ramurii puterii de stat 213
5.3.1. Definirea şi specificul autorităţii judecătoreşti 213
5.3.2. Puterea judecătorească – sistem distinct chemat să protejeze realizarea drepturilor şi libertăţilor legitim garantate
215
5.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii – organ de asigurare a legitimităţii şi garant al independenţei puterii judecătoreşti
221
5.4. Concluzii la Capitolul 5 235 6. AFIRMAREA ÎN PRACTIC Ă A PRINCIPIULUI LEGITIMIT ĂŢII PUTERII DE STAT ÎN SOCIETATEA CONTEMPORAN Ă
237
6.1. Problematica determinării şi clasificării organelor (instituţiilor) de stat 237
6.2. Concepţiile privind principiile de funcţionare a aparatului de stat 241 6.3. Statutul juridic al guvernanţilor garant al legitimităţii funcţionării mecanismului de
stat 245
6.4. Responsabilitatea şi răspunderea guvernanţilor 259
6.5. Concluzii la Capitolul 6 267
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMAND ĂRI 269 BIBLIOGRAFIE 275
DECLARA ŢIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII 299
CV-ul AUTORULUI 300
5
ADNOTARE ARSENI Alexandru „Legitimitatea puterii de stat – fenomen complex şi indispensabil societăţii umane
contemporane”. Teză de doctor habilitat în drept, specialitatea: 552.01 – Drept public (Drept constituţional). Chişinău, 2014
Structura tezei: Introducere, 6 capitole, Concluzii generale şi recomandări, Bibliografia din 379 titluri; 274 de pagini text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 45 lucrări ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: societate umană; stat; putere; putere de stat; legitimitate; suveranitate; suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; principii; separarea puterilor; legitimitatea puterii; organ de stat; aparat de stat; mecanism de stat; demnitar de stat.
Domeniul de studiu: Lucrarea include un studiu complex în domeniul Dreptului constituţional, elucidând cerinţele de organizare şi funcţionare a puterii de stat în baza principiului constituţional al legitimităţii.
Scopul cercetării – elaborarea reperelor conceptuale ale principiului legitimităţii puterii de stat în contextul fundamentării ştiinţifice a fenomenului complex putere de stat, din perspectiva edificării statului de drept şi democratic.
Obiectivele cercetării : definirea conceptelor: legitimitatea puterii de stat; sistem politic; suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; sistem instituţionalizat al puterii de stat, aparat de stat; fundamentarea ştiin ţifică a principiului legitimităţii puterii de stat şi a funcţiei Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat; identificarea raportului funcţional dintre contextul gnoseologic şi practic şi legitimitatea puterii de stat în procesul complex de la geneză şi finalizând cu activitatea guvernanţilor în realizarea puterii de stat; determinarea premiselor şi reperelor conceptuale ale legitimităţii organelor, instituţiilor etatice şi a principiilor şi calităţilor guvernanţilor, ca parte integrantă a procesului complex de realizare a puterii de stat, fundamentarea ştiin ţifică a fenomenului complex putere de stat ca parte integrantă a ştiinţei dreptului constituţional; elaborarea în baza reperelor conceptuale a tematicii legitimităţii puterii de stat în cadrul ştiinţei dreptului constituţional; validarea teoretică şi recomandarea practică a soluţiilor privind asigurarea legitimităţii puterii de stat.
Noutatea şi originalitatea ştiin ţifică. Este exprimată prin formularea şi argumentarea unui nou principiu al regimului politic – principiul legitimităţii puterii de stat – condiţie imanentă a statului de drept şi democratic.
Acest principiu, alături de principiul separaţiei puterilor în stat, va permite delimitarea clară a regimurilor politice democratice de cele nedemocratice. În acelaşi timp, principiul legitimităţii determină soluţionarea problemei ştiinţifice, aplicative, de importanţă majoră: 1) pentru Şeful statului – obligativitatea de a-şi declina calitatea de membru de partid, precum şi de a exercita o nouă funcţie, funcţia de mediere, 2) pentru Curtea Constituţională – de a asigura legitimitatea puterii de stat şi a organelor etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat.
Rezultatele principial noi pentru ştiin ţă şi practică obţinute: etapizarea evoluției fenomenului legitimității; identificarea proprietăților și elementelor sistemului politic – mediu ambiant al puterii de stat; fundamentarea științifică a principiului legitimității de stat și, ca consecință praxiologică, a unei noi funcții a Curții Constituționale de asigurare a legitimității puterii de stat; conceptualizarea sistemului instituțional al puterii de stat și determinarea unei noi direcții de cercetare – legitimitatea puterii de stat parte integrantă a știin ței Dreptului Constituțional și domeniu de activitate a Curții Constituționale.
Semnificaţia teoretică. Realizarea studiului teoretic contribuie la soluţionarea unei probleme majore pentru ştiinţă, în general, şi pentru Dreptul constituţional ca ramură ştiinţifică.
Anume legitimitatea puterii de stat identifică un impuls interacţional de echilibru şi colaborare a ramurilor puterii în stat în condiţiile unui regim politic contemporan democratic. Domnia legii are la bază legitimitatea însăşi a Constituţiei, iar aceste precondiţii de calitate pot fi realizate numai în condiţiile aplicării şi respectării principiului legitimităţii puterii de stat şi a organelor etatice antrenate direct în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.
Valoarea aplicativă a lucrării . Drept rezultat, a fost înaintat un ansamblu de propuneri de natură teoretico-practică, a căror implementare poate influenţa în mod decisiv existenţa, menţinerea şi chiar vitalitatea legitimităţii puterii de stat, precum şi afirmarea unui regim politc contemporan democrat – fenomene justificate inclusiv graţie modificărilor legislative ce caracterizează procesul de formare a statului de drept şi democratic.
Implementarea rezultatelor ştiin ţifice. Rezultatele cercetării urmează a fi utilizate la elaborarea cursurilor universitare de licenţiat în drept şi de masterat, precum şi la perfecţionarea suportului normativ-juridic din domeniul Dreptului constituţional.
6
АННОТАЦИЯ АРСЕНИ Александру «Законность государственной власти – сложное и неотъемлемое явление
современных человеческих сообществ». Диссертация на соискание степени доктора права по специализации: 552.01 – Публичное право (Конституционное право). Кишинев. 2014г.
Структура диссертации: введение, 6 глав, общие выводы и рекомендации, библиография из 379 наименований, 274 страниц основного текста. Полученные результаты опубликованы в 45 научных работах.
Ключевые слова: человеческое сообщество; государство; власть: государственная власть; законность; национальный суверенитет; форма правления; политический режим; принципы; разделение властей; законность власти; государственный орган; государственный аппарат; государственный механизм; государственный сановник.
Область исследования: Работа включает комплекс исследований в области конституционного права, проливая свет на требования к организации и функционированию государственной власти на основе конституционного принципа законности.
Цель исследования – разработка концептуальных критериев принципа легитимности государственной власти в контексте научного обоснования комплексного феномена государственной власти с точки зрения построения правового и демократического государства.
Задачи исследования: определение концепций: легитимность государственной власти; политическая система; национальный суверенитет; форма правления; политический режим; институализированная система государственной власти, государственный аппарат; научное обоснование принципа легитимности государственной власти и функции Конституционного Суда в обеспечении легитимности государственной власти; идентификация функциональной связи между гносеологическим и практическим контекстом и легитимность государственной власти в сложном процессе от зарождения до деятельности правителей по реализации государственной власти; определение предпосылок и концептуальных критериев легитимности государственных органов и учреждений, а также принципов и качеств правителей, как неотъемлемой части сложного процесса реализации государственной власти, научное обоснование комплексного феномена государственной власти, как неотъемлемой части науки конституционного права; разработка на основе концептуальных критериев тематики легитимности государственной власти в рамках науки конституционного права; теоретическое подтверждение и практическая рекомендация решений по обеспечению легитимности государственной власти.
Научная новизна и оригинальность. Выражается через формулировку и аргументацию нового принципа политического режима – принципа законности государственной власти –имманентного условия правого и демократического государства.
Этот принцип наряду с принципом разделения властей в государстве позволит четкое разграничение демократических политических режимов от недемократических. Вместе с тем, принцип законности определяет решение научной проблемы большой прикладной важности для: 1) обязанности Руководителя государства отказаться от качества члена партии, а также исполнять новую функцию - функцию посредничества, 2) Конституционного Суда – обеспечение законности государственной власти и государственных органов, вовлеченных в процесс реализации государственной власти.
Полученные принципиально новые результаты для науки и практики: поэтапность эволюции явления законности; выявление свойств и элементов политической системы - окружающая среда государственной власти; научное обоснование принципа государственной законности, как праксеологическое следствие, новой должности Конституционного Суда, для обеспечения законности государственной власти; концептуализация институциональной системы государственной власти и определение новых направлений исследований - законность государственной власти, как составляющей части науки Конституционного Права и области деятельности Конституционного Суда.
Теоретическое значение. Теоретическое исследование способствует решению важной проблемы для науки в целом и конституционного права, как научной отрасли.
Именно законность государственной власти определяет импульс сбалансированного взаимодействия и сотрудничества между ветвями государственной власти в условиях современного демократического политического режима. Верховенство закона имеет в основе законность самой Конституции, а эти качественные предпосылки могут быть реализованы только в условиях применения и соблюдения принципа законности государственной власти и государственных органов, прямо вовлеченных в сложный процесс становления, поддержания и осуществления государственной власти.
Прикладная ценность работы. Как результат, был сделан ряд предложений теоретическо-практического свойства, реализация которых может решительно повлиять на существование, поддержание и даже жизнеспособность законности государственной власти, а также на утверждение современного демократического политического режима - явления, оправданные включительно благодаря законодательным изменениям, что характеризует процесс формирования правового и демократического государства.
Внедрение научных результатов. Результаты исследований следует использовать при разработке курсов университетского и пост-университетского юридического образования, а также в совершенствовании нормативно-правовой поддержки в области конституционного права.
7
ABSTRACT ARSENI Alexandru “Legitimacy of state power - complex and indispensable phenomena of
contemporary human societies”. Thesis for the Doctor of Law’s Degree, specialty: 552.01 – Public Law (Constitutional Law). Kishinev 2014
Thesis Structure: introduction, 6 chapters, general conclusions and recommendations, bibliography of 379 titles, 274 pages of the main text. Obtained results are published in 45 scientific papers.
Key Words, human society; state; power; state power; legitimacy; sovereignty; national sovereignty; form of government; political regime; principles; separation of powers; legitimacy of power; state body; state apparatus; state mechanism; state dignitary.
Field of studies: Paper includes complex study in the field of constitutional law elucidating requirements to organization and functioning of the state power basing on the constitutional principle of legitimacy.
Scope of research – elaboration of conceptual benchmarks for the state power legitimacy principle in the context of scientific rationale for the complex phenomenon of the state power from the point of view of construction of democratic and the rule-of-law state.
Objectives of research: definition of concepts: state power legitimacy; political system; national sovereignty; form of government; political regime; institutionalized system of the state power; state apparatus; scientific rationale for the state power legitimacy principle and function of the Constitutional Court in provision of the state power legitimacy; identification of functional relationship between gnoseological and practical context and the state power legitimacy in the complex process from genesis to activity of governors in implementation of the state power; determination of backgrounds and conceptual benchmarks for legitimacy of the state bodies and institutions, as well as principles and qualities of governors as an integral part of the complex process of implementation of the state power, scientific rationale for the complex phenomenon of the state power as an integral part of the constitutional law science; elaboration basing on conceptual benchmarks of the state power legitimacy branch within the constitutional law science; theoretical validation and practical recommendation of solutions to ensure the state power legitimacy.
Scientific novelty and originality. It is expressed through formulation and argumentation of a new principle of the political regime - principle of the state power legitimacy – immanent condition for the rule-or law and democratic state.
Together with the principle of separation of powers in a state, this principle will permit clear delimitation between democratic political regimes and non-democratic ones. At the same time, the principle of legitimacy determines solution of scientific problem of large applied significance for the following: 1) Obligation of the head of state to decline capacity of the party member and to exercise new function – intermediation function, 2) Constitutional Court – provision of legitimacy of the state power and state bodies involved in the process of the state power realization.
Principially new obtained results for the science and practice: staging of the evolution of the legitimacy phenomenon; identifying the properties and elements of the political system – the environment of the state power; the scientific substantiation of the principle of state legitimacy and as a praxiological consequence, of a new function of the Constitutional Court to ensure the legitimacy of the state power; conceptualization of the institutional system of state power and determining a new research direction – the legitimacy of state power – an integrant part of the science of constitutional right and activity domain of the Constitutional Court.
Theoretical significance. Theoretical study contributes solution of major problems for the science in general and constitutional law as a scientific branch.
The state power legitimacy namely identifies the balanced impetus for interaction and collaboration between branches of power in a state in conditions of the contemporary democratic political regime. Supremacy of law is based on the legitimacy of the Constitution itself, while these qualitative preconditions can be implemented in conditions of application and compliance with the principle of legitimacy of the state power and state bodies involved directly in the complex process of establishment, maintenance and exercising of the state power.
Applied value of paper. As a result, the set of proposals of theoretical and practical nature was elaborated. Implementation of these proposals can affect decisively existence, maintenance and even vitality of the state power legitimacy and consolidation of the contemporary democratic political regime - phenomena justified inclusively due to legislative modifications characterizing the process of formation of the rule-of-law and democratic state.
Implementation of scientific results. Research results shall be used in elaboration of courses of university and post-university education in law, as well as in improvement of the normative and juridical support in the field of constitutional law.
8
LISTA ABREVIERILOR
alin.− alineat
art. − articol
CC − Curtea Constituţională
CE − Consiliul Europei
lit. − litera
nr. − număr
ONG − Organizaţii nonguvernamentale
p. − pagina
Pct. − punct
RM − Republica Moldova
op.cit. − Opera citată
ONU − Organizaţia Naţiunilor Unite
SUA − Statele Unite ale Americii
Стр - Страница (pagina)
Ed. - Ediţia
Edit. - Editura
Vol. - Volumul
CSM - Consiliul Superior al Magistraturii
CEDO - Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului
sec. - Secol
î.e.n. - Înaintea erei noastre
s.n. - Semnătura noastră
URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
ex. - Exemplu
9
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa temei
Orice societate umană contemporană constituindu-se în respectivul stat acordă o deosebită
atenţie puterii de stat în complexitatea sa, inclusiv prin prisma legitimităţii. Pe această cale a
mers şi Republica Moldova începând cu perioada renaşterii naţionale şi alegerea primului
Parlament democratic. Astfel, primul pas în această direcţie a fost adoptarea de către Parlamentul
Republicii Moldova la 23 iunie 1990 a Declaraţiei suveranităţii [43]. Următorul act cu caracter
constituţional statal a fost Decretul cu privire la puterea de stat [18]. Acest fapt a pus în prim
plan importanţa puterii de stat şi, nu în ultimul rând, a legitimităţii puterii de stat, condiţie a
edificării statului de drept şi democratic contemporan.
Evident că odată cu adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la 27 august 1991 a
Declaraţiei de independenţă [45] situaţia s-a schimbat radical, deoarece deacum s-a pus problema
constituirii unui nou stat în calitate de subiect al dreptului internaţional − stat suveran şi
independent. De aici şi atenţia sporită faţă de stat în toată complexitatea elementelor sale, printre
care în mod deosebit este de menţionat puterea de stat.
Aceste necesităţi şi-au găsit reglementare detaliată în Constituţia Republicii Moldova
adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994 [12], intrată în vigoare la 27
august 1994. În textul constituţional sunt expuse şi reglementate trei elemente ce constituie în
ansamblul lor statul ca instituţie: poporul, teritoriul şi puterea de stat.
Cu referire la puterea de stat Constituţia consfinţeşte un şir de articole: de la cele cu conţinut
general, cum ar fi art.2 Suveranitatea naţională şi puterea de stat; art.6 Separarea şi colaborarea
puterilor în stat; art.7 Supremaţia Constituţiei; art.38 Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales,
alin.(1), potrivit căruia voinţa poporului constituie baza puterii de stat, voinţă exprimată prin
alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat până la articole concrete referitoare la cele trei ramuri ale puterii de stat − legislativă,
executivă şi judecătorească − încadrate în Titlul III (art.60-125) şi în Titlul V (art.134-140
inclusiv).
Trecând la realizarea conducerii societăţii pe calea edificării statului de drept şi democratic în
baza Constituţiei s-au evidenţiat probleme în lanţ şi toate legate de legitimitate, fie a actului
normativ, fie a instituţiilor, formelor şi metodelor de realizare a puterii de stat.
Nu se contestă necesitatea existenţei şi realizării puterii de stat, ba chiar se insistă asupra
sporirii ei şi lărgirii competenţelor şi funcţiilor unei ramuri faţă de alta.
Problema se pune în legitimitatea puterii de stat. Divergenţele dintre Preşedinte şi Prim-
ministru – perioada 1990-1992.
10
Referendumul consultativ din 1999 [22].
Astfel, până în prezent unii doctrinari contestă legitimitatea Constituţiei, care, conform
doctrinei dreptului constituţional, trebuie să fie cel puţin opera referendumului constituţional,
dacă nu a unei adunări constituţionale.
În acest context, constituţionalistul V.Popa, chiar dacă nu contestă legitimitatea Constituţiei,
subliniază că „învestirea Constituţiei cu forţă juridică supremă, ce o deosebeşte de o lege
obişnuită, constă exact în faptul că este (sau trebuie să fie) adoptată de o putere constituantă cu
învestire directă de la popor” [244, p.8].
Aceiași idee privind punerea sub semnul întrebării a legitimității Constituției este expusă și
de către C.Cojocaru, care în urma analizei Constituțiilor adoptate în Europa Centrală și de Est,
accentuează că ele au fost „selectate în baza unui mimetism constituțional occidental ad-hoc fără
a se respecta principiile constitutive și regulatorii ale dreptului constituțional și fără consultarea
prin referendum a voinței poporului, ceea ce într-o măsură oricare influențează legitimitatea
Legii Supreme (s.n.) în stat…„ [128, p.2].
Reforma constituţională din 2000 [52, art.661] a avut ca scop înlăturarea nelegitimităţii
desemnării şefului de stat, şi concomitent, a formei de guvernământ şi a regimului politic. În fapt
însă a adus practic la uzurparea puterii în stat de către partidul de guvernământ.
Evenimentele din aprilie 2009 au avut ca pretext ilegitimitatea alegerilor parlamentare.
Preşedintele Republicii a convocat fracţiunile parlamentare într-un proces de mediere − intenţie
bună dar ilegitimă, deoarece el deţinea concomitent şi funcţia de lider de partid al fracţiunii
parlamentare majoritare.
După alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 a fost contestată la Curtea
Constituţională legitimitatea alegerii Preşedintelui Parlamentului care concomitent îndeplinea şi
interimatul funcţiei de şef de stat [1].
Crearea prin decret prezidenţial a Comisiei pentru reforma constituţională urmărea acelaşi
scop: asigurarea legitimităţii puterii de stat în ansamblul ei [19, art.548].
Este contestată în prezent atât legitimitatea alegerii Şefului de Stat, cât şi învestirea
Guvernului, precum şi semnarea şi ratificarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană.
Totodată, chiar textul constituţional admite cazul de ilegitimitate a Parlamentului în calitate
de organ reprezentativ suprem al poporului şi unică autoritate legislativă. Astfel, potrivit art.63
alin.1 din Constituţie: „Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit,
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă” [12]. Aşadar suntem în prezenţa unei
norme imperative care stabileşte clar că durata mandatului Parlamentului este de 4 ani. Excepţie
11
făcând cazul de război şi cazul de catastrofă în Republica Moldova. În ambele cazuri mandatul
se prelungeşte în baza unei legi organice adoptate de către Parlament.
În acelaşi timp, potrivit art.61 alin.(3) din Constituţie, „alegerile deputaţilor în Parlament se
desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului
precedent”. Iar în conformitate cu art.63 lin.(2) din Constituţie, „Parlamentul se întruneşte, la
convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri”.
De aici rezultă că timp de 4 luni de zile, excepţie făcând disoluţia adunării, în Republica
Moldova Parlamentul funcţionează ca organ ilegitim.
Mai mult ca atât, în doctrina autohtonă se vehiculează idei ce pun la îndoială faptul că
poporul este deţinător al puterii politice, al suveranităţii naţionale în fond, nefiind clare interesele
pe care trebuie să exprime puterea de stat. Astfel, potrivit cercetătorilor Gh.Costachi şi P.Hlipca,
„puterea politică nu poate fi „deţinută” de către popor, ea poate fi doar exercitată de către acesta
prin intermediul referendumului şi, desigur, prin alegeri universale şi directe, care sunt
desfăşurate periodic cu scopul desemnării organelor reprezentative ale statului. Puterea politică
este deţinută de către partidul de guvernământ, adică de forţa politică majoritară din sistemul
reprezentativ, a cărei exercitare contribuie şi alte forţe politice (aflate în opoziţie), dar cu rol
secundar” [137, p.391.
Iar teoreticianul Gh.Avornic susţine că „orice stat exprimă (este impus să exprime) trei
niveluri de interese: interesul întregii societăţi, interesele acelei clase, grup sau grupuri sociale
care formează baza socială a puterii şi interesele aparatului de stat, dar, mai precis, ale conducerii
de vârf, care real îi aparţine puterea politică şi de stat” [103, p.445].
Problema legitimităţii autorităţilor a devenit o preocupare şi la nivelul Uniunii Europene,
înaintându-se totodată şi soluţii practice. Astfel, în baza Tratatului de la Lisabona [11] au fost
create câteva instituţii, printre care Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi
Politica de Securitate, a cărui învestire se face de către Parlamentul European, împreună cu
Preşedintele Comisiei şi cu echipa de comisari ai Uniunii [368].
Acest lucru, pe bună dreptate, „îi oferă legitimitate şi reduce din deficitul democrat pe care
l-ar putea reprezenta faptul că numirea să se facă pe baza hotărârii luate de statele-membre şi de
Preşedintele Comisiei fără implicarea directă a cetăţenilor” [58, p.6].
Mai mult ca atât principiul legitimității cucerește noi sfere și în domeniul dreptului
internațional. În mod deosebit se pune problema în sfera soluționării conflictelor, mai ales
referitor la mijloacele aplicate în acest scop.
În viziunea doctrinarului A.-V. Istrătescu „metoda sau măsura luate de stat pentru rezolvarea
crizelor naționale sau internaționale trebuie să satisfacă, înainte de toate, exigența legitimității, cu
12
alte cuvinte, să respecte normele și principiile de drept, să fie justificate în raport de subiecții
cărora li se adresează… absența legitimității ar „legitima” haosul, creând astfel premisele
dezordinii și anarhiei” [191, p.351].
Acest subiect se găsește și în vizorul cercetătorilor autohtoni. Așa, C.Gherega subliniază că
legitimitatea mijloacelor utilizate pentru rezolvarea crizelor trebuie privită ca „… o cerință
intrinsecă societății organizate, a cărei absență ar da naștere arbitrariului și abuzului, cu
consecința directă a afecțiunii drepturilor și libertăților fundamentale individuale”[165, p. ].
În același timp, procesul de edificare a statului de drept şi democratic în Republica Moldova
se confruntă la fiecare pas cu problema ce ţine de legitimitatea puterii de stat în ansamblu, cât şi
a instituţiilor etatice antrenate în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii
de stat.
Din aceste considerente tema tezei „Legitimitatea puterii de stat − fenomen complex şi
indispensabil societăţii umane contemporane” este actuală şi demnă de a fi studiată în cadrul
doctrinei dreptului constituţional.
Importanţa problemei abordate atât pentru ştiinţa dreptului constituţional, cât şi pentru
practică constă în argumentarea ştiinţifică a necesităţii aplicării, principiului legitimităţii ce
constă atât în procedurile de adoptare a actelor normative, cât şi în procedurile de desemnare a
autorităţilor etatice ca instituţii şi a demnitarilor în stat. Numai asigurarea legitimităţii
procedurale prestabilită constituţional legitimează actele şi acţiunile persoanelor, demnitarilor
antrenaţi în procesul de realizare a puterii de stat.
Cunoaşterea acestui mecanism va permite şi cetăţenilor să se implice mai plenar în
administrarea treburilor publice, iar pentru demnitari şi funcţionari va spori gradul de
responsabilitate şi răspundere personală.
Scopul cercetării – elaborarea reperelor conceptuale ale principiului legitimităţii puterii de
stat în contextul fundamentării ştiinţifice a fenomenului complex putere de stat, din perspectiva
edificării statului de drept şi democratic.
Obiectivele cercetării : definirea conceptelor: legitimitate a puterii de stat; sistem politic;
suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; sistem instituţionalizat al puterii de
stat, aparat de stat; fundamentarea ştiin ţifică a principiului legitimităţii puterii de stat şi a
funcţiei Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat; identificarea raportului
funcţional dintre contextul gnoseologic şi practic şi legitimitatea puterii de stat în procesul de
realizare a puterii de stat complex începând de la geneza acestea şi finalizând cu activitatea
guvernanţilor; determinarea premiselor şi reperelor conceptuale ale legitimităţii organelor,
instituţiilor etatice şi a principiilor şi calităţilor guvernanţilor, ca parte integrantă a procesului
13
complex de realizare a puterii de stat: fundamentarea ştiin ţifică a fenomenului complex putere
de stat ca parte integrantă a ştiinţei dreptului constituţional; elaborarea în baza reperelor
conceptuale a tematicii legitimităţii puterii de stat în cadrul ştiinţei dreptului constituţional;
validarea teoretică şi recomandarea practică a soluţiilor privind asigurarea legitimităţii puterii
de stat.
Noutatea și originalitatea ştiin ţifică a tezei rezidă în faptul că în baza analizei conceptelor
doctrinare privind puterea de stat în toată complexitatea sa a fost identificată, pe lângă trăsăturile
generale, o însușire dobândită a puterii de stat – legitimitatea. Aceasta a atras supă sine, și în
cele din urmă formularea și argumentarea, pentru prima dată în doctrina juridică și politologie, a
unui nou principiu al regimului politic – principiul legitimităţii puterii de stat – condiţie
imanentă a statului de drept şi democratic.
Acest principiu, alături de principiul separaţiei puterilor în stat, va permite delimitarea clară a
regimurilor politice democratice de cele nedemocratice. În acelaşi timp, principiul legitimităţii
determină soluţionarea problemei ştiinţifice, aplicative de importanţă majoră pentru: 1) Şeful
statului − obligativitatea de a-şi declina calitatea de membru de partid, precum şi de a exercita o
nouă funcţie, funcţia de mediere, 2) Curtea Constituţională – asigurarea legitimităţii puterii de
stat şi a organelor etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat.
Rezultatele principial noi pentru ştiin ţă şi practică obţinute: etapizarea evoluției
fenomenului legitimității; identificarea proprietăților și elementelor sistemului politic – mediu
ambiant al puterii de stat; fundamentarea științifică a principiului legitimității de stat și, ca
consecință praxiologică, a unei noi funcții a Curții Constituționale de asigurare a legitimității
puterii de stat; conceptualizarea sistemului instituțional al puterii de stat și determinarea unei
noi direcții de cercetare – legitimitatea puterii de stat parte integrantă a știin ței Dreptului
Constituțional și domeniu de activitate a Curții Constituționale.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Semnificaţia teoretică a prezentei lucrări este determinată de noutatea ştiinţifică, actualitatea
temei şi concluziile generale la care s-a ajuns. Studiul teoretic menţionat determină formularea
unei noi direcţii ştiinţifice de importanţă majoră pentru ştiinţa juridică, în general, şi pentru
Dreptul constituţional în calitate de ramură de drept fundamentală şi de ramură a ştiinţei juridice,
în special – fenomenul legitimităţii puterii de stat atât în manifestarea sa accepţională, cât şi cea
practică, ce se prezintă în calitate de principiu şi de condiţie de consolidare a statului
contemporan, democratic şi de drept, invocând concomitent cerinţe de calitate atât la
instituţionalizarea, cât şi la funcţionarea mecanismului de stat.
14
Anume legitimitatea puterii de stat identifică un impuls interacţional de echilibru şi
colaborare a ramurilor puterii în stat în condiţiile unui regim politic contemporan democratic.
Domnia legii are la bază legitimitatea însăşi a Constituţiei, iar aceste precondiţii de calitate pot fi
realizate numai în condiţiile aplicării şi respectării principiului legitimităţii puterii de stat şi a
organelor etatice antrenate direct în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii de stat.
Valoarea aplicativă a lucrării este sesizată prin posibilitatea folosirii ideilor ştiinţifice, a
concluziilor şi propunerilor formulate în cuprinsul tezei în procesul de instruire la facultăţile de
drept în cadrul cursului Drept constituţional şi cursurilor speciale, printre care temei noi, cum ar
fi: Legitimitatea puterii de stat: Sistemul politic − mediu ambiant al puterii de stat; Principiile
regimului politic – factor determinant al statului de drept şi democratic; Puterea judecătorească –
veritabilă ramură a puterii de stat; Statutul juridic al demnitarilor de stat antrenaţi direct în
procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Drept suport doctrinar lucrarea va
servi în procesul modificării Constituţiei, precum şi la ajustarea legislaţiei interne la prevederile
normelor şi principiilor dreptului internaţional. Pe domeniul practic teza va fi utilă deputaţilor,
Şefului de Stat, membrilor Guvernului, magistraţilor în activitatea lor.
Lucrarea va fi utilă studenţilor şi masteranzilor facultăţilor de drept, practicienilor şi pentru
toţi cei care doresc să se familiarizeze cu conţinutul fenomenului complex „putere de stat şi
legitimitatea ei” şi, nu în ultimul rând, despre locul şi rolul fiecărui cetăţean în procesul de
instituţionalizare şi realizare practică a puterii de stat.
Aprobarea rezultatelor tezei. Reperele fundamentale, concluziile şi recomandările au fost
expuse în cadrul multiplelor publicaţii cu caracter ştiinţific, precum şi în comunicările la diferite
forumuri ştiinţifico-practice internaţionale. Printre cele mai relevante publicaţii menţionăm:
I. Manuale
- Drept constituţional şi instituţii politice. Chişinău: Tipografia „Prut-Color”, 1997, vol.I. –
290 p.; vol.II – 388 p.
- Drept constituţional comparat. Chişinău: CEP USM, 2003. – 295 p. (coautori V.M.Ivanov,
L.Suholitco)
- Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.1. Chişinău: CEP USM, 2005. – 502 p.
- Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.2. Chişinău: CEP USM, 2014. – 467 p.
II. Monografii
- Jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova. Chişinău, 2000. – 214 p.
- Cetăţenia – o nouă viziune şi reglementare europeană. Chişinău: Litera, 2002. – 136 p.
(coautor L.Suholitco).
15
- Suveranitatea naţională de la construcţie teoretică la realizare practică. Chişinău: CEP
USM, 2013. – 188 p.
- Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. Chişinău: CIVITAS, 2000. –
176 p. (coautori: Ion Creangă; Cornel Gurin; Boris Negru; Pavel Barbalat; Mihai Cotorobai;
Gheorghe Susarenco).
III. Articole în reviste de specialitate din Republica Moldova
1. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de stat în
condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.11(157), p.16-25.
2. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de stat în
condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12(158), p.13-16.
3. Curtea Constituţională a Republicii Moldova – garant al supremaţiei Constituţiei. În:
Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12 (158), p.48-54.
4. Consiliul Superior al Magistraturii veritabil garant al independenţei puterii judecătoreşti:
reglementări legale şi abordări doctrinare. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.1(159),
p.13-19 (coautor Tatiana Dabija).
5. Îndatoririle fundamentale – veritabile obligaţii juridico-morale: abordări teoretice şi
reglementări . În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.2(160), p.7-13.
6. Interdependenţa dintre jurisdicţia constituţională şi justiţia de drept comun în domeniul
asigurării legalităţii . În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.3(161), p.8-12 (coautor Tatiana
Dabija).
7. Poziţia puterii executive în cadrul sistemului separării puterilor. În: Revista Naţională de
Drept, 2013, nr.10 (156), p.16-20.
8. Sistemul instituţional al puterii de stat: concept şi forme instituţionalizate. În: Revista
Naţională de Drept, 2013, nr.9(155), p.9-16.
9. Structura politico-juridică a Parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii organelor
etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.7(153), p.8-12.
10. Structura politico-juridică a parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii organelor
etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.8(154), p.15-23.
11. Configuraţia politică a Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului. În: Revista
Naţională de Drept, 2013, nr.6 (152), p.9-16.
12. Statutul juridic al deputatului – condiţie imanentă pentru exercitarea mandatului
parlamentar. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.5 (151), p.8-14.
13. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru realizarea suveranităţii
naţionale prin reprezentare. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.4 (150), p.15-20
16
(coautor Gheorghe Costachi).
14. Corpul electoral – exponentul juridico-statal al suveranităţii naţionale. În: Revista Naţională
de Drept, 2013, nr.3 (150), p.7-13.
15. Political system as a phenomenon of contemporary society. În: Legea şi Viaţa, 2013,
nr.3(255), p. 9-16.
16. Sistemul politic şi societatea civilă: definiţii, realităţi şi tendinţe. În: Revista de Filosofie,
Sociologie şi Ştiinţe Politice, 2013, nr.2(162), p.41-54 (coautor Ion Rusandu).
17. Sistemul politic – fenomen al societăţii contemporane. În: Revista Naţională de Drept, 2013,
nr.1(148), p.2-7.
18. „Suveranitatea naţională” de la abordarea teoretică la realizarea practică. În: Revista
Naţională de Drept, 2012, nr.12 (147), p.8-20.
19. Funcţionarea instituţiilor democratice: Parlament, Executiv, Judiciar. În: Drepturile omului
şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova = Human Right and
Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009, Chişinău, „Depol -
Promo” SRL, p.95-119.
20. The Functioning of democratic institutions: Parliament, Executive, Judicial. În: Drepturile
Omului şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova = Human Rights
and Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009, Chişinău, „Depol-
Promo” SRL, p.207-231.
21. Şeful de Stat – garanţii de realizare a mandatului: concept teoretico-practic. În: Revista
Naţională de Drept, 2008, nr.3(90), p.13-19.
22. „Reichtsstaat” sau doctrina germană a statului de drept. În: Revista Naţională de Drept,
2007, nr.7 (82), p.9-16.
23. Dreptul la libertate în contextul concepţiei de restrângere a lui: reglementări legislative. În:
Revista Naţională de Drept, 2005, nr.2(53), p.18-20 (coautor Constantin Olteanu).
24. Dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei: reglementare juridică, teorie şi
asigurare. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.3(54), p.60-68 (coautor Constantin
Olteanu).
25. Constituţia – garant al libertăţii şi respectului personalităţii umane. În: Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova, 2001, nr.5, p.33-43.
26. Modificarea Constituţiei Republicii Moldova: consecinţe teoretice şi practice. În: Revista
Naţională de Drept, 2000, nr.2(146), p.4-7 (coautor Haraga Ion).
IV. Articole în reviste de specialitate străine
1. Edificarea statului de drept în Republica Moldova. În: Destin românesc. Revista de istorie şi
17
cultură, 2004, nr.4, An.VIII, nr.32, p.14-25.
2. Єдність державної Власті. În: 65 професорсько-викладацька науково-технічна
конференція: Звірник тез доповідей. Одеса: ОНМУ, 2012, стр.11-14.
V. Comunicări ştiin ţifice
1. Структура ї принципи механізму державі. În: 64 науково-технічна конференція
професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2011, Одеса: ОНМУ,
стр.15.
2. Механізм правового регулювання на його стадії. În: 63 науково-технічна конференція
професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2010, Одеса: ОНМУ, стр.14.
3. Funcţionarea instituţiilor democratice statale în perioada de criză politică: reglementări şi
oportunităţi (Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi cercetare într-un stat
bazat pe drept”. Chişinău, 16 octombrie 2009). În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.10-
12 (109-111), p.120-126.
4. Organizarea politico-etatică a Republicii Moldova: concepţii, obiective şi perspective
teoretico-practice. În: Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Academia de
Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova”,
Chişinău, 21 mai 2008. În 2008, p.198-200.
5. Rolul dreptului în procesul democratizării societăţii: Legislaţia statului de drept. În: Masa
rotundă „Spre o societate civilă, democratică prin drept”, Chişinău, 2 decembrie 2006. În:
Revista Naţională de Drept, 2006, nr.12 (75), p.37-39.
6. Dreptul fundamental laic al umanismului. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice
internaţionale „Prin religie şi ştiinţă spre pace şi umanism”, Chişinău, 25-28 octombrie 2006,
p.90-92.
7. Legalitatea şi supremaţia legii într-un stat de drept. În: Materialele Conferinţei internaţionale
ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”, Chişinău, 26-27 septembrie 2003, p.174-178.
8. Principiile regimului politic democratic − fundamentul politico-juridic al activităţii
economice şi juridice eficiente. În: Materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale
„O reformă valoroasă – factor decisiv în realizarea activităţii economice şi de drept”, Bălţi
29-30 noiembrie 2000. Chişinău, 2001, p.80-85.
9. Drepturile omului şi noi. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice „Interesele de stat şi
rolul organelor interne în asigurarea ordinii constituţionale, drepturilor şi libertăţilor omului
în raioanele de est a le Republicii Moldova”, Chişinău 12-13 ianuarie 1993.
10. Conflictul din Transnistria: adevărul aşa cum a fost el. Chişinău: Logos, 1996, p.36-40.
11. Security Services in Civil Society: oversight and Accountability. Conference Report Center
18
for National Security Studies the Foundation for a Civil Society. Helsinki Foundation for
Human Rights Institutions Conference Warsaw, June 30-July, 2, 1995, p.12-13.
Sumarul componentelor tezei. Structural, teza de doctor habilitat conţine următoarele
componente de bază: adnotare, lista abrevierilor; introducere, şase capitole, care conţin 30 de
paragrafe şi 18 subparagrafe, concluzii generale şi recomandări, bibliografie şi CV-ul autorului.
În Capitolul 1, „Analiza situaţiei cercetărilor ştiin ţifice efectuate în domeniul puterii de
stat prin prisma legitimităţii ei”, sunt abordate diverse aspecte teoretico-normative. Astfel,
cercetarea propriu-zisă începe cu investigaţii complexe în domeniul doctrinar privind abordarea
problemei puterii de stat.
Având în vedere scopul cercetării şi obiectivele ce derivă din acesta, în mod special s-a ţinut
cont de examinarea şi contrapunerea opiniilor doctrinarilor în domeniul dreptului constituţional,
ale teoreticienilor şi politologilor pe probleme conceptuale, precum: obiectivitatea existenţei
fenomenului complex putere de stat în societatea umană constituită în respectivul stat; izvorul
puterii de stat în conceptul „suveranitate naţională”; mijlocul şi metodele de delegare a
exerciţiului suveranităţii naţionale prin reprezentare; împuternicirea juridică de exercitare a
suveranităţii naţionale; definirea şi trăsături generale ale puterii de stat; determinarea mediului
ambiant al puterii de stat; formele şi metodele de realizare a puterii de stat; instituţionalizarea şi
realizarea în practică a puterii de stat, în mod deosebit a legitimităţii puterii de stat în contextul
statului democratic contemporan.
În Capitolul 2, „Conceptul şi calităţile puterii de stat ca element legitim al statului”, sunt
analizate concepţiile teoretice privind definirea categoriei „putere de stat”. Ulterior sunt
identificate şi analizate trăsăturile generale ale puterii de stat. În acelaşi context se dă o
clasificare a acestor trăsături, argumentându-se că unele dintre aceste trăsături de încadrează în
sintagma „constantele puterii de stat”.
S-a făcut o analiză doctrinară a categoriei „legitimitatea puterii de stat”.
În fine, unei examinări minuţioase este supus conceptul ce ţine de sistemul politic al
societăţii prin prisma teoriei generale a sistemelor. Aici sunt expuse proprietăţile sistemului
politic, acesta fiind considerat, în bază de argumente solide mediu ambiant al puterii de stat, pe
care o legitimează.
În Capitolul 3, „Originile şi esenţa concepţiilor doctrinare privind legitimitatea puterii de
stat”, se aduce claritate într-un şir de probleme controversate. În primul rând, sub aspect evolutiv
este definită sintagma „suveranitate naţională”. Ulterior este creionată calea de delegare a
exercitării suveranităţii naţionale prin reprezentare, susţinându-se că subiectul acesteia este
corpul electoral. De asemenea sunt examinate formele de exercitare a suveranităţii naţionale.
19
Sunt supuse unor examinări minuţioase probleme vizează: fracţiunile parlamentare – în calitatea
lor de exponente ale voinţei corpului electoral; mandatul parlamentar – împuternicire politico-
juridică, conţinutul căreia este determinat de Constituţie şi alte legi întru realizarea puterii de stat
prin reprezentare, fapt ce legitimează originea ei.
În Capitolul 4, „Identificarea, definirea şi manifestarea formelor şi metodelor de realizare
a puterii de stat prin prisma principiului legitimităţii” , este realizată o incursiune istorică în
doctrinele ce abordează sintagma „formă de guvernământ”. Astfel, se încearcă o clasificare, în
baza criteriului cronologic, pornind de la antichitate şi până în prezent, a formelor de
guvernământ în: istorice (clasice) şi contemporane. Totodată, se arată că de la forma de
guvernământ ulterior s-a detaşat o instituţie de sine stătătoare – regimul politic.
Pe cadrul acestui capitolul se analizează conceptul de regim politic, se dă clasificarea
tipurilor de regim politic, precum şi se încearcă o identificare şi analiză a principiilor regimului
politic.
Tot aici este formulat clar principiul legitimităţii puterii de stat, fiind specificat şi raportul lui
cu celelalte principii ce determină caracterul democratic al regimului politic contemporan.
În Capitolul 5, „Caracteristica subiecţilor determinatorii antrenaţi în procesul complex de
exercitare a puterii de stat” se determină structura guvernamentală în societate şi se dă
clasificarea autorităţilor publice. Ulterior se face o prezentare a autorităţilor încadrate în cele trei
puteri ale statului: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
În acest context se încearcă a stabili concret: locul, rolul şi funcţiile fiecărei dintre autorităţi
antrenate în procesul de realizare a puterii de stat. Totodată, este examinat şi raportul
constituţional dintre aceste autorităţi, prin prisma principiului legitimităţii puterii de stat.
În Capitolul 6, „Afirmarea în practică a principiului legitimităţii puterii de stat în
societatea contemporană” se arată, în baza cercetărilor ştiinţifice, că anume aparatul de stat,
oameni concreţi, pun în mişcare instituţiile statului, încadrate în noţiunea „mecanismul statului”.
Instituţiile etatice nu funcţionează de la sine ca atare, iar funcţiile sunt realizate de oameni
înzestraţi cu împuterniciri purtând titlul de deputat, guvernant, magistraţi, funcţionari publici.
În acest capitol sunt examinate problemele ce derivă din definiţia dată noţiunii „aparat de
stat”. În baza conceptelor ştiinţifice este analizată responsabilitatea şi răspunderea persoanelor
încadrate în aparatul de stat – condiţie imanentă a principiului legitimităţii puterii de stat.
În finele fiecărui capitol sunt prezentate concluziile, teza de doctor habilitat în drept
finalizând cu un compartiment consistent: Concluzii generale şi recomandări , în care sunt
înaintate un şir de propuneri privind modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare, precum şi
completarea curiculumului la disciplina Drept constituţional.
20
1. ANALIZA SITUA ŢIEI CERCET ĂRILOR ŞTIIN ŢIFICE EFECTUATE ÎN
DOMENIUL PUTERII DE STAT PRIN PRISMA LEGITIMIT ĂŢII EI
1.1. Valorificarea ştiin ţifică a puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil
societăţii umane contemporane
Doctrina dreptul constituţional operează, în explicaţia instituţiilor sale, cu un şir de
categorii, precum „societate umană”, „stat”, „politică”, „putere politică”, „putere de stat”,
categorii aflându-se într-o interdependenţă reciprocă. Totul pleacă însă de la categoria „societate
umană”, aceasta având la bază colectivitatea umană.
La rându-i, colectivitatea umană devine „societate umană” atunci când cei care o alcătuiesc
„au chiar şi în formă rudimentară, conştiinţa apartenenţei la acea colectivitate, ceea ce
presupune, bineînţeles, diferenţierea individului de grup” [151, p.60]. Astfel, în evoluţie se
consolidează „conştiinţa socială”, desemnând „o stare de spirit colectivă, dominată de interesul
social. Prin obiectul şi cauza ei, conştiinţa socială este sinteza calitativă a conştiinţelor
individuale, stabilind legătura de coeziune a indivizilor şi unitatea lor de acţiune” [ibidem].
Iată de ce societate umană este definită ca un „ansamblu unitar, complex şi sistematic, de
relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a
bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv” [217, p.1].
Societatea umană este şi trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică, ci ca un complex de
oameni.
În acest context, doctrina constituţională formulează concluzia potrivit căreia categoria
societate umană nu poate fi şi nu este străină categoriilor „morală”, „politic ă”; „drept” şi „stat”.
Anume pentru societatea umană ea au fost create aceste categorii, sensul şi scopurile cărora sunt
determinate de ea sub genericul „bine comun sau fericire”.
Totodată, literatura de specialitate identifică pentru societatea umană, alături de calităţile
exclusive, inerente fiinţei umane: raţiune şi conştiinţă şi „caracterul său organizat rezultat din
exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune” [152, p.6].
Întreaga istorie a demonstrat şi demonstrează că o societate umană „poate să existe, să se
dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi
rezistă, fiind practic de neabandonat este statul” [217, p.2].
În aceste circumstanţe evident că statul este un fenomen istoric şi el apare la o anumită
treaptă a dezvoltării societăţii, şi anume „atunci când puterea politică, fiind instituţionalizată,
dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este deci o formă
21
perfecţionată a societăţii” [146, p.7]. Cu alte cuvinte, statul este „o instituţie” [321, p.50], o
instituţie politică [241, p.92].
Cele menţionate confirmă încă odată legătura şi interdependenţa dintre categoriile „societate
umană”, „stat”, „putere politică”, „instituţie politică”. În această ordine de idei vom analiza
concepţiile ştiinţifice date categoriei „stat”.
Astfel, în opinia doctrinarului Victor Popa „statul este o comunitate naţională determinată
prin trecutul său, anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor” [243,
p.30]. Pe când Tudor Drăganu defineşte statul ca o „instituţie având ca suport o grupare de
oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă
şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă,
executivă şi jurisdicţională” [157, p.114].
Normativistul austriac Hans Kelsen vede statul ca: „a) ordine de conduită a oamenilor, o
ordine juridică de constrângere; b) putere de comandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor,
fiind mai mult decât suma voinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor” [198, p.14].
Constituţionalistul Tudor Drăganu defineşte statul ca o „formă de organizare a unei
colectivităţi umane pe un anumit teritoriu, ce implică existenţa unei puteri publice suverane care
realizează conducerea politică, asigură ordinea social-politică şi dezvoltarea generală a
comunităţii date” [137, p.377].
În viziunea constituţionalistului Genoveva Vrabie, statul reprezintă „un sistem de organizaţii
care fiinţează şi acţionează pe un teritoriu asupra unei populaţii statornicite aici” [280, p.60-61].
Dezvoltând aceste idei conceptuale, autoarea în final defineşte statul ca o „îmbinare a unor
elemente de fapt – populaţia şi teritoriul – cu un element politico-juridic, adică o putere politică
reglementată juridiceşte, putere politică organizată, ce poate exercita în mod legal constrângerea,
fiind suverană”[280, p.62].
Din aceeaşi perspectivă sociologică statul este definit şi de către constituţionalistul Jean
François Aubert, potrivit căruia statul apare „ca o îmbinare a unor elemente de fapt, precum
populaţia şi teritoriul, cu elemente de drept, precum o organizare şi o putere de constrângere”
[283, p.195]. Iar în viziunea constituţionalistului Ion Deleanu statul „semnifică dimensiunea
specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu
determinat a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând Naţiunea şi care este
guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea de a exprima şi realiza voinţa unei
părţi din colectivitate ca voinţă generală” [152, p.7].
Într-o expunere mai detaliată este definit statul de către Cristian Ionescu, potrivit căruia „…
statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite
22
istoric, şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în
virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori legitim, prerogativele şi
instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire
socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa
acestora ca voinţă general-obligatorie” [186, p.67].
Constituţionaliştii Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu definesc statul foarte simplu, ca
„suma a trei elemente, şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul de
putere organizată statal, adică, de fapt, statul în accepţiunea sa strict juridic)” [217, p.3]. Într-o
altă viziune, tot din perspectiva juridică, statul este o „persoană morală, o entitate juridică
distinctă, stabilă şi permanentă; detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai
puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite” [152, p.3].
În acest context, Cristian Ionescu afirmă că „dacă privim statul, făcând abstracţie de indivizii
care exercită la un moment dat puterea, acesta apare ca un fenomen social manifestat printr-o
multitudine de acte şi fapte de guvernare” [186, p.68].
Şi, în fine, statul este definit într-un sens restrictiv sau concret. Aşa, spre exemplu, Ion
Deleanu susţine că în acest sens statul este „ansamblul organelor politice de guvernare; el
desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice” [ibidem]. Aceeaşi viziune o au şi Ioan
Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, potrivit cărora prin stat se înţelege „forma organizată a
puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul de stat” [217, p.3].
Politologia formulează această idee şi mai simplu şi anume, prin stat se înţelege „această
autoritate politică” [277, p.89].
Sintetizând conceptele doctrinare putem identifica prezenţa, în definiţia stat a trei elemente
dintre care, două de fapt şi anume: Naţiunea şi teritoriul şi unul de drept – autoritatea politică
suverană. Ultima şi constituie obiectul nostru de studiu.
Aşadar, statul ca entitate şi categorie juridică de drept constituţional prezintă legătura
organică dintre Naţiune - ca dimensiune demografică şi psihologică, teritoriu – ca dimensiune
materială a statului şi autoritatea politică suverană factor de drept coagulant al societăţii umane
organizate în stat.
1.1.1. Autoritatea politică exclusivă sau suverană
Doctrinarul francez Legrand G. vede în „populaţie şi spaţiu numai elemente de ordin
extrinsec, elemente condiţie… a constituirii statului” [307]. Pentru ca statul să apară este nevoie
de cel de-al treilea element: „autoritatea publică”, „puterea politică”, „puterea de stat”.
Doctrinarii dezvoltă această concepţie propunând în acelaşii timp şi respectivele definiţiii.
23
În viziunea doctrinarului Ion Guceac, puterea publică este „o formă a puterii sociale, cu
caracter normativ, de continuitate şi performanţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii
societăţi, fiind organizată într-un mecanism social, numit mecanismul de stat” [170, p.70].
Constituţionalistul Victor Popa echivalează „suveranitatea naţională” cu „puterea politică”.
Iar puterea politică este definită ca „putere a unei colectivităţi umane (popor, naţiune) organizată
în stat, având un caracter organizat şi instituţionalizat, suprem în raport cu alte puteri sociale din
cadrul teritorial al statului, care este exercitată în numele poporului pentru realizarea liberă şi
conform voinţei sale a problemelor lui interne şi externe” [243, p.55].
În opinia teoreticianului Gh.Avornic, „puterea poporului” este egalată cu „puterea politică
care presupune capacitatea şi posibilitatea de a dispune în stat cu cineva sau faţă de ceva, a
acorda o influenţă hotărâtoare asupra activităţii oamenilor, utilizând cele mai diverse mijloace,
cum ar fi: autoritatea, tradiţiile, convingerea, dreptul, voinţa, constrângerea, violenţa etc.” [104,
p.88].
Într-o altă definiţie, puterea politică este o „capacitate colectivă abstractă inerentă vieţii
sociale organizate politic şi nepersonalizată, aparţinând întregii colectivităţi umane rezidente pe
un anumit teritoriu, constând în forţa de a impune respectarea generală a anumitor
comandamente sociale” [186, p.236].
Într-o altă opinie, puterea politică este „puterea organizată a unui grup care se exprimă în
capacitatea acestuia de a lua decizii obligatorii şi de a le asigura înfăptuirea în societăţile în care
diferenţierea între guvernanţi şi guvernaţi a atins un anume grad” [278, p.53-54].
Iar constituţionalistul Cristian Ionescu afirmă că „în condiţiile în care puterea suverană a
poporului este instituţionalizată, convertită în instituţii politice formate din reprezentanţi ai
poporului desemnaţi prin alegeri libere democratice, nu se mai poate susţine aserţiunea că statul
serveşte o anumită clasă socială în detrimentul alteia” [186, p.85].
Dezvoltând ideea, doctrinarul în continuare subliniază că, „transpunând în norme de drept
obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, statul instituie, în
virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile
fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le apere,
precum şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori” [ibidem].
Potrivit americanului Robert Bierstedt, „trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a
consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele. Pe scurt, puterea sprijină ordinea
fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele fiecărei
asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici organizare şi nici ordine” [329, p.234-
235].
24
În viziunea constituţionalistului Cristian Ionescu, „comunitatea socială este sinonimă cu
ordinea, iar autoritatea serveşte drept fundament pentru instituirea ordinii pe care societatea o
reclamă” [179, p. 86].
În acest context se pune problema privind raporturile între puterea politic ă şi puterea de stat.
Puterea politică este privită de C.Ionescu ca o „capacitate colectivă abstractă, inerentă vieţii
sociale organizate politic şi nepersonalizată, aparţinând întregii colectivităţi umane rezidente pe
un anumit teritoriu, constând în forţa de a impune respectarea generală a anumitor
comandamente sociale” [186, p273].
În aceiaşi ordine de idei, „nu este de conceput organizarea societăţii f ără existenţa unui
centru de putere care să stabilească coordonatele organizării şi conducerii sociale. Puterea se
manifestă în acest sens pe un teritoriu delimitat pentru a impune reguli de conduită, un anumit
comportament social unei comunităţi determinate de indivizi. În acest context este de presupus
că puterea se manifestă prin constrângere, centrul de putere având monopolul constrângeri
legitime. Pe măsura întăririi statului apare un fenomen de structurare sau instituţionalizare a
puterii. Altfel spus, puterea se exercită în cadrul unui sistem având structuri şi reguli proprii.
Funcţionarea sistemului este asigurată de indivizi care acţionează asupra colectivităţii prin
metode bine stabilite” [186, p.278].
Analizând raportul dintre puterea politică şi puterea de stat, autorul identifică următoarele:
� „există un raport de la întreg la parte… Puterea de stat este o putere specializată şi delegată
de popor în calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorităţi
publice denumite şi puteri (legislativă, executivă şi judecătorească” [186, p.278];
� „Faptul că puterea de stat este o putere delegată sau, altfel spus, o putere derivată şi
condiţionată, înseamnă că ea nu poate fi opusă poporului şi folosită împotriva şi pentru
implicarea acestuia. Tocmai de aceea, puterea de stat este legitimă dacă rezidă în puterea
suverană a poporului. Puterea de stat nelegitimă este o putere rezultată din uzurparea
puterii legitime sau a puterii exercitate împotriva poporului” [ibidem];
� „Voin ţa colectivă supraindividuală a poporului se află la temelia puterii (suveranităţii)
acestuia şi constituie conţinutul său, în timp ce statul (puterea de stat) reprezintă „forma
politică”, exteriorizată instituţional a suveranităţii poporului” [186, p.279];
� „În virtutea suveranităţii (puterii) sale, poporul este îndreptăţit să ia orice decizie, să
determine natura regimului politic, forma de guvernământ sau structura de stat, să se
autoguverneze sau să decidă liber asupra bogăţiilor sale naturale…” [ibidem];
� „… puterea politică nu-şi schimbă conţinutul în procesul de dezvoltare socială a unei
naţiuni, pe când puterea de stat îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitate de la o
25
etapă la alta a evoluţiei statului, potrivit voinţei Guvernantului şi intereselor generale ale
naţiunii, definite ca atare de acesta” [ibidem, p.279-280];
� „Suveranitatea se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de stat presupune
constituirea unor elite sau a unei clase politice care îşi asumă un anumit rol în organizarea
şi conducerea societăţii” [186, p.280];
� „Puterea politică (suveranitatea) nu se erodează în timp, nu-şi schimbă esenţa şi conţinutul,
pe când puterea de stat este funciamente o putere predispusă schimbărilor, atât în ceea ce
priveşte conţinutul şi formele de exercitare, cât şi în ce priveşte titularul. Clasa politică sau
elitele conducătoare se schimbă în funcţie de voinţa suverană a poporului (în democraţiile
constituţionale), pe când titularul puterii politice – poporul – rămâne neschimbat, indiferent
de procesul trecerii de la o generaţie la alta sau de la un regim politic la altul” [ibidem];
� „puterea politică stă la baza puterii de stat; aceasta consolidează puterea poporului prin
formele multiple pe care i le oferă pentru a se exterioriza şi materializa în acte de putere
(legi)” [ibidem];
� „Puterea politică (suveranitatea) poporului, ca şi puterea de stat, sunt esenţialmente unice,
în sensul că nu pot fi concurate în mod legitim de alte puteri de acelaşi tip” [ibidem];
� Numai „poporul, respectiv, naţiunea, constituie unicul titular al puterii politice… Nici
chiar statul nu poate pretinde că exercită în nume propriu suveranitatea, deoarece ar
însemna să se substituie poporului ca atare” [ibidem].
Reţinând caracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aduc argumente
diferite faţă de marxişti. Astfel, A.Hauriou şi J.Gicquel susţin că puterea de stat este o putere
politică, deoarece: 1) statul este un arbitru, alegând între diverse opţiuni (mai ales, în Occident,
prin acţiunea grupurilor de presiune) [307, p.116]; 2) puterea nu mai este de natură patrimonială,
ca în Evul mediu, când se făcea o confuzie între patrimoniul statului şi patrimoniul privat,
autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală); 3) sancţiunile pronunţate în numele
statului sunt sancţiuni directe, privind persoana şi deosebindu-se astfel de cele patrimoniale
specifice societăţilor revolute. Sau, în concepţia altor autori, caracterul politic al puterii de stat
este determinat de existenţa deosebirii dintre guvernanţi şi guvernaţi, idee ce reiese din concepţia
fondatorilor dreptului constituţional clasic francez.
În ce ne priveşte, considerăm că puterea politică – suveranitatea naţională şi puterea de stat -
sunt categorii de drept distincte, iar prima o generează pe a doua.
Mai mult ca atât, puterea de stat este obiectul suveranităţii naţionale. Suveranitatea naţională
este unică, inalienabilă şi indivizibil ă, pe când puterea de stat în societatea contemporană se
organizează în baza principiului separaţiei puterilor în stat.
26
1.1.2. Relaţia stat - putere (puteri) de stat - puteri publice
Această structură (legătură între noţiuni) o întâlnim doar la I.Muraru şi E.-S. Tănăsescu, care
pornesc de la ideea protrivit căreia „poporul şi statul sunt deseori privite într-o unitate, lucru firesc
ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează, dar pe
un fond comun. Înţelegerea corectă a relaţiei popor-stat este, însă, în limbajul juridic cea mai
importantă, dacă nu cumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal” [217,
p.263]. Aceasta pentru că indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului şi ale statului nu
duce şi nu trebuie să ducă la o confuziune juridică a acestor două categorii. Poporul şi statul sunt
subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai
puţin reuşite, dar factorii care compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic,
identitatea lor.
Argumentând necesitatea puterii, Robert Bierstedt preciza: „Trebuie să fie clar că este nevoie
de putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele... Pe scurt,
puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în
spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici organizaţie şi nici ordine”
[329, p.234-235].
Întrucât în limbajul curent cuvintele putere, puteri apar frecvent, se pune întrebarea dacă ele
exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfel spus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică,
este altceva decât puterea (puterile) de stat.
Răspunsul este, desigur, negativ, afirmă I.Muraru, adăugând că „această terminologie
nuanţată exprimă aceeaşi categorie, şi anume: organizarea statală a puterii care aparţine
poporului, naţiunii. Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este
instituţionalizarea acestei puteri” [213, p.264].
Dacă vorbim de stat sau de putere (puteri) de stat, vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De
unde identitatea între noţiunile „autorităţi statale” şi „autorităţi ale puterii” sau între „funcţiile
statului” şi „funcţiile puterii”.
În legătură cu noţiunile „putere politică” şi „putere de stat” se impun de asemenea unele
precizări. Ele pot evoca aceeaşi noţiune, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află
într-o strânsă legătură, dar inconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere.
„Astfel, dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere
politică desemnează puterea poporului, naţiunii” [213, p.265]. Termenul politic poate desemna
caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, al puterii partidelor. Puterile statale au şi ele
trăsături politice, iar termenul „politic” la rândul, său este nuanţat explicit.
27
La rândul său, G.Vrabie, referindu-se la putere, menţionează că „trebuie să facem o
distincţie între putere.., în general, putere politică şi putere de stat, probleme ce sunt adesea
confuz tratate în literatura de specialitate” [278, p.44].
În viziunea savantei „când spunem „putere ca fenomen social”, facem o distincţie între:
l) relaţiile de „conducere-supuşenie” (sau de „dominare-subordonare”), bazate pe capacitatea de
a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrângere,
după caz) şi 2) acea calitate a personalităţii umane de a „putea face ceva”, adică de putere în
sensul de „putinţă”, „for ţă”, „t ărie””. Întru susţinerea acestor concluzii G.Vrabie apelează la
savanţii francezi care fac distincţie între „puissance” şi „pouvoir”. Spre exemplu, M.Prelot
susţinea că „puissance” este echivalent cu potentia (autoritate naturală şi personală), iar
pouvoir cu potestas (autoritate construită, magistratura )” [318, p.263].
În consecinţă savanta menţionează că „am putea reţine că puterea ca fenomen social
îmbracă mai multe forme, că, printre acestea, puterea politică ocupă un loc principal, că ea se
manifestă numai în societate, în care există o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi; având o
sferă mai largă decât puterea de stat care semnifică o anume putere politică ce poate fi detaşată
de altele prin trăsături specifice, proprii, ce-i conferă un loc aparte în sfera formelor (tipurilor) de
putere” [278, p.46].
Anume pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim să fie clar, vom folosi termenul
„putere politică” pentru a desemna puterea poporului (naţiunii) care are un conţinut mai larg
decât organizarea sa statală, altfel spus - decât puterea (puterile) de stat. Puterea (puterile) de
stat este partea instituţionalizată a puterii politice dar nu-i epuizează sfera, aici existând relaţia
de la întreg la parte. Într-o asemenea viziune ştiinţifică, trăsăturile puterii politice se regăsesc în
puterile statului, însă trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice.
Aşa văzute lucrurile, puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă, este forma de
organizare statală a puterii poporului (politice) [213, p.265]. Dacă această organizare se
realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii
(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi
funcţională şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei echilibrului
puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice.
Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de stat sunt caracterizate prin
centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii puterii, stare specifică sistemelor de
guvernământ totalitare.
Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă general
obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare în teoretizarea
28
organizării statale a puterii poporului. De aici trebuie să pornim, menţionează I.Muraru, pentru a
identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării acestor funcţii,
raporturile dintre autorităţile statale şi popor, raporturile dintre autorităţile statale.
Am arătat că puterea (suveranitatea) politică aparţine poporului (de altfel, toate constituţiile
exprimă explicit aceasta). Suntem deci în prezenţa unui titular unic − poporul şi a unei puteri
unice − puterea politică. Unitatea poporului este reflectată direct în Constituţie. Aşa, de
exemplu, în art.10, alin.(1) al Legii Fundamentale a Republicii Moldova se stabileşte: „Statul are
ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comuna şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”. O altă interpretare ar însemna admiterea împărţirii
poporului şi practic autodizolvarea lui. Ar însemna să considerăm că există mai mulţi suverani,
în aceeaşi ţară, ceea ce ar fi, desigur, o absurditate sau dezordine socială.
Rezumând cele analizate, putem concluziona că puterea de stat este necesară pentru
existenţa societăţii umane, iar izvorul legitimităţii puterii de stat rezidă în suveranitatea
naţională, al cărei titular este poporul.
1.2. Interesul ştiin ţific faţă de problema putere de stat ca fenomen complex şi indispensabil
societăţii umane
A. Abordare normativ-juridic ă
Este de menţionat că reglementările internaţionale şi regionale în domeniul puterii de stat
sunt foarte modeste. Aşa, spre exemplu art.21 alin.(3) din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului stabileşte că „voinţa poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie
exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi
prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului” [17].
Suveranitatea îşi găseşte oglindirea în Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale din 16.12.1966 şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
din 19.12.1966, care în art.1 alin.(1) stabilesc norma, potrivit căreia „toate popoarele au dreptul
de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul politic şi îşi
asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală” [370; 375].
La nivel regional putem menţiona „Carta de la Paris pentru o nouă Europă” din 21
noiembrie 1990, în care depistăm două aspecte ale temei noastre: baza puterii de stat şi
responsabilitatea guvernanţilor şi principiul egalităţii.
Astfel, în Preambulul Cartei se stabileşte că „guvernul democratic se întemeiază pe voinţa
poporului, exprimată periodic prin alegeri libere şi corecte.
29
Democraţia, prin caracterul său reprezentativ şi pluralist, presupune responsabilitatea faţă de
electorat, obligaţia autorităţilor de a se conforma legii şi exercitarea imparţială a justiţiei.
Nimeni nu este deasupra legii” [2].
La nivel naţional desemnăm trei acte normative în care problema puterii de stat cu aspectele
ei îşi găseşte reflectarea într-o mai mică măsură sau în plenitudinea sa.
Astfel, Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova din 23 iunie 1990 se
stabileşte că „izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul, iar principiul de bază al funcţionării
statului democratic bazat pe drept este separarea puterii legislative, executive şi celei
judecătoresc” [43].
Aceste prevederi şi-au găsit o reglementare detaliată în Decretul cu privire la puterea de stat.
Mai mult ca atât, în Decret sunt consfinţite şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a
justiţiei; independenţei justiţiei; incompatibilităţii funcţiilor etatice cu cele de partid [18].
Şi în fine, dar nu în ultimul rând, Constituţia Republicii Moldova dă o reglementare amplă a
puterii de stat în complexitatea sa.
B. Abordare doctrinar ă
Peste două decenii de la proclamarea Republicii Moldova stat independent, în contextul
edificării statului de drept şi democratic, problema realizării puterii de stat prin prisma
suveranităţii naţionale a căpătat o importanţă şi actualitate deosebită, suscitând un viu interes
ştiinţific cu profunde semnificaţii practice.
Constituind un subiect complex, această problemă este frecvent cercetată şi disputată în
literatura de specialitate. Asupra puterii de stat în complexitatea sa îşi dispută priorităţile dreptul
constituţional, teoria generală a dreptului, politologia şi dreptul administrativ. Toate aceste
ramuri ale ştiinţei studiază acest subiect (unele în complexitate, altele în parte), demonstrând
actualitatea şi incontestabila valoare pentru edificarea statului de drept şi democratic.
De aceea, în pofida tuturor eforturilor de recunoaştere a valorii fundamentale a fenomenului
complex putere de stat pentru Republica Moldova, practica denotă grave deficienţe la capitolul
instaurării, menţinerii şi exercitării reale a puterii de stat, îndeosebi a legitimităţii ei. În viziunea
noastră, atât timp cât o asemenea situaţie va persista se impune cu necesitate de a o evalua sub
aspect teoretico-ştiinţifici, pentru a găsi şi argumenta unele căi eficiente de optimizare.
În general, e de necontestat faptul că la cercetarea acestui subiect, adică a fenomenului
puterii de stat, şi-au adus aportul o serie de savanţi consacraţi în domeniu, precum şi o pleiadă de
tineri cercetători în cuprinsul a numeroase lucrări ştiinţifice mai recente, care merită toată
aprecierea. Sunt de remarcat în acest sens aşa cercetători ca: I.Guceac (Curs elementar de drept
constituţional, vol.1, Chişinău, 2001; vol.2, Chişinău, 2004); V.Popa (Drept public, Chişinău,
30
1998); T.Cârnaţ (Drept constituţional, Chişinău, 2010); V.M. Ivanov (Конституционное право
Республики Молдова, Chişinău, 2000); G.Vrabie (Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi,
1999, vol.1); G.Vrabie (Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional şi instituţii
politice, Iaşi, 1999, vol.2); I.Deleanu (Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1996,
vol.1); I.Deleanu (Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1996, vol.2); T.Drăganu
(Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, Bucureşti, 2000, vol.2); T.Drăganu
(Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Bucureşti, 2000, vol.2); I.Muraru
(Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1997); I.Muraru, E.S.Tănăsescu (Drept
constituţional şi instituţii politic, Bucureşti, 2011, vol.1); I.Muraru, E.E.Tănăsescu (Drept
constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2013, vol.2); C.Ionescu (Tratat de drept
constituţional contemporan, Bucureşti, 2003); Gh.Iancu (Drept constituţional şi instituţii politice,
Bucureşti, 2007); M.Duverger (Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1988);
J.Gicquel, A.Houriou (Droit Constitutionnel et Institutions politiques, Paris, 1985); P.Pactet
(Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1988); J.Cadart (Institutions politiques et
droit constitutionnel, Paris, 1992, vol.1 şi vol.2); M.Prelot, J.Boulouis (Institutions politiques et
droit constitutionnel, Paris, 1990), П.В. Енгубарян (Конституционное право, Москва, 2000),
care au abordat în lucrările lor multiaspectual, integrativ şi comparativ problema puterii de stat şi
într-o mai mică parte problema legitimităţii puterii de stat.
Subiectul dat este reflectat şi de teoreticieni, printre care vom remarca: B.Negru, A.Negru
(Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, 2006); Gh.Avornic (Tratat de teoria generală a
statului şi dreptului, Chişinău, 2009, vol.1); Gh.Avornic (Tratat de teoria generală a statului şi
dreptului, Chişinău, 2010, vol.2); D.Baltag (Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău,
1996); C.Voicu (Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2006); N.Popa, M.-C.Eremia, S.Cristea
(Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2005); I.Craiovanu (Tratat de teoria generală a dreptului,
Bucureşti, 2008); G.K. Fiodorov (Теория государства и права, Chişinău, 1998); G.K. Fiodorov
(Проблемы теории государства и права, Chişinău, 2003); N.Popa (Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, 1992); А.В. Малько (Теория государства и права в вопросах и ответах, Москва,
2007); М.Н. Марченко (Теория государства и права, Москва, 2005); В.В. Лазарев (Общая
теория права и государства, Москва, 2007); П.В. Енгубарян, Ю.К. Краснов (Теория
государства и права, Москва, 2007) etc.
Este de remarcat valoarea deosebită a tuturor lucrărilor citate, dat fiind faptul că, de rând cu
elucidarea esenţei şi trăsăturilor puterii de stat la etapa contemporană, ele conţin şi o expunere a
garanţiilor şi mecanismelor exercitării puterii de stat în interesul general cu asigurarea respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Din aceste considerente, ele pot fi privite
31
concomitent ca surse doctrinare şi ghiduri practice în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii de stat, precum şi în argumentarea principiului legitimităţii ei.
În acelaşi timp, în cuprinsul multora dintre ele problematica puterii de stat este studiată prin
prisma normelor dreptului internaţional, printre care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
Pactele Internaţionale din 1966, Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990 etc.,
moment ce le sporeşte considerabil valoarea ştiinţifico-practică.
Unele aspecte ale tematicii tezei fac obiect de cercetare şi al politologiei. Astfel, printre
cercetători putem enumera: V.Juc, V.Josanu, I.Rusandu (Sisteme politice tranzitorii din Europa
de Sud-Est, Chişinău, 2008); Marian Voiculescu (Politologie, Bucureşti, 1998).
Totodată, dat fiind că puterea de stat în Republica Moldova se realizează în baza principiului
separaţiei puterilor, respectiv cercetătorii abordează în lucrările lor separat fiecare ramură a
puterii. Aşa, în domeniul puterii legislative îşi aduc aportul cercetători ca: V.Popa (Drept
parlamentar, Chişinău, 1999); M.Constantinescu, I.Muraru (Drept parlamentar, Bucureşti, 1994);
C.Călinoiu, V.Duculescu (Drept parlamentar, Bucureşti, 2006); etc.
Pe problemele ce vizează puterea executivă şi-au axat investigaţiile: S.Cobăneanu,
E.Bobeica, V.Rusu (Drept administrativ, Chişinău, 2012); V.Mocanu, L.Ţurcan, V.Rusu,
E.Bobeico (Drept administrativ, Chişinău, 2013); V.Guţuleac (Drept administrativ, Chişinău,
2013); M.Orlov (Drept administrativ, Chişinău, 2001); M.Orlov, Şt.Belecciu (Drept
administrativ, Chişinău, 2005) etc.
Cu referire la domeniul puterii judecătoreşti menţionăm monografia dlui A.Negru
(Consolidarea justiţiei în statul contemporan democratic, Chişinău, 2012).
În ce priveşte fenomenul complex putere de stat şi, îndeosebi, legitimitatea ei, acestea n-au
constituit subiect de cercetare monografică în Republica Moldova. Studierea unor aspecte ale
problemei putând fi atestată în lucrările următorilor cercetători: Gh.Costachi (Statul de drept:
între teorie şi realitate. Chişinău, 2000); Gh.Costachi (Direcţii prioritare ale edificării statului de
drept în Republica Moldova, Chişinău, 2009); Gh.Costachi; P.Hlipca (Organizarea şi
funcţionarea puterii în statul de drept, Chişinău, 2011); В.М. Иванов (Власть, демократия и
социальные контрасты, Chişinău, 2002); D.Grama (Evoluţia suveranităţii Republicii Moldova
la etapa iniţială de edificare a statului de drept. În: „Probleme ale edificării statului de drept în
Republica Moldova”, vol. II, Chişinău, 2006); V.Gamurari, N.Osmochescu (Suveranitatea şi
dreptul internaţional, Chişinău, 2007).
Aceşti autori au abordat în lucrările lor subiecte ca: esenţa conţinutului de suveranitate;
puterea de stat, responsabilitatea şi răspunderea persoanelor oficiale de stat; identificarea şi
definirea sistemului constituţional; funcţionarea mecanismului statal etc.
32
Din perspectiva celor enunţate, în contextul edificării statului de drept şi democratic, destul
de actuală, în viziunea noastră, se dovedeşte a fi problema privind asigurarea funcţionării
instituţiilor statale antrenate în procesul exercitării şi menţinerii puterii de stat în concordanţă cu
rigorile respectării şi asigurării, până în cele din urmă, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
cetăţeneşti.
Desigur, atingerea acestor deziderate este posibilă şi printr-un efort ştiinţific complex, în cadrul
căruia să fie abordate în complexitate şi în conexiunea lor fenomenele, instituţiile şi aparatul etatic,
care nemijlocit, în virtutea legitimităţii primite în baza suveranităţii naţionale, exercit vremelnic în
numele poporului suveran, puterea de stat în baza principiului legitimităţii puterii de stat.
La acest capitol, atât în doctrina juridică, cât şi cea politologică din Republica Moldova
poate fi atestat un viu interes ştiinţific faţă de problema genezei, instituirii, exercitării, menţinerii
şi limit ării puterii de stat, aceasta fiind studiată în multe din lucrările enunţate anterior.
În special sunt de remarcat lucrările constituţionalistului I.Guceac Curs elementar de drept
constituţional (Chişinău, 2001, vol.1 şi 2004, vol.2). În primul volum autorul pune la loc de
frunte puterea publică, identificând trăsăturile ei specifice. Drept urmare, I.Guceac defineşte
puterea publică ca „o formă a puterii sociale, cu caracter normativ, de continuitate şi permanenţă,
care are drept scop realizarea interesului întregii societăţi, fiind organizată într-un mecanism
social, numit mecanismul de stat” [170, p.69]. Totodată, puterea de stat este definită ca „o putere
politică a unui grup social, prin intermediul căreia grupul expune în realitate voinţa poporului,
asigură realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului” [170, p.63]. Urmând
logica fenomenului, sunt expuse formele de guvernământ şi tipurile de regim politic.
În volumul doi doctrinarul pune în centrul cercetării sistemul politic, care reprezintă „un
subsistem al sistemului social care formează o unitate integrală cu structură organizatorică
unitară, structurat pe anumite niveluri de organizare (elemente constitutive), aflat într-o stare de
evoluţie continuă şi care asigură direcţionarea dezvoltării societăţii prin adoptarea deciziilor
politice şi a normelor general-obligatorii şi asigurarea respectării lor, inclusiv prin aplicarea
forţei de constrângere” [169, p.141]. În calitate de elemente ale sistemului politic sunt
identificate şi analizate: statul – cadrul privilegiat al puterii de stat; Parlamentul – organ
reprezentativ; Puterea executivă – Guvernul şi Preşedintele Republicii şi Puterea judecătorească
– ca ansamblu al instanţelor judecătoreşti, precum şi Curtea Constituţională – ca unică autoritate
de jurisdicţie constituţională.
O lucrare de valoare doctrinară care va contribui la dezvoltarea ştiinţei dreptului
constituţional este monografia Constituţia la răscruce de milenii (Chişinău, 2013). Dezvoltând
33
elementele teoriei constituţiei, autorul acordă un loc aparte şi bazelor constituţionale ale
sistemului politic, subiect ce se încadrează plenar în tema noastră de cercetare.
Generalizând concepţiile teoretice privind sistemul politic, doctrinarul afirmă că el „rămâne
a fi un sistem de conducere universal al societăţii sociale asimetrice, ale cărei componente
reprezintă o formaţiune contradictorie dialectic, dar unitară prin relaţiile politice în problema
privind direcţia de dezvoltare a societăţii, a puterii de stat…” [168, p.341].
O altă lucrare de valoare ştiinţifică este în acest sens, lucrarea Drept public (Chişinău, 1998),
autor V.Popa. Constituţionalistul abordează materia pornind de la faptul că dreptul constituţional
reprezintă „o totalitate de norme juridice cuprinse în Constituţie sau în alte acte normative prin
care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii (s.n.)” [243, p.24]. Pornind de la acest deziderat, autorul examinează
conceptul de suveranitate naţională înţeleasă ca putere politică, cu trăsăturile ei specifice. Merită
atenţie şi ideea potrivit căreia puterea politică este „puterea unei colectivităţi umane (popor,
naţiune) organizată în stat, având un caracter organizat şi instituţionalizat, suprem în raport cu
alte puteri sociale din cadrul teritorial al statului, care este exercitată în numele poporului pentru
realizarea liberă şi conform voinţei sale a problemelor lui interne şi externe” [243, p.55]. Autorul
expune atât formele de guvernământ, cât şi tipurile de regim politic, abordând concomitent şi
principiul separaţiei puterilor.
În cadrul clasificării doctrinarul identifică următoarele autorităţi publice: a) reprezentative –
Parlamentul; b) executive – Preşedintele Republicii Moldova şi Guvernul; c) judecătorească –
Curtea Supremă de Justiţie şi Consiliul Suprem al Magistraturii.
Merită a fi menţionată şi monografia Drept parlamentar (Chişinău, 1999) elaborată de
acelaşi autor. În laceastă ucrare dată constituţionalistul expune concepţia privind „suveranitatea
naţională” şi legătura cu sistemul sau democraţia reprezentativă. În acest context, autorul afirmă
că „într-o societate contemporană regimul reprezentativ, nu se limitează la un singur organ
reprezentativ cum ar fi parlamentul, numărul autorităţilor publice reprezentative fiind direct
proporţional formei de guvernământ, principiilor democratice aplicate în procesul executării
puterii” [242, p.17].
De remarcat că V.Popa priveşte sistemul reprezentativ în sens larg şi sens restrâns. Astfel, în
sens larg, regimul reprezentativ este „forma de exercitare indirectă a suveranităţii naţionale de
către popor prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, iar în sens restrâns − ca ansamblu de
autorităţi publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în
numele lui” [242, p.17-18]. În continuare dânsul afirmă că „în reprezentare îşi află geneza sa
Parlamentul, ca corp reprezentativ împuternicit să exercite puterea drept expresie a voinţei
34
poporului” [242, p.23].
O altă lucrare în materie este Dreptul constituţional (Chişinău, 2010), în care autorul
T.Cârnaţ realizează un studiu asupra puterii publice, ca element constitutiv al statului.
Constituţionalistul utilizează în paralel sintagmele „putere publică” şi „putere de stat”, fiecare
caracterizându-se prin trăsături proprii. Este expus şi principiul separaţiei puterilor în stat.
În lucrare sunt expuse atât formele de guvernământ, cât şi tipurile de regim politic. În cadrul
autorităţilor publice, pe care autorul le concepe ca instituţii „care exercită funcţiile guvernării
asupra unei colectivităţi sau asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a
mijloacelor necesare de constrângere proprii puterii publice” [116, p.154], sunt examinate:
Parlamentul; Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul; Autoritatea Judecătorească – sistemul
instanţelor judecătoreşti; Consiliul Superior al Magistraturii; Procuratura.
Probele supuse cercetării în teză au fost examinate şi de V.M. Ivanov în studiul său
Конституционное право Республики Молдова (Chişinău, 2000). Autorul porneşte de la
examinarea bazelor constituţionale ale suveranităţii Republicii Moldova, abordând în acelaşi
timp şi teoriile „suveranitate naţională”, „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea de stat”.
Este de remarcat faptul că doctrinarul priveşte fenomenul „putere de stat” în strânsă legătură
cu „sistemul politic”, menţionând că „relaţiile politice” ce se nasc în procesul funcţionării
sistemului politic sunt relaţiile politice, legate de funcţionarea puterii politice în societate,
expresia concentrată a căreia este puterea de stat [347, p.299].
O deosebită atenţie autorul acordă identificării şi clasificării organelor de stat, dându-le
următoarea definiţie: „Organul de stat este partea componentă a mecanismului de stat, abilitat cu
competenţe, care activează în numele statului suveran şi realizează nemijlocit puterea de stat în
formele specifice organizaţional-juridice” [347, p.264].
Un aspect deosebit ce ţine de funcţionarea aparatului de stat în procesul exercitării puterii de
stat îl regăsim în monografia doctrinarului Gh.Costachi, Statul de drept: între teorie şi realitate,
(Chişinău, 2000). În cuprinsul acestei lucrări autorul examinează un spectru larg al conceptelor,
mecanismelor şi corelaţia statului de drept cu democraţia. Un interes aparte pentru noi prezintă
două probleme: 1) sistemul politic; şi 2) statul de drept şi responsabilitatea autorităţilor supreme
în stat.
În cadrul primei probleme vom remarca faptul că, definind sistemul politic, autorul
consideră că anume „guvernele sunt, în principal, organe de impulsionare şi de acţiune, capabile
să elaboreze o politică şi să o materializeze. Ele sunt elementele motorii şi dinamice ale oricărui
sistem politic, care trebuie privite ca adevăraţi autori şi realizatori ai politicii naţionale” [134,
p.145].
35
Cât priveşte problema a doua, Gh.Costachi afirmă că „statul de drept este de neconceput fără
instituţia de drept a responsabilităţii politice, obligaţie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi
îndeplini îndatoririle corect şi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile,
atribuţiile şi îndatoririle” [134, p.157].
Aceste deziderate cu caracter de principiu sunt dezvoltate de autor în lucrarea, Direcţii
prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova (Chişinău, 2009).
Ne vom opri doar la faptul că este necesar a le privi împreună, organic legate, dar şi de a
face o delimitare juridică între categoriile „responsabilitate” şi „r ăspundere”. Astfel,
„responsabilitatea” este „o dimensiune spirituală a omului şi, respectiv, autoritatea de judecare
este individul însuşi, care îşi impune un comportament conform valorilor asumate nu pentru că i-
o cere societatea, ci pentru că şi-o cere sieşi, se obligă faţă de sine: „Răspundere” în schimb „se
datorează situării individului în sistemul social de relaţii normative”. El răspunde în faţa acestui
sistem pentru asumarea conduitei compatibile cu existenţele ordinii normate social” [131, p.97-
98].
Un rol aparte în studiul procesului funcţionării, exercitării puterii de stat îl are monografia, -
Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept (Chişinău, 2011), autori Gh.Costachi şi
P.Hlipca.
Autorii s-au referit, în mod special, la categoria putere şi deţinătorul ei. Ei accentuează în
special ideea potrivit căreia „categoria de putere este distinctă de cea de autoritate şi autoritatea
trebuie să fie un atribut indispensabil al puterii, deoarece puterea în stat este eficientă şi de durată
doar atunci când se sprijină pe consimţământul cetăţenilor, e convingerea lor că instituţiile
puterii respectă regulile jocului politic şi acţionează în beneficul societăţii şi al majorităţii
populaţiei” [137, p.388]. Totodată, contrar aşteptărilor, cercetătorii afirmă că „puterea politică nu
poate fi „deţinută” de către popor, ea poate fi doar exercitată de către acesta prin intermediul
referendumului şi, desigur, prin alegerile universale şi directe, care sunt desfăşurare periodic în
scopul desemnării organelor reprezentative ale statului. Puterea politică este deţinută de către
partidul de guvernământ, adică de forţa politică majoritară din sistemul reprezentativ, la
exercitarea căreia contribuie şi alte forţe politice (aflate în opoziţie), dar cu rol secundar” [144,
p.391].
Privite în ansamblu, aceste trei monografii conţin valoroase argumente care fundamentează
necesitatea cercetării fenomenului „putere de stat” în integralitatea şi complexitatea sa.
În monografia sa Teoria sistemelor constituţionale contemporane (Chişinău, 2008) elaborată
de M.Cuşmir, punctul-cheie îl constituie conceptul privind sistemul constituţional. Astfel,
autorul afirmă că „în cadrul oricărui sistem politic, prin locul şi rolul pe care-l ocupă în cadrul
36
acestuia, prin multitudinea, complexitatea şi diversitatea relaţiilor ce le generează se detaşează şi
se impune sistemul constituţional, fapt determinat atât de credinţa în rolul benefic al
constituţiilor în viaţa socială, aceasta fiind esenţa constituţionalismului modern, cât şi de
înţelegerea că constituţiile sunt elemente indispensabile pentru funcţionarea sistemului politic al
oricărei ţări” [148, p.17]. De aici conchidem că sistemul politic este mai larg decât sistemul
constituţional care include: „parlamentul; şeful statului şi guvernul” [185, p.7].
În a doua monografie a sa Sisteme constituţionale europene (Chişinău, 2008), dezvoltând
cercetarea efectuată în sursa anterior indicată, autorul face următoarea precizare „Vorbind despre
un sistem constituţional sau altul, răspundem totodată la întrebarea: care sunt raporturile în
cadrul trunchiului parlament - şef al statului – guvern?”. Astfel, observăm că sistemul
constituţional cuprinde nu doar instituţiile învestite cu atribuţii de suveranitate naţională, ci şi
mecanismele de guvernare, adică instrumentele de interferenţă şi conducere a acestora, ele
constituind relaţiile interne ale sistemului constituţional, adică ceea ce asigură sistemului
valabilitate funcţională [147, p.17]. Vom vedea că interrelaţiile dintre aceste trei laturi ale
„triunghiului duc într-un caz la instituirea formei de guvernământ, iar în alt caz – la regim
politic”.
Un rol aparte ce ţine de putere este acordat de către В.М. Иванов în monografia sa –
Власть, демократия и социальные контрасты (Chişinău, 2002). În această lucrare
cercetătorul demonstrează interdependenţa dintre democraţie şi putere, evidenţiind rolul deosebit
al statului în cadrul sistemului politic, precum şi al mecanismului de realizare a puterii politice.
Anume în funcţie de principiile ce stau la baza activităţii organelor statului (Parlament, Şeful
statului, Guvern şi Autorităţile judecătoreşti) se poate vorbi despre un „stat de drept ca formă
superioară de manifestare a democraţiei” [348, p.286]. Considerăm că din paginile studiului în
cauză pot fi desprinse valoroase idei referitoare la optimizarea funcţionării mecanismului de stat,
fapt ce va determina, în final, asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate.
Problema puterii de stat în complexitatea sa face obiect de studiu al teoreticienilor B.Negru
şi A.Negru în Teoria generală a dreptului şi statului (Chişinău, 2001). Este de menţionat
conceptul potrivit căruia „aparatul statului reprezintă un sistem de organe, prin intermediul
cărora se realizează puterea de stat”, căruia în revine „sarcina de a executa, practic, întregul
complex de funcţii interne şi externe” [225, p.150]. În cadrul organelor statului sunt identificate
organele legislative, executive şi judecătoreşti.
În contextul temei noastre este de menţionat şi studiul teoreticianului Gh.Avornic Tratat de
teoria generală a statului şi dreptului (Chişinău, 2009, vol.1 şi Chişinău, 2010, vol.2). În primul
volum autorul acordă atenţie deosebită mecanismului statului, prin care înţelege „sistemul
37
organelor puterii de stat, inclusiv toate celelalte organe şi organisme statale, care exercită diferite
funcţii ale statului întru realizarea scopurilor şi sarcinilor ce stau în faţa lui” [104, p.86].
Referindu-se la puterea de stat cercetătorul afirmă că noţiunea „puterea poporului” este după
volum mai largă. Ea include şi „puterea de stat şi presupune întreaga activitate a populaţiei de pe
teritoriul statului respectiv îndreptată spre exercitarea întregului arsenal al puterii sociale” [104,
p.88].
Autorul se expune şi cu privire la sistemul politic, analizând în detaliu fiecare element al lui,
statutând în prim plan statul – ca element deosebit. Ideile privind statul sunt expuse de către
cercetător în volumul 2, unde afirmă că „orice stat exprimă (este impus să exprime) trei niveluri
de interese: interesele întregii societăţi, interesele acelei clase, grup sau grupuri sociale care
formează baza socială a puterii şi interesele aparatului de stat, dar, mai precis, ale conducerii de
vârf, cărui real şi aparţine puterea politică şi de stat” [103, p.445]. (Asupra acestei idei ne vom
expune în textul tezei la momentul cuvenit).
În fond, lucrările teoreticienilor menţionaţi merită apreciere pentru să contribuie la
elucidarea unor aspecte ale fenomenului putere de stat. Concepţiile teoretice expuse în lucrări ne
permit argumentarea unor concluzii şi formularea pe baza lor a recomandărilor ştiinţifice de
rigoare cu semnificaţii practice.
Numeroase aspecte ale problematicii abordare în prezenta teză şi-au găsit reflectare, într-un
şir de articole ştiinţifice ale cercetătorilor autohtoni, printre care: Gh.Costachi, N.Podachin,
Aspecte ale separării puterilor în Republica Moldova între teorie şi practică. În: Legea şi viaţa,
2000, nr.10, p.27-28; Gh.Costachi Forma de guvernământ şi eficienţa mecanismului de
guvernare. În: Legea şi viaţa, 2000, nr.5. – 2000, p.9-11. În ele autorii dau definiţia formei de
guvernământ: „Modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme, ea se referă la
metodica de constituire a organismelor de guvernare în stat, de organizare şi stabilire a
competenţelor lor”.
În această activitate şi-au dat concursul atât autorii consemnaţi, cât şi o serie de cercetători
mai puţin cunoscuţi, dar care „îndemnaţi” de primii obiectiv au abordat problema noastră sub
diferite aspecte, contribuind astfel la fundamentarea ştiinţifică a unor soluţii de perfecţionare a
fenomenului complex putere de stat. Din rândul articolelor vom menţiona:
1. Dumitru Baltag. Unele aspecte teoretice referitoare la dimensiunea juridică a
responsabilităţii Guvernului. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12(63), p.8-14.
2. Andrei Negru. Organizarea şi componenţa Consiliului Superior al Magistraturii. Noţiuni
generale. Aspect comparat. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.1(76), p.28-32.
38
3. Gheorghe Costachi. Organizarea de stat – componenţă de bază a statalităţii . În: Revista
Naţională de Drept, 2007, nr.3(78), p.33-34 („Noţiunea, poporul, statul sunt comunităţi
sociale care unesc oamenii sub egida unui teritoriu, a unei pieţe de desfacere, a unei ordine
de drept”) (p.34).
4. Mariana Drelea. Cu privire la definirea puterii de stat. În: Revista Naţională de Drept, 2007,
nr.7(82), p.77-78.
5. Gheorghe Costachi, Petru Hlipca. Reflecţii asupra conceptului putere de stat. În: Revista
Naţională de Drept, 2008, nr.5(92), p.14-17. Concluzia generală este că problema răspunderii
Guvernului preocupă orice stat modern, fapt dovedit prin diversitatea actelor normative
existente în lume care au drept obiect de reglementare acest fenomen complex. Republica
Moldova, la rândul său, trebuie să adopte şi ea o poziţie clară vis-à-vis de responsabilitatea
Guvernului – p.14.
6. Gheorghe Costachi, Petru Hlipca. Unele probleme privind răspunderea în dreptul
constituţional. În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.8(95), p.23-28.
7. Teodor Cârnaţ, Piotr Plămădeală. Independenţa şi imparţialitatea judecătorului prin prisma
accesului liber la justiţie. În: Revista Naţională de Drept, 2009,nr.3(102), p.17-22.
8. Gheorghe Costachi, Drilea Pompiliu, Marin Marga. Echilibrul puterilor în stat – chezăşie a
unei guvernări democratice. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.4(103), p.31-34.
(Eficienţa sistemului de guvernare în stat nu va spori dacă nu va avea loc o separaţie, dar şi o
interferenţă, o conlucrare fructuoasă a puterilor în stat, fiecare dintre ele reprezentând cu
stricteţe competenţele sale, Constituţia şi legile Ţării – p.34).
9. Boris Negru, Andrei Negru. Reflecţii cu privire la legitimitatea Consiliului Superior al
Magistraturii în contextul legislaţiei naţionale actuale şi al standardelor europene. În:
Revista Naţională de Drept, 2010, nr.1(112), p.51-54.
10. Gheorghe Costachi, Vitalie Mazuri. Fundamente ale statului de drept contemporan. În:
Revista Naţională de Drept, 2011, nr.5(128), p.14-16.
11. Andrei Smochină. Instituţia prezidenţială în Republica Moldova: probleme, aspecte
contradictorii. În: Revista Naţională de Drept, 2003, nr.10, p.22-26.
12. Andrei Smochină. Perspectivele dezvoltării parlamentarismului în contextul Constituţiei
Republicii Moldova. În: Justiţia Constituţională = Конституционное правосудие: Ediţie
specială, – 2004, nr.2, p.10-12.
În acelaşi timp, au fost publicate materiale şi în culegeri de materiale ale meselor rotunde şi
conferinţelor ştiinţifice organizare la nivel naţional şi internaţional.
39
Problemele ce ţin de realizarea puterii de stat a constituit tema mesei rotunde, desfăşurată la
2 decembrie 2006, Chişinău, cu genericul „Spre o societate civilă, democratică prin drept”. În
cadrul acestei mese rotunde s-au expus: Gheorghe Avornic. Caracteristicile unei societăţi civile,
democratice. Noţiunea şi principiile de bază ale democraţiei. Raport; Elena Aramă.
Reconsiderarea raporturilor dintre stat, societate, persoană în cadrul tranziţiei spre o societate
democratică; Ion Guceac. Edificarea unei societăţi democratice în condiţiile
constituţionalismului contemporan; Gheorghe Costache. Spre o societate civilă şi democratică în
statului de drept; Dumitru Postovan. Societatea civilă, partidele politice, ONG-urile, cetăţeanul
- instrumentele de bază de edificare şi menţinere a unei orânduiri democratice; Andrei
Smochină. Interacţiunea dintre puterea de stat şi societatea civilă într-un stat democratic:
reglementări juridice; Boris Negru. Responsabilitatea şi răspunderea juridică într-un stat
democratic de drept; Gheorghe Aghenie. Probleme privind separaţia şi colaborarea puterilor.
Privite în ansamblu, lucrările expuse dezvoltă aspecte importante ale problematicii propuse
spre investigare în prezenta teză de doctor habilitat, servindu-ne în acelaşi timp şi ca surse
doctrinare. Practic, fiecare din ele ne sugerează necesitatea investigaţiei anumitor direcţii
importante care ne-ar permite să dezvoltăm cât mai complet şi plenar tema lucrării noastre,
îndeosebi aspectul privind legitimitatea puterii de stat.
În acelaşi timp, este de menţionat că diferite aspecte ale puterii de stat au fost abordate
destul de reuşit în unele teze de doctor şi de doctor habilitat, cum ar fi:
� Igor Bantuş. Protecţia mandatului parlamentar – mecanism inerent în realizarea
suveranităţii naţionale, în care autorul analizând, printre altele, raporturile dintre
suveranitatea naţională şi autonomia Parlamentului, deduce: „Poporul … este autonom
(suveran), deasupra lui nu stă nimeni… Prin urmare … că şi organul ales de popor
(Parlamentul) cu împuternicirile sale de a realiza puterea în numele lui deţine aceeaşi
calitate; este autonom” [108, p.9]. Iar scopul protecţiei mandatului parlamentar autorul îl
vede în „… a asigura deplina libertate de acţiune a parlamentarilor în exercitarea mandatului
cu care au fost învestiţi de alegători” [108, p.15].
� Constantin Marin. Societatea civilă: abordări clasice şi recomandări moderne (politologie).
În această lucrare autorul constată că societatea civilă trebuie percepută lato sensu ca „o
anumită stare a corpului social, stare care asigură motivaţiile politice, economice juridice
etc. de statuare a cetăţeanului în calitate de autor al creaţiei sociale” [204, p.16].
� Constantin Solomon. Instituţionalizarea şi evoluţia sistemului politic democratic în
Republica Moldova (Aspecte istorico-politologice). Doctrinarul menţionează că „stabilitatea
politică în societate şi normalizarea vieţii oamenilor pot fi obţinute nu numai datorită unei
40
politici social-economice eficiente elaborate şi promovate de stat care ar satisface
necesităţile vitale crescânde ale cetăţenilor, dar şi prin maturizarea elementelor întregului
sistem politic al societăţii, prin formarea unei societăţi civile dezvoltate, cu o cultură politică
autentică” [264, p.30].
� Nicolae Ursu. Rolul, locul şi funcţiile procuraturii, în care autorul afirmă că „Procuratura
Republicii Moldova este un organ independent în autoritatea judecătorească fără atribuţii ale
judecătorilor; autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească nu sunt noţiuni identice,
prima fiind o noţiune mai generală în care trebuie inclusă şi procuratura cu atribuţiile sale”
[273, p.6].
Suntem de acord cu această constatare, care trebuie completată cu acordarea titlului de
„magistrat” şi procurorilor abolind totodată şi statutul de structură militară a Procuraturii.
� Marwan Harel Abdul Morela Assad (Yemen) (ULIM). Organizarea şi funcţionarea puterii
de stat în statele perioadei de tranziţie, ideea principală constând în faptul că „perioada de
tranziţie are nevoie de legitimitate, în susţinerea juridică a măsurilor propuse, iar societatea
să recunoască necesitatea acestor schimbări” [205, p.21].
Este un adevăr dar incomplet, deoarece aceste cerinţe şi condiţii trebuie să aibă un caracter
permanent şi durabil.
� Sergiu Ţurcan. Reglementarea constituţională a participării autorităţilor executive la
procesul legislativ, lucrare în care autorul menţionează că „în ultimul timp asistăm la
creşterea rolului autorităţilor executive, în primul rând, al Guvernului, în exercitarea funcţiei
legislative a statului. Aceasta facilitează adoptarea unui cadru legislativ necesar realizării
programului guvernamental, dar poate duce şi la posibile încălcări în desfăşurarea
democratică a procesului de exercitare a funcţiei legislative a statului” [271, p.21].
Evident că în cazul asumării de către Guvern a răspunderii politice există acest risc, dar
trebuie pus în acţiune controlul constituţionalităţii legilor.
� Valeria Şterbeţ. Probleme ale controlului constituţionalităţii legilor (studiu comparat).
Ideea principală a lucrării constă în depolitizarea justiţiei constituţionale care „trebuie să fie
tratată prin prisma limitării activităţii celor trei puteri în stat, cea politică revenind
legislativului şi executivului, iar autoritatea judecătorească fiind preocupată doar de
activitatea de drept. Justiţia constituţională, constituind o formă specială în cadrul activităţii
judecătoreşti, sau autonomă, cu caracter de suprastructură, poate şi trebuie să fie percepută
ca un exponent al dreptului, al legalităţii” [266, p.14]. Corect, dar „perceperea” vine de la
acţiuni concrete, anume în domeniul legalităţii şi nu a politicii. Tototdată, independenţa
politică se va diminua cu stabilirea doar a unui mandat pe termen.
41
� Guceac Ion. Evoluţia constituţionalismului şi a organizării de stat în Republica Moldova,
lucrare în care doctrinarul printre tendinţele de evoluţie a constituţionalismului în Republica
Moldova enumeră: „1. Renunţarea la rolul paternist al statului şi acordarea mai multor
drepturi societăţii civile; 2) Implementarea principiilor de transformare a republicii într-un
stat de drept; 3) Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat şi tendinţa spre
delimitarea pe cale constituţională a competenţelor dintre puterea legislativă, executivă şi
judecătorească” [172, p.233].
Anume în contextul realizării celei de a treia tendinţe încearcă să-şi aducă aportul şi teza
noastră.
� Vadim Mişin. Проблемы разделения властей в государстве в переходном периоде:
„Государственная власть в любом её проявлении должна быть образцом исполнения
действующих законов, а власти любого государства независимо от его формы должны
в обязательном порядке действовать строго в рамках правового поля” [354, p.16].
� Tutunaru C.Mircea (România) (ULIM). Probleme teoretice şi practice în edificarea statului
de drept, autorul evidenţiind în lucrare ideea, conform căreia „statul de drept presupune
existenţa unei aşezări politice ce se bazează pe separaţia şi echilibrul puterilor în stat, pe un
sistem capabil să împiedice organele publice să abuzeze de atribuţiile cu care au fost
învestite” [270, p.3]. Iar puterea de stat se „raportează în mod necesar la un titular căruia îi
sunt recunoscute anumite prorogative. Poporul sau naţiunea este titularul absolut al puterii
politice, adică al suveranităţii, pe când statul (autorităţile puterii publice), reprezintă titularul
exerciţiului puterii de stat încredinţate în mod legitim de popor” [270, p.9].
� Udrescu P.Gheorghe. Instituţii şi mecanisme politico-juridice privind garantarea
supremaţiei Constituţiei, mecanisme printre care autorul menţionează „accesul cetăţeanului
la Curtea Constituţională … prin sesizarea directă a acestuia”[272, p.13], idee pe care o
împărtăşim şi noi.
� Slipenscki Boris. Influenţa formei de guvernare asupra dezvoltării instituţiei şefului statului.
În lucrare autorul studiază formele de guvernământ actuale, subliniind: „Cât priveşte
deosebirile dintre monarhii parlamentare şi republici, bineînţeles că ele există şi sunt
substanţiale, însă trebuie de menţionat că în ambele titularul puterii este unic – poporul.
Diferenţa constă în modul de desemnare şi exercitare a puterii de către şeful statului” [260,
p.15].
Pe bună dreptate, diferenţa dintre monarhii şi republici, precum şi dintre republici constă în
modul de desemnare, în primul rând, a Şefului de Stat. Apoi, desigur, şi în modul de exercitare a
funcţiei de Şef de Stat.
42
� Goriuc Silvia. Locul şi rolul Preşedintelui Republicii Moldova în sistemul autorităţilor
publice şi în asigurarea echilibrului în societate. Abordând problema privind determinarea
locului Preşedintelui Republicii Moldova în cadrul autorităţilor etatice, analizând
reglementările constituţionale, autorul afirmă că „Preşedintele Republicii Moldova nu este
plasat în cadrul organelor executive. În acelaşi timp, pentru a evita apariţia pe lângă puterile
legislativă, executivă şi judecătorească a unei a patra puteri – prezidenţiale, în mod
tradiţional Şeful Statului este inclus în cadrul puterii executive” [166, p.15]. Totuşi, în opinia
noastră, nu teama de a da naştere unei a patra puteri – prezidenţiale determină locul
Preşedintelui Republicii Moldova, ci funcţiile cu care Şeful Statului este abilitat.
� Cotici Radu. Statutul juridic al organelor administrative de stat. Finalizând studiul autorul
menţionează că „statul … nu are numai putere de comandă, nu este numai un principiu de
coeziune şi de durată, ci este, totodată, un instrument de organizare constituit dintr-o
totalitate de servicii care sunt organe (sau autorităţi) ce acţionează în vederea atingerii în
interesul public al binelui comun” [142, p.15]. Da, într-adevăr, menirea organelor
administraţiei de stat este atingerea acestui „bine comun”, iar determinarea strictă a
statutului lor juridic legitimează în acelaşi timp şi acţiunile organelor de stat, precum şi
răspunderea juridică.
� Puşcaş Victor. Autoritatea judecătorească în exercitarea puterii de stat, lucrare în care
autorul menţionează că „Puterea judecătorească poate activa eficient numai în cazul
respectării condiţiei separării celor trei puteri şi colaborării lor, iar instituţia poate fi
efectuată numai de o autoritate cu împuterniciri constituţionale” [248, p.14-15]. Într-adevăr,
se impune colaborarea celor trei puteri cu precizarea că această colaborare se face doar în
realizarea interesului general şi cu strictă respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
În ceea ce ţine de Consiliul Superior al Magistraturii, autorul menţionează că acest organ nu
„face parte cu desăvârşire din puterea judecătorească”. Această instituţie garantează doar
interdependenţa şi imparţialitatea puterii judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei, opinie pe care o
susţinem.
� Cuşmir Marcel. Sisteme constituţionale europene (concepte şi practică juridico-politică). În
lucrarea dată printre altele referindu-se la „regimul politic”, autorul menţionează că
„sistemul constituţional, desemnând formal-juridic configuraţia şi modul de organizare a
organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile lor, cadrul normativ al raporturilor
dintre ele şi celelalte organe ale statului, precum şi al raporturilor dintre ele şi celelalte
elemente instituţionalizate ale sistemului politic, constituie anatomia (carcasa) sistemului
43
politic, pe când regimul politic, desemnând materializarea expresă a unor operaţiuni
axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor guvernamentale, şi a valorilor politice, în
special, constituie, fiziologia (integritatea funcţiei lor) sistemului politic” [147, p.33]. O
definiţie contrară tuturor celorlalte date noţiunii de „regim politic” în doctrina juridică şi în
politologie.
� Buzescu Gheorghe (România). Locul şi rolul funcţionarului public în aparatul de stat,
lucrare în care autorul menţionează că „funcţia publică trebuie considerată ca o activitate
organizată de o autoritate publică într-un scop clar determinat, realizată într-un ansamblu de
atribuţii stabilite unui personal angajat, prin intermediul căruia se realizează un interes
public. Funcţia publică are un înţeles mai larg decât funcţia de stat, deoarece integrează şi
noţiunea de funcţie de stat, iar funcţia de stat trebuie privită într-o accepţie mai restrânsă,
deoarece, deşi este publică, nu include toate autorităţile publice care o exercită (autorităţile
publice locale şi judeţene) raionale” [114, p.15]. Delimitare acceptabilă dar incompletă; se
impune determinarea clară a statutului juridic al: 1) funcţionarului public; 2) funcţionarului
de stat, aşa cum şi natura lor juridică diferă.
Novruzov Vugar Şahmar Oglî. Probleme actuale ale formării mecanismului puterii în ţările
aflate în tranziţie. Principala problemă în acest proces al formării mecanismului puterii de stat
autorul o vede în „limitarea puterii prin drept, prin lege, care reprezintă una dintre principalele
condiţii de constituire şi realizare a puterii în societăţile în tranziţie. Întreaga totalitate a
formelor, instrumentelor, structurilor, sistemelor, principiilor şi instituţiilor de drept, ce formează
mecanismul de realizare a puterii de stat, este îndreptată spre realizarea în fapt a principiilor
statului de drept” [232, p.4]. În opinia noastră, afirmaţia este corectă, dar incompletă, deoarece
realizarea puterii de stat în condiţiile statului de drept este mai complexă.
� Hlipcă Petru (România). Aspecte ale modului de organizare a puterii de stat în România şi
în Republica Moldova din perspectiva integrării europene (studiu comparat). În lucrare,
concluzionând, autorul pune accentul pe următoarele afirmaţii: „Integrarea europeană
implică o trecere de la modalitatea clasică de înţelegere a suveranităţii, ca nucleu al
sistemului constituţional clasic, în care puterea este exercitată prin instituţii politice care
reprezintă poporul la perspectiva modernă de înţelegere, în care suveranitatea continuă să
aparţină poporului, să fie exercitată prin instituţiile statului, dar să poată fi şi transferată
parţial către anumite instituţii comunitare, ceea ce nu înseamnă înstrăinarea puterii legitime,
ci un alt mod de asumare a suveranităţii, în comun cu celelalte state-membre” [179, p.22]. În
opinia noastră, este o interpretare neştiinţifică şi păguboasă. Integrarea europeană presupune
44
descentralizarea în primul rând a puterii executive cu lărgirea autonomiei locale a
răspunderii.
� Hlipcă Adriana (România). Răspunderea în dreptul constituţional (studiu juridico-
comparat). Abordând în ansamblu problema răspunderii în dreptul constituţional, autorul afirmă
că „condiţiile edificării unui stat de drept… presupun existenţa unui regim constituţional, prin
care instituţiile democratice trebuie să reglementeze aspectele fundamentale de organizare şi
activitate socială, dar şi de răspundere şi sancţiune pentru lucrul neefectuat sau efectuat sub orice
nivel” [178, p.22]. Concluzie pe care o împărtăşim, ca de altfel şi pe următoarea „… miniştrii
trebuie să poarte răspundere personală pentru sfera de activitate încredinţată. Or, răspunderea
juridică a membrilor Guvernului îşi are temei în majoritatea construcţiilor statelor europene”
[ibidem]. Aşadar, trebuie să răspundă juridic fiecare membru al Guvernului, învestit în funcţie
prin votul de încredere acordat de către Parlament.
� Drilea Marga Pocupiliu-Marian (România). Echilibrul puterilor în stat – pilon al
constituţionalismului din România şi Republica Moldova (studiu comparat). În această
lucrare autorul face o legătură între teoria separaţiei şi echilibrului puterilor în stat cu
societatea civilă, afirmând că „separaţia puterilor în stat este un principiu constituţional al
statului de drept în condiţiile unei societăţi civile adevărate. Puterea trebuie să aibă un
caracter organizat şi instituţionalizat, adică se impune necesitatea unui ansamblu sistematizat
de organe şi instituţii (legiuitoare, administrative şi judecătoreşti” [162, p.15]. Anume prin
instituţii statale şi se materializează puterea de stat ca fenomen complex şi indispensabil
societăţii umane.
� Moldoveanu Marian Dan (România). Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii
de stat. Pentru noi reprezintă interes afirmaţiile potrivit cărora „… puterea politică se
deosebeşte de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă numai în societăţile în care
există o diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei conduşi, între guvernanţi şi
guvernaţi…, iar partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, formată în
baza asocierii libere a cetăţenilor, structurată ierarhic şi geografic, a cărui finalitate este
cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a
obţinut un sprijin din partea electoratului în cadrul unei competiţii politice libere” [209,
p.10]. Împărtăşim această definiţie complexă dată partidului politic. Referitor însă la
afirmaţia ce vizează „puterea politică” şi legătura ei cu „diferenţierea socială”, considerăm
că este incompletă, deoarece statul nu este o simplă diferenţiere, ci o instituţie politică.
� Nemţoi Gabriela. Rolul suveranităţii poporului în organizarea statală a puterilor
(aspecte juridice). Două momente ne-a atras atenţia în lucrare. Primul, când autorul afirmă că
45
„indiscutabil, statul este un instrument de ordonare a relaţiilor din societate, de conducere
generală şi guvernare, de dominaţie, dar nu în interesul unui individ real, ori al unui grup politic,
sau social determinat, ci în interesul poporului…” [228, p.20]. Adică, autorul împărtăşeşte teoria
dominaţiei, a instrumentului de forţă a statului şi nu cea democratică. Al doilea ţine de afirmaţia
potrivit căreia „… dreptul de exercitare a puterii îl are poporul, sau naţiunea când vorbim de un
stat naţional” [228, p.13]. Adică, autorul leagă puterea de stat de „naţional” şi nu de
„suveranitatea naţională” în calitate de concept.
� Bordei Lilia. Principiile democraţiei pluraliste în organizarea şi funcţionarea
Parlamentului Republicii Moldova, lucrare în care se face referire la necesitatea existenţei
opoziţiei într-un stat de drept şi democratic şi la rolul acesteia. Astfel, autorul afirmă că „în
mod normal, Guvernul şi opoziţia constituie, împreună, totalitatea puterii politice dintr-o
naţiune. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să
devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de
adevăr absolut şi singur valabil” [113, p.23].
� Creangă Liliana. Căile de asigurare a constituţionalităţii în Republica Moldova, lucrare
în care autorul afirmă că „necesitatea exercitării controlului de constituţionalitate este datorată
existenţei, pe de o parte, a principiului separaţiei puterilor în stat, pe de altă parte, controlul de
constituţionalitate se fundamentează pe principiul supremaţiei Constituţiei” [145, p.27]. Altfel
spus, atât existenţa, cât şi aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat impune exercitarea
controlului de constituţionalitate.
� Ciobanu Ion. Reglementarea juridică privind organizarea şi funcţionarea partidelor politice
în Republica Moldova (studiu comparat). În viziunea autorului, partidul politic reprezintă „o
grupare sau asociaţie permanentă de indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi
ideologice şi convingeri politice comune, create la nivel teritorial pe baza unor principii
stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop, înscris într-un program sau statut, constă în
promovarea şi înfăptuirea, în competiţie electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei
anumite doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date”
[125, p.17]. Autorul evită să se pronunţe asupra scopului final al partidului politic care este
cucerirea şi exercitarea puterii de stat.
� Negru Andrei. Consolidarea justiţiei în statul contemporan democratic (aspecte teoretico-
practice). Autorul argumentează ideea consolidării justiţiei prin „necesitatea revizuirii
locului şi rolului selectării şi evaluării magistraţilor în scopul determinării unei implicări mai
active a CSM-ului în procesul de selectare, atestare şi promovare în carieră de magistrat…”
Acest lucru, continuă autorul, „determină transmiterea competenţelor de instruire iniţială şi
46
continuă şi a politicilor din domeniu din gestiunea Ministerului Justiţiei în cea a Consiliului
Superior al Magistraturii” [219, p.39]. Ideea referitor la necesitatea de a fi lărgit
competenţele Consiliului Superior al Magistraturii este una raţională; într-adevăr, aceasta va
consolida nu doar justiţia, ci şi puterea judecătorească în ansamblu.
� Jecev Ivan. Natura juridică a puterii de stat la etapa contemporană, lucrare în care autorul
defineşte puterea de stat în sens restrâns şi în sens larg. Prin putere de stat în sens restrâns
autorul subînţelege „o formă de organizare statală a puterii politice”. Iar în sens larg
„puterea de stat este o varietate a puterii sociale, formă oficială – instituţionalizată a puterii
politice, ceea ce se manifestă în capacitatea şi posibilitatea exercitată direct de popor sau
transmisă (s.n.) unor autorităţi de a organiza şi conduce societatea în anumite limite
teritoriale în interesul comunităţilor umane respective (?!) şi care se deosebeşte de celelalte
categorii şi forme de autoritate prin trăsături caracteristice: este suverană, legitimă,
revocabilă, are vocaţia globalizării, dispune de structuri specializate care o realizează –
mecanismul de stat (la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de constrângere) şi limitată prin
drepturile cetăţeneşti recunoscute şi garantate de o lege supremă” [194, p.15].
� Scobioală Diana. Esenţa şi efectele actului jurisdicţional internaţional. Exprimându-se pe
marginea subiectului „Întinderea obligaţiei de a executa actul jurisdicţional internaţional”
cercetătoarea afirmă că el este destinat procedurii „de implementare a condiţiilor şi
termenelor actului jurisdicţional, legitim adoptat de o instanţă internaţională” [257, p.30], iar
obligaţia de a executa acest act „se impune executivului unui stat, el fiind reprezentantul
statului în relaţiile internaţionale, în acest sens Guvernul, indiferent de forma de
guvernământ sau regimul politic, identificându-se cu entitatea statală” [257, p.31].
Toate aceste aspecte relatate supra justifică manifestarea unui viu interes ştiinţific faţă de
problema ce ţine de puterea de stat în toată amploarea sa şi, îndeosebi, faţă de legitimitatea
acesteia. Apreciind semnificaţia deosebită a acestor momente, prin prezenta lucrare ne propunem
studierea complexă a tematicii prin prisma reglementărilor normative, ale concepţiilor
doctrinare, precum şi a practicii în domeniu.
Scopul cercetării – elaborarea reperelor conceptuale ale principiului legitimităţii puterii de
stat în contextul fundamentării ştiinţifice a fenomenului complex putere de stat, din perspectiva
edificării statului de drept şi democratic.
Obiectivele cercetării : definirea conceptelor: legitimitate a puterii de stat; sistem politic;
suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; sistem instituţionalizat al puterii de
stat, aparat de stat; fundamentarea ştiin ţifică a principiului legitimităţii puterii de stat şi a
funcţiei Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat; identificarea raportului
47
funcţional dintre contextul gnoseologic şi practic şi legitimitatea puterii de stat în procesul
complex de realizare a puterii de stat de la geneza acesteia şi finalizând cu activitatea
guvernanţilor în acest sens; determinarea premiselor şi reperelor conceptuale ale legitimităţii
organelor, instituţiilor etatice şi a principiilor şi calităţilor guvernanţilor, ca parte integrantă a
procesului complex de realizare a puterii de stat; fundamentarea ştiin ţifică a fenomenului
complex putere de stat ca parte integrantă a ştiinţei dreptului constituţional; elaborarea în baza
reperelor conceptuale a tematicii legitimităţii puterii de stat în cadrul ştiinţei dreptului
constituţional; validarea teoretică şi recomandarea practică a soluţiilor privind asigurarea
legitimităţii puterii de stat.
Noutatea ştiin ţifică a tezei rezidă în faptul că pentru prima dată în literatura de specialitate
au fost formulate, în baza teoriei generale a sistemelor, proprietăţile sistemului politic ca mediu
ambiant al puterii de stat. Aceasta a dus la formularea şi argumentarea unui nou principiu al
regimului politic – principiul legitimităţii puterii de stat – condiţie imanentă a statului de drept şi
democratic.
Acest principiu, alături de principiul separaţiei puterilor în stat, va permite delimitarea clară a
regimurilor politice democratice de cele nedemocratice. În acelaşi timp, principiul legitimităţii
determină soluţionarea problemei ştiinţifice, aplicative, de importanţă majoră pentru: 1) Şeful
Statului – obligativitatea de a-şi declina calitatea de membru de partid, precum şi de a exercita o
nouă funcţie, funcţia de mediere, 2) Curtea Constituţională – asigurarea legitimităţii puterii de
stat şi a organelor etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Semnificaţia teoretică a prezentei lucrări este determinată de noutatea ştiinţifică, actualitatea
temei şi concluziile generale la care s-a ajuns. Studiul teoretic menţionat determină formularea
unei noi direcţii ştiinţifice de importanţă majoră pentru ştiinţa juridică, în general, şi pentru
Dreptul constituţional în calitate de ramură de drept fundamentală şi de ramură a ştiinţei juridice,
în special: fenomenul legitimităţii puterii de stat atât în manifestarea sa accepţională cât şi cea
practică, se prezintă în calitate de principiu şi de condiţie de consolidare a statului contemporan,
democratic şi de drept, invocând concomitent cerinţe de calitate privind atât instituţionalizarea,
cât şi funcţionarea mecanismului de stat.
Anume legitimitatea puterii de stat identifică un impuls interacţional de echilibru şi
colaborare a ramurilor puterii în stat în condiţiile unui regim politic contemporan democratic.
Domnia legii are la bază legitimitatea însăşi a Constituţiei, iar aceste precondiţii de calitate pot fi
realizate numai în condiţiile aplicării şi respectării principiului legitimităţii puterii de stat şi a
48
organelor etatice antrenate direct în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii de stat.
Valoarea aplicativă a lucrării este sesizată prin posibilitatea folosirii ideilor ştiinţifice, a
concluziilor şi propunerilor formulate în cuprinsul tezei în procesul de studiere la facultăţile de
drept a cursului Drept constituţional şi a cursurilor speciale, printre care temei noi, cum ar fi:
Legitimitatea puterii de stat: Sistemul politic - mediu ambiant al puterii de stat; Principiile
regimului politic – factor determinant al statului de drept şi democratic; Puterea judecătorească –
veritabilă ramură a puterii de stat; Statutul juridic al demnitarilor de stat antrenaţi direct în
procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Drept suport doctrinar lucrarea va
servi în procesul modificării Constituţiei, precum şi la ajustarea legislaţiei interne la prevederile
normelor şi principiilor dreptului internaţional. În ce priveşte domeniul practic, teza va utilă
deputaţilor, Şefului de Stat, membrilor Guvernului, magistraţilor în activitatea lor.
Lucrarea prezintă interes şi pentru toţi cei ce doresc să se familiarizeze cu conţinutul
fenomenului complex „putere de stat şi legitimitatea ei” şi, nu în ultimul rând, să se informeze
despre locul şi rolul fiecărui cetăţean în procesul de instituţionalizare şi realizare practică a
puterii de stat.
1.3. Concluzii la Capitolul 1
Practica constituţională a statelor a demonstrat, iar doctrina a argumentat adevărul în
conformitate cu care o societate umană există, se dezvoltă şi evoluează doar într-o structură
organizată care este statul. Însă, pentru constituirea şi coeziunea statului este necesară existenţa
puterii politice a poporului instituţionalizată în putere de stat.
În acest context, doctrina dreptului constituţional susţine în unanimitate conceptul potrivit
căruia relaţiile sociale fundamentale ce ţin de instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de
stat, baza puterii şi bazele organizării puterii constituie obiectul de reglementare al dreptului
constituţional şi obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului constituţional. În acest context s-ar
înţelege că toate aspectele legate de această problemă trebuie să fie în atenţia cercetătorilor şi
doctrinarilor.
Studiul efectuat ne permite să formulăm următoarele concluzii:
1. Se observă o tendinţă în conformitate cu care tema ce vizează puterea de stat în
complexitatea sa devine obiect de studiu al Dreptului constituţional ca ştiinţă, al Teoriei
generale a statului şi dreptului, precum şi al Politologiei, fapt ce impune o delimitare clară a
obiectului de studiu pentru fiecare ştiinţă. În acelaşi timp, unii doctrinari se expun în linii
49
generale asupra puterii de stat şi trăsăturilor ei, iar legitimitatea puterii de stat este expusă
doar schematic, atunci când se defineşte noţiunea „stat”.
2. Puterea de stat este necesară pentru a consolida societatea, a-i garanta continuitatea prin
normele legitim adoptate. Într-un cuvânt, puterea de stat sprijină ordinea fundamentală a
societăţii şi organizarea socială în cadrul ei în calitate de factor organizatoric şi de asigurare a
ordinii.
3. Raportul dintre puterea politică şi puterea de stat este explicat prin aceea că puterea politică
aparţine poporului, iar puterea de stat este o putere specializată şi delegată de către popor, în
calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorităţi publice – puterii
legislative, puterii executive şi puterii judecătoreşti.
4. Puterea de stat este legitimă dacă rezidă în puterea suverană a poporului, iar puterea
nelegitimă este o putere rezultată din uzurparea puterii legitime sau o putere exercitată
împotriva poporului. Adică, puterea politică este baza legitimă a puterii de stat.
5. Poporul, în calitate de deţinător al suveranităţii naţionale, este îndreptat să ia orice decizie, să
determine natura regimului politic, forma de guvernământ, să schimbe clasa politică sau
elitele conducătoare.
50
2. CONCEPTUL ŞI CALIT ĂŢILE PUTERII DE STAT CA ELEMENT LEGITIM
AL STATULUI
2.1. Noţiunea şi tr ăsăturile esenţiale ale puterii de stat
Definirea categoriei putere de stat
Noţiunea de putere este tratată în literatura de specialitate sub mai multe aspecte; capacitate,
însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva [352], sau ca forţă,
tărie [ibidem]. Cu alte cuvinte precum putem concretiza că noţiunea de putere este acea
capacitate, însuşire de a influenta într-un fel sau altul comportamentul altora, influenţă care poate
lua forma de convingere sau de constrângere [70, p.436].
Din punctul de vedere al dreptului constituţional în teoria şi practica sistemelor
constituţionale categoria de putere este cel mai des întâlnită. Iar concepţiile despre putere se
extind până şi în India veche în Codul de legi al lui Mânu, precum şi în China în filosofia
confuciană. Este demonstrat faptul că puterea este cel de-al treilea element constitutiv al statului
şi niciun doctrinar nu neagă acest fapt.
Putere (lat. potestas – putere, abilitate) – abilitate sau drept de a face ceva, capacitate de a
impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea asupra altora. Puterea poate fi de diferite
tipuri: politică, legislativă, judecătorească, spirituală etc. [358, p.203].
Puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituie într-o societate,
istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are
asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus
acestora de către cei care exercită puterea [295, p.402].
Puterea este un fenomen relaţional, ea preexistă formelor sale de manifestare, este o energie
socială. Scopul puterii poate fi deliberat (asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea)
sau impus (presiune exterioară). Raporturile existente între subiectul şi obiectul puterii explică
mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui [115, p.68].
Puterea este privită drept un fenomen social prin excelenţă [295, p.402], în sensul că nu
poate fi concepută în afara societăţii, pe de o parte, ea neputându-se manifesta decât prin
intermediul relaţiilor sociale, pe de altă parte, în afara relaţiilor de putere o societate fiind un
corp inert, incapabil de a-şi satisface raţiunea de a fi, care este acţiune continuă [ibidem].
Altfel spus, orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să fie supusă unei anumite
organizări şi distribuiri ale puterii, care să o conducă, precum şi să aibă funcţia de conservare a
societăţii.
51
În acest context, prof. Ion Deleanu menţionează că puterea este specifică şi inerentă oricărei
societăţi umane, aşadar, şi formelor embrionare constituite natural şi spontan [151, p.60]. Puterea
apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând, prin prisma
importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăţi. Dar
ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin faptul că orice societate globală
este în legătură cu exteriorul, are relaţii cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să
organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea [278, p.43].
Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta comportamentul altora într-un
fel dorit şi care poate lua toate formele mecanismelor de influenţă. Aceste mecanisme înseamnă
persuasiune (influenţare fără a promite vreo recompensă ori fără a ameninţa cu pedeapsa din
partea celui ce deţine puterea) sau mici presiuni ori tratative (promisiune de recompensare,
ameninţarea cu pedeapsa), mergând până la presiune extremă, forţă sau coerciţie (ameninţarea cu
o pedepsire severă sau cu o pierdere). Deşi „puterea” şi „influenţa” deseori sunt folosite ca
sinonime, mulţi analişti consideră că „influenţa" este un concept mai larg, iar puterea este o
formă a influenţei ce derivă din ameninţarea cu o pedeapsă severă, în caz de neascultare [170,
p.68].
În doctrină puterea apare în multiple forme de exprimare, cum ar fi: putere politică, putere
publică, putere de stat, putere individuală, putere economică...
Rolul esenţial a oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea şi funcţionarea
diferitelor structuri şi organisme ale societăţii umane, de a coordona activităţile care se
desfăşoară în interiorul acestora [170, p.69].
Puterea apare la savantul francez Burdeau atât ca fenomen raţional, cât şi ca putere de sine.
Din punct de vedere conceptual, puterea apare ca o forţă organizaţională a vieţii sociale; din
punct de vedere istoric puterea se referă, în mod necesar, la un om sau la un grup de oameni.
După conceptul sociologic, puterea poate fi tratată ca influenţă asupra cuiva, precum şi ca
posibilitate de a folosi această influenţă. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de
putere – putere reală şi putere potenţială. Raportată la viaţa socială, puterea devine influenţa
direcţionată asupra unui individ [112, p.229] sau asupra mai multor indivizi, actuală (existentă în
momentul respectiv) sau potenţială (pentru viitor, ex. – după viitoarele alegeri).
Dacă analizăm din punctul de vedere al surselor de obţinere a puterii, atunci avem putere
primară, adică putere ce se află în posesia unui individ sau grup de indivizi, a unei familii, şi
putere delegată – puterea fiind transmisă (delegată) de la electorat la aleşii săi, sau transmiterea
atribuţiilor de la puterea legislativă, pe parcursul vacanţei parlamentare, la puterea executivă.
52
Formele puterii, privite în evoluţia lor, pot fi clasificate în: forme preetatice şi forme etatice
[151, p.62].
În cadrul formelor preetatice, puterea aparţine fie grupului însuşi, fiind constituită ca un
ansamblu de credinţe, superstiţii...., fie aparţine unui şef sau grup minoritar [70, p.439], iar
puterea statală (etatică) este puterea instituţionalizată prin ansamblul de instituţii şi reguli de
conduită constituite în acest scop.
În afară de conceptul sociologic şi după sursele de obţinere, puterea, se mai clasifică şi
conform faptului social [112, p.230]. Această ideologie duce la afirmaţia că un grup social nu
poate exista în afara relaţiilor de putere, individul din acest grup întotdeauna se regăseşte cel
puţin în una din cele trei forme de putere:
� imediată – puterea ce este exercitată asupra tuturor membrilor grupului, dar nimeni nu
comandă şi toţi membrii grupului se supun, aici putem menţiona obiceiurile, datinile.
� socială individualizată – această putere este strâns legată de proprietatea privată şi a apărut
odată cu evoluţia spre bogăţie, în momentul în care s-a pronunţat divizarea muncii. Fiecare
membru al grupului s-a specializat în un domeniu anume, astfel obţinând puterea asupra
celorlalţi în domeniul dat.
� instituţionalizată – această putere este cea ce apare în momentul când toţi indivizii unui grup
recunosc grupul ca o entitate superioară fiecărui membru al grupului în parte. În cadrul
acestei puteri sunt indispensabile unele norme care reglementează relaţiile sociale, aceste
reguli sociale fiind unanim recunoscute de către toţi şi îi privesc pe toţi, dar interesele ocrotite
sunt superioare intereselor particulare ale fiecărui individ în parte.
Puterea, ca fenomen, presupune existenţa unei surse de autoritate şi se caracterizează prin
posibilitatea de a ordona, a impune obligaţia celui ce primeşte ordinul, comanda de a se supune
acestui ordin [170, p.71].
Nu toate noţiunile puterii ce au interferenţă cu statul sunt sinonime. Altfel, semnul de
egalitate îl putem pune doar între puterea de stat şi puterea publică. În literatura de specialitate
puterea de stat este inclusă în cadrul puterii politice; astfel, noţiunea de putere politică este mai
largă decât noţiunea de putere publică.
Puterea politică apare atunci când comunitatea umană devine societate [152, p.60]. Iar
colectivitatea umană devine societate doar în momentul când cei care o compun conştientizează
apartenenţa la acea colectivitate, ceea ce presupune, bineînţeles, diferenţierea individului în grup
[70, p.438]. Puterea socială se manifestă ca putere politică; conştiinţa socială nu se reduce la
niciuna din conştiinţele individuale, precum nu este nici suma acestora, iar prin obiectul şi cauza
ei conştiinţa socială este sinteza cantitativă a conştiinţelor individuale.
53
Termenul „politic” desemnează caracterul social al puterii, noţiunea „putere politică”
desemnează puterea poporului, a naţiunii. Termenul „politic” poate desemna şi caracterul puterii
unor formaţiuni, asociaţii a partidelor politice [70, p.442].
Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului. Totodată, ea se manifestă
în societatea în care există diferenţierea între guvernanţi şi guvernaţi.
Puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare statală a puterii
poporului (politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii,
autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi
caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi
colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică
sistemelor de guvernământ democratice.
În doctrina juridică întâlnim diverse abordări ale noţiunii putere de stat. Aşa, potrivit
teoreticianului Gh.Avornic, puterea de stat „reprezintă o parte componentă a puterii publice care
este forţa de comandă a unei societăţi, generată de relaţiile sociale de putere” [104, p.87]. În
acelaşi timp, autorul priveşte conceptul putere de stat în sens îngust şi în sens larg al cuvântului.
Astfel, puterea de stat este concepută în sens îngust atunci „când este vorba despre activitatea
exercitată de un organ sau un grup de organe ale statului, cum ar fi, bunăoară, puterea legislativă,
executivă sau judecătorească”, iar în sens larg „când se are în vedere activitatea întregului
mecanism al statului, fiecare din ele utilizându-se în cazurile necesare şi care corespund situaţiei
create”” [ibidem]. Nu împărtăşim această delimitare, deoarece nu întregul mecanism al statului
participă direct la realizarea puterii de stat, ci numai deputaţii, Şeful de Stat, membrii Guvernului
şi magistratura.
La rândul său, cercetătorul I.Jecev defineşte puterea ca „fenomen universal, imanent
socialului, ce conferă autoritate unui ordin şi se manifestă într-o formă a interacţiunilor sociale
dintre mai mulţi indivizi sau structuri sociale, organizaţionale sau instituţionale, interne şi
internaţionale, bazată pe raporturi intra- şi intersistemice, şi care presupune de cele mai dese ori
capacitatea şi posibilitatea de impunere a voinţei şi deciziilor unor subiecţi faţă de alţi subiecţi,
datorită voinţei, forţei, dreptului şi autorităţii de care se bucură cei dotaţi cu asemenea atribute
moştenite sau dobândite şi asigurate prin diferite forme organizatorice” [194, p.18]. Această
definiţie este prea largă şi nu permite identificarea elementelor definitorii ale categoriei putere de
stat.
Mai adevărată ne pare definiţia dată de G.Burdeaux, potrivit căruia, în sens sociologic şi
aparent tautologic, puterea „desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite
într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de
54
indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii
sau impus acestora de către cei care exercită puterea” [291, p.257]. Această părere, pe care o
împărtăşim şi noi, implică cel puţin următoarele precizări:
1) Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu
este o simplă relaţie între om şi om, între om şi un obiect sau fenomen imaterial. O astfel de
relaţie poate exprima, cel mult, putinţa omului de a face ceva în ambianţa sa, nu însă autoritatea
lui în raport cu alţii;
2) Autoritatea exprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a
impune, cât şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează, se obiectivează;
3) Puterea este un fenomen relaţional. Altfel spus, dezvăluirea esenţei puterii nu este
posibilă făcându-se abstracţie de subiectul puterii (guvernării), de obiectul ei (guvernaţii) şi de
mijloacele sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii, adică de raportul existent între
constrângere şi convingere. Aşadar, puterea este o forţă care preexistă formelor ei de
manifestare, ea este o energie socială în stare latentă. „Sesizarea” puterii şi a esenţei ei devin
posibile numai ca urmare a exteriorizării acesteia într-un cadru relaţional;
4) Funcţie de scopul puterii şi autenticitatea acestuia, el poate fi unul deliberat asumat de
către cei asupra cărora se exercită puterea sau, dimpotrivă, unul impus, resimţit ca presiune
exterioară, ca formă alienată a idealului social. Acest factor – scopul puterii – este de natură,
după caz, să asigure stabilitatea raportului dintre guvernaţi şi guvernaţi sau, dimpotrivă, să
determine şi să întreţină tensionarea şi precaritatea lui. În fine, raportul existent între subiectul şi
obiectul puterii explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică de
asemenea „starea” existentă în interiorul societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa
grupului sau neutralismul lor static şi potenţial exploziv.
Puterea este un fenomen esenţialmente social:
a) Ea nu poate fi concepută în afara societăţii, ea nu se poate manifesta decât prin
intermediul relaţiilor sociale;
b) În lipsa puterii, societatea este un corp inert, ea este incapabilă sa-şi satisfacă raţiunea
de a fi. Puterea este necesară societăţii în aceeaşi măsură în care societatea este necesară puterii.
Ea este o condiţie a ordinii sociale şi a apropierii idealului comun; iar libertatea şi binele nu sunt
posibile decât într-o asemenea ordine.
În concluzie ţinem să menţionăm că puterea de stat reprezintă ansamblul relaţiilor de
putere constituite într-o anumită societate, istoriceşte determinată, şi reprezintă autoritatea pe
care guvernanţii o au asupra guvernaţilor, pentru realizarea unui anumit scop comun, care a
fost impus de către guvernanţi sau care a fost asumat de guvernaţi.
55
2.2. Identificarea şi analiza trăsăturilor generale ale puterii de stat
În literatura de specialitate opiniile cu privire la trăsăturile generale ale puterii de stat sunt
diferite, dar pentru început ar fi necesar de a defini trăsăturile generale ale puterii de stat, care
confirmă aplicarea principiului legitimităţii ei.
Prin trăsături generale ale puterii de stat înţelegem acele caractere esenţiale şi comune
tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care
diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen [217, p.255].
Unii autori susţin că principala deosebire între trăsăturile generale ale puterii de stat, în
ansamblu, îşi găseşte exprimare în teoriile marxiste şi cele nemarxiste [278, p.62].
Caracterele pe care le conţin ambele doctrine:
1) caracterul politic;
2) puterea este investită cu forţă de constăngere materială;
3) caracterul organizat al puterii de stat;
4) suveranitatea puterii de stat.
La aceste caractere d-na profesor Genoveva Vrabie menţionează că la doctrinarii marxişti
se enumeră şi caracterul unitar al puterii de stat, pe când unii autori occidentali includ în
trăsăturile generale ale puterii: civil, caracterul temporar, putere de superpoziţie şi centralizare.
Al ţi autori realizează o clasificare pe care o considerăm mai reuşită:
1) caracterul de putere;
2) caracterul de constrângere;
3) caracterul social;
4) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;
5) caracterul organizat al puterii;
6) suveranitatea.
Caracterul de putere. Acest caracter constă în aceea că puterea de stat este o forţă (o
putinţă) efectivă de a exprima şi realiza voinţa obligatorie pentru toţi membrii societăţii precum
şi fiecare individ luat în parte.
Caracterul de constrângere. Fiind o putere socială, puterea de stat, se distinge în cadrul
fenomenului de putere prin faptul că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor,
guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat
împotriva celor care nu se supun.
Elementul constrângere este un element de natură definitorie pentru puterea de stat,
deoarece, în momentul în care constrângerea dispare, dispare însuşi statul.
56
Altfel spus, caracterul de constrângere a existat chiar şi în cele mai permisive state din
lume şi mai există. Există opinii conform cărora statul însuşi s-a format în momentul în care s-au
concentrat în mâinile lui toate coardele constrângerii sociale. Nu putem spune că doar
constrângerea este aplicată de către stat, există şi metoda convingerii care este pusă la loc de
cinste. Constrângerea de stat este aplicată doar în momentul în care supuşii statului încalcă
normele impuse de stat, şi ea se aplică doar asupra celor care au încălcat şi nu asupra tuturor
membrilor societăţii, deoarece nu toţi au participat la încălcarea normelor impuse de stat.
Aşadar, constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de
stat exprimată prin lege nu este respectată de bunăvoie.
Caracterul social al puterii de stat. Nu ne putem imagina că puterea de stat ar putea
exista fără caracterul social al ei. Apariţia, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile puterii de stat sunt
explicate de acest caracter al puterii. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe
sociale (clase, grupuri) [70, p.446] şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor
acestor forţe, iar drumul parcurs în organizarea de stat a puterii de la despotism până la statul de
drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii
[217, p.255].
Caracterul puterii publice de a putea exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca
voinţă general obligatorie. Trăsătura de faţă a puterii de stat exprimă însuşi raţiunea de a exista
a puterii organizate statal. De remarcat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului,
naţiunii (în dependenţă de sfera pe care o delegăm guvernanţilor), exprimată prin lege, nu este
suma aritmetică a tuturor voinţelor membrilor societăţii organizate în stat, a grupurilor sociale.
Într-un stat prin lege sunt exprimate interesele guvernanţilor. Iar în ce priveşte raportul dintre
aceste interese şi voinţa generală, acesta depinde de gradul de democraţie existent în statul
respectiv.
Puterea de stat pretinde să exprime interesul întregii societăţi, cu toate că uneori se află în
serviciul unei clase sociale sau a unui grup social restrâns (în dictaturi) [170, p.73].
Caracterul organizat al puterii de stat. La fel cum nu este posibil dea ne imagina puterea
de stat fără caracterul de constrângere sau caracterul social, mult mai puţin posibil este de a ne
imagina puterea de stat fără un caracter organizat.
Din aceste considerente, puterea de stat este o putere organizată sub forma unui aparat,
autorităţi; acest aparat este numit în literatura de specialitate mecanism de stat. Mecanismul de
stat este organizat pe principiul echilibrului şi conlucrării, ceea ce reprezintă avantaje
incontestabile în executarea democratică a funcţiilor şi atribuţiilor încredinţate.
57
Privită prin prisma necesităţilor care i-a determinat apariţia şi prin prisma funcţiilor pe care
le are de îndeplinit, puterea de stat nu poate fi concepută decât organizată, dat fiind faptul că
statul apare ca un sistem organizaţional politic a cărui menire este conducerea societăţii [70,
p.447]. Dat fiind acest fapt, conducerea se realizează prin adoptarea de norme juridice care au
putere juridică pe întreg teritoriul statului, iar organele care adoptă aceste norme trebuie ca să fie
organizate într-un anumit mod, conform unor principii, funcţii, atribuţii şi fiecare în parte să aibă
anumite competenţe. Mecanismul de stat diferă de la stat la stat, organele (autorităţile) se
diferenţiază ca număr şi competenţe în dependenţă de sistemul politic sau constituţional adoptat
de statul respectiv.
Suveranitatea puterii de stat. Această trăsătură este foarte bine descrisă de Ioan Muraru,
„ea fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca
voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi
deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională” [213, p.257].
Caracterul de putere instituţionalizată. Conform acestei trăsături puterea are un caracter
organizat, în sensul că ea depinde de persoana care o exercită [112, p.233]. Considerăm că
această trăsătură este identică cu caracterul organizat al puterii de stat.
Puterea de stat este o putere politică. Acest caracter are dreptul la viaţă, dat fiind faptul
că statul este un arbitru, alegînd între diverse opţiuni prin negocieri cu supuşii săi. Puterea
politica determină conducerea societăţii în direcţia pe care o indică forţele politice care se află la
un moment dat la guvernare, de deţinătorii puterii, guvernanţi.
Unicitatea puterii de stat. Conform acestei trăsături se presupune că nu pot exista în
acelaşi timp mai multe puteri în cadrul unei formaţiuni statale, deţinătorul unic al puterii fiind
poporul. Cât priveşte puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, acestea
sunt nişte ramuri ale puterii de stat. Susţinând unicitatea ca trăsătură generală a puterii de stat ce
rezidă în unicitatea voinţei poporului, teoreticianul I.Jecev constată că „unitatea puterii de stat”
trebuie privită în planul interacţiunii anumitor ramuri ale puterii, iar separarea puterilor în stat
presupune încredinţarea funcţiilor statului unor titulari distincţi şi independenţi condiţii care să
permită colaborarea acestora şi controlul reciproc. Dânsul consideră, că aici „nu ar fi vorba”
despre o „separare a puterilor” cât mai ales despre relativa lor autonomie şi dependenţa lor
reciprocă: „echilibrul puterilor” [194, p.21].
Ideea unicităţii puterii de stat are, în ansamblu, un caracter autoritar şi în practică duce la
„utilizarea pe sacră largă a măsurilor coercitive şi, uneori, violente din partea statului” [358,
p.13].
58
Pe când separarea puterilor în stat necesită „unitatea politicii de stat, unitatea acţiunii
tuturor ramurilor cu privire la chestiunile-cheie ale dezvoltării sociale” [ibidem].
Din aceste considerente putem afirma că doar suveranitatea naţională este unică, deoarece
are un singur titular – Poporul, pe când puterea de stat în condiţiile statului de drept şi
democratic contemporan impune separarea ei în cele trei ramuri: legislativă, executivă şi
judecătorească.
2.3. Constantele puterii de stat
Puterea de stat – formă oficială a puterii politice
La general vorbind, constantele puterii de stat le întâlnim doar la I.Deleanu conform căruia
există nouă atribute care indică că puterea de stat este forma oficială de realizare a puterii
politice:
1. Ca putere publică, oficială, puterea de stat îşi are legitimitatea într-un sistem de norme, reguli
care au ca obiect guvernarea. Aceste norme pun baza puterii de stat, precum şi indică
pârghiile pe care este desfăşurată guvernarea.
2. Continuitatea şi permanenţa puterii este asigurată prin faptul că instituţiile guvernării deţin
autoritatea, şi nu guvernanţii înşişi.
3. Puterea de stat se înfăţişează ca o putere a întregii societăţi, chiar dacă prin formele ei
concrete de manifestare şi realizare ea privilegiază un grup sau o categorie socială.
4. Prin ridicarea puterii politice la rang de putere de stat se are în vedere nu doar legitimizarea
acesteia, ci şi validarea acesteia ca factor de conducere socială.
5. Crearea şi aplicarea normelor juridice sunt mijlocul puterii de stat de a se valorifica ca factor
de conducere socială. Opţiunea politică din timpul alegerilor devine după acapararea puterii
dirijare statală şi juridică ce se află sub semnul constrângerii juridice [70, p.449].
6. Puterea de stat ca ansamblu unitar al instituţiilor şi relaţiilor de putere reglementate juridic nu
acoperă şi nici nu absoarbe totalitatea instituţiilor şi raporturilor existente în societate. Există
şi raporturi care nu pot fi absorbite, cum ar fi cel cu corpul electoral, partidele politice,
sindicatele, organizaţiile religioase, mass-media...Dimensiunea puterii în societate, sub
diferite forme ale ei (puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-media)
şi interacţiunea dintre factorii ei constituie o condiţie incontestabilă de echilibru şi eficacitate
la nivel social, precum şi o premisă a unui regim politic democratic.
7. Puterea de stat şi societatea se află într-o relaţie de influenţă reciprocă. Societatea acţionează
asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internaţionali,
iar puterea de stat acţionează ca autoritate în societate.
59
8. Unicitatea puterii de stat. În acest context puterea de stat este singura putere publică care
poate exista într-un anumit stat la un moment dat. Iar două sau mai multe puteri de stat pot
exista doar temporar. Puterea de stat este unică datorită faptului că provine de la un singur
titular – poporul. Iar în ce priveşte separaţia puterilor de stat este o sintagmă care, de fapt,
înseamnă divizarea pe funcţii şi atribuţii a puterii de stat între diferitele categorii de organe
ale statului.
9. Caracterul organizat al puterii de stat. Puterea instituită în aparatul de stat, faţă de celelalte
diviziuni ale puterii sociale, are o organizare diferită. În aparatul de stat sunt învestiţi un
anumit grup de oameni cu o anumită capacitate de a transforma decizia politică în decizie de
stat, obligatorie.
Metoda puterii – constrângerea
Fiecărei societăţi îi este caracteristic un anumit ansamblu de norme, reguli de conduită. Dat
fiind acest fapt, fiecărei forme a puterii sociale îi sunt caracteristice anumite metode de influenţă
asupra celor care nu respectă aceste norme, fie ele sociale, religioase sau juridice. Pentru puterea
de stat este caracteristică constrângerea, deoarece statul prin intermediul legiuitorului adoptă
normele juridice care sunt obligatorii pentru toată populaţia statului. Sunt obligatorii, deoarece
populaţia, prin intermediul votului universal, secret şi direct, a delegat atribuţiile sale de acest
gen statului. Poporul însuşi alege Parlamentul, de aceea, actele normative sunt obligatorii chiar şi
pentru cei care nu au dat votul partidului care a obţinut majoritatea în Parlament sau chiar nu a
depăşit pragul de intrare în Parlament.
În cazul în care se încalcă aceste prevederi, statul acţionează asupra populaţiei sale prin
metoda de constrângere. Aşadar, constrângerea este prezentă în toate sferele şi domeniile de
activitate ale statului.
Luând în considerare că constrângerea este o constantă a puterii de stat, formele,
intensitatea şi mijloacele de înfăptuire a constrângerii reprezintă o variabilă a acestei puteri. Cu
alte cuvinte, raportul dintre constrângere şi convingere depinde de o numeroşi factori. Acest
raport se exprimă, deseori cu destulă claritate, prin regimul politic al societăţii în sistemele
normative determinate exclusiv şi obiectiv de imperativul convieţuirii sociale a membrilor
societăţii întru accederea acestora la „Binele Comun”, în sistemele în care omul este solidar cu
ele pentru că valorile ocrotite şi criteriile de ordonare a acestor valori sunt propriile sale valori şi
criterii. Iar respectarea regulilor de comportament apare ca asumare conştientă şi deliberată a
necesităţii, originală în convingere, apare deci ca responsabilitate. S-ar putea spune, aşadar, că în
evoluţia puterii şi a mijloacelor prin care aceasta îşi valorifică sistemul său normativ, inversarea
60
raporturilor dintre constrângere şi convingere semnifică, totodată, trecerea de la răspunderea
executivă la responsabilitatea socială.
Responsabilitatea socială nu exclude răspunderea, inclusiv cea juridică, ca unul din
segmentele responsabilităţii, dar nici nu se reduce la ea. Responsabilitatea socială, care constituie
o dimensiune interiorizată a agentului social, vizează activitatea desfăşurată din proprie
iniţiativă, printr-un aport contributiv original, în raport cu baza sa strict normativ-juridică.
Constrângerea statală îşi face efectul prin diferite forme de constrângere care iau o
„îmbrăcăminte” juridiceşte consacrată. Dacă este consacrată din punct de vedere juridic, atunci
constrângerea este aplicabilă în toate condiţiile de nesupunere a populaţiei legilor statale [70,
p.451].
O constrângere mai specială este cea constituţională. La această formă de constrângere este
supusă doar o categorie de persoane, cum ar fi Preşedintele Republicii Moldova, membrii
Guvernului, Parlamentului. Parlamentul, de exemplu, poate exprima votul de neîncredere
Guvernului la propunerea a o pătrime din deputaţi cu votul majorităţii deputaţilor [12, art.1].
Sau, potrivit art.89 din Constituţie, în cazul în care Preşedintele Republicii Moldova a comis o
încălcare a prevederilor Constituţiei, el poate fi demis cu votul a 2/3 din deputaţii aleşi.
Premisă pentru aplicarea metodei de constrângere este faptul că încălcarea dreptului este o
conduită contrară celei prescrise prin normele acestuia, delimitarea formelor răspunderii juridice
are ca principal temei natura normelor juridice în legătură cu care s-a săvârşit ilicitul. Totodată,
aceste norme întruchipează natura şi gravitatea faptelor sociale de încălcare a dreptului, apreciate
ca atare de agenţii puterii.
Suveranitatea puterii de stat
Statul este obişnuit să deţină monopolul „constrângerii organizate”, deoarece este datoria
lui de a edicta reguli de drept şi de a asigura respectarea lor, fie prin convingere, fie prin forţa de
constrângere, atunci când acestea este necesară. O atare prerogativă este oficial organizată atât pe
plan intern (poliţia, justiţia), cât şi pe plan extern (armata), ceea ce este o condiţie a
independenţei naţionale sau a suveranităţii.
Puterea de stat este o putere suverană. „Neîndoios – subliniază I.Deleanu, – că
suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii de stat, o notă de specificare a acestei puteri, care
o face să se deosebească, pe plan intern, de orice alte puteri (autorităţi) sociale (de exemplu,
puterea partidelor, puterea sindicatelor, puterea asociaţiilor etc.), iar pe plan extern de orice alte
puteri statale sau suprastatale”. În continuare savantul menţionează: „Suveranitatea este acea
trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se
exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe în mod liber şi conform voinţei
61
sale, fără nicio imixiune, respectând suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului
internaţional”. Detalierea elementelor constitutive ale acestei definiţii înlesneşte, credem,
înţelegerea procesului de cristalizare şi de evoluţie a conceptului şi fenomenului suveranităţii
[70, p.452].
Termenul de suveranitate a fost utilizat de gândirea politico-juridică paralel cu constituirea
primelor formaţiuni statale.
Astfel, în Evul mediu prin „suveranus” se determina poziţia deosebită a monarhului plasat
în fruntea ierarhiei feudale.
Din cauza influenţei crescânde a religiei, unii doctrinari atribuiau această prerogativă
primordială papalităţii. Toma d'Aquino susţinea necesitatea subordonării individului monarhului
şi a monarhului faţă de biserică, fapt ce ducea la concluzia că şi suveranitatea aparţine ultimei.
Suveranitatea a apărut ca fenomen social-politic obiectiv odată cu puterea de stat, ca
atribut inerent acestei puteri. Suveranitatea nu este deci un cuvânt magic, o forţă ocultă şi
miraculoasă, un atribut în afara spaţiului şi timpului, ci o calitate intrinsecă puterii de stat. Având
un conţinut social istoric concret, suveranitatea nu este aceeaşi, nu se manifestă uniform, ci în
funcţie de circumstanţele reale, interne, internaţionale şi de stadiul dezvoltării respectivei
societăţi.
Având ca poziţie iniţială ideea suveranităţii monarhului, s-a ajuns la ideea suveranităţii
poporului, idee dezvoltată în doctrina lui J.J.Rousseau. Reieşind din concepţia contractului
social, legitimitatea suveranităţii are ca sursă nu divinitatea, ci poporul.
Astfel, în concepţia lui JJ.Rousseau, deţinătorul puterii de stat este poporul, iar
conducătorii statului nu sunt decât funcţionari temporari, care sunt instituiţi în şi rechemaţi din el
de către popor.
La definirea suveranităţii statului există mai multe concepţii, dintre care cele mai reuşite
vor fi relatate în cele ce urmează.
Prima dintre ele susţine că suveranitatea statului este calitatea puterii de stat de a fi
supremă în raport cu oricare altă putere socială, existentă în limitele sale teritoriale şi
independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în
dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nicio imixtiune din afară, scopul activităţilor sale
pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare
realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional. Într-o altă
viziune, suveranitatea este recunoscută ca acea trăsătură a puterii de stat, care se exprimă prin
dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele
62
interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, fără nicio imixtiune, respectând
suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional [169, p.82].
Suveranitatea implică două ipostaze fundamentale: supremaţia şi independenţa [316, p.46].
Supremaţia puterii de stat desemnează acea însuşire a acestei puteri de a fi superioară – şi
dominantă–faţă de orice alte puteri (autorităţi) sociale constituite în interiorul acelui stat.
Supremaţia puterii constă în competenţa acesteia de a stabili şi a rezolva toate problemele vieţii
politice şi social-economice prin rânduieli obligatorii pentru întreaga populaţie, de a reglementa
statutul juridic al cetăţenilor săi, precum şi al altor persoane ce se află pe teritoriul statului,
totodată şi dreptul de a dispune de toate resursele materiale aflate pe acel teritoriu.
Independenţa puterii de stat desemnează dreptul deplin, exclusiv şi limitat doar prin forţa
normelor şi principiilor internaţionale, drept al fiecărui stat de a decide în toate problemele
interne şi externe după libera sa apreciere şi potrivit cu interesele proprii, fără imixtiunea sau
constrângerea exercitată de o altă putere statală sau suprastatală.
Aşa privită suveranitatea, ea pare a fi mai degrabă o ficţiune decât o calitate reală. Şi
aceasta, întrucât: „a) însuşi statul trebuie să se subordoneze şi să se conformeze ordinii juridice
de el instituită; b) statul trebuie să respecte suveranitatea altor state, precum şi normele şi
principiile dreptului internaţional; c) statele federale nu se bucură de o suveranitate plenară”
[151, p.7].
Asemenea posibile obiecţiuni sunt însă, – după părerea lui I.Deleanu, – pur formale, iar
semnificaţia reală a unor atare împrejurări este mult extrapolată, deoarece: a) subordonându-se
ordinii sale juridice, statul se autolimitează, îşi defineşte conduita prin propria dorinţă, adică
manifestându-se suveran; b) nimic nu poate împiedica puterea statală suverană şi tocmai ca
expresie a suveranităţii ei să schimbe ordinea juridică instituită; c) respectarea suveranităţii altor
state, a normelor şi principiilor dreptului internaţional constituie o garanţie a suveranităţii, iar nu
anularea ei; d) statele federale îşi cesionează o parte a atributelor suverane, în interes propriu,
având însă posibilitatea redobândirii lor [70, p.453].
Organizaţia Naţiunilor Unite în Declaraţia sa din 1970 a precizat principalele elemente
constitutive ale suveranităţii, printre care:
- toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;
- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
- integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile;
- fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social,
economic şi cultural;
63
- fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună-credinţă faţă de obligaţiile sale
internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state.
În rezultat, suveranitatea poate fi apreciată ca o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe
teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism internaţional, caracteristică
exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu condiţia
respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional [169,
p.83].
Suveranitatea nu poate fi dislocată din sistemul valorilor democratice. Libertatea şi
egalitatea constituie criteriul fundamental al progresului, istoric şi logic; libertatea omului, ca
fiin ţă socială, presupune libertatea grupului social, a colectivităţii pe care o reprezintă naţiunea
[151, p.74].
Conceptul şi fenomenul suveranităţii au fost şi rămân încă, în politologie şi în literatura
juridică, două dintre categoriile cele mai polemice. De la teorii nihiliste, tinzând la acreditarea
ideii desuetudinii şi a necesităţii abandonării ei, sau, oricum, a înlocuirii acesteia cu altceva şi
până la teorii reformatoare tinzând la „adaptarea" conţinutului şi limitelor de manifestare a
suveranităţii, polificitatea concepţiilor şi speculaţiilor teoretice este aproape inhibantă. Totuşi,
suveranitatea este şi rămâne o realitate şi o necesitate. Fireşte, suveranitatea, prin ea însăşi nu va
putea să determine armonia internă şi externă [70, p.454].
Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova [51] a stabilit că, în caz de apariţie a
situaţiilor excepţionale, cauzate de avarii de mari proporţii, catastrofe sau calamităţi naturale,
formaţiunile de salvare şi de restabilire ale altor state trec frontiera de stat a Republicii Moldova,
pentru a localiza şi lichida aceste situaţii, în condiţiile stabilite în tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Aceeaşi lege consacră că nu constituie încălcări ale regulilor de
trecere a frontierei de stat: trecerea forţată a acesteia de către persoane şi mijloace de transport pe
uscat, intrarea neintenţionată în apele de frontieră ale Republicii Moldova a navelor nemilitare şi
a vedetelor, zborul forţat în spaţiul aerian al republicii al aeronavelor şi al altor aparate de zbor,
efectuate în următoarele cazuri de forţă majoră: accident, avarie, calamitate naturală, condiţii de
îngheţ, necesitate de transportare a persoanelor salvate, acordarea de ajutor medical de urgenţă
unor membri ai echipajului sau pasagerilor şi din alte motive impuse de situaţie.
Totodată, trebuie de menţionat că cu toate că suveranitatea este un atribut obligatoriu al
statului, ca o putere absolută indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă a statului, unii autori
contemporani încep să considere suveranitatea drept un obstacol în dezvoltarea relaţiilor
internaţionale, considerând că prin renunţarea la suveranitate se va ajunge la „libera circulaţie a
oamenilor şi a ideilor”. Alţi autori insistă asupra creării unei noi concepţii a suveranităţii, care ar
64
limita competenţele statelor în favoarea unor organisme internaţionale. A treia categorie de
autori, pornind de la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, susţin că „noţiunea de
suveranitate îşi pierde orice semnificaţie”.
În interpretarea noţiunii de suveranitate rămânem la ideea autorilor [169, p.85] care susţin
că etapa contemporană se caracterizează prin:
1) tentativa de internaţionalizare, de integrare economică, culturală, politică etc., fenomene
însoţite de crearea unor organisme interstatale, învestite cu atribuţii anterior aparţinând
statelor suverane;
2) tendinţa de dezmembrare a unor state (de regulă, federale) şi de formare a unor state
independente noi.
Concluzionăm prin aceea că suveranitatea îşi dezvăluie şi consolidează valorile prin
acţiune şi nu este o stare de repaus, ea este acea trăsătură a puterii de stat, care se exprimă prin
dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele
interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, fără mici o imixtiune, respectând
suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional.
2.4. Argumentări teoretice în aprecierea termenului de legitimitate a puterii de stat
În viziunea constituţionalistului T.Drăganu, problema legitimităţii apare cu ocazia
adoptărilor constituţiilor, îndeosebi a celor scrise, şi a fost legat de un moment istoric, în care
„ideea” de legitimitate monarhică mai persista, deşi pierdea tot mai mult teren în favoarea ideii
de „legitimitate democratică” [157, p.77].
Este adevărat că, atât Franţa cât şi Marea Britanie s-au dezvoltat ca state în cadrul formei de
guvernământ monarhice care, „întrucât era socotită – într-o vreme când credinţele religioase
aveau un rol social preponderent – de origine divină, era acceptată ca firească şi necesară de
mentalitatea populară. De aceea, în Franţa, primele constituţii au fie pacte intervenite între
monarh şi adunarea reprezentativă, fie carte concedate de monarh” [ibidem].
Revoluţia nord-americană şi alungarea monarhiei în Franţa la sfârşitul secolului al XVIII-lea
au dus însă până în cele din urmă la consacrarea falimentului acestei idei şi la înlocuirea ei cu
principiul suveranităţii poporului. Triumful acestui principiu a dus la apariţia aşa-numitelor
constituţii-convenţii [ibidem].
Această răsturnare de situaţie nu a fost însă acceptată în Franţa de adepţii vechiului regim
monarhic, care au declarat-o ilegitimă, dat fiind că ea era socotită ca venind în contrazicere cu
credinţele lor religioase, precum şi cu concepţiile şi interesele lor economice şi politice. Pentru
65
ei, „guvernământul republican, impus prin forţă de mulţimile răsculate, putea avea o bază legală
în noile constituţii republicane, dar el nu era legitim, căci contravenea tradiţiilor seculare ale ţării
şi unor convingeri religioase, cărora o parte a populatei le mai era ataşată” [157, p.77].
Aşa s-a născut în limbajul politic opoziţia între legalitate şi legitimitate. Această opoziţie se
rezumă în esenţa la faptul că „legalitatea este un principiu care are la bază ideea că normele
juridice în vigoare trebuie strict respectate, în timp ce legitimitatea presupune o judecată de
valoare asupra unui anumit sistem de guvernământ” [ibidem]. Acesta este declarat bun sau rău în
funcţie de convingerile politice, de idealurile şi aspiraţiile înrădăcinate la un moment istoric dat
în mentalitatea colectivităţii sau a unei părţi a ei. „Astfel, legalitatea exprimă o situaţie obiectivă,
o realitate existentă într-o anumită perioadă de dezvoltare a unei ţări, în timp ce legitimitatea este
un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi sentimentelor dominante într-o
colectivitate umană. Mai mult, ceea ce este legitim pentru o parte a societăţii poate fi ilegitim
pentru alta” [316, p.71-72; 318, p.194-197; 310, p.678-682].
Treptat, de-a lungul unui proces istoric, care a dus la o adevărată cotitură, ideea legitimităţii
monarhice de drept divin s-a estompat, pentru a face loc ideii legitimităţii democratice. „În
temeiul ultimului concept, o constituţie, pentru a se putea impune respectului general, trebuie să
fie expresia liber consimţită a voinţei poporului. Astfel, în această concepţie, un guvern nu este
legitim decât dacă şi în măsura în care este emanaţia voinţei corpului electoral” [157, 78].
Mai mult, odată cu aderarea celei mai mari părţi a statelor lumii la cele două pacte ale
drepturilor omului din 1966, se poate spune că principiul legitimităţii democratice, potrivit căruia
– aşa cum stipulează art.1 al pactelor sus-citate – popoarele au dreptul de a-şi determina liber
statutul politic, a devenit o parte integrantă a dreptului internaţional contemporan.
Odată apărută, problema legalităţii şi legitimităţii diferitelor regimuri politice se pune şi
astăzi, ca urmare a faptului că nu arareori ordinea constituţională în vigoare în unele state este
răsturnată prin acţiuni violente, cum sunt revoluţiile, insurecţiile, loviturile de stat, intervenţiile
militare străine, războaiele de gherilă etc. Pe calea acestor acţiuni violente, la conducerea statului
se instalează guverne de fapt, care nu mai recunosc ordinea constituţională anterioară şi o
înlocuiesc cu structuri politice noi, a căror respectare o asigură prin forţa de constrângere a
statului.
Întrucât ordinea constituţională introdusă de guvernele de fapt fie după prăbuşirea unui
guvern înfrânt în război, fie după triumful unei revoluţii populare sau după succesul unei lovituri
de stat, nu este instituită de organul în vigoare, va fi firesc ca noul regim politic ajuns la putere să
caute să-şi creeze o bază legală.
66
„Dacă guvernul de fapt este emanaţia unei puternice mişcări populare, legalizarea lui va
putea fi înfăptuită cu uşurinţă. Va fi suficient să se convoace corpul electoral pentru a alege în
mod liber o adunare constituantă, iar constituţia adoptată de această adunare să fie eventual
supusă apoi votului prin referendum, pentru ca guvernul de fapt să se transforme, în temeiul
principiului suveranităţii poporului, într-un guvern legal” [157, p.79].
Aşa s-a procedat în Franţa după cel de-al doilea război mondial, când, potrivit legii
constituţionale din 2 noiembrie 1945, a fost aleasă o adunare constituantă, care a adoptat noul
proiect de constituţie (la 29 noiembrie 1946). Supus ulterior votului popular, acest proiect de
constituţie a fost adoptat cu majoritate de corpul electoral.
O procedură similară a fost urmată şi în România după revoluţia din 16-22 decembrie 1989.
Potrivit Decretului-lege nr. 92/1990, a fost aleasă o adunare constituantă. Aceasta a adoptat la 21
noiembrie 1991 o nouă constituţie, care a fost aprobată apoi, la 8 decembrie 1991, prin
referendum.
Problema se pune, opinează T. Drăganu, „în termeni diferiţi atunci când o lovitură de stat,
declanşată de sus în jos şi lipsită de o bază reală de masă, răstoarnă prin forţă vechea ordine
constituţională şi instituie noi structuri politice, pentru ca ulterior să supună noua constituţie unui
simulacru de plebiscit (cazul Constituţiei din 1938 decretate de Carol al II-lea)” [157, p.79]. Este
evident că punerea în aplicare în aceste condiţii a unei noi ordini politice nu apare conformă
principiului democratic de stabilire a constituţiilor şi, prin urmare, nu va putea fi socotită, în
optica concepţiilor moderne în materie, legitimă. „Nefiind rezultatul consultării liber exprimate a
voinţei populare, ea se va impune prin constrângere şi se va putea, eventual, menţine, datorită
pasivităţii unei bune părţi a colectivităţii sociale. În acest caz, noua ordine constituţională nu este
o prelungire a vechii ordini juridice, ci va fi generată de prăbuşirea acesteia” [ibidem] . Noul
drept constituţional nu apare în cadrul şi în conformitate cu reglementările juridice în vigoare în
momentul plămădirii lui, ci este fructul forţei, în temeiul căreia se va face respectat un timp mai
mult sau mai puţin îndelungat. Primatul dreptului este înlocuit cu primatul faptului brutal. Născut
„contra legem, noul drept se va aplica, totuşi, ca lege atâta vreme cât forţa de constrângere
statală se va găsi în slujba lui şi el în slujba ei”.
Dar dacă astăzi legitimitatea unor reglementări apărute într-un vid constituţional nu poate fi
apreciată, ca urmare a evoluţiei intervenite în mentalitatea umană pe plan universal, decât în
lumina principiului democratic consacrat de pactele drepturilor omului din 1966, în schimb
rămâne deschisă problema „de a şti ce forme procedurale vor trebui garantate pentru a se
respecta libera exprimare a voinţei populare, singura în măsură să legitimeze transformarea unui
guvern de fapt în unul de drept” [ibidem].
67
Întrucât pactele drepturilor internaţionale menţionate anterior nu cuprind nici o precizare în
această privinţă, problema nu va putea primi un răspuns decât în lumina principiilor şi practicilor
general acceptate în regimurile democratice.
Plecând de la aceste principii, va fi firesc, menţionează T. Drăganu, „să se considere că noua
ordine constituţională va trebui să fie opera unei adunări constituante. Supunerea constituţiei
adoptate în acest fel unui vot referendar, deşi nu apare strict necesară pentru a da expresie voinţei
corpului electoral, va fi o măsură suplimentară chemată să sublinieze caracterul democratic al
procedurii urmate” [157, p.79].
Este evident că în împrejurările în care au loc atât alegerile pentru adunarea constituantă, cât
şi referendumul, ele vor trebui organizate de guvernul de fapt. Dacă în decretul de convocare a
corpului electoral pentru alegerea unei adunări constituante vor fi prevăzute şi regulile potrivit
cărora aceasta urmează să-şi desfăşoare lucrările, procedura astfel stabilită va fi obligatorie
pentru ea, căci face parte integrantă din mandatul dat de alegători aleşilor în vederea adoptării
unei noi constituţii. De aceea, de exemplu, dacă în actul de convocare a corpului electoral pentru
alegerea adunării constituante nu se stabileşte şi procedura, potrivit căreia aceasta va delibera, ea
va fi liberă să şi-o stabilească singură.
Modul în care doctrina modernă a dreptului constituţional pune problema stabilirii
constituţiilor în cazul unui vid constituţional este de natură să ridice un număr de semne de
întrebare. În viziunea lui T.Drăganu, „într-adevăr, se pare că există un punct de vedere comun că,
atunci când un asemenea vid se produce, fie prin mijloace violente, fie pe cale neviolentă (de
exemplu, un nou stat ia naştere în mod paşnic ca urmare a emancipării unei foste colonii),
poporul este liber să-şi stabilească propria constituţie. Dacă, în acest scop, poporul va alege
adunarea constituantă, aceasta va putea adopta textul noii constituţii f ără să fie obligată să
procedeze pe calea unei majorităţi calificate sau a unei alte proceduri speciale, bineînţeles cu
condiţia ca în actul de convocare a adunării să nu se fi prevăzut altfel. Faţă de această situaţie, o
întrebare firească se pune: aplicarea unei asemenea proceduri simplificate este posibilă numai în
cazul unui vid constituţional sau ori de câte ori se adoptă o totalitate în noua constituţie, urmând
ca reglementările speciale privitoare la condiţiile de exercitare a iniţiativei legislative, de
desfăşurare a dezbaterilor, de votare (de exemplu, obligaţia de a se obţine o majoritate calificată)
să opereze doar în cazul revizuirilor constituţionale propriu-zise, adică atunci când sunt vizate
numai unul sau mai multe articole ale constituţiei în vigoare? O asemenea întrebare face să se
nască, însă, în mod firesc, o alta: dacă se admite că o adunare constituantă poate adopta prin
simplă majoritate o nouă constituţie, prevederile constituţiei care stabilesc o procedură mai
complicată şi mai dificilă de revizuire a ei nu vor putea fi eludate sub pretextul că se adoptă în
68
ansamblul ei o nouă constituţie ? Nu va trebui să se ajungă până în cele din urmă la concluzia că
o adunare constituantă, din moment ce este liber aleasă, este abilitată atât să adopte o nouă
constituţie, cât şi să revizuiască pe cea existentă, fără să aibă nevoie în acest scop de o majoritate
calificată sau de parcurgerea unei proceduri speciale de iniţiativă, de dezbatere etc.?” [157, p.80].
Astfel, conceptul legitimităţii şi-a extins treptat sfera de acoperire, culminând cu legitimitatea
puterii de stat. Mai mult ca atât, problema legitimităţii devine obiect de cercetare atât în doctrina
juridică, cât şi în sociologie, precum şi în politologiei, acest subiect fiind examinat din punct de
vedere juridic, sociologic şi politologic.
Din punct de vedere juridic. Aşa, spre exemplu, Ion Guceac consideră legitimitatea puterii
statului ca „o caracteristică a puterii specifică statului de drept, în cadrul căruia regulile de
comportare sunt nu numai impuse, dar şi acceptate, în general, de cei cărora le sunt destinate, şi
nu sunt bazate pe absolutism, pe forţă, ca şi în statul poliţienesc” [170, p.72].
Analizând legitimitatea puterii de stat, cercetătorul I.Jecev subliniază că „puterea de stat într-
un stat democratic nu poate fi menţinută decât în măsura în care structurile de putere sunt
legitime, iar deciziile politice, inclusiv şi în primul rând legile, exprimă voinţa generală şi nu
sunt folosite împotriva unei părţi a populaţiei. Iar legitimitatea unei puteri statale poate fi privită
dintr-o dublă perspectivă: ca act al desemnării structurilor de putere (cucerirea sau actul de
întemeiere a puterii); concordanţa dintre conţinutul deciziilor politice şi aşteptările celor
guvernanţi. Legitimitatea în statul de drept presupune o relaţie bilaterală între guvernanţi şi
guvernaţi: perceperea de către guvernaţi a eficienţei puterii şi înţelegerea de către guvernanţi a
puterii sale ca una condiţionată de încrederea guvernaţilor şi de limitele puterii stabilite de
prevederile normative” [194, p.16].
La rândul său, Cristian Ionescu consideră că „legitimitatea este un element fundamental al
puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de consacrare sau de apărare,
de adaptibilitate la confruntările noi ale vieţii politice, ale societăţii civile” [186, p.86; 161, p70-
73].
Din punct de vedere sociologic. În viziunea sociologilor C.Zamfir şi L.Vl ăsceanu,
legitimitatea este „caracteristica puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) de a fi conformă cu
ceea ce poporul vede preferabil sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau
unor tradiţii consacrate” [281, p.329-330].
Din punct de vedere politologic. În opinia cercetătorului S.Tămaş, legitimitatea „este
considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune
o anumită recunoaştere de către cei guvernaţi a dreptului de a conduce exercitat de cei care
guvernează” [358, p.149].
69
Într-o altă opinie din politologie, prin legitimitate se înţelege, în esenţă, „calitatea de a fi
justificat sau acceptat de bunăvoie de subordonaţi, ceea ce converteşte exerciţiul puterii politice
într-o autoritate dreaptă”. Într-o altă opinie, legitimitatea reflectă un consens subdiacent, ce
permite conducerea şi comportarea cu autoritate şi care oferă acceptarea şi pentru conducătorii
individuali, instituţii precum şi norme de comportament [277, p.89].
Dar mai există încă o concepţie privind legitimitatea puterii – aşa-numita „legitimitatea
elitistă”.
Teoriile elitiste „moderne” se axează pe elitele care participă la „modernizarea procesului în
statele în curs de dezvoltare şi pe diversele elite care funcţionează într-o societate democratică,
pluralistă, la nivel local, statal şi naţional” [238, p.165].
Considerăm că în cazul dat mai degrabă este vorba despre calitatea clasei politice şi nu
despre legitimitatea puterii de stat.
În acelaşi timp, doctrinele ştiinţifice au formulat mai multe concepte, printre care:
Teoria contractualistă [112, p.232] – conform acesteia, puterea a luat naştere printr-un
pact de supunere prin care supuşii promit să asculte, iar monarhii promit un pachet minim de
drepturi şi libertăţi.
Teoria dreptului divin – suveranul are dreptul de a comanda supuşilor săi nu doar din
dorinţa divină de a exista o oarecare ordine, ci şi datorită faptului că voinţa divină desemnează
un anumit conducător (suveran).
Teoria marxistă – puterea este rezultatul şi forma de exprimare a ireductibilităţii
contradicţiilor de clasă.
Legitimitate carismatică [169, p.77] – este bazată pe particularităţile puternice ale
conducătorului, care devine persoană istorică în sensul deplin al cuvântului, poporul fiindu-i
devotat orbeşte.
Teoriile democratice - conform acestora, puterea politică este legitimă doar în măsura în
care îşi are ca temelie voinţa colectivităţii umane care stă la baza puterii. Această voinţă generală
a naţiunii este titulara de drept a suveranităţii, adică a puterii de comandă a statului.
Legitimitate elitistă – ansamblu de viziuni care urmăresc scopul de a explica natura şi rolul
grupurilor şi comunităţilor sociale, în posesia cărora se află puterea.
Teoreticienii elitismului afirmă că în fiecare formă a convieţuirii umane există un sistem
ordonat al puterii, în care un grup exercită, direct sau indirect, cea mai mare parte din putere
[169, p.79].
Cât ne priveşte, în sinteză, considerăm că legitimitatea este o însuşire, o calitate a puterii
politice şi de stat, un principiu de întemeiere şi justificare a autorităţilor etatice corespunzător
70
unor norme juridice şi morale şi recunoaşterea de către cei guvernaţi de a fi conduşi de cei care
guvernează. Iar legitimitatea puterii este o însuşire a puterii de stat ce rezidă în suveranitatea
naţională, specifică statului de drept şi democratic, în cadrul căruia atât Constituţia, cât şi
organele etatice şi actele emise de ele sunt în concordanţă cu voinţa generală şi sunt acceptate ca
atare de întreaga societate umană organizată în respectivul stat.
2.5. Sistemul politic – mediu ambiant al puterii de stat
Concepţiile teoretice privind definirea noţiunii „sistem politic”
Mijlocul secolului al XX-lea se caracterizează prin săvârşirea revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
revoluţie care a cuprins practic toate sferele vieţii social-economice, toate ramurile ştiinţei,
inclusiv cibernetica. Pe lângă alte novaţii, cibernetica a dat naştere şi „teoriei generale a
sistemelor”, care, la rândul ei, treptat a cuprins un şir întreg de ştiinţe, inclusiv politologia, şi
puţin mai târziu dreptul constituţional ca ştiinţă juridică fundamentală.
Conceptul de sistem politic ia naştere în a doua jumătate a secolului XX „sub influenţa
teoriei generale a sistemelor, reflectând preocuparea pentru abordarea integrativă a domeniului
politic” [207, p.71].
Anume sub influenţa teoriei generale a sistemelor politologul american David Easton
utilizează, pentru prima dată, noţiunea „sistem politic” în lucrarea sa The Political System scrisă
la 1953. Pornind de la conceptul „asigurarea unităţii intrinseci necesare ştiinţelor politice”,
politologul a propus în calitate de modalitate conceptul de „sistem politic” [332, p.83].
Acest concept a fost dezvoltat, după cum menţionează politologii autohtoni [196, p.77],
pentru a evita ceea ce conferă a fi ambiguitatea conceptului de stat [331].
Doctrinele ştiinţifice contemporane prezintă o gamă largă de definiţii date noţiunii de
sistem politic, unele doar utilizând sintagma fără a o interpreta [342, p.77-79].
Pe bună dreptate, aşa cum menţionează V.Ivanov, sintagma „sistem politic” cuprinde două
categorii, şi anume: „sistem” care are un caracter general ştiinţific şi „politic ă” categorie general
sociologică [347, p.246].
„Sistemul” reprezintă o structură integră, ansamblu organic de elemente (componente)
formând o unitate determinată, şi nu un simplu conglomerat al unor sau altor elemente. Această
unitate este asigurată prin prezenţa între elemente a legăturilor omogene, a legăturilor complexe
în urma cărora modificarea unui component atrage după sine modificarea altui sau a altor
componente.
71
Asemenea legături formează mediul asigurării integrităţii sistemului şi reprezintă o formă
specifică de interacţiune în cadrul căreia schimbările componentelor decurge în condiţiile
păstrării integrităţii sistemului, iar fiecare component cu metodele sale participă la exercitarea
funcţiilor sociale, acestea imprimând sistemului calităţi noi, ireductibile părţilor componente
[347, p.246-247].
În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că autorul nu dezvăluie esenţa categoriei „politică”.
Mai plauzibilă este opinia politologului M.Voiculescu, care expune ambele componente. Prin
„sistem” se înţelege „un ansamblu de elemente şi de relaţii de interacţiuni, reguli care constituie
structura acestor ansambluri sau mulţimi” [277, p.181].
Politica înseamnă „activitatea umană preocupată de luarea şi de implementarea unor decizii
învestite cu autoritatea societăţii pentru care sunt luate deciziile… politica sugerează o activitate
sau un proces” [277, p.26-27].
În concluzie politologul menţionează că „sistemul politic implică existenţa unor structuri
sau a unor legături modelate” [277, p.27].
Într-o altă opinie din doctrina politică română, „sistemul politic include instituţiile şi
procesele ce permit cetăţenilor dintr-un stat să aplice şi să modifice politicile publice” [358,
p.226].
Şi doctrina politică americană, precum şi cea din Europa Apuseană, nu sunt unanime în
ceea ce priveşte definirea conceptului de sistem politic. Spre exemplu, politologul american
Robert A.Dahil consideră că sistemul politic este un model stabil al realităţilor umane care
include puterea, norma de conduită sau autoritatea [330, p.6]. Sau, într-o altă opinie, „sistemul
politic” reprezintă „ansamblul de organisme care adoptă decizii politice, norme general-
obligatorii, standarde de conduită a căror încălcare atrage forţa represivă a statului” [318].
Politologia europeană consideră că sistemul politic formează totalitatea proceselor de
decizie care privesc ansamblul unei societăţi globale [313, p.34], iar într-o altă opinie sistemul
politic este definit ca „ansamblul structurilor politice constituite prin exprimare, prin procedee
electorale democratice şi periodice a voinţei suverane a naţiunii, care au ca obiectiv exercitarea
procesului de guvernare” [285, p.35].
„Sistemul politic” face obiect de studiu şi politologiei autohtone, care identifică sistemul
politic cu „instituţiile guvernamentale şi activitatea lor” [194 p.7]. Dezvoltând subiectul, autorii
menţionează că termenul „sistem politic” este utilizat atât în sens îngust, cât şi în sens mai larg.
În sens îngust „sistemul politic” prezintă o „totalitate a interacţiunilor dintre instituţiile
guvernamentale”, iar în sens larg „sistemul politic” reprezintă „ansamblul elementelor vieţii
politice aflate în interacţiune între ele, precum şi alte sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul
72
activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global” [ibidem].
În viziunea noastră, prima definiţie este prea îngustă, lăsând în afara noţiunii partidele
politice care nu fac parte din numărul instituţiilor guvernamentale. Iar a doua definiţie este prea
largă, dat fiind că include şi „alte sisteme”.
O altă problemă ridicată de autori este „determinarea diferenţelor dintre sistemul politic şi
alte tipuri de sisteme” [ibidem]. Savanţii afirmă că „sistemul politic” este particularizat îndeosebi
prin „specificul „ieşirilor” („outputs”): sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele, aspiraţiile
oamenilor în decizii care vizează caracterul globalizării, comunitatea în ansamblul ei, deciziile
având un caracter obligatoriu pentru toţi membrii săi” [ibidem].
În ce priveşte, considerăm că „sistemul politic” nu poate de la sine să „transforme”
cerinţele, dorinţele, aspiraţiile oamenilor în decizii general obligatorii. Această funcţie rămâne
doar unor instituţii, elemente ale sistemului politic, cum ar fi Parlamentul, Guvernul.
Şi politologul Constantin Solomon se pronunţă pe marginea acestui subiect, menţionând că
„sistemul politic exprimă un model de relaţii umane prin care se realizează anumite decizii ce
urmează a fi traduse în viaţă în interesul societăţii. El reprezintă un subsistem al sistemului social
care cuprinde instituţiile politice, relaţiile politice şi concepţiile politice, sistem care asigură
organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei” [264, p.17].
Doctrina juridică română, precum şi cea autohtonă studiază şi ea „sistemul politic”. Spre
exemplu, teoreticienii J.Ceterchi şi M.Luburică consideră că sistemul politic reprezintă „un
ansamblu de organe şi organizaţii sociale care participă, într-o formă sau alta, la realizarea
puterii şi la conducerea societăţii” [122, p.280]. Esenţial în definiţia dată este faptul „participării”
la realizarea puterii şi la conducerea societăţii. Cu toate că, în viziunea noastră, societatea se
conduce anume prin organele puterii de stat. Într-o altă viziune, sistemul politic este interpretat
ca „organizare politică a societăţii”, ca „totalitatea instituţiilor, relaţiilor, metodelor şi măsurilor
prin care se realizează conducerea politică a societăţii”[149, p.70]. Mai mult ca atât, în doctrina
juridică română s-a încercat o novaţie în acest domeniu, şi anume: în circuitul juridic s-a introdus
conceptul de „sistem constituţional”. Cristian Ionescu susţine că prin „sistem constituţional” se
subînţelege, stricto sensu, „ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor politice şi al
normelor juridice prin care se obiectivează mecanismele de guvernare consfinţite în Constituţie,
prin intermediul cărora se realizează procesul de conducere statală” [186, p.374]. În acest
context, însuşi autorul face precizarea de rigoare, subliniind că „definiţia respectivă este dată
dintr-o perspectivă exclusiv instituţională” [ibidem]. Analizând practica diferitelor state, autorul
utilizează în exclusivitate termenul „sistem politic” [186, p.396-463], însă fără a da o definiţie
73
acestei sintagme. În viziunea noastră, sintagma „sistem constituţional” nu se raportează integral
la conceptul „teoria generală a sistemelor”.
Şi doctrina juridică autohtonă îşi focusează atenţia asupra conceptului „sistem politic”.
Spre exemplu, Ion Guceac, utilizând sintagma „sistem politic”, îşi pune ca scop să dovedească că
„sistemul politic, existând ca fenomen social organizatoric şi funcţional, este reglementat de
normele dreptului constituţional”[170, p.136]. Utilizarea noţiunii „sistem politic” în limbajul
politico-juridic este dictată de faptul că:
„- conducerea societăţii se realizează prin intermediul unui sistem, al unui ansamblu de
organe şi organisme, în centrul cărora se află statul;
- statul niciodată nu a fost unica organizaţie a deţinătorului puterii publice, împuternicită să
asigure conducerea societăţii;
- activitatea statului orientată spre conducerea societăţii a fost mereu completată cu
activităţi ale diverselor organisme sociale, care împreună cu statul formează sistemul
politic al societăţii”[170, p.136].
Autorul menţionează că noţiunile „sistem politic” şi „regim politic” nu sunt sinonime,
deoarece „sistemul politic” indică modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către
autorităţile statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice, pe
când „regimul politic” pune în evidenţă metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile
publice ale statului [ibidem, 137].
În acelaşi timp, generalizând definiţiile date noţiunii „sistem politic”, autorul consideră că
el „rămâne a fi un sistem de conducere universal al societăţii social asimetrice ale cărei
componente reprezintă o formaţiune contradictorie dialectic, dar unitară prin relaţiile politice în
problema privind direcţia de dezvoltare a societăţii, a puterii de stat…” [168, p.341].
La rândul său, V.M. Ivanov consideră că „sistemul politic” este „ansamblul organizaţiilor
de stat, obşteşti, de muncă şi altor colective de cetăţeni ce activează în cadrul Constituţiei, care
asigură exercitarea de către poporul Republicii Moldova a sarcinilor sale, orientate spre făurirea
unei societăţi democratice, a statului de drept” [347, p.247].
Într-o altă viziune, „sistemul politic” este privit ca „mecanism al integrării politicii şi
suveranităţii poporului, care asigură administrarea societăţii şi reglementarea activităţii sociale”
[91, p.75].
Doctrinarii ruşi privesc sistemul politic ca un „sistem universal de conducere a societăţii
organizate statal, ale cărui componentele sunt legate prin relaţii politice”[352, p.488]. Acest
postulat general este urmat de definirea sistemului politic, acestea reprezintând „ansamblul
organizaţiilor statale, obşteşti şi de alt gen interconexate, chemate să dezvolte organizarea
74
independenţei şi activitatea politică a oamenilor în procesul realizării de către ei a puterii
politice” [352, p.489].
În literatura rusă se utilizează şi sintagma „organizaţie politică a societăţii”, prin care se
subînţelege „ansamblul instituţiilor de stat şi obşteşti ce constituie structura instituţional-
organizatorică a vieţii politice” [352, p.491]. Se menţionează că „sistemul politic” este mai larg
decât „organizarea politică a societăţii”.
Un aspect important îl constituie tipologia sistemelor politice. Aici vom menţiona doar că
în literatura de specialitate s-au constituit diferite teorii cu privire la tipologia sistemelor politice.
Astfel, politologul american G.Almond evidenţiază următoarele tipuri de sisteme politice: anglo-
american, continental-european, preindustrial şi parţial industrial, totalitar. Politologul francez
I.Blondel, la rândul său, evidenţiază cinci tipuri de sisteme politice: democraţia liberală,
autoritar-radicală sau comunistă, tradiţională, populistă şi autoritar-conservatoare.
Pe bună dreptate, particularitatea principală a sistemelor sociale şi, implicit, a sistemului
politic „constă în faptul că acestea sunt legate de activitatea conştiincioasă, volitivă a oamenilor,
a diferitelor asociaţii şi organizaţii ale lor” [97, p.75], „oamenii formează sistemul politic” [352,
p.490]. Într-adevăr, „secole de-a rândul fiind socotit un obiect al istoriei, în prezent, în societatea
democratică, pluralistă omul devine adevăratul ei subiect” [277, p.41].
Sintetizând cele menţionate, considerăm că sistemul politic este rezultatul activităţii
umane organizate şi reprezintă unitatea organelor politice şi de stat ierarhic structurate care
activează în conformitate cu prevederile constituţionale în vederea asigurării binelui comun al
poporului suveran.
Așadar, sistemul politic al societății umane organizate în stat „reprezintă unitatea organelor
politice și de stat ierarhic structurate, care activează în conformitate cu prevederile
constituționale în vederea asigurării binelui comun al poporului suveran” [86, p.3; 320, p.12].
Așadar, conceptul „sistem politic” este operațional din punct de vedere politico-juridic și
justificat sub aspect științific, încărcătura pe care o comportă este mai extinsă comparativ cu
„regimul politic”. Elementele sistemului politic se disting prin diversitate și grad diferit de
impact asupra societății în ansamblu și cetățeanului în parte [100, p.41-54].
Identificarea propriet ăţilor caracteristice „sistemului politic”
Dacă specialiştii în domeniu nu au ajuns la o definiţie unanim admisă ce ţine de sintagma
„sistem politic”, apoi „teoria generală a sistemelor” a identificat cu certitudine un complet de
proprietăţi caracteristice tuturor sistemelor, cu manifestări specifice în domeniile
corespunzătoare. Doctrinarii se expun şi pe marginea acestui subiect. Aşa, spre exemplu, printre
principalele trăsături antologice ale sistemului politic Ion Guceac enumără următoarele:
75
1) Sistemul politic este un subsistem al sistemului social, subliniind că „sistemul politic este atât
subiect, cât şi obiect al conducerii”.
2) Sistemul politic, ca orice alt sistem, reprezintă o unitate integrală.
3) Sistemul politic reprezintă o structură organizatorică unitară.
4) Sistemul politic este structurat pe anumite niveluri de organizare.
5) Sistemul politic se află într-o stare de evoluţie continuă.
6) Sistemul politic îndeplineşte funcţii specifice,cum ar fi:
- direcţionarea dezvoltării sociale prin decizii ce privesc totalitatea vieţii sociale;
- asigurarea stabilităţii şi integrităţii societăţii prin contracararea proceselor de dezintegrare şi
haos social;
- realizarea adaptării la schimbările ce se produc atât în interiorul, cât şi în mediul extern al
unei societăţi, prin înnoirea structurilor, crearea de noi roluri politice sau modificarea
conţinutului celor vechi;
- adoptarea deciziilor politice şi a normelor general obligatorii şi asigurarea respectării lor,
inclusiv prin aplicarea forţei de constrângere [169, p.140].
Funcţiile sistemului politic sunt abordare de V.Ivanov, dânsul menţionând, printre altele, că
ele contribuie la:
- determinarea scopurilor şi sarcinilor societăţii, la elaborarea programului de activitate în
conformitate cu interesele poporului;
- mobilizarea societăţii pentru realizarea scopurilor trasate de elementele de conducere a
sistemului politic;
- integrarea elementelor societăţii în jurul scopurilor şi sarcinilor social-politice;
- distribuirea valorilor sociale în corespundere cu interesele structurilor sociale pentru
menţinerea acestui sistem, a proprietăţilor lui şi a puterii [347, p.248].
Autorul consideră că principala particularitate a sistemului politic constă în aceea că el este
legat de voinţa şi activitatea conştientă a oamenilor, iar esenţa lui fundamentală constă în
caracteristica lui ca „mecanism integratoriu al exprimării politicii şi puterii poporului, al
asigurării conducerii societăţii şi al reglementării activităţilor sociale” [347, p.247].
Politologii autohtoni susţin că sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente
oricărui sistem, acestea manifestându-se într-un mod specific:
- este un sistem de elemente („părţi”) aflate în interacţiune, care în raport cu „întregul” se
manifestă ele însele ca sisteme (autorii nu identifică care sunt aceste „elemente”);
- între ele subsistemele stabilesc raporturi ierarhice, care determină o stratificare pe
niveluri (supranaţional, naţional, subnaţional);
76
- are o structură proprie ce implică atât ramurile (instituţiile) guvernării (legislativă,
executivă, judecătorească), (instituţiile fiind Parlamentul, Şeful de Stat, Guvernul, Curtea
Supremă de Justiţie, curţile de apel, instanţele de fond, inclusiv cea militară), cât şi
partidele politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, mass-media, raporturile
dintre guvernare şi opoziţie. Fiecare dintre aceste elemente are funcţii caracteristice care
definesc mecanismele de autoreglementare (s.n.) a sistemului, contribuind şi la
funcţionarea celorlalte sisteme (aici menţionăm că teoria generală a sistemelor identifică
„autoreglare” şi nu „autoreglementare”);
- interacţiunile dintre elementele ce alcătuiesc sistemul politic naţional determină forme
diferite de integralitate, adică diverse forme de guvernământ şi de regimuri politice;
- este un sistem deschis, aflat în permanentă devenire, în interacţionare cu mediul (cu alte
sisteme, cu elementele nonpolitice ale societăţii civile), cu precizarea că această
caracteristică se manifestă în volum diferit, în unele cazuri (cum este cel al regimurilor
totalitare) fiind chiar pregnantă tendinţa nu spre închidere, ci spre deschiere [196, p.88].
Pornind de la trăsăturile generale ale sistemelor elaborate la „teoria generală a sistemelor”,
ne propunem să identificăm proprietăţile sistemului politic şi modalităţile de manifestare a lor.
Vom menţiona în acest context că sistemul politic, ca de altfel orice sistem, are proprietăţi,
trăsături, dar nu principii, ultimele fiind caracteristice regimului politic.
Aşadar, în viziunea noastră, proprietăţile sistemului politic sunt următoarele:
1. Sistemul politic este o totalitate, un ansamblu de organe politice şi de stat constituite
din cetăţenii statului. Această realitate implică concluzia potrivit căreia elementul de bază al
sistemului politic este cetăţeanul, deţinătorul tuturor drepturilor, libertăţilor şi obligaţilor
fundamentale, este măsura lui inerentă care determină schema acestuia. Anume cetăţeanul
constituie elementul ansamblului organizat, care este sistemul politic.
În celebra sa lucrare „Politica” Aristotel menţiona: „Trebuie să desfacem compusul până la
cele care nu mai sunt compuse, căci ele sunt cele mai mici părţi ale întregului”[59, p.33-35].
Ca şi în cazul lui Aristotel, şi în cazul nostru „această cea mai mică parte „a întregului” este
tocmai omul, cetăţeanul. Aristotel consideră că „comunitatea naturală constituită în vederea
„vieţii” cotidiene este familia” [59, p.35], iar „comunitatea primară a mai multor familii,
realizată dintr-o necesitate care nu este efemeră, este satul”; „comunitatea deplină…, formată din
mai multe sate, este cetatea care este naturală şi omul este în mod natural un vieţuitor politic”
[59, p.57].
Tot din gruparea oamenilor apar şi alte elemente ale sistemului politic, cum ar fi partidele
politice, mişcările social-politice, corpul electoral, Parlamentul, Guvernul.
77
2. Sistemul politic este un sistem deschis. El este o categorie dinamică prin excelenţă,
aflându-se într-un proces de permanentă devenire, nu doar ca reflectare a transformărilor
calitative intervenite în ansamblul relaţiilor sociale, dar şi ca factor dinamizator în dezvoltarea
acestor relaţii.
3. Sistemul politic se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice ce se stabilesc
între întreg şi elementele sale (într-un cuvânt − instituţiile). Structura sistemului politic apare ca
totalitate complexă şi unitară de interacţiune între elementele lui, dar şi între acestea şi întreg –
sistemul politic. Exemplu: cetăţeanul îşi realizează dreptul exclusiv politic de vot pentru alegerea
deputaţilor, înaintaţi de către partidele politice, ceea ce duce la alegerea de către corpul electoral
a Parlamentului. După validarea mandatului de deputat, Parlamentul trece la formarea organelor
puterii de stat: Şeful statului, învestirea Guvernului.
4. Sistemul politic nu este rezultatul împărţirii lui în elementele sale componente, precum
nu este nici suma elementelor sale. Prin urmare, interrelaţiile dintre elementele componente ale
sistemului politici, precum şi interrelaţiile dintre aceste elemente şi sistem, ca întreg, nu pot şi nu
trebuie înţelese doar ca o simplă configuraţie, ca o simplă alcătuire a elementelor în sistem, ci ca
o totalitate, ca fenomen complex cu proprietăţi noi, ireductibile la proprietăţile părţilor
componente. Spre exemplu, interrelaţiile dintre instituţiile Parlament şi Şeful statului dau naştere
categoriei „formă de guvernământ”, iar interrelaţiile dintre instituţiile: Parlament, Şeful statului
şi Guvern dau naştere instituţiei „regim politic: parlamentar; prezidenţial; semiprezidenţial”.
Interrelaţiile ce definesc modalitatea de „construire” a sistemului politic desemnează totalitatea
caracteristicilor şi a „legilor” proprii sistemului politic, caracterizând comportarea lui ca întreg.
5. Sistemul politic se distinge de mediul său ambiant: el se distinge de toate celelalte
instituţii şi fenomene ale suprastructurii. Principala caracteristică şi, în acelaşi timp, principalul
criteriu de distructibilitate a sistemului politic rezidă în faptul că elementul de bază este
cetăţeanul, făuritor al relaţiilor sociale, care acţionează în strictă conformitate cu prevederile
Constituţiei − sursa normativă supremă pentru sistemul politic.
6. În interiorul sistemului politic există o ordine ierarhică a elementelor sale. Arhitectura
sistemului politic este determinată de funcţiile ce le revin elementelor. Astfel, numai statul deţine
cele mai importante funcţii care îl deosebeşte de toate celelalte instituţii şi fenomene politice.
Acestea sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională.
7. Sistemul politic are funcţii caracteristice, care îi dezvăluie esenţa. Aceste funcţii nu
apar numai din existenţa sistemului elementelor sale, dar şi din necesităţile ce apar din însăşi
funcţionarea sistemului politic şi al elementelor sale. În viziunea noastră, funcţiile sistemului
politic în raport cu elementele sale sunt: asigurarea unităţii elementelor sale; dinamizarea
78
acestora corespunzător unităţilor social-economice, politice şi morale din societate, astfel încât
sistemul politic să fie un factor de impulsionare a lor.
8. Sistemul politic, privit ca ansamblu al organelor politice şi statale, este organizabil.
Însă, neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul politic nu se poate autoorganiza. El este
însă reglat din afara sa, prin activitatea politică a cetăţenilor, precum şi prin activitatea normativă
desfăşurată de către organele statului.
În mod succint vom enumera funcţiile principale ale sistemului politic. „Sub aspect
conceptual şi operaţional, este important de avut în vedere ca funcţiile sistemului politic să se
realizeze pe două direcţii principale:
- organizarea, coordonarea şi reglarea raporturilor din cadrul sistemului ca atare;
- organizarea, mobilizarea şi conducerea societăţii” [249, p.34].
În viziunea noastră, în general, sistemele create prin munca conştientă a oamenilor sunt
organizabile, dar nu au mecanism de autoreglare, motiv din care ele sunt reglate din exterior,
prin activitatea umană. Toate celelalte sisteme create de natură au mecanism de autoreglare,
autoadaptare, dar, în acelaşi timp, ele pot fi şi reglate din exterior, prin activitatea umană
(încrucişare, selecţie etc.).
Elementele constitutive ale sistemului politic
Şi acest subiect este tratat diferit de către doctrinari. Într-o viziune politologică,
următoarele ar fi elementele sistemului politic: „statul – instituţie politică fundamentală a
sistemului politic, partidele politice; puterea legislativă” [277, p.76].
Politologii autohtoni dau următoarea clasificare a elementelor sistemului politic: „a)
instituţiile legislative (Parlamentul); b) instituţiile executive (Şeful statului şi Guvernul); c)
instituţiile judecătoreşti” [196, p.17-20].
Doctrina juridică are şi ea propria viziune asupra acestui subiect. Într-o viziune,
următoarele ar fi elementele sistemului politic: „a) statul; b) organizaţiile nonguvernamentale; c)
partidele şi organizaţiile social politice” [97, p.76-82].
Într-o altă opinie, structura sistemului politic ar fi statul, cu toate instituţiile sale de putere
şi administrare; partidele politice; sindicatele; organizaţiile obşteşti de toate tipurile [347, p.247].
Într-o a treia opinie, în calitate de elemente ale sistemului politic sunt: „statul; partidele
politice; asociaţiile obşteşti ca elemente tradiţionale şi, suplimentar: armata; poliţia; mijloacele
de informare în masă şi cultele religioase” [160, p.141].
Doctrinarul român Cristian Ionescu consideră că elementele „sistemului constituţional sunt
tocmai organismele de suveranitate naţională, adică Parlamentul, Şeful statului (preşedinte sau
monarh) şi Guvernul”.
79
Evident, un rol important în constituirea şi funcţionarea sistemului ca atare îl au instituţiile
judecătoreşti şi, într-o anumită privinţă, organul însărcinat cu controlul constituţionalităţii legilor
[186, p.374]. Însă, atunci când analizează practica diferitor state, abandonează categoria „sistem
constituţional” şi utilizează sintagma „sistem politic”, iar în calitate de elemente include şi
studiază „constituţionalismul; sistemul de partide; organizarea Parlamentului; Şeful statului;
Guvernul; Curtea (Consiliul) Constituţional” [186, p.396-451].
Doctrina rusă porneşte de la faptul că trăsătura specifică a elementelor sistemului politic
este „… legătura directă cu politica”, iar ca elemente sunt recunoscute: „statul; partidele politice;
organizaţiile obşteşti” [352, p.490].
După această sumară expunere a concepţiilor doctrinare privind identificarea elementelor
sistemului politic, vom expune propria viziune pe marginea acestui subiect. Vom porni de la
ideile prof. T.Drăganu, potrivit căruia, pentru a ajunge la o rezolvare cu adevărat ştiinţifică a
problemei, privind identificarea şi clasificarea elementelor sistemului politic, este necesar, pe de
o parte „… să se procedeze prin aplicarea unui criteriu care să fie în acelaşi timp unitar şi
substanţial … iar, pe de altă parte, clasificarea fenomenelor în cadrul unor trăsături de ansamblu
trebuie să se întemeieze pe luarea în considerare a unor aspecte fundamentale ale acestora,
întrucât numai astfel se va putea ajunge la cunoaşterea esenţei înseşi a materiei studiate”[156,
p.157].
Aşadar, în cazul elucidării elementelor sistemului politic este nevoie de a identifica două
componente, şi anume: 1) criteriul unic şi substanţial şi 2) aspectul fundamental al fenomenului.
Unitatea şi intercorelaţia acestor două componente ne asigură rezolvarea cu adevărat ştiinţifică a
sarcinii propuse.
În ce priveşte primul component, considerăm că acesta ar fi „elementul constitutiv primar”
al structurilor politice ce derivă din activitatea lui, iar al doilea – activitatea politică a acestui
element, activitate ce se încununează cu exercitarea puterii de stat.
De aici, sistemul politic include în structura sa următoarele componente:
����Cetăţeanul
În paragraful precedent am stabilit că elementul de bază, structura imanentă a sistemului
politic este omul. Şi aceasta deoarece „nefiind un simplu homo faber (fiinţă producătoare, ci un
homo sapiens (fiinţă cugetătoare), omul îşi gândeşte viitorul şi îşi defineşte existenţa în funcţie
de un proiect. Ca participant la relaţiile sociale el este făuritor de istorie şi poartă din plin
răspunderea pentru actele sale”[101, p.8]. Însă, ca participant şi producător al relaţiilor sociale cu
caracter politic omul „îmbracă” calitatea de cetăţean, calitate ce se exprimă prin legătura lui
„politico-juridică permanentă nelimitată în timp şi spaţiu” cu statul (în cazul nostru, devenind
80
prin aceasta plenipotenţialul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale şi garantarea lor
constituţională). În calitate de cetăţean, omul dispune de următoarele drepturi exclusiv politice:
1) dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (art.38); 2) dreptul la administrare (art.39); 3) dreptul de a
asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice (art.41) din Constituţia Republicii
Moldova [12].
Trecând la analiza instituţiilor politice, menţionăm că acestea merită un studiu aparte. Aici
ne propunem doar a le identifica ca elemente ale sistemului politic, specificându-le funcţiile fără
a le dezvălui esenţa.
����Partidele politice
În urma asocierii libere a cetăţenilor în baza statutelor şi a programelor iau naştere partidele
politice, ele constituind prima instituţie cu caracter politic şi următorul element constitutiv al
sistemului politic. Partidele politice constituie, prin definiţie, „forţe sau grupuri organizate în
scopul apărării şi promovării intereselor comune uneia sau unor categorii sociale de cetăţeni, cu
mijloacele autorităţii publice statale” [277, p.109]. Această calitate partidele o primesc datorită
funcţiilor ce le revin în domeniul politic.
Potrivit alin.(1) art.41 din Constituţie, partidele politice „… contribuie la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în condiţiile legii participă la alegeri”.
Deci, constituţional, partidele politice sunt învestite cu două funcţii: 1) ideologică şi 2)
participativă.
1) Funcţia ideologică constă în contribuţia din partea partidelor la definitivarea şi la libera
exprimare a voinţei politice a cetăţenilor. Această funcţie se manifestă mai intens în perioada
campaniilor electorale, în cadrul cărora se materializează cea de-a doua funcţie − participativă.
Potrivit art.41 alin.(2) din Codul Electoral, dreptul de a desemna candidaţi pentru alegeri îl au:
„ a) partidele şi alte organizaţii social-politice…;
b) blocurile electorale, formate pe baza deciziilor adoptate conform statutelor (regulamentelor)
partidelor şi altor organizaţii social-politice ce le-au constituit…” [8, art.67].
Doctrinarul I.Guceac acordă un loc important partidelor politice şi rolului lor în sistemul
politic contemporan, examinând toate sistemele − începând cu cel monopartidist şi finalizând cu
pluripartidismul [169, p.343-351].
În acelaşi timp, nu putem trece cu vederea opinia constituţionalistului I.Guceac, care în
calitate de componentă a sistemului politic consideră „ ideologia politică” în cele trei variante ale
sale: 1) obligativitatea unei anumite ideologii, celelalte fiind interzise prin lege; 2) ideologia
unică susţinută de stat, caracteristică prin lipsa sancţiunilor împotriva altor opinii; 3) diversitatea
liberă a ideologiei politice [169, p.353]. Susţinând originalitatea opiniei, considerăm, totuşi, că
81
această componentă se include în principiul pluralismului politic, caracteristic regimului politic
liberal şi democratic.
Următorul grup de instituţii politice îl vor forma, în stricto sensu, acelea care „participă
nemijlocit la exercitarea propriu-zisă a puterii politice” [186, p.35]. Aici vom include
Parlamentul; Şeful statului; Guvernul şi Curtea Constituţională, enumerare ce corespunde logicii
„ierarhiei”.
���� Parlamentul
Prima instituţie este Parlamentul, dat fiind că, potrivit art.61 alin.(1) din Constituţie, el este
ales de către cetăţeni în baza votului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În urma
acestui fapt, Parlamentul este înzestrat cu următoarele funcţii: 1) reprezentativă; 2) legislativă
(ambele prevăzute în art.60 alin.(1) din Constituţie); 3) formarea organelor de stat (alegerea
Preşedintelui Republicii Moldova (art.78 alin.(1) din Constituţie); învestirea Guvernului (art. 98
din Constituţie); numeşte doi judecători la Curtea Constituţională.
Următoarele două instituţii politice ţin de puterea executivă, dat fiind că în Republica
Moldova ea este bicefală, şi anume: Şeful statului şi Guvernul.
���� Şeful de stat
Potrivit art.77 din Constituţie, Preşedintele Republicii în calitate de Şef de stat reprezintă
statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a
ţării. Din aceste prevederi constituţionale rezultă cu certitudine două funcţii ale Preşedintelui
Republicii Moldova: a) funcţia reprezentativă şi b) funcţia de garant. Însă, dintr-o analiză
minuţioasă a textului constituţional rezultă şi o a treia funcţie: funcţia de mediere [92, p.14-14].
Potrivit art.85 alin.(1) din Constituţie, „… Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea
fracţiunilor parlamentare (s.n.), poate să dizolve Parlamentul”, iar potrivit art.98 alin.(1) din
Constituţie, „după consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova
desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”.
���� Guvernul
Pivotul principal al puterii executive este Guvernul, care, potrivit prevederilor art.96 alin.
(81) din Constituţie, este singurul care „… asigură realizarea politici interne şi externe a statului
şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Guvernul, în conformitate cu
prevederile art.136 alin.(2) din Constituţie, numeşte doi judecători la Curtea Constituţională a
Republicii Moldova.
���� Curtea Constituţională
82
Indiscutabil, întreg sistemul politic, alături de alte fenomene statale, îşi găseşte aşezământul
juridic în Constituţie, legea fundamentală a naţiunii. În esenţa ei, Constituţia este înzestrată cu
supremaţie juridică faţă de toate actele normative ale statului.
Această supremaţie este garantată de către Curtea Constituţională ca unică autoritate de
jurisdicţie constituţională în Republica Moldova şi independentă în activitatea ei de orice altă
autoritate publică. Supunându-se numai Constituţiei, Curtea Constituţională îşi realizează
funcţiile strict determinate de textul Constituţiei. Printre acestea, conform art.134 alin.(3), fiind
garantarea supremaţiei Constituţiei, a realizării principiului separaţiei puterii de stat în putere
legislativă, putere executivă şi putere judecătorească.
Întru realizarea respectivelor funcţii, Curtea Constituţională este învestită, conform art.135
din Constituţie, cu atribuţii concrete, printre care: a) exercită, la sesizare, controlul
constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii
Moldova, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte; b) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui
Republicii Moldova; c) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului,
demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi
imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de
zile; d) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
Aşadar, fiind o instituţie strict de jurisdicţie constituţională şi nu politică, Curtea
Constituţională, prin funcţiile şi atribuţiile sale, ţine sub supraveghere permanentă întreg sistemul
politic în conformitate cu prevederile constituţionale. Din aceste considerente am inclus Curtea
Constituţională în şirul elementelorconstitutive ale sistemului politic al Republicii Moldova.
���� Statul
Într-o accepţie din ştiinţa politică, statul este privit ca o „… comunitate juridică, adică
ansamblul (aceloraşi) indivizi supuşi aceleiaşi legislaţii, aceleiaşi autorităţi politice”. Iar în
noţiunea de stat se include „… Guvernul şi ansamblul structurilor prin care acesta îşi manifestă
autoritatea” [277, p.90]. Pe când într-o accepţie juridică, statul este privit ca o „instituţie de
instituţii”, constituită într-un ansamblu unic şi organic articulat prin legături specifice existente
între aceste elemente şi „întregul” „stat” [151, p.131].
Statul ca element al sistemului politic este reglator al raporturilor sociale, în primul rând,
exponent al puterii de creaţie juridică, iar raporturile politice formate în „procesul funcţionării
sistemului politic prezintă raporturi corelate cu funcţionarea puterii politice în societate, a căror
expresie accentuată o constituie puterea de stat. Ea se exercită prin intermediul mai multor
83
instituţii politice, reglementate, în mare măsură, prin dreptul constituţional, principalul dintre ele
fiind statul, a cărui putere se extinde legitim în întreaga societate” [97, p.763].
În concluzie subliniem dubla ipostază a „statului” în sistemul politic, şi anume: este
element al sistemului politic şi factor structurant al întregului sistem politic. Astfel, statul este în
vârful ierarhiei elementelor sistemului politic, structurându-i întreaga arhitectură.
Nu putem să nu fim de acord cu următoarea afirmaţie a autorilor lucrării „Cum
funcţionează democraţia. Tradiţii civice ale Italiei moderne”: „Ritmurile schimbărilor
instituţionale sunt lente. Adesea sunt necesare mai multe generaţii pentru ca efectele specifice
unei instituţii create la un moment dat asupra culturii şi comportamentului să devină inteligibile”
[250, p.74]. Vom menţiona că problema evoluţiei sistemului politic din Republica Moldova a
fost analizată de către profesorul Victor Juc în articolul „Viaţa politică în Republica Moldova”
[195, p.26-46].
Aşadar, conceptul „sistem politic” este operaţional din punct de vedere politico-juridic şi
justificat sub aspect ştiinţific; încărcătura pe care o comportă este mai extinsă comparativ cu
„regimul politic”. Elementele sistemului politic se disting prin diversitate şi grad diferit de
impact asupra societăţii în ansamblu şi cetăţeanului în parte. Unul dintre elementele de bază este
partidul politic, care îi imprimă dinamism şi funcţionalitate prin actualitatea în forul legislativ
suprem, dar şi în cadrul altor autorităţi de putere. Sistemul politic din Republica Moldova se
caracterizează prin lipsa unui contur bine determinat, fundamentat şi edificat, criza politică din
prima jumătate a anului 2013 fiind exemplu elocvent de instabilitate a funcţionalităţii.
2.6. Concluzii la Capitolul 2
Puterea de stat este elementul decisiv în procesul de organizare a comunităţii umane în
respectivul stat. Însă, spre deosebire de celelalte două elemente de fapt – naţiunea şi teritoriul –
puterea de stat, esenţa şi finalitatea ei depind în mod direct de activitatea oamenilor antrenaţi în
procesul complex de realizare a ei.
Tocmai de aici şi interesul deosebit atât al ştiinţei dreptului constituţional, cât şi al societăţii
umane de a găsi acele metode şi mijloace pentru ca puterea de stat să nu degenereze în arbitraj şi
dictatură. Criteriul decisiv în acest proces îi revine legitimităţii – în calitate de însuşire a puterii
în condiţiile statului de drept şi democratic.
Sintetizând materialul cercetat în acest capitol putem face următoarele concluzii:
84
1. Noţiunea „putere de stat” este o noţiune complexă, genul proxim al căreia este scopul puterii
şi metodele de realizare a lui, fapt ce impune studierea acestei probleme în cadrul dreptului
constituţional.
2. Ca fenomen complex, puterea de stat ce caracterizează printr-un ansamblu organic legat de
trăsături generale, dintre care trei sunt constante şi caracteristice doar puterii de stat în raport
cu alte tipuri de puteri, şi anume: a) caracterul de putere; b) constrângerea – modalitate de
realizare (în ultima instanţă) a puterii de stat; c) suveranitatea puterii de stat.
3. Legitimitatea puterii de stat este expusă în literatura juridică doar sumar în calitate de
caracteristică a puterii de stat, în fapt fiind o însuşire a ei. Apreciind rolul decisiv al
legitimităţii în calitatea de însuşire a puterii de stat, aceasta trebuie să facă obiect de studiu al
dreptului constituţional.
4. Deşi se extinde asupra întregii societăţi, puterea de stat îşi găseşte mediul ambiant doar în
sistemul politic al societăţii, deoarece îşi manifestă însuşirile numai în rezultatul interacţiunii
elementelor sale: cetăţean; partid politic; Parlament, Şef de stat, Guvern; autorităţile de
jurisdicţie şi, în fine, statul. Sistemul politic face obiect de studiu atât a ştiinţelor juridice:
(Teoria generală a statului şi dreptului şi Dreptul constituţional), cât şi al Politologiei, însă
autorii nu examinează subiectul în integralitatea sa.
5. Chiar dacă unii autori utilizează sintagma „sistem constituţional” referindu-se doar la
„instituţiile etatice”, mai adecvată este, considerăm, sintagma „sistem politic”, deoarece
ultima cuprinde toate elementele şi proprietăţile unui sistem clasic ce se încadrează în teoria
generală a sistemelor.
85
3. ORIGINILE ŞI ESENŢA CONCEPŢIILOR DOCTRINARE PRIVIND
LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT
Evoluţia politico-juridică a societăţii a transformat poporul dintr-un supus într-un deţinător
plenar al Suveranităţii, adică unică autoritate care legitimează activitatea organelor puterii de
stat, păstrându-şi suveranitatea unică, indivizibilă, inalienabilă şi continuă.
În prezentul capitol ne propunem să punctăm prin prisma concepţiilor doctrinare
constituţionale, semnificaţia şi consecinţele practice ale realizării suveranităţii naţionale.
În calitate de punct de reper ne serveşte art.2 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova,
potrivit căruia: „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită
în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie” [12].
Din prevederile articolului citat supra rezultă cu certitudine următoarele consecinţe
constituţionale. În primul rând, poporul Republicii Moldova este unicul deţinător al
„suveranităţii naţionale”. În al doilea rând, „suveranitatea naţională” este exercitată fie în mod
direct de către popor, fie prin organele sale (ale poporului) reprezentative. Şi, în al treilea rând,
ambele forme de exercitare a „suveranităţii naţionale” sunt stabilite de Constituţie.
Constituţia stabileşte următoarele două forme de exercitare directă de către popor a
„suveranităţii naţionale” – alegerile generale şi referendumul. Aşa, potrivit art.38 alin.(1) din
Constituţie, „voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin
alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, secret şi liber exprimat”.
Iar conform art.75 alin.(1) din Constituţie, „cele mai importante probleme ale societăţii şi ale
statului sunt supuse referendumului”.
Dat fiind că forma directă de exercitare a „suveranităţii naţionale” merită un studiu aparte,
în demersul nostru ştiinţific ne vom referi la a doua formă de exercitare a „suveranităţii
naţionale”, adică la cea exercitată „prin organele reprezentative”.
Potrivit prevederilor constituţionale, în Republica Moldova, organul reprezentativ prin care
poporul realizează „suveranitatea naţională” este Parlamentul. Astfel, art.60 alin.(1) din
Constituţie stipulează că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al Republicii
Moldova...”. În statele cu regimuri politice prezidenţiale sau semiprezidenţiale şi Şeful statului
este „organ reprezentativ” deoarece el este ales direct de către popor prin vot universal, secret şi
liber exprimat (de ex.: Franţa, România), sau indirect – prin intermediul colegiilor electorale (de
ex: Statele Unite ale Americii).
Evident că poporul exercită „suveranitatea naţională” practic prin organele sale
reprezentative în formele stabilite de Constituţie. Iată din care considerente apare necesitatea de
86
a face o claritate în raportul dintre popor ca deţinător al „suveranităţii naţionale” şi „organul
reprezentativ – Parlamentul (în cazul nostru), căruia poporul îi deleagă exerciţiul „suveranităţii
naţionale”, studiu pe care ni-l propunem să-l realizăm în continuare.
3.1. Evoluţia semantică a noţiunii de suveranitate
Etimologic, cuvântul „suveranitate” provine din latina vulgară. De la cuvântul super
(deasupra) a luat naştere substantivul superanaitas (în franceză, souveraineté), adică situaţia
unui om care, din punctul de vedere al ierarhiei, nu are pe nimeni deasupra sa, nu este
subordonat nimănui.
Aşa fiind înţeleasă noţiunea de suveranitate, Sfântul Toma d’Aquino (1225-1274), călugăr
dominican şi profesor de filosofie şi teologie, fondând dreptul pozitiv pe dreptul natural, iar
acesta pe legea eternă – lege de esenţă divină – l-a declarat pe Papa de la Roma reprezentant al
vieţii divine şi şef al „Republicii lui Hristos”, care era în drept „să sancţioneze monarhii şi să
elibereze monarhii, să elibereze subordonaţii acestora de obligaţia de a se supune monarhului”
[268, p.74]. Această argumentare a filosofului duce, în viziunea prof. G.Vrabie, la concluzia că
„suveranitatea aparţine acesteia”[280, p.74], adică papalităţii.
Mai târziu, în sec. XVI, Jean Bodin (1530-1596), în lucrarea sa „Les livrés de la
République” (1576), atribuie suveranitatea regelui, el fiind adept al monarhiei ereditare, ca formă
de organizare statală. În acest context, el menţiona: „În fiecare stat trebuie să existe o putere
suverană (regele, n.a.): unică şi indivizibil ă, fiind absolută, nelimitată şi exercitată fără
consimţământul celor supuşi” [276, p.58].
Caracterul absolut şi indivizibil al suveranităţii rezultă din imperativul unităţii statului,
lucru care nu se poate realiza, privându-l de calităţile: suveranitate, indivizibilitate, continuitate”
[276, p.59].
Astfel, Jean Bodin devine autorul teoriei laice a „suveranităţii”, f ăcându-l pe rege un
suveran independent faţă de exterior, ceea ce a dus la desprinderea statelor de puterea papală.
Dezvoltând conceptul de „suveranitate”, J.Bodin evidenţiază principalele ei caracteristici,
cum ar fi: „permanent; absolut; indivizibil şi unitar; necondiţionat şi continuu”. Totodată, sunt
arătate activităţile prin care se manifestă suveranitatea: a) adoptarea legilor; b) declararea şi
încheierea războaielor; c) numirea funcţionarilor; d) realizarea justiţiei [276, P.60].
O nouă abordare a concepţiei de „suveranitate” întâlnim la englezul John Locke (1632-
1704), care în calitate de fundament al luptei cu manifestările despotismului în realizarea puterii
de stat impune principiul suveranităţii poporului.
87
Argumentându-şi concepţia, J.Locke menţionează că, în baza drepturilor sale suverane,
„poporul încredinţează realizarea puterii în stat adunării legislative, pe care însuşi poporul o
alege. În urma acestei delegări, poporul nu-şi pierde calitatea de suveran. În caz de necesitate,
poporul este în drept: a) să anuleze contractul social; b) să înlăture sau să răstoarne şi/sau să
modifice componenţa reprezentanţilor săi din cadrul puterii statului specificând; şi c) dreptul
poporului la răscoală” [ 251, p.125.].
De aici rezultă că obligaţia poporului de a se supune este în legătură directă cu respectarea
de către guvern a dispoziţiilor contractului social.
Astfel, J.Locke, autorul „liberalismului politic”, a pus începutul transmiterii „suveranităţii”
de la monarh la popor şi a „legitimităţii” puterii, nu a divinităţii, ci a voinţei poporului.
Un rol aparte în dezvoltarea conceptului „suveranitatea poporului” aparţine iluministului
francez J.J. Rousseau (1712-1778) prin lucrarea sa „Contractul social sau principiile dreptului
public”. El vede în suveranitate „temei al libertăţii şi al egalităţii cetăţenilor, dat fiind că
deţinătorul „suveranităţii” este poporul, iar conducătorii statului nu sunt decât funcţionari supuşi
care pot oricând fi revocaţi” [252, p.99]. În acest context, iluministul recunoaşte după popor
dreptul la răscoală.
Un alt iluminist, Charles Montesquieu (1689-1755), împărtăşind conceptul potrivit căruia
suveranitatea aparţine poporului, include în circuitul ştiinţific şi politic categoria „Naţiune”,
ataşând-o la noţiunea „suveranitate”, dând astfel naştere unei noi concepţii, şi anume:
„suveranitatea naţională” [211, p.11].
Politicianul Thomas Jefferson (1743-182), chiar dacă nu utilizează termenul de
„suveranitate a poporului”, în schimb redă cu lux de amănunte conţinutul acestui concept în
următorul raţionament: „Guvernele sunt stabilite de oameni pentru a le garanta aceste drepturi
naturale şi inalienabile şi justa lor putere emană din consimţământul celor guvernaţi. Ori de câte
ori forma de guvernământ devine dăunătoare acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba
sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ pe care să-l fondeze pe principii (s.n.) şi să-l
organizeze în formele care îi par cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranţă şi fericire”[312,
p.500-501].
Cele menţionate permit să concluzionăm că doctrina politică şi juridică în evoluţie a „pus
în circuit” trei concepţii privitoare la suveranitate: a) „suveranitatea de stat”; b) „suveranitatea
poporului”; c) „suveranitatea naţională”.
Doctrina politică şi juridică contemporană la fel utilizează toate aceste trei categorii, fie că
sunt considerate identice, fie că se deosebesc între ele, sau neconsiderându-se una din ele.
Aşa spre exemplu, prof. B.Negru subliniază că „suveranitatea naţională constă în dreptul
88
poporului de a hotărî necondiţionat în privinţa intereselor sale şi de a le promova şi realiza în
mod nestingherit”[225, p.89].
La rândul său, prof. Gh.Avornic menţionează că suveranitatea poporului reprezintă „o stare
legală, constituţională” şi, deseori, mai este numită şi naţională” [104, p.82]. După cum vedem,
autorul consideră aceste categorii sinonime, pe când „suveranitatea de stat” este examinată de el
aparte [104, p.82].
Prof. V.M. Ivanov, de asemenea, examinează separat aceste trei categorii, dezvăluindu-le
conţinutul şi semnificaţia practică [347, p.118-136]. Prof. V.Popa, examinând aceste concepţii,
intervine cu unele precizări [243, p.49-50].
Aceleaşi concepţii sunt împărtăşite şi în alte studii [94].
Situaţia este similară şi în doctrina politică şi juridică din România. Spre exemplu, prof.
N.Popa examinează doar „suveranitatea de stat” prin manifestarea „internă” şi „externă” [241,
p.62].
În schimb, prof. I. Deleanu examinează toate trei concepţii privind suveranitatea, elucidând
atât „avantajele”, cât şi „dezavantajele” „suveranităţii poporului” şi ale „suveranităţii naţionale”,
aducând şi „criticile” suveranităţii de stat” [152, p.48-55].
La fel şi prof. T.Drăganu împărtăşeşte coexistenţa acestor trei concepţii aducând
argumentele de rigoare [157, p.208-212]. La rândul său, prof. G.Vrabie propune chiar unele
soluţii de „împăcare” între aceste concepţii” [280, p.74-90].
Examinând această temă, prof. I.Muraru subliniază că, „deoarece suveranitatea este o
trăsătură generală a puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsura
în care nu punem semnul egalităţii între puterea de stat şi suveranitate în virtutea faptului că în
societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor (naţiunii) suveranitatea poporului
sau suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat” [213, p.161].
Şi în doctrina rusă predomină concepţia potrivit căreia suveranitatea se atribuie numai
„statului şi poporului”, fiind considerată „calitatea poporului sau a statului” [352, p.172-173].
3.2. Aspecte teoretice şi practice ale conceptului „suveranitate”
În paragraful precedent am constatat că, în mod general, s-au conturat şi cristalizat trei
concepţii privind suveranitatea: 1) „suveranitatea poporului”; 2) „suveranitatea naţională” şi 3)
„suveranitatea de stat”. În cele ce urmează vom examina aceste concepţii în esenţa lor.
A. Teoria „suveranităţii poporului”
Această teorie este fondată pe ideea universalismului cetăţenilor şi a fost definitivată de J.J.
89
Rousseau, aşa cum am arătat, în celebra sa lucrare „Contractul social sau principiile dreptului
public” (în literatură este des întâlnită într-o formă prescurtată – „Contractul social”). Prin
încheierea contractului social, care stă la baza statului, se urmăreşte asigurarea libertăţii ce poate
fi asigurată numai de voinţa generală, astfel atribuind poporului suveranitatea.
Poporul este privit de autor din punct de vedere juridic ca „o entitate concretă, un ansamblu
de indivizi care locuiesc pe un teritoriu determinat, asociaţi în stat” [252, p.102-103]. Dat fiind
că toţi cei care alcătuiesc poporul sunt egali în drepturi, şi suveranitatea trebuie împărţită în
„cote-părţi” egale tuturor, astfel încât fiecare să devină deţinătorul unei „parcele” din
suveranitate, care trebuie exercitată de toţi în ansamblu, ea constituind suma voinţelor tuturor.
„Suveranitatea, care este exercitarea voinţei generale, nu poate fi înstrăinată, căci voinţa nu se
poate transmite, ea fiind, pentru aceleaşi motive, atât inalienabilă, cât şi indivizibil ă” [ibidem,
p.101].
Cu toate acestea, exerciţiul suveranităţii nu împiedică, în mod necesar, constituirea de
instituţii reprezentative, extinzându-i-se posibilitatea de a fi exprimată în cadrul procedurilor
democraţiei directe sau semidirecte. Dacă asemenea instituţii sunt „totuşi constituite pe calea
exercitării dreptului cetăţenilor de a alege ca deţinători ai „cotelor-părţi” de suveranitate, cei aleşi
sunt strict şi direct legaţi de alegătorii lor” [ibidem, p.104]. În aceste condiţii, suveranitatea „nu
se poate manifesta decât prin voinţa celor care o deţin, reprezentanţii acestora fiind „simpli
mandatari”, urmând să facă cunoscută voinţa imperativă a reprezentanţilor” [152, p.49].
Aşadar, teoria „suveranităţii poporului” implică mandatul „imperativ”, din care, după
părerea prof. I.Deleanu, rezultă următoarele consecinţe: a) Exprimarea suveranităţii, prin voinţa
poporului, reclamă acordul unanim sau controlul majoritar al celor ce-l alcătuiesc, ceea ce
echivalează cu „absolutismul democratic”; b) Întrucât poporul este titularul suveranităţii, iar
suveranitatea nu poate fi alienată, democraţia trebuie să se realizeze direct; c) Legea fiind
expresia „voinţei generale”, iar guvernanţii neavând decât statutul de commis, supremaţia
legislativului asupra executivului este indubitabilă; d) Întrucât fiecare individ posedă o „cotă”
din suveranitate, logic, sufragiul nu poate fi decât universal; e) Exprimarea voinţei fiecărui
individ, prin sufragiu, constituie un drept fundamental; f) Mandatul conferit celor aleşi nu poate
fi decât imperativ, asociat cu dreptul de revocare a aleşilor; g) Forma de guvernământ este
necesarmente republicană [152, p.50].
Totodată, în opinia savantului, mandatul imperativ atrage după sine şi unele inconveniente:
a) Mandatarul nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au mandatat (corpul electoral
dintr-o circumscripţie); Conduita lui în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea care
i-a fost prescrisă expres de către mandanţi;
90
b) Deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului în care îşi exercită
mandatul;
c) Aceştia, ca, în general, orice mandant, îi pot retrage oricând mandatul pe motiv că mandatarul
nu a respectat prescripţiile date sau pentru că le-a depăşit;
d) Titularul suveranităţii, poporul, poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze
orice decizie a adunării reprezentative dacă aceasta nu corespunde voinţei sale [151, p.37].
Aceste inconveniente, în viziunea prof. V.Popa, au cel puţin două neajunsuri în procesul de
exercitare a suveranităţii, şi anume: „imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele
generale, el fiind constrâns să acţioneze în limitele intereselor unei anumite circumscripţii
electorale; îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei
alegătorilor săi” [242, p.13].
Observăm că, în teoria „suveranităţii poporului”, suveranitatea are două trăsături
indispensabile: „inalienabilitatea” şi „indivizibilitatea”. Iar purtătorul suveranităţii – poporul −
este privit ca o entitate concretă ce ne duce la mandatul imperativ în exerciţiul suveranităţii,
adică suveranitatea este personalizată.
B. Teoria „suveranităţii naţionale”
Autorul teoriei „suveranităţii naţionale” este Ch.Montesquieu, care susţine ideea că
suveranitatea aparţine poporului. Dar poporul este conceput de către autor „ca o entitate
colectivă şi abstractă, numită „Naţiune”, ca o personalitate distinctă de indivizii care o compun
[211, p.13]. Şi în contextul acestei teorii suveranitatea este „inalienabilă” şi „imprescriptibilă”,
dar nu este legată organic de deţinătorul ei – poporul şi, respectiv, nu se împarte în „cote-părţi”
egale fiecărui cetăţean.
Aceste trăsături ale suveranităţii naţionale sunt explicit expuse de către prof. T.Drăganu,
fiind împărtăşite şi de alţi constituţionalişti [242, p.47-48].
„Suveranitatea este inalienabilă în sensul că, Naţiunea nu poate, printr-un contract social
sau pact de supunere, să-şi înstrăineze definitiv şi irevocabil suveranitatea (s.n.) în profitul unei
sau mai multor persoane. O asemenea înstrăinare este de neconceput, întrucât voinţa generală
este organic legată de persoana-naţiune, astfel încât aceasta nu şi-o poate aliena, după cum un
individ nu poate să înstrăineze altuia voinţa sa.
Suveranitatea este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că „un uzurpator oricât de îndelungat
timp ar exercita suveranitatea nu devine titularul ei prin uzucapiune” [151, p.208].
Problema care se pune şi în cazul teoriei „suveranităţii naţionale” este aceeaşi ca şi la teoria
„suveranităţii poporului”, şi anume: modalitatea exerciţiului suveranităţii: fie direct, fie prin
reprezentanţi. Ambele teorii acceptă ideea delegării exerciţiului suveranităţii. Şi dacă teoria
91
„suveranităţii poporului” impune mandatul imperativ, apoi teoria „suveranităţii naţionale”, dat
fiind că nu divizează suveranitatea în „cote-părţi”, impune „mandatul reprezentativ”.
Aşa fiind lucrurile, „suveranitatea naţională” se caracterizează prin următoarele practici
avantajoase:
„a) reprezentanţa naţională în întregul ei devine mandatara naţiunii, întrucât suveranitatea este
una indivizibilă şi inalienabilă;
a) deciziile reprezentanţei nu trebuie ratificate de naţiune;
b) deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii lor, nici nu au
obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;
c) deputatul nu are nevoie de instrucţiuni din partea corpului electoral, el procedând după intima
sa convingere;
d) demisia în alb a deputatului este nulă, chiar dacă a fost dată ca garanţie a bunei sale credinţe
în exercitarea mandatului” [151, p.50].
Totodată, nici teoria „suveranităţii naţionale” nu este lipsită de unele aspecte
dezavantajoase, cu implicaţii negative, afirmă prof. I.Deleanu, acestea fiind următoarele:
„a) excluderea oricărei subordonări juridice organizate a deputaţilor faţă de alegători;
b) posibilitatea deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
c) transformarea corpului electoral doar într-un instrument de desemnare a deputaţilor şi nu în
unul de voinţă;
d) transformarea adunării reprezentative în depozitară exclusivă a suveranităţii naţionale, având
omnipotenţa de a decide în numele naţiunii, interpret infailibil al voinţei generale;
e) înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii căreia îi aparţine deputatul
şi cu care se conformează în principiu” [ibidem].
Pe lângă această înţelegere a teoriei „suveranităţii naţionale”, unii autori utilizează
categoria şi sub aspect de dreptul poporului la autodeterminare. Aşa, spre exemplu, prof.
I.Muraru prin „suveranitate naţională” înţelege „dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea
independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat”
[207, p.118].
Aceeaşi idee o întâlnim şi la prof. V.M. Ivanov, potrivit căruia „suveranitatea naţională”
presupune „calitatea politico-juridică a fiecărei naţii, care, în virtutea unui şir de condiţii…,
benevol şi de sine stătător decide asupra autodeterminării sale…” [347, p.140].
Doctrinarii evidenţiază această trăsătură a „suveranităţii naţionale”, dar ea nu este una
singură şi suficientă de a caracteriza în complexitatea ei teoria „suveranităţii naţionale”. Aşa cum
am arătat deja, teoria „suveranităţii naţionale” este mai largă şi pune accentul pe „exerciţiul”
92
puterii suverane a poporului, a naţiunii.
Prezintă interes şi abordarea subiectului de către prof. V.Popa, care înţelege „suveranitatea
naţională” ca putere politică. Argumentarea concepţiei pleacă de la postulatul, conform căruia
„noţiunea de putere politică este folosită, deseori, prin sinonimie cu aceea de „putere de stat”
[242, p.54] şi dat fiind că „trăsăturile specifice puterii politice (de stat n.a.) sunt identice cu cele
ale suveranităţii naţionale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii – poporul
(naţiunea)… putem afirma că suveranitatea naţională trebuie înţeleasă ca putere politică” [242,
p.56].
În ce ne priveşte, considerăm că „suveranitatea naţională” este într-adevăr unică,
indivizibilă, imprescriptibilă şi alienabilă, iar puterea politică (de stat) derivă de la „suveranitatea
naţională”, primeşte legitimitatea de la ea. Totodată, poporul, naţiunea nu „transmite puterea”
[242, p.56], deoarece ea este inalienabilă, ci doar deleagă exerciţiul ei.
În concluzie, putem menţiona că prin suveranitate naţională înţelegem dreptul inalienabil,
indivizibil şi imprescriptibil al poporului de a decide asupra propriei sorţi, de a stabili linia
politică a statului, de a alcătui organele statale şi, implicit, de a controla activitatea acestora şi, în
ultimă instanţă, dreptul de insurecţie [90, p.11], și constituie „veritabilul soclu pe care se sprijină
teoria statului de drept” și, în consecință, izvorul legitimității puterii de stat ca factor determinant
al societății umane contemporane [73, p.16].
3.3. Abordări teoretice şi practice de soluţionare a contradicţiilor dintre teoriile
„suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”
Conform doctrinei franceze, elementul principial distinct al celor două teorii:
„suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”, este „titularul suveranităţii”. În primul
caz, „poporul − ca o categorie concretă, iar în al doilea caz − naţiunea ca o categorie abstractă
care manifestă un interes general transcendent interesului particular” [293, p.187].
Acest lucru se explică prin faptul că sufragiul a devenit universal, ceea ce duce la dispariţia
deosebirilor dintre aceste două teorii.
Însă nu toţi savanţii în domeniu susţin această concepţie. Spre exemplu, prof. B.Chantebout
consideră că aceasta este „o eroare totală”. În opinia autorului, diferenţa dintre cele două teorii
constă în faptul că „suveranitatea naţională implică sistemul reprezentativ – care conduce
aproape inevitabil spre confiscarea puterii de către clasa politică, în timp ce suveranitatea
populară îl exclude în mod absolut” [298, p.100]. Arătând în acest context că suveranitatea
naţională constă în „a transfera puterea reală – dreptul de a exprima voinţa naţiunii şi de a
93
legifera în numele ei – unei elite foarte restrânse ca număr („à une très petite élite”) aleasă,
desigur, dar care nu va fi răspunzătoare pentru deciziile sale în faţa nimănui, asupra căreia nicio
presiune nu va fi admisă şi care va şti să concilieze voinţa populară pe care o reprezintă cu
interesele proprii clasei căreia îi aparţine” [292 , p.99].
Care atunci este soluţia realizării plenare a suveranităţii naţionale? Soluţia o găsim la prof.
G.Vrabie, potrivit căreia „încercându-se evitarea consecinţelor nedorite ale celor două concepţii,
constituantul român a preluat... „elemente” şi de la una şi de la alta. Astfel, suveranitatea este
naţională, dar ea nu poate fi „confiscată” de guvernanţi (nu ar trebui), pentru că aceştia sunt „în
serviciul poporului”... (art.68 din Constituţia Republicii Moldova) ... Conducerea se realizează
prin reprezentanţi, dar „suveranitatea naţională” se exercită „şi prin referendum” (art.2 din
Constituţie)”. Rolul alegătorilor nu se reduce la dreptul de a vota, aceştia fiind chemaţi pentru
a-şi exprima voinţa liberă, pe calea unor forme ale democraţiei directe, în cazurile prevăzute de
Constituţie” [279, p.11].
Neacceptând, în fond, concepţia mandatului imperativ, G.Vrabie este înclinată să accepte
„un sistem” de revocare a deputaţilor, instituţie necesară în situaţia în care aceştia dezamăgesc
complet electoratul când, de exemplu, rămân inactivi în Parlament, nu iau poziţie faţă de nicio
problemă ani în şir, nu au nimic de propus, nimic de obiectat, absentează repetat de la lucrări etc.
[279, p.11].
Principiul suveranităţii poporului astfel înţeles presupune, în viziunea prof. G.Vrabie,
următoarele trei exigenţe:
a) „Crearea unor forme organizaţionale etatice apte să exprime şi să traducă cât mai
fidel voinţa poporului” [ibidem]. În cazul dat, noţiunea de popor trebuie înţeleasă „atât în sens
larg, cât şi în sens restrâns – de totalitatea cetăţenilor care participă la exprimarea voinţei
naţionale – atunci când se face referire la acei cetăţeni ce pot alege sau şi la cei ce îndeplinesc
calităţile pentru a lua parte, de exemplu, la referendum. (Nu ar fi exclus, astfel, ca tinerii de 16-
18 ani să fie consultaţi într-o anumită problemă cu ocazia unui referendum). Este folosită în sens
larg când se face referire la scopul exercitării puterii, conducerea de stat trebuind să promoveze
şi să protejeze interesele tuturor cetăţenilor, capabili sau nu din punct de vedere juridic, şi nu
numai a celor cu drept de vot” [ibidem].
b) „Caracterul cu adevărat reprezentativ al autorităţilor etatice şi, pe cale de
consecinţă, creşterea fără precedent a importanţei dreptului de a alege, conştientizarea puternică
a electoratului în vederea acestui drept. Sigur, vorbim de „un drept” la vot şi nu de „o funcţie
socială” [170, p.199], „o obligaţie” (cum este, de exemplu, în Belgia, Grecia etc.). Dar
electoratul trebuie dinamizat. Fiecare poartă răspunderea pentru soarta cetăţii; treburile statului
94
nu trebuie lăsate numai în grija unei elite politice...”.
c) „Dacă izvorul ultim al puterii este poporul, atunci trebuie recunoscut acestuia dreptul
de a interveni pe căile democraţiei directe sau semidirecte în problemele-cheie ale ţării” [170,
p.13-14].
Împărtăşim aceste iniţiative, cei drept, asupra cărora urmează de mai lucrat, găsind formula
juridică de exprimare şi modalităţile de realizare.
C. Teoria „suveranităţii de stat”
După cum am arătat deja, primul care a utilizat sintagma „suveranitatea de stat” a fost
J.Bodin, care, la fel ca şi N.Machiavelli, a personalizat statul, echivalându-l cu principele [202,
p.81].
Odată cu cristalizarea teoriilor „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”
capătă contururi tot mai pronunţate şi teoria „suveranitate de stat”, îndeosebi la începutul
sec.XX. Aşa, spre exemplu, în 1915, Constantiun Dissescu scria: „Suveranitatea este inerentă
oricărui stat, ea poate fi găsită în exerciţiu pretutindeni unde există o societate politică” [153,
p.315]. Pe parcurs, s-au conturat definiţii mai concrete privind „suveranitatea de stat”. De
exemplu, prof. I.Deleanu subliniază că, „suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în
temeiul căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune, în toate treburile
interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi
celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional” [152, p.54].
O definiţie mai amplă o găsim la prof. G.Vrabie, în opinia căreia suveranitatea este „acea
calitate-trăsătură a puterii de stat de a fi supremă (s.n.) în raport cu orice altă putere socială
existentă în limitele sale teritoriale şi independentă (s.n.) faţă de puterea oricărui alt stat şi
organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără
nicio imixtiune din afară, scopul activităţii sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale
pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor
state şi normele dreptului internaţional” [279, p.70].
Şi în doctrina autohtonă găsim, la fel, diverse definiţii date „suveranităţii de stat”. Prof.
V.M. Ivanov menţionează că „suveranitatea de stat reprezintă în sine supremaţia (s.n.) puterii de
stat în interiorul statului şi independenţa (s.n.) de alte state în relaţiile internaţionale”[347, p.122-
123].
În viziunea prof. Gh.Avornic, suveranitatea de stat „desemnează caracterul puterii de stat
de a fi supremă (s.n.) în interiorul statului, de a nu recunoaşte nicio altă putere deasupra sa şi de
a fi independentă (s.a.) în exterior în raport cu alte state” [103,p.82].
Puţin sub alt aspect, prof. D.Baltag defineşte „suveranitatea de stat” ca o caracteristică
95
esenţială a statului, a puterii publice, exprimând faptul că puterea publică îşi extinde autoritatea
asupra unui anumit teritoriu şi populaţiei şi nu admite o altă autoritate să exercite atribuţiile
specifice puterii asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţiei aflate pe el” [105, p.70].
În doctrina rusă predomină concepţia potrivit căreia „suveranitatea de stat” reprezintă „...
puterea supremă în raport cu alţii şi dreptul de a determina conţinutul, formele şi metodele de
realizare a puterii” [352, p.172-173] în exterior şi în interior.
Pentru început, vom preciza că „statul” este înţeles ca „organizare statală a puterii
poporului, chiar însăşi instituţionalizare a acestei puteri. Funcţia principală a statului (puterii de
stat) este de a exprima, promova şi realiza voinţa poporului sub formă de voinţă general-
obligatorie” [225, p.90].
Din succinta expunere a definiţiilor date „suveranităţii de stat”1 se identifică două
proprietăţi esenţiale ale conceptului respectiv, şi anume: a) supremaţia puterii de stat; b)
independenţa puterii de stat.
a. Supremaţia puterii de stat desemnează acea însuşire a acesteia de a fi superioară oricărei
alte puteri sociale existente într-o anumită ţară la un moment dat. Ea se concretizează în dreptul
statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toţi cetăţenii săi şi de a le asigura
aplicarea” [279, p.70].
În viziunea prof. V.M. Ivanov, „supremaţia constă în dreptul de a stabili în societate o
ordine unică, competenţele organelor de stat şi obşteşti, a înzestra cu drepturi şi obligaţii
persoanele publice şi cetăţenii” [347, p.123].
La rândul său, I.Deleanu utilizează trei sintagme diferite ca expresie: „supremaţia puterii”,
„suveranitatea internă” sau „suveranitatea de stat”, dar identice în conţinut, menţionând că ele
exprimă „dreptul puterii de stat de a decide, fără niciun fel de îngrădire din partea altor „puteri”
sociale, în toate problemele economico-sociale, politice şi juridice” [152, p.54].
Totodată, constituţionalistul subliniază că, pe plan intern, suveranitatea nu este absolută,
întrucât „autorităţile publice chemate să o exercite sunt limitate în prerogativele lor prin
Constituţie. Ea este limitată sau relativă, deoarece într-un regim politic autentic democratic,
puterea de stat nu poate face abstracţie – decât cu riscul anatemizării ei, de aspiraţiile şi deciziile
altor puteri sociale sau, pur şi simplu, de sistemul valorilor prefigurate prin diversele forme de
manifestare a indivizilor, în raporturile lor cu puterea” [152, p.54-55].
b. Independenţa puterii de stat, în viziunea prof. G.Vrabie, indică acea trăsătură a puterii
�Evident că şirul definiţiilor putea fi lărgit şi, pe bună dreptate, că nu este complet, şi nu din alte considerente decât din lipsă de spaţiu, pe de o parte, iar, pe de altă parte, scopul a fost de a identifica elementele definitorii ale sintagmei „suveranitate de stat”.
96
de stat „potrivit căreia statul îşi stabileşte singur, liber şi după propria sa apreciere, fără niciun
amestec al vreunui alt stat sau organizaţie mondială, politica sa internă sau externă” [ 274, p.72].
Şi de data aceasta prof. I.Deleanu utilizează tripla expresie „independenţa puterii” sau
„suveranitatea externă” sau „suveranitate între state”, toate exprimând plenitudinea şi
necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan extern” [152, p.55].
Prof. Gh.Avornic consideră această trăsătură, proprietate, ca pe „independenţa în ordinea
juridică internaţională, unde el (statul − s.n.) nu este limitat decât prin propriile sale
angajamente” [103, p.81-82].
Despre limitare vorbeşte şi prof. I.Deleanu, subliniind că şi pe plan extern „suveranitatea
nu este şi nu poate fi absolută, căci vremea statelor autarhice – în sens larg vorbind – a trecut
demult. Statul naţional este un element în „sistemul internaţional” şi ca atare el trebuie să accepte
toate servituţile ce revin, în mod necesar, „părţii” „într-un întreg” [152, p.55].
Pe bună dreptate, „suveranitatea nu este un cuvânt magic, o forţă ocultă şi miraculoasă, ea
exprimă dreptul statului de a-şi decide sieşi. Suveranitatea nu poate fi, însă, pretext de arbitrariu,
de voluntarism, de aroganţă sau de autoconsolare” [152, p.55].
În concluzie, considerăm că suveranitatea de stat, care îşi are legitimitatea în
suveranitatea naţională reprezintă acea proprietate a puterii de stat de a fi supremă în raport cu
alte puteri sociale existente în stat şi independentă de puterea oricărui alt stat sau organism
(organisme) internaţional în limitele principiilor şi normelor internaţionale unanim recunoscute
[90, p.18].
3.4. Corpul electoral – exponentul juridico-politic al suveranităţii naţionale
Pentru a-şi realiza suveranitatea naţională poporul se organizează din punct de vedere
juridic şi politic. Această organizare dă naştere la cinci structuri „corp electoral”, care tocmai şi
realizează suveranitatea în mod direct ori legitimează pentru alegeri organele reprezentative să
exercite suveranitatea naţională în condiţiile democraţiei reprezentative.
Organizarea politică şi juridic ă a poporului
În contextul temei noastre, într-o viziune poporul „reprezintă colectivitatea indivizilor care
au calitatea de cetăţeni şi, prin aceasta, aptitudinea de a participa la exprimarea voinţei naţionale”
[151, p.206]. Totodată, trebuie de menţionat că nu toţi cei care deţin calitatea de cetăţeni
participă la exprimarea voinţei generale. Pentru aceasta legea electorală a stabilit anumite criterii,
cerinţe. În această direcţie, pentru a exprima o „voinţă valabilă cetăţeanul trebuie să aibă: un
anume discernământ, aptitudine morală, vârstă”.
97
În acelaşi timp, în viziunea prof. I.Deleanu, „poporul, in corpore, obiectiv nu poate
participa într-un raport juridic concret, el fiind constrâns să se exprime doar printr-o secţiune a
lui şi în forme specifice (prin corpul electoral şi prin formele specifice ale democraţiei directe şi
ale democraţiei reprezentative). Cu alte cuvinte, pentru a se exprima, poporul trebuie să se
organizeze” [151, p.207].
Doctrina franceză abordează organizarea poporului din două perspective, şi anume: „una
juridică şi alta politică” [303, p.667]. Conform acestei teorii „organizarea juridică a poporului
are drept criterii cetăţenia din care, „în condiţiile legii, derivă dreptul de a alege reprezentaţii
poporului pentru a-i exprima voinţa şi dreptul de a fi ales ca asemenea reprezentant” [151,
p.207]. Pe când „organizarea politică a poporului se realizează prin partidele politice şi
organizaţiile social-politice, instituţii ale sistemului politic” [60,p.8]. Prin partid politic se
subînţelege, în general, „o formaţiune mai mult sau mai puţin durabilă care îşi propune să
cucerească, să conserve sau să influenţeze puterea, pe baza unui program ideologic – având la
fundamentul său o concepţie filosofică despre om şi societate – şi urmând o strategie proprie”
[151, p.207].
Dat fiind aceasta, textul Constituţiei oferă partidelor politice o reglementare aparte. Astfel,
în conformitate cu art.41 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, „cetăţenii se pot asocia
liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri”. În viziunea prof.
I.Deleanu, aceste prevederi constituţionale, au o întreită semnificaţie: „Ele consacră
constituţional pluripartidismul şi acţiunea partidelor în viaţa politică a societăţii; în linii generale,
stabilesc regimul juridic al partidelor; ele precizează, de asemenea, principalele funcţii ale
acestora” [151, 207].
Aşadar, în conformitate cu prima semnificaţie constituţională, pluripartidismul, regim
politic care cuprinde şi bipartidismul – contrar monopartidismului specific regimurilor totalitare
care personifică puterea, este sistemul care asigură coexistenţa şi diversitatea opiniilor politice.
Cu toate acestea, prof. I.Deleanu identifică câteva neajunsuri, „solubile însă: conducând, uneori,
la o prea accentuată diversitate, aceasta poate pune în pericol unitatea necesară realizării
interesului comun; multipartidismul determină – ca singură variantă de sufragiu – scrutinul de
listă; pluripartidismul favorizează sau chiar reclamă constituirea coaliţiilor; prin precaritatea
coabilităţilor se ajunge însă la instabilitatea guvernamentală” [151, p.208].
Regimul juridic al partidelor, ca a doua semnificaţie, în opinia aceluiaşi autor, poate fi
exprimat prin câteva elemente, ele fiind următoarele: „a) libertatea de constituire sau de formare,
ca expresie a libertăţii de asociere (a se vedea art.41 alin.(1) din Constituţie); b) libertatea
98
stabilirii programului, precum şi a strategiei ce trebuie urmată pentru îndeplinirea lui, prerogative
care derivă nu numai din esenţa dreptului de asociere, dar şi din libertatea de exprimare a
opiniilor politice (art.32 din Constituţie); c) partidele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea
potrivit statutelor proprii, dar şi cu respectarea legii – cerinţă absolută a statului de drept şi, în
cele din urmă, a democraţiei; d) constituirea partidelor şi formularea programelor acestora
trebuie să se afle sub semnul principiului transparenţei. Sunt interzise asociaţiile de orice fel – cu
caracter secret (art.41 alin.(5) din Constituţie); e) prin scopurile sau prin activitatea lor, partidele
politice nu trebuie să militeze împotriva valorilor esenţiale ale statului şi ale democraţiei (art.41
alin.(4) din Constituţie)” [ibidem].
Şi, în sfârşit, cea de-a treia semnificaţie. Din multitudinea funcţiilor ce le revin partidelor
politice, doar câteva sunt definitorii, şi anume: ,,a) constituind un corp intermediar între popor şi
putere (s.n), ele contribuie la cristalizarea voinţei generale şi la valorizarea acesteia ca impuls
faţă de putere; b) ele tind la realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin cucerirea puterii şi
transformarea programelor politice în programul de guvernământ; c) partidele contribuie la
informarea şi educarea politică a cetăţenilor şi la formularea exigenţelor şi aprecierilor acestora
faţă de putere” [151, p.208-208].
Din cele expuse rezultă că voinţa generală naţională se exprimă nu de întreg poporul ţării,
ci doar de acea parte a lui care întruneşte criteriile strict determinate de Constituţie şi legi, cum ar
fi: a) cetăţenia; b) vârsta minimă de 18 ani; c) discernământul; d) aptitudinea modală, într-un
cuvânt − dreptul de vot. Aceasta este tocmai organizarea „juridică” a poporului. „Organizarea”
politică a poporului se materializează prin partidele politice şi organizaţiile social-politice în
limitele stabilite de legislaţie.
Unitatea organizării juridice şi politice a poporului dă naştere la o categorie juridică nouă –
„corp electoral”, în calitate de exponent al suveranităţii naţionale.
Pentru început vom menţiona că literatura de specialitate operează cu trei categorii:
a) „corp electoral”, b) „electorat” şi c) „corp social”.
Sintagma „corp electoral” este cunoscută doctrinei dreptului constituţional românesc încă
din anii ’50 ai secolului XX. Savanţii români Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu subliniau că
„atunci când lucrează corpul electoral, lucrează acţiunea” [227, p.437]. În viziunea prof.
I.Deleanu, „corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care
alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate
juridică şi aptitudine morală, participă la exercitarea puterii” [151, p.209].
Potrivit lui Cristian Ionescu, din punctul de vedere al problematicii accesului poporului la
exercitarea puterii politice, „prin termenul de popor se subînţelege ansamblul indivizilor cărora
99
statul le recunoaşte calitatea de cetăţeni ai acestuia şi, în această calitate, aptitudinea de a
participa în anumite condiţii la diferite proceduri electorale prin care se exprimă voinţa
naţională” [186, p.314]. Astfel, autorul consideră că noţiunea de popor este circumscrisă noţiunii
de electorat sau corp electoral [319, p.631]. În doctrina franceză „corpul electoral mai poate fi
calificat ca „putere de sufragiu” [apud 284, p.596; 151, p.209].
La rândul său, prof. T.Drăganu subliniază că „noţiunea de electorat desemnează totalitatea
persoanelor fizice care, potrivit legislaţiei fiecărui stat, se bucură de dreptul de a vota, fie în
vederea desemnării sau revocării reprezentanţilor în organele alese ale statului, fie în cadrul
referendumului [158, p.20].
În acest context, savantul consideră că noţiunea de „corp electoral este mai puţin adecvată
decât „electoratul”. Aceasta pentru că „ea reflectă concepţia că ar putea exista o voinţă generală
a naţiunii, distinsă de cea a indivizilor care o compun” [158, p.239-240]. Mai mult ca atât, „odată
cu răspândirea practicii referendumurilor, atât noţiunea de electorat, cât şi cea de corp electoral
au devenit prea strâmte, ţinând seama de faptul că participarea cetăţenilor la consultările
populare poate avea un alt obiect decât alegerea unor organe ale statului (de exemplu, acceptarea
revizuirii constituţiei)” [168, p.21].
În viziunea prof. V.Popa, „corpul electoral este acea parte de membri care deţin calitatea
de cetăţeni ai statului … şi care prin alegeri desemnează organul reprezentativ, dar el nu este
reprezentat ca corp electoral”.
Prof. I.Guceac utilizează expresia „corp social”. Astfel doctrinarul subliniază că „organul
de manifestare a suveranităţii naţionale este voinţa generală a corpului social (s.n.), care
alcătuieşte condiţia juridică de existenţă a statului cu denumirea de popor” [171, p.12].
Considerăm că sintagma „corp social” este destul de largă şi poate include diverse grupări de
oameni, fără a identifica un criteriu ştiinţific pentru deosebirile dintre diferite „corpuri sociale”,
pe când sintagma „corp electoral” are în calitate de criteriu definitoriu următoarele: a) cetăţenia;
b) dreptul de vot; c) aptitudinea morală şi capacitate juridică.
În ce ne priveşte, considerăm aceste categorii identice, fapt pentru care vom opera cu
noţiunea „corp electoral”. Corpul electoral, fiind o putere politică autentică, exercitându-şi
puterea prin mijloacele democraţiei semidirecte, „este acela care constituie cele mai importante
instituţii ale democraţiei reprezentative, în primul rând Parlamentul” [151, p.209], dar şi care
decide soluţia problemelor supuse referendumului, vom adăuga.
Corpul electoral fiind constituit din toţi cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot sunt
organizat la alegerile parlamentare într-o singură circumscripţie electorală. Însă, pornind de la
dezideratul democraţiei, conform căruia în organul reprezentativ suprem al statului –
100
Parlamentul – trebuie să fie reprezentate „atât teritoriul, cât şi populaţia [180, p.465]”,
considerăm oportun a organiza „corpul electoral” al Republicii Moldova pe circumscripţii
electorale [66, p.9].
3.5. Formele de exercitare a „suveranităţii naţionale” în cadrul legitimit ăţii puterii de stat
A. Referendumul – formă directă de exercitare a suveranităţii naţionale de către popor
Sediul juridic al materiei. Revenim din nou la art.2 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia
„Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct, în
formele stabilite de Constituţie”. Iar art.75 alin.(1) din Constituţie stabileşte că „cele mai
importante probleme ale societăţii şi ale statului sunt supuse referendumului”.
Precizarea acestei prevederi o găsim în art.142 alin.(1) din Codul electoral, conform căruia
„referendumul republican se desfăşoară în scopul exercitării puterii poporului şi participării lui
nemijlocite la conducerea şi administrarea treburilor de stat” [8, art.667].
Etimologic, termenul „referendum” provine de la latinescul ad referendum – a fi supus
adunării, ceea ce „exprimă în condiţiile democraţiei directe procedura prin care conducerea unei
ţări se adresează poporului, fără intermediari, pentru a-l consulta în problemele majore” [358,
p.209]. Iar într-o formulă mai simplă, referendumul este „şi o formă de arbitraj popular” [151,
p.214].
În dreptul elveţian, referendumul se aplică dacă „delegaţii cantoanelor nu aveau
instrucţiuni cum să procedeze în unele cazuri, ei nu adoptau decizii la nivelul Adunării federale,
ci votau ad referendum, adică rezervau alegătorilor dreptul de a se pronunţa liber şi definitiv”
[243, p.142]. Dezvoltând această practică, Iancu Gheorghe subliniază că „referendumul
reprezintă garanţia că Parlamentul, în activitatea sa, nu se îndepărtează de la împuternicirile care
rezultă din Constituţie” [180, p.465]. Doctrinarul V.Popa concepe referendumul în „sens larg” şi
în „sens îngust”.
În sens larg, referendumul este conceput „ca un apel către electorat în o problemă de ordin
legislativ sau administrativ, dacă el emană de la un organ reprezentativ” [243, p.142]. În sens
îngust, referendumul este un element al democraţiei semidirecte (s.n.). Cuvântul „semi” denotă
că poporul nu poate interveni (exercita suveranitatea) direct în toate problemele, ci numai în
unele din ele şi prin metode specifice (iniţiativă legislativă, veto, referendum) [243, p.143].
În viziunea noastră, în această frază autorul se contrazice, dat fiind că, pe bună dreptate,
poporul exercită direct suveranitatea „în unele” probleme şi „prin metode specifice” (iniţiativă
legislativă, veto, referendum (s.n.)). Deci, referendumul este forma directă de exercitare a
101
suveranităţii naţionale şi nicidecum un „element al democraţiei semidirecte” [66, p.9].
În opinia lui T.Cârnaţ, referendumul este „o formă a democraţiei directe, prin care se
realizează suveranitatea poporului în cele mai importante probleme de interes naţional şi social,
având drept scop soluţionarea acestora, precum şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de
interes deosebit şi revocarea primarului satului (comunei), sectorului, oraşului (municipiului)”
[117, p.334].
Totodată, autorul formulează câteva criterii ce permit a delimita „alegerile” de
„referendum”, printre care menţionăm:
1. Obiectul de exprimare a voinţei alegătorilor: a) la alegeri obiectul îl constituie candidatul sau
lista de candidaţi în organul reprezentativ al statului; b) la referendum sunt supuse probleme
concrete formulate fie în proiecte legislative, fie în concepţii.
De regulă, referendumului republican se supun: textul Constituţiei; proiecte de legi;
alegerea formei de guvernământ etc., precum şi modificări ale Constituţiei ce ţin de caracterul
suveran, independent şi unitar al statului, neutralitatea permanentă a statului (art.75 alin.(2) din
Constituţie);
2. Referendumul se petrece în baza sistemului electoral majoritar, iar alegerile fie prin sistemul
electoral majoritar, fie prin sistemul reprezentării proporţionale;
3. Aspectul organizatoric atât la referendum, cât şi la alegeri este acelaşi, cu excepţia că la
referendum nu se constituie circumscripţii electorale [117, p.334].
Întru confirmarea acestei idei vom mai adăuga încă un criteriu, şi anume − acel al
„ finalităţii ”: a) Hotărârile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere
juridică supremă (art.75 alin.(2) din Constituţie) au efect juridic direct nemijlocit; b) Alegerile
legitimează mandatul deputaţilor, după care ei îşi încep activitatea întru realizarea funcţiilor
organului reprezentativ.
În calitate de asemănări între referendum şi alegeri putem menţiona:
1. Atât referendumul (art.142 alin.(2) din Codul Electoral, cât şi alegerile (art.38 alin.(1)
din Constituţie) se efectuează prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;
2. Totodată, atât rezultatele referendumului, cât şi ale alegerilor urmează a fi confirmate de
către Curtea Constituţională (art.135 alin.(1) lit.d) şi e) din Constituţie).
Sintetizând definiţiile date categoriei referendum, observăm că numai referendumul
republican este forma directă de exercitare a suveranităţii naţionale, dat fiind că rezultatele lui
vizează interesele întregii societăţi. Pe când referendumul local vizează doar interesul localităţii
şi al comunităţii respective.
Ce ne priveşte, considerăm că referendumul este forma de realizare directă a suveranităţii
102
naţionale de către popor în procesul soluţionării celor mai importante probleme ale societăţii şi
ale statului, atribuind deciziilor adoptate forţă juridică supremă [66, p.10].
B. Alegerile – instrument juridic de legitimitate a exercitării suveranităţii naţionale prin
organe reprezentative
Sistemele constituţionale contemporane unanim recunosc poporul ca fiind unicul titular şi
deţinător al suveranităţii, care exercită suveranitatea naţională „în mod direct şi prin organele
sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie (art.2 alin.(1) din Constituţia Republicii
Moldova)”.
Din aceste prevederi constituţionale rezultă că la baza democraţiei sunt aşezate „două
reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică eligibilitatea şi participarea directă.
Reprezentativitatea se asigură prin alegeri, iar participarea directă prin referendum” [151, p.210].
În acest context, prof. I.Guceac subliniază că „în cadrul democraţiei directe, cetăţenii
învestiţi cu dreptul de vot se pronunţă nemijlocit şi direct asupra tuturor actelor de suveranitate.
În sistemul democraţiei reprezentative, cetăţenii învestiţi cu acest drept aleg reprezentanţii care
exercită în numele poporului suveranitatea” [170, p.160].
Aşadar, vom examina prima regulă, şi anume: reprezentativitatea care implică votul şi
eligibilitatea. În conformitate cu art.61 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, „Parlamentul
este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. În aceleaşi condiţii sunt aleşi
primarii satelor, comunelor, oraşelor, municipiului, precum şi consiliile locale de gradul unu şi
doi, cu toate că Constituţia direct nu reglementează această situaţie, ci doar face referinţă
(art.112, 113,) la Codul electoral [8].
Din această sumară prezentare a prevederilor legale evidenţiem o categorie, şi anume −
„alegerile”. În cele ce urmează vom încerca să stabilim esenţa şi semnificaţia juridică şi politică
a acestui termen.
Aşa, într-o opinie, alegerile reprezintă „o acţiune prin care cetăţenii selectează şi
desemnează prin vot, în conformitate cu anumite proceduri, persoanele care urmează să facă
parte din organele de conducere ale unui stat, unitate teritorial-administrativă sau ale unei
organizaţii sau partid politic, sau un organ colegial” [358, p.21].
Doctrina franceză defineşte alegerile în două sensuri: în sens larg şi sens restrâns. În sens larg,
alegerile reprezintă „manifestări de voinţă, ajunse la un consens, pentru a alege reprezentanţii”. În
sens restrâns, alegerile reprezintă „un act juridic prin al cărui intermediu alegătorii, învestiţi cu
dreptul de vot în baza unor reglementări normative, selectează prin vot individual un candidat sau un
grup de candidaţi în organul în care îi va reprezenta o perioadă de timp” [317, p.397].
Totodată, doctrina franceză atribuie alegerilor parlamentare caracterul de competitivitate,
103
potrivit căruia „… cetăţenii aleg dintre mai mulţi candidaţi …, ceea ce constituie „piatra
unghiulară a democraţiei liberale”” [303, p.83].
În viziunea prof. V.Popa, alegerile „constituie un instrument juridic obişnuit graţie căruia
poporul îşi exercită suveranitatea” [243, p.156]. Abordând această problemă în lucrarea sa
„Drept parlamentar”, prof. V.Popa face distincţie din punct de vedere juridic între noţiunile
alegere şi „ votare”. Astfel, în opinia lui, prin alegere „trebuie de înţeles un complex întreg de
măsuri, reglementate prin lege, necesare pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii unui organ
reprezentativ”, iar prin votare – „mecanismul nemijlocit prin care alegătorii individual îşi
exprimă opinia, selectând, alegând pe cineva dintre mai mulţi” [242, p.68].
În viziunea aceluiaşi autor, alegerile „în sens restrâns, se reduc la selectarea uneia sau a
mai multor persoane care vor intra în componenţa organului reprezentativ” [242, p.68].
În sens larg, alegerile au un caracter multifuncţional:
a) permit electoratului prin intermediul votului universal, secret şi liber exprimat să-şi exercite
dreptul de a participa la guvernare, la administrarea intereselor publice, fie direct, fie prin
intermediul reprezentanţilor aleşi;
b) conferă legitimitate sistemului politic, sistemului guvernamental, partidului sau partidelor de
guvernământ;
c) selectează un lider, o autoritate de guvernare, de administrare, pentru colectivitatea
naţională;
d) fiind multiple manifestări de voinţă în ansamblu, constituie un act colectiv în urma căruia se
aprobă o echipă;
e) permit electoratului să participe nemijlocit la viaţa social-politică a societăţii, prin votarea
programelor electorale ale candidaţilor, ale formaţiunilor politice. Votând candidaţii,
electoratul tacit acceptă programul;
f) permit electoratului să-şi expună opinia referitor la activitatea formaţiunilor politice aflate
la putere şi la direcţiile de activitate în perspectivă;
g) confirmă sau infirmă activitatea celor aleşi, dându-le mandat de acţiune sau înlocuindu-i cu
alţii [242, p.68-69].
În dependenţă de calitatea selecţiei reprezentanţilor în organul reprezentativ, se creează şi o
răspundere morală a electoratului pentru această selecţie [242, p.69].
În viziunea noastră, indiferent de calitatea selecţiei finale, electoratul poartă din plin
răspundere morală, dar fiind că el a făcut această selecţie.
În viziunea prof. I.Guceac, alegerile „ca instrument de formare a organelor puterii publice,
se caracterizează prin următoarele trăsături:
104
1. Alegerile legitimează puterea „…nu există guvernanţi legitimi, împuterniciţi cu forţa de a
comanda, decât cei ieşiţi din alegeri libere şi democratice” [315, p.6].
„… Alegerile reprezintă principala formă de participare politică a cetăţenilor, iar în ochii
conştiinţei colective ele sunt criteriul principal al democraţiei politice”.
2. Alegerile constituie barometrul vieţii politice. Rezultatele alegerilor reflectă măsura de
influenţa a acestor forţe politice şi aspiraţiile alegătorilor.
3. Alegerile sunt un instrument de selectare a guvernanţilor [169, p.196; 169, p.14-20].
Aşadar, votul cetăţenilor este „instrumentul juridic pentru învestirea cu prerogative legale a
celor ce alcătuiesc unele dintre autorităţile publice” [151, p.211].
În viziunea noastră, votul cetăţenilor şi numai el legitimează atât constituirea autorităţilor
publice, cât şi legitimitatea actelor emise de către ele.
Votul. Dobândirea şi exercitarea dreptului de vot sunt condiţionate de îndeplinirea
„cumulativă a câtorva exigenţe, unele obiective, altele subiective: a) Titularul dreptului trebuie
să aibă calitatea de cetăţean, întrucât, legitim, numai cetăţenii pot participa la exercitarea
puterii... pe calea sufragiului. Este o cerinţă care derivă din suveranitatea puterii de stat; b)
Persoana trebuie să aibă „capacitate electorală” sau, cum i se mai spune, „capacitate politică”,
adică, prin vârsta sa biologică, care devine „vârsta electorală”, să aibă discernământul necesar
pentru a aprecia semnificaţia manifestării de voinţă prin sufragiu...; c) Persoana trebuie să aibă
aptitudine morală, adică să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la
pierderea drepturilor electorale. N-ar fi admisibil ca o persoană să participe la formarea voinţei
generale pe care ea însăşi nu o respectă. Dar, tocmai pentru că sancţionarea inaptitudinii morale
afectează universalitatea votului, aceasta nu trebuie să aibă implicaţii discriminatorii de ordin
social sau partizan” [151, p.21-212].
Eligibilitatea. Dreptul de a fi ales se realizează în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de a alege.
Totuşi, legea electorală stabileşte câteva condiţii în plus, şi anume: „a) Candidatul trebuie să aibă
numai cetăţenia statului în organele căruia este ales...; b) Candidatului să nu-i fi fost interzisă
asocierea în partidele politice...; c) Candidatul să aibă domiciliul în ţară...; d) Candidatul să fi
împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, o vârsta mai înaintată decât 18 ani...” [151, p.212-213].
Examinând problema eligibilităţii, prof. T.Drăganu menţionează că, dat fiind că toate
organele eligibile „sunt implicate într-un fel sau altul în exercitarea unor atribute ale puterii de
stat, este firesc să se prevadă că o persoană, pentru a fi eligibilă în aceste organe, trebuie să
îndeplinească, în primul rând, toate condiţiile cerute pentru electorat. În consecinţă, eligibilitatea
este subordonată condiţiilor minime cerute de lege în ce priveşte cetăţenia, aptitudinea
intelectuală şi cea morală” [156, p.32].
105
Prof. T.Drăganu utilizează şi noţiunea „ineligibilitate”, adică situaţiile ce nu-i permit
persoanei să fie aleasă în organul reprezentativ. Ceea ce caracterizează „ineligibilit ăţile” este
faptul că „ele afectează însăşi capacitatea unei persoane de a se bucura de dreptul de a fi aleasă
într-un organ al statului...; noţiunea de ineligibilitate este rezervată pentru a desemna acele
situaţii, în care o persoană este lipsită de capacitatea de folosinţă a dreptului de a fi aleasă, iar
toate celelalte ipoteze în care o persoană are această capacitate de folosinţă a dreptului de a fi
aleasă, dar nu o poate pune în valoare decât îndeplinind anumite acţiuni depinzând de voinţa sa
(cum este demisia din funcţia publică deţinută în momentul alegerii), să fie cuprinse în categoria
incompatibilităţilor” [156, p.36].
În literatura de specialitate, prin „incompatibilitate parlamentară” se înţelege „interdicţia
adresată parlamentarilor de a cumula mandatul legislativ cu o anumită funcţie publică sau
îndeletnicire, cu excepţia activităţii ştiinţifice şi didactice” [156, p.36].
Acceptând această definiţie, prof. T.Drăganu subliniază că „ceea ce deosebeşte
incompatibilitatea de ineligibilitate este, prin urmare, faptul că ineligibilitatea operează înainte
de alegerea în parlament a unei persoane, fiind un impediment pentru ca aceasta să fie supusă
votului, în timp ce incompatibilitatea nu este operată decât ulterior alegerii” [158, p.36-37.
Adică, o persoană incompatibilă va fi aleasă în cazul în care întruneşte majoritatea de voturi
necesară, dar va putea exercita mandatul numai cu condiţia să renunţe la funcţia publică ori la
altă îndeletnicire.
La rândul său, „ineligibilitatea” se divide în: a) ineligibilitate absolută şi b) ineligibilitate
relativă. Dacă ineligibilitatea absolută este „inerentă persoanei candidatului în alegeri şi nu
poate fi remediată printr-un act depinzând exclusiv de voinţa acestuia, apoi ineligibilitatea
relativă poate fi remediată printr-un asemenea act” [156, p.37].
În realitate însă, subliniază prof. T.Drăganu, „aşa-zisa ineligibilitate relativă nu este o
formă de ineligibilitate, ci de incompatibilitate. Aceasta pentru că, spre deosebire de
ineligibilitatea absolută, care lipseşte o persoană de capacitatea de folosinţă a dreptului de a fi
votat (s.n), (aşa cum rezultă din faptul că prezenţa tutorelui la alegere alături de minor nu-i
atribuie acestuia calitatea de alegător), ineligibilitatea relativă afectează numai capacitatea de
exerciţiu a dreptului de a fi ales (s.n.). În cazul ineligibilităţii relative, cetăţeanul respectiv îşi
păstrează dreptul de a fi ales, dar nu poate să-l exercite atâta vreme cât nu recurge la un anumit
act care depinde de voinţa lui, iar nu de o împrejurare inerentă persoanei sale (de exemplu,
alienaţia mintală). Prin urmare, între ipoteza persoanei care nu poate candida întrucât exercită o
anumită funcţie publică sau o îndeletnicire şi cea a persoanei care, fiind aleasă, nu-şi poate
exercita mandatul decât dacă renunţă la o asemenea funcţie sau îndeletnicire, nu există nicio
106
deosebire de natură juridicăşi, de aceea, ele trebuie încadrate în aceeaşi categorie juridică, a
incompatibilităţilor” [156, p.37].
3.6. Fracţiunile parlamentare – reflecţie legitimă a voinţei corpului electoral
A. Evoluţia şi consolidarea fracţiunilor parlamentare
Fracţiunile parlamentare au apărut în timpul evoluţiei parlamentarismului, odată cu apariţia
partidelor politice sau grupărilor politice la etapa timpurie. Partidele, luate ca simple asocieri de
interese care aspirau să împărtăşească beneficiile puterii, având uneori şi o coloratură ideologică,
au existat din toate timpurile, începând cu Albaştrii şi cu Verzii din Bizanţ, cu ghelfii şi
ghibelinii din Italia medievală, cu „capetele rotunde” şi „cavalerii”, sau aşa-numiţii „whigs” şi
„tories” din Anglia sec. XVI şi XVIII ori cu „bonetele” şi „pălăriile” din Suedia veacului al
XVIII-lea. Ele erau însă diferite atât calitativ, cât şi cantitativ de partidele din secolul al XIX-lea,
ca şi de partidele de masă moderne din sistemele parlamentare contemporane [187, p.36].
Precum menţiona juristul francez Joseph Barthelemy, „partidele sunt resortul esenţial şi
principal al regimului parlamentar şi fără partide nu există un regim parlamentar” [180, p.365].
Ele mereu au urmărit în lupta electorală scopul de a trimite cât mai mulţi reprezentanţi în
parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice în Parlament se manifestă prin formarea
de grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau fiind adepţii aceloraşi idei.
La faza incipientă, primele fracţiuni parlamentare ce au apărut în viaţa parlamentară
românească din principatele Moldova şi Muntenia au fost grupurile politice liberal şi
conservator, care reflectau în general interesele claselor dominante, burghezia şi moşierimea, dar
într-o anumită măsură şi pe cele ale maselor populare [190, p.13]. Aceste grupuri politice au
apărut după constituirea Adunărilor ad-hoc în conformitate cu art.24 al Tratatului de la Paris din
18/30 martie 1856 în Moldova şi Muntenia, alcătuite din reprezentanţi ai tuturor categoriilor
sociale. De menţionat că cele două Adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti, având o configuraţie
politică şi ideologică diferită – în Moldova majoritatea era deţinută de liberali, în timp ce în
Muntenia majoritatea o deţineau conservatorii – au ajuns la un consens în privinţa desemnării
puterii executive. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie şi 24 ianuarie 1859,
liberalii şi conservatorii au realizat primul consens naţional din viaţa parlamentară românească,
soldându-se cu Unirea Principatelor Române şi întemeierea României moderne.
Epoca de după Unire se caracterizează prin prezenţa unor grupări politice în cadrul celor
două mari curente ale vremii, liberal şi conservator. În Muntenia, în cadrul curentului liberal
radicalii sau „roşii”, principalii reprezentanţi ai burgheziei aflate în prim proces de formare,
107
constituiau gruparea politică cea mai avansată şi, în acelaşi timp, cea mai închegată din punct de
vedere organizatoric. Aflaţi sub conducerea lui I.C.Brătianu, C.A. Rosetti şi a fraţilor Goleşti, ei
militau pentru dezvoltarea instituţiilor parlamentare şi liberale. Obiectivul principal pe care-l
urmăreau pe plan instituţional politic era instaurarea unui sistem reprezentativ asemănător celui
belgian, considerat în acel timp unul dintre cele mai avansate, capabil să asigure maxim de
ordine şi libertate [190, p.100].
Datorită ponderii pe care o deţineau în corpurile legiuitoare, forţa politică dominantă a
societăţii româneşti de după Unire o constituiau însă conservatorii sau „albii”, reprezentanţi ai
intereselor marii moşierimi. Fără a constitui o grupare politică închegată pe plan organizatoric,
conservatorii, în rândul cărora se remarcau o serie de personalităţi ca muntenii B.Catargiu, C.N.
Brăiloiu, Ap.Arsache, Dim.Ghica şi moldovenii Gr.M. Sturdza, L.Catargiu, P.Mavrogheni, A.C.
Moruzi, se caracterizau totuşi prin idei şi opţiuni general acceptate în privinţa modului de
organizare a statului naţional: „Apărarea şi integritatea marii proprietăţi constituia preocuparea
lor esenţială” [ibidem].
Promovând concepţii diferite în privinţa organizării sociale şi instituţional-politice a
statutului naţional, grupările liberale şi conservatoare s-au aflat de la început într-o aprigă luptă
atât în forul legislativ, cât şi în afara lui. Opoziţia de interese dintre elementele conservatoare şi
liberale nu îmbrăca totuşi forme categorice, ceea ce a făcut posibilă încheierea unor înţelegeri
parlamentare temporare ale celor două grupuri.
B. Definirea categoriei „fracţiune parlamentară”
Terminologii. Examinând acelaşi subiect, şi anume: organizarea deputaţilor în parlament,
în corespundere cu listele pe care au candidat la alegeri, literatura de specialitate utilizează
diferite expresii. În linii generale, în funcţie de practica constituţională a statelor, se utilizează
trei expresii: a) club de deputaţi (Marea Britanie, Austria şi Polonia); 2) grupuri parlamentare
(Franţa, România, Italia, Spania); 3) fracţiuni parlamentare (Germania – fraction; Republica
Moldova (din 1996, anterior „cluburi parlamentare”; Federaţia Rusă (фракция); Ucraina
(фракцiя)).
Respectiv şi definiţiile diferă de la doctrină la doctrină, de la autor la autor.
Atât legislaţia, cât şi doctrina Republicii Moldova utilizează sintagma „fracţiune
parlamentară”. Etimologic, termenul „fracţiune” provine din latinescul fractio, ceea ce semnifică
parte distinctă dintr-un întreg.
Termenul „fracţiune” a intrat mai târziu în uzul politic şi juridic, iar astăzi este utilizat atât
în „sens larg”, cât şi în sens restrâns.
Stricto sensu, fracţiunea reprezintă un grup format din reprezentanţii unui partid politic în
108
parlament [153, p.396], iar lato sensu – gruparea deputaţilor în parlament formată din
reprezentanţii unor partide, mişcări politice care adoptă în general aceeaşi poziţie politică, la
aceasta existând posibilitatea să adere şi deputaţii independenţi, care nu se supun disciplinei de
partid [154, p.122].
Reglementări legale ale fracţiunilor parlamentare
Dreptul deputaţilor la asociere în baza afiliaţiei de partid, în baza listelor electorale pe care
au candidat împreună este stipulat direct în constituţiile unor state. Spre exemplu, art.61 alin.(3)
din Constituţia României stabileşte că „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare, potrivit regulamentelor fiecărei Comisii” [365]. Pe când Constituţia Republicii
Moldova nu stipulează acest drept facultativ al deputaţilor, însă în schimb operează cu sintagma
„fracţiune parlamentară”, ridicându-i astfel rangul la nivel constituţional. Astfel, spre exemplu,
potrivit art.64 alin.(3) din Constituţie, „vicepreşedinţii (Parlamentului − n.a.) se aleg la
propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare”[12]*, iar
conform art.83 alin.(1) din Constituţie, „în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al
blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după
consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul”. Şi, în fine, dar nu în ultimul
rând, art.98 alin.(2) din Constituţie stipulează „După consultarea fracţiunilor parlamentare,
Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”.
Indiferent care ar fi sintagma utilizată pentru a desemna asocierea deputaţilor în Parlament,
cert este, că „sistemul grupurilor parlamentare este compatibil numai cu principiul pluralismului
politic”, principiu stipulat şi în Constituţie. Aşa, potrivit art.1 alin.(3), „Republica Moldova este
un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic (s.n.) reprezintă valori supreme
şi sunt garantate” [152, p.261].
Această valoare este dezvoltată în art.5 din Constituţie, în conformitate cu care:
„(1) Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care
este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul.
(2) Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.
Totodată, trebuie de remarcat o concepţie expusă în doctrina română, potrivit căreia „teoria
mandatului reprezentativ pare greu conciliabilă cu principiul pluralismului politic, precum şi cu
ideea constituirii grupurilor parlamentare” [93, p.15-20].
În acest context şi Gh.Iancu menţionează că „mandatul reprezentativ se opune ideii de grup
* În continuare în text „Constituţie”.
109
parlamentar, pentru că, aderând la un grup parlamentar, parlamentarii sunt obligaţi să se supună
directivelor partidului politic, căruia îi aparţine grupul în cauză” [186, p.477].
În acelaşi timp, activitatea partidelor politice şi a altor formaţiuni angajate în campania
electorală nu se încheie odată cu finalizarea alegerilor parlamentare ci „…continuă, în cadrul
Parlamentului, prin formarea „grupurilor parlamentare” sau a „grupurilor politice”, alcătuite de
regulă din parlamentari care aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi program ori
sunt adepţii aceloraşi idei” [152, p.261].
Doctrina constituţională privind definirea fracţiunilor parlamentare
Dacă Guvernul – organul executiv central al puterii executive, asigură realizarea politicii
interne şi externe a satului prin proiectele de legi înaintate Parlamentului spre adoptare, atunci
„fracţiunile parlamentare”, „grupurile parlamentare” promovează prin activitatea lor în
Parlament anumite concepţii şi opinii, pe care le-au susţinut în cadrul campaniei electorale. Într-
un cuvânt, „grupurile parlamentare asigură supleţea activităţii Parlamentului, precum şi
concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia” [152, p.261-262].
În acest context, constituţionalistul V.Popa menţionează, pe bună dreptate, că „interesul
fracţiunilor este de ordin politic, deoarece partidul care a câştigat locuri în Parlament încearcă să
promoveze politica ce ţine de programul său, precum şi promisiunile date alegătorilor în cadrul
campaniei electorale” [242, p.124]. Iar potrivit constituţionalistului I.Guceac, „existenţa
grupurilor parlamentare este determinată de prezenţa partidelor politice în sistemul politic al
societăţii, inclusiv de dreptul acestora de a-şi desemna şi promova reprezentanţii săi în alegerile
parlamentare. Ori, altfel spus, fără partide nu există nici regim parlamentar” [ibidem]. Din
această definiţie rezultă, în viziunea autorului, două criterii ce stau la baza constituirii fracţiunilor
parlamentare: 1) afinitatea politică – adică doar dintre membrii Parlamentului care au înaintat
propria listă de candidaturi în campania electorală pentru alegerile în Parlament şi 2) consensul
dintre deputaţii de orientare politică diferită, ceea ce ar însemna că, după alegeri, deputaţii de pe
diferite liste electorale pot constitui o singură fracţiune parlamentară, dar care nu are la bază un
program politic bine definit şi „aprobat” de electorat. Această a doua opţiune se încadrează în
conceptul politologului francez M.Duverger, potrivit căruia „afinitatea politică n-a fost însă
totdeauna criteriul decisiv pentru constituirea grupurilor parlamentare” [303, p.].
Într-o a doua opinie, expusă de I.Guceac, formal utilizând sintagma „grup parlamentar” şi
nu „fracţiune parlamentară”, grupurile parlamentare, ca formaţiuni interne ale Parlamentului,
„constituie organisme interne ale Parlamentului (ori ale camerelor în cazul parlamentelor
bicamerale), formate din parlamentari – reprezentanţi ai unor partide, mişcări politice şi care
adoptă, practic, aceeaşi poziţie politică” [170, p.335].
110
Aşadar, autorul împărtăşeşte, practic, aceeaşi opinie ca şi V.Popa şi M.Duverger, adică nu
afinitatea politică, apartenenţa la un partid anume constituie criteriul de formare a grupului, ci
„practic aceeaşi poziţie politică”. Dar ce urmează în cazul în care se schimbă, după cum arată
practica parlamentară, „poziţia politică”? Cel puţin urmează destrămarea „grupului parlamentar”
şi, ceea ce duce de la sine, la refigurarea organelor de lucru ale Parlamentului, inclusiv a
raportului „majoritate” parlamentară.
Într-o a treia opinie, „fracţiunile parlamentare constituie organisme interne ale
Parlamentului formate din parlamentari”[117, p.401]. Exponentul acesteia, T.Cârnaţ, nu indică în
definiţie nici un criteriu, cu excepţia celui de calitatea de parlamentar, deputat. Iar într-o a patra
opinie, expusă în doctrina constituţională autohtonă de V.Ermurachi, „Fracţiunile parlamentare
sunt asociaţii de deputaţi constituite pentru formarea organelor de lucru şi organizarea activităţii
Parlamentului” [346, p.224].
Acest autor califică „fracţiunile parlamentare” ca simple asociaţii constituite cu două
scopuri foarte clare: 1) formarea organelor de lucru ale Parlamentului şi 2) organizarea activităţii
Parlamentului. Aceste scopuri sunt clar determinate în art.4 alin.(1) din Regulamentul
Parlamentului Republicii Moldova, în conformitate cu care fracţiunile parlamentare se constituie
în vederea „formării organelor de lucru şi organizării activităţii Parlamentului”[54, art.237] *.
Acum vom face o analiză a doctrinei româneşti privitor la definirea „grupurilor
parlamentare”, printre altele − unica sintagmă utilizată în literatura de specialitate şi în textul
constituţional.
Aşa, într-o viziune, grupurile parlamentare „… reprezintă o structură organizatorică a
Camerei pe bază de afinitate” [130, p.118].
„Grupurile parlamentare … deşi nu au putere decizională, în cadrul lor se definesc poziţiile
ce vor fi confirmate sau infirmate în şedinţa respectivă, fie a Comisiei sau în şedinţa comună a
Camerelor… atât sub aspect politic, cât şi tehnic” [ibidem, p.118].
De aceea, ele reprezintă structuri organizatorice restrânse, cu caracter parţial, întrucât nu
cuprind decât o parte din membrii Comisiei, şi închise, întrucât reuniunile lor nu sunt de regulă
publice, în scopul pregătirii deciziilor ce urmează a fi adoptate de plenul Parlamentului [130,
p.118].
În opinia doctrinarului Joseph-Barthélerny, regimul parlamentar reprezintă în sine
„organizarea constituţională a luptei partidelor pentru cucerirea puterilor…[286, p.148].
Partidele sunt resortul esenţial şi principal al acestui regim; fără partide nu există regim
* În continuare - Regulamentul Parlamentului.
111
parlamentar” [284, p.64]. Or, întreaga activitate parlamentară „… exprimă confirmarea sau
colaborarea între partidele politice reprezentative în Camera respectivă” [186, p.630], într-un
cuvânt − în Parlament.
Grupurile parlamentare reprezintă o structură organizatorică a Parlamentului „pe bază de
afinitate politică. Ele constituie formaţiuni interne ale Camerei, rezultate din reuniunea
senatorilor şi a deputaţilor având aceeaşi concepţie politică sau concepţii înrudite, ce nu
constituie, însă, o asocierea în sensul juridic al termenului” [130, p.118], întrucât „reprezintă
fragmente ale unei autorităţi publice” [284, p.74].
„Sub aspectul rolului lor politic, grupurile parlamentare reprezintă transpunerea
aproximativă a partidelor politice în cadrul fiecărei Camere. Astfel, grupurile parlamentare
asigură legătura dintre acţiunea instituţională a Parlamentului şi cea partizană” [130, p.118].
Sub aspect juridic, nu este niciun raport între grup şi partid, chiar dacă prin intermediul său
partidul este reprezentat în Parlament, deoarece amândouă ţin de ordini juridice diferite. Chiar
„dacă statutul unui partid ar prevedea subordonarea grupului faţă de organele de conducere ale
acelui partid, aceasta nu are nicio semnificaţie juridică, constituind un mandat imperativ care,
potrivit art.66 alin.(2) din Constituţie, este nul” [130, p.119].
Nu mai puţin, însă, grupul asigură liantul necesar pentru ca activitatea parlamentarilor să
fie atât individualizată, fiecare fiind în exerciţiul propriului său mandat, cât şi colectivizată în
cadrul grupului.
Această din urmă trăsătură (activitatea parlamentară colectivizată (s.n)) se referă, pe de o
parte, la discuţiile pentru degajarea unui punct de vedere comun al membrilor grupului, a
coerenţei necesare unei acţiuni politice eficiente a membrilor săi şi a controlului politic al
activităţii lor, îndeosebi a disciplinei de vot, şi, pe de altă parte, la rolul regulamentar al
grupurilor parlamentare, când acestea acţionează fiecare ca o „entitate” [130, p.119].
Pentru realizarea legăturii dintre grup şi partid, un rol important îl are „uniunea personală”,
rezultând din prezenţa în grup a conducătorilor politici ai partidului şi din prezenţa în instanţele
de conducere, ale partidului a membrilor grupului [130, p.119].
Într-o altă opinie, grupurile parlamentare sunt „… structuri ce reprezintă spectrul politic al
parlamentarilor şi care au un rol fundamental în constituirea organelor de lucru, propunerile
nominale pentru funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi chestor fiind în competenţa
lor” [279, p.99]. De data aceasta suntem în prezenţa unei definiţii descriptive care cuprinde
criteriul politic de constituire precum şi unele dintre competenţele grupurilor parlamentare, în
mod special de formare a organelor directorii ale Camerelor.
Potrivit constituţionalistului Gheorghe Iancu, „grupurile politice parlamentare sunt
112
organizaţii ale deputaţilor sau senatorilor reunite, datorită” afinităţii lor politice, care doresc să
păstreze între ei contacte cu scopul de a se mobiliza pentru o direcţie comună în domeniul
legislativ şi politic” [180, p.477].
Autorul „îmbogăţeşte” sintagma „grupuri parlamentare” cu termenul „politic”, subliniind
astfel caracterul politicii ce rezultă din afinitatea deputaţilor sau senatorilor la un partid, afinitate
păstrată pentru un scop mobilizator în activitatea parlamentară. Aceasta deoarece rostul şi cauza
acestor grupuri rezidă în partidele politice, care în lupta lor electorală urmăresc trimiterea a câtor
mai mulţi reprezentanţi în Parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice în Parlament
se manifestă prin formarea de grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau
proferând aceleaşi idei [180, p.477].
Vedem până la urmă că autorul înclină la opinia expusă anterior, conform căreia
constituirea grupurilor parlamentare poate să se facă nu doar pe criteriul afinităţii politice, dar
este suficient şi împărtăşirea aceloraşi idei.
Examinând subiectul ce ţine de „grupurile parlamentare”, doctrinarii Constanţa Călinoiu şi
Victor Duculescu le includ în organizarea internă a Camerelor, „plasându-le” pe locul 5 în
ierarhia organelor Camerelor [120, p.123].
În opinia acestor autori, „afirmarea grupurilor politice parlamentare în cadrul structurilor
moderne reprezintă un rezultat al recunoaşterii pe un plan mai larg a rolului şi importanţei
partidelor politice” [120, p.123]. De aici derivă că „grupurile parlamentare” au un caracter
politic, sunt organizate politic şi rezidă din partidele politice. Totodată, vom menţiona că o
definiţie proprie doctrinarii nu o dau.
În acest context, savanţii francezi Pierre Avril şi Jean Gicquel observă că „… deşi folosirea
noţiunii de partid apare încă din 1816 în Franţa, de abia în 1910 ea şi-a găsit recunoaşterea într-
un regulament parlamentar, şi anume − în Regulamentul Camerei Deputaţilor” [284, p.89].
În continuarea studiului, C.Călinoiu şi V.Duculescu scot în vileag două probleme. Prima
ţine de definirea „grupurilor parlamentare”, iar a doua de natura juridică a grupurilor
parlamentare.
Primo. Cât priveşte prima problemă, Louis Maduriera, în raportul prezentat în cadrul
Asociaţiei secretarilor generali ai Parlamentelor, întemeindu-se pe răspunsurile la un chestionar
transmis tuturor Parlamentelor membre ale Uniunii Internaţionale, relevă faptul că „nu există o
definiţie unanim acceptată a grupurilor parlamentare, această problemă constituind obiectul unor
reflecţii şi a unor controverse” [371].
Astfel, grupurile parlamentare sunt considerate în unele ţări: organisme politice (Spania,
Portugalia), în altele – organisme parlamentare (Franţa, Italia, Germania, Belgia, România,
113
Republica Moldova), şi într-o a treia grupă li se atribuie caracter mixt, recunoscându-li-se
calitatea lor de a fi în acelaşi timp organisme politice şi organisme parlamentare (Canada,
Grecia, Elveţia, Norvegia, Islanda, Slovenia) [120, p.123].
Un aport la clarificarea acestor controverse îl aduce T.Drăganu, potrivit căruia grupurile
parlamentare sunt „organele partidelor în adunări”, deosebindu-se de organele interne ale
Camerelor prin cel puţin următoarele: ele nu sunt alese de ansamblul deputaţilor sau senatorilor,
ci sunt constituite pe criteriul apartenenţei la o anumită orientare politică; dacă formarea
organelor interne ale Camerelor este consecinţa unei obligaţii constituţionale sau regulamentare,
parlamentarii sunt, în principiu, liberi să se constituie sau nu în grupuri parlamentare” [158,
p.216].
Subscriem şi noi întru totul la acest argument, adică că grupurile parlamentare sunt
„organisme politice”, dar vom adăuga că ele acţionează în cadrul Parlamentului având la bază
reglementări constituţionale şi regulamentare (regulamentele parlamentare).
Secundo. Nici natura juridică a grupurilor parlamentare nu este suficient de clară, deoarece
determinările diferă de la ţară la ţară. Astfel, în unele ţări grupurile parlamentare sunt considerate
asociaţii de drept public (Spania, Elveţia, Polonia, Canada, Senegal şi Grecia) iar în altele –
asociaţii de drept privat (Franţa, Olanda, Noua Zeelandă etc.), pe când Brazilia şi Marea Britanie
în genere nu recunosc personalitatea juridică a grupurilor parlamentare [120, p.123-124]. Marea
Britanie şi Brazilia consideră grupurile parlamentare ca simple „cluburi”, cu toate consecinţele
respective.
În ce ne priveşte, împărtăşim opinia potrivit căreia „grupurile parlamentare” sunt asociaţii
de drept public adoptate, care servesc ca temei pentru decizii parlamentare, fie ele cu caracter
juridic (cum ar fi numirile, adică înaintarea candidaturilor, consultările purtate de către
Preşedintele Republicii, Preşedintele Parlamentului etc.), fie cu caracter politic, cum sunt
declaraţiile etc.
Sintetizând opiniile doctrinare expuse, putem deduce câteva concluzii, printre care:
1) Utilizarea în paralel a sintagmelor „fracţiune parlamentară” şi „grup parlamentar”.
2) Constituirea lor din rândurile parlamentarilor, adică a deputaţilor aleşi de către corpul
electoral şi validaţi de către Curtea Constituţională.
3) Criteriile ce stau la baza constituirii lor sunt fie afiliaţia de partid, adică de membru de
partid pe lista căruia au candidat la alegeri, fie ca un candidat pe liste diferite dar se
constituie în baza faptului că adoptă aceeaşi poziţie politică sau au găsit consens de a se afla
într-o fracţiune.
4) Existenţa lor este dictată de existenţa partidelor politice şi a principiului pluralismului
114
politic.
5) Constituirea lor urmăreşte două scopuri: 1. Formarea organelor de lucru ale Parlamentului;
2. Organizarea activităţii Parlamentului.
6) Fracţiunile parlamentare (grupurile parlamentare) sunt „organisme politice” ale partidelor
în Parlament dar acţionează în cadrul şi în limitele stabilite de Constituţie şi Regulamentul
Parlamentului (a Camerelor în Parlamentul bicameral).
7) Fracţiunile parlamentare (grupurile parlamentare) sunt asociaţii de drept public prin
finalitatea propunerilor şi poziţiilor luate pe marginea unor competenţe strict determinate şi
supuse în consecinţă votului în Plenul Parlamentului.
În concluzie, considerăm că fracţiunile parlamentare sunt organisme politice, constituite
în principiu pe bază de afinitate politică, asociaţii de drept public ce activează în Parlament în
conformitate cu prevederile constituţionale şi regulamentare, iar finalitatea deciziilor lor se
încheie prin aprobarea în final de Plenul Parlamentului.
Evident că realizarea suveranităţii naţionale prin reprezentare implică nemijlocit şi
partidele politice, ai căror reprezentanţi deţin mandatul parlamentar, dându-i astfel Parlamentului
o configuraţie politică concretă, dar nu ca scop de „divizare”, ci de identificare a
responsabilităţilor ce le revin în baza votului acordat de corpul electoral. Acest studiu este
operaţional din punct de vedere politico-juridic şi justificat sub aspect ştiinţific.
Competenţa fracţiunilor parlamentare
Doctrina românească, fără a face o clasificare, identifică un şir de atribuţii ale grupurilor
parlamentare, printre care: „alegerea Biroului permanent; stabilirea componenţei comisiilor
permanente – modificarea acestora; dreptul grupurilor parlamentare de a prezenta amendamente;
rolul grupurilor parlamentare în cadrul procedurii de urgenţă” [120, p.127].
În Germania, Danemarca şi Senegal, pe lângă competenţele enumerate, grupurile
parlamentare mai au şi dreptul de a „propune modificări constituţionale” [120, p.127]. Pe când
dreptul de a iniţia „propuneri legislative” este recunoscut grupurilor parlamentare în ţări precum
Germania, Spania, Irlanda, Portugalia, Mali, Senegal, Elveţia [120, p.124].
Potrivit art.183 din Constituţia Portugaliei [345], grupurile parlamentare au dreptul de a
prezenta moţiuni, solicitând demiterea Guvernului. Un drept similar îl au şi grupurile
parlamentare din Parlamentul Sloveniei, cu condiţia însă ca moţiunea să fie susţinută prin
semnăturile a cel puţin 10 deputaţi, membri ai grupului [372].
Analizând atribuţiile fracţiunilor parlamentare din Parlamentul Republicii Moldova,
propunem următoarea clasificare a acestora:
115
(Art.126). La propunerea fracţiunilor parlamentare, Parlamentul iniţiază audieri în diverse
domenii de interes public major (art.6 alin.(1) lit.f) – iniţierea audierilor parlamentare).
(Art.121). Fracţiunile parlamentare pot iniţia proiecte de acte exclusiv politice ale
Parlamentului, adică acte care produc efecte politice şi nu au forţa actelor normative. La această
categorie se atribuie declaraţiile, apelurile, mesajele etc. Adică este dezvoltată atribuţia stabilită
în art.6 alin.(1) lit.d).
(art.99). La cererea unei fracţiuni parlamentare Parlamentul hotărăşte, cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi, ca şedinţa Parlamentului să fie închisă.
A. Contribu ţia fracţiunilor parlamentare la organizarea activităţii Parlamentului
În acest context, fracţiunile parlamentare fac propuneri pentru:
− întocmirea ordinii de zi a şedinţelor Parlamentului şi ale Biroului permanent;
− lit.d) proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind programul de activitate a
Guvernului;
− a) delegaţiile parlamentare permanente;
− e) formarea grupurilor de lucru şi de experţi pe diverse domenii de activitate.
(Art.46 alin.(19)). Orice fracţiune parlamentară poate propune fie modificarea, fie
completarea ordinii de zi. Aceste propuneri se fac prin cereri verbale din partea a câte unui
reprezentant din cadrul fiecărei fracţiuni, după care propunerile se supun votului.
În mod excepţional, la cererea unei fracţiuni parlamentare, în orice şedinţă cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi, ordinea de zi se poate modifica ori completa.
B. Competenţa în domeniul legislativ
(Art.59 alin.(1)). Fracţiunile parlamentare au dreptul să prezinte în scris propuneri
conceptuale şi amendamente motivate la proiectul de act legislativ, care se transmit comisiei
permanente responsabile de prezentarea avizului pe marginea proiectului.
(Art.67 alin.(1)). La discutarea fiecărui articol opinia fracţiunii parlamentare poate fi
expusă de deputaţii fracţiunii din care fac parte.
(Art.70 alin.(1)). În cadrul celei de-a treia lecturi, în dezbateri poate lua cuvântul, numai o
singură dată, numai câte un reprezentant al fiecărei fracţiuni parlamentare, dacă deputaţii din
fracţiunea respectivă au prezentat amendamente în cadrul dezbaterii proiectului de lege în a doua
lectură, iar comisia permanentă sesizată în fond nu le-a acceptat.
(Art.83 alin.(1) lit.a)). La dezbaterea proiectelor de legi constituţionale în a doua lectură
Parlamentul audiază opiniile fracţiunilor parlamentare, prezentate de cel mult doi vorbitori din
partea fiecărei fracţiuni parlamentare.
116
(Art.102 alin.(19) lit.b)). Marţi – şedinţe ale fracţiunilor parlamentare ca formă de lucru a
Parlamentului.
Alin.(5). La propunerea unei fracţiuni parlamentare, preşedintele şedinţei va anunţa o
pauză.
(Art.4 alin.(10)). Preşedintele şedinţei stabileşte succesiunea luărilor de cuvânt în funcţie de
componenţa numerică a fracţiunilor parlamentare.
(Art.106 alin.(3)). Fracţiunilor parlamentare li se acordă până la 7 minute pentru fiecare
declaraţie. Dacă declaraţia vizează imaginea unei fracţiuni parlamentare, aceasta are dreptul la
replică (nu mai mult de 3 minute) în cadrul aceleiaşi şedinţe.
(Art.108 alin.(1)). La cererea unei fracţiuni parlamentare, dezbaterile asupra problemei
luate de Parlament în discuţie pot fi încheiate.
C. Procedura realizării competenţelor
Analizând competenţele fracţiunilor parlamentare prevăzute atât în art.6 din Regulamentul
Parlamentului, cât şi în întregul text al Regulamentului, precum şi în alte acte legislative,
propunem împărţirea competenţelor fracţiunilor în:
1) competenţele fracţiunilor parlamentare la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova şi a
Prim-ministrului;
2) competenţele fracţiunilor parlamentare la constituirea şi funcţionarea organelor de conducere
a Parlamentului Republicii Moldova;
3) competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul parlamentar asupra puterii executive;
4) competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul constituţionalităţii legilor.
1. Competenţele fracţiunilor parlamentare la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova şi
a Prim-ministrului
Fracţiunile parlamentare joacă un rol important în alegerea a două funcţii–cheie în stat – a
Preşedintelui RM şi a Prim-ministrului. Acesta este rolul fracţiunilor parlamentare în virtutea
faptului că persoanele care vor fi alese în aceste funcţii au nevoie de o susţinere politică în
Parlament.
Până la modificarea procedurii de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova prin Legea
cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei RM, nr.1115-XIV din 05.07.2000,
fracţiunile parlamentare nu participau în niciun fel la alegerea Preşedintelui, acesta fiind ales prin
votul direct al alegătorilor. Pentru prima dată, fracţiunile parlamentare au participat la alegerea
Preşedintelui RM după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001.
În temeiul Legii cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui RM [42], Parlamentul, la
propunerea fracţiunilor parlamentare, instituie o comisie specială de desfăşurare a alegerilor
117
pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, ale cărei atribuţii de bază sunt: recepţionarea
propunerilor de desemnare a candidaţilor la funcţia de Preşedinte al RM, organizarea şi
asigurarea pregătirii şi desfăşurării votării pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al RM,
totalizarea rezultatelor votării, prezentarea Parlamentului spre aprobare a rezultatelor votării.
Rolul fracţiunilor parlamentare nu se opreşte aici, deoarece, potrivit art.5 al Legii cu privire la
procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, candidatura pentru funcţia de
Preşedinte poate fi propusă de persoana care îşi înaintează propria candidatură susţinută de cel
puţin 15 deputaţi sau de un grup de cel puţin 15 deputaţi. Din prevederile legii rezultă că la
înaintarea candidaturilor va fi nevoie de participarea fracţiunilor, care urmează să asigure 15
semnături ale deputaţilor în susţinerea candidaturii. De asemenea, ca urmare a faptului că art.78
din Constituţia RM prevede că alegerea Preşedintelui RM poate avea loc doar cu votul a 3/5 din
numărul deputaţilor aleşi (61 de deputaţi), este necesară participarea disciplinară a fracţiunilor la
votarea unei candidaturi. În concluzie, putem menţiona că fracţiunile parlamentare participă la
alegerea Preşedintelui RM direct – prin propunerea creării comisiei de desfăşurare a alegerilor, şi
indirect – prin susţinerea candidaturilor înaintate la etapa înregistrării candidaturilor şi la etapa
votării acestora.
Fracţiunile parlamentare participă, potrivit Legii Fundamentale a statului, la desemnarea
candidatului pentru funcţia de Prim-ministru. Constituţia RM stipulează la art.98 că după
consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat
pentru funcţia de Prim-ministru. De menţionat că Regulamentul Parlamentului RM prevede la
art.146 că Preşedintele RM desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru după
consultarea majorităţii parlamentare. Ambele sintagme sunt acceptabile, deoarece termenul
„majoritatea parlamentară” este definit în Regulamentul Parlamentului la art.4 ca fiind fracţiunea sau
coaliţia fracţiunilor, anunţată prin declaraţie, care cuprinde mai mult de jumătate din deputaţii aleşi.
Astfel, termenul „fracţiuni parlamentare” se include în termenul „majoritate parlamentară”. În ceea
ce ne priveşte, susţinem exprimarea din Constituţie, deoarece implică consultarea atât a
fracţiunii sau fracţiunilor ce constituie majoritatea parlamentară, cât şi a fracţiunii sau
fracţiunilor ce constituie minoritatea parlamentară, numită şi opoziţie parlamentară.
În termen de 15 zile de la desemnarea Prim-ministrului, fracţiunile parlamentare participă
indirect la acordarea votului de încredere asupra programului de activitate şi a întregii liste a
Guvernului, fiind necesar votul majorităţii deputaţilor aleşi.
2. Competenţele fracţiunilor parlamentare la constituirea şi funcţionarea organelor de
conducere a Parlamentului Republicii Moldova
118
Fracţiunile parlamentare joacă rolul determinant în formarea organelor de conducere a
Parlamentului Republicii Moldova: Preşedintele Parlamentului, prim-vicepreşedintele,
vicepreşedinţii şi Biroul permanent al Parlamentului.
Potrivit art.8 din Regulament, Parlamentul, la propunerea fracţiunilor parlamentare,
instituie o comisie pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului, ale cărei atribuţii de
bază sunt: recepţionarea propunerilor de desemnare a candidaţilor la funcţia de Preşedinte al
Parlamentului, asigurarea pregătirii şi desfăşurării votării, totalizarea rezultatelor votării,
prezentarea Parlamentului spre aprobare a rezultatelor votării. Preşedintele Parlamentului se
alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu
numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de fracţiunile parlamentare. Fiecare fracţiune
parlamentară poate face o singură propunere. În caz de paritate de voturi se organizează
voturi noi, pentru care fracţiunile parlamentare vor propune aceiaşi sau alţi candidaţi.
Preşedintele Parlamentului poate fi revocat înainte de termen la cererea fracţiunii parlamentare
care l-a propus sau a 1/3 din numărul deputaţilor aleşi. Hotărârea privind revocarea Preşedintelui
Parlamentului se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi, prin vot secret, în condiţiile
art.8 din Regulament [46].
Preşedintele Parlamentului propune candidaturile la funcţiile de prim-vicepreşedinte şi
vicepreşedinţi după consultarea fracţiunilor parlamentare, fiind aleşi prin vot deschis, cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi. Prim-vicepreşedintele şi vicepreşedinţii Parlamentului pot fi revocaţi
înainte de termen, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor
parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Valeriu Moşneaga, dr. hab. în ştiinţe politice, conf. la Universitatea de Stat din Moldova,
consideră că opinia publică nu este de acord cu tendinţa de formare a Parlamentului Republicii
Moldova, a fracţiunilor lui numai prin intermediul partidelor politice. (De exemplu, cităm: „O
opunere din partea opiniei politice a fost provocată de tendinţa fracţiilor parlamentare de a
monopoliza dreptul de a înainta candidaturi la posturi de conducere în organul legislativ suprem
al ţării. În această privinţă este tipică încercarea de autopropunere la postul de vice spicher a
deputatului Marina Leviţchi în vara anului 1997”) [373].
În conformitate cu art.12 din Regulament, Biroul permanent al Parlamentului se formează
ţinându-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Din el fac parte
ca membru ex-officio Preşedintele Parlamentului, prim-vicepreşedintele şi vicepreşedinţii.
Componenţa numerică şi nominală a Biroului permanent se stabileşte prin hotărârea
Parlamentului, la propunerea fracţiunilor parlamentare. Membrii Biroului permanent se numesc
prin hotărâri ale fracţiunilor parlamentare în limitele numărului de locuri ce le revin. Hotărârile
119
se prezintă preşedintelui şedinţei care le aduce la cunoştinţă Parlamentului. Orice membru al
Biroului permanent poate fi revocat prin hotărârea fracţiunii parlamentare care l-a numit, odată
cu votul majorităţii membrilor acesteia.
În conformitate cu Regulamentul Parlamentului, fracţiunile parlamentare au dreptul să facă
propuneri pentru alegerea şi revocarea reprezentanţilor lor în comisiile permanente, comisiile
speciale şi comisiile de anchetă. Comisiile permanente se constituie pentru efectuarea activităţii
permanente a Parlamentului, comisiile speciale – pentru examinarea proiectelor de acte
legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei, iar comisiile de anchetă sunt constituite pentru a
elucida anumite evenimente, fenomene produse în societate.
Componenţa nominală a comisiilor permanente, a comisiilor speciale şi a comisiilor de
anchetă se stabileşte ţinându-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament.
Preşedinţii comisiilor pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea Preşedintelui
Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Vicepreşedinţii şi secretarii comisiilor pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea fracţiunii
parlamentare care i-a înaintat sau a unui grup de cel puţin 10 deputaţi, cu votul majorităţii
deputaţilor aleşi. Dacă fracţiunile parlamentare nu ajung la un acord comun asupra componenţei
uneia sau mai multor comisii, Biroul permanent propune, iar Parlamentul hotărăşte, cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi, asupra candidaturilor propuse de fracţiunile parlamentare,
respectându-se principiul reprezentării proporţionale şi opţiunea personală a deputatului.
Comisiile permanente sunt în drept de a constitui subcomisii, desemnându-le atribuţiile,
componenţa şi conducerea. În componenţa subcomisiei au dreptul să fie incluşi reprezentanţi ai
fracţiunilor parlamentare din cadrul comisiei respective.
De menţionat că Regulamentul Parlamentului RM acordă dreptul unei fracţiuni
parlamentare de a cere Parlamentului crearea unei comisii de anchetă. Articolul 35 din
Regulament stipulează că, la cererea unei fracţiuni parlamentare sau a unui grup de deputaţi,
ce constituie cel puţin 5% din numărul deputaţilor aleşi, Parlamentul va putea hotărî înfiinţarea
unei comisii de anchetă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Pe lângă competenţele enumerate mai sus, mai menţionăm dreptul fracţiunilor
parlamentare de a face propuneri pentru numirea şi revocarea reprezentanţilor lor în delegaţii
parlamentare. Articolul 14 din Regulament prevede că Preşedintele Parlamentului RM
desemnează, după consultarea fracţiunilor parlamentare, componenţa delegaţiilor parlamentare,
cu excepţia delegaţiilor parlamentare permanente. Componenţa delegaţiilor parlamentare
120
permanente se stabileşte cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, la propunerea fracţiunilor, ţinându-
se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament.
În cazul în care reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament se schimbă,
fracţiunile parlamentare, după cel puţin un an de la constatarea acestui fapt, pot cere modificarea
corespunzătoare a componenţei Biroului permanent, a comisiilor permanente, precum şi a
delegaţiilor parlamentare permanente.
Până aici ne-am referit la competenţele fracţiunilor parlamentare la constituirea organelor
de conducere a Parlamentului RM. În continuare, vom analiza competenţele fracţiunilor
parlamentare în ceea ce priveşte funcţionarea organelor Parlamentului.
În conformitate cu art.13 din Regulament, Biroul permanent întocmeşte, de comun acord
cu preşedinţii fracţiunilor parlamentare şi ai comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi a
şedinţelor Parlamentului spre aprobare. Articolul 46 din Regulament prevede dreptul fracţiunilor
parlamentare de a cere modificarea şi completarea ordinii de zi la prima şedinţă plenară a
săptămânii de lucru. Cererile motivate privind modificarea şi completarea ordinii de zi se fac
printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în care există o altă părere, se va da
cuvânt numai câte unui reprezentant din partea fiecărei fracţiuni parlamentare, după care
propunerile vor fi supuse votării. În mod excepţional, Preşedintele Parlamentului poate propune,
în orice şedinţă a Parlamentului, modificarea şi completarea ordinii de zi din proprie iniţiativă, la
cererea unei fracţiuni parlamentare. Această propunere se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
prezenţi.
Potrivit prevederilor art.6 din Regulament, fracţiunile parlamentare pot face propuneri şi
pentru ordinea de zi a Biroului permanent al Parlamentului.
O altă competenţă a fracţiunilor parlamentară legată de funcţionarea legislativului este
dreptul, prevăzut la art.59 din Regulament, de a prezenta (de regulă, în scris) propuneri
conceptuale şi amendamente motivate la proiectul de act legislativ, care se transmit comisiei
permanente sesizate în fond în termen de cel mult 30 de zile după primirea proiectului ce au
prezentat propuneri de modificare. În cadrul pregătirii proiectului de lege pentru dezbatere în a
doua lectură, fracţiunile parlamentare pot prezenta amendamente comisiei sesizate în fond în
termen de 10 zile de la data aprobării proiectului în prima lectură, astfel încât dezbaterea
proiectului de lege în a doua lectură implică dezbaterea proiectului pe articole. La această etapă
deputaţii pot expune în cel mult 2 minute punctul de vedere al fracţiunii parlamentare din care
fac parte. În cazul proiectelor de lege care necesită examinare în a treia lectură, în dezbateri
poate lua cuvânt, numai o singură dată, doar câte un reprezentant al fiecărei fracţiuni
121
parlamentare, dacă deputaţii din fracţiunea respectivă au prezentat în cadrul dezbaterii
proiectului de lege în a doua lectură, iar comisia permanentă sesizată în fond nu le-a acceptat.
Fracţiunile parlamentare au competenţa de a face propuneri pentru formarea grupurilor de
lucru şi de experţi pe diverse domenii de activitate. În conformitate cu Legea privind actele
legislative, pentru elaborarea proiectului de act legislativ, Parlamentul sau autorităţile abilitate de
acesta formează un grup de lucru format din experţi şi specialişti în materie din cadrul
autorităţilor publice, din savanţi de la instituţiile ştiinţifice şi de învăţământ superior de profil,
din practicieni în domeniu şi din alţi specialişti, precum şi din reprezentanţi ai părţilor interesate
[48].
Adoptarea legilor privind modificarea Constituţiei, denumite şi legi constituţionale,
implică o procedură specială în care fracţiunile parlamentare au competenţe specifice.
Dezbaterea în prima lectură a proiectului de lege constituţională prevede acordarea dreptului
fracţiunilor de a se expune pe marginea legii deputaţilor, reprezentând toate fracţiunile
parlamentare. Dezbaterea în a doua lectură a proiectului de lege constituţională prevede
audierea opiniilor fracţiunilor parlamentare, prezentate de cel mult doi vorbitori din partea
fiecărei fracţiuni şi a deputaţilor independenţi.
O competenţă a fracţiunilor parlamentare ce ţine de funcţionarea legislativului mai este
dreptul, prevăzut la art.99 din Regulament, de a cere ca o şedinţă în plen a Parlamentului să aibă
un caracter închis. O astfel de hotărâre se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Fracţiunile parlamentare au dreptul, în conformitate cu art.106 din Regulament, să facă
declaraţii în probleme ce nu sunt incluse în ordinea de zi a şedinţei plenare. Fracţiunilor
parlamentare li se acordă până la 7 minute pentru fiecare declaraţie, iar deputaţilor până la 5
minute. Dacă declaraţia vizează imaginea unei fracţiuni parlamentare sau a unui deputat, aceştia
au dreptul la replică în cadrul aceleiaşi şedinţe. De asemenea, fracţiunile parlamentare pot cere
încheierea dezbaterilor asupra problemei puse în discuţie în Parlament. Cererea de încheiere a
dezbaterilor se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Un drept de care se folosesc în practică deseori fracţiunile parlamentare este iniţierea
proiectelor actelor exclusiv politice ale Parlamentului (art.121 din Regulament). Acestea
constituie manifestări de voinţă ale autorităţii legislative, care produc efecte politice şi nu au
forţa actelor normative. La categoria actelor exclusiv politice ale Parlamentului se atribuie
declaraţiile, apelurile, mesajele etc. Actele exclusiv politice ale Parlamentului se perfectează prin
hotărâre de Parlament şi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Fracţiunile parlamentare au dreptul de a cere sancţionarea unui deputat în cazul în care
acesta încalcă prevederile Regulamentului în cadrul şedinţelor în plen ale Parlamentului (art.133
122
din Regulament). Sancţiunile prevăzute de Regulament sunt avertismentul, chemarea la ordine,
retragerea cuvântului, lipsirea de cuvânt pe o durată de până la 5 şedinţe, eliminarea din sala de
şedinţe, interzicerea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe. Aplicarea
sancţiunii se aplică cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Cel mai des întâlnite sancţiuni în
practica parlamentară din Republica Moldova sunt avertismentul, chemarea la ordine şi
retragerea cuvântului. Un exemplu de aplicare a sancţiunii de eliminare din sala de şedinţe a
Parlamentului a unui deputat a avut loc la 7 aprilie 2011, atunci când propunerea Fracţiunii
Partidului Liberal a fost votată de către 56 de deputaţi privind eliminarea din sala de şedinţe a
Parlamentului a deputatului din Fracţiunea Partidului Comuniştilor Alexandr Petkov pentru
proferarea unor insulte, calomnii la adresa membrilor Guvernului şi altor persoane [390]. La
art.139 Regulamentul Parlamentului prevede că sancţiunea interzicerii participării la şedinţele
plenare poate fi ridicată de Parlament în orice moment, la propunerea Preşedintelui
Parlamentului, a unei fracţiuni parlamentare, la adresarea scrisă sau publică a deputatului
sancţionat, prin care acesta comunică regretul său pentru faptele comise şi se obligă să respecte
Regulamentul şi ordinea în şedinţă.
3. Competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul parlamentar asupra puterii
executive
Pe lângă funcţiile de reprezentare, legislative, de informare, de desemnare prin învestire, o
funcţie importantă a Parlamentului este cea de control. Această funcţie se manifestă printr-o serie
întreagă de activităţi de maximă importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii
Guvernului, întrebările şi interpelările, anchetele parlamentare etc. [120, p.23]. Fracţiunile
parlamentare ca organisme interne ale Parlamentului deţin competenţe în ceea ce priveşte
controlul parlamentar asupra puterii executive.
Competenţele fracţiunilor parlamentare asupra puterii executive rezultă din participarea
fracţiunilor la desemnarea Prim-ministrului şi acordarea încrederii Guvernului. Individual
deputaţii adresează întrebări membrilor Guvernului sau conducătorilor altor autorităţi ale
administraţiei publice, înaintează interpelări Guvernului, dezbat rapoartele anuale ale activităţii
Guvernului şi altor autorităţi publice. În această privinţă fracţiunile iniţiază audieri parlamentare
în domenii de interes major, fac propuneri pentru proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind
programul de activitate al Guvernului şi pentru proiectele actelor exclusiv politice ale
Parlamentului, care pot viza activitatea puterii executive.
Competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul parlamentar asupra puterii executive se
realizează şi prin dreptul acordat fracţiunilor de a cere crearea comisiilor de anchetă care pot
123
investiga abuzurile puterii executive. Fracţiunile parlamentare participă şi la formarea comisiilor
de anchetă, ţinându-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament.
4. Competenţele fracţiunilor parlamentare la sesizarea Curţii Constituţionale
În conformitate cu art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, fracţiunile
parlamentare sunt competente de a sesiza Curtea Constituţională pentru a realiza controlul
constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
RM, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte [36]. Legea sus-menţionată acordă fracţiunii statut de subiect cu
drept de sesizare a Curţii Constituţionale, fapt ce sporeşte importanţa fracţiunii ca organism
intern al Parlamentului. Chiar dacă dreptul luat individual poate sesiza Curtea Constituţională,
acordarea dreptului de sesizare a fracţiunilor parlamentare este o realizare pentru sistemul
parlamentar din Republica Moldova. Aceasta se explică prin faptul că, din punct de vedere
logistic, fracţiunile parlamentare sunt mai bine dotate decât un deputat luat individual, acestora
fiindu-le puse la dispoziţie încăperi pentru lucru, tehnică birotică, rechizite de birou şi
acordându-li-se servicii necesare activităţii lor eficiente. Totodată, aceasta permite ca la
elaborarea sesizării să lucreze mai mulţi deputaţi ce pot fi ajutaţi de consultanţii fracţiunii, care
sunt angajaţi de Secretariatul Parlamentului şi plătiţi din banii de la bugetul de stat.
3.7. Concluzii la Capitolul 3
Indispensabil, legitimitatea puterii de stat rezidă în popor ca unic titular al suveranităţii de
stat. Acest adevăr, recunoscut astăzi practic în toate sistemele constituţionale, şi-a creat drumul
pe parcursul istoriei pornind de la un singur titular al suveranităţii – Papa, trecând apoi la Rege,
şi culminând în cele din urmă cu Poporul.
Argumentată teoretic, teoria suveranităţii naţionale şi-a găsit în secolul XX întruchiparea în
Constituţiile statelor lumii, precum şi într-un şir de acte internaţionale. Formula „suveranitatea
naţională aparţine poporului care o exercită în mod direct şi prin reprezentanţii săi în formele
stabilite de Constituţie” exprimă esenţa statului de drept şi democratic contemporan. Această
stare de fapt şi de drept permite, în urma cercetărilor efectuate, formularea următoarelor
concluzii:
1. Suveranitatea naţională, în calitate de concept ştiinţific şi principiu al regimului politic
liberal şi democratic, semnifică apartenenţa puterii politice poporului, legitimitatea
acestei puteri din care derivă puterea de stat cu cele trei ramuri ale ei: legislativă,
executivă şi judecătorească.
124
2. Delegarea exerciţiului suveranităţii naţionale prin reprezentare Parlamentului aparţine
corpului electoral, care întruchipează cetăţenii cu drept de vot ai statului. De menţinut
formula potrivit căreia când lucrează corpul electoral, lucrează Naţiunea.
3. Legitimitatea puterii de stat este asigurată pe două căi independente una de alta: Prima, în
mod direct şi, anume − prin referendum republican fie consultativ, fie constituţional, şi
prin utilizarea de către popor a dreptului la insurecţie, la care se recurge foarte rar şi în
mod de excepţie când celelalte căi nu au dat rezultatul scontat de a scăpa de tiranie.
Calea a doua − prin reprezentare cu aplicarea scrutinului în baza votului universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Anume această modalitate de asigurare a legitimităţii
puterii de stat este cel mai des aplicată şi asupra eficienţei căreia se fac cercetări
ştiinţifice cu propuneri de realizare practică prin reglementări normative.
4. Pornind de la principiul constituţional al pluralismului politic în urma expresiei libere a
corpului electoral, reprezentanţa naţională – Parlamentul − prin fracţiunile formate după
alegeri în baza partidelor politice în calitate de concurenţi electorali, câştigători la
alegerile generale, reflectă legitimitatea lor, antrenându-le în realizarea puterii de stat în
interesul general al întregii societăţi.
125
4. IDENTIFICAREA, DEFINIREA ŞI MANIFESTAREA FORMELOR ŞI METODELOR DE
REALIZARE A PUTERII DE STAT PRIN PRISMA PRINCIPIULU I LEGITIMIT ĂŢII
4.1. Forma de guvernământ – modalitate de constituire şi raport dintre organele supreme
de stat
4.1.1. Concepţiile doctrinare privind forma de guvernământ
În capitolul 2 paragraful 2.5, examinând sistemul politic ca mediu ambiant al puterii de
stat, am arătat că interrelaţiile dintre elementele sistemului, şi anume: dintre Şeful de Stat, popor
şi Parlament, în procesul realizării puterii de stat dau naştere unui fenomen juridic cu consecinţe
practice şi anume − forma de guvernământ, iar interrelaţiile dintre Şeful de Stat, Parlament şi
Guvern, în alt caz, dau naştere altui fenomen juridic cu implicaţii practice mai pronunţate şi
decisive pentru edificarea statului de drept – regimul politic.
Iată de ce în acest capitol ne propunem să examinăm în complexitatea lor atât formele de
guvernământ, cât şi regimurile politice prin prisma legitimităţii şi influenţei lor asupra puterii de
stat.
În acelaşi timp, dat fiind impactul tipului de regim politic asupra legitimităţii puterii de stat
în ansamblu şi a organelor etatice, precum şi metodele şi mijloacele de realizare în practică a
puterii de stat, considerăm că pentru identificarea regimului politic liberal şi democratic decisive
sunt principiile ce stau la baza regimului politic. Aceste considerente ne servesc ca temei de a
examina în cadrul acestui capitol şi principiile regimului politic ce determină caracterul statului
de drept şi democratic.
Formele de guvernământ
În viziunea constituţionalistului I.Guceac, „forma de guvernământ ca noţiune şi mai apoi ca
instituţie juridică de drept constituţional are o importanţă deosebită pentru reglementarea
normativă a relaţiilor ce ţin de buna organizare şi funcţionare a statului” [169, p.104].
Considerăm că în condiţiile actuale forma de guvernământ nu mai influenţează asupra bunei
organizări a statului, ci mai degrabă împarte statele în monarhii şi republici.
Constituţionalistul defineşte forma de guvernământ ca „o modalitate de constituire şi
funcţionare a autorităţilor publice legislative şi executive centrale, vizând în special instituţia
şefului statului în raport cu autoritatea legislativă” [169, p.104]. În opinia noastră, este o definiţie
prea îngustă, deoarece lasă în afară monarhia, unde poporul nu are nicio relaţie socială la
126
desemnarea monarhului, iar Parlamentul intervine doar în cazul de stabilire a succesului la tron.
La fel şi forma de guvernământ prezidenţială la care votul decisiv aparţine doar poporului.
Constituţionalistul T.Cârnaţ defineşte forma de guvernământ ca „modul în care sunt
constituite şi funcţionează organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale Şefului
de stat şi la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare” [117, p.182].
Prin formă de guvernământ constituţionalistul V.Ivanov înţelege „sistemul de formare a
organelor supreme şi interrelaţiilor dintre: Şeful statului, organele supreme ale puterii legislative
şi executive” [347, p.271].
Teoreticienii B.Negru şi A.Negru consideră că forma de guvernământ „caracterizează
modalitatea de formare şi organizare a statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza
raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv
Şeful statului” [225, p.127]. În fond definiţia dată include în egală măsură elemente ale formei de
guvernământ şi ale regimului politic. Principiile sunt elemente caracteristice ale regimului politic
cu ajutorul cărora şi putem distinge un regim democratic de altul nedemocratic.
Teoreticianul Gh.Avornic priveşte forma de guvernământ ca „formarea, organizarea şi
competenţa organelor supreme ale puterii de stat, raporturile lor cu celelalte organe din sistemul
statal” [103, p.234]. Este o definiţie prea largă şi nu dă posibilitatea de a evidenţia elementul
decisiv al fenomenului.
Pentru Aristotel, „guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii, trebuie, în chip
necondiţionat, ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o minoritate,
ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor [59, sec.I].
Jean Jacques Rousseau a definit guvernământul ca „un corp intermediar, plasat între supuşi
şi suveran, adică corpul politic văzut din punct de vedere activ, pentru legătura lor reciprocă şi
însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii − atât civile, cât şi politice. Membrii acestui
corp se numesc magistraţi sau regi, adică guvernatori; iar corpul întreg poartă numele de
principe” [252, p.164]. Guvernământ sau administraţie supremă nu ar fi astfel decât exercitarea
legitimă a puterii executive, şi principe sau magistrat nu ar fi decât omul sau corpul însărcinat cu
această administrare [124, p.37].
Ioan Muraru vede în forma de guvernământ „modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale Şefului de stat şi la
raporturile sale cu puterea legiuitoare” [213, p.123].
O definiţie asemănătoare o găsim şi la Gh.Iancu „...modalitate de constituire a organelor
supreme a statului, în principal a Şefului statului, care sunt determinate de anumite condiţii
specifice” [180, p.249].
127
Cristian Ionescu defineşte forma de guvernământ ca fiind: „un concept juridic şi,
deopotrivă, politologic, care indică natura organului ce îndeplineşte funcţia de Şef al statului:
preşedinte, monarh-rege, împărat, directorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revoluţiei, Consiliul
Federal” [185, p.85].
Una dintre cele mai simple definiţii aparţine lui A.B. Vengherov, subliniind că forma de
guvernământ este acel element al formei de stat „care determină cine şi cum îndeplineşte puterea
de stat într-o societate organizată din punct de vedere statal”.
Forma de guvernământ, scrie I.Deleanu, exprimă modul în care, practic, se exercită
puterea. Ea este independentă de structura de stat. Diferite forme de guvernământ pot succede în
cadrul aceleiaşi structuri de stat: invers, aceeaşi formă de guvernământ poate exista în stat în
structuri diferite.
În concepţia dlui I.Rusu, forma de guvernământ indică procedeul de creare şi funcţionare a
organelor statale, relevând trăsăturile distinctive şi elementele fundamentale care constituie
temeiul raporturilor dintre Şeful statului, autorităţile publice şi popor” [254, p.194].
Forma de guvernământ îşi reliefează complexitatea şi prin afirmarea necesităţii „delimit ării
adevăratelor esenţe de aparenţele publice, respectiv adevăratele teorii de înşelătoarele justificări
oficiale”.
În doctrina occidentală, prin formă de guvernământ se înţelege modul de participare a
poporului la realizarea puterii de stat [109, p.50].
În accepţiunea pe care am dat-o formei de guvernământ, aceasta cuprinde ca element
constitutiv şi condiţiile în care se realizează atribuţiile de Şef al statului. De asemenea, ea
vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuţiile de
Şef de stat şi celelalte categorii de organe, îndeosebi Parlamentul şi Guvernul. Practic însă,
atunci când avem a examina forma de guvernământ, procedăm la identificarea titularului puterii
şi la reperarea modului în care ea se exercită [70, p.456].
Cu alte cuvinte, forma de guvernământ este „expresia exterioară a statului, determinată de
structura și condiția juridică a organelor supreme ale puterii de stat și anume „șeful statului” și
„parlamentul” și raporturile dintre ele” [80, p.198].
4.1.2. Evoluţia şi tipologia formelor de guvernământ
Identificarea formelor de guvernământ poate fi mai simplă sau mai complicată, după cum ne
raportăm numai la prezent, sau şi la trecut, pe de o parte, respectiv, după accepţiunea pe care o
dăm formei de guvernământ, pe de altă parte [188, p.165].
128
Mai mult ca atât, doctrinarul francez Benoît Jeanneau subliniază că „în determinarea
formelor de guvernământ trebuie să ţinem cont de realitatea istorică, deoarece monarhiile sunt
mai mult simbolice, aristocraţia aproape a dispărut, republica are cu totul altă semnificaţie decât
cea originară, democraţia îmbracă forma sistemului reprezentativ, despotismul se înfăţişează în
forme mai subtile decât tirania elementară, dictaturile sunt disimulate prin „conducerea
colectivă”” [289, p.13-15].
În acelaşi timp, am dori să ne referim la opinia constituţionalistului G.Vrabie, potrivit căreia
„deosebirile dintre republici şi monarhii în statele democratice contemporane sunt de natură a
prezenta o importanţă practică numai dacă tratăm această problemă în lumina raporturilor dintre
principalele categorii de organe existente într-un stat, a modului în care se realizează cerinţele
principiului separaţiei puterilor, adică în lumina trăsăturilor caracteristice ale sistemului politic
căruia aparţine statul respectiv” [278, p.134-135]. Noi vom adăuga: în lumina tipului de regim
politic şi a principiilor ce stau la baza lui.
Utilizând în egală măsură noţiunile „formă de stat” şi „formă de guvernământ”, Herodot şi
Platon distingeau: aristocraţia, teocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania. Aristotel, la rândul său:
monarhia, oligarhia şi democraţia. Montesqueu: republica, monarhia şi despotismul. Rouseau:
democraţia; aristocraţia şi monarhia.
Machiavelli, la rându-i, a spus-o foarte tranşant: „Toate statele, toate stăpânirile care au avut
şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate” [202, p.13].
Constituţionalistul I.Guceac distinge următoarele tipuri de formă de guvernământ: a)
monarhia (în formele ei istorice); republica în tipurile: prezidenţială; parlamentară;
semiprezidenţială [170, p.271-272].
La fel şi constituţionalistul T.Cârnaţ consideră ca forme de guvernământ monarhia şi
republica. Monarhia: absolută, constituţională (limitată), dualistă, parlamentară [117, p.183-184];
Republica: prezidenţială, parlamentară, semiprezidenţială [ibidem, p.184-185].
În opinia constituţionalistului V.Ivanov, forme de guvernământ sunt: monarhia şi republica;
Monarhia: absolută; dualistă; parlamentară; constituţională [347, p.271-272]; Republica:
prezidenţială, parlamentară; semiprezidenţială [327, p.273-275].
Teoreticienii Gh.Avornic, B.Negru şi A.Negru disting două forme de guvernământ
monarhia şi republica [103, p.239; 225, p.127].
Monarhia, după Aristotel, este caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei
singure persoane, putând degenera în tiranie sau despotism: Oligarhia presupune împărţirea
între mai mulţi indivizi sau, după caz, rezervarea puterii unui grup restrâns (clan, castă, clasă
129
socială). Democraţia (de la gr. demos= popor şi cratos = putere) presupune deţinerea puterii
suverane de către popor care o exercită direct.
Ch.L.Montesquieu distinge, la rândul său, tot trei forme de guvernământ: republica,
monarhia; despotismul.
Republica, prin care se desemnează toate formele de exercitare a puterii ce nu se bazează
pe un şef de stat ereditar, ci pe o parte a populaţiei (aristocraţia) sau pe popor, în ansamblu
(democraţia); monarhia, în care puterea aparţine unei singure persoane, care o exercită după
legi fixe; despotismul, în care puterea se exercită fără niciun fel de limite sau reguli.
Din punctul de vedere al condiţiilor şi specificului realizării atribuţiilor de şef al statului, de
regulă, sunt identificate două forme de guvernământ [213, p.123]: monarhia şi republica,
opinează I.Muraru şi E.-S. Tănăsescu.
Monarhia este acea formă de guvernământ în care şeful statului este desemnat pe baze
ereditare sau pe viaţă; republica se caracterizează prin faptul că organul care exercită funcţia de
Şef al statului (numindu-se, de regulă, Preşedinte) este ales pe o perioadă determinată fie de
către corpul electoral (direct sau prin electori), fie de către Parlament.
Pe când constituţionalistul Ion Deleanu, având în vedere clasificarea clasică şi
comparînd-o cu realităţile contemporane, concluzionează că există următoarele forme de
guvernământ: democraţia, monocraţia, oligarhia, formele mixte şi formele specifice statelor
socialiste.
Pe parcurul istoriei de la forma de guvernământ s-au desprins unele elemente cum ar fi
ansamblul instituţiilor etatice antrenate în procesul realizării puterii de stat precum şi a
metodelor şi mijloacelor de guvernare într-o instituţie aparte – regimul politic.
În aceste împrejurări, considerăm oportun să facem o clasificare a formelor de
guvernământ, aplicând metoda istorică şi criteriul conţinutului fenomenului, în: a) forme de
guvernământ istorice: aristocraţia, teocraţia, oligarhia, democraţia; b) forme de guvernământ
contemporane.
4.1.2.1. Formele de guvernământ istorice
Democraţia este forma de guvemămînt în care puterea aparţine poporului pe care o exercită
suveranul prin scrutinul electoral sau, după caz, prin acordul său referendar.
Democraţia este forma de guvemămînt în care puterea aparţine poporului (în greceşte
demos = popr, cratos = putere). Democraţia se caracterizează prin următoarele trăsături:
- participarea tuturor cetăţenilor la rezolvarea problemelor publice;
- stipularea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private ale cetăţenilor;
130
- aplicarea principiului majorităţii;
- pluralismul ideologic;
- pluralismul instituţional care cunoaşte următoarele forme: sufragiul universal, iniţiativa
legislativă, dreptul de revocare ori disoluţie a organelor elective, veto-ul popular,
referendumul, instituţionalizarea autorităţilor (deliberativă, executivă şi judecătorească)
[254, p.205].
Pentru Aristotel, democraţia însemna deţinerea puterii de către popor şi exercitarea ei în
mod direct. Reţinând ca formă de guvernământ republica, Montesquieu desemna prin acest
concept toate formele politice „lipsite de un şef de stat ereditar şi în care puterea aparţine fie unei
părţi din populaţie (aristocraţia), fie poporului (democraţie)”.
R.Laun defineşte democraţia ca „un stat unde domneşte voinţa poporului sau voinţa
majorităţii, în opoziţie cu celelalte forme de stat, nedemocratice, unde domneşte voinţa unuia
singur, a câtorva, a unei părţi a poporului, în orice caz − nu a majorităţii poporului”.
Democraţia înseamnă „acea doctrină politică după care suveranitatea trebuie să aparţină
mulţimii, cetăţenilor poporului, într-o organizare politică − în general de tip republică, pe care o
putem analiza din antichitate până azi, de la greci până la americani” [152, p.140].
Democraţia înseamnă, aşa cum subliniază dicţionarele şi etimologiile, respectarea libertăţii
şi egalităţii cetăţenilor, a voinţei poporului.
Democraţia este acea formă de guvernământ în care prerogativele puterii aparţin poporului
şi acesta le exercită suveran, prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar
[152, p.141].
Cu toate acestea, experienţa democraţiilor postdictatoriale, dar şi a celor capitaliste, s-a
văzut şi se vede pusă sub semnul întrebării de cel puţin câteva tipuri de grave disfuncţii sociale,
umane şi economice, create din perspectiva egalităţii pe care o implică mai ales democraţia
directă.
Democraţia evidenţiază, mai mult decât libertatea, standardul spiritual şi material al unui
popor. Radiografiile democraţiei sunt indici elocvenţi ai bunăstării mentale şi materiale. Ele
relevă nivelul culturii civice şi calitatea serviciului public [112, p.98].
Printre fundamentele şi caracteristicile democraţiei pot fi înscrise:
a) universalitatea participării la rezolvarea problemelor politice;
b) consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice private;
c) pluralismul ideologic;
d) aplicarea principiului majorităţii;
e) pluralismul instituţional [70, p.459].
131
Democraţia se manifestă sub următoarele forme:
- democraţia directă;
- democraţia reprezentativă;
- democraţia semireprezentativă;
- democraţia semi-directă.
Democraţia directă este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează,
legiuieşte el însuşi şi controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de
democraţie, receptarea in terminis a dezideratelor lui J.J.Rousseau, care consideră că poporul
dispune de „integralitatea puterii" doar atunci când el însuşi se află reunit. Imposibilitatea
practică de realizare a unei asemenea democraţii este tot atât de vădită ca şi generozitatea ideilor
ce o animă.
Democraţia directă, în sensul strict şi originar al acestei sintagme, nu a existat vreodată şi
este puţin probabil să se înfăptuiască în viitorul previzibil, ea este imposibil de realizat si
transpus, toţi autorii de specialitate motivînd utopia democraţiei directe tocmai datorită
„generozităţii ideilor ce o animă” [112, p.99].
Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea publică el
însuşi, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi, cum ar fi
Parlamentul.
Această definiţie dată democraţiei directe are însă o valoare mai mult teoretică, decât
practică.
Într-adevăr, chiar în democraţiile directe este o imposibilitate ca toate funcţiile statului să
fie exercitate de popor în mod permanent. În general, în aceste democraţii, poporul exercită el
însuşi numai funcţia legislativă, în timp ce celelalte funcţii sunt delegate unor magistraţi pentru
tot intervalul de timp cât adunarea poporului, care se întruneşte numai la anumite perioade, nu
funcţionează. Astfel, poporul nu exercită totalitatea funcţiilor statului decât în timpul cât sunt
întrunite aceste adunări periodice.
Cu toate acestea, nu se poate spune, − aşa cum face M.Duverger, − că cetăţenii
democraţiilor directe nu sunt „guvernanţi temporari, dar guvernanţi permanenţi”. Ei nu sunt
guvernanţi permanenţi, căci, în principiu, în timpul cât adunarea întregului popor este reunită,
toate funcţiile statului sunt exercitate direct de popor, astfel încât, cel puţin pentru acest timp,
poporul guvernează, dar nu este guvernat [158, p.235].
Democraţia reprezentativă constă în exercitarea puterii de către popor (naţiune) prin
reprezentarea, prin delegarea necesară pentru a acţiona în numele titularului puterii. Aceasta
apare dat fiind faptul că în condiţiile geografice şi demografice ale majorităţii statelor
132
contemporane democraţia directă e o iluzie nostalgică. În mod obiectiv, în locul democraţiei
directe s-a cristalizat democraţia reprezentativă.
Suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei, fie acesta poporul sau naţiunea.
Apare deci necesitatea esenţialmente de ordin pragmatic a reprezentării. Intr-o altă concepţie,
democraţia reprezentativă constă în faptul că puterea neputînd fi exercitată direct de popor ori de
naţiune, este nevoie de reprezentare, de o delegare pentru a acţiona în numele titularului puterii
[254, p.208].
Dar ce anume are a fi reprezentat, cum şi în ce limite şi care sunt raporturile dintre
reprezentaţi şi reprezentanţi? Două concepţii s-au conturat, justificând două sisteme de
guvernământ reprezentativ: suveranitatea populară şi suveranitatea naţională [70, p.461].
Democraţia semireprezentativă se manifestă prin următoarele aspecte: parlamentarul are
legături strânse cu corpul electoral, deoarece, în funcţie de modul de îndeplinire a mandatului
său, există posibilitatea refuzului realegerii sale;
- mandatul reprezentativ are o durată limitată (o persoană nu poate dobândi mai mult de
două mandate succesive);
- cu prilejul alegerilor, de regulă prin votul lor alegătorii se pronunţă şi asupra unui
„program politic” şi de „guvernare” , pe care candidatul îl susţine ea independent sau
ca persoană aparţinând unui partid sau unei formaţiuni politice;
- supravegherea activităţii Parlamentului se asigură şi prin publicitatea vieţii
parlamentare;
- dizolvarea adunării reprezentative înainte de termenul pentru care a fost aleasă.
Democraţia semidirectă reprezintă sistemul în care coexistă şi se realizează principiul
reprezentativităţii, aşa-zisa „democraţie pură” (democraţie directă) [182, p.42]. Astfel spus, pe
lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituţionalizate mijloace de intervenţie
directă a poporului în procesul legiferării şi, uneori, chiar în activitatea administrativă. Sunt
astfel instituţionalizate: iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi
referendumul [112, p.102].
1. Iniţiativa populară este procedeul obţinerii legii, constituţionale, organice sau ordinare,
la propunerea directă a cetăţenilor. Ea presupune fie doar propunerea ca Parlamentul să decidă
asupra oportunităţii intervenţiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie cererea colectivă ca
acesta să se pronunţe asupra unui proiect de lege deja formulat („iniţiativa formulară”) [151,
p.148]. Totdeauna, însă, Parlamentul este legat, ca urmare a declanşării ini ţiativei populare, să se
abţină, chiar dacă el nu-şi însuşeşte iniţiativa. Pentru realizarea iniţiativei sunt prevăzute şi unele
îngrădiri:
133
a) de regulă, iniţiativa populară este exclusă în materie constituţională sau, în statele federative,
iniţiativa poate fi realizată obişnuit, numai la nivelul statelor federale, nu însă şi la nivel
federal;
b) pentru exercitarea iniţiativei trebuie să existe un număr de semnături. Indiferent însă de
modul cum se realizează, iniţiativa populară are meritul de a provoca o dezbatere naţională
asupra unor probleme de interes general [70, p.456].
2. Veto-ul popular se realizează prin stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la
data adoptării ei, timp în care cetăţenii, printr-o petiţie colectivă, se pot opune validării legii
adoptate.
3. Revocarea, parlamentarilor intervine atunci când, în urma petiţiei alegătorilor din una sau
mai multe circumscripţii electorale, prin hotărârea corpului electoral al respectivelor
circumscripţii ori, după caz, a întregului corp electoral, se pune capăt înainte de termen unui
mandat electiv [70, p.456].
Revocarea poate fi individualistă (să privească doar pe un deputat) sau colectivă. Hotărârea
de revocare poate să aparţină întregului corp electoral ori numai celui dintr-o circumscripţie.
Acest procedeu este mai rar întâlnit în practica statelor occidentale (care au adoptat
principiul mandatului reprezentativ, unde cei aleşi nu pot fi revocaţi), dar a fost întâlnit în
practica statelor socialiste [152, p.150].
4. Referendumul reprezintă forma cea mai frecventă şi, în multe privinţe, cea mai
semnificativă de manifestare a democraţiei semidirecte. Prin referendum, corpul electoral , iar
uneori chiar un cerc mai larg de persoane decât cele care au calitatea de alegatori, este convocat,
la iniţiativa organului legiuitor, a Şefului statului, a Guvernului ori a altor subiecte prevăzute de
legi, pentru a decide asupra unor probleme de interes general (cum ar fi menţinerea sau
abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea Constituţiei, adoptarea unei anumite
conduite într-o chestiune dată a vieţii internaţionale, perfectarea sau menţinerea unui tratat ş.a.).
Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. Indiferent însă de caracterul lui, referendumul
constituie forma cea mai expresivă de asociere a poporului la procesul legislativ, poporul
trebuind să se pronunţe expres asupra unui proiect de lege ce urmează a fi eventual adoptat, cu
condiţia însă ca votul popular să nu fie deviat de la finalitatea lui [70, p.466].
După o altă definiţie, pe care o datorăm lui Julien Laferriere, „referendumul este procedeul
prin care corpul cetăţenilor este chemat să exprime prin vot popular avizul sau voinţa sa în
privinţa unei măsuri luate de o autoritate sau preconizată de aceasta” [152, p.52].
Democraţia semidirectă se realizează prin mai multe procedee de implicare a corpului
electoral în activitatea legislativă a Parlamentului. Aceste procedee sunt următoarele:
134
referendumul legislativ posterior, care constă în faptul că o măsură votată în prealabil de
Parlament este apoi supusă votului poporului, care poate să o aprobe sau nu prin depunerea de
buletine în urne;
referendumul legislativ anterior. În acest caz, înainte de adoptarea unei legi de către
parlament, corpul electoral este consultat asupra principiilor generale ale viitoarei legi, urmând
ca apoi, dacă ele sunt aprobate de alegători, să fie formulate în dispoziţii concrete de organul
reprezentativ al naţiunii.
Aşadar, democraţia semidirectă este o modalitate de implicare a corpului electoral în
activitatea legislativă a Parlamentului, totodată ea este şi procedeu de legiferare exercitat de
Şeful statului în concurs cu corpul electoral.
În forma sa tradiţională, practicată în Elveţia şi în SUA, referendumul presupune o hotărâre
luată sau pregătită de Parlament [157, p.251].
Conceput ca un procedeu de corectare a activităţii parlamentare, referendumul apare, în
lumina acestei practici, incompatibil cu crearea unei căi paralele de legiferare, care să permită
evitarea procedurii parlamentare.
Monocraţia este o formă de guvernământ în care puterea este personalizată, este în mâinile
unei singure persoane, indiferent că aceasta se numeşte rege, prinţ, împărat, domnitor,
conducător, ţar sau preşedinte.
Monocraţiile pot să se înfăţişeze în felurite moduri, în funcţie de contextul politic şi
internaţional în care acestea au existat [112, p.94].
Deşi întâlnită mai ales în Antichitate şi în Evul mediu, sub forma „monarhiilor absolute”
monocraţia nu este străină nici istoriei moderne şi contemporane.
Cele mai întâlnite forme ale monocraţiei sunt:
- monocraţiile clasice (istorice), mai precis: monarhia absolută, tirania, dictatura;
- monocraţiile populare („cezarismul empiric”, „despotismul popular”);
- dictatura militară.
a) Despre monarhia absolută credem că s-a concretizat suficient mai sus, aici putem
adăuga că principiul de bază este ereditarea şi subordonarea faţă de lege, iar monarhul
poate oricând, prin capriciile sale, să o transforme în tiranie.
b) Tirania sau despotismul are ca notă specifică arbitrarul, prin originea sa (preluarea
brutală a puterii, uzurparea acesteia etc.), dar mai ales prin exerciţiul puterii (tiranul
exercitîndu-şi puterea exclusiv în interesul său) [70, p.469].
În cazul despotismului nu contează originea puterii. Astfel, dacă la început conducătorul a
acţionat pentru întărirea independenţei şi poziţiei statului, ulterior regimul instituit de acesta s-a
135
transformat într-unul autoritar. Aşadar, dacă la începutul existenţei ca republică Filipine era
legată printr-un tratat de prietenie şi acord militar cu SUA, în ultima parte a preşedinţiei lui
Ferdinand Marcos (1965-1986) regimul devine unul autoritar [254, p.199].
Aşadar, despotismul se caracterizează prin arbitrarul exercitării puterii, prin preluarea cu
forţă a acesteia şi transmiterea ei ereditară (sau prin desemnare personală).
c) Dictatura este un fel de „expedient sau de remediu brutal destinat să facă faţă unor
dificultăţi excepţionale” [319, p.p.115] şi constă în concentrarea puterii în mîinile unui om,
concomitent cu suspendarea drepturilor şi libertăţilor publice, sub motivul unor situaţii de
urgenţă şi de pericol. În general, sub raportul naturii, originilor, consecinţelor şi duratei, sunt
considerate ca fiind note comune ale dictaturii:
- dictatura este o monocraţie cvasiperfectă, în sensul că realizează concentrarea completă a
puterii. Autoritatea, în plenitudinea ei, este atribuită unui om care reuneşte funcţiile;
- dictatura apare în circumstanţe excepţionale sau extraordinare, dar sursa ei este formal legală
de dispoziţiile constituţionale sau alte reglementări legale existente;
- dictatura antrenează corelativ dispariţia şi a libertăţilor publice cetăţeneşti: „inevitabila
contrapartidă a plenitudinii puterii este eclipsarea drepturilor individuale şi colective”
[ibidem];
- dictatura este limitată în timp. Cu alte cuvinte, îndată ce criza este surmontată, încetarea
dictaturii devine scadentă. Dictatura nu este un scop în sine, ci un produs al împrejurărilor
[70, p.469].
Monocraţia populară, în fapt − o asociere de termeni ce pare imposibilă, se caracterizează
prin faptul că realizarea şi exercitarea puterii se bazează pe mijloacele şi tehnicile caracteristice
democraţiei semidirecte (iniţiativa populară, revocarea, referendumul) în falsa ambianţă a
adunării şi exaltării maselor şi aroganţa unicului partid asupra tuturor organelor şi structurilor
statale (care devin simple organe de înregistrare, legitimare şi realizare a voinţei acestora), avem
imaginea reală a monocraţiei populare [255, p.153].
Caracteristicile acestei forme de guvernământ sunt:
- personalizarea puterii şi tendinţa de permanentizare a ei;
- unicitatea partidului de guvernământ şi a organelor guvernamentale;
- suportul popular, real sau deghizat;
- totalitarismul sau omniprezenţa în toate domeniile vieţii sociale [151, p.157].
Dictatura militară (având ca zone de proliferare mai ales Orientul Apropiat, Africa de Nord
şi America de Sud), apărută în ţările în curs de dezvoltare, reuneşte trăsăturile tradiţiilor
pretoriene şi ale monocraţiilor populare contemporane [70, p.470]. Politiceşte, dictatura militară
136
este ambivalenţă: ea poate fi reacţionară, conservatoare sau reformistă, revoluţionară. Eticheta
„revoluţionară” a dictaturii militare este însă, îndeobşte, înşelătoare [151, p.157].
Ca şi în cazul monocarţiilor populare, dictaturile militare prezintă unele particularităţi
determinate de condiţiile specifice şi tradiţiile din statele unde s-au manifestat. Totodată, ele
poartă amprenta activităţilor şi intereselor marilor puteri care în mai multe cazuri s-au implicat
ori le-au sprijinit nemijlocit material (tehnică militară, ajutor financiar şi uman).
Oligarhia este destul de bine redată la dl Bădescu: „Oligarhia desemnează forma de
guvernământ de trecere de la monocraţie la democraţie şi constă în exercitarea puterii de către un
număr restrâns de persoane sau de familii (aristocraţia)”.
Ca şi democraţia, oligarhia îmbracă mai multe forme. Pentru Aristotel, caracterul distinctiv
al primei specii de oligarhie constă în fixarea unui cens destul de ridicat pentru ca săracii, deşi în
majoritate, să nu poată ajunge la putere, ce este deschisă numai acelora având venitul fixat de
lege. Într-o a doua specie, censul cerut pentru a lua parte la guvemămînt este foarte mare; iar
corpul magistraţilor are dreptul de a se alege el însuşi. O a treia specie de oligarhie se bazează pe
ereditatea funcţiilor, care trec de la tată la fiu. O a patra specie de oligarhie reuneşte principiul
eredităţii cu acela al suveranităţii magistraţilor, care înlocuiesc legea. Această ultimă formă de
oligarhie, care corespunde cu tirania, printre guvernămintele monarhice se numeşte dinastie
[124, p.42].
Oligarhia se poate prezenta sub următoarele forme: guvernământul pluripersonal,
aristocarţia, plutocraţia censitară, partitocraţia [151, p.158].
1. Guvernământul pluripersonal este o formă a puterii statale care se exercită printr-un
guvemămînt colectiv, ce nu constituie un grup omogen şi nici o calitate distinctă. Aceste
persoane exerictă puterea sau partajează atribuţiile ce decurg din aceasta chiar în părţi inegale.
Puterea se exercită de mai multe persoane, dar ceea ce caracterizează guvernământul
pluripersonal este faptul că grupul care-1 compune nu este unul omogen şi nici nu reprezintă o
categorie distinctă.
2. Aristocraţia se caracterizează prin guvernământul unei clase sociale privilegiate,
guvemământ exercitat în comun într-un număr de membri aparţinând acestei clase sau, mai
exact, unor familii. De regulă, privilegiile acestei clase se transmit ereditar, ea conservându-şi
astfel caracterul de castă închisă.
3. Plutocraţia censitară este o formă de guvemământ asemănătoare cu aristocraţia, numai
că, de această dată, minoritatea guvernantă nu este o clasă socială, organic constituită şi având o
existenţă autonomă, ci o simplă reuniune de persoane, constituită − în condiţiile prevăzute de
lege − potrivit unui criteriu cantitativ, ca urmare a sistemului de cenzuri aplicate operaţiunilor
137
electorale [70, p.471]. Această grupare este privilegiată, este o categorie socială oligarhică −
„elita electorală”. Este, credem, forma de guvemământ adaptată la cerinţele concrete, specifice
Libanului în 1943.
4. Partitocraţia este forma oligarhică de guvernământ în care, de fapt, puterea aparţine
unor partide politice care manipulează instituţiile guvernamentale sau exercită asupra lor o
presiune irezistibilă. În cadrul monocraţiilor, partidul unic constituie el însuşi un gen de grupare
aristocratică, privilegiată. Partidele constituie un substitut oligarhic al participării populare la
putere. Totuşi, partitocraţia nu este un regim exclusiv şi autentic oligarhic; el semnifică mai
degrabă „hipertrofierea fenomenelor partizane, inerente democraţiei clasice”.
Pe lângă sistemele pure mai sunt şi sisteme mixte care sunt o combinaţie între democraţie,
monocraţie şi oligarhie:
- Monarhia limitată;
- Parlamentul dualist;
- Cezarismul democratic.
Despre monarhia limitată deja am menţionat, iar cât priveşte parlamentul dualist. acesta
derivă din monarhia limitată, fiind un „pseudoconstituţionalism”.
Şeful statului îşi păstrează poziţia şi atribuţiile, dar în acelaşi timp el trebuie să accepte,
într-o oarecare măsură politica emanând din compoziţia Camerelor. Într-un astfel de sistem
„piesa centrală” pare să fie prim-ministrul: pe o parte, el se sprijină pe prerogativele Şefului de
stat; pe de altă parte, el are nevoie de încrederea şi sprijinul Parlamentului. Parlamentarismul
dualist apare astfel ca o posibilă formulă de tranziţie între vârsta prerogativelor monarhice şi era
suveranităţii poporului.
Iar cezarismul democratic este o combinaţie între democraţie şi monocraţie; cezarul
exercită puterea în numele poporului care îi cedează puterea printr-un referendum, totodată
cezarul aprobă forma de guvernământ.
4.1.2.2. Abordări teoretice ale formelor de guvernământ contemporane
Monarhia, ca formă de guvernământ, − subliniază I.Muraru, − se caracterizează prin aceea
că Şeful statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ).
Monarhia este acea formă de guvernământ în care puterea supremă este personificată într-
un monarh, care ocupă tronul, de obicei prin succesiune, iar uneori prin alegerea pe viaţă. În
republică, puterea supremă este deţinută, în general, de un organ ales pe timp limitat [201, p.39].
138
Conform altei opinii, monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că
Şeful statului este monarhul (de la grecescul ,,monas”, ce caracterizează puterea unei persoane).
Monarhul, având diferite denumiri − rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. −
de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar sau e desemnat după proceduri speciale
în dependenţă de tradiţiile respective [225, p.128].
Monarhia nu este doar de un singur tip, majoritatea autorilor împart grupul monarhiilor în
patru forme:
- monarhia absolută;
- monarhia limitată (constituţională);
- monarhia parlamentară dualistă;
- monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de guvernământ, se caracterizează prin puterea
discreţionată în stat monarhului [70, p.457].
Pentru Aristotel, monarhia consta în concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane,
în puterea nelimitată a monarhului. Trăsătura caracteristică monarhiei absolute − succesiunea
tronului − revine prin moştenire, întemeindu-se astfel un dinastism. Astfel spus, monarhia
absolută devine obiectul unei succesiuni predeterminate. Aristotel a acceptat caracterizarea
succintă a acestei forme de „regalitate”, în care un singur om domneşte după bunul său plac. El
şi-a însuşit, de asemenea, critica adusă regalităţii absolute pe temeiul că statul, nefiind decât o
asociaţie de fiinţe egale, prerogativele şi drepturile trebuie să fie, în mod necesar, identice.
Astfel, este just ca partea de putere şi de supunere, pentru fiecare, să fie perfect egale. Mai mult,
este o nedreptate latentă de a se da unui singur om magistratură supremă, înlăturându-se, prin
aceasta, toţi acei care preţuiesc dreptatea şi legea. Un individ nu poate să facă mai mult decât
legea. Acolo unde legea se dovedeşte neputincioasă, un individ nu va şti niciodată mai mult
decât ea; o lege care a ştiut să înveţe, în mod cuvenit, pe magistraţi, poate să se bizuie pe bunul
lor simţ şi pe dreptatea lor, pentru a judeca şi rezolva toate cazurile în care ea nu se pronunţă.
Mai mult, legea dă magistraţilor dreptul să îi înlăture defectele, atunci când experienţa aplicării
ei a arătat că este necesară o îmbunătăţire. Astfel, atunci când se cere suveranitatea legii, aceasta
înseamnă domnia raţiunii bazate pe lege. A învesti un om suveran înseamnă, din contra, a pune
puterea la discreţia patimilor omeneşti.
Pentru toate aceste considerente, Aristotel a ajuns la concluzia că „puterea absolută a unuia
singur nu este nici utilă; puţin importă că acest individ este, de altminteri, în lipsă de orice lege
ori chiar în prezenţa legilor, ori că el comandă unor indivizi tot atât de virtuoşi, ori tot atât de
depravaţi ca el, ori că el este cu totul superior prin meritul său [124, p.40].
139
Monarhia absolută există în forma de monarhie despotică sau teocratică. Monarhia
absolută a existat şi s-a dezvoltat cel mai pregnant în epoca medievală în ţările Europei
Occidentale. Ideologia absolutismului este clar exprimată în cuvintele regelui Franţei Louis XIV:
„Statul sunt eu”. În Rusia ţaristă monarhia a atins culmile absolutismului în timpul leu Petru I. În
absolutism monarhul concentrează în mâinile sale toate ramurile de bază ale puterii: legislativă,
executivă, judecătorească, militară.
Autoritarismul monarhului presupunea drept valabilă numai vionţa. Expresii celebre
precum: ,,L'etat c'est moi” sau „Regele este capul statului” scot în evidenţă, încă o dată
adevărata dimensiune a puterii discreţionare a monarhului. Aşa se întîmplă că, de cele mai multe
ori, monarhia absolută se transformă în tiranie sau despotism.
Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a existat până aproape de
zilele noastre. La începutul secolului XX în lume existau două monarhii absolute: Imperiul Rus
şi Imperiul Otoman. În cazul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu este limitată,
monarhul domnind după bunul său plac. Ca regulă, o asemenea formă de guvernământ de cele
mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, în opinia lui Aristotel
considera că „ puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utilă” [225, p.128].
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului
prin Legea Fundamentală a statului (Constituţia). Cu toate aceste limitări, monarhul are un mare
rol, atribuţiile Parlamentului fiind reduse [70, p.457].
Monarhia limitată se deosebeşte de monarhia absolută prin faptul că puterea monarhului
este limitată prin existenţa − ca autonomie şi cu atribuţii proprii − şi a altor organe. Totodată,
monarhia limitată combină principiul monocratic de guvernământ al unei singure persoane
(monarhul) cu participarea la putere a unei aristocraţii nobile şi ereditare, precum şi a unei
oligarhii censitare, acestea formând cele două Camere ale Parlamentului [151, p.160].
Monarhia limitată a fost introdusă în Franţa de Constituţia din 1814. Până la 1814 ea fusese
deja practicată în Anglia, ca după aceea să se întâlnească temporar în sudul Germaniei (Bavaria -
1818), Wurtenberg (1819), Hessen (1820)). Va fi de asemenea specifică şi Prusiei (1880),
Austriei (mijlocul sec. XIX) şi Rusiei (între 1906-1917) [304, p.35-36].
În monarhia limitată puterea monarhului este îngrădită de alte organe reprezentative, care
adesea, în feudalism, aveau un caracter de clasă. Astfel de organe au fost: Adunarea de zemstvă
în Rusia, Parlamentul în Anglia, Cortexul în Spania, Statele generale în Franţa. De obicei,
acestea aveau prerogative de a elabora şi adopta legea bugetului, prin intermediul căreia
influenţau politica monarhului.
După cum am menţionat monarhia limitată mai este denumită şi monarhie constituţională.
140
În condiţiile epocii contemporane există monarhii constituţionale, în care puterea
monarhului este îngrădită de către organele reprezentative şi constituţie.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care
(monarhul) şi Parlamentul stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală [70, p.457].
Forma mixtă de guvernământ, monarhia parlamentară dualistă, derivă din monarhia
limitată, fiind vorba mai mult de un „pseudoconstituţionalism”. „Liantul viu” [319, p.266] între
puteri (monarh şi parlament) îl reprezintă Prim-ministrul care se sprijină pe prerogativele Şefului
de stat şi, totodată, are nevoie de încrederea şi sprijinul Parlamentului [112, p.106].
În cadrul monarhiei dualiste, monarhul împarte puterea cu parlamentul. Acestea din urmă
îndeplineşte funcţia legislativă în timp ce monarhul pe cea executivă.
După cum apreciază G.Burdeau, parlamentarismul dualist (monarhia parlamentară
dualistă) apare ca o posibilă „formulă de tranziţie între vârsta prerogativelor monarhice şi era
suveranităţii poporului” [294, p.151].
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită azi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările
scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic.
Monarhul − care „domneşte dar nu guvernează” − păstrează totuşi unele prerogative, precum:
dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de a numi în funcţii superioare, dreptul de a refuza
semnarea unor legi [70, p.457].
Monarhia parlamentară contemporană poate fi inclusă în rândul formelor mixte de
guvernare. Prim-ministrul are cel mai important rol în cadrul executivului, el contrasemnînd
aproape toate actele emise ca urmare a exercitării atribuţiilor suveranului [112, p.106].
Astăzi doctrina politico-juridică a trecut de pe poziţiile unei critici aprige pe ale unei mult
mai tolerante, uneori chiar justificatoare. Iată de ce acest proces a căpătat denumirea de
„renaşterea monarhiei”. Aceasta îşi găseşte explicaţia în faptul că noile forme de guvemămînt:
doctrina militară şi republica au suferit eşecuri, în timp ce monarhia a rezistat vicisitudinilor
istorice ca urmare a unei experienţe acumulate de veacuri. Astfel, acolo unde monarhia a fost
desfiinţată, peste puţin timp a fost nevoie să se revină la această formă de guvemământ prin
readucerea la tron a foştilor suverani sau a moştenitorilor acestora.
Republica este acea formă de guvemământ, subliniază I.Muraru, în care „aşa cum se
spune, cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegînd un Şef de stat denumit, de
regulă, preşedinte” [213, p.106].
Constituţionalistul G.Vrabie consideră că „...republica se caracterizează prin aceea că
puterea supremă aparţine unui organ ales pe un termen limitat (sau unor organe – acolo unde
există şi Parlament, şi preşedinte ales de către popor)” [278, p.112].
141
Aceasta nu este, după Aristotel, decât un amestec de democraţie şi oligarhie. De obicei, se
dă numele de republică guvemămîntelor care înclină spre democraţie şi acelora care înclină spre
oligarhie. Trei elemente de stat îşi dispută egalitatea în structurarea formei de guvemământ.
Acestea sunt: libertatea, avuţia şi virtutea. Republica este o combinaţie numai a libertăţii şi
avuţiei [124, p.42].
Primele republici apar încă în mileniile IV-III î.e.n. în Mesopotamia ca formă de
guvemământ a oraşelor-state de aici. Apoi este atestă în Grecia Antică, dar şi în Roma. În cadrul
republicilor antice structura puterii era una destul de complicată. Ca organe reprezentative
serveau „Adunarea populară" şi „Sfatul celor 12”. La ele puteau lua parte sau candida doar
cetăţenii cu drepturi depline, excuzându-i pe străini, robi sau femei.
La diferite etape de dezvoltare istorică au existat republici de diferite tipuri. În perioada
antică au existat cel mai des republici aristocratice (Roma, Sparta în sec. V-II î.e.n.), oligarhice
(Cartagena), democratice (Atena). În epoca medievală au existat oraşe-republici comerciale:
Venezia, Genua, Florenţa, Novgorod, Hamburg etc. Deja în epoca modernă republicile încep să
devină parlamentare şi prezidenţiale. Diferenţa lor de bază constă în statutul juridic al organului
reprezentativ.
Republica se caracterizează prin aceea că organele supreme sunt alese şi organizate pe
baze de colegialitate. Lor le aparţine dreptul de a elabora legi de o putere juridică supremă.
Aşadar, în republică guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri
electorale. Aici Şeful de stat − preşedintele republicii − este ales fie direct prin vot universal, fie
de către Parlament, desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de guvemământ.
Savanţii în domeniu nu sunt unanimi în ce priveşte tipurile de republici ca formă de
guvemămînt. Unii consideră că sunt două: republică prezidenţială şi republică parlamentară
[213, p.198].
Al ţii susţin că republicile în esenţa lor sunt de mai multe tipuri:
- republici prezidenţiale [102, p.87; 151, p.160; 222, p.128];
- republici parlamentare;
- republici semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea Şefului de stat de către cetăţeni fie
direct − prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect − prin intermediul colegiilor
electorale (electori, SUA de exemplu). Acest mod de desemnare a Preşedintelui republicii îl
situează din punct de vedere legal pe o poziţie egală cu Parlamentul. În republica prezidenţială
prerogativele Şefului de stat sunt puternice. În unele republici prezidenţiale Preşedintele
republicii este şi şeful Guvernului (SUA), în altele există şi un şef al Guvernului (Franţa,
142
România). În forma de guvernământ republicană funcţia de Şef de stat poate fi îndeplinită fie de
o singură persoană, fie de către un organ colegial (situaţie mai ales întâlnită în statele din Europa
de Est în perioada 1945-1990) [70, p.458].
Şi republicile prezidenţiale reprezintă o varietate de tipuri: republici prezidenţial-militare,
apărute ca urmare a unor lovituri militare, iar la putere vin autorităţile supreme militare (hunta),
care numeşte de fapt în calitate de Preşedinte pe unul din membrii săi. De obicei miniştrii sunt
numiţi din rândul generalilor de armată, iar Parlamentul se dizolvă. Puterea se bazează pe armată
şi se formează o ierarhizare conform gradelor militare în cadrul puterii de stat. De obicei, şeful
huntei după o perioadă de timp încearcă să-şi legalizeze situaţia pe calea care alegerilor. În
republica prezidenţială executivul este format de către Preşedinte, care poate cere ca să-i fie
prezentată darea de seamă de către Guvern. Parlamentul nu are dreptul să constrîngă executivul
spre a demisiona. În SUA executivul este condus de însuşi Şeful statului. Împuternicirile
Preşedintelui unei republici prezidenţiale sunt foarte însemnate. În SUA, la fel, Preşedintele
însuşi numeşte miniştrii şi conduce cu activitatea Guvernului.
Republica parlamentară se caracterizează, în viziunea doctrinarilor, prin alegerea Şefului
de stat de către Parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde (nuanţat, desigur). Datorită acestui
fapt, poziţia legală a şefului de stat este inferioară Parlamentului (Italia, Austria, Germania,
Finlanda) [70, p.458].
Există şi opinii oarecum pe jumătate opuse generalului. Astfel, doctrinarii Gh.Avornic,
B.Negru şi A.Negru, susţin că forma de guvernământ parlamentară „nu are (adică îi lipseşte)
Şeful statului, sau fie că el este ales de către Parlament, fiind responsabil în faţa acestuia” [103,
p.235, 214, 128].
Nu putem împărtăşi acest punct de vedere din motivul că toate statele indiferent de forma
de guvernământ sau de tipul de regim politic au un Şef de stat, fie el monarh sau preşedinte.
Dacă autorii se referă la fosta Uniune Sovietică apoi, de jure, nu exista un Şef de stat – instituţie
reglementată constituţional, Uniunea era reprezentată în această calitate de către Secretarul
General al Partidului Comunist.
În cadrul republicilor parlamentare, parlamentul se formează din membrii partidului (sau ai
unei coaliţii), având majoritatea în cadrul Parlamentului. Executivul poartă răspundere în faţa
organului legislativ, iar acesta din urmă, dacă e nemulţumit de activitatea acestuia, îi poate
acorda vot de neîncredere, obligându-l în aşa fel să-şi prezinte demisia.
Rolul Preşedintelui într-o republică parlamentară e mai mult formal, iar participarea sa la
formarea executivului e mai mult una nominală. În activitatea sa practică Şeful statului are o
influenţă minusculă la îndeplinirea puterii de stat. Acţiunile sale politice se pot realiza numai cu
143
acordul legislativului, iar actele emise de el capătă forţă juridică numai dacă se acceptă de
Parlament.
În practică pot fi republici prezidenţiale cu elemente de parlamentarism. De exemplu, în
Rusia executivul este format de Preşedintele federaţiei şi e răspunzător în faţa acestuia. Dar se
poate întâmpla că Duma de Stat să-şi exprime neîncrederea faţă de Guvern. Cu toate acestea,
ultimul cuvânt, în ceea ce priveşte demiterea Guvernului aparţine Preşedintelui Federaţiei Ruse.
În comparaţie cu republica prezidenţială, cea parlamentară e mai puţin răspândită, dar
numărul ţărilor care aderă la o astfel de formă de guvemământ e în creştere.
Republica semiprezidenţială, în viziunea constituţionalistului I.Guceac, este forma de
guvernământ „care înglobează caracteristici specifice atât republicii prezidenţiale, cât şi
republicii parlamentare” [170, p.111].
Aceeaşi interpretare o întâlnim şi la constituţionalistul T.Cârnaţ [117, p.186].
În iziunea noastră, este necesar de a identifica un criteriu concret pentru identificarea
acestui tip de guvernământ.
În viziunea doctrinarului V.Popa, republica semiprezidenţială „se manifestă prin faptul că
şeful statului este ales prin vot universal, îndeplineşte numai funcţia de şef de stat, iar în funcţia
de şef de Guvern este numită după anumite proceduri o altă persoană… această formă de
guvernare sau regim a primit denumirea de „prezidenţial” sau „semiprezidenţial”” [242, p.84].
Până la urmă, autorul însăşi subliniază că este vorba de regim politic.
Republica semiprezidenţială, în opinia cercetătorului I.Rusu, se caracterizează prin
alegerea Preşedintelui prin vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de
Parlament [255, p.153].
Aplicând metoda criteriului unic de clasificare, şi anume modalitatea desemnării
Preşedintelui de republică: prin vot universal direct de către popor, sau de către Parlament.
Aşadar, sunt doar două tipuri de republică ca formă de guvernământ: republică
prezidenţială şi republică parlamentară.
Aplicând abordările teoretice la prevederile Constituţiei Republicii Moldova, putem afirma
că suntem în prezenţa republicii parlamentare ca formă de guvernământ. Aşa, potrivit art.1
alin.(2) din Constituţie, „forma de guvernământ este republica”. Iar art.77 alin.(1) din Constituţie
stipulează: „Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului”. În acest context, art.78 alin.(1)
stabileşte că „Preşedintele Republicii Moldova ete ales de Parlament prn vot secret”.
Din aceste considerente nu împărtăşim opinia teoreticianului Gh.Avornic care afirmă că,
de iure, Republica Moldova ca formă de guvernământ este „republică parlamentară, şeful
statului fiind ales de către Parlament şi responsabil în faţa lui. În realitate, considerăm că în
144
întreaga perioadă de timp de după modificările respective (2000) nu a existat republică
parlamentară, am îndrăznit să o numim chiar republică semiprezidenţială” [102, p.448].
Practic în aceeaşi ordine de idei se exprimă şi cercetătorul Silvia Goriuc, potrivit căreia
„după modalitatea de alegere a Preşedintelui, Republica Moldova reprezintă o republică
parlamentară, iar după atribuţiile conferite Preşedintelui – republică semiprezidenţială” [166,
p.18].
Ambii autori fac o confuzie între forma de guvernământ; criteriul decisiv este modalitatea de
desemnare a Şefului de stat, pe când atribuţiile lui se încadrează în „regimul politic” care poate fi
şi semiprezidenţail.
De iure, Republica Moldova ca formă de guvernământ a fost republică parlamentară, la fel
şi regimul politic a fost parlamentar. Asta a fost situaţia; Şeful statului a uzurpat puterea practic
în întregime în stat, influenţând şi puterea judecătorească, adică am avut un regim politic
ilegitim.
4.2. Regimul politic – dimensiune edificatoare a statului de drept şi democratic
contemporan
4.2.1. Definirea noţiunii şi tipologia regimurilor politice
Conceptele teoretice şi categoriile tipologice ale instituţiilor politice, analizate în
perspectiva doctrinei constituţionale moderne, în funcţie de realităţi social-istorice concrete şi
fenomene sociologice diverse − aflate ele însele într-o continuă dinamică şi transformare − sunt
adesea în imposibilitate de a oferi o bază corectă de clasificare şi interpretare categorială a
anumitor fapte sociale sau fenomene putere [158, p.256].
Problema definirii noţiunii de regim politic este deosebit de dificilă, dat fiind că aceasta nu
este utilizată într-un sens univoc. Nu este mai puţin adevărat că din momentul în care noţiunea
de regim politic este opusă celei de formă de guvernământ, ea începe să prindă contururi mai
precise.
Etimologic, prin regim politic se subînţelege un sistem de organizare, de conducere, a
vieţii economice, politice şi sociale [109, p.53].
Democraţia, libertatea, autoritatea, raporturile de tip instituţional între autorităţile publice
capătă un conţinut şi forme diverse de la ţară la ţară, fapt ce dovedeşte că sunt concepte cu o
„fizionomie variabilă”. Rezultă, de aici, dificultatea pentru orice analist al vieţii politice de a
emite, din perspectiva juridică, judecăţi de valoare foarte precise cu privire la caracterul şi
tipologia regimurilor politice contemporane.
145
Pentru o analiză completă, orice cercetător al fenomenelor de putere trebuie să aibă în
vedere, alături de conceptele juridice, principiile, metodele logice ale cercetării politologice,
precum şi rezultatele investigaţiei sociologice asupra unui regim politic sau a unor schimbări
politice de natură constituţională ce intervin în cadrul unui stat şi care pot să-i influenţeze
formele şi metodele de guvernare. Chiar şi aşa, analiza unui anumit regim politic poate fi
incompletă, întrucât viaţa juridică ca şi cea politică sunt atât de diverse şi uneori atât de instabile,
chiar în cadrul aceluiaşi stat, încât nu pot fi cuprinse complet nici în forme general-obligatorii,
nici în categorii sau instituţii politice, al căror conţinut se modifică pe măsura transformărilor din
viata socială.
În ceea ce priveşte noţiunea „regim-politic”, acest termen nu este sinonim cu cel de sistem
politic.
Prin sistem politic înţelegem ansamblul structurilor politice constituite prin exprimare, prin
procedee electorale democratice şe periodice, a voinţei suverane a naţiunii, care au ca obiectiv
exercitarea procesului de guvernare.
Şi totuşi, multă vreme, noţiunea de regim politic a fost şi este încă redusă la instituţiile de
guvernare care formează baza instituţională a sistemului politic.
Atât sistemele politice cât şi regimurile politice sunt subsisteme − care se intersectează −
ale sistemului social global. Ele au funcţii şi roluri diferite. Dacă sistemul politic indică modul de
organizare şi exercitare a puterii politice de către autorităţile statale în concordanţă cu un set de
valori şi idei, programe ale partidelor politice, regimul politic pune în evidenţă metodele de
exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale statului [185, p.350].
De aceea, sistemul politic îşi poate modifica configuraţia (de exemplu, transformarea
republicii în monarhie va precede schimbări la nivelul instituţiei şefului de stat şi a raporturilor
acestuia cu parlamentul) fără ca regimul politic să se schimbe (rămîne mai departe democratic).
Dificultatea definirii clare a unui regim politic constă în faptul că noţiunea sau conceptul
teoretic respectiv nu se aplică unei entităţi abstracte (nici nu poate exista aşa ceva), ci un regim
politic concret, existent într-un stat şi într-o anumită etapă de dezvoltare a acestuia. Cum fiecărui
stat îi sunt proprii anumite elemente de natură politică, economică, socială, ce-i caracterizează
regimul politic, conceptul respectiv tinde să cuprindă sau să reflecte aceste elemente. Dacă
conceptul teoretic de regim politic este însă construit pe baza unor criterii metodologice rigide,
şablonarde şi aplicat fără discemământ unor realităţi politice dinamice, există riscul ca unele
caracteristici ale regimului respectiv să se piardă.
Interpretarea unui regim politic într-o astfel de manieră va fi mai mult sau mai puţin
eronată.
146
Acestea sunt unele dintre motivele pentru care prof. Georges Burdeau consideră că în
definirea regimului politic trebuie să se ţină seama, pe lângă conceptul juridic, şi de structura
economică şi socială a statului asupra căruia se face analiza politică, de baza puterii pe care o
exercită guvernanţii, de obiectivele pe care şi le propun aceştia şi de mijloacele şi metodele la
care recurg, de forţele nomice politice şi sociale de care sunt legaţi cei ce guvernează [293,
p.187].
Desigur, împletirea unor elemente de natură socială, cum ar fi, de pildă, structura de clasă
şi raporturile între clase, interesele sociale etc., cu elemente de natură politică şi ideologică, adică
metodele şi programele de guvernare, statutele partidelor, doctrina lor politică, raporturile între
puteri, pluralismul, ideologia forţelor politice etc., pare să confere unei definiţii teoretice un
caracter eteroclit, impropriu rigorii demersului ştiinţific. În cazul nostru, însă, împletirea
elementului social cu cel politic este necesară şi naturală, mai ales în epoca contemporană, când
orice formă de existenţă sau activitate socială are o reflecţie, dar şi o justificare şi chiar o
motivaţie politică.
Profesorul Jean-Louis Quermonne înţelege prin regim politic ansamblul de elemente de
ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concurează la formarea unui tip de guvernământ
al unei anumite ţări, într-o perioadă dată [320, p.10].
La rîndul său, Maurice Duverger consideră că regimul politic este o combinaţie între un
sistem de partide, mod de scrutin, tipuri de decizii şi diferite structuri ale grupului de presiune
[apud. 302, p.4].
Într-o definiţie de dicţionar, prin regim politic se înţelege, în general, modul de guvernare
practicat într-o anumită ţară [302, p.887].
Pentru caracterizarea unui regim politic sunt esenţiale maniera în care societatea, în
ansamblul determinărilor şi manifestărilor sale social-istorice, ideologice şi al structurilor sale
politice, juridice, economice, militare, sociale se reflectă coerent fenomenul unitar al puterii,
precum şi stilul şi metodele de conducere pe care puterea le imprimă acţiunii guvernanţilor şi, nu
în ultimă instanţă, acordul sau dezacordul guvernanţilor faţă de putere, care reflectă, de fapt,
baza socială a acesteia.
În doctrina autohtonă recentă de drept constituţional, dar şi în teoria generală a statului şi
dreptului întâlnim mai multe definiţii date sintagmei regim politic.
Potrivit opiniei constituţionalistului I.Guceac, regimul politic reprezintă „ansamblul
instituţiilor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea politică în
societate” [170, p.111].
147
Într-o altă ordine de idei este definit regimul politic de către doctrinarul T.Cârnaţ, în
viziunea căruia regimul politic exprimă „totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat,
evocă raporturile dintre componentele sistemului social-economic şi politic, adică reprezintă
ansamblul instituţiilor şi mijloacelor prin care se realizează puterea” [124, p.199-200].
Pe când teoreticienii B.Negru şi A.Negru susţin că regimul politic „include ansamblul
metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblul care priveşte atât raporturile dintre
stat şi individ, cât şi modul în care statul dat asigură şi garantează drepturile subiective” [225,
p.150].
Teoreticianul D.Baltag defineşte regimul politic ca „sistemul metodelor şi principiilor de
înfăptuire a puterii de stat, în strânsă legătură cu situaţia drepturilor şi libertăţilor democratice ale
cetăţenilor şi posibilitatea lor de a determina sau influenţa politica statului, pe baza participării
lor la adoptarea deciziilor” [106, p.88-89].
Teoreticianul Gh.Avornic prin regim politici are în vedere „metodele şi mijloacele de
exercitare a puterii de stat, de conducere statală a societăţii, metode şi mijloace relevând, în
primul rând, starea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care pun în evidenţă raportul dintre
individ şi stat” [103, p.84].
După cum vedem, doctrinarii nu includ în definiţie ansamblul instituţiilor statului antrenate
în procesul realizării puterii de stat; ori, fără aceste instituţii metodele şi mijloacele rămân simple
declaraţii.
În doctrina românească recentă de drept constituţional, prin regim politic se înţelege
modalităţile, procedeele sau metodele prin care se exercită guvernarea unui stat. Într-o altă
opinie, regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, procedeelor şi mijloacelor prin care se
realizează puterea, ceea ce nu împiedică ca acest concept să aibă determinări de natură
economică, socială, istorică ş.a. [186, p.352].
Constituţionalistul I.Deleanu menţionează că regimul politic reprezintă ansamblul
instituţiilor şi al mijloacelor prin care se realizează puterea.
Prin conceptul de regim politic Paul Negulescu şi George Alexianu înţelegeau, cu peste 75
de ani în urmă, ansamblul normelor juridice care stabilesc modul de organizare a statului, fixând
organele de conducere, atribuţiile şi modul de funcţionare [227, p.103].
Totodată, regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a
puterii, a relaţiilor existente între elemente ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând în
primul rând, măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ceteteneşti
[254, p.215].
148
Analizând conceptul de regim politic, constatăm că în procesul de organizare şi exercitare
a puterii raporturile dintre autorităţile puterii statale reprezintă o parte componentă, importantă, a
acestuia.
Afirmând aceasta, înseamnă să înţelegem de altfel (ca şi ceilalţi autori), că modul de
organizare şi exercitare a puterii nu constituie singurul criteriu de definire a regimului politic.
Dacă e să conluzionăm, regimul politic poate fi definit ca ansamblul unitar şi coerent
structurat al instituţiilor politice şi al normelor juridice constituţionale, politice, social-
economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau, altfel
spus, se realizează puterea politică.
4.2.2. Identificarea şi criterii de clasificare a regimurilor politice
Regimurile politice sunt clasificate după diferite criterii de către autori în literatura de
specialitate. Pentru început ar fi necesar să analizăm care sunt criteriile de clasificare. Acestea au
o deosebită importanţă, deoarece, pe lângă momentul de timp când a fost elaborat criteriul, mai
este şi situaţia socială a societăţii la momentul dat.
În legătură cu modalităţile şi procedee de guvernare, doctrina constituţională surprinde
regimul politic în două ipostaze: regim politic constituţional, în care organele statului acţionează
în limitele Legii Fundamentale, ale Constituţiei, şi regim politic absolut în cadrul căruia
asemenea limitări nu există.
Plecând de la acelaşi criteriu, al metodelor de înfăptuire a guvernării, se pot desfăşura cu
respectarea libertăţii şi regimuri autoritare.
Un alt criteriu al unei posibile definiri şi clasificări a regimurilor politice îl constituie
proprietatea (tipul marxist de regim politic), pe care doctrinarii l-au apreciat drept mistificator,
deoarece socializarea proprietăţii nu atrage, real şi substanţial, socializarea puterii şi deci
democratizarea ei; în sens invers, forma privată a proprietăţii nu presupune existenţa unui regim
politic nedemocratic.
Nivelul de dezvoltare a respectivei ţări se poate constitui, de asemenea, într-un criteriu
(considerat modern) de clasificare a regimului politic. Astfel, se poate ajunge la o tipologie a
regimului politic, pornindu-se de la considerente geografice, în sensul că marile zone industriale
sunt de asemenea mari zone de liberalism politic (America de Nord, Europa Occidentală,
Japonia); în celălalt sens, zone subdezvoltate economic (America Latină, Asia, Africa) sunt zone
de autoritarism. Din perspectivă istorică, dezvoltarea parlamentarismului în ţările europene
coincide cu avântul capitalismului industrial (în Anglia după 1215; în Franţa după 1815; în
149
Scandinavia după 1914).
Structura economică şi socială a statului, principiile care stau la baza organizării şi
funcţionării puterii, obiectivele şi forţele acesteia, maniera în care societatea se reflectă în putere
şi stilul pe care ea îl imprimă guvernanţilor trebuie luate în considerare la determinarea tipului de
regim politic dintr-un stat.
Regimul politic, aprecia, la rândul său, şi P.Pactet, apare mai întâi ca ftind rezultatul
forţelor politice, în special al partidelor, în cadrul instituţional stabilit prin Constituţie, dar este
necesar să se ţină seama şi de alţi factori istorici, ideologici şi economici, care prezintă o
importanţă considerabilă.
Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regim politic este puterea, mai
precis − modul de organizare a puterii. Totodată, se ia în considerare natura raporturilor dintre
guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile guvernante, caracterul real al opoziţiei
etc. În funcţie de aceste criterii, doctrina constituţională clasifică regimurile politice în mod
deosebit.
Constituţionalistul I.Guceac identifică şi următoarele tipuri de regim politic: democraţia,
„ca fiind: directă şi semidirectă sau reprezentativă; regimul politic liber; democraţia
semiprezidenţială; antidemocraţia” [170, p.111]. Pe când constituţionalstul V.Popa operează
doar cu „regimul de adunare” [170, p.112-120] şi „regimul reprezentativ” [255, p.85].
Aplicând criteriul separaţiei puterilor, constituţionlistul T.Cârnaţ distinge: regimul
separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regim parlamentar); regimul separaţiei rigide
(prezidenţial) şi regimul semiprezidenţial (mixt); regimul confuziei puterilor (regimul
dictatorial); regimul directorial şi guvernământul de adunare [117, p.210-202].
Iar în funcţie de metodele utilizate la exercitarea puterii constituţionalistul T.Cârnaţ
distingem egimuri democratice şi antidemocratice [255, p.4]. De remarcat că în cadrul
regimurilor politice antidemocratice doctrinarul include monocraţia, monarhia absolută, tirania,
dictatura, dictatura militară, oligarhia, partocraţia, regimurile politice socialiste [117, p.210-214].
Teoreticienii B.Negru, A.Negru şi D.Baltag disting două categori de stat, şi anume: „state
cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare)” [225, p.150;
105, p.89].
Dacă e să indicăm regimurile politice clasice într-o anumită ordine, pentru a le desluşi mai
bine conţinutul, asemănările şi deosebirile, clasificarea ideală, în baza principiului separaţiei
puterior în stat, ar fi următoarea: regimul politic parlamentar, regimul politic prezidenţial;
regimul politic mixt. Iar aplicând confuziunea puterior, avem: regimul directoral; regimul
dictatorial, guvernământul de adunare.
150
Înainte de a trece la analiza esenţei tipurilor de regimuri politice vom reveni la clasificarea
dată de unii teoreticieni. Aşa, B.Negru şi A.Negru [225, p.151] care împart regimurile politice în
democratice şi antidemocratice, definind regimul politic democratic apelează la Spinoza.
În viziunea lui Spinoza „în statul democratic, care se apropie cel mai mult de starea
naturală, toţi se leagă să lucreze, iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună; adică,
întrucât oamenii nu pot avea cu toţii exact aceleaşi păreri, au făcut legămînt să se aibă putere de
lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări, rezervându-şi însă dreptul de a o schimba
atunci când vor vedea că e mai bine altfel. Prin urmare, cu cât li se îngăduie oamenilor mai
puţină libertate de gândire, cu atât ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi, în consecinţă, cu
atât guvernarea devine mai violent” [265].
A. Regimurile politice ce au la bază principiul separaţiei puterilor în stat
Regimul parlamentar
Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. El este un regim politic în care
organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea
funcţiilor etatice şi dispun de mijloacele politice care le permit să se controleze mutual [301,
p.251].
Într-o altă definiţie, regimul parlamentar este „regimul separaţiei suple sau a colaborării
puterilor, în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv şi
legislativ prin intermediul unui guvern (cabinet ministerial) responsabil în faţa Parlamentului.
Născut pe ruinele monarhiilor absolute din Europa Occidentală, apariţia regimului
parlamentar coincide cu apariţia unui organ nou: Guvernul. Istoria parlamentarismului este de
fapt istoria raporturilor dintre acest nou organ şi Parlament [308, p.361-365].
O altă accepţiune prezintă regimul parlamentar ca fiind cel în care „direcţia afacerilor
publice aparţine Parlamentului şi Şefului statului, prin intermediul unui cabinet responsabil în
faţa Parlamentului” [293, p.166].
În cazul acestui regim parlamentar, „puterea executivă are o puternică armă împotriva
puterii legislative, constând în dreptul Şefului de stat de a dizolva Parlamentul sau cel puţin
Camera aleasă a acestuia”. La rândul său, Parlamentul poate să provoace demisia Guvernului
printr-un vot de neîncredere sau prin refuzul de a vota bugetul, ori o lege importantă propusă de
Guvern.
După ce conceptul de regim parlamentar este examinat în lumina contururilor concrete, la
care a dus aplicarea lui în diferite ţări, precum şi a fizionomiilor multiple asumate, el apare într-o
mare diversitate de forme, determinate de specificul condiţiilor economice şi sociale şi,
îndeosebi, de starea forţelor ce se înfruntă la un moment dat în lupta politică. De aceea s-a şi
151
spus că atunci când sunt luate în considerare aceste rezultate, nu trebuie să se vorbească despre
un regim parlamentar, ci despre diferite regimuri parlamentare.
Având ca principiu echilibrul dintre puterea executivă şi puterea legislativă, concentrarea
lor pentru realizarea obiectivelor puterii, concomitent cu existenţa unor mijloace de control şi
temperare reciprocă specifice fiecăreia dintre puteri, regimul parlamentar (abstracţia facându-se
de unele note specifice de la o etapă istorică la alta) funcţionează după următoarea „schemă”,
întâlnită la toţi savanţii în domeniu:
a) disocierea organului executiv în funcţia de Şef de stat şi Guvern. Cu alte cuvinte, existenţa
unui executiv bifurcat, dualist sau bicefal;
b) Şeful de stat este politiceşte iresponsabil în faţa Parlamentului. Dacă a fost ales de adunare
sau de adunări ori de către corpul electoral, Şeful statului nu poate fi revocat, aceasta fiind
considerată „una din dogmele ortodoxiei parlamentare”;
c) în schimb, Guvernul − ca organ colegial − răspunde politiceşte în faţa Parlamentului, care îl
poate demite;
d) el răspunde, indirect, şi pentru activitatea Şefului statului, întrucât actele acestuia trebuie
obligatoriu contrasemnate de Şeful guvernului;
e) guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară, provenită − prin sufragiu
universal direct − din interiorul propriului partid, sau pe o coaliţie parlamentară, constituită în
scopul desemnării Guvernului şi pentru a sprijini activitatea acestuia.
Guvernul − prin intermediul Şefului statului − poate recurge la disoluţia adunării,
provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri [70, p.481]. Aşadar,
caracteristic pentru regimul parlamentar este:
- Existenţa unui executiv dualist: Şeful statului şi Guvernul;
- Şeful statului nu este responsabil politic faţă de Parlament; dacă Şeful statului a fost ales de
parlament sau de către corpul electoral, el nu poate fi revocat;
- Guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa Parlamentului;
- Parlamentul poate demite Guvernul;
- Guvernul răspunde indirect pentru activitatea Şefului statului;
- Actele Şefului statului trebuie contrasemnate de către Şeful guvernului;
- Guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;
- Guvernul, prin intermediul Şefului de stat, poate recurge la dizolvarea Parlamentului [117,
p.108].
După cum am menţionat, regimul politic parlamentar nu este de un singur tip. În literatura
de specialitate regimul parlamentar este divizat în două direcţii distincte:
152
1) regim parlamentar monist; regim parlamentar dualist;
2) regim parlamentar bicameral; regim parlamentar multicameral.
Regimul parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa Parlamentului ales
prin vot universal, direct.
Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a
Guvernului nu doar în faţa Parlamentului, ci şi în faţa Şefului de stat.
Regimul parlamentar dualist, numit şi „regim parlamentar prin teoria echilibrului”, se
caracterizează prin următoarele:
- responsabilitatea colectivă a Guvernului, nu numai în faţa adunării, dar şi în faţa şefului de
stat;
- executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic şi dintr-
un Guvern numit de Şeful de stat şi responsabil în faţa Parlamentului;
- datorită faptului că Şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele sale
sunt contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta devine răspunzător de ele;
- executivul este responsabil nu doar în faţa Adunării, dar şi în faţa Şefului de stat. Dubla
responsabilitate a Guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lângă fiecare dintre
instituţii (Şeful statului sau Parlament) de încrederea şi de voinţa celuilalt şi de a încerca să
realizeze, prin sinteza aspiraţiilor lor, o politică acceptabilă pentru amândouă părţile.
- Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliţie
parlamentară; dacă Guvernul pierde încrederea Parlamentului, este obligat să se retragă;
- Guvernul, poate să determine prin Şeful statului, dizolvarea Adunării, provocând noi
alegeri;
- legislativul (mono- sau bicameral) dispune de prerogativa adoptării legilor şi de a controla
activitatea executivului;
- relaţiile dintre executiv şi legislativ sunt caracterizate de un echilibru garantat prin existenţa
mijloacelor de acţiune reciproce [112, p.113].
Regimul parlamentar bipartid se caracterizează prin următoarele:
- alternanţa, la putere, mai mult sau mai puţin regulată a celor două formaţiuni (partide)
politice principale;
- alegerea Şefului guvernului de către corpul electoral în persoana liderului partidului pentru
care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative;
- existenţa unei majorităţi parlamentare confortabile şi, de regulă, pe durata întregii legislaturi.
Regimul parlamentar multipartid mai este numit şi „regim de tip latin” şi se caracterizează
prin:
153
- existenţa mai multor partide care acced la putere;
- în permanenţă există o majoritate parlamentară fluctuată şi instabilitatea Guvernului;
- alternanţa la putere este înlocuită cu „simple inflexiuni în jurul axelor politice puţin
îndepărtate”;
- corpul electoral nu are nicio contribuţie la alegerea prim-ministrului ori la stabilirea
majorităţii parlamentare care rezultă din combinaţiile parlamentare sau din deciziile luate de
statele majore ale partidelor [151, p.172].
Traseul regimului parlamentar este, de fapt, drumul parcurs de la monarhia absolută la
monarhia limitată, de la monarhia limitată la monarhia parlamentară [70, p.482].
Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor de stat.
Principalele trăsături ale acestui regim sunt, în primul rând, o strictă repartiţie a atribuţiilor dintre
puterea legislativă şi cea executivă şi, totodată, independenţa celor două puteri. Ele nu dispun de
instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor, iar Şeful statului este totodată
Şeful guvernului ales prin sufragiu universal.
În ceea ce priveşte Guvernul, acesta nu acţionează ca organ colegial şi solidar. Membrii
guvernului sunt numiţi în funcţie cu acordul Senatului. Ei răspund individual în faţa Şefului
statului [117, p.109].
Şeful statului, respectiv şi al guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către Parlament,
dar nici el nu poate dizolva Parlamentul [97, p.93-94]. Exemplu tipic de regim prezidenţial sunt
Statele Unite al Americii.
Regimul prezidenţial se caracterizează prin faptul că realizează, cel puţin în principiu, o
separaţie strictă a puterilor în stat. Un executiv cât mai independent faţă de puterea legislativă
este creat de regimul prezidenţial prin încredinţarea întregii autorităţi executive unui preşedinte
[254, p.223].
Dacă e să analizăm exemplul SUA, pentru a crea un executiv cât mai independent de
puterea legiuitoare şi înzestrat cu o autoritate egală, acest regim încredinţează întreaga putere
executivă, adică activitatea de organizare a aplicării şi de punere în executare a legilor, unui
preşedinte care nu este ales de vreo adunare legiuitoare, ci de alegători prin vot direct sau
indirect. În SUA el este ales în cadrul unui sistem organizat pe două trepte, distinct de cel
instituit pentru a desemna Camerele Congresului.
Astfel, prin puterea pe care o deţine, Preşedintele apără egalul adunărilor legiuitoare, căci,
din acest punct de vedere, el se vrea un organ tot atât de reprezentativ ca şi acestea.
Dar faptul că Preşedintele este ales de către corpul electoral dă naştere în plus la consecinţa
că el nu poate fi silit să se retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor legiuitoare înainte de
154
expirarea mandatului său. Aceasta pentru că dacă adunărilor legiuitoare li s-ar recunoaşte un
asemenea drept, ar însemna să li se dea posibilitatea de a înfrânge însăşi voinţa alegătorilor,
concretizată în actul de desemnare a Preşedintelui.
Regimul prezidenţial conferă un număr considerabil de atribuţii Preşedintelui, dar acestea
pot fi neutralizate şi corectate printr-o procedură ce poate permite transparenţa şi controlul
opiniei publice, inclusiv tragerea la răspundere a Şefului statului, în situaţia în care s-a îndepărtat
de la mandatul care i-a fost conferit [163, p.44].
Astfel, o regulă fundamentală a regimului prezidenţial este lipsa răspunderii politice a
Preşedintelui în faţa adunărilor legiuitoare. Forma de răspundere, politică, este una distinctă de
răspunderea civilă, care instituie o obligaţie a funcţionarilor de stat de reparare pecuniară a
prejudiciilor materiale sau morale cauzate prin actele şi faptele săvârşite în exerciţiul atribuţiilor
lor, precum şi de răspunderea penală, care se referă la posibilitatea aplicării sancţiunilor
prevăzute de lege pentru infracţiunile de care se fac vinovaţi în calitatea lor oficială.
Răspunderea politică implică obligaţia miniştrilor de a se retrage atunci când au pierdut
încrederea parlamentului − instituţie necunoscută în regimul prezidenţial. Mai mult, în acest din
urmă sistem de guvernământ nu doar Preşedintele statului, ci şi şefii diferitelor ramuri ale
administraţiei de stat, adică aşa−numiţii secretari, chemaţi să-1 ajute pe Preşedinte în
îndeplinirea activităţii executive, nu răspund din punct de vedere politic în faţa Congresului, ci,
numiţi de Preşedinte, dau seama de activitatea lor exclusiv în faţa acestuia [158, p.267].
Avantajele unui astfel de sistem sunt, desigur, reale: egalitatea puterilor, legitimarea
democratică a legislativului, înlăturarea presingului dintre puteri, prin ameninţarea cu demiterea
Guvernului sau disoluţia Adunării, posibilitatea celor două puteri de a acţiona eficace şi potrivit
cu strategia lor ş.a. Totuşi, nu pot fi ignorate nici dezavantajele, mai ales două:
1) pericolul alunecării spre omnipotenţa executivului, spre prezidenţialism;
2) majoritatea pe care se sprijină executivul este esenţialmente diferită de majoritatea
parlamentară.
Regimul prezidenţial prezintă, desigur, avantajul înlăturării unor presiuni reciproce între
puteri, creând astfel şi posibilitatea acestora de a acţiona conform programului prezentat
electoratului. Nu pot fi neglijate însă şi dezavantajele acestui regim. Astfel, există pericolul
creşterii influenţei executivului, pericolul alunecării către prezidenţialism. Apoi, dacă
majoritatea parlamentară este diferită de cea pe care sprijină executivul, apar dificultăţi în
funcţionarea mecanismului statal.
Regimurile mixte sunt produsul unor combinaţii de elemente ce aparţin unor regimuri
politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui parlamentar.
155
Având ca criteriu raporturile dintre puteri, regimurile mixte se grupează în trei categorii:
Regim convenţional, în care preeminenţă are Parlamentul. Prim-ministrul − sub
conducerea şi controlul Parlamentului.
Regim prezidenţial, hegemonia aparţine Preşedintelui, îndeosebi dacă majoritatea se
constituie ca suport al preşedintelui.
Regimuri intermitent prezidenţiale, Preşedintele şi Prim-ministrul îşi partajează atribuţiile
executive de circumstanţe.
După însăşi denumirea lor, regimurile mixte sunt ,,produsul unor combinaţii de elemente
aparţinând unor regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui
parlamentar” [151, p.175].
Conceptul de regim semiprezidenţial a fost introdus pentru prima oară în limbajul juridic
de profesorul Maurice Duverger în considerarea reformei constituţionale efectuate în Franţa în
1962, prin care s-a decis alegerea Preşedintelui Republicii Franceze prin sufragiu universal.
Modelul identificat de Duverger (regimul semiprezidenţial) a făcut obiectul multor critici,
fiind considerat de către unii specialişti mai curând un regim „hibrid” decât un sistem
constituţional original. S-a invocat, ca argument împotriva recunoaşterii regimurilor semi-
prezidenţiale ca o categorie distinctă, ideea că modul de desemnare a Şefului statului nu are
relevanţă din punctul de vedere al diferenţierii regimului prezidenţial de cel parlamentar, ci doar
faptul dacă Şeful statului poate dizolva Parlamentul, iar acesta, la rândul său, dacă poate,
printr-un vot de neîncredere, să facă Guvernul să demisioneze.
Al ţi autori consideră să amintească regimurile semiprezidenţiale ca o categorie aparte,
deoarece ele prezintă trăsături de originalitate care le individualizează faţă de regimurile
parlamentare.
Pe de altă part, evidenţiem şi celălalt aspect, şi anume: că prerogativele Preşedintelui,
evident mult mai puternice decât în regimul parlamentar, nu se identifică nici cu acelea de care
dispune Şeful statului în regimul prezidenţial, axat pe o riguroasă separaţie a puterilor.
Aşadar, în regimul politic semiprezidenţial [256, p.3]:
- Preşedintele nu mai este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin sufragiu universal, din
acest punct de vedere putem afirma că Preşedintele se află pe picior de egalitate, în ce
priveşte reprezentativitatea, cu autoritatea legiuitoare;
- Preşedintele nu mai are nevoie de o contrasemnătură pentru a lua anumite măsuri cerute când
instituţiile republicane, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului ori executarea
angajamentelor internaţionale sunt ameninţate în mod grav şi imediat;
- Preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, acesta constituind de fapt un mijloc de
156
presiune împotriva Parlamentului, pe lângă dreptul de dizolvare a acestuia;
- păstrîndu-se trăsăturile din regimul parlamentar, executivul este bifurcat în Şeful de stat, care
nu răspunde politic, şi un Guvern răspunzător pentru activitatea sa în faţa Adunării Naţionale;
- Preşedintele nu poate să numească discreţionar Guvernul, el trebuind să-l desemneze astfel
încât acesta să se bucure de încrederea majorităţii Adunării Naţionale.
Ca regimuri mixte după cum am menţionat, sunt şi regimurile intermitent prezidenţiale,
întrucât Preşedintele şi Prim-ministru îşi partajează atribuţiile executive, cu intensitate variabilă
şi în funcţie de circumstanţe.
B. Regimuri politice care au la bază confuziunea puterilor
Dacă forma de guvernământ este direct indicată în textul Constituţiei, apoi tipul de regim
politic în Republica Moldova poate fi dedus aplicând criteriile doctrinare la prevederile
constituţionale. Aşa, puterea executivă este bicefală: Şeful de stat – ales de către Parlament
(art.78 alin.(1) din Constituţie) şi Guvernul în frunte cu Prim-ministrul (art.101 din Constituţie).
Guvernul este organ colegial şi răspunde solidar. Aşa, potrivit art.101 alin.(3) din Constituţie, în
cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul Guvern. Şeful statului în conformitate cu
art.78 alin.(5) şi art.85 din Constituţie, poate dizolva Parlamentul. Dar şi Parlamentul, conform
art.89, poate demite Preşedintele Republicii Moldova.
Deci, în Republica Moldova suntem în prezenţa unui regim politic parlamentar monist,
deoarece Guvernul răspunde politic doar în faţa Parlamentului (art.106 din Constituţie −
exprimarea neîncrederii în Guvern).
Regimul convenţional este regimul care are la bază confuziunea puterilor, în sensul că
fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) urmăreşte să se controleze
reciproc, sistemului de măsuri al unei puteri urmând să i se adauge „contramăsuri” ale celorlalte
puteri, asigurându-se astfel echilibrul şi prevenind monopolul puterii.
Nerespectarea regulilor decurgând din „sistemul de balanţe” duce la regimul dictatorial
sau, după caz, la guvernământul de adunare [150, p.25].
Nu putem spune că regimul convenţional este sinonim cu guvernământul de adunare. În
opinia unor autori, există această confuzie; regimul convenţional este regimul care are la bază
confuziunea puterilor, numindu-se „regimul ori guvernământul de adunare” [255, p.219]. Cu alte
cuvinte, se urmăreşte controlul reciproc între autorităţile statale care exercită cele trei funcţii
tradiţionale: legislativă, executivă, judecătorească, astfel încât „puterea să oprească puterea”.
Sub această formă a „sistemului de balanţe” sau de „măsuri şi contramăsuri” pot fi
înlăturate abuzurile unei puteri, tendinţele acesteia de dominare.
157
Nerespectarea acestor reguli are ca efect, după cum s-a menţionat, apariţia regimurilor
dictatoriale sau, după caz, a guvernământului de adunare.
În cadrul regimurilor convenţionale avem: regim directorial; regim dictatorial;
guvernământ de adunare.
Regimul directorial se caracterizează prin următorul mecanism: întreaga putere executivă
este deţinută de un colegiu. Acest colegiu este ales de legislativ pe un termen stabilit de
Constituţie şi nu poate fi revocat înainte de exprimarea mandatului său.
Regimul directorial se deosebeşte de regimul parlamentar prin faptul că nu cunoaşte
instituţia responsabilităţii politice a miniştrilor. Acest fapt nu este menit însă să ducă, în regimul
directorial (aşa cum ar fi fost, poate, de aşteptat), la o consolidare a poziţiei executivului faţă de
legislativ. Aceasta pentru că, în locul executivului numit, ca în regimul parlamentar, de Şeful
statului, regimul directorial cunoaşte un executiv ales de puterea legiuitoare pe termen
determinat. Pe de altă parte, deşi puterea legiuitoare nu poate revoca executivul înainte de
expirarea mandatului lui, îi poate anula sau modifica actele [70, p.477].
Pe lângă faptul că executivul e numit de puterea legiuitoare (şi nu de Şeful statului), că nu
mai poate fi demis (ca în regimul parlamentar), actele sale se află sub controlul parlamentului.
În opinia altor autori, în regimul directorial executivul este dependent de legislativ. În
practică, subordonarea executivului faţă de legislativ nu este întotdeauna realizată în regimul
directorial. În Elveţia, ţară care consacră astăzi acest sistem, executivul influenţează în mare
măsură legislativul [117, p.108].
În regimul directorial puterea este deţinută − în plenitudinea ei − de un colegiu, ales de
legislativ pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului.
Colegiul odată constituit devine iresponsabil politiceşte faţă de legislativ, care îi poate însă anula
sau modifica actele. Aceste elemente deosebesc regimul directorial atât de regimul parlamentar,
cât şi de regimul prezidenţial.
Elementele menţionate deosebesc regimul directorial şi de regimul prezidenţial, căci pe
când acesta creează un executiv puternic, care se bucură, în principiu, de aceeaşi autoritate ca şi
puterea legiuitoare, fiind ales întocmai ca ea de corpul electoral, executivul în regimul directorial
este prin chiar originea sa dependent de legislativ. De asemenea, faptul că executivul nu este
concentrat în mâinile unei singure persoane ca în regimul prezidenţial, ci este deţinut de un
colegiu, ale cărui hotărâri presupun acordul prealabil al mai multor voinţe şi pot fi, în cele din
urmă, infirmate sau modificate de Parlament, este şi el de natură să slăbească posibilităţile
acestei puteri de a-şi afirma independenţa faţă de legislativ.
Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor.
158
Acest regim se instaurează în urma creşterii prerogativelor executivului, văzut însă în
persoana Şefului de stat, deci personalizarea puterii în ultimă instanţă. Se confundă de mai multe
ori cu sistemul totalitarist, menţinut prin constrângere. În această situaţie puterea se
personalizează excesiv, alunecându-se spre instaurarea unui sistem totalitarist.
Regimurile totalitare au drept trăsături comune următoarele:
- existenţa unui partid unic (de mase), condus de un lider politic care impune o conducere de
„mâină forte”;
- impunerea unei doctrine oficiale (ex. „ învăţătura marxist-leninistă");
- anularea sau diminuarea substanţială a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici;
- monopolul mijloacelor de comunicare;
- controlul partidului asupra economiei;
- manipularea opiniei publice prin discursul ideologic demagogic;
- un sistem închegat de teroare poliţienească şi politică;
- tendinţa de a lichida societatea civilă, impunând monopolul conducerii exercitat de un lider
despotic, care concentrează prerogativele puterii şi ale autorităţii publice, conducere în care
„for ţa legii” este înlocuită cu „legea forţei”;
- decizia politică se concretizează la vârful piramidei structurilor de partid care dobândesc
trăsăturile unui „partid-stat” [112, p.111].
Asemenea regimuri totalitare degenerează de cele mai multe ori în dictaturi.
În sens restrâns, putem menţiona că regimurile dictatoriale urmăresc un scop unic:
generalizarea ca adevăr absolut a ideologiei conducătorului unic pentru realizarea strategiei
autoritare. De aceea, nimic nu i se poate opune orice, opoziţie fiind curmată brutal [254, p.220].
Este cunoscută scoaterea în afara legii a „deviaţiilor de dreapta şi de stânga” dinăuntrul
partidului ce se află la conducere (ex., comunist sovietic), mergându-se la lichidarea liderilor
acestora. Aşadar, o asemenea putere este asigurată, dacă toţi membrii societăţii sunt dominaţi în
toate aspectele existenţei lor.
Dacă în ecuaţia „puterea legiuitoare” - „puterea executivă”, prin hipertrofierea acesteia din
urmă, se instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ (şi nu neapărat prin opresiunea
adunării sau adunărilor legiuitoare, ci, cum spunea cineva, prin „domesticirea” lor), se ajunge la
un regim politic autoritar instituit şi menţinut prin constrângere. În condiţiile existenţei unui Şef
de stat (Şef al executivului), puterea se personalizează excesiv, alunecând spre instaurarea unui
sistem total ţarist, indiferent de culoarea lui (brun, negru, roşu). Este un regim, spunea
Montesquieu, „făcut pentru vite de povară, nu pentru oameni” [70, 478].
159
Guvernământul de adunare este rezultatul „supraordonării puterii legiuitoare faţă de cea
executivă”.
Nici în guvernământul de adunare nu se neagă separaţia puterilor, dar ele sunt inegale: una
o domină pe cealaltă.
În cadrul acestui tip de regim politic:
- puterea, în ansamblul său, aparţine Adunării care cumulează atât puterea legislativă, cât şi
pe cea executivă;
- executivul este desemnat de Adunare (unica care poate să-l anuleze) şi nu poate demisiona.
Totodată, în acest regim, Guvernul are statutul de agent executiv al Adunării, este un
„funcţionar” (commis) al acestuia [311, p.49].
Semnele distinctive ale unui asemenea regim politic sunt identificate de către I.Deleanu
după cum urmează:
a) plenitudinea competenţelor Adunării sau adunărilor;
b) dreptul acesteia sau acestora (în sistemul bicameral) de a anula deciziile Guvernului;
c) structura colegială a executivului;
d) desemnarea şi revocarea lui de către Adunare;
e) imposibilitatea executivului de a demisiona.
Un astfel de regim apare rar, de regulă, pe „ruinele unui executiv discreditat”, şi el este
efemer; fie se transformă într-un guvemământ dictatorial, fie într-un regim parlamentar. În orice
caz, ambiţia lui de a se perpetua duce fie spre „dictatura adunării”, fie spre anarhie [70, p.479].
După cum am menţionat, asemenea regimuri politice sunt destul de rare, iar câteva
exemple sunt, credem, elocvente [112, p.112]:
- Franţa pe perioada celor 10 luni ale Convenţiei (20 septembrie 1792 - 26 iulie 1793), până
când Robespierre va conferi Comitetului Salvării un rol preponderent;
- Regimul constituţional al Israelului (consacrat de Constituţia din 1958), deşi este un regim
parlamentar (deoarece consacră principiul răspunderii colective), prin elementele specifice
se apropie de guvernământul de adunare: guvernul nu are dreptul de disoluţie a Knessetului;
alegerea adunării pe baza principiului reprezentării proporţionale integrale conduce la
farâmiţarea partidelor şi la diminuarea puterii de guvernare a executivului, pe baza unei
majorităţi de condiţie;
- Sistemul de guvernământ al Uniunii Sovietice a fost considerat drept un guvernământ de
adunare. Toate prerogativele puterii aparţineau Sovietului Suprem, guvernul neavând niciun
organ subordonat;
- Regimul elveţian este un regim specific guvernământului de adunare − Consiliul Federal
160
(executiv) este ales de Adunarea federală (o reuniune a Consiliului Naţional şi al Consiliului
Statelor). Consiliul federal execută deciziile Camerelor. Acestea pot modifica sau anula
deciziile Consiliului.
Dar ceea ce caracterizează funcţionarea perfectă a acestui sistem politic, aidoma unui
ceasornic elveţian, este tocmai separarea instituţională a funcţiilor puterilor, compromisul
reciproc şi colaborarea partidelor politice [254, p.41].
Guvernământul de adunare, fără să se identifice, se apropie de regimul parlamentar.
C. Regimurile politice neadecvate
Regimurile politice ale ţărilor socialiste sunt pe larg caracterizate de majoritatea autorilor
români şi autohtoni.
Aceste tipuri de regimuri sunt în majoritatea lor covârşitoare şi aproape pe tot parcursul
existenţei lor, în pofida diversităţii, regimuri totalitare. O sursă doctrinară unică, preeminenţa
economicului în viaţa socială şi socializarea violentă a proprietăţii, partidul politic unic şi
omnipotent, refuzul implementării principiului separaţiei puterilor şi contopirea organelor de stat
cu cele de partid, primatul organelor de partid faţă de cele statale, ortodoxia ideologică şi
extinderea ei în sfera tuturor relaţiilor sociale, impunerea violentă a principiului unanimităţii,
ignorarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, implicarea aparatului represiv în întreaga viaţă
socială, cultul conducătorului infailibil, manipularea maselor, inocularea suspiciunilor etc. − sunt
numai câteva dintre elementele ce definesc regimul [70, p.484].
Aşadar, toate regimurile socialiste (comuniste) au avut pe lângă trăsături proprii şi anumite
note definitorii comune. Acestea pot fi identificate într-o măsură sau alta la nivel constituţional,
al legislaţiei ordinare, în programele politice ale partidelor comuniste. Ceea ce este mai grav,
este faptul că unele dintre ele au pătruns în cunoştinţa politică şi fizionomia socială ale unor
categorii sociale, ale unor indivizi, influenţându-le comportamentul [112, p.112].
Printre altele, pot fi identificate următoarele trăsături comune acestor regimuri politice:
- organizarea piramidală a puterii politice din treaptă în treaptă şi concentrarea prerogativelor
decizionale la un pol al conducerii (un singur lider care cumula funcţiile supreme în partid şi
în stat);
- desfiinţarea sistemului pluripartidist şi înlocuirea acestuia cu partidul unic;
- lichidarea opoziţiei politice;
- existenţa unor proceduri electorale formale, în fapt nedemocratice şi instituirea unei
„monarhii” de tip comunist; întărirea aparatului represiv al statului;
- ridicarea teoriei absolutizării luptei de clasă la rangul de politică de stat şi extinderea
dictaturii proletariatului asupra celorlalte clase şi pături sociale;
161
- stabilirea unei ideologii oficiale şi dominante, concomitent cu înregimentarea unui număr de
persoane în partidul unic de guvernământ;
- exacerbarea „prestigiului social” al liderilor până la cultul personalităţii.
O opinie asemănătoare referitor la regimurile politice a ţărilor socialiste o găsim şi la
I.Rusu.
Aceste regimuri sunt regimuri totalitare, diversitatea mijloacelor şi metodelor folosite în
exercitarea puterii şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale depinzând uneori şi de
specificul local şi contextul istoric în care au evoluat. Influenţa sovietică s-a făcut resimţită din
plin, canalizând şi determinînd căi specifice de dezvoltare.
Iată câteva elemente ale acestor regimuri identificate de I.Rusu:
- o doctrină unică, cea marxist-leninistă;
- dominaţia partidului politic unic şi primatul organelor de partid faţă de toate structurile sale,
şeful acestui partid fiind un conducător desăvârşit, deşi principiul muncii şi conducerii
colective era afirmat împreună cu cel al centralismului democratic;
- prin legile fundamentale poporul este declarat suveran şi titularul puterii, pe care o exercită
prin organele statale reprezentative „alese” prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat; deputaţii reprezintă interesele alegătorilor răspunzând în faţa acestora pentru
activitatea lor, manifestându-se astfel exigenţele mandatului imperativ dar şi reprezentativ;
- economicul domină socialul, fiind lichidată proprietatea privată prin folosirea unor slogane
de tipul „proprietatea întregului popor”, „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după
nevoi";
- cetăţenii sunt declaraţi egali în drepturi şi îndatoriri, deşi prin constrângerea acestora să
accepte principiul unanimităţii li se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale;
- manipularea maselor prin: inocularea suspiciunilor, încurajarea carierismului, alterarea
bunului simţ şi a bunei-credinţe, folosirea criticii şi autocriticii, suprimarea iniţiativelor;
- folosirea accentuată a unui complex aparat represiv [254, p.226].
În literatura de specialitate mai întâlnim o clasificare foarte interesantă a regimurilor
politice pornind de la relaţia: stat - societate - individ. Orientînd vizorul spre locul şi rolul
individului în procesul de realizare a puterii de stat, vom deosebi trei categorii de regimuri
politice:
• Democraţia
• Regimul liberal
• Antidemocratia [170, p.120].
162
În opinia lui Ion Guceac, regimului politic democratic îi sunt caracteristice formele de
guvernământ al democraţiei directe şi semidirecte, în ceea ce priveşte regimul liberal −
democraţia reprezentativă şi semireprezentativă, iar regimul antidemocratic este regimul care
constă în concentrarea exagerată a puterii de stat în exerciţiul unei persoane sau al unui grup
social restrâns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Forme ale regimurilor antidemocratice sunt:
- Totalitarismul
- Autoritarismul
- Dictatura.
Democraţia rămânând a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile publice,
este afectată de unele imperfecţiuni, numite „paradoxuri ale democraţiei”. Datorită acestora, în
cadrul societăţii îşi au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la slăbirea democraţiei, sau la
înlocuirea acesteia cu un regim antidemocratic, autoritar. La capitolul unor asemenea
imperfecţiuni am putea cita contradicţiile dintre diferite laturi ale democraţiei: consens şi
conflict, reprezentativitate şi guvernabilitate, legitimitate şi eficacitate.
Într-un stat cu regim politic democratic exercitarea puterii politice este încredinţată statului
[180, p.199], înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă.
Democraţia directă continuă să fie prezentă în forme diferite. De obicei, democraţia directă
se practică în cadrul unor comunităţi sociale mai mici (în unele cantoane elveţiene, în adunările
orăşeneşti din Noua Anglie). La nivel naţional, democraţia directă este aplicată în cadrul
referendumurilor, unde poporul obţine posibilitatea de a-şi exprima prin intermediul votului
poziţia sa în probleme.
Regimul politic liberal. Concepţia liberală a regimului politic este considerată mai
superioară şi mai puţin periculoasă pentru libertate, decât democraţia.
Pornind de la ideea că orice putere „îşi iese din minte” şi conduce la abuzuri, mai ales dacă
ea este exercitată „în numele poporului”, liberalii au încercat să conceapă democraţia mai mult
ca un mod de limitare a puterii, decât de exercitare a ei. „Democraţia, scria filosoful radical
Alain, nu poate fi instituţionalizată, ea rămâne în masele populare şi poporul pierde în mod
absolut puterea sa de rezistenţă din momentul în care încetează s-o exercite”. Sau: „ceea ce
distingem de numele democraţiei este organizarea rezistenţei împotriva puterilor redutabile. Şi
cum nu putem aduna tot poporul pentru a decide dacă puterea abuză sau nu, această rezistenţă
pusă la cale se exercită prin reprezentanţii aleşi”. Cu alte cuvinte, adepţii regimului politic liberal
pledează nu pentru o democraţie directă, dar pentru o democraţie reprezentativă.
163
Spre deosebire de susţinătorii democraţiei, liberalii mizează nu pe suveranitatea populară,
dar pe suveranitatea naţională, care îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
cetăţeanului (art.3), în conformitate cu care „principiul oricărei suveranităţi rezidă esenţial în
naţiune. Niciun corp, niciun individ nu poate exercita autoritatea care nu-i este proprie expres”.
Născută din nevoia de a justifica luarea puterii monarhului „divin”, f ără ca aceasta să nimerească
în mâinile poporului, suveranitatea naţională este totalmente opusă suveranităţii populare [170,
p.122].
Contrar doctrinei suveranităţii populare, cea a suveranităţii naţionale, „unică şi
indivizibilă”, exclude orice fracţionare în milioane de titulari. Alegătorii nu se mai consideră
deţinători ai suveranităţii, deoarece suveranitatea nu poate fi decât în naţiunea întreagă sau în
reuniunea delegaţilor. Într-adevăr, naţiunea este o entitate care cuprinde nu doar toţi cetăţenii ce
trăiesc într-o epocă dată, dar şi pe toţi cei ce sunt morţi şi care urmează să se nască. În aceste
condiţii, naţiunea are nevoie de anumite organe care ar exprima, ar crea şi ar executa voinţa sa
[170, 123].
În Republica Moldova la etapa actuală suntem în prezenţa unui regim politic parlamentar
monist cu principii constituţionale, care se încadrează în arealul statului de drept şi democratic.
La fel rămâne incertă legitimitatea miniştrilor în caz de remanieri guvernamentale, deoarece ei
nu primesc votul de încredere de la Parlament.
4.3. Interacţiunea dialectică a principiului legitimit ăţii puterii de stat cu celelalte principii
ale regimului politic liberal şi democratic
Fiecare tip de regim politic se bazează pe anumite principii. Aceste principii diferă în
funcţie de doctrina ideologică pe care se construieşte regimul şi, totodată, sunt diferite de la un
stat la altul. Nu putem spune că există principii generale pentru toate regimurile politice, dar este
de dorit a constata că principiile pentru regimurile democratice şi liberale sunt aproape identice.
În acelaşi timp, cu referire la tipurile de regim politic, politologul G.Bourdieau subliniază
că „trebuie, în acelaşi timp să se ia în considerare … principiile ce stau la baza organizării şi
funcţionării puterii” [295, p.165-166]. Ce-i drept, autorul nu dezvoltă mai departe acest subiect.
Pe când constituţionalistul român G.Vrabie, preluând ideea, determină următoarele
principii care guvernează organizarea politico-etatică: suveranitatea poporului; exercitarea
suveranităţii poporului prin reprezentanţii săi şi prin referendum; pluralismul politic; principiul
separaţiei puterilor în stat; orientarea întregului proces de organizare politico-etatică în direcţia
164
atingerii scopurilor ce reies din interpretarea Constituţiei statului şi a documentelor politico-
ideologice care au stat la baza adoptării ei; principiul statului de drept [279, p.5-6].
Tot în această ordine de idei am determinat suplimentar următoarele principii ale regimului
politic democratic: principiul egalităţii; principiul pluripartitismului; principiul
constituţionalităţii, legalităţii; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii;
principiul echităţii şi justiţiei; principiul autonomiei locale; principiul descentralizării serviciilor
publice [70, p.489].
În acelaşi timp, considerăm că cele mai edificatoare principii ale unui regim liberal şi
democratic, care contribuie la edificarea statului de drept, sunt: a) principiul suveranităţii
naţionale (subiect examinat în Capitolul 3 al tezei); b) principiul legitimităţii puterii de stat; c)
principiul separaţiei puterilor în stat; d) principiul pluripartitismului şi pluralismului politic, e)
principiul constituţionalităţii şi legalităţii; f) principiul echităţii şi justiţiei; g) principiul statului
de drept.
Dat fiind titlul temei de cercetare şi conţinutul lucrării, am formulat un nou principiu
constituţional: principiul legitimităţii puterii de stat, pe care îl vom expune înainte de a ne referi
la principiul separaţiei puterilor în stat.
Principiul legitimităţii puterii de stat
În paragraful 2.4. din Capitolul doi am analizat categoria „legitimitatea puterii de stat”. În
acest paragraf finalizăm acest subiect cu formularea şi argumentarea unui nou principiu
constituţional: principiul legitimităţii puterii de stat, principiu ce se încadrează în rândul
celorlalte principii ale regimului politic liberal şi democratic.
Principiul legitimităţii puterii de stat se aplică: Constituţiei – în calitate de act juridic şi
politic al poporului constituit în respectivul stat. Adică, până la urmă, ultimul, cuvânt în
adoptarea Constituţiei îi aparţine poporului − voinţă exprimată prin referendum constituţional.
Respectiv, şi modificările sau amendamentele ulterioare aduse Constituţiei pot fi legitime doar
după aprobarea lor prin referendum.
În paragraful 1 al Capitolului întâi am constatat că societatea umană poate să existe şi există
doar organizat, iar această organizare este nu altceva decât statul. Statul fiind în general
constituit din trei elemente, dintre care două de fapt: Naţiunea şi teritoriul şi unul de drept –
puterea de stat, exclusivă sau suverană.
Puterea de stat fiind un element de drept obiectiv, apare problema legitimităţii ei. Adică,
puterea de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane are nevoie
de legitimitate. Legitimitatea puterii de stat emană în suveranitatea naţională stabilită în art.2 din
Constituţie. Iar baza puterii de stat, conform art.38 din Constituţie, rezidă în voinţa poporului,
165
exprimată prin alegeri libere, care au loc în mod periodic, prin sufragiu universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
Tot art.2 alin.(1) din Constituţie stabileşte că suveranitatea naţională este exercitată: direct
de către popor – alegeri, referendum şi prin organele sale reprezentative. Constituţia Republicii
Moldova stabileşte doar un singur organ reprezentativ suprem al poporului – Parlamentul (art.60
alin.(1)).
Deci, legitimitatea Parlamentului, ca organ reprezentativ şi unica autoritate legislativă,
rezidă în voinţa poporului exprimată prin corpul electoral. De remarcat că doar Parlamentul
primeşte legitimitatea direct de la popor, pe când celelalte două ramuri ale puterii de stat primesc
legitimitatea în cazul Guvernului – de la Parlament, iar în cazul autorităţii judecătoreşti – de la
organul de autoadministrare – Consiliul Superior al Magistraturii.
Un statut aparte îl au magistraţii Curţii Constituţionale, a căror legitimitate emană în mod
egal de la Parlament; Guvernul şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Evident că legitimitatea unor organe etatice de rang superior: Procuraturii; Curţii de Conturi
etc. emană în majoritatea cazurilor în votul Parlamentului.
Revenind la puterea executivă, mai precizăm că legitimitatea Şefului de stat emană din votul
deputaţilor în Parlament exprimat în mod secret.
Legitimitatea Guvernului emană, conform art.98 alin.(3), din acordarea încrederii cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi. Guvernul, ca structură centrală în rândul autorităţilor executive, este
opera Parlamentului, existenţa sa se bazează pe trei componente esenţiale: programul de
guvernare, procedura de învestire şi încrederea acordată de Parlament. În cazul lipsei uneia din
aceste componente, legitimitatea (s.n.) şi ponderea structurii guvernamentale devine incertă [53].
Lista membrilor Guvernului votată în Parlament include: Prim-ministrul; prim-viceprim-
ministrul; viceprim-miniştrii şi miniştrii. Apare problema legitimităţii celorlalţi „membri stabiliţi
prin lege organică”. Urmând logica principiului legitimităţii puterii de stat, nu pot fi membri ai
Guvernului decât cei votaţi de către Parlament.
Principiul separaţiei puterilor în stat
Conţinutul şi sensul teoriei separaţiei puterilor a fost clar definit chiar de către autorul ei,
Montesqueou. În fond, iluministul a determinat clar existenţa a trei puteri distincte: puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, subliniind în acelaşi timp că trebuie să
existe un echilibru şi o interdependenţă relativă a acestora. Astfel, sublinia Montesquieu:
„…puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, deoarece
activitatea la care mereu se referă ea cere rezolvarea promptă a tuturor chestiunilor. Puterea
166
executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legislativ şi durata sesiunilor sale, şi
trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto. Puterea legislativă poate ancheta şi
pedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru în ce priveşte monarhul, ea nu poate să
judece”[211, p.204]. Iluministul nu se opreşte aici în pragul inacţiunii acestor trei puteri şi el
susţine că „… întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze, vor fi
nevoite să funcţioneze de comun acord” [211, p.204.
Vom menţiona că teoria separaţiei puterilor, în accepţiunea lui Montesquieu a fost ridicată la
rang de principiu constituţional şi se regăseşte, practic, în constituţiile statelor lumii, inclusiv al
Republicii Moldova. Aşa, în conformitate cu art.6, întitulat „Separarea şi colaborarea puterilor”
în Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi
colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.
Separaţia puterilor în stat şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Instaurarea principiului separaţiei puterilor în stat are drept scop crearea unui sistem de
guvernare ce ar permite lichidarea abuzului din partea unei sau altei puteri [25].
Respectarea principiului separaţiei puterilor implică nu doar faptul că niciuna din ramurile
puterii nu intervine în competenţele unei alte ramuri, dar şi faptul că niciuna dintre aceste ramuri
nu−şi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate –
îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie este statutată în Legea Supremă sau a fost impusă
printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale, instanţă care, în virtutea art.134 din Constituţie, asigură
în cele din urmă realizarea principiului separaţiei puterilor în stat [27].
La fel nu au rămas fără replică nici recomandările iluministului Mpnstequieu. Aşa, potrivit
art.106/1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra
unui program, unui proiect de lege. Mai mult ca atât, potrivi art.106/2 alin.(1) din Constituţie, în
vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul poate adopta, la
propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativă). Aşadar, obstacole de a „ţine
în loc puterea executivă” au fost înlăturate prin reglementări constituţionale.
În ce priveşte dreptul puterii executive de a fixa momentul convocării corpului legislativ şi
durata sesiunilor sale, practica constituţională contemporană a mers pe altă cale, reglementând
aceste activităţi prin norme constituţionale. Aşa, în conformitate cu prevederile art.67 din
Constituţie, Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în
luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi
nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
167
Ce-i drept, şi puterea executivă, prin intermediul Şefului statului, şi-a păstrat dreptul de a
convoca corpul legislativ. Aşa, în conformitate cu art.63 alin.(2) din Constituţie Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la
alegeri. Totodată, în conformitate cu prevederile art.67 alin.(2) din Constituţie, Parlamentul se
poate întruni în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui Republicii Moldova.
Parlamentul îşi realizează funcţia de control faţă de Guvern, precum şi de fiecare membru al
său, adoptând în urma acestui control măsurile de rigoare. Aşa, potrivit art.105 din Constituţie,
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările
formulate de deputaţi. În funcţie de rezultate, Parlamentul poate adopta o moţiune prin care să-şi
exprime poziţia faţă de obiectul interpelării.
Şi, în fine, acea forţă care sileşte aceste trei puteri „să funcţioneze de comun acord” este
suveranitatea naţională, ghidată de realizarea interesului comun întregii societăţi umane
organizate în respectivul stat.
Principiul şi, respectiv, teoria separaţiei puterilor în stat continuă să fie şi în atenţia
doctrinarilor, fiecare aducându-şi aportul la dezvoltarea anumitor aspecte ale lui sau încercând
completarea cu noi elemente.
Aşa, spre exemplu, constituţionalistul V.Popa afirmă că „teoria separaţiei puterilor trebuie
înţeleasă ca teorie de echilibrare a lor, a unui sistem de frâne şi contrafrâne, de balansare, care ar
influenţa reciproc autorităţile ce execută puterile, nepermiţând depăşirea limitelor stabilite de
Constituţie în exercitarea atribuţiilor” [243, p.98]. La aceasta vom adăuga doar că, în
conformitate cu art.134 alin.(3) din Constituţie Curtea Constituţională asigură, printre altele,
realizarea principiului separaţiei puterilor în stat de către puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească.
Constituţionalistul T.Cârnaţ consideră că principiul separaţiei puterilor în stat „constituie în
perioada contemporană una dintre pârghiile garantării unui regim democratic în statul de
drept…, iar separarea puterii în legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să se
fundamenteze pe suveranitatea naţională” [117, p.169].
Nu ne rămâne decât să afirmăm că principiul separaţiei puterilor în stat este inclus printre
principalele şi decisivele principii ale regimului politic liberal şi democratic. În prezenta lucrare
ne-am străduit, să argumentăm această opţiune în baza teoriei suveranităţii naţionale.
Abordări teoretice ale principiului separaţiei puterilor găsim şi la cercetătorii Gh.Costachi şi
P.Hlipca, în opinia cărora „separaţia puterilor nu înseamnă numai diviziune, ci şi independenţa
autorităţilor guvernamentale fondată pe existenţa unor funcţii fundamentale distincte prin natura
lor, care pot fi exercitate numai separat”[137, p.440].
168
Pe bună dreptate, aceste funcţii distincte pot fi exercitate nu doar separat, ci şi fiind
încredinţate anumitor autorităţi, organe, tot distincte, autonome.
Totodată cercetătorii subliniază încă un aspect al principiului examinat, şi anume „…
separaţia democratică a acestei puteri în legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să se
fundamenteze pe sursa unică a ei (poporul) şi pe direcţia comună de activitate” [137, p.441].
Opinie similară expusă şi de către constituţionalistul T.Cârnaţ.
Constituţionalistul român G.Vrabie, acceptând, în fond, principiul separaţiei puterilor în stat,
îl ataşează în acelaşi timp la tipul de regim politic. Astfel, în opinia doctrinarului, „în funcţie de
modul în care a fost interpretat acest principiu şi în modul în care s-au conturat raporturile dintre
cele trei categorii de organe (de „puteri”) şi raporturile dintre stat şi cetăţean, s-au creat mai
multe regimuri politice” [278, p.165]. Această opinie confirmă alegerea noastră de a include
principiul separaţiei puterilor printre principiile regimului politic, iar tipurile de regimuri politice
având la bază acest principiu au fost expuse anterior.
Teoreticienii B.Negru şi A.Negru, examinând principiul separaţiei puterilor în stat, pun în
prim plan echilibrul dintre puteri, care se „realizează prin stabilirea atribuţiilor fiecărei puteri şi
separarea lor strictă prin înzestrarea fiecăreia cu mijloace de control asupra celorlalte…
Separarea lor rigidă, fără a se asigura o colaborare intensă, nu va avea niciun avantaj şi nu va fi
eficientă” [225, p.179].
Teoreticianul român N.Popa menţionează că acest principiu, al separaţiei puterilor, nu
trebuie privit ca ceva negativ, „în sensul că tot ce face una faţă de cealaltă devine astfel un act, cu
destinaţia să i se împotrivească. În ameliorarea unei asemenea viziuni, rolul important revine
dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcţionare optimă a fiecărei puteri, cadru în care trebuie
să se regleze şi raporturile fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a acestora în sistemul
social-politic de organizare socială” [241, p.86].
Împărtăşind acest punct de vedere, vom mai adăuga că acest „cadru legal” este în primul
rând Constituţia, în care mai trebuie clar determinate structura ramurii puterii, locul instituţiilor
în sistemul statal, precum şi funcţiile clare şi distincte, acoperite cu atribuţii. Anume unele
aspecte menţionate sunt argumentate de noi în prezenta lucrare.
Un interes ştiinţific cu implicaţii practice prezintă şi opinia doctrinarului francez G.Burdeau,
în conformitate cu care „concepţia revoluţionară care vede în fiecare putere o fracţiune a
suveranităţii, încarnată într-un organ distinct, este astăzi total abandonată…. Este fals să
considerăm puterile fiecărui organ de stat ca o delegare distinctă a unei puteri superioare dând
naştere unor entităţi separate. În realitate, acestea sunt competenţe care-i sunt repartizate, puterea
nefiind divizată. Fiecare organ dispune de puterea etatică în plenitudinea ei indivizibilă şi este
169
astfel, mai ales, pentru că guvernanţii nu impregnează actele lor cu autoritatea lor personală – caz
în care s-ar concepe o diviziune a puterii: actul se impune ca fiind decis de stat, beneficiind
pentru îndeplinirea lui de întreaga forţă de constrângere inclusă în puterea etatică” [293, p.334-
335].
Această abordare a teoriei separaţiei puterilor în stat vine, să „lini ştească” într-o măsură,
îngrijorarea fondatorului teoriei suveranităţii J.J.Rousseau, care scria: „Dacă politicienii noştri,
neputând să împartă suveranitatea în principiu, o împart după obiectul ei, o împart în forţă şi în
voinţă, în puterea legiuitoare şi puterea executivă, în drepturi fiscale de justiţie şi de război, în
administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinii, uneori ei confundă toate aceste părţi şi
alteori le separă… Ei cad în această greşeală din cauză că nu au noţiuni exacte despre autoritatea
suverană şi pentru că iau drept părţi ale acestei autorităţi ceea ce nu reprezintă decât emanaţii ale
ei” [252 p.116].
Adică, puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt părţi ce emană de la autoritatea
suverană – unică şi inalienabilă.
Într-adevăr, puterea de stat este obiectul suveranităţii naţionale, dar principiul separaţiei
puterilor în stat, în accepţiunea actuală, este înţeleasă dintr-o triplă componenţă: „1) cea de
delimitare precisă a atribuţiilor („puterilor”) fiecărei categorii de organe; 2) cea de colaborare a
lor în sensul unei activităţi conjugate la nivelul conducerii societăţii; 3) cea de control reciproc”
[278, p.154-155].
Esenţa unei guvernări democratice este echilibrul în repartizarea funcţiilor publice inerente
oricărei autorităţi implicate în actul de guvernare. Această repartizare a prerogativelor este bazată
pe menţinerea echilibrului instituţional şi social prin intermediul sistemului de frâne şi
contrabalanţe în exercitarea puterii de stat. Un astfel de sistem de difuzare a puterii de stat este
cel instituit de principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat, consfinţit de articolul 6 din
Constituţie [53].
În temeiul controlului reciproc al puterilor în stat, bazat pe sistemul „frânelor şi
contrabalanţelor”, puterea executivă nu poate fi instituită fără o voinţă expres exprimată de
puterea legislativă, prin intermediul Parlamentului, executată în procesul învestirii Guvernului
[28].
Pluripartitismul şi pluralismul politic. În art.5 din Constituţia Republicii Moldova este
stipulată ideea potrivit căreia: „(1) Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile
pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. (2) Nici o ideologie nu
poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.
170
Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi
dezvoltarea parlamentarismului (Parlamentul − sediul suveranităţii poporului), deci cu ideea de
reprezentare în viaţa publică, adică, prin ce pârghii poporul îşi realizează această suveranitate
[97, p.190].
Partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, în baza unei
platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi
care îşi afirmă clar şi deschis vocaţia şi aptitudinea guvernării.
Aşadar, toate partidele, formaţiunile şi mişcările politice care sunt constituite în mod legal,
conform legislaţiei Republicii Moldova, au dreptul de a-şi înainta candidaţi la funcţiile elective,
precum şi orice candidat independent are acest drept. Totodată, au dreptul de a-şi manifesta
convingerile politice şi de a-şi dezvălui ideologiile în măsura în care acestea nu contravin
Constituţiei Republicii Moldova.
Principiul constituţionalităţii, legalităţii. Acest principiu înseamnă cucerirea pe cale legală
a puterii şi apoi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legislaţiei. Legalitatea mai implică şi
simţul compromisului, adică recunoaşterea legitimităţii argumentelor celorlalţi. În acest context,
putem concluziona că acest principiu este caracteristic regimului democratic încă de la
instaurarea lui şi este necesar pentru asigurarea continuităţii acestui regim.
„Principiul legalității presupune și legitimitate, adică autenticitatea organului abilitat în
mod obiectiv să înfăptuiască opera constituțională altminteri se comite uzurparea suveranității
poporului” [79, p.175].
Principiul libertăţii şi egalităţii. Acest principiu la fel este menţionat în Constituţie în
cuprinsul mai multor articole.
În art.16 este prevăzut că: toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.
În art.25 este stipulat că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
La fel, în art.31 din Constituţie se prevede că libertatea conştiinţei este garantată. Ea
trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc; art.32 garantează oricărui
cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt,
imagine sau prin alt mijloc posibil; în art.33 garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice.
Creaţia nu este supusă cenzurii. Aşadar, realizarea efectivă a libertăţii presupune: îngrădirea prin
drept a înclinaţiilor unor grupări de a nu permite altora ceea ce lor nu le place, neutralizarea
suspiciunilor difuze ale autorităţilor politice faţă de grupurile neconformiste şi a discriminărilor
ce persistă în calea asigurării şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.
171
Principiul echităţii şi justiţiei. Cuvântul „echitate” vine de la latinescul „equitas” care
înseamnă potrivire, dreptate, cumpătare, nepătimire şi constă în existenţa unor prescripţii
fundamentale preexistente, desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală şi al căror
scop acel de a da siguranţă vieţii sociale [97, p.192].
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru
fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime.
Justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale,
întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigure armonia şi pacea
socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice.
Statul de drept este un principiu inalienabil oricărui regim politic democratic. Acest
principiu a fost implementat atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii
trebuie să se supună unor reguli juridice. Scopul fundamental al statului este de a asigura
realizarea dreptului şi ca oamenii care deţin puterea (guvernanţii) să fie supuşi dreptului şi
limitaţi prin drept. Acest scop poate fi realizat numai cu condiţia că Constituţia, ca lege a
poporului, se adoptă şi se modifică doar de puterea constituantă şi, respectiv, se exercită
controlul constituţionalităţii legilor şi a actelor administrative, emanate de la puterea executivă
centrală (Şef de stat, Guvern). În practică, statul de drept presupune existenţa unui sistem
legislativ „călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integritatea ei şi
de a-i crea condiţii optime bazate pe recunoaşterea şi garantarea eficientă a drepturilor şi
libertăţilor inerente naturii umane”.
Pronunţându-se asupra esenţei statului de drept, doctrinarul J.J. Chevallier face aluzie la
caracterul de legitimitate. Astfel, statul de drept este „… respectuos faţă de autonomia socialului
şi nu iese din cadrul atribuţiilor sale legitime…” [299, p.58].
Într-o altă ordine de idei, P.Niculescu vede, în calitate de condiţie a edificării statului de
drept, „… proclamarea suveranităţii naţionale, care va fi garantată prin principiul democratic…”
[206, p.198]. Totodată, esenţa statului de drept constă în faptul că „statul în întreaga sa activitate
este organizat şi dirijat, condus de către drept, este supus normelor juridice, atât aparatul de stat,
cât şi statul în sensul de populaţie organizat suveran pe un anumit teritoriu” [206, 292].
În acest context, constituţionalistul T.Cârnaţ consideră că statul de drept este acela care, pe
lângă asiguraea separaţiei puterilor în stat, mai are şi un sistem legislativ „… preocupat constant
de ocrotirea personalităţii umane şi de crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea ei” [117,
p.177].
Cu alte cuvinte, statul de drept este acela în care s-a „instituit un mecanism juridic”, care
garantează „respectarea riguroasă a legii”, căreia „să i se dea un anumit conţinut, inspirat de
172
ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane în cel mai autentic spirit liberal şi al unui larg
democratism” [154, p.289]. Totodată, statul de drept presupune în mod obligatoriu aplicarea
principiului separaţiei puterilor în stat.
Iar ca mecanisme de înfăptuire a statului de drept sunt:
- controlul constituţionalităţii legilor,
- controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative,
- organizarea unei justiţii independente [70, p.494].
În Constituţia Republicii Moldova acest principiu este consacrat în art.1 alin.(3) şi care
prevede că Republica Moldova este un stat de drept. Aşadar, statul de drept constituie un
mecanism a cărui funcţionare implică instituirea unui climat de ordine în care recunoaşterea şi
valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut şi discreţionar, ci numai
în corelaţie cu respectarea drepturilor celorlalţi şi ale colectivităţii în ansamblu [53, p.40].
În consecinţă, putem concluziona că în statul de drept întinderea puterii trebuie să fie
compensată de scurţimea duratei sale (a celor ce o deţin). Izvorul oricărei puteri politice sau
civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formele
juridice potrivite de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o
democraţie [53].
4.4. Perspectiva praxiologică a principiului legitimit ăţii puterii de stat în vederea
consolidării statului de drept
Principiul legitimităţii puterii de stat impune o nouă funcţie ce-i revine constituţional Curţii
Constituţionale.
Funcţia Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat în complexitatea sa
derivă din art.7 din Constituţie − „Constituţia, Lege Supremă”, precum şi, în mod logic, din
prevederile art.135 „Atribuţiile”, printre care: „d) confirmă rezultatele referendumurilor
republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii
Moldova; f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului; suspendarea din
funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii
Moldova, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile
mai mult de 60 de zile; h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid”. În acelaşi timp, potrivit art.62 din Constituţie, „Curtea Constituţională, la propunerea
Comisiei Electorale Centrale, hotărăşte validarea mandatului de deputat sau nevalidarea lui în
cazul încălcării legislaţiei electorale. Acest articol, în coroborare cu confirmarea alegerii
173
Parlamentului pun Curtea Constituţională la straja suveranităţii naţionale − izvor al legitimităţii
puterii de stat”.
Aceste concluzii sunt confirmate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aşa, potrivit
Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului republican
consultativ din 23 mai 1999, art.37 din 15 iunie examinând minuţios raportul Comisiei Electorale
centrale din 15 iunie acelaşi an, procesul-verbal şi materialele anexate, Curtea Constituţională nu
a constatat cazuri de încălcare gravă, în timpul votării sau al numărării voturilor, precum şi în
procesul totalizării rezultatelor referendumului republican, a prevederilor Codului electoral, care
ar fi putut influenţa rezultatele referendumului. În baza dispoziţiilor art.140 din Constituţie,
art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.62 şi 68 din Codul jurisdicţiei
constituţionale, Curtea Constituţională a hotărât: „1. Confirmă rezultatele referendumului
republican consultativ din 23 mai 1999” [31].
Această hotărâre vine să justifice puterea referendumului ca formă de exercitare directă a
suveranităţii naţionale.
Aşa, în conformitate cu art.75 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova, „hotărârile
adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă [12] pe care o
dobândesc, însă, „după confirmarea lor de către Curtea Constituţională şi sunt executorii pe
întreg teritoriul Republicii Moldova (art.142 alin.(3) din Codul electoral)”” [8].
Curtea Constituţională a confirmat legitimitatea alegerii deputaţilor în Parlament prin
Hotărârea cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova
de legislatura a XVIII-a, nr.14 din 19.08.2009. Examinând materialele referitoare la desfăşurarea
alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009, prezentate de către Comisia Electorală Centrală în
baza dispoziţiilor art.62, art.69 alin.(1) şi art.140 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova,
art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(1) şi art.62 lit.d) din Codul
jurisdicţiei constituţionale, art.89 alin.(2) din Codul electoral, Curtea Constituţională a hotărât:
„Se validează mandatele deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a
XVIII-a” [20].
După alegerile parlamentare din 29 iulie 2009 şi întrunirea legală la 28 august 2009 a
Parlamentului nou ales, un grup de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională având ca obiect
Hotărârea Parlamentului nr.2-XVIII privind aprobarea procesului-verbal nr.1 al şedinţei
Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului şi Hotărârea
nr.3-XVIII pentru alegerea Preşedintelui Parlamentului. Într-un cuvânt, s-a pus la îndoială
legitimitatea alegerii Preşedintelui Parlamentului.
Examinând în şedinţă plenară sesizarea, Curtea Constituţională a decis de a sista procesul
174
pentru controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului nr.1-XVIII, nr.2-XVIII şi nr.3-
XVIII din 28 august 2009 „…fiind prezumate constituţionale” [16].
Un alt exemplu de asigurare a principiului legitimităţii puterii de stat serveşte Avizul Curţii
Constituţionale privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de
Preşedinte al Republicii Moldova, nr.4 din 17.09.2009. Drept temei pentru examinarea dosarului
a servit sesizarea Parlamentului Republicii Moldova, prezentată la 14 septembrie 2009.
Examinând sesizarea, stenograma şedinţei Parlamentului din 11 septembrie 2009 prin care
s-a decis ca interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova se asigură de Preşedintele
Parlamentului [1], precum şi alte materiale anexate la dosar, Curtea Constituţională a adoptat
respectivul Aviz, prin care „se constată ca circumstanţe care justifică interimatul funcţiei de
Preşedinte al Republicii Moldova vacanţa funcţiei survenită ca urmare a demisiei şefului
statului” [30].
A fost contestat şi mandatul Preşedintelui Republicii Moldova ales de către Parlament la 16
martie 2012. Astfel, un grup de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională pentru controlul
constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului: nr.38 din 7 martie 2012 privind stabilirea datei
pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, nr.39 din 7 martie 2012 privind comisia
specială de desfăşurare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, nr.46 din
16 martie 2012 cu privire la confirmarea alegerii Preşedintelui Republicii Moldova.
Analizând actele nominalizate prin prisma prevederilor legale, Curtea Constituţională le-a
declarat constituţionale şi a confirmat „constituţionalitatea alegerilor pentru funcţia de Preşedinte
al Republicii Moldova din 16 martie 2012” [22].
4.5. Concluzii la Capitolul 4
Interrelaţiile elementelor sistemului politic la nivelul instituţiilor etatice şi anume:
Parlament, Şef de stat şi Guvern, pe de o parte, şi poporul, pe de altă parte, dau naştere, în funcţie
de combinaţie, unor instituţii ale dreptului constituţional direct sau indirect legate de procesul de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, ceea ce ne face să formulăm următoarele
concluzii:
1. Interrelaţiile dintre Şeful de stat, Parlament şi Popor dau naştere instituţiei formă de
guvernământ întâlnită astăzi fie ca a) monarhie; fie ca b) republică.
La forma de guvernământ monarhie poporul nu are niciun aport, deoarece funcţia de Şef de
stat este ereditară, iar Parlamentul intervine doar când apar probleme cu stabilirea succesiunii la
tron.
175
La forma de guvernământ republică avem două situaţii de sine stătătoare. 1) Poporul alege
direct sau (prin electori) Şeful statului; 2) Parlamentul prin vot secret alege Şeful statului.
Aşadar, unicul criteriu de clasificare a republicii ca formă de guvernământ este modalitatea
desemnării Şefului de stat: prin votul universal al poporului – republică prezidenţială; prin votul
Parlamentului – republică parlamentară.
Republica Moldova ca formă de guvernământ este republică parlamentară şi are un regim
politic parlamentar.
2. Interrelaţiile dintre Parlament, Şeful de stat şi Guvern dau naştere la diferite tipuri de regim
politic în funcţie de aplicare, mai rigidă sau mai suplă, a principiului separaţiei puterilor în
stat.
3. La baza clasificării regimurilor politice în democratice şi nedemocratice stau principiile
constituţionale ale regimului politic.
Principiile regimului politic liberal şi democratic interacţionează dialectic, se condiţionează
şi se completează reciproc. Rolul integrator însă îi revine principiului legitimităţii puterii de stat.
Astfel, principiile edificatoare ale regimurilor politice liberale şi democratice sunt:
a) principiul suveranităţii naţionale; b) principiul legitimităţii puterii de stat; c) principiul
separaţiei puterilor în stat; d) principiul pluripartitismului şi pluralismului politic; e) principiul
constituţionalităţii şi legalităţii; f) principiul echităţii şi justiţiei; statului de drept.
4. Principiul legitimităţii puterii de stat este unul integrator şi definitoriu al statului de drept şi
democratic contemporan. În această ipostază el este asigurat şi garantat de către Curtea
Constituţională prin funcţia respectivă ce-şi găseşte confirmarea în prevederile
constituţionale şi în jurisprudenţa Curţii.
176
5. CARACTERISTICA SUBIEC ŢILOR DETERMINATORII ANTRENA ŢI ÎN
PROCESUL COMPLEX DE EXERCITARE A PUTERII DE STAT
5.1. Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei puterilor
Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică,
relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului este
principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în
lucrarea sa „Politica”, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural
(Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Locke, găsindu-şi încununarea în opera lui
Montesquieu.
„Există în toate constituţiile − scria Aristotel − trei elemente în legătură cu care un bun
legiuitor trebuie să studieze ceea ce este avantajos pentru fiecare”. În opinia lui, „una dintre
aceste trei părţi este aceea care deliberează cu privire la problemele comune; a doua este aceea
care are drept obiect magistratura...; a treia este aceea care distribuie justiţia” [59, p.95].
În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu privire la separaţia
puterilor, elaborată de Montesquieu în secolul XVIII, multe elemente de gîndire politică ale
filosofului antic premerg principiul care s-a încetăţenit ulterior şi este cunoscut astăzi în toate
democraţiile moderne: un corp legislativ, o putere executivă şi un număr de judecători
independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod egal, tuturor membrilor cetăţii.
În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului separaţiei
puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke [226, p.299]. Argumentînd ideea separaţiei
puterilor, filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi
prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini şi puterea de a
le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac”.
În consecinţă, după părerea lui, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile să
fie încredinţată unei adunări special convocate în acest scop, însă după ce legile au fost adoptate,
adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au acceptat.
Pronunţându-se în sprijinul durabilităţii şi stabilităţii legilor, John Locke consideră că „este
de trebuinţă ca să existe o putere care să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel,
puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. El admite totuşi, alături de cele
trei puteri ale statului, care trebuie să existe în mod necesar în orice stat, legislativă, executivă şi
federativă (relaţii externe) şi o a patra putere, denumită „prerogativ ă”, care ar cuprinde toate
atribuţiile puterilor, lăsate la discreţia puterii executive, în caz de pericol.
177
Reluând şi dezvoltând ideeile lui John Locke, Montesquieu „şi după dânsul toţi
teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei puterilor mijlocul eficace de a slăbi
atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiunile” [211, p.195]. Pornind de la ideea că există o
înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat
principiul că „puterea trebuie să fie ţinută în frîu de putere. În concepţia sa, separaţia puterilor
reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este
posibilă existenţa unui guvern legal. „Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale
aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există
libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi
tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea
judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată
cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul
ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui
opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al
poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire
hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari” [211, 195-
196].
Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Rousseau, dar filosoful francez
foloseşte o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea
şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă este competentă
numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor general adoptate
de puterea legislativă. „El nu poate concepe însă independenţa puterii executive, căci aceasta
este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care o supraveghează, spre a vedea
cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa”.
Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în numeroase
documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie a drepturilor
omului şi cetăţeanului din 1789 [97, p.192-193], precum şi în documentele revoluţiei
americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arată că
„ acumularea tuturor puterilor − legislativă, executivă şi judecătorească − în aceleaşi mâini,
indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă
aceasta (acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod
justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei”.
În multe constituţii moderne, principiul separaţiei puterilor este consacrat expres, cum ar fi
Constituţia Cantonului Jura din Elveţia (art.55), Constituţia Republicii Moldova din 28 iulie
178
1994, care în art.6 dispune că „puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi
colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”. De asemenea, referiri la puterile statului se
regăsesc în Constituţiile Germaniei, Spaniei, Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei,
Portugaliei şi ale altor state, precum şi în Constituţia SUA.
Regimurile politice totalitare de toate nuanţele au criticat principiul separaţiei puterilor,
susţinând că, de fapt, puterea ar fi „unică” şi că ea ar aparţine poporului şi, în consecinţă, nu ar
putea în niciun caz să fie divizată. În realitate, însă, prin ignorarea voită a principiului separaţiei
puterilor şi prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state socialiste a fost favorizată
concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi negarea practică a oricăror mecanisme de
conducere colectivă. Principiul „unicităţii” puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar şi
a subordonat practic întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui singur partid,
împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice, negarea principiilor pluralismului şi,
în final, îndepărtarea de la marile principii democratice ale dreptului constituţional, validate de o
întreagă experienţă istorică. Revenirea la democraţie în ţările Europei de Răsărit a impus tot mai
mult „reabilitarea” principiului separaţiei puterilor, recunoaşterea utilităţii sale ca un principiu
fundamental de organizare politică şi drept constituţional şi, totodată, ca premisă a aşezării
întregii vieţi sociale pe principii umanistice şi democratice [120, p.8].
Aşa cum se cunoaşte (şi aşa cum am arătat în cadrul paragrafului precedent), parlamentele
lumii au o lungă şi furtunoasă istorie. De la primele adunări consultative pe „stări”, convocate de
monarhi pentru a stabili plata impozitelor, până la marile parlamente moderne, ale căror
dezbateri şi hotărâri stârnesc interesul lumii întregi, instituţia parlamentară a cunoscut o
îndelungată istorie. Au fost, desigur, „parlamente” obidiente, care s-au transformat în adevărate
anexe ale puterii executive, dar şi parlamente revoluţionare, care au cerut socoteală regilor ori au
impus adoptarea unor documente programatice, cum a fost Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului.
Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii naţionale, în ideea că
Parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot delega, în
niciun caz prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu din dreptul roman
„delegata potestas non delegatur” se opune transmiterii oricăror prerogative parlamentare către
alte instituţii alese sau numite [120, p.8]. Principiul „autonomiei parlamentului" garantează
forumului legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu, Parlamentul fiind,
totodată, în cele mai multe state, singurul organism în măsură să tragă la răspundere pe membrii
săi. Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le
alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de imunităţi şi
179
inviolabilităţi, chemat tocmai să garanteze exercitarea mandatului parlamentar. Acesta a devenit,
cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, Parlamentul constituind nu o „părticică” din
suveranitatea naţiunii, ci însăşi aceasta suveranitate, de unde fundamentul drepturilor şi
prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru a-şi putea înfăptui
mandatul în condiţii optime.
Împotriva „parlamentarismului” au fost formulate fel şi fel de critici. Exacerbarea
dezbaterilor, confruntarea de idei, uneori imposibilitatea găsirii unor soluţii, au fost invocate ca
argumente de către adepţii regimurilor antiparlamentare de toate nuanţele, care au teoretizat
supremaţia executivului şi au redus până la anihilare rolul factorului reprezentativ.
Revigorarea ideii democratice şi eşecul tuturor formelor de guvernare totalitară au
demonstrat însă, fără putinţă de tăgadă, forţa şi viabilitatea instituţiei Parlamentului, ca exponent
al suveranităţii naţionale. A devenit general recunoscută ideea că „parlamentele nu reprezintă
astăzi în lume numai cele mai largi forumuri democratice naţionale, de dezbatere, dar şi
laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de
contrapondere faţă de orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valoarea instituţiilor
statului de drept” [163, p.9].
5.1.1. Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului, a cărui legitimitate emană
de la suveranitatea naţională
Fiind expresia suveranităţii naţionale, a voinţei poporului – unicul titular al puterii politice,
Parlamentului îi revine un rol deosebit în sistemul statl. De aceea şi competenţele sale trebuie să
răspundă necesităţii de a avea condiţiile necesare exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe
care îl reprezintă direct şi nemijlocit [27].
Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera şi spiritul
Legii Supreme [29].
Puterea legislativă este reprezentanţa directă a poporului, ca titular al suveranităţii naţionale.
Puterea legislativă determină regulile de comportament ale tuturor persoanelor fizice şi juridice
în societate [26].
Democraţia directă a trecut în istorie, deoarece acum este „greu de pus în practică în
condiţiile existenţei unor teritorii întinse şi a unor populaţii numeroase. Ca urmare, apare
necesitatea reprezentării , a căror cauze şi baze au constituit tocmai teritoriul şi populaţia [180,
p.464].
Potrivit concepţiei lui Montesquieu, poporul trebuie „să facă prin reprezentanţii săi tot ce
180
nu poate face el însuşi” [211, p.198].
Democraţia reprezentativă presupune „ca poporul, singurul titular al suveranităţii, să
aleagă, în mod periodic şi limitat în timp, un anumit număr de persoane care să exercite
suveranitatea, în numele său” [180, p.465].
Caracterul reprezentativ al Parlamentului se exprimă în faptul că el este considerat ca
exponent al intereselor şi al voinţei poporului (naţiunii), adică al tuturor cetăţenilor statului
respectiv.
De aici rezultă şi formula de reprezentanţă naţională sau populară [97, p.138-139].
„În reprezentare îşi află geneza sa parlamentul în calitate de corp reprezentativ împuternicit
să exercite puterea ca expresie a voinţei poporului” [243, p.328].
Dintotdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea aparţin poporului, naţiunii, realitate
speculată deseori demagogic şi înşelător, şi că numai poporul are dreptul de a legifera, legea
fiind expresia voinţei sale suverane. Faţă de realitatea că în statele cu teritorii întinse şi cu
populaţii numeroase este practic imposibil ca întreg poporul să se constituie într-o adunare care
să decidă, să legifereze (ca în cetăţeniile antice greceşti), s-a pus problema de a se şti cum se
poate exprima rostul său tehnico-juridic şi statal.
Soluţia găsită de minţile luminate ale filosofilor, juriştilor, politologilor s-a dovedit a fi
bună, practică şi eficientă. Aceasta a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său, natural şi
inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari), astfel desemnaţi încât să
poată exprima juridiceşte voinţa acestuia. Astfel, au apărut sistemele electorale, deputaţii şi
senatorii, parlamentul.
În prezent, aproape toate constituţiile statelor lumii consideră dreptul poporului (naţiunii)
de a exercita puterea prin reprezentare sau prin referendum, care este o formă de manifestare a
voinţei generale într-o democraţie semi-directă. Referendumul nu poate fi confundat cu
plebiscitul, care reprezintă o alterare cezaristă a ideii de referendum.
Împuternicirile Parlamentului şi rolul său într-un stat au impus autonomia Parlamentului,
care să fie independentă faţă de alte autorităţi publice [180, p.465].
S-au căutat, desigur, şi garanţii privind exercitarea acestui mandat de către Parlament, mai
ales pentru ca Parlamentul să nu se îndepărteze de la împuternicirile date. Printre cele mai
importante garanţii este referendumul, consultarea populară, modalitate larg folosită astăzi în
sistemele constituţionale democratice.
Referendumul reprezintă garanţia că Parlamentul, în activitatea sa, nu se îndepărtează de la
împuternicirile civile care rezultă din Constituţie [180, p.465].
Importanţa împuternicirilor ce i se deleagă, rostul său statal-juridic, funcţia de legiferare a
181
impus şi autonomia în sistemul autorităţilor statale. S-au căutat şi practicat soluţii pentru ca
Parlamentul să fie independent autonom în exercitarea puterilor sale, puteri atât de importante şi,
totodată, să fie o eficientă contrapondere faţă de Guvern.
„Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe
corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputaţi, senatori),
dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie” [214, p.].
Într-o altă opinie „Parlamentul este un organ de stat reprezentativ, a cărui funcţie
principală în sistemul de separaţie a puterilor constă în exercitarea puterii legislative” [117,
p.387].
Potrivit altei concepţii, „raţiunea practică a existenţei Parlamentului constă în alegerea
unor persoane demne de încredere şi competente care să ia decizii în locul poporului şi din
numele său” [358, p.182].
În viziunea doctrinarului I.Guceac, Parlamentul este definit ca „instituţie politico-juridică
în cadrul societăţii organizate în stat” [169, p.327].
Politologul C.Solomon porneşte de la ideea că, fiind „constituit din reprezentanţi ai
diferitelor partide politice aleşi, total sau parţial, prin votul cetăţenilor, Parlamentul trebuie
considerat drept instituţie ce exprimă cerinţa minimă de participare la elaborarea legilor,
participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei” [264, p.17].
Totodată, doctrina franceză consideră şi pe bună dreptate, că Parlamentul nu trebuie
confundat cu comitetele sau comisiile, din care, de regulă, sunt create camerele parlamentare şi
cuprind un număr mai mic de membri şi nici cu adunările consultative care nu au putere de
decizie [310, p.].
Finalizînd succinta expunere a definiţiei „Parlament”, considerăm oportun de a face apel la
Constituţie.
Potrivit prevederilor art.2 alin.(1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine
poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative,
în formele stabilite de Constituţie. Întru dezvoltarea acestui principiu al suveranităţii naţionale,
art.60 alin.(1) din Constituţie stipulează: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului.”
În ce ne priveşte, considerăm că Parlamentul este o instituţie politico-juridică statală
rezultată din libera expresie de voinţă a corpului electoral – exponent al suveranităţii naţionale,
menită să exercite puterea legislativă.
Am încercat așadar în a demonstra „legătura organică dintre suveranitatea națională și
Parlament ca organ reprezentativ al poporului constituit prin voința corpului electoral …
182
necesitatea organizării structurii politico-juridice a parlamentului ca reflecție a principiului
pluralismului politic, în majoritate și opoziție”[91, p.11], adică în legitimitatea deplină a
mandatului parlamentar.
5.1.2. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-jurid ică întru exercitarea
„suveranităţii naţionale”
Termenul „mandat” derivă din limba latină, în care mandatum are semnificaţia de „ceea ce
este încredinţat, indicat, ordonat” [166, p.]. Pornind de la genul proxim, prin noţiunea „mandat”
se subînţelege o împuternicire dată unei persoane de către alta pentru a-l reprezenta sau apăra
interesele. Aşa, potrivit art.1030 din Codul civil al Republicii Moldova, prin contractul de
mandat o parte – mandantul, împuterniceşte cealaltă parte – mandatarul, de a o prezenta la
încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obligă să acţioneze în
numele şi pe contul mandatantului [4].
Aşa fiind, „mandatul” în dreptul civil este imperativ, dat fiind că „mandantul” a ordonat o
acţiune, pe care „mandatarul” este obligat s-o îndeplinească, să raporteze îndeplinirea ei fără să
depăşească limitele împuternicirilor date, sub riscul că mandantul poate oricând să întrerupă
mandatul, cu toate consecinţele respective.
În dreptul civil, prin „mandat imperativ” se subînţelege situaţia în care mandatarul (cel care
deţine mandatul) este strict legat de porunca primită de la mandant, poruncă pe care n-o poate
modifica, este obligat s-o îndeplinească întocmai, poartă răspundere juridică şi are obligaţia de a
prezenta mandantului o dare de seamă, iar ultimul, în funcţie de rezultatele misiunii îndeplinite,
poate prelungi termenul mandatului sau îl poate retrage.
Nici Constituţia Republicii Moldova, nici Regulamentul Parlamentului şi nici Legea „Cu
privire la statutul deputatului” nu defineşte noţiunea „mandat parlamentar”, această preocupare
ţine de doctrina dreptului constituţional.
În fond, „mandatul parlamentar” este şi el o împuternicire de a reprezenta. Dar de data
aceasta el nu intervine în sfera raporturilor juridice civile, ci juridiceşte, el semnifică o funcţie
publică cu care titularul său este învestit prin alegeri, al cărei conţinut este predeterminat prin
lege. Totodată, el nu rezultă dintr-un contract, ci politiceşte, „este o convenţie între alegători şi
cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la bază o platformă electorală” [151, p.230].
Mandatul parlamentar este definit ca o „împuternicire dată de către popor unor persoane în
scopul de a-l reprezenta în procesul exercitării puterii de stat, împuternicire care se transformă
într-o funcţie sau demnitate publică electivă, nominativă, înzestrată cu anumite competenţe şi
183
garanţii pentru participarea efectivă la libera exercitare a funcţiilor Parlamentului, ca autoritate
reprezentativă a poporului” [13, p.265].
Doctrinarul român Iancu Gheorghe consideră mandatul parlamentar drept „un mijloc
intermediar între popor ca deţinător al suveranităţii naţionale şi reprezentanţii acestuia în organul
legislativ al statului, rezultând din alegeri, al cărui conţinut este determinat de normele de drept
constituţional” [180, p.305].
Într-o a doua opinie, mandatul parlamentar reprezintă un „a) suport popular pentru un
program politic, exprimat prin votul dat în alegeri; b) împuternicire dată unui deputat să exprime
doleanţele şi voinţa cetăţenilor ce l-au ales în organele reprezentative ale statului” [358, p.153].
Într-o a treia opinie, mandatul parlamentar reprezintă „o funcţie publică cu care membrii
adunărilor (Camerelor) parlamentare sunt învestiţi prin alegere, funcţie al cărei conţinut este
determinat prin Constituţie şi în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea,
concură la exerciţiul suveranităţii naţionale” [284, p.23].
În aceeaşi viziune, „mandatul parlamentar este o funcţie politică (s.n.) cu care membrii
Camerelor parlamentare sunt învestiţi prin alegere (s.n.) şi în virtutea căreia fiecare parlamentar,
reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale” [ibidem].
Potrivit art.68 alin.(1) din Constituţie, „în exerciţiul mandatului, deputaţii sunt în serviciul
poporului”. Rezultă deci că „mandatul parlamentar are un conţinut de mare generalitate şi
exprimă relaţia parlamentului cu toată naţiunea, dar nu numai cu o circumscripţie electorală”
[319, p.86], cu alegătorii majoritari, am adăuga noi, dat fiind că întreaga Republica Moldova este
o singură circumscripţie electorală.
Dat fiind că suveranitatea naţională este inalienabilă, ceea ce se transmite „organelor
reprezentative” (art.2 alin.(1) din Constituţie) este doar „exerciţiul acesteia”. Iar prin „organe
reprezentative” Constituţia înţelege toate acele organe care „acţionează în baza unei învestiţii
populare...” [120, p.64].
Naţiunea, ca titular al suveranităţii, are voinţa sa proprie, dar această voinţă în cazul dat
este exprimată prin reprezentanţii săi. Astfel, mandatul parlamentar este naţional pentru că „el
îmbracă o formă colectivă (invers decât în dreptul civil) în considerarea interesului general”
[120, p.70].
Mandatul parlamentar este „... un mijloc intermediar între popor ca deţinător al
suveranităţii naţionale şi reprezentanţii acestuia în organul legislativ al statului, rezultând, de
regulă, din alegeri, al cărui conţinut este determinat de normele de drept constituţional” [170, p.].
La rândul său, V. Popa defineşte mandatul parlamentar drept „o împuternicire dată de către
popor unor persoane în scopul se a-l reprezenta în procesul executării puterii de stat,
184
împuternicire care se transformă într-o funcţie sau demnitate publică electivă, nominativă,
înzestrată cu anumite competenţe şi garanţii pentru participarea efectivă la libera exercitare a
funcţiilor Parlamentului ca autoritate reprezentativă a poporului” [242, p.57-58].
Savanţii M.Constantinescu şi I.Muraru definesc mandatul parlamentar ca „demnitate
publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin prezentare a
suveranităţii naţionale (puterii poporului) şi care conţine împuterniciri stabilite prin Constituţie şi
legi” [130, p.289].
Şi în acest context facem o referinţă la doi doctrinari francezi, P.Avrili şi J.Gicquel, care
opinau: „Alegerea se prezintă ca un „act – condiţie”, un act juridic care declanşează aplicarea la
un individ a unui statut anterior definit, în alţi termeni, alegerea este o nominalizare, comparabilă
cu cea de numire a unui funcţionar, dar Constituţia însăşi determină statutul celui nominalizat”
[284, p.24].
Sintetizînd cele expuse, mandatul parlamentar este, în opinia noastră, o demnitate publică
rezultată din manifestarea de voinţă a corpului electoral în scopul exercitării prin reprezentare a
suveranităţii naţionale în baza împuternicirilor stabilite prin Constituţie şi legi în spiritul
democraţiei şi statului de drept [93, p.16].
5.1.3. Natura juridică şi tr ăsăturile caracteristice ale mandatului parlamentar
Dat fiind că mandatul parlamentar rezultă „dintr-o manifestare de voinţă colectivă a unui
subiect determinat (corpul electoral) făcută în scopul de a produce un efect de drept
constituţional” [151, p.24], tocmai în considerarea faptului „că fiecare parlamentar reprezintă
naţiunea în întregul ei, mandatul parlamentar are o natură juridică specifică, din care rezultă şi
caracteristicile lui” [152, p.231].
De aici rezultă natura juridică a mandatului parlamentar, care este reprezentativ, fapt
indicat direct în art.68 al Constituţiei Republicii Moldova, potrivit căruia „(1) în exercitarea
mandatului deputaţii sunt în serviciul poporului” şi „(2) orice mandat imperativ este nul” [12].
Aici însă ideea este detaliată în art.1 alin.(2) şi (3) al Legii statutului deputatului, care
stipulează clar că mandatul parlamentar este constituit în absenţa oricărei proceduri de revocare
(indiferent de la cine vine iniţiativa şi care sunt motivele) [46]. În viziunea lui I.Deleanu,
raţionamentele sunt următoarele: „a) Mandatul e Naţiunea, iar purtătorul de voinţă al Naţiunii
este corpul electoral; b) Mandatul ar înceta să mai fie reprezentativ dacă un corp politic l-ar
putea retrage; c) Admiţând, ca ipoteză de şcoală, că mandatul poate fi retras, dreptul de a-l
retrage nu poate aparţine decât mandantului, potrivit cu regulile care guvernează „convenţiile” şi
185
cu exigenţele principiului simetriei în drept; d) S-ar putea ajunge astfel în confuziunea
inadmisibilă între structurile parlamentare şi cele de partid” [145, p.230].
Literatura de specialitate, identifică următoarele trăsături caracteristice ale „mandatului
parlamentar”: generalitatea, independenţa (libertatea) şi irevocabilitatea [170, p.305; 125, p.376-
377].
Într-o altă opinie, „mandatul parlamentar are următoarele patru trăsături: a) generalitatea;
b) independenţa; c) irevocabilitatea şi d) protecţia constituţională” [130, p.89].
În ce ne priveşte, considerăm că trăsăturile mandatului parlamentar sunt următoarele:
generalitatea; independenţa; irevocabilitatea; protecţia constituţională.
A. Caracterul general rezultă, în opinia lui I. Deleanu, din faptul că parlamentarul este „...
reprezentantul întregii Naţiuni şi pentru toate interesele ei” [ibidem]. Examinând această
trăsătură a mandatului parlamentar, V.Popa apelează la francezii Marcel Prelot şi Jean Boulouis,
care subliniază că „fiind reprezentanţi individuali ai celor care i-au desemnat, deputaţii devin
reprezentanţi generali ai naţiunii, cunoscută ca o entitate colectivă şi abstractă” [318, p.86]. De
aici autorul trage concluzia potrivit căreia „Parlamentul, fiind autoritatea care reprezintă poporul
ca un întreg şi fiecare parte a acestui întreg, fiecare element constitutiv, deţine calitatea de
reprezentant cu mandat general” [242, p.59].
Vom observa că nu modalitatea de obţinere a mandatului (scrutin uninominal sau de listă),
adică reprezentarea proporţională fie pe circumscripţii electorale sau naţională determină
caracterul general al mandatului parlamentar, ci „statutul juridic” pe care îl invocă, el fiind egal
pentru fiecare deţinător în parte: de aici şi egalitatea votului între demnitarii parlamentari.
B. Independenţa, în opinia lui I. Deleanu, se manifestă prin aceea că „parlamentarul, se
manifestă în exerciţiul mandatului său fără a fi legat juridic de angajamentele sale faţă de corpul
electoral sau de manifestările de voinţă ale acestuia, pe durata mandatului”.
Mai mult ca atât, „după alegeri, în raportul partid-candidat ales se produce o transformare
de natură juridică. Din acest moment candidatul propus de partid şi ales de către corpul electoral
nu mai este alesul partidului, ci al întregului popor care i-a încredinţat puterea de stat, iar
partidul, practic, poate să nu mai exercite nicio influenţă asupra lui” [242 p.61].
În acest context, C.Călinoiu şi V.Duculescu consideră că independenţa mandatului
parlamentar constituie o „consecinţă a teoriei reprezentativităţii, ori sensul că nu este posibil să i
se supună parlamentului o atribuie determinat” şi că trebuie privită „atât în raport cu cei care l-au
ales, cât şi faţă de partidul pe listele căruia a candidat” [120, p.71].
Din prevederile art.68 alin.(2) al Constituţiei rezultă că „orice mandat imperativ este nul”
[12], ceea ce duce la consecinţa că „parlamentarul nu este ţinut, din punct de vedere juridic, să
186
respecte angajamentele pe care şi le-a luat în campania electorală şi nici pe cele care ar rezulta
din manifestările de voinţă ale alegătorilor din timpul mandatului. Parlamentarul este
independent în exercitarea mandatului său, supunându-se numai Constituţiei şi legilor” [130,
p.90].
Cât priveşte independenţa pe plan politic, apoi, un program politic nu este sinonim cu o
lege (s.n.), semnificaţia lui nefiind juridică, ci politică, îndeplinirea lui fiind o problemă de
demnitate morală şi politică, sancţionată la viitoarele alegeri, care reprezintă posibilitatea pentru
popor, de a aprecia prin corpul electoral, modul în care reprezentanţii săi şi-au îndeplinit
mandatul acordat. Deci, independenţa parlamentarului înseamnă faptul că partidul de care
aparţine nu-i poate impune, sub aspect juridic, nici cum să-şi exercite dreptul la cuvânt, şi nici
cum să voteze, după cum nici cetăţenii circumscripţiei electorale în care a fost ales nu-i pot
impune respectarea angajamentelor luate ori pledarea pentru o anumită cauză sau alta care ar
prezenta interes pentru ei, aceasta având semnificaţia unui mandat imperativ, care, după cum am
arătat deja, este interzis prin Constituţie.
Această trăsătură asigură „libertatea juridică şi politică de exercitare a mandatului
parlamentar în conformitate cu interesul naţiunii şi cu conştiinţa parlamentarului” [120, p.71].
Garanţiile independenţei mandatului parlamentar
C. Irevocabilitatea. În condiţiile în care alin.(1) al art.1 din Constituţie stabileşte că
„suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”, iar alin.(1) al art.60 din
Constituţie prevede că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii
Moldova...”, stabilirea procedurii de revocare a „mandatului parlamentar” ar veni în directă
contradicţie cu aceste prevederi, potrivit cărora „democraţia în Republica Moldova se exercită în
condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul”.
Irevocabilitatea mandatului parlamentar este „o protecţie a independenţei parlamentarului
în exercitarea mandatului”, sau „irevocabilitatea este o noţiune strâns legată de teoria mandatului
reprezentativ, potrivit căreia parlamentarul este un reprezentant al poporului şi nu numai al celor
care l-au ales” [120, p.71]. Cu alte cuvinte, raporturile dintre alegători şi ales „nu sunt un
contract, ele fiind lipsite de consecinţe juridice specifice unor asemenea relaţii” [120, p.71].
Mandatul imperativ are la bază „teoria suveranităţii poporului”. Dacă mandatul este
imperativ, atunci el posedă următoarele trăsături:
a) alegătorii ar trebui să dicteze soluţii pe care parlamentarii să le voteze, iar în cazul în
care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui să ţină cont doar de interesele particulare
numai ale celor care i-au ales;
187
b) în cazul neexecutării sau al exercitării defectuoase a obligaţiilor mandatului,
parlamentarii ar trebui să poată fi revocaţi şi să le fie angajată răspunderea patrimonială;
c) alegătorii, ca şi mandanţii, ar trebui să suporte toate cheltuielile cu indemnizaţiile şi alte
avantaje ale parlamentarilor mandataţi [286, p.14];
d) în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea partidului ce a susţinut candidatura
parlamentarului, acesta ar putea avea aceleaşi drepturi, amintite mai sus, asupra parlamentarului.
În acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât răspunderea politică, cât şi
materială, excluderea din partid şi revocarea parlamentarului [120, p.73-74].
Anume din aceste considerente, prin Constituţie stabileşte că „orice mandat imperativ este
nul” (art.68 alin.(2)).
Aceasta nu înseamnă însă „că parlamentarul nu îşi poate lua angajamente, că odată ales nu
respectă voinţa alegătorului şi disciplina votului, ci că parlamentarul nu poate fi tras la
răspundere juridică dacă nu-şi respectă angajamentele şi promisiunile. Însă, în plan politic,
nerespectarea promisiunilor sau angajamentelor poate avea consecinţe, culminând cu
răspunderea în faţa electoralului, care la următoarele alegeri i-ar putea aplica sancţiunea
nerealegerii; deci, parlamentarul îşi desfăşoară activitatea sub control colectiv” [120, p.72].
D. Protecţia constituţională a mandatului parlamentar
Conform unor doctrinari francezi, „sistemul protecţiei funcţionale şi personale (s.n.) este
instituit nu în interesul parlamentarului, ci în interesul mandatului, cea ce înseamnă că
imunităţile nu pot fi văzute ca privilegii ale unor persoane în virtutea deţinerii unor înalte funcţii
de stat. Scopul principal este protejarea mandatului de reprezentare a poporului, crearea unor
condiţii reale de independenţă în exercitarea lui şi, în ultimă instanţă, de exercitare a suveranităţii
naţionale. Din aceste considerente imunităţile posedă un caracter obiectiv” [284, p.41]. Odată
stabilite constituţional, imunităţile au un caracter imperativ.
Dat fiind faptul că doctrina în ansamblu utilizează termenul „protecţie”, am făcut apel la
DEX, în care termenul „protecţie” este definit ca „ansamblu de măsuri care protejează persoana,
instituţia...”. Iar „garanţia” este definită ca „mijloc legal prin care se asigură executarea unei
obligaţii” [352].
Pornind de la aceste precizări, considerăm că măsurile de protecţie a mandatului
parlamentar sunt: a) incompatibilităţile şi b) imunităţile: iresponsabilitatea juridică şi
inviolabilitatea.
Ceea ce ţine de indemnizaţii, de protecţie socială, de dreptul la spaţiu locativ, acestea sunt
garanţii de asigurare a drepturilor şi obligaţiunilor deputatului, adică se încadrează în statutul
juridic al deputatului.
188
Doctrina juridică română tratează subiectul în sens restrictiv în sistemul de protecţie a
mandatului parlamentar: „incompatibilităţile şi imunităţile”, iar în sens larg „mai pot fi integrate”
indemnizaţiile şi regimul disciplinar [152, p.235; 130, p.96]. La rândul său, V.Popa în cadrul
protecţiei mandatului parlamentar include: „incompatibilităţile; imunitatea; indemnizaţiile: a)
plăţi fixe; b) plăţi variabile, legate de participarea la şedinţe şi transparenţa financiară” [242,
p.97-105], iar I.Guceac include: „indemnizaţiile; asigurarea cu spaţiu locativ; protecţia socială;
incompatibilităţi; imunităţi − iresponsabilitatea; inviolabilitatea” [170, p.312-319].
A. Incompatibilit ăţi
Incompatibilitatea mandatului parlamentar trebuie să fie asigurată „a) vizavi de
administraţie – regula conform căreia funcţiile publice neelective sunt incompatibile cu mandatul
parlamentar a fost dictată de abuzurile monarhiei absolute; b) vizavi de interesele private” [170
p.315-316].
Însuşi textul Constituţiei stabileşte două asemenea mijloace de protecţie: a)
incompatibilitatea şi b) imunitatea.
„Această protecţie constituţională protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile de
ineligibilitate), precum şi parlamentarul în concret (inviolabilitate)” [120, p.72].
Aşa, potrivit art.70 din Constituţie, „(1) Calitatea de deputat este incompatibilă cu
excitarea oricărei altei funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. (2) Alte
incompatibilităţi se stabilesc prin legea organică”. Iar potrivit art.3 al legii organice, şi anume −
al Legii despre statutul deputatului în Parlament (în continuare − Legea nr.39-XIII), mandatul de
deputat este incompatibil cu: a) funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova; b) funcţia de
membru al Guvernului; c) funcţia de avocat parlamentar; d) exercitarea oricărei altei funcţii
remunerate, inclusiv a funcţiei acordate de un stat străin sau organizaţie internaţională, cu
excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice desfăşurate în afara programului stabilit de
Regulamentul Parlamentului [41].
Protecţia mandatului parlamentar nu este o favoare personală a deputatului, ci este
orientată contra „presiunii alegătorilor; presiunii propriului partid; presiunilor Guvernului şi ale
diferitelor interese private” [130, p.88].
Aşadar, deputatului îi este interzis să ocupe alte funcţii care nu sunt compatibile cu funcţia
pe care o deţine; activităţile didactice şi ştiinţifice sunt permise, totodată şi preferabile. Aceasta
deoarece activitatea legislativă vizează interesele întregii societăţi, ea presupune o profundă şi
temeinică examinare a măsurilor propuse şi a consecinţelor lor. Ori, tocmai activitatea didactică
şi ştiinţifică contribuie la atingerea acestor deziderate.
189
B. Imunit ăţi parlamentare
Potrivit art.70 alin.(3) din Constituţie, „deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat,
cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea
Parlamentului, după ascultarea sa”.
Practic aceleaşi stipulări le găsim în art.10 alin.(1) din Legea nr.39-XIII. Totodată, trebuie
de menţionat că art.9 al acestei legi dă o dezvoltare mai amplă a acestor prevederi, stabilind că
(1) imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor
judiciare şi garantarea libertăţii lui de gândire şi acţiune. În acelaşi timp, art.71 din Constituţie,
intitulat „Independenţa opiniilor”, stabileşte că „deputatul nu poate fi persecutat sau tras la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului”.
Acest tip de imunitate parlamentară este inclus în art.9 alin.(2) din Legea nr.39-XIII în
următoarea redacţie: „Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o
formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului”.
Şi art.94 alin.(1) şi (2) din Regulamentul Parlamentar (forma prescurtată) stipulează
prevederile constituţionale privind imunitatea parlamentară [54].
Analizând jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile omului, Popescu Corneliu-
Liviu, menționează că imunitatea parlamentară este acceptată și proporțională „în cazul
protecției unui parlamentar pentru un discurs politic, în interiorul parlamentului, cu ocazia
dezbaterilor parlamentare și care poartă asupra unor chestiuni de interes general, în timp ce
recunoașterea imunității parlamentare pentru comportamente în afara parlamentului, fără
legătură cu probleme de interes general și cu exercitarea mandatului parlamentar … constituie o
ingerință disproporțională în dreptul de acces la o instanță…”[245, p.75] și deci, în fond,
încălcarea principiului egalității în drepturi și în fața legii. De aici și propunerea de a abilita
Curtea Constituțională cu dreptul de a se autosesiza în cazul conflictului de imunitate.
Din analiza celor menţionate rezultă următoarele: 1) scopul imunităţilor parlamentare; 2)
tipurile de imunitate parlamentară, şi anume: a) protecţia împotriva urmăririi judiciare; b)
protecţia împotriva răspunderii juridice pentru opţiunile sale; şi, totodată, dacă imunitatea
împotriva urmăririi judiciare poate fi ridicată în condiţiile legii (art.10-12 ale Legii nr.39-XIII şi
art.95-98 ale Regulamentului Parlamentului), atunci imunitatea împotriva răspunderii juridice
pentru opiniile sale are caracter stabil şi permanent şi se aplică şi după încetarea mandatului
parlamentar.
Imunităţile parlamentare au ca scop „protejarea membrilor parlamentului faţă de acţiunile
represive sau judiciare, care ar putea fi intentate împotriva lor” [151, p.245]. În opinia lui
M.Constantinescu şi I. Muraru, „imunitatea parlamentară are un caracter „imperativ”, nu
190
constituie un simplu drept subiectiv al parlamentului la care el ar putea renunţa” [120, p.96].
Însă, subliniază I.Deleanu, „ideea rămâne discutabilă din moment ce imunitatea este un mijloc de
protecţie a parlamentarului şi ea, oricum, în condiţiile stabilite, poate fi ridicată. Pe de altă parte,
nici parlamentarului nu i se poate refuza accesul liber la justiţie şi dreptul de a obţine o hotărâre
judecătorească într-o cauză care îl priveşte” [151, p.245-246; 178, p.489].
Imunităţile nu au caracterul unor cauze absolvitorii de răspundere juridică, căci ele
urmăresc a fi pentru puterea parlamentară adăpost împotriva urmăririlor juridice abuzive.
Iată de ce, potrivit lui I.Deleanu, regulile privitoare la imunităţi – derogatorii de la cele de
drept comun (stabilite din această cauză doar în legi organice) „au ca scop asigurarea
independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de
acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice” [152,
p.236-237].
Potrivit cu obiectul lor, aceste imunităţi sunt:
a) iresponsabilitatea juridică;
b) inviolabilitatea.
„Iresponsabilitatea juridică, − subliniază I.Deleanu, – previne declanşarea sau stabilirea
unor consecinţe nefavorabile parlamentarului pentru votul său pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului” [152, p.237].
Aceste prevederi consacră o „imunitate de fond” [310, p.778] cu caracter „absolut”,
„întrucât priveşte toate actele sau faptele săvârşite de parlamentar în exercitarea mandatului său,
precum şi toate formele de răspundere juridică” [152, p.237]. Explicând situaţia dată, I.Deleanu
menţionează că „singura consecinţă politică (s.n.) care poate fi − refuzul corpului electoral de a-
l realege pe acel parlamentar care, prin votul sau opiniile lui, în exercitarea mandatului, l-a
dezamăgit, dar acesta nu este o „sancţiune politică”, ci, mai degrabă, o formă de exprimare a
democraţiei reprobatoare, o dezavuare a candidatului” [ibidem].
Imunitatea poartă în acelaşi timp un caracter „permanent”, deoarece efectele ei se extind şi
asupra perioadei de după încetarea mandatului parlamentar.
În opinia lui I.Deleanu, iresponsabilitatea juridică în forma legal parlamentată implică două
condiţii: „a) formele de manifestare ale parlamentarului să nu exceadă conţinutului specific al
mandatului (cum ar fi incitările la revoltă, la violenţă etc., sau „chiar în cea mai ignorantă
interpretare, nu s-ar putea spune că insultele sau calomniile proferate de la tribuna Parlamentului
sunt săvârşite în exerciţiul mandatului” [154, p.243]; b) „respectivele forme de manifestare să
aibă o legătură directă cu conţinutul mandatului” [152, p.237].
191
Iresponsabilitatea juridică ce ţine de imunitatea funcţională (independenţa opiniilor) este,
în mod necesar, „absolută, atât în sensul că nu poate fi ridicată, cât şi în cel ce se referă la toate
actele de exercitare a mandatului parlamentar şi la toate formele de răspundere juridică” [120,
p.27]. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această problemă este expusă sintetic în Hotărârea
Curţii Constituţionale nr.8 din 16.02.1999. Aici se arată că „independenţa opiniilor deputatului în
Parlament este condiţionată de statutul special al parlamentarului în calitatea sa de reprezentant
plenipotenţiar al poporului în organul suprem al puterii legislative. În sensul art.71 din
Constituţie, aceasta se referă doar la activitatea de deputat, desfăşurată în exercitarea exclusivă a
mandatului reprezentativ.
Independenţa opiniilor deputatului în Parlament este absolută şi perpetuă. Deputatul nu
poate fi tras la răspundere penală, civilă sau administrativă pentru voturile sau opiniile exprimate
în exercitarea mandatului, nici după expirarea acestuia.
Independenţa opiniilor deputatului în Parlament semnifică protecţia juridico-
constituţională a deputatului în exercitarea atribuţiilor parlamentare. Totodată, garantarea
juridică a independenţei opiniilor deputatului în Parlament nu-l scuteşte de răspunderea penală
sau administrativă pentru delictul săvârşit în afara exerciţiului mandatului de deputat.
Apelurile publice la rebeliune, violenţă sau alte acţiuni care, potrivit legislaţiei în vigoare,
„implică răspunderea penală şi nu cad sub incidenţa garantării juridice a iresponsabilităţii
deputatului în Parlament pentru opiniile sale”.
Inviolabilitatea este o aşa-zisă „imunitate de procedură” [310, p.779] „consacrată în
considerarea eventualelor imputări făcute parlamentarului pentru alte fapte decât cele săvârşite în
exercitarea mandatului şi în legătură directă cu conţinutul acestuia” [152, p.237].
În viziunea lui I.Deleanu, inviolabilitatea este o instituţie a dreptului parlamentar care are
„drept scop să prevină urmărirea juridică nefondată, arbitrară sau vexatorie a parlamentarului,
împiedicându-l astfel să-şi exercite mandatul încredinţat sau constrângându-l astfel să exercite
într-un anume mod, contrar convingerilor şi voinţei sale” [152, p.237-238].
Inviolabilităţile cuprind „reguli speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în
judecata penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte”, [213,
p.402] reguli chemate să ocrotească parlamentarii „împotriva unor abuzuri, unor urmăriri
judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari” [ibidem].
În concluzie, putem spune că mandatul parlamentar este o împuternicire politico-juridică
acordată de către corpul electoral prin alegerea unor reprezentanţi în scopul exercitării
suveranităţii naţionale, mandat protejat constituţional, atrăgând răspunderea morală şi politică
a deţinătorului mandatului [93, p.20].
192
5.1.4. Funcţiile Parlamentului condiţie de exercitare a suveranităţii naţionale prin
reprezentare
Conceptul de funcţii ale Parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte, deoarece
identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să le urmărească
întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă de altfel o creaţie
doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului nu se regăseşte în
Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar nu la funcţii ale
Parlamentului.
Din punct de vedere terminologic, înţelesul noţiunilor de „funcţie" şi de „atribuţie” este
diferit. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin funcţie se înţelege „o sarcină, un
rol sau o destinaţie”, în timp ce prin „atribuţie” se înţelege „o sferă de autoritate, de competenţă,
de activitate a cuiva” [352].
Definirea şi determinarea funcţiilor Parlamentului este necesară pentru a „delimita deci
obiectivele şi direcţiile de acţiune ale Parlamentului în raport de alţi factori de conducere ai
statului. Determinarea funcţiilor Parlamentului nu reprezintă, prin urmare, numai o construcţie
teoretică, ci şi o delimitare practică a unor obiective pe care trebuie să le îndeplinească organele
de stat în cadrul competenţelor care le revin” [120, p.19].
În ceea ce priveşte identificarea propriu-zisă a funcţiilor Parlamentului, în literatura de
specialitate au fost emise numeroase puncte de vedere şi clasificări.
Astfel, Profesorul Pierre Pactet [314, p.254] identifică o funcţie de reprezentare a
parlamentelor, o funcţie deliberantă, o funcţie selectivă pentru selectarea personalului politic şi
guvernamental, precum şi o funcţie de control asupra guvernelor.
În literatura română de specialitate se identifică drept funcţii ale Parlamentului:
− Funcţia legislativă, constând în adoptarea legilor;
− Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice;
− Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
− Controlul parlamentar;
− Conducerea în politica externă;
− Organizarea şi funcţionarea proprie.
Autorii Ion Muraru şi Simina Tănăsescu critică definirea Parlamentului ca „putere
legislativă”, estimând că acesta ar trebui să fie considerat mai curând, datorită specificului
activităţii pe care o desfăşoară, putere „deliberantă”. Cu toate acestea, atunci când examinează în
193
detaliu funcţiile Parlamentului, ei încep examinarea acestuia cu funcţia legislativă: „reţinând şi
explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm că legiferarea rămâne împuternicirea
primordială a Parlamentului, ea fiind cea mai importantă funcţie în cadrul celor trei. Într-o
viziune simplă, funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru
executiv, iar în caz de litigii − pentru puterea jurisdicţională” [217, p.153].
Sunt de menţionat şi alte câteva constatări pe care le face profesoara Genoveva Vrabie.
Astfel, remarcăm consideraţiile cu privire la aşa-zisa „funcţie guvernamentală”, cu care prilej
autoarea observă că aceasta nu poate fi atribuită „cu titlu principal” Parlamentului României.
Remarcăm, de asemenea, distincţia ce se face între „funcţia finală”, funcţiile „fundamentale” şi
funcţiile „laterale” ale Parlamentului.
În opinia profesoarei Genoveva Vrabie, reprezentarea trebuie să fie considerată „funcţie
finală” a Parlamentului [278, p.76].
În legătură cu ideea considerării unei funcţii deliberative, autoarea observă că, aşa cum
susţine şi profesorul Prelot, aceasta este „o măsură comună a tuturor celorlalte funcţii”, la cele de
mai sus adăugându-se şi faptul că deliberarea − după cum a arătat în mod argumentat profesorul
Tudor Drăganu − este specifică întregului sistem al organelor învestite cu atribuţii de decizie
[158, p.80].
De remarcat este şi ideea că „Parlamentul, organ reprezentativ suprem, deliberează în
vederea exprimării voinţei generale în sensul reglementării juridice a celor mai importante relaţii
sociale, adoptând legi în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale − organizare, finanţe, relaţii
internaţionale etc. Dar deliberarea poate avea şi alt scop decât cel al adoptării legilor, precum
numirea, desemnarea sau alegerea unor persoane pentru a exercita înalte funcţii guvernamentale
sau judiciare; deliberarea se finalizează, astfel, prin legiferare sau prin ratificarea unor tratate
internaţionale, numirea unor demnitari etc.
Adoptând legi, exercitând deci funcţia legislativă, Parlamentul realizează în acelaşi timp
funcţia guvernamentală, direcţionând relaţiile externe, asigurând echilibrul financiar etc.”
Într-o altă opinie, se identifică patru funcţii posibile, şi anume: funcţia de reprezentare,
funcţia de recrutare a personalului guvernamental, funcţia de control asupra executivului şi
funcţia deliberativă. În legătură cu funcţia de reprezentare, căreia i se acordă primul loc în
arhitectura funcţiilor parlamentare, profesorul Ion Deleanu observă că „Parlamentul este
purtătorul de cuvânt al Naţiunii, alcătuit fiind din aleşi şi aceştia păstrând o legătură permanentă
cu mandanţii lor; Parlamentul exprimă, în cele din urmă, voinţa corpului electoral şi prin aceasta
voinţa tuturor; spre deosebire de diversele alte corpuri intermediare, care apără interesul unor
categorii sociale sau profesionale determinate, Parlamentul are vocaţia de a depăşi
194
particularismele şi de a se ridica la nivelul unei viziuni globale; el constituie cadrul unei discuţii
publice, având un mare şi imediat ecou în opinia publică; opoziţia are în Parlament o tribună
permanentă, instituţionalizată, pentru a-şi exprima concepţiile sale, dar şi observaţiile critice la
adresa guvernământului”.
Al ţi autori disting funcţia legislativă, funcţia de informare, funcţia de control asupra
executivului şi funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice
[130, p.210]. Este de remarcat că „toate funcţiile Parlamentului, indiferent de numărul şi
conţinutul conferit fiecăreia, se întrepătrund şi exprimă în modalităţi distincte rolul său de organ
reprezentativ suprem al poporului român şi de unică autoritate legiuitoare a ţării [242, p.65].
După cum se vede din cele ce preced, în legătură cu funcţiile parlamentelor au fost emise
numeroase puncte de vedere, clasificări şi opinii. Acestea redau în final concepţia pe care autorii
în cauză o au legată de obiectivele cele mai importante ale parlamentelor, pe care fiecare le
ordonează şi le clasifică în felul său în funcţie de propria percepţie despre ceea ce trebuie să
însemneze fenomenul parlamentar şi ordinea de importanţă a activităţilor pe care parlamentele le
desfăşoară [120, p.22].
Nu putem să nu constatăm totuşi că anumite aşa-zise „funcţii” ale Parlamentului nu sunt
întotdeauna reprezentative pentru această instituţie. De pildă, funcţia „judiciară” a Parlamentului
este valabilă numai pentru Marea Britanie, unde Camera Lorzilor este şi instanţă judiciară.
Atribuţiile parlamentelor legate de anchetarea şi, eventual, sancţionarea propriilor membri
nu pot fi calificate în niciun caz ca definind o funcţie judiciară. Chiar anumite anchete
parlamentare efectuate în legătură cu probleme determinate nu reprezintă în fond o funcţie
judiciară, deoarece funcţia Parlamentului de a ancheta sau a cerceta anumite abuzuri, excese,
nereguli este o funcţie preponderent politică şi nu judiciară.
Cât priveşte funcţia „guvernamentală”, trebuie de remarcat că o asemenea funcţie se
exercită în mod special de Guvern. Parlamentul apare ca exponent al unui mecanism
guvernamental numai în anumite situaţii, perfect determinate, regula fiind că funcţia
guvernamentală se exercită de către executiv, care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită „conducerea generală” a administraţiei publice.
Pe de altă parte, trebuie să observăm că în decursul istoriei anumite funcţii ale
Parlamentului s-au diminuat, în timp ce altele au evoluat şi au crescut în pondere. Aşa, de pildă,
o nouă funcţie a parlamentelor − cel puţin pentru ţările care fac parte din Uniunea Europeană −
este aceea de a impulsiona activitatea guvernamentală în scopul aplicării legilor cadru şi a altor
acte normative emise la nivelul Uniunii Europene.
195
Ţinînd seama de ponderea şi importanţa acestei activităţi, ca şi de transferarea unor
competenţe către instituţiile supranaţionale ale Uniunii Europene, s-ar putea chiar susţine că
această funcţie tinde să ocupe un loc mai important chiar decât funcţia legislativă, în condiţiile în
care majoritatea actelor legislative vor fi acte comunitare.
În concepţia noastră, în actualul moment al dezvoltării României, cinci funcţii ar exprima
cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară [120, p.22].
1. Funcţia de reprezentare
Temeiul acestei funcţii se regăseşte în art.61 alin.l din Constituţie, care dispune că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a ţării". Această funcţie de reprezentare se manifestă în special în raporturile României cu
Uniunea Europeană şi în orientarea întregii activităţi externe în raport cu toate statele lumii, pe
baza principiilor dreptului internaţional.
Funcţia de reprezentare a Parlamentului reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari şi în
ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlament şi alte organe ale statului, Parlamentul beneficiind de o
legitimare originară, ca exponent al intereselor întregii naţiuni
2. Funcţia legislativă
Acesta funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi parlamentare, autorii de
specialitate fiind unanimi în a aprecia că elaborarea legilor trebuie să constituie activitatea
primordială a parlamentelor. Se citează în acest sens afirmaţiile marelui constitutionalist român
Constantin G. Dissescu [155, p.], care arătase la timpul său că „Parlamentul are misiunea de a
face legi şi de a controla puterea executivă”.
3. Funcţia de informare
Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor politice, dar şi a legilor, pe o
temeinică evaluare a unor consideraţiuni economice, sociale şi politice. Prin dreptul de
petiţionare, parlamentarii cunosc doleanţele cetăţenilor, iar Regulamentele parlamentare prevăd
modalităţi practice prin care parlamentarii pot solicita anumite informaţii din partea organelor de
stat [54].
4. Funcţia de control
Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie întreagă de activităţi de maximă
importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii Guvernului, întrebările şi interpelările,
anchetele parlamentare etc.
Funcţia de control poate merge până la suspendarea din funcţie a preşedintelui României,
punerea lui sub acuzare, solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele
săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor.
196
5. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire, a unor autorităţi publice
Aici locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea votului de învestitură Guvernului.
Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi legate
de desemnarea sau învestirea unor autorităţi publice, cum ar fi alegerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea directorului Serviciului
Român de Informaţii, numirea Avocatului Poporului, desemnarea în mod separat de către fiecare
Cameră a unui număr de trei din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale etc.
Evaluarea comparativă a ponderii pe care aceste cinci funcţii le au în activitatea
Parlamentului permite constatarea că exceptînd funcţia de reprezentare, care în mod constant şi
permanent se situează în fruntea preocupărilor Parlamentului, în legătură cu celelalte funcţii se
poate estima că unele sau altele dintre funcţiile respective au prevalat în anumite momente, în
funcţie de complexitatea problemelor cu care Parlamentul era confruntat. Astfel, funcţia de
formare a diferitelor organe apare de regulă în momentele de debut al unei legislaturi; funcţia de
control are un caracter permanent; funcţia de legiferare a fost mai accentuată în anumite
momente în care trebuiau îndeplinite condiţiile pentru însuşirea aquis-lui comunitar şi
îndeplinirii condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană etc.
În orice caz, nu credem că s-ar putea vorbi de ierarhizări între funcţiile parlamentare,
deoarece toate reprezintă o însemnătate neîndoielnică pentru exercitarea rolului pe care
Parlamentul trebuie să-1 ocupe în viaţa politică şi în sistemul organelor de stat.
Nu considerăm că s-ar putea lua în discuţie nici ideea unor funcţii secundare (cum ar fi
funcţia judiciară), deoarece acestea, prin ponderea şi profilul lor redus la practica unor anumite
ţări nu depăşesc caracterul de „atribuţii”, a căror diferenţă faţă de „funcţii" am specificat-o la
începutul prezentului subcapitol.
5.2. Poziţia Puterii Executive în cadrul sistemului separării puterilor
5.2.1. Identificarea marilor structuri ale executivului
Studierea la Dreptul constituţional a organizării statale a puterii politice nu poate merge
până la detalii cât priveşte executivul, acesta formînd cu precădere obiectul de studii al ştiinţelor
administrative. Pentru Dreptul constituţional importantă este identificarea marilor structuri
administrative care sunt în sistemul statal şi, desigur, a raporturilor cu celelalte autorităţi [213,
p.69].
Într-o opinie, structurile executivului ar fi următoarele: „a) Şeful de stat; b) Guvernul; c)
ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; autorităţile administraţiei
197
publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi să execute
decizii la nivelul fiecărei structuri executive” [180, p.511].
Pe de o parte, identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice deosebite,
afară de cea privind aparatul administrativ, care este numeros şi necesar executivului, el nu
trebuie privit în afara „puterii” executive. Chiar dacă acest aparat administrativ numeros nu
decide în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind nu rareori mai util sau
mai inutil decât structurile de „putere administrativă”. El interesează mai precumpănitor în
relaţia administraţie-cetăţean. Deci, nu poate fi considerat în afară, pentru că astfel l-am lipsi nu
doar de eficienţă, dar şi de răspundere [214, p.123].
În viziunea constituţionaliştilor I.Muraru şi E.S. Tănăsescu, interes pentru dreptul
constituţional prezintă următoarele structuri executive: a) Şeful de stat; b) Guvernul; c)
ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat; d) organele locale ale
administraţiei de stat [217, p.244].
În opinia teoreticianului Gh.Avornic, în puterea executivă sunt încadraţi: „Preşedintele
Republicii Moldova, Guvernul, organele centrale ale administraţiei de stat şi organele
administraţiei publice locale” [103, p.277].
Prezintă interes şi opinia constituţionalistului Gh.Costachi, potrivit căruia puterea
executivă realizează două funcţii: politică şi administrativă. „Funcţia politică constă în stabilirea
scopurilor activităţii generale de conducere, cea administrativă constă în realizarea acestor
obiective şi de a face să funcţioneze serviciile publice” [134, p.116].
Cât priveşte determinarea locului Preşedintelui Republicii Moldova, doctrinarul pune la
bază rolul, funcţiile, prerogativele şi atribuţiile ce-i sunt conferite de Constituţie, pentru ca în
final să confirme că „Şeful statului face parte din puterea executivă” lui revenindu-i „funcţia
executivă sau guvernamentală”, iar „funcţia administrativă sau propriu-zis administraţia ar
reveni Guvernului” [134, p.118].
În viziunea unor doctrinari administrativişti, puterea executivă „se exercită de Guvern,
unele atribuţii aparţinând şi Preşedintelui Republicii Moldova” [124, p.37]. De unde deducem că
Preşedintele Republicii nu face parte plenar din puterea executivă, deoarece autorii afirmă că
„prin atribuţiile sale Preşedintele Republicii Moldova are împuterniciri caracteristice atât
activităţii legislative, cât şi activităţii executive şi, într-o măsură mai mică, activităţii
judecătoreşti…” [121, p.42]. Considerăm totuşi că aceste activităţi pun în vileag principiul
colaborării puterilor şi nu împuterniciri în domeniile arătate.
Administrativistul V.Guţuleac, utilizând sintagma „administraţie de stat” în sens organic se
referă la „… Şeful de stat, Guvern şi ministere, alte structuri centrale de specialitate şi
198
ramificaţiile acestora în teritoriu” [174, p.30]. Iar organele supreme ale administraţiei publice
sunt „Preşedintele Republicii Moldova şi Guvernul” [174, p.119].
În aceeaşi ordine de idei I.Creangă subliniază că puterea executivă a Republicii Moldova
are un caracter dualist şi, ca urmare, atribuţiile puterii executive revin nu doar Guvernului, ci şi
Şefului statului [144, p.95].
În viziunea administrativiştilor M.Orlov şi Şt.Belecciu „Preşedintele Republicii, pe lângă
calitatea de a fi şef al statului este şi şef al executivului, aflându-se în vârful piramidei sistemului
acestor autorităţi” [235, p.64].
Totodată, constituţionalistul T.Drăganu aduce următoarea critică: „Cadrul constituţional
pune faţă în faţă cu Preşedintele Republicii, înzestrat cu o statură juridică destul de puternic
profilată, şi un Parlament care nu poate fi dizolvat decât în condiţii cu totul excepţionale. Este
evident că o asemenea reglementare constituţională nu poate fi socotită decât o reflectare foarte
net definită a principiului separaţiei puterilor statului. Această strictă separaţie este atenuată prin
faptul că între aceste două organe, care nu depind unul de celălalt, a fost plasat un organ tampon:
Guvernul ţap ispăşitor, destinat să fie unica victimă probabilă a unor confruntări sau înfruntări
între doi giganţi” [158, p.232].
Iar cu referire la sintagma „autoritate publică” unii doctrinari consideră că noţiunile „organ
public şi autoritate publică sunt echivalente şi semnifică un colectiv organizat de oameni care
exercită prerogativele de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-o activitate din
administraţia locală autonomă” [158, p.7-10; 186, p.351].
Adminstrativiştii M.Orlov şi Şt.Belecciu definesc organul administraţiei publice ca „o
structură organizaţională, având ca suport uman unul sau mai mulţi agenţi, constituită pe baza
legii, dotată cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii care are capacitate juridică şi este
învestită cu competenţă necesară, pentru a putea acţiona în vederea organizării exercitării şi
executării legii [235, p.59] …”.
„Organele administraţiei publice sunt o categorie de autorităţi publice care înfăptuiesc
funcţiile şi sarcinile puterii executive în cadrul statului” [127, p.39].
Iar prin sistem al organelor administraţiei publice (organe executive) M.Orlov înţelege
„totalitatea organelor structurate într-un sistem destinat unei activităţi de organizare a exercitării
şi de executare propriu-zisă a legislaţiei în interesul statului şi al întregii societăţi, care se aplică
pe întreg teritoriu al ţării” [234, p.41].
Într-o viziune, noţiunea de administraţie publică are un dublu sens: „unul de organizare
(formal-organic) şi altul de activitate (material-funcţională). Ea este un ansamblu de organisme
199
care, pe baza legii, desfăşoară o activitate cu un anumit specific, anume: de organizare a
executării şi de executare în concret a legii” [237, p.15].
În viziunea aceloraşi autori „administraţia publică constituie un sistem de autorităţi bine
organizat la nivel naţional şi local, în baza principiilor constituţionale, care desfăşoară (în regim
de putere publică) activităţi îndreptate spre exercitarea legii sau organizarea executării acesteia
prin emiterea de acte normative subordonate legii, precum şi prestarea de servicii publice în
interesul general al societăţii” [235, p.6-7].
În viziunea prof. Rodica Narcisa Petrescu, „executivul înseamnă în primul rând
bicefalismul Preşedinte-Guvern şi presupune, în sensul material funcţional al termenului, acea
funcţie a statului distinctă de puterea legislativă şi judecătorească, prin care se asigură
executarea legii. În accepţiunea contemporană a termenului…, executivul presupune două
dimensiuni:
a) guvernarea însemnă „a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţiunii” sau
„decizii cu bătaie lungă”;
b) administraţia, care înseamnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene” [237, p.18].
Prof. Ioan Vida consideră că „puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii
administrative, fără ca prin aceasta să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la
conducerea acesteia. În sens cel mai general al termenului, executivul desemnează acea funcţie a
statului care asigură executarea legii prin activităţi extrem de diverse”.
În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de Şef al statului, coordonarea acţiunii
administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de
aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc
implementarea procesului legislativ,ca şi conducerea generală a statului” [274, p.30].
În viziunea administrativistului A.Negoiţă, „noţiunea de administraţie publică este mai
largă decât noţiunea administraţie de stat, pentru că o cuprinde pe aceasta”.
Prin „sistem al administraţiei publice se înţelege totalitatea organelor structurate într-un
sistem destinat unei activităţi de organizare a executării şi de executare a legii în interesul
întregii populaţii a ţării, care se aplică pe întreg teritoriul statului” [235, p.57].
În ce ne priveşte, constatăm oportun a examina, în cadrul acestui demers ştiinţific, doar
următoarele structuri: a) Şeful de stat - ca instituţie unipersonală; Guvernul – ca instituţie
colectivă şi solitară. Aceasta deoarece ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale, numite şi instituţii „de domeniu” sau „de resort”, subordonate Guvernului, precum şi
autorităţile administraţiei publice locale constituie obiect de studiu al dreptului administrativ şi
nu al dreptului constituţional.
200
Şi încă o precizare. Executivul poate fi „monist” sau „dualist”. Executivul monist
presupune că şeful executivului este în acelaşi timp şi şeful statului (exemplu − SUA). Pe când
executivul dualist presupune existenţa separată, pe de o parte, a Şefului de stat (Monarh sau
Preşedinte) ca instituţie unipersonală, iar, pe de altă parte, Şeful de guvern, Guvernul fiind o
instituţie colectivă şi solitară.
Executivul dualist este constituit „din două organisme distincte, unul unipersonal, iar altul
colegial, fiecare având anumite prerogative pe care le exercită separat unul de celălat… Aceste
două organisme sunt: Şeful statului (nu interesează dacă ne situăm într-o formă de guvernământ
monarhică sau republicană) şi Guvernul propriu-zis, condus de prim-ministru”.
Aşadar, „executivul dualist se caracterizează prin faptul că şeful statului şi guvernul sunt
plasaţi pe poziţii diferite, şi în principiu, sunt independenţi unul faţă de celălalt” [186, p.217].
5.2.2. Şeful de stat – instituţie legitimă a statului democratic contemporan
Istoriceşte, instituţia de şef de stat s-a impus din necesitatea existenţei, aşa cum plastic se
exprimă A.Monchablon, „unui arbitru naţional ... însărcinat cu asigurarea funcţionării normale a
instituţiilor care să aibă dreptul să recurgă la judecata poporului suveran, care să răspundă, în caz
de pericol major, de independenţa, de onoarea, de integritatea statului” [210, p.73].
Tocmai din aceste considerente, „... statul − ca formă superioară de organizare a societăţii
− a cuprins în sistemul organelor sale instituţia şefului de stat” [169, p.274]. Din punct de vedere
organizaţional, şeful de stat este în principiu o instituţie unipersonală, indiferent de forma de
guvernământ şi de tipul de regim politic.
Iată din care considerente nu împărtăşim opiniile profesorilor Gh.Avornic şi B.Negru,
potrivit cărora republica parlamentară se caracterizează prin faptul că „ea nu are şeful statului,
sau fie că el este ales de către parlament, fiind responsabil în faţa acestuia” [102, p.96], respectiv
„... fie că îi lipseşte şeful statului, fie că el este ales de către parlament, răspunzînd în faţa lui”
[225, p.129]. Ce-i drept autorii nu aduc exemple. Dacă ne referim însă la fosta URSS, apoi, într-
adevăr, nu a existat o aşa funcţie începând de la momentul formării ei şi până în 1991, când
M.Gorbaciov a fost ales pentru prima dată Preşedinte al URSS. Insă, acesta a fost unicul caz în
istoria contemporană şi s-a caracterizat prin sistemul dictatorial al unicului partid − partidul
comunist, fapt ce nu are nimic comun cu democraţia şi statul de drept.
În cadrul celor trei ramuri ale puterii de stat, instituţia Şefului de stat se încadrează plenar
în puterea executivă, fiind „capul” acesteia. În acest context, B.Negru menţionează că „...
201
atribuţiile puterii executive sunt repartizate nu numai Guvernului, ci şi Şefului statului -
Preşedintele Republicii Moldova” [225, p.129].
Doctrina politologică confirmă că „instituţia prezidenţială este unul dintre organismele
fundamentale ale puterii executive, căruia îi revine, conform statutului său precizat prin lege, un
rol de frunte în procesul de guvernare a unei societăţi” [264, p.20].
Doctrinarul V.Guţuleac consideră că „locul şi rolul Preşedintelui Republicii în sistemul
organelor puterii statale, la momentul actual, pot fi determinate prin analiza atribuţiilor lui de
bază care, potrivit prevederilor constituţionale, determină două ipostaze ale lui: şef al statului şi
şef al executivului” [174, p.129]. Şi dacă funcţia de şef de stat este strict determinată de textul
Constituţiei prin art.77 alin.(1), apoi ce de-a doua poate fi şi este confirmată „numai prin analiza
şi sinteza sferelor de activitate a Preşedintelui şi atribuţiilor lui” [174, p.130].
Aşadar, locul instituţiei Şefului statului este determinat de funcţiile, atribuţiile cu care este
investită instituţia. Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte clasificarea
funcţiilor şefului de stat. Aşa, spre exemplu, I.Deleanu identifică trei funcţii, şi anume: „funcţia
de reprezentare, funcţia de garant, funcţia de mediere” [152, p.332]. Iar I.Guceac vorbeşte despre
„atribuţii ce ţin de organizarea şi funcţionarea unor autorităţi publice; atribuţii de natură
legislativă; atribuţii în domeniul politicii externe; atribuţii în domeniul apărării şi asigurării
ordinii publice; alte atribuţii” [169, p.389-391].
Pe când G.Vrabie identifică următoarele trei funcţii: „1) de reprezentare; 2) de apărare sau
garantare a unor valori fundamentale ale poporului; 3) de mediere sau de arbitraj” [278, p.270].
La rîndul său, administrativistul V.Guţuleac identifică doar două funcţii, şi anume:
reprezentativă şi de garant.
Funcţia de reprezentare este privită de doctrinar ca „posibilitatea şefului statului de a vorbi
din numele poporului atât în exteriorul ţării, cât şi în interiorul ei” [174, p.130].
În schimb, V. Popa propune o altă viziune şi distinge, în cadrul ansamblului de funcţii ce-i
revin instituţiei şefului de stat, două mari categorii de funcţii: 1) funcţii cu titlu principal, unde
include „funcţia de reprezentant şi garant” şi 2) funcţii secundare, unde include „funcţia
guvernamentală şi funcţia de control” [243, p.340-344].
Cercetătorul Silvia Goriuc la fel clasifică funcţiile Preşedintelui Republicii Moldova în
funcţii cu titlu principal şi cu titlu secundar, aici vorbind despre funcţia de mediator [166, p.12-
12].
Rezumând succinta expunere, nici pe departe completă, dar care cuprinde tendinţa
generală în literatura de specialitate, considerăm posibilă o grupare a funcţiilor Şefului de stat în
două mari arii, şi anume: 1) funcţii exclusive, deoarece ele poartă un caracter constant şi cu care
202
este învestită doar instituţia de şef de stat, indiferent de forma de guvernământ sau de tipul de
regim politic. Acestea fiind trei la număr: a) funcţia reprezentativă; b) funcţia de garant şi c)
funcţia de mediere şi 2) funcţii complementare, unde se încadrează funcţiile guvernamentale,
adică cele indicate de I.Guceac. Şi aceasta deoarece cu funcţii exclusive este abilitat orice şef de
stat, fie el monarh sau preşedinte de republică şi indiferent de tipul regimului politic. Pe când
sfera funcţiilor complementare variază atât în funcţie de forma de guvernământ, cât şi de tipul de
regim politic.
În conformitate cu prevederile art.77 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova este
şeful statului şi „este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării”. Prevederi similare conţin constituţiile practic ale tuturor statelor. Aşadar,
Constituţia consfinţeşte expres două funcţii exclusive, şi anume: funcţia de reprezentare şi
funcţia de garant. Iar a treia funcţie invocată de noi − funcţia de mediere − nu este stipulată
expres, direct în textul constituţional, dar derivă din celelalte prevederi.
Aşadar, să expunem succint esenţa fiecărei funcţii.
A. Funcţia de reprezentare, în viziunea prof. V.Popa, „... nu poate fi îndeplinită de altă
autoritate publică, fiind inerentă Şefului statului” [242, p.341]. În acelaşi context, B.Negru
menţionează că „Preşedintele Republicii reprezintă statul atât pe plan intern, cât şi pe plan
internaţional şi nicio altă autoritate publică nu-şi poate aroga această funcţie” [225, p.165].
Aşadar, cu funcţia de reprezentare este abilitat, în mod exclusiv, doar Şeful de stat. Esenţa
acestei funcţii constă în aceea că, „... juridiceşte vorbind, el este împuternicitul statului − şi, prin
aceasta, al societăţii (s.n.) − să-l reprezinte şi să acţioneze în numele lui. El este titularul unui
„mandat legal”, al cărui conţinut este prestabilit prin Constituţie ... El este un mandat de drept
constituţional şi în baza acestuia Preşedintele îşi îndeplineşte funcţia de reprezentare” [152,
p.332].
Această funcţie de reprezentare a statului are suportul constituţional în art.10 alin.(1) al
Constituţiei Republicii Moldova, potrivit căruia „Statul are ca fundament unitatea poporului
Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibil ă a tuturor cetăţenilor
săi”. În alţi termeni, Preşedintele Republicii Moldova, în calitatea sa de Şef de stat, reprezintă
întreg poporul şi nu doar o parte a lui stabilită în funcţie de anumite criterii (fie etnice, de
orientare politică, religioasă etc.).
Funcţia de reprezentare se exprimă prin câteva atribuţii. Astfel, pe plan extern,
Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea regimului misiunilor diplomatice; primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare
203
ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova (art.86). Pe plan intern,
Preşedintele participă la exercitarea suveranităţii naţionale, acumulându-şi, totodată, răspunderea
pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării.
B. Funcţia de garant rezultă din art.77 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia Preşedintele
Republicii Moldova „... este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării”. Această funcţie se „realizează într-o dublă direcţie: garant al
statului şi garant al Constituţiei” [152, p.333].
În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Întru realizarea acestei funcţii,
Preşedintele dispune de prerogative direct prevăzute în Constituţie, şi anume: a) el este
comandantul suprem al forţelor armate; b) poate declara mobilizarea parţială sau generală; c) în
caz de agresiune armată împotriva ţării, ia măsuri de respingere a agresiunii (art.87).
În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea acesteia. Ca
mijloace practice de acţiune în realizarea acestei funcţii, Preşedintele poate: a) refuza
promulgarea legii dacă ea contravine prevederilor şi principiilor constituţionale (art.93); b) sesiza
Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legii (art.25 din Legea nr.317-XIII) [36].
C. Funcţia de mediere. Pentru început, vom menţiona că această funcţie nu este expres
formulată în textul Constituţiei, ca în alte ţări, dar, analizând conţinutul funcţiei, vom vedea că ea
se regăseşte într-un şir de prevederi constituţionale.
În fond, funcţia de mediere presupune că „Preşedintele nu este un „magistrat suprem”, ci ...
o „simplă magistratură de influenţă”, un factor al „bunelor oficii”, iar atunci când se impune pe
baza prerogativelor conferite prin Constituţie şi în limitele ei, el este un „factor reglator” (s.n.) în
mecanismul statal, precum şi în raporturile dintre stat şi societate" [152, p.334]. Şi în acest scop,
Preşedintele „veghează (s.n.) la buna funcţionare a autorităţilor publice, iar, pe de altă parte, el
înlesneşte colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre
acestea ori dintre ele şi societate” [ibidem].
Funcţia de mediere cuprinde următoarele prerogative: a) dreptul de a convoca sesiuni
extraordinare sau speciale (art.67 alin.(2)); b) de a adresa Parlamentului mesaje (art. 84 alin.(2));
c) de a promulga legile (art.93), d) de a dizolva Parlamentul (art.85); e) de a desemna
candidatura la funcţia de prim-ministru, după consultarea fracţiunilor parlamentare (art.98); f) de
a numi în funcţie judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art.116),
precum şi alte atribuţii (art.88).
Exprimându-se asupra funcţiilor Preşedintelui cu titlu secundar, S.Goriuc menţionează că
„Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres în text rolul de arbitru sau mediator al
204
Preşedintelui între puterile constituţionale ale statului, însă Constituţia îi consacră un şir de
proceduri constituţionale ce corespund prerogativei de a veghea la buna funcţionare a
autorităţilor publice” [166, p.13]. Cu alte cuvinte, autorul indirect confirmă prezenţa
constituţională a rolului Preşedintelui de arbitru, de mediator.
În această ordine de idei şi această funcţie se încadrează plenar în categoria funcţiilor cu titlu
principal şi nu secundar.
Observăm astfel că Preşedintelui îi mai revine şi rolul de „mediator între puterile statului,
puteri politice, prin natura lor” [278, p.225].
5.2.3. Guvernul − pilonul principal al puterii executive
Problema privind compatibilitatea între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu
actuală, mereu discutabilă şi de o reală importanţă teoretică şi practică. Practica constituţională a
statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul
unei funcţii ministeriale este considerat ca incompatil cu exerciţiul unui mandat în Parlament. O
asemenea situaţie este remarcată în aproximativ 25 de state, printre care SUA, Franţa. De aceea
aici, dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru, trebuie să
dimisioneze din Parlament. Acest sistem este privit cu rezerve şi chiar criticat pentru motivul că
ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind drept un obstacol în colaborarea puterilor.
Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea
puterilor, permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).
În acest sistem se reacţionează pozitiv la rezervele şi criticile mai înainte expuse. Astfel, în
ţările care sunt inspirate din sistemul britanic miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt
parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor
în funcţie. Într-un asemenea sistem se încadrează aproximativ 24 de ţări (Australia, Japonia,
Zambia).
Există şi un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu-s obligaţi să fie şi
parlamentari, dar, cu toate acestea, în Liechtenstein, de exemplu, ei trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate.
În unele ţări (Belgia, Germania, Anglia) miniştrii sunt în general parlamentari, chiar dacă
nicio dispoziţie constituţională nu le-o cere.
În temeiul acestor dispoziţii legale, un deputat care acceptă să devină prim-ministru sau
ministru trebuie să renunţe la mandatul parlamentar. Pentru senatori, mandatul se suspendă pe
timpul exercitării acestei funcţii.
205
Se poate deci observa o diferenţiere între soluţiile privind deputaţii şi senatorii.
Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale, vom
observa că suntem într-un domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi, desigur, practice. În aceste
căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.
În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul
desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi ale Guvernului.
Teoretic şi practic, atât majoritatea parlamentară cât şi Guvernul au aceeaşi sursă a
legitimităţii şi afinităţii, şi anume: majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma
politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi a mandatului parlamentar
înlătură conflictele constituţionale între „puteri”, permite cunoaşterea directă a problemelor
legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi
eficienţa.
Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel, îndeplinirea simultană a funcţiei
ministeriale şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în
interpretarea sa suplă. Apoi, aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. În
fine, o asemenea soluţie ar face în practică ineficient controlul parlamentar asupra Guvernului.
S-ar ajunge, într-o interpretare puţin exagerată, dar nu şi absurdă, ca Guvernul să se
autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari.
Raporturile Parlament-Guvern trebuie explicate azi avându-se în vedere tendinţa constantă
de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ.
Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi
justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii
statale. Aşa văzute lucrurile, vom observa că la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască
platforma electorală a partidului învingător în alegeri, desigur, împreună cu majoritatea din
corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da Guvernului misiunea, dar şi posibilitatea luării
marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare
rezervându-li-se rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor Guvernului. Această
fundamentare teoretică şi practică face ca Guvernul, considerat subordonat Parlamentului,
fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului
sistem politic” (Pierre Pactet) [316, p.246]. În relaţia legislativ-executiv, Guvernului nu i se mai
rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial.
Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere a rolului
său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale, Şeful de stat este ales
prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România).
206
Aceasta legitimizează o poziţie statală egală cu a Parlamentului, punând evidente semne de
întrebare cât priveşte o eventuală subordonare.
Apoi, în cele mai multe ţări, Şeful guvernului (în sistemul executiv dualist) este numit de
către Şeful statului (preşedinte, monarh). Dar, aşa cum am observat deja, această numire este de
regulă ştiută dinainte, precum că în această funcţie va fi numit liderul partidului de guvernământ
(care deţine majoritatea în Parlament). Aşa cum se spune deseori, liderul „este plebiscitat de
electori”.
Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor sarcini
legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa, România). În fine, importanţa
crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face
puţine lucruri, duce evident la sporirea rolului executivului [214, p.140-141].
Preliminarii. Specialiştii în domeniu (dreptul constituţional şi dreptul administrativ) includ
Guvernul în categoria autorităţi publice. Într-o opinie, „autorităţile publice” sunt privite ca
„forme organizaţionale care exercită funcţiile guvernării, fiecare potrivit competenţei stabilite de
Constituţie, ceea ce le conferă legitimitate şi durabilitate. Ele sunt integrate unui sistem înzestrat
cu forţa publică de constrângere. Natura lor este diferită, putând fi determinată după funcţia pe
care o realizează prioritar sau cu titlu principal” [278, p.57].
Într-o altă opinie, mai sumară, „autoritatea publică” „înf ăptuieşte funcţiile şi sarcinile
puterii executive în cadrul statului” [127, p.38].
Aşadar, pentru ca o instituţie statală să se integreze în categoria „autoritate publică”,
urmează ca ea să întrunească următoarele elemente: a) să execute funcţii de guvernare; b)
competenţele să fie stabilite de Constituţie; c) să fie integrată unui sistem înzestrat cu forţa de
constrângere; d) să fie determinate clar a funcţiile prioritare sau cu titlu principal. Toate aceste
elemente le găsim în art.96 din Constituţia Republicii Moldova privitor la Guvern.
Terminologii. În funcţie de sistemul constituţional al statului, Guvernul îmbracă denumiri
diferite, cum ar fi: Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Guvernul (termen general) are două
componente: a) Şeful guvernului; b) miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică (ex.:
art.101 şi 97 din Constituţia Republicii Moldova).
Cât priveşte noţiunea „Şeful guvernului”, iarăşi, în funcţie de sistemul constituţional, ea
apare sub denumiri diferite, ca: „Prim-ministrul guvernului”; Preşedintele Consiliului de
Miniştri; Preşedintele Cabinetului de Miniştri.
Examinând instituţia „Guvernul”, doctrina juridică abordează următoarele subiecte: 1.
Definirea noţiunii „Guvern”; 2. Rolul Guvernului; 3. Locul Guvernului în sistemul autorităţilor
publice; 4. Structura Guvernului; 5. Modul de învestire a Guvernului; 6. Atribuţiile (funcţiile)
207
Guvernului; 7. Organizarea activităţii Guvernului; 8. Actele Guvernului; 9. Responsabilitatea
Guvernului şi 10. Relaţiile dintre Guvern şi Parlament.
În cele ce urmează ne propunem să analizăm doar următoarele subiecte: 1) Definirea
noţiunii de guvern; 2) Rolul şi locul Guvernului în sistemul autorităţilor publice; 3) Structura
Guvernului; 4) Funcţiile Guvernului; 5) Responsabilitatea Guvernului şi 6) Relaţiile dintre
Guvern şi Parlament.
1. Definirea noţiunii de guvern
Vom menţiona că doctrina constituţională aproape că nu reflectă acest subiect, depistându-
se doar unele încercări în acest domeniu. Aşa, spre exemplu, Genoveva Vrabie subliniază că
„Guvernul este un organ colegial care formează puterea executivă – dar nu numai – alături de
Şeful statului – preşedinte sau monarh, după caz” [278, p.283]. Din definiţie rezultă că Guvernul
este un organ de stat, colegial, care împreună cu Şeful statului formează „puterea executivă”.
Considerăm că definiţia dată conţine prea puţine caracteristici pentru a defini noţiunea de
guvern.
La rândul său, T.Cârnaţ defineşte noţiunea „guvern” ca „fiind autoritatea centrală care
organizează şi coordonează întreaga activitate a puterii executive, care funcţionează în baza
votului de încredere acordat de Parlament” [115, p.439]. În definiţia dată un singur aspect
trezeşte îndoieli, şi anume: cum Guvernul, element integrant al puterii executive, poate „organiza
şi coordona activitatea Şefului de stat, o instituţie autonomă şi element integrator al „puterii
executive?””.
Într-un mod deosebit tratează acest subiect Victor Popa, definind „puterea executivă” în
integralitatea sa ca „o activitate de organizare a îndeplinirii legilor, materializată în acte
administrative cu caracter normativ sau nenormativ, obligatorii pentru toţi subiecţii raporturilor
de drept în scopul executării legilor” [243, p.346]. În cazul dat, mai degrabă este identificată
activitatea, inclusiv a Guvernului, şi nu definirea propriu-zisă a instituţiei.
Potrivit opiniei administrativiştilor, Guvernul, prin natura sa, „este expresia puterii
executive a statului, fiind cea mai importantă autoritate publică, prin intermediul căreia se
asigură legătura dintre diferite autorităţi ale administraţiei publice care formează sistemul
administraţiei publice” [127, p.324].
Finalizând această succintă analiză, putem concluziona că Guvernul este o instituţie
politică colectivă autonomă în cadrul puterii executive, legitimitatea constituţională a activităţii
căreia − de asigurare a politicii interne şi externe a statului şi exercitare a conducerii generale
a administraţiei publice − este confirmată prin votul de încredere acordat de Parlament [81,
p.16].
208
2. Rolul Guvernului în cadrul activităţilor statale
Potrivit art.96 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova şi art.1 din Legea cu privire la
Guvern” [33], Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice.
Iar în conformitate cu art.101 din Constituţia României, „Guvernul, potrivit programului
său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice” [365].
Din aceste prevederi constituţionale G.Vrabie deduce „dublul rol al Guvernului, cel politic
şi cel de conducere, la nivel „suprem”, al activităţii administrative” [278, p.285].
„Rolul Guvernului, atât pe plan juridic, cât şi pe plan administrativ, se realizează,
…potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament” − aşa prevede art.101 alin.(1)
din Constituţia României, precum şi art. 96 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova.
Pe bună dreptate, „acceptarea aceasta nu înseamnă transfer de responsabilitate. Acordarea
încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de guvernare au drept consecinţă
obligativitatea realizării „programului” de către Guvern. Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi
aparţine exclusiv” [278, p.286].
Şi aceasta deoarece „Parlamentul, prin votul acordat, şi-a exprimat doar încrederea în acest
program, încredere pe care oricând o poate retrage, prin adoptarea unei noţiuni de cenzură, dacă
motivele pentru care ea a fost acordată la învestitură au dispărut ulterior” [129, p.226].
Deci, Guvernul este „dependent” de Parlament şi el este în realitate „o putere” doar dacă
este sprijinit de o largă majoritate parlamentară. Iar prin funcţia de control, Parlamentul, ca organ
reprezentativ suprem al naţiunii, este avantajat.
Ca „şef al administraţiei publice”, Guvernul are de rezolvat probleme complexe şi
complicate de organizare a executării legilor , de punere în acţiune a acestora, sarcină realizată
prin intermediul miniştrilor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei de stat [278,
p.287]. Anume această stare de lucru face ca Guvernul să apară ca „organ suprem”, având în
competenţa sa coordonarea şi controlul activităţii lor [ibidem], de unde şi prevederea
constituţională: Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice.
În virtutea funcţiei de conducere generală a administraţiei publice, „Guvernul desfăşoară o
activitate exclusiv executivă, principalul său atribut fiind organizarea şi asigurarea executării
legilor de către autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate” [168, p.395].
Misiunea principală a Guvernului este aceea de a guverna, ceea ce, în opinia profesorului
Tudor Drăganu, înseamnă „a veghea asupra observării Constituţiei, asupra funcţionării marilor
puteri publice, a asigura raporturile Guvernului cu puterile publice” [apud.166, p.395].
209
Mai mult ca atât, menţionează Ion Guceac, rolul Guvernului se mai manifestă şi prin
activitatea „… normativă, apărută în baza delegării legislative acordate de Parlament în temeiul
art.1062 (din Constituţie n.a.) sau prin executarea dreptului de iniţiativă legislativă prevăzută de
articolul 73 din Constituţie” [168, p.395]. Dat fiind că „activitatea normativă” cuprinde etapele
de la elaborarea proiectului şi adoptarea lui, considerăm că doar „delegarea legislativă” poate fi
atribuită Guvernului, dar nu şi ini ţiativa legislativă, care presupune doar iniţierea proiectului de
lege şi transmiterea lui Parlamentului spre adoptare.
3. Învestirea Guvernului
În doctrina juridică, prin „învestitură” se înţelege „complexul de acte şi fapte juridice, cu
procedurile corespunzătoare prevăzute de Constituţie, care definesc legalitatea şi fundamentează
legitimitatea instalării unei echipe guvernamentale” [129, p.367]. Învestirea Guvernului are un
caracter complex şi necesită parcurgerea unor etape obligatorii, în următoarea consecutivitate:
„desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; pregătirea de către candidatul la
funcţia de prim-ministru a programului de activitate şi a componenţei nominale a Guvernului;
dezbaterea programului de activitate în şedinţa Parlamentului; acordarea de către Parlament a
votului de încredere asupra programului de activitate: numirea Guvernului de către Preşedintele
Republicii; depunerea jurământului de către membrii Guvernului” [13, p.351].
1. Desemnarea. Potrivit prevederilor art.98 alin.(1) din Constituţie, autoritatea competentă
de a desemna candidatul la funcţia de prim-ministru este Preşedintele Republicii
Moldova care, după consultarea fracţiunilor parlamentare, desemnează prin decret
candidatura respectivă. Pe când, conform art.146 alin.(1) din Regulamentul
Parlamentului, „după consultarea majorităţii parlamentare, Preşedintele Republicii
Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru”.
Vom menţiona că această prevedere contravine normei constituţionale care, potrivit art.7 din
Constituţie, are forţă juridică supremă. Deci, normal, Preşedintele trebuie să consulte toate
fracţiunile parlamentare. Mai mult în cazul „Guvernului unităţii naţionale”.
Şi, în fine, dreptul de a înainta candidatura la funcţia de prim-ministru, căci, până la urmă
fracţiunile parlamentare vor acorda încredere prin vot. În acelaşi timp „desemnarea candidatului
la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele Republicii
personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern, elaborarea programului de
guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere de către Parlament” [129,
p.228].
2. Pregătirea de către candidatul la funcţia de prim-ministru a programului de activitate. În
cazul în care candidatul la funcţia de prim-ministru are acoperire parlamentară din partea
210
unei singure fracţiuni, el va întocmi programul şi lista consultând doar această
formaţiune. Iar în cazul în care majoritatea parlamentară este constituită dintr-o alianţă,
candidatul va fi obligat să consulte şi să ţină cont de opiniile întregii coaliţii.
3. Dezbaterea programului de activitate în şedinţa Parlamentului. Programul de activitate
al Guvernului se dezbate în şedinţa Parlamentului similar ca procedura legislativă
prevăzută în art.47-57 din Regulamentul Parlamentului. Termenul în care va fi cerut
votul de încredere este, potrivit art.98 alin.(2) din Constituţie, de 15 zile începând cu
data nominalizării candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
Pe când lista Guvernului, în corespundere cu art.147 alin.(2) din Regulamentul
Parlamentului, se examinează de către Parlament cu respectarea art.92 alin.(2) şi (3) din
Regulament. Cu alte cuvinte, dezbaterea listei în Parlament se face după prezentarea raportului
Comisiei juridice pentru numiri şi imunităţi.
4. Acordarea de către Parlament a votului de încredere. După încheierea dezbaterilor în
Parlament, separat, asupra programului de activitate a Guvernului şi asupra listei
nominale a Guvernului, acesta acordă votul de încredere programului de activitate şi
listei Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, normă stabilită în art.98 alin.(3)
din Constituţie şi în art.147 alin.(3) din Regulamentul Parlamentului.
5. Numirea Guvernului de către Preşedintele Republicii Moldova. În conformitate cu
prevederile art.98 alin.(4) din Constituţie, în baza votului de încredere acordat de către
Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte prin vot secret Guvernul. Această
normă constituţională „are un caracter imperativ şi, prin urmare, este obligatorie pentru
Preşedinte şi nu depinde de voinţa acestuia, fie că este sau nu este de acord cu
componenţa nominală a Guvernului, fie pentru alte motive” [13]. Numirea Guvernului
de către Preşedintele Republicii Moldova are, aşadar, un caracter solemn, apare ca „un
act por protocolar, fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte raporturile dintre
Preşedintele Republicii, pe de o parte, şi Guvern, pe de altă parte” [129, p.169].
6. Depunerea jurământului de către membrii Guvernului. Potrivit art.98 alin.(4) din
Constituţie, Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către
membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova. În termen de trei zile de la data
numirii Guvernului, membrii acestuia depun jurământul individual în faţa Preşedintelui
Republicii Moldova. Constituţia nu stabileşte un text aparte al jurământului, ci fiecare
membru al Guvernului depune jurământul identic cu cel depus de Preşedintele
Republicii, şi anume: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii
Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi
211
libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea teritorială a
Moldovei”.
Votul de încredere al Parlamentului nu se cere în caz de „remaniere guvernamentală” sau de
„vacanţă a funcţiei” în Guvern. În unul din cazurile invocate, în conformitate cu art.98 alin.(6)
din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-
ministrului, pe unii membri ai Guvernului, prin emiterea decretului respectiv.
Structura Guvernului
În principiu, acest subiect nu trezeşte discuţii între doctrinari, practic fiind unanim acceptat
atât în teorie, cât şi în reglementarea legală (constituţională şi în legea specială). Astfel, potrivit
art.97 din Constituţia Republicii Moldova, Guvernul este alcătuit din Prim-ministru (a se vedea
şi art.101), prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică. Rezultă, deci, că expresia corectă este: Prim-miniştrii Guvernului Republicii Moldova,
şi nu Prim-miniştrii Republicii Moldova.
Funcţiile şi atribuţiile Guvernului
La modul general, „activităţile Guvernului penetrează toate sferele vieţii economice şi
sociale, atribuind toate ori aproape toate aspectele vieţii individuale” [170, p.403].
Literatura de specialitate clasifică atribuţiile Guvernului în atribuţii „principale şi
auxiliare” [ibidem]. Pe când Legea cu privire la Guvern (Titlul II) dă următoarea clasificare:
atribuţii „generale şi în diverse domenii sociale”.
La rândul său, Victor Popa dă următoarea clasificare a funcţiilor Guvernului: 1) funcţii cu
titlul principal, printre care a) funcţia guvernamentală; b) funcţia de administrare [242, p.347]; 2)
funcţii secundare – funcţia de control, printre care: a) control de ordin general; b) control
specializat [ibidem, p.348].
Responsabilitatea Guvernului şi a membrilor săi
Încă de la începutul sec.XX, în doctrina juridică română „responsabilitatea” era definită
drept „obligaţia de a justifica actul pe care l-ai făcut act de libertate dacă crezi în libertate şi
liberul arbitru; act al fatalismului care te-a impus, sau, mai puţin decât atât, act al
determinismului” [155, p.265].
Guvernul, în ansamblu, rămâne responsabil în faţa Parlamentului pentru activitatea sa,
aceasta constituind fundamentul regimului politic parlamentar (spre exemplu, moţiunea de
cenzură).
Responsabilitatea este solidară. Aşa, potrivit art.101 alin.(3) din Constituţie, în cazul în
care demisionează Prim-ministrul, demisionează întregul Guvern.
212
La fel, Guvernul demisionează in corpore în caz de exprimare a neîncrederii de către
Parlament (art.106) şi este demis în cazul adoptării moţiunii de cenzură (art.106).
Responsabilitatea Guvernului şi a miniştrilor poate fi politică. În unele ţări, ea este şi
juridică şi civil ă.
Necesitatea adoptării Legii cu privire la responsabilitatea ministerială, derivă din faptul că
Guvernul, în ansamblu, în structura sa constituţională, conform art.96 alin.(1) din Constituţie,
asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Or, acestea sunt veritabile obligaţii constituţionale pe care le are doar
Guvernul – instituţie politică determinativă a puterii executive. Mai mult ca atât, art.15 din
Constituţia Republicii Moldova stabileşte legătura organică dintre drepturile şi libertăţile
fundamentale cu obligaţiile constituţionale.
Relaţia dintre Guvern şi Parlament
Într-o opinie doctrinară, republica parlamentară ca regim politic este definită ca „formă a
democraţiei constituţionale în care autoritatea executivă decurge din şi este responsabilă faţă de
autoritatea legislativă” [333, p.419].
De menţionat „lupta” permanentă pentru dominaţie dintre „legislativ” şi „executiv” chiar
până la fuziunea lor. În acest context, doctrinarul K.G. Wheare susţine că „fuziunea puterilor
legislativă şi executivă şi dominaţia Guvernului poate fi descrisă cel mai bine nu ca o separare a
puterilor, nu ca o menţinere a Guvernului în afara legislativului, ci ca o ţinere la distanţă a
Guvernului în legislativ”. Cu alte cuvinte, putem vorbi de un neformal „dualism constituţional,
care acceptă interdependenţa legislativului şi executivului” [339, p.97].
Doctrina franceză constată creşterea rolului Guvernului în sistemul politic, dat fiind că
Guvernului – „element motor şi dinamic al întregului sistem politic” [316, p.185], nu numai al
puterii executive, i s-a „rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin
măsuri executive, legiuitorul rezervându-şi rolul de reflecţie şi de control al Guvernului” [217,
p.203].
În prezent se atestă creşterea rolului executivului în sistemul organelor statului, îndeosebi
prin „delegarea legislativă”. La fel, importanţa crescândă a sectoarelor afacerile externe, apărare,
economie, sectoare în care parlamentele pot face putere, lucruri, duce evident la sporirea rolului
executivului [215, p.140-141].
În concluzie putem spune că actualmente Guvernul îndeplineşte rolul decisiv atât în cadrul
puterii executive, cât şi în societate în ansamblu. De unde se impune o sporită cerinţă faţă de
persoanele antrenate în acest proces.
213
5.3. Autoritatea judecătorească – instituţie de realizare a ramurii puterii de stat
5.3.1. Definirea şi specificul autorităţii judecătoreşti
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De
altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop
politic concret: să slăbească guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii. Într-o
asemenea viziune, două aspecte bine distincte se conturează, şi anume: a) separaţia
Parlamentului vis-a-vis de Guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al cuvîntului; b)
separaţia jurisdicţiilor în raport cu aceşti guvernanţi, care permite controlul acestora prin
judecători independenţi.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor
privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această
„putere” este exprimată în constituţii şi în doctrină, şi anume: putere judecătorească, autoritate
judecătorească, putere jurisdicţională, autoritate jurisdicţională.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca
sistem distinct.
Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul
organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a
proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de
restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbaj obişnuit, a face justiţie
înseamnă a face dreptate [215, p.136].
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o funcţie de judecare a proceselor şi de
reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor
sociale convenite sau stabilite. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct chiar exerciţiul
puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în
limitele dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit
Constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate), care să le
cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când deci
drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.
Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi distincte, învestită cu puteri statale
care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel, este îndeobşte
214
cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propria cauză, pentru că, obiectiv, nu poţi fi nici
independent, nici imparţial. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea.
Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee
şi o realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile lor legitime sunt
încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia să-şi
urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu
justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a dumnezeirii e
neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot
aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-1 ducă la bun sfârşit şi să-1 rezolve
după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate
grozăviile sale.
În spiritul ideii de justiţie, s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme
decât instanţele judecătoreşti care presupun − mai accentuat sau nu − folosirea aceloraşi reguli
judecătoreşti. În scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale, de unde
şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţională a devenit preferabil
cuvântului „judiciar”, care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens prezintă
interes dispoziţiile art.1 12 din Constituţia Olandei, potrivit cărora:
− „Incubă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă.
− Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea
judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile. Legea
reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor”.
Exprimarea „autoritate jurisdicţională” nu diminuează rolul justiţiei, ci evidenţiază
similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile
nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi
preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei, pentru că restul activităţii jurisdicţionale
împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse, desigur, ştiut fiind că peste tot
este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice,
fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi), fie numai autorităţi. Ele se supun examinării şi
rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi.
Membrii jurisdicţiilor, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt deduse spre
rezolvare, mai întâi interpretează legile, contractele sau convenţiile ce sunt invocate, le stabilesc
sensul lor oficial. Ansamblul judecăţilor lor formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele
obscure, ambigue, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. Desigur, este
important a se ştie până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor legii. Problema se
215
pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri
interesante în care justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică.
În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele
de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de
executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie
respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
5.3.2. Puterea judecătorească – sistem distinct chemat să protejeze realizarea drepturilor şi
libert ăţilor legitim garantate
Doctrina constituţională nu are o tratare unică a acestui subiect. Astfel, Ion Deleanu,
făcând referire la reglementările legate, doar enumeră structura autorităţii judecătoreşti:
„judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie” [152, p.361]. În schimb,
acordă în exclusivitate o atenţie sporită principiilor generale ale organizării judecătoreşti. Este
lăsat fără examinare şi Consiliul Superior la Magistraturii. Pe când Genoveva Vrabie, tot făcând
referire la reglementările legale, enumeră structura sistemului ce include: „a) judecătoriile; b)
tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie, la care mai adaugă: tribunalele
militare, tribunalele militare teritoriale şi Curtea Militară de Apel” [280, p.400-401]. Însă, o
analiză mai amplă face doar Curţii Supreme de Justiţie. În acelaşi timp, Consiliul Superior al
Magistraturii este examinat în acelaşi context ca şi celelalte elemente ale sistemului judecătoresc.
Doctrinarul Cristian Ionescu, abordând subiectul „sistemul organelor judecătoreşti”
examinează, enumerând şi examinând succint funcţiile instanţelor judecătoreşti, şi „Consiliul
Superior al Magistraturii, precum şi Curtea Constituţională” [186, p.749-750]. Acelaşi tratament
îl întâlnim şi la Gheorghe Iancu [180, p.750], excepţie făcând lipsa din analiză a Curţii
Constituţionale. În schimb, într-un paragraf aparte dânsul examinează „raporturile autorităţilor
judecătoreşti cu legislativul şi executivul” [180, p.750-751].
Profesorul Victor Popa, referindu-se la prevederile constituţionale, menţionează că
„puterea judecătorească este realizată prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin
judecători” [242, p.351]. Însă, examinează doar Curtea Supremă de Justiţie, dedicând un paragraf
aparte şi Consiliului Suprem al Magistraturii [ibidem, p.352-353].
Constituţionalistul Ion Guceac, în lucrarea „Curs elementar de drpt constituţional”, dedică
un paragraf aparte cu titlul „Sistemul judecătoresc din Republica Moldova” în cadrul căruia, cu
referire la art.115, identifică următoarea structură a organizării judecătoreşti: judecătoriile;
curţile de apel; Curtea Supremă de Justiţie [170, p.430], examinîndu-le funcţiile şi atribuţiile.
216
Totodată, autorul examinează şi judecătoriile specializate. Tot în cadrul acestui paragraf este
examinat şi Consiliul Superior al Magistraturii [ibidem, p.431-432].
La rândul său, T.Cârnaţ, la fel referindu-se la art.115 din Constituţie, enumeră şi
examinează următoarele instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi
judecătoriile (inclusiv judecătoriile specializate, precum cele economice şi militare) [117, p.454-
455]. Totodată, în cadrul aceluiaşi paragraf cu titlul „Noţiune şi funcţiile autorităţii judecătoreşti
în Republica Moldova” din lucrarea „Drept constituţional” include şi examinează executorul
judecătoresc, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratura [117, p.456-457].
Din analiza prevederilor constituţionale, prevederi detaliate în legile organice
corespondente, precum şi a opiniilor doctrinare, considerăm că autoritatea judecătorească, ca
sistem distinct chemat să realizeze puterea judecătorească, trebuie să fie examinată sub
următoarele aspecte distincte: 1) Identificarea şi analiza elementelor sistemului judecătoresc; 2)
Principiile generale ale organizării judecătoreşti.
Iar ce ţine de Consiliul Superior al Magistraturii, această instituţie merită un studiu aparte
ca temă cu subiecte proprii. Aceasta deoarece Consiliul Superior al Magistraturii ca instituţie
distinctă constituţională are modalităţile sale de constituire, de funcţionare, precum şi funcţii,
care se materializează prin competenţe determinate constituţional. Iar activitatea sa se finalizează
cu acte distincte de cele ale autorităţilor jurisdicţionale şi, în consecinţă, raporturile autorităţilor
judecătoreşti cu putere legislativă şi putere executivă sunt întreţinute numai de către Consiliul
Superior al Magistraturii şi nu de instanţele judecătoreşti.
1. Identificarea şi analiza elementelor sistemului judecătoresc
Structura sistemului judecătoresc în Republica Moldova este determinată prin art.115 din
Constituţie [12], precum şi, aşa cum e stipulat la alin.(4) al acestui articol, prin Legea privind
organizarea judecătorească, nr.514-XIII din 06 iulie 1995 şi prin Legea cu privire la Curtea
Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din 26 martie 1996 [37], dat fiind competenţele şi funcţiile
specifice ale acestei instanţe.
Aşa, potrivit art.115 din Constituţia Republicii Moldova, de principiu, justiţia se
înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecători. Această
prevedere este detaliată în art.15 alin.(1), lit.a); b) şi c) din Legea nr.514-XIII din 06.07.1995.
Totodată, pentru anumite categorii de cauze, în conformitate cu art.115 alin.(2) din
Constituţie, pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate. Această reglementare este
detaliată în art.15 alin.(2) din Legea nr.514-XIII din 06.07.95, potrivit căreia pentru anumite
categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate.
217
Competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin aceste două legi organice indicate.
Vom expune acest subiect începând cu judecătoriile; urmând curţile de apel şi, respectiv, Curtea
Supremă de Justiţie.
Judecătoriile . Judecătoriile sau, cum mai sunt denumite, judecătoriile de fond, potrivit
art.26 din Legea nr.514-XIII din 06.07.1995, judecă toate cazurile şi cererile în afară de cele date
prin lege în competenţa altor instanţe.
Judecătoriile specializate. Dat fiind că şi judecătoriile specializate, ca parte componentă a
sistemului judecătoresc, judecă cazurile în fond, le vom examina în această consecutivitate.
Conform prevederilor art.25 alin.(3) din Legea nr.514-XIII din 06.07.95, Judecătoria
Militară şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie judecă cauzele date în competenţa lor prin
lege şi îşi desfăşoară activitatea conform normelor generale de organizare judecătorească, cu
excepţiile prevăzute de lege [7]. În cadrul instanţelor judecătoreşti (curţile de apel şi Curtea
Supremă de Justiţie) pot funcţiona colegii sau complete de judecată specializate. În art.25 alin.(2)
din Legea 514-XIII din 06.07.1995 se precizează că printre judecătoriile specializate se numără
Judecătoria Militară şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie.
Curţile de apel. În conformitate cu art.36 din Legea nr.514-XIII din 06.07.1995, de
competenţa curţilor de apel ţine: a) judecarea cauzelor date prin lege în competenţa lor; b)
soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile din circumscripţia lor; c)
generalizarea practicii judiciare, acestea exercitând şi alte atribuţii conform legii.
Curtea Supremă de Justiţie. Dat fiind statutul specific al Curţii Supreme de Justiţie, Legea
nr.514-XIII din 06.07.1995 stabileşte, prin art.43 alin.(1), doar că ea este instanţa judecătorească
supremă, care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legilor de către toate instanţele
judecătoreşti. Iar art.44 stabileşte la general următoarele competenţe ale Curţii Supreme de
Justiţie: a) judecă cauzele date în competenţa sa prin lege; b) soluţionează conflictele de
competenţă apărute între instanţele judecătoreşti.
În acelaşi timp Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr.789-XIII din 26.03.1996,
în mod special stabileşte următoarele competenţe: soluţionează litigiile apărute în cadrul aplicării
legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat (art.1
alin.(2)).
Vom menţiona că Curtea Supremă de Justiţie partajează competenţa de garantare a
responsabilităţilor statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat, cu Curtea
Constituţională, care este învestită, prin art.134 alin.(3) din Constituţie, cu aceeaşi competenţă.
Curtea Europeană de Justiţie realizează competenţa prin actul de înfăptuire a justiţiei, iar Curtea
Constituţională prin controlul de constituţionalitate.
218
Totodată, art.2 din Legea nr.789-XIII din 26.03.1996 enumeră în special următoarele
atribuţii ale Curţii Supreme de Justiţie: a) ca instanţă de recurs judecă hotărârile curţilor de apel;
b) judecă recursurile în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile şi pentru motivele
prevăzute de lege; c) judecă în primă instanţă cauzele atribuite prin lege în competenţa sa; d)
sesizează din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se
pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice. Această competenţă derivă din atribuţia
Curţii Constituţionale stabilită în art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, potrivit căreia Curtea
Constituţională „rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate
de Curtea Supremă de Justiţie”; e) generalizează practica judiciară, analizează statistica judiciară
şi dă explicaţii din oficiu în chestiunile de practică (judiciară, ce nu ţin de interpretarea legilor şi
nu au caracter obligatoriu pentru judecători); f) examinează informaţiile preşedinţilor instanţelor
inferioare privind efectuarea justiţiei de către acestea; g) acordă asistenţă metodică judecătorilor
în chestiunile privind aplicarea legislaţiei; h) exercită în limitele competenţei sale atribuţii care
derivă din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Trebuie de menţionat că numărul competenţelor nu este limitativ, deoarece prin dispoziţia
de la lit.i) art.135 Curţii Supreme de Justiţie i se recunosc şi alte atribuţii conform legii.
Din cele menţionate putem identifica următoarele funcţii ale Curţii Supreme de Justiţie:
a) funcţia de control (art.43 alin.1; art.1 alin.2 [37])); b) funcţia jurisdicţională (art.2 lit.a); b); c))
[37]; c) funcţia organizatorică (art.2 lit.f); g); h)) [37]; d) funcţia metodică (art.2 lit.e)) [37] şi
funcţia de sesizare (art.2 lit.d)) [37].
Cât priveşte procedura de judecată aplicată de către toate instanţele judecătoreşti, ea este
stabilită prin Codul de procedură civilă [6] şi prin Codul de procedură penală [7].
În limita acestei definiţii doctrinarul I.Deleanu examinează următoarele principii: 1)
Constituirea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie; 2) Jurisdicţiile sunt
stabilite numai prin lege; 3) Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale;
4) Interzicerea instanţelor extraordinare.
1) Constituirea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie. Potrivit
prevederilor art.115 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, justiţia se înfăptuieşte prin
Curtea Europeană de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. Această ierarhizare nu
are nicio relevanţă privind centralizarea administrativă, reglementare şi practică unanim
recunoscută.
Iar în activitatea de realizare a actului de justiţie, instanţele, graţie celor menţionate, sunt
ordonate potrivit principiului dublului grad de jurisdicţie, ceea ce, indiscutabil, „constituie o
garanţie a legalităţii şi a temeiniciei hotărârilor judecătoreşti” [152, p.362].
219
Acest principiu este completat printr-un alt principiu constituţional, şi anume: folosirea
căilor de atac. Astfel, potrivit art.119 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile
interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Aşadar acest „dublu aspect îmbracă un aspect „curativ”, adică „posibilitatea examinării
cauzei încă odată de alţi judecători, pentru a înlătura insuficienţele sau erorile primei judecăţi,
altul „preventiv” – stimularea „zelului şi a conştiinţei profesionale” a judecătorilor de la primul
grad de jurisdicţie, în considerarea virtualităţii reluării judecăţii de către judecătorii de la cel de-
al doilea grad” [152, p.362].
2) Jurisdicţiile sunt stabilite numai prin lege. Or, în o altă formulă, „înfăptuirea justiţiei numai
de către instanţele judecătoreşti” [170, p.423, 125, p.418]. Potrivit art.114 din Constituţie,
„justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti”. Acest principiu
trebuie corelat cu două reglementări constituţionale, şi anume: a) în conformitate cu
prevederile art.115 alin.(1) din Constituţie, „organizarea instanţelor judecătoreşti,
componenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică [6; 7]; b)
accesul liber la justiţie, stipulat în art.20 din Constituţie, este recunoscut un drept
fundamental al omului, a cărui exercitare nu poate fi îngrădită prin nicio lege”.
3) Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale. De remarcat că
instanţele judecătoreşti, de principiu, sunt acelea cărora le revine competenţa de a soluţiona
cererile şi procesele, denumite instanţe ordinare sau de drept comun, care au dreptul de a
judeca şi de a-şi executa hotărârile. Potrivit art.115 alin.(2) din Constituţie, pentru anumite
categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate.
Constituirea judecătoriilor specializate, în opinia constituţionalistului I.Deleanu, îşi are
justificarea din următoarele considerente: „a) ele sunt jurisdicţii care, în raport de natura sau de
obiectul cererilor şi proceselor, sunt în măsură să asigure cunoştinţele de specialitate necesare
pentru rezolvarea acestora; b) asemenea jurisdicţii, de regulă, realizează rezolvarea cererilor sau
a proceselor mai rapid şi mai puţin costisitor; c) ele sunt jurisdicţii mai favorabile concilierii”
[152, p.363].
Totodată, practica statelor, inclusiv cea comunitară, a stabilit două condiţii absolute de
existenţă şi funcţionare a acestor jurisdicţii: a) obligativitatea judecătorilor de a se supune numai
legii şi prevederilor art.6 din Convenţia europeană nu permit ca executarea jurisdicţiei să poată
ajunge la confuziunea judecătorului cu partea; b) potrivit art.20 din Constituţie, hotărârile unor
astfel de jurisdicţii „nu pot fi sustrase dreptului persoanei de a se adresa instanţelor judecătoreşti”
[152, p.363] de drept comun.
220
4) Interzicerea instanţelor extraordinare. Potrivit art.115 alin.(3) din Constituţie, „înfiinţarea
de instanţe extraordinare este interzică”. Acest text constituţional este interpretat de
I.Deleanu în două sensuri: „unul pozitiv, interzicându-se instanţele extraordinare, per a
contrario sunt admise instanţele speciale; unul negativ, o lege prin care s-ar institui instanţe
extraordinare ar fi categoric neconstituţională” [ibidem].
Experienţa amară istorică a demonstrat că instanţele extraordinare au fost constituite
special pentru a judeca în general anumite persoane şi în fond era o ficţiune, şi până la urmă, o
crimă ascunsă sub mantia legii.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi
executiv, dar şi o integrează într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale.
Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a
puterii politice.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor.
Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către
Parlament, el nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale
sau pur sentimentale, ştiut fiind că „dura lex sed lex”.
Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin
Constituţie şi legi.
Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul legilor, obiceiului,
convenţiilor şi contractelor. Cel care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul
respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi
responsabilii.
Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie
permit o evaluare în fond, dar şi posibilitatea de recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de
reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a trei grade
de jurisdicţie: fond, apel, recurs.
Curtea Constituţională − institu ţie a puterii judecătoreşti
În paragraful 5.3.1 am expus, printre altele, şi funcţiile autorităţii judecătoreşti şi puterea
juridică a actelor emise de către instanţele judecătoreşti de drept comun.
După statului său juridic, Curtea Constituţională nu face parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti de drept comun şi acest lucru este unanim recunoscut de către toţi doctrinarii.
Totodată, art.134 alin.(2) din Constituţie stabileşte clar poziţia potrivit căreia Curtea
221
Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai
Constituţiei.
Potrivit la prevederilor art.134 alin.(1) din Constituţie, numai Curtea Constituţională este
unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova. Aceasta înseamnă că,
examinând litigiul dintre prevederile constituţionale şi actele supuse controlului conformităţii lor
cu Constituţia, Curtea Constituţională poate decide: fie că actul supus controlului este
constituţional şi deci el va acţiona în timp şi spaţiu şi se va răsfrânge asupra populaţiei
Republicii Moldova. Iar în cazul în care actul sau o parte a lui va fi declarată neconstituţional,
ultimul va fi declarat nul. Într-un cuvânt, Curtea Constituţională va restabili în vigoare norma
încălcată prin actul litigios.
Apoi, prin finalitatea lor, hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi
atacate. Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale este stipulat în art.75 al
Codului jurisdicţiei constituţionale, potrivit căruia hotărîrile şi avizele Curţii Constituţionale sunt
executorii. Iar factorii de decizie care nu au executat în termenul stabilit hotărârea şi avizul
poartă răspundere conform art.82 din Cod, adică răspundere administrativă, sub formă de
amendă de până la 25 salarii minime.
Aşadar, Curtea Constituţională este o veritabilă putere şi se încadrează plenar în
autoritatea judecătorească.
5.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii – organ de asigurare a legitimităţii şi garant al
independenţei puterii judecătoreşti
Incontestabil, statul de drept şi democratic se constituie şi se consolidează în baza mai
multor principii, printre care principiul separaţiei puterilor în stat. Bazându-se pe echilibrul şi
colaborarea puterii legislative, puterii executive şi puterii judecătoreşti ultima, totuşi, contribuie
la controlul, în mare parte, a funcţionării primelor două dat fiind posibilitatea aplicării
contenciosului administrativ. Nu ne vom referi aici la controlul constituţionalităţii legilor,
exercitat de către Curtea Constituţională.
Este unanim recunoscut şi aplicat, în ţările democratice, principiul separaţiei puterilor în
stat, una dintre ramurile puterii fiind cea judecătorească. Respectiv, se pune problema de a şti
cum această ramură distinctă a puterii îşi realizează funcţiile şi prin ce structură.
Practica constituţională, precum şi cea doctrinară a formulat şi cristalizat soluţii conform
cărora acest organism este Consiliul judiciar (conform Recomandării 2010/12) a Consiliului
222
Europei), iar conform prevederilor constituţionale din multe ţări – Consiliul Superior al
Magistraturii.
Vom menţiona că dacă la nivelul constituţional reglementările sunt clare, apoi în ceea ce
ţine de legile organice în domeniul organizării şi funcţionării Consiliului Superior al
magistraturii întâlnim discrepanţe.
Iar în doctrina constituţională lucrurile se prezintă şi mai divers. Aşa, spre exemplu,
doctrinarul Ion Deleanu, nici nu examinează acest organism constituţional. La rândul său,
Cristian Ionescu examinează Consiliul Superior al Magistraturii foarte succint. Puţin mai
detaliat, dar tot în formă de teze, se pronunţă asupra acestui subiect doctrinarii Genoveva Vrabie
şi Gheorghe Iancu.
Nu stau lucrurile mai bine nici în literatura autohtonă. Aşa, spre exemplu, Victor Popa, Ion
Guceac şi Teodor Cârnaţ expun, în formă de teze, numirea, structura şi competenţele Consiliului
Superior al Magistraturii.
În ce ne priveşte, considerăm oportun a examina Consiliul Superior al Magistraturii ca
organ de autoadministrare judecătorească, calitate şi funcţie practic unanim recunoscută în
doctrină, în plenitudinea ce o merită un veritabil organ de stat şi instituţie constituţională care
participă în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii judecătoreşti.
Din cele relatate, în baza studiului făcut asupra opiniilor doctrinarilor nominalizaţi, ne-am
propus ca scop să examinăm Consiliul Superior al Magistraturii – instituţie constituţională − în
integralitatea sa atât din punctul de vedere al reglementărilor legale (constituţii şi legile organice
respective), cât şi din punctul de vedere al tratării doctrinare. Iar acolo unde, în viziunea noastră,
este cazul, am formulat proprii abordări, pornind de la argumentările şi rigorile ştiinţifice.
Cadrul juridic al materiei. Consiliul Superior al Magistraturii este o instituţie ce reprezintă
puterea judecătorească constituită în temeiul art.122 şi 123 din Constituţia Republicii Moldova
[12]. Potrivit art.123 alin.(2) din Constituţie, modul de organizare şi funcţionare a Consiliului
Superior al Magistraturii se stabileşte prin lege organică [35]. În acelaşi timp, art.2 al Legii
nr.947/96 mai enumeră şi Legea privind organizarea judecătorească, nr.514 din 06.07.1995 (în
continuare în text − Legea nr.514/1995); Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII
din 20.07.1995 (în continuare − Legea nr.544/95) [44]; precum şi de alte acte normative. Printre
alte acte normative vom menţiona: Legea privind selecţia, evaluarea performanţelor şi cariera
judecătorilor, nr.154 din 06.07.2012 [39] (în continuare − Legea nr.154/12); Legea cu privire la
colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-XIII [38] din 19.07.96
(în continuare − Legea nr.950/96), şi Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei, nr.152-XVI
din 08.06.2006 [47] (în continuare − Legea nr.152/2006).
223
1. Componenţa Consiliului Superior al Magistraturii
În societăţile contemporane democratice justiţia este o funcţie distinctă şi fundamentală a
statului în cadrul aplicării principiului separaţiei puterilor în stat. Iată de ce „administrarea ei
reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale puterii suverane” [117, p.457].
Iar buna administrare a justiţiei nu se face de la sine, ci este nevoie de un organ, care,
potrivit Recomandării Rec (2010)12, să promoveze şi funcţionarea eficientă a sistemului
judiciar. Şi aceste organe sunt „consiliile judiciare – organisme independente, stabilite prin lege
sau prin Constituţie, care să garanteze dependenţa puterii judecătoreşti şi a judecătorilor
individuali” [13, p.457].
Urmând această Recomandare, şi Republica Moldova a instituit prin Constituţie Consiliul
Superior al Magistraturii. Potrivit art.122 din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este
alcătuit din judecători şi profesori titulari aleşi pentru o durată de 4 ani, precum şi din trei
membri de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul Justiţiei şi Procurorul
General.
Totodată, Legea nr.947/96 stabileşte prin art.3 componenţa Consiliului Superior al
Magistraturii din 12 membri, dintre care: trei membri se aleg de către Parlament din rândul
profesorilor de drept titulari, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, la propunerea a cel puţin 20 de
deputaţi în Parlament, ţinând cont şi de opinia reprezentanţilor opoziţiei parlamentare. Profesorii
titulari nu pot fi aleşi pentru 2 mandate consecutive.
La stabilirea numărului de 6 judecători s-a ţinut cont de „Carta europeană privind statutul
judecătorilor ” care „prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă şi
puterea legislativă, care să cuprindă cel puţin o jumătate dintre judecătorii aleşi de către egalii
lor, în concordanţă cu modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora (p.13)”
[13, p.458]. În acest context, potrivit art.3 alin.(4) din Legea nr.947/96, şase membri din rândul
judecătorilor (ce cuprind toate nivelurile sistemului judecătoresc), inclusiv 2 membri supleanţi,
sunt aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii prin vot secret de către Adunarea Generală a
Judecătorilor. Se consideră aleşi membri şi membri supleanţi ai Consiliului Superior al
Magistraturii judecătorii care au acumulat mai mult de jumătate din voturile celor prezenţi la
adunare, conform ordinii descrescătoare a voturilor obţinute.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia membrilor de drept, nu pot
exercita o altă activitate remunerată, cu excepţia activităţii didactice sau ştiinţifice.
Consiliul Superior al Magistraturii este condus de către Preşedinte, care, în conformitate cu
art.6 al Legii nr.947/96, are următoarele atribuţii extensive:
a) convoacă şi prezidează şedinţele Consiliului;
224
b) coordonează activitatea Consiliului şi repartizează materialele spre examinare,
desemnează un raportor pentru reprezentarea materialelor examinate;
c) reprezintă Consiliul în faţa autorităţilor publice din ţară şi din străinătate;
d) este ordonatorul mijloacelor financiare ale Consiliului;
e) exercită şi alte atribuţii în condiţiile legii.
Întru realizarea obiectivelor determinate în subordinea Consiliului Superior al Magistraturii
funcţionează trei colegii: a) Colegiul pentru selectarea şi cariera judecătorilor; b) Colegiul de
evaluare a performanţelor judecătorilor; c) Colegiul disciplinar şi inspecţia judiciară, a căror
activitate este reglementată prin legi organice indicate şi prin regulamente aprobate de Consiliul
Superior al Magistraturii.
2. Funcţiile Consiliului Superior al Magistraturii
Vom menţiona că nu există o singură formulă în legislaţia în vigoare referitor la funcţiile
ce-i revin Consiliului Superior al Magistraturii. Aşa, potrivit art.123 alin.(1) din Constituţia
Republicii Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea,
promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători. Iar în conformitate
cu art.1 din Legea nr.947/96, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent,
format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, şi este garantul
independenţei autorităţii judecătoreşti. Totodată, el exercită autoadministrarea judecătorească. Pe
când art.24 din Legea nr.514/95 instituie Consiliul Superior al Magistraturii ca un organ
independent, format în vederea constituirii şi funcţionării sistemului judecătoresc, este garantul
independenţei autorităţii judecătoreşti şi asigură autoadministrarea judecătorească.
După cum vedem, în aceste două articole din legile organice menţionate se utilizează
termeni juridici diferiţi. Într-un caz, Consiliul Superior al Magistraturii este format în vederea
„organizării”, iar în alt caz − în vederea „constituirii”. La fel, într-un caz el „exercită”
autoadministrarea judecătorească, iar în altul − o „asigură”.
Considerăm că nu Consiliul Superior al Magistraturii constituie sistemul judecătoresc,
deoarece el este constituit prin Constituţie şi prin Legea nr.514/92. Consiliul Superior al
Magistraturii organizează funcţionarea sistemului judecătoresc prin numirea, transferarea,
detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea măsurilor disciplinare faţă de judecători.
Tot aşa Consiliul Superior al Magistraturii nu „asigură autoadministrarea judecătorească”,
ci o exercită în mod direct.
Nici doctrina constituţională română şi nici cea autohtonă nu tratează acest subiect sub
diferite puncte de vedere. Aşa, spre exemplu, Genoveva Vrabie consideră că Consiliul Superior
al Magistraturii este un organ ce sprijină activitatea de judecată, fiind integrat sistemului
225
organelor care realizează justiţia, şi este format din magistraţi” şi duce la „asigurarea
independenţei judecătorilor şi situarea autorităţii judecătoreşti pe o poziţie care „confirmă”
separarea puterilor în stat” [266, p.403]. În acelaşi timp, autoarea identifică şi următoarele
atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii: I) propune Preşedintelui României numirea în
funcţie „a) preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de sector ai Curţii Supreme de Justiţie;
b) judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie; c) a celorlalţi judecători; II) dispune, la
propunerea ministrului de Justiţie, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din funcţie
a judecătorilor, precum şi încetarea funcţiei acestora; III) validează examenele de capacitate ale
magistraţilor; IV) îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină a judecătorilor” [279, p.403-404].
Doctrinarul Gheorghe Iancu vede Consiliul Superior al Magistraturii doar că „garant al
independenţei justiţiei” [180, p.538] având următoarele două atribuţii principale: „a) propune
Preşedintelui României numirea judecătorilor şi procurorilor…; b) îndeplineşte rolul de instanţă
de judecată, prin sediile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
procurorilor…” [180, p.538].
Alt doctrinar, Cristian Ionescu, consideră Consiliul Superior al Magistraturii „un organ
implicat în organizarea şi asigurarea unui climat de disciplină în cadrul instanţelor” [181, p.749].
După cum observăm rolul Consiliului Superior al Magistraturii este redat destul de restrâns. În
acelaşi timp, autorul identifică două atribuţii: „propunerea Preşedintelui României de numire în
funcţie a judecătorilor şi procurorilor… b) rolul de consiliu de disciplină a judecătorilor” [181,
p.749-750].
Şi doctrina autohtonă nu este unanimă la acest subiect. Aşa, spre exemplu, Victor Popa
subliniază: „Consiliul Superior al Magistraturii nu este organ judiciar, dar, deoarece sprijină
înfăptuirea justiţiei, este integrat sistemului organelor care o realizează în mod direct” [243,
p.352]. După cum observăm, autorul împărtăşeşte într-o oarecare măsură opinia expusă de
Genoveva Vrabie.
Referitor la afirmaţia potrivit căreia Consiliul Superior al Magistraturii „este integrat
sistemului organelor care o realizează în mod direct” deja ne-am pronunţat [96, p.14].
În continuare, autorul menţionează că, potrivit reglementărilor legale, „această autoritate
este calificată ca organ de autoadministrare judecătorească, garant al independenţei autorităţii
judecătoreşti” [243, p.352]. Însă nu specifică prin ce se confirmă aceste calificative.
În ce priveşte competenţele Consiliului Superior al Magistraturii, doctrinarul susţine că
acesta „face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau Parlamentului de numire,
promovare, transferare sau eliberare din funcţie a judecătorilor, primeşte jurământul
judecătorului, aplică măsuri de încurajare şi sancţionare disciplinară în privinţa judecătorilor,
226
asigură inviolabilitatea judecătorului în condiţiile legii, aprobă programul pregătirii profesionale
a candidatului la funcţia de judecător etc.” [243, p.353].
Consiliul Superior al Magistraturii este privit de către Ion Guceac ca „… un organ
independent, format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, şi este garantul
independenţei autorităţii judecătoreşti, exercitând şi autoadministrarea judecătorească” [170,
p.432]. Însă, elementele componente ale acestei definiţii nu sunt expuse şi argumentate pe larg.
totodată, consideră autorul, din definiţie rezultă două atribuţii fundamentale ale Consiliului
Superior al Magistraturii, şi anume:
„- propunerea candidaţilor pentru numirea în funcţie de judecător, în condiţiile legii;
- îndeplinirea rolului de organ de disciplină a judecătorilor” [170, p.432].
La rândul său, Teo Cârnaţ face referire doar la art.1 din Legea nr.947/46 (puţin schimbând
ordinea alineatelor), apreciind Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind „un organ independent,
format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, exercitând
autoadministrarea judecătorească şi este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti” [117,
p.457]. Dânsul nu detaliază elementele opiniei sale şi nici nu identifică vreo atribuţie a acestui
organ.
Este de menţionat încă un moment, şi anume: că atât doctrinarii români, cât şi cei autohtoni
utilizează doar termenul „atribuţii”, neutilizând termenul „funcţii”.
Pe când logica ne spune că atribuţiile sunt „chemate” să materializeze funcţiile organelor,
instituţiilor statale, în cazul nostru − ale Consiliului Superior al Magistraturii.
Din această perspectivă considerăm că Consiliul Superior al Magistraturii este „înzestrat”
cu funcţii, a căror materializare se face prin atribuţii, competenţe concrete, identificate în texte
legale. Confirmarea opiniei noastre o găsim chiar în art.4 alin.(1); (2); (3); (4); (5) din Legea
nr.947/96 prin formula: „Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are
următoarele competenţe…”, precum şi în alin.(6) al acestui articol prin formula: „În vederea
realizării corespunzătoare a funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii…”. Ce-i drept,
funcţiile nu sunt identificate. Pe când în Constituţia Republicii Moldova sunt identificate două
funcţii: „ funcţia de a asigura numirile, deplasările, promovările judecătorilor şi funcţia de a
veghea la respectarea inamovibilităţii judecătorilor în calitate de consiliu de disciplină” [13].
Analizînd prevederile constituţionale şi cele din legile organice, putem identifica
următoarele funcţii ale Consiliului Superior al Magistraturii: I) Funcţiile „interne”, II) Funcţiile
„externe”.
Din categoria funcţiilor interne fac parte: a) de administrare a instanţelor judecătoreşti;
b) organizatorică; c) de garant al independenţei judecătorului; d) de formare a corpului de
227
magistraţi şi carieră profesională; e) de control; f) în domeniul instruirii iniţiale şi continue a
judecătorilor şi a personalului secretariatului instanţelor judecătoreşti; g) de asigurare a
respectări disciplinei şi eticii judecătorilor.
Iar funcţia externă este cea de reprezentare.
a) Funcţia de administrare a instanţelor judecătoreşti
Întru realizarea acestei funcţii, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele
competenţe: a) audiază informaţia Ministerului Justiţiei referitoare la activitatea privind
asigurarea organizatorică, materială şi financiară a instanţelor judecătoreşti; b) examinează,
confirmă şi propune proiectul bugetelor instanţelor judecătoreşti. Potrivit art.22 din Legea
nr.514/95, mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti sunt
aprobate de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi nu pot fi micşorate
fără acordul lui; c) prezintă anual Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova un raport
asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în anul precedent; d)
aprobă structura aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte, promovează, transferă
şi eliberează din funcţie angajaţii aparatului, aplică faţă de aceştia măsuri de încurajare şi
sancţiuni disciplinare; e) acordă concediile de odihnă anuale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor
instanţelor judecătoreşti.
b) Funcţia organizatorică. Întru realizarea funcţiei organizatorice Consiliul Superior al
Magistraturii are următoarele competenţe:
I. aprobă regulamentele privind criteriile şi procedura a) de selectare a candidaţilor la
funcţia de judecător; b) de promovare în funcţia de judecător la o instanţă
superioară.
II. Numeşte membrii colegiului pentru selecţia şi cariera judecătorilor şi ai colegiului
de evaluare a performanţelor judecătoreşti;
III. Aplică măsuri de încurajare în privinţa judecătorilor.
c) Funcţia de formare a corpului de magistraţi şi cariera profesională. Întru exercitarea
acestei funcţii, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe: a) de numire în
funcţie de preşedinte sau de vicepreşedinte al instanţei şi de transferare la o instanţă de acelaşi
nivel sau la o instanţă inferioară; b) privind desfăşurarea concursului pentru suplinirea funcţiilor
vacante de judecător, de preşedinte sau de vicepreşedinte al instanţei şi asigură organizarea şi
desfăşurarea concursului; c) adoptă regulamentele: privind modul de repartizare aleatorie a
dosarelor pentru examinarea în instanţele judecătoreşti, care asigură transparenţa şi
imparţialitatea acestui proces; privind modul de publicare a hotărârilor judecătoreşti.
228
Iar în conformitate cu prevederile art.81 alin.(6) din Legea nr.947/96, aceste regulamente,
precum şi anunţurile privind lansarea concursurilor pentru suplinirea funcţiilor vacante se
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
În acest context, potrivit art.123 alin.(1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii
asigură: numirea; transferarea şi promovarea în funcţie de judecător. Din aceste prevederi rezultă
deci trei situaţii diferite: a) numirea pentru prima dată în funcţie de judecător a candidaţilor care
au îndeplinit criteriile stabilite de Regulamentul respectiv; b) transferarea se referă la judecători
deja numiţi în funcţie şi transferul poate fi pe orizontală, adică la acelaşi nivel (de exemplu,
judecătorul la Curtea de Apel Bălţi este transferat la Curtea de Apel Cahul) sau la o instanţă
inferioară (de exemplu, Judecătorul de la Curtea de Apel Comrat este transferat la judecătoria din
Vulcăneşti); c) promovarea, adică transferarea judecătorilor dintr-o instanţă inferioară la o
instanţă superioară.
În aceeaşi ordine de idei sunt desemnaţi preşedinţii şi vicepreşedinţii de instanţe.
II. Legea nr.947/96 mai prevede că tot de competenţa exclusivă a Consiliului Superior al
Magistraturii propunerea prin hotărâre şi eliberarea din funcţia de judecător.
După adoptarea hotărârilor corespondente Consiliul Superior al Magistraturii face
propunerile respective Preşedintelui Republicii Moldova, sau după caz, Parlamentului Republicii
Moldova.
După publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a Decretului Preşedintelui
Republicii Moldova privind numirea în funcţia de judecător Consiliul Superior al Magistraturii
primeşte jurământul judecătorilor.
Tot în cadrul acestei funcţii Consiliul Superior al Magistraturii dispune, potrivit art.4
alin.(1) lit.e) din Legea nr.947/96, interimatul funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte al
judecătoriei, al Curţii de Apel sau al Curţii Supreme de Justiţie, în cazul vacanţei funcţiei sau
suspendării din funcţie a acestora, până la completarea funcţiei vacante în modul stabilit de lege
sau anularea suspendării.
(3) Instanţele judecătoreşti se asigură cu numărul necesar de judecători, precum şi cu
numărul necesar de personal în condiţiile Legii nr.514/95 şi ale hotărârilor Consiliului Superior
al Magistraturii.
(4) Numărul necesar de judecători pentru fiecare instanţă se stabileşte în corespundere cu
Regulamentul privind criteriile de stabilire a numărului de judecători în instanţele judecătoreşti,
aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, regulament public, plasat pe pagina web a
Consiliului Superior al Magistraturii.
229
(6) Numărul de posturi vacante temporar, care pot fi ocupate, se aprobă pentru fiecare
instanţă judecătorească de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui
instanţei, în termen de 15 zile după apariţia vacanţei postului.
(7) După încetarea vacanţei temporare, în cazul când judecătorul revine la instanţa în care a
activat anterior, Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei
judecătoreşti, este obligat să-i asigure de îndată un post vacant din fondul de rezervă în cazul în
care nu mai există posturi vacante la acea instanţă.
(9) Posturile din fondul de rezervă se repartizează instanţelor judecătoreşti prin hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii dacă în instanţele unde judecătorul a solicitat revenirea pe
post nu există posturi vacante.
(10) Includerea postului vacant în fondul de rezervă se constată la propunerea preşedintelui
instanţei, prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii.
III. Potrivit art.123 alin.(1) din Constituţie Consiliul Superior al Magistraturii asigură
detaşarea din funcţie a judecătorului, prevederi detaliate – în art.20 alin.(3) din Legea nr.947/96
şi în art.241 din Legea nr.544/95.
Aşa, potrivit art.241 alin.(2) din Legea nr.544/95, Judecătorul poate fi detaşat din funcţie, cu
consimţămîntul său, prin hotărârea Consiliului, Superior al Magistraturii, în scopul îndeplinirii
unei funcţii în cadrul Secretariatului Consiliului Superior al Magistraturii sau al Institutului
Naţional de Justiţie, pe un termen de până la 18 luni, care poate fi prelungit cu cel mult 18 luni.
Iar judecătorii aleşi în calitate de membri ai Consiliului şi în funcţia de inspector judecător în
inspecţia judiciară se detaşează din funcţie pentru toată perioada mandatului în scopul asigurării
activităţii Consiliului Superior al Magistraturii.
La expirarea termenului pentru care judecătorul a fost detaşat din funcţie prin hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii, acestuia i se acordă funcţia anterioară de judecător pe care
a deţinut-o până la detaşare sau, cu consimţământul său, i se acordă o altă funcţie de judecător
echivalentă.
Instruirea iniţială şi continuă se referă la: a) judecători şi b) la personalul secretariatului
instanţelor judecătoreşti.
Dacă anterior, conform art.15 alin.(1) al Legii nr.544/95judecătorul era obligat, să se alieze
la organizaţii pentru perfecţionarea profesională, apoi conform art.14 din noua redacţie a Legii
nr.544/95, judecătorul este în drept să: a) beneficieze de instruire continuă în mod gratuit, în
limitele stabilite de lege, b) să participe la elaborarea de publicaţii ori studii de specialitate, de
lucrări literare sau ştiinţifice, cu excepţia celor cu caracter ştiinţific
230
Art.4 alin.(2) din Legea nr.947/96 prevede: f) Funcţia în domeniul instituirii iniţiale şi
continue a judecătorilor şi a personalului secretariatului instanţelor judecătoreşti CSM are
următoarele competenţe: a) desemnează judecătorii în cadrul Consiliului Institutului Naţional al
Justiţiei; b) aprobă strategia privind formarea iniţială şi continuă a judecătorilor, prezintă opinia
asupra planului de acţiuni pentru implementarea acesteia, c) examinează şi prezintă opinia asupra
Regulamentului de organizare a concursului de admitere în Institutul Naţional al Justiţiei, asupra
programelor didactice şi a planurilor de învăţământ pentru cursurile de formare iniţială şi
continuă în cadrul Institutului, asupra Regulamentului de organizare a concursului pentru
suplinirea posturilor didactice, precum şi asupra componenţei comisiilor pentru examenele de
admitere şi de absolvire a Institutului Naţional de Justiţie; c2) deleagă judecătorii pentru
participare la seminare, conferinţe, cursuri de instruire şi deplasări în interes de serviciu, d)
expune opinia asupra numărului de locuri scoase la concursul de admitere pentru instruirea
iniţială a judecătorilor în cadrul Institutului Naţional de Justiţie; e) examinează contestaţiile la
hotărârile colegiului pentru selecţia şi cariera judecătorilor şi ale colegiului de evaluare a
performanţelor judecătorilor.
g) Funcţia de asigurare a respectării disciplinei şi eticii judecătorilor
Întru realizarea acestei funcţii, Consiliul Superior al Magistraturii are, potrivit prevederilor
art.4 alin (3) din legea nr.947/96, următoarele competenţe: a) solicită organele competente
informaţiile referitoare la declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate ale judecătorilor; b)
solicită organelor fiscale efectuarea controlului veridicităţii declaraţiilor despre venituri ale
membrilor familiilor judecătorilor; c) plasează pe pagina web din Internet declaraţiile cu privire
la venituri şi proprietate şi declaraţiile de interese personale ale judecătorilor şi le menţine pe tot
parcursul anului.
În ceea ce priveşte activitatea nemijlocită a judecătorului, Consiliul Superior al
Magistraturii: a) aprobă hotărâri privind petiţiile cetăţenilor în problemele ce ţin de etica
judecătorilor şi în nici un caz privind fondul cauzei şi decizia adoptată de către judecător la
înfăptuirea actului de justiţie; b) examinează contestările hotărârilor emise de colegiul
disciplinar; c) validează hotărârile colegiului disciplinar; d) aplică sancţiuni disciplinare în
privinţa judecătorilor.
c) Funcţia de garant al independenţei judecătorului
Astfel, prin intermediul funcţiilor de formare a corpului de magistraţi şi cariera
profesională, precum şi a celei de asigurare a respectării disciplinei şi eticii judecătorilor
„Consiliul Superior al Magistraturii participă direct la asigurarea principiului independenţei
231
autorităţii judecătoreşti. Or, actul de numire sau de eliberare din funcţie este emis numai la
propunerea organului autoadministrării judecătoreşti” [29].
Astfel, potrivit prevederilor art.116 din Constituţie, judecătorii instanţelor judecătoreşti,
precum şi preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sunt numiţi în funcţie de
Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al magistraturi, iar
Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de
Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Din aceste reglementări rezultă că atât Preşedintele Republicii Moldova, cât şi Parlamentul,
în fond doar consacră, prin actele emise (decret, hotărâre), decizia Consiliului Superior al
Magistraturii. Şi dacă Preşedintele Republicii este o instituţie unipersonală, apoi Parlamentul este
o instituţie colectivă, voinţa căreia nu poate fi exprimată decât prin vot. Practic se poate întâmpla
ca hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii să nu acumuleze numărul necesar de voturi nici
după propunerea repetată.
În aceste împrejurări, Consiliul Superior al Magistraturii nu-şi poate realiza funcţia de
garant al independenţei judecătorului.
Din aceste considerente, propunem de a modifica alin.(4) art.116 din Constituţie, atribuind
competenţa de numire în funcţie de Preşedinte, vicepreşedinţi şi judecători la Curtea Supremă de
Justiţie Preşedintelui Republicii Moldova.
e) Funcţia de control
Această funcţie este realizată prin intermediul Inspecţiei judiciare, care funcţionează în
subordinea Consiliului Superior al Magistraturii.
Întru realizarea acestei funcţii, Inspecţia judecătorească: a) verifică activitatea
organizatorică a instanţelor judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei; b) examinează petiţiile
cetăţenilor în problemele ce ţin de etica judiciară, adresate Consiliului Superior al Magistraturii,
solicitând în mod obligatoriu explicaţia scrisă a judecătorului vizat în petiţie; c) verifică
demersurile care au ca obiect acordul Consiliului Superior al Magistraturii privind pornirea
urmăririi penale împotriva judecătorului; d) studiază temeiurile respingerii de către Preşedintele
Republicii Moldova sau de către Parlament a candidaturii propuse de Consiliul Superior al
Magistraturii pentru numirea în funcţia de judecător sau pentru numirea în funcţia de
vicepreşedinte ori de preşedinte al instanţei judecătoreşti, cu prezentarea unei note informative
Consiliului Superior al Magistraturii.
Potrivit art.71 din Legea nr.947/76, Inspecţia judiciară verifică activitatea organizatorică a
instanţelor judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei în două forme: a) controlul ordinar şi b) controlul
complex.
232
Controlul se exercită cu scopul pentru a verifica: a) celebritatea procesului; b) transparenţa
activităţii de înfăptuire a justiţiei şi deschiderea faţă de societate; c) eficienţa activităţii
instanţelor judecătoreşti, a judecătorilor şi a personalului instanţelor; d) respectarea Codului de
etică al judecătorului; e) conduita profesională înaltă a personalului instanţelor judecătoreşti; f)
perfecţionarea continuă a performanţelor judecătorilor şi ale personalului instanţelor
judecătoreşti.
Rezultatele controlului vor fi examinate la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii.
Funcţia de reprezentare (funcţia externă)
Vom remarca că atât reglementările legale, cât şi opiniile doctrinarilor nu dau o interpretare
univocă a acestei funcţii, de fapt şi sintagmele sunt diferite. Aşa, potrivit art.8 din Legea
nr.947/96, Consiliul Superior al Magistraturii în relaţiile cu celelalte autorităţi statale este
independent şi se supune în activitatea sa doar Constituţiei şi legilor. Totodată, Consiliul este în
drept să sesizeze Parlamentul, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernul cu privire la orice
problemă ce ţine de competenţa sa.
În acelaşi timp, Consiliul Superior al Magistraturii poate întreţine legături cu consiliile
judiciare din alte state, semnând în acest sens acorduri de colaborare.
Cât priveşte raporturile autorităţii judecătoreşti cu Preşedintele Republicii Moldova, apoi
potrivit art.16 din Legea nr. 514/95, acestea sunt:
Preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sunt numiţi în funcţie de
către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un
termen de 4 ani. Aceştia pot deţine funcţiile respective pe durata a cel mult două mandate
succesiv.
Preşedintele Republicii Moldova poate respinge propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii de numire în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al judecătoriei sau al Curţii
de Apel doar în cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu
funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau de încălcare a procedurii legate de
selecţie şi promovare a lui. În cazul respingerii propunerii Consiliul Superior al Magistraturii,
Preşedintele Republicii Moldova va aduce la cunoştinţă acestuia motivele temeinice ale
respingerii.
Refuzul de numire în funcţie sau de reconfirmare în funcţie se face în termen de 30 de zile
de la data parvenirii propunerii corespunzătoare. În cazul apariţiei unor circumstanţe care
necesită o examinare suplimentară, Preşedintele Republicii Moldova anunţă Consiliul Superior
al Magistraturii despre prelungirea termenului indicat cu 15 zile. La propunerea reperată a
Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Republicii Moldova emite un decret privind
233
numirea în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al judecătoriei sau al Curţii de Apel în
termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii repetate.
În cazul survenirii vacanţei, inclusiv în cazul expirării mandatului preşedintelui instanţei
judecătoreşti, funcţia acestuia, până la numirea unui nou preşedinte, sunt exercitate de către un
vicepreşedinte al instanţei sau de către un alt judecător, desemnat de Consiliul Superior al
Magistraturii.
Doctrina juridică determină rapoartele autorităţilor judecătoreşti cu legislativul şi
executivul în felul următor:
„a) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul constau în aceea că organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin care se stabileşte
competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc
infracţiunile şi pedepsele.
În unele state autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă
prin controlul constituţionalităţii legilor.
b) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul constau în aceea că numirea şi
avansarea magistraţilor aparţine executivului (Şefului de stat, ministrului Justiţiei etc.), prin
procedura care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză, justiţia
realizează controlul legalităţii actelor administrative [180, p.538] (prin contenciosul
administrativ)”.
Realizarea în practică a funcţiilor şi competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii
este facilitată de organele care funcţionează în subordinea lui, printre care sunt: a) colegiul
pentru selecţia şi cariera judecătorilor; b) Colegiul de evaluare a performanţelor judecătorilor,
ambele contribuind la aprecierea profesională a candidaţilor de numire, transferare sau
promovare la funcţia de judecător; c) Colegiul disciplinar, care examinează procedurile
disciplinare intentate împotriva judecătorilor; d) inspEcţia judiciară, a cărei competenţa a fost
deja expusă.
Este necesară o reglementare normativ-juridică mai detaliată a competenţelor Consiliului
Superior al Magistraturii în toate domeniile de competenţă atribuite, precum şi atribuirea
competenţei de sesizare a Curţii Constituţionale cu referire la constituţionalitatea actelor
normativ-juridice din sfera justiţiei. În continuarea acestei idei, accentuăm importanţa studierii
teoretice a structurării bicamerale a Consiliului Superior al Magistraturii, efectuată în scopul unei
centralizări de gestionare a activităţii subiecţilor implicaţi în realizarea justiţiei, domeniu de
cercetare teoretico-practică nevalorificat până în prezent. Domeniul de cercetare la recomandarea
234
în cauză poate avea o varietate pronunţată, dintr-o perspectivă de abordare atât prin prisma
dreptului constituţional, cât şi a Teoriei Generale a Dreptului [219, p.].
Actele Consiliului Superior al Magistraturii
De menţionat că activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este transparentă şi se
realizează prin asigurarea accesului societăţii şi al mass-media la informaţiile privind activitatea
Consiliului. Pe marginea tuturor chestiunilor examinate la şedinţele Consiliului Superior al
Magistraturii, cu excepţia celor ce necesită avize sau acorduri, el adoptă hotărîri.
Hotărârea se expune în scris şi se semnează de preşedintele şedinţei. Totodată, în cazul în
care un membru al Consiliului Superior al Magistraturii face opinie separată, autorul o
motivează şi ea va fi anexată la hotărâre fără a i se da citire.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, ca acte administrative, pot fi contestate la
Curtea Supremă de Justiţie, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la data
comunicării, doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare. Prevedere care
prezumă obiectivitatea examinării fondului de către Consiliul Superior al Magistraturii ca organ
al autoadministrării judecătoreşti şi al independenţei acesteia.
Contestaţiile se examinează de un complet format din 9 judecători.
Sintetizând cele menţionate, putem afirma cu certitudine: Consiliul Superior al
Magistraturii este veritabil organ al autoadministrării şi asigurării independenţei autorităţii
judecătoreşti, prin asigurarea respectării disciplinei şi eticii judecătorului, de a pune în practică
realizarea puterii judecătoreşti în cadrul separării puterilor în stat.
Pornind de la aceste deziderate şi urmând dezideratele principiului separării şi colaborării
puterilor în stat, propunem recunoaşterea în calitate de lege ferenda Consiliului Superior al
Magistraturii: a) a dreptului la iniţiativă legislativă (art.73 din Constituţie; b) a dreptului de a
sesiza Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legilor. Această propunere a fost
înaintată anterior de teoreticianul A.Negru.
Totodată, privind în perspectiva reformei Procuraturii, şi acordării procurorilor a statutului
de magistraţi, dat fiind că ei reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile legii,
propunem ca Consiliul Superior al Magistraturii să fie constituit din două camere: 1) Camera
judecătorilor; 2) Camera procurorilor.
În aceste condiţii va fi o reglementare unitară atât la nivel de Constituţie, cât şi de lege
organică. Să nu uităm că în prezent Consiliul Superior al Procurorilor activează în baza
propriului regulament adoptat prin hotărârea nr.2-2d-1/10 din 16 februarie 2010.
235
5.4. Concluzii la Capitolul 5
Legitimitatea puterii de stat cuprinde şi instituţionalizarea puterii de stat, respectiv a celor
trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
Numai asigurând legitimitatea întregului proces de instituţionalizare a puterii de stat
conform principiului separaţieii puterilor în stat Parlamentul, Şeful de stat, Guvernul, magistraţii,
Consiliul Superior al Magistraturii, prin determinarea în acelaşi timp a locului, rolului şi
funcţiilor încredinţate, se poate asigura buna funcţionare a întregului mecanism de stat. Totodată,
va spori şi credibilitatea cetăţenilor atât în instituţiile, statului cât şi în măsurile întreprinse de ele
în procesul de realizare a puterii de stat.
Sintetizând materia abordată în prezentul capitol, facem următoarele concluzii:
1. Procesul legitimităţii Parlamentului se finalizează cu validarea mandatelor de deputaţi în
prima şedinţă de constituire convocată prin decret prezidenţial în prezenţa judecătorilor
Curţii Constituţionale.
2. Procesul legitimităţii Preşedintelui Republicii Moldova se finalizează cu depunerea
jurământului în cadrul şedinţei speciale a Parlamentului în prezenţa judecătorilor Curţii
Constituţionale.
3. Procesul legitimităţii Guvernului se încheie în momentul depunerii jurământului de către
fiecare membru al Guvernului în faţa Preşedintelui.
4. Procesul legitimităţii magistraţilor, numiţi pentru prima dată prin decret prezidenţial, se
încheie odată cu depunerea jurământului în faţa membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii. Numirea pe viaţă, cariera profesională îşi găseşte legitimitatea în emiterea
decretului prezidenţial la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar pentru
Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie legitimitatea este
validată prin hotărârea respectivă a Parlamentului.
5. Dacă puterea legislativă şi cea executivă sunt destul de larg şi complet examinate în cadrul
ştiinţei Dreptul constituţional, apoi puterea judecătorească este studiată doar tangenţial, fiind
lăsată Dreptului procesual civil şi Dreptului procesual penal. Considerăm că puterea
judecătorească constituie o instituţie distinctă a dreptului constituţional şi merită a fi tratată
ca atare şi din punct de vedere ştiinţific.
6. Puterea executivă este bicefală: Şeful statului – capul puterii executive, Guvernul – pilonul
principal al puterii executive.
236
7. Preşedintele Republicii Moldova ca Şef al statului dispune de trei funcţii: a) funcţia de
reprezentare; b) funcţia de garant şi c) funcţia de mediere. Această stare de iure şi de facto
cere ca Şeful statului să nu fie membru de partid sau să-şi decline această calitate dacă o are.
8. Calitatea legitimă şi constituţională de membru al Guvernului o au doar acei membri care
sunt incluşi în lista propusă Parlamentului şi care au primit votul de încredere acordat de
către Parlament.
237
6. AFIRMAREA ÎN PRACTIC Ă A PRINCIPIULUI LEGITIMIT ĂŢII
PUTERII DE STAT ÎN SOCIETATEA CONTEMPORAN Ă
6.1. Problematica determinării şi clasificării organelor (institu ţiilor) de stat
Până a ajunge la modul de desemnare a structurilor prin care se exercită guvernarea
considerăm că este necesar să concretizăm ce prezintă „modul de organizare şi funcţionare a
structurilor de guvernare şi ce semnifică însăşi noţiunea de structură guvernamentală.
Structura guvernamentală cuprinde ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei
puteri, potrivit unor norme, principii şi metode unanim recunoscute, dar cu specificări ce diferă
de la un stat la altul, în funcţie de realităţile şi condiţiile social-istorice, politice şi, evident, de
tradiţiile sale constituţionale.
Prin urmare, a studia structura guvernamentală existentă într-un anumit stat şi într-o
anumită etapă de dezvoltare a acestuia înseamnă a studia structura organismelor care exercită
una sau alta din formele puterii, principiile, normele şi metodele aflate la baza desemnării,
organizării şi funcţionării acestora, adică prerogativele, atribuţiile, competenţa ce le sunt
conferite, precum şi conexiunile existente intre ele [152, p.18].
Revenind la desemnare, ea este actul oficial în baza căruia o persoană sau un organism este
învestit cu prerogativele de a exercita o anumită funcţie implicând autoritatea puterii de stat (ex.:
alegerea parlamentului, şefului statului, numirea judecătorilor...).
Problema privind respectarea procedurii legale de desemnare are o importanţă majoră,
deoarece de aceasta depinde legitimitatea oricărui organism care exercită puterea şi, prin urmare,
legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele conferite organismului
respectiv. Desemnarea trebuie să respecte o procedură legală şi solemnă.
Totuşi, procedura legală nu este aplicabilă în toate cazurile. Spre deosebire de aceasta,
cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune, puci) şi instituirea de către autorii loviturii
de stat sau sub presiunea acestora a unui nou organism de guvernare nu reprezintă un procedeu
constituţional de desemnare ci, dimpotrivă, o răsturnare a puterii constituţionale şi a ordinii
legale. Însă, în cazul, în care răsturnarea de la putere a unor guvernanţi este impusă prin forţă de
o grupare de opoziţie înarmată şi susţinută de majoritatea populaţiei, desemnarea altor persoane
în funcţiile guvernamentale, ca rezultat al puciului, este pe deplin legitimă sub aspect politic şi
moral, legitimitatea constituţională urmând să fie consfinţită anterior printr-un act juridic special
[186, p.209].
Procedee de desemnare a guvernanţilor: ereditatea, cooptarea, asocierea şi alegerea.
238
Ereditatea este acel mod de desemnare ce constă în transmiterea prerogativelor
constituţionale ale monarhului în cazul decesului sau renunţării sale la tron. Coroana se transmite
succesorului monarhului care, în principiu, nu are altă alternativă în afara acceptării tronului.
Cooptarea sau asocierea este un procedeu de desemnare care constă în asocierea la
titularul unei funcţii a unei alte persoane, în scopul de a exercita împreună funcţia respectivă.
Procedeul dat se foloseşte în Belgia pentru cooptarea în Senat a şase senatori, care urmează să
completeze gruparea lingvistică olandeză şi a patru senatori aparţinînd grupării lingvistice
franceze.
Alegerea constituie un act prin care cetăţenii cu drept de vot aleg candidaţii propuşi de
partide sau grupuri politice pentru a fi învestiţi într-o anumită funcţie electivă. Alegerea este un
procedeu democratic, pentru că în felul acesta guvernanţii sunt aleşi de către popor.
Orice sistem de guvernare are la bază trei piloni:
� Capacitatea şi legitimitatea de a edicta norme de conduită general obligatorii care să
direcţioneze dezvoltarea unei anumite societăţi;
� Forţa de a pune în aplicare legislaţia, inclusiv recurgând, în ultimă instanţă, la regresiune şi
constrângere fizică;
� Prerogativa exclusivă de înfăptuire a actului de justiţie [297, p.242].
Dacă e să menţionăm modul de desemnare a structurilor care exercită guvernarea în
Republica Moldova, atunci trebuie să sînceapem cu Parlamentul Republicii Moldova.
Conform art.61 din Constituţie şi art.73 din Codul electoral [8], Parlamentul este ales prin
vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat pe un termen de 4 ani de către cetăţenii
Republicii Moldova.
Prim-ministrul este desemnat de Preşedintele Republicii Moldova după consultarea
fracţiunilor parlamentare, apoi acesta are un termen de 15 zile pentru a-şi aduna membrii
Guvernului şi a-şi forma programul de activitate, după care candidatul la funcţia de prim-
ministru va cere Parlamentului votul de încredere. În baza acestui vot de încredere Guvernul este
numit de către Preşedintele Republicii Moldova.
Determinarea şi clasificarea organelor (instituţiilor) de stat
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un şir de instituţii, organe prin
intermediul cărora se materializează puterea de stat. Modul lor de constituire, determinarea
competenţelor, precum şi atribuirea prerogativelor specifice sunt şi trebuie să fie concret şi strict
determinate de Constituţie şi de un şir de legi organice.
În cele ce urmează vom analiza concepţiile doctrinare vizând atât definirea noţiunii „organ
de stat” cât şi de clasificarea lor. Astfel, teoreticianul Gh.Avornic prin organ de stat înţelege „o
239
organizaţie în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea o categorie specială de cetăţeni, care au
calitatea de deputaţi, consilieri, funcţionari de stat sau reprezentanţi ai unor domenii de
activitate”… [104, p.85-86].
Iar în opinia teoreticienilor B.Negru şi A.Negru organul de stat este instituţia „unipersonală
sau colectivă, constituită prin voinţa statului în baza prevederilor legale, posedând o structură
proprie şi ocupând un loc şi rol în ierarhia aparatului de stat, în baza interrelaţiilor dintre
propriile elemente ale structurii, precum şi cu celelalte organe de stat funcţiile şi atribuţiile cărora
având caracterul de putere de stat, în special legislative, executive şi judecătoreşti” [225, p.157].
La rândul său, teoreticianului N.Popa defineşte organul de stat ca fiind „acea parte
componentă a aparatului de stat învestită cu competenţă şi putere care se caracterizează prin
aceea că cei care o compun au o calitate specifică: deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi”
[241, p.64].
Administrativistul A.Iorgovan prin organ de stat înţelege „un colectiv organizat de oameni
învestiţi prin lege cu anumite competenţe în realizarea puterii de stat” [189, p.354]. Dezvăluind
această definiţie, specificăm că deputaţii îşi desfăşoară activitatea în sfera puterii legislative;
membrii Guvernului – în sfera puterii executive, iar magistraţii – în sfera puterii judecătoreşti.
Constituţionalistul T.Drăganu defineşte organele statului ca „structuri instituţionalizate,
constituite în vederea exercitării unor atribuţii în cadrul funcţiilor statului şi integrate într-un
sistem înzestrat cu forţă publică de constrângere” [158, p.11].
În cazul dat, este invocat un element nou, şi anume: constrângerea ca trăsătură generală şi
constantă a puterii de stat.
Constituţionalistul V.Ivanov defineşte organul de stat ca „parte componentă a mecanismului
de stat, abilitat cu competenţe, care activează în numele statului suveran şi realizează nemijlocit
puterea de stat în formele specifice organizaţional-juridice” [347, p.264].
La timpul său, filosoful german I.Kant scria: „Instituţiile alcătuiesc orânduirea statului, (…)
şi de aceea ele sunt baza solidă a statului (…), coloanele care susţin libertatea politică” [197,
p.290].
În acelaşi timp, un grup de teoreticieni pun semnul egalităţii între sintagmele „organe ale
puterii de stat”, „aparat de stat”, „maşină de stat”, „mecanismul statului” [357, p.136; 342, p.43-
44; 345, p.170].
Constituţionalistul T.Cîrnaţ utilizând sintagma „autoritate publică” (şi nu organ de stat), o
defineşte ca „o instituţie care exercită funcţiile guvernării asupra unei colectivităţi sau asupra
unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare de
constrângere proprii puterii publice” [117, p.154]..
240
În viziunea constituţionalistului Genoveva Vrabie, categoria „autoritate publică” este
sinonimă cu cea de „organ de stat” înţeles ca „forme organizaţionale care exercită funcţiile
guvernării, fiecare potrivit competenţei stabilite de Constituţie, ceea ce le conferă legitimitate şi
durabilitate. Ele sunt integrate unui sistem înzestrat cu forţă publică de constrângere. Natura lor
este diferită, putând fi determinată după funcţia pe care o realizează prioritar sau cu titlu
principal” [278, p.57].
Constituţionalistul V.Popa, utilizând sintagma „autoritate publică”, o defineşte ca o
„instituţie politică constituită în mod direct sau indirect de către popor, învestită de Constituţie cu
anumită competenţă pentru a îndeplini anumite funcţii de guvernare a ţării şi care se bucură de o
anumită autoritate şi prestigiu în societate” [243, p.316].
În ce ne priveşte, considerăm că sintagma „autoritate publică” este mai largă decât „organ de
stat”.
Prin organ de stat înţelegem instituţia politică constituită după procedurile prevăzute de
legislaţie în cadrul căreia activează subiecţi de drept speciali, cum ar fi demnitari de stat,
funcţionari de stat şi magistraţi, antrenaţi în procesul de realizare a celor trei ramuri ale puterii
de stat.
Dat fiind trăsăturile indicate ale acestor instituţii, ele trebuie să demonstreze un aspect moral
sporit, şi să se bucure de consideraţie. Tocmai din aceste motive ele îmbracă şi titlul de
„autoritate publică”.
Clasificarea organelor de stat.
Din punct de vedere doctrinar clasificarea organelor de stat este necesară „în scopul stabilirii
locului cuvenit în ordinea constituţională a tuturor autorităţilor publice în virtutea faptului că
toate se află într-o strânsă corelaţie şi intercontexiune” [243, p.316].
Literatura de specialitate pune la bază diferite criterii în cazul clasificării organelor de stat.
Aşa, spre exemplu, constituţionalistul V.Popa aplică două criterii, şi anume: a) în baza
principiului separaţiei puterilor în stat; b) în baza principiului nivelului de funcţionare.
Potrivit primului criteriu, autorităţile publice sunt următoarele: „puterea legislativă –
Parlamentul; puterea executivă – Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul; puterea
jurisdicţională – instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura” [243,
p.316]. Iar conform celui de-al doilea criteriu, următoarea ar fi clasificarea: „administraţia
publică centrală (Guvernul, Preşedintele Republicii, ministerele) şi administraţia publică locală
(consiliile locale, primarii)” [ibidem, p.318]. Această clasificare este adecvată şi se potriveşte cu
referire la puterea executivă în totalitatea sa. Însă, nu putem accepta această clasificare pentru
organele de stat, deoarece în ea nu-şi regăsesc locul organele legislative şi judecătoreşti.
241
Constituţionalistul V.Ivanov formulează următoarea clasificare a organelor de stat: „a) ce
realizează puterea de stat – Parlamentul; b) ce realizează administraţia de stat – Şeful de stat,
Guvernul; c) ce realizează justiţia – instituţiile judecătoreşti; d) ce realizează supravegherea –
Procuratura” [347, p.265].
Teoreticienii D.Baltag identifică următoarele categorii de organe de stat: „legislative,
executive, judecătoreşti” [106, p.75]. Iar teoreticianul Gh.Avornic clasifică organele statului în
organe ale: „puterii legislative, puterii executive, puterii judecătoreşti” [102, p.274].
În ce ne priveşte, păstrăm consecutivitatea principiului separaţiei puterii în stat, reglementat
constituţional şi propunem următoarea clasificare a organelor de stat: a) organul legislativ –
Parlamentul; b) organele executive – Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul şi ministerele;
c) organele jurisdicţionale – instanţele de drept comun: Curtea Constituţională.
În doctrina constituțională contemporană vorbindu-se despre instituțiile care asigură
democrația într-un stat de drept se au în vedere următoarele organe etatice: „Parlamentul – organ
reprezentativ suprem și autoritate legislativă; Executivul (ca ramură a puterii) prin prisma șefului
statului și a Guvernului; Puterea judecătorească și, în fine, Curtea Constituțională, ca unic organ
de jurisdicție constituțională, adică garant al supremației Constituției și, în consecință, garant al
respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor – fundament al statului de drept
și democratic” [74, p.120; 75, p.97 și p.209], acum putem să afirmăm cu certitudine și garant al
legitimității puterii de stat.
6.2. Concepţii privind principiile de func ţionare a aparatului de stat
Concepţii teoretice privind aparatul de stat. Abnitio este de menţionat că nu toţi doctrinarii
abordează în lucrările lor acest subiect, iar la cei ce se expun asupra lui definiţiile date sintagmei
„aparat de stat” variază.
Într-o viziune, „aparatul (mecanismul) statului reprezintă un sistem de organe prin
intermediul cărora se realizează puterea de stat” [225, p.150]. Într-o altă concepţie, prin aparat de
stat se înţelege „o parte componentă a mecanismului de stat, dotată cu o anumită componentă şi
învestită cu putere, a cărei membri au o calitate distinctă (deputaţi, funcţionari de stat, magistraţi)
prin activitatea cărora se realizează sarcinile şi funcţiile statului” [106, p.75]. Potrivit altor opinii,
aparatul de stat reprezintă „un sistem de organe ale statului, prin intermediul cărora se realizează
puterea de stat” [102, p.85-86]. Tot aici vom menţiona că doctrinarul Gh.Avornic, dezvoltând
acest subiect, determină şi locul aparatului de stat ca „o parte componentă a mecanismului de
stat”. Iar prin mecanismul statului autorul înţelege „sistemul organelor puterii de stat, inclusiv
242
toate celelalte organe şi organizaţii statale, care exercită diferite funcţii ale statului întru
realizarea scopurilor şi sarcinilor ce stau în faţa lui” [102, p.86-87].
Din cele expuse în paragraful precedent şi în acest paragraf observăm o oarecare confundare
a noţiunii, „aparat de stat” cu „mecanism de stat” şi cu „organ de stat”.
În opinia noastră, aceste categorii nu trebuie confundate. Am specificat deja ce este organul
de stat – o instituţie politică.
Pe când aparatul de stat reprezintă un ansamblu de cetăţeni ce au un statut juridic aparte şi
deţin funcţia fie de deputat, fie de Şef de stat, fie de membru al Guvernului, fie sunt magistraţi
sau funcţionari publici. De unde conchidem că aparatul de stat în sens larg întruneşte demnitarii
de stat, corpul de magistraţi şi funcţionarii publici, iar în sens restrâns – demnitarii de stat şi
corpul de magistraţi.
În categoria demnitarilor de stat includem: deputaţii în Parlament; Şeful de stat, membrii
Guvernului, iar în corpul de magistraţi toţi judecătorii de drept comun şi judecătorii Curţii
Constituţionale.
Mecanismul de stat este nu altceva decât ansamblul organelor de stat, plus aparatul de stat
care tocmai şi pune în operă realizarea puterii de stat, a căror activitate este strict reglementată de
Constituţie şi de legile organice urmând anumite principii.
Principiile ce stau la baza funcţionării aparatului de stat
Teoreticianul Gh.Avornic identifică următoarele principii de organizare şi funcţionare a
aparatului de stat:
- separarea şi colaborarea puterilor;
- democratismului, potrivit căruia „nu masele (poporul) trebuie să slujească aparatului de
stat, ci, dimpotrivă, aparatul de stat trebuie să fie pus în serviciul oamenilor” [102,
p.270-271];
- legalităţii;
- eligibilităţii;
- „perfecţionarea permanentă a structurii aparatului de stat, precum şi a formelor şi
metodelor lui de activitate” [102, p.271].
Ne vom expune asupra acestui din urmă principiu, divizându-l. Aşa, referitor la
„perfecţionarea permanentă a structurii”, din punct de vedere ştiinţific, considerăm incorectă
ajustarea structurii la noile realităţi. Structura trebuie să se bucure de „stabilitate”. Cât priveşte
perfecţionarea „formelor şi metodelor”, suntem de acord, aceasta urmând a fi realizată prin
perfecţionarea permanentă a înşişi funcţionarilor.
243
Mai mult ca atât, însuşi autorul menţionează că „nu întotdeauna însă organizarea şi
activitatea aparatului de stat şi a funcţionarilor săi corespunde cerinţelor de competenţă şi
profesionalism” [ibidem, p.270-271].
În acelaşi timp, pe bună dreptate, „practic lipseşte un mecanism de verificare a activităţii
întregului aparat de stat sau a elementelor lui componente din partea poporului, iar fără aceasta
este imposibilă lupta cu corupţia, cu cheltuielile nejustificate şi alte lacune depistate în activitatea
aparatului de stat” [345, p.205-206]. Soluţia rezidă în verificarea corespunderii cerinţelor
înaintate de principiile:
– transparenţei sistematizării, coordonării şi repartizării corecte a funcţiilor;
– pluralismului şi al publicităţii [103, p.451]. Aici ne vom expune pe marginea principiului
pluralismului: el este aplicabil doar dacă ne referim la procesul predecizional ce se
desfăşoară doar în Parlament şi în Guvern, pe când la cel ce derulează în cadrul
autorităţii judecătoreşti – nu. De unde considerăm că în cadrul aparatului de stat acest
principiu nu are acoperire ştiinţifică şi realizare practică;
– ştiinţific, activitatea demnitarului fiind întemeiată pe criterii ştiinţifice.
Constituţionalistul V.Ivanov, identifică următoarele principii constituţionale de activitate a
organelor de stat:
„1) Realizarea puterii poporului;
2) Separaţia puterilor în stat;
3) Administrarea democratică;
4) Descentralizarea;
5) Legalitatea;
6) Colectivitatea şi colegialitatea;
7) Transparenţa;
8) Rolul opiniei publice;
9) Internaţionalizarea” [347, p.265].
În ce ne priveşte, considerăm că principiile: a) legalităţii, b) separaţiei puterilor în stat; c)
democratismului; d) transparenţei sunt principii ale regimului politic, materie examinată de noi
în Capitolul 4, subparagraful 4.2.2.
Iar ce ţine de principiile: a) moralităţii; b) responsabilităţii; c) competenţei şi d) ştiinţific,
acestea sunt şi trebuie să fie concomitent şi însuşiri pe care trebuie să le întrunească în ansamblu
fiecare demnitar de stat şi funcţionar public.
În acest context vom expune esenţa fiecărui principiu enunţat.
244
A. Principiul moralităţii – constituie fundamentul „sănătăţii” aparatului de stat. Încă I.Kant,
marele filosof german, sublinia că în „statul legal politica trebuie să fie subordonată
moralei” [195]. Fiind o formă a conştiinţei sociale, morala „reflectă şi fixează în
principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre
indivizi şi colectivitate/familie, societate, naţiune, popor…)” [217, p.7].
Aşadar, morala cere de la fiecare om un comportament de stimă şi respect. Deci, cu atât mai
mult aceste calităţi trebuie să le posede demnitarii de stat şi funcţionarii publici, a căror activitate
tocmai şi constă în raporturi dintre indivizi.
B. Principiul responsabilităţii. Vom porni de la aceea că responsabilitatea în calitate de
noţiune exprimă în esenţă „o dimensiune spirituală a omului şi, respectiv, autoritatea de
judecare este individul însuşii, care îşi impune un comportament conform valorilor
asumate nu pentru că i-o cere societatea, ci pentru că şi-o cere sieşi, se obligă faţă de
sine” [131, p.197-198]. Rezultă, aşadar, că responsabilitatea ca noţiune socială reprezintă
o însuşire calitativă a omului în raport cu sine şi faţă de sine.
În aceste circumstanţe, „pentru un funcţionar public (la fel şi, în primul rând, pentru un
demnitar de stat – în viziunea noastră) cu un înalt spirit de responsabilitate nu există o valoare
mai importantă decât îndeplinirea cu o convingere rezultată din înţelegerea raţională a
fenomenelor, a sarcinilor funcţiei sale, un asemenea tip de funcţionar este stăpânit de un
sentiment de vinovăţie când ceva nu a fost în ordine în munca sa, chiar dacă e vorba de un aspect
mai puţin important, care pentru un ochi neavizat nu este sesizabil” [131, p.212].
C. Principiul ştiinţific. Pe când în organismele vii procesele decurg inconştient în baza
legilor şi forţelor naturii, societatea umană pentru administrare cere o activitate
conştientă şi bine determinată a celor care o exercită, cerinţă ce creşte odată cu evoluţia
societăţii umane.
Dat fiind că administrarea are ca subiect colectivităţile umane, succesele şi insuccesele
administrării în mod direct se reflectă asupra drepturilor, intereselor şi dispoziţiei oamenilor, cu
toate consecinţele respective.
Administrarea societăţii umane este multilaterală, implicând un mecanism complicat şi
multilateral, care, evident, poate să-şi exercite funcţiile numai cu condiţia că toată organizarea şi
activitatea lui are la bază cuceririle ştiinţei şi practicii moderne.
D. Principiul competenţei. Acest principiu presupune cel puţin cunoaşterea din partea
demnitarilor şi a funcţionarilor a legităţilor dezvoltării societăţii umane şi capacitatea de
a găsi cele mai raţionale forme şi procedee de utilizare a acestor legităţi. La fel şi
245
cunoaşterea temeinică a obiectului de administrare şi a recomandărilor ştiinţifice pe
marginea acestui obiect.
Numai această cale permite de a omite elementele întâmplătoare şi subiective în selectarea
metodelor de lucru, de a economisi timpul, forţele, de a mobiliza cunoştinţele, practica,
posibilitatea de a organiza raţional munca.
6.3. Statutul juridic al guvernanţilor – garant al legitimităţii funcţionării
mecanismului de stat
În paragrafele precedente am arătat că definind sintagma „aparat de stat” doctrinarii arată că
în cadrul lui activează membri care au o calitate distinctă: „deputaţi, funcţionari de stat,
magistraţi” [105, p.75, 237, p.64]. Iar în cadrul paragrafului în care am abordat „organul de stat”
am menţionat că unii doctrinari dau o enumerare mai extinsă a membrilor aparatului de stat:
„deputaţi, consilieri, funcţionari de stat sau reprezentanţi ai unor domenii de activitate” [103,
p.85-86].
Comun tuturor clasificărilor este faptul că aceşti demnitari, funcţionari şi magistraţi participă
la înfăptuirea puterii de stat.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional, în aparatul de stat se încadrează doar
deputaţii în Parlament, Şeful de stat, membrii Guvernului şi corpul de magistraţi – toţi
judecătorii de drept comun, inclusiv judecătorii Curţii Constituţionale.
Din aceste considerente, putem vorbi de aparatul de stat în sens larg, în cadrul căruia se
includ: deputaţii, Şeful de stat, membrii Guvernului, directorii de agenţii etc., precum şi
consilierii locali şi magistraţii. Iar stricto sensu aparatul de stat cuprinde deputaţii, Şeful de stat,
membrii Guvernului şi corpul de magistraţi.
Sintetizând cele menţionate considerăm că aparatul de stat poate fi clasificat în următoarele
categorii: a) demnitarii publici; b) magistraţii şi e) funcţionarii publici.
În categoria demnitarilor publici se încadrează: deputaţii, Şeful de stat şi membrii
Guvernului. Iar în categoria magistraţilor – întreg corpul de judecători, membrii Consiliului
Superior al Magistraturii şi judecătorii Curţii Constituţionale.
Pe când funcţionarii publici constituie restul aparatului de stat, începând cu viceminiştrii.
La baza acestei clasificări am pus următoarele criterii:
1. Modalitatea de învestire:
a) Deputaţii – prin sufragiu universal;
b) Şeful de stat – ales de către Parlament ca organ reprezentativ suprem al poporului;
246
c) Guvernul – învestit tot de către Parlament ca organ reprezentativ al poporului;
d) Magistraţii de drept comun desemnaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii – organ
de autoadministrare judecătorească;
e) Magistraţii Curţii Constituţionale reuniţi respectiv de către Parlament, Guvern şi Consiliul
Superior al Magistratură.
2. Domeniul de activitate în cadrul separaţiei puterilor:
a) Deputaţii – sfera politică şi legislativă;
b) Şeful de stat şi Guvernul – sfera politico-administrativă;
c) Magistraţii – sfera jurisdicţională;
3. Statutul juridic special al acestor demnitari şi magistraţi.
Finalitatea acţiunilor directe şi nemijlocite:
a) Parlamentarii adoptă legi şi hotărâri;
b) Şeful de stat – decrete;
c) Guvernul – hotărâri şi ordonanţe;
d) Magistraţii – hotărâri şi sancţiuni.
Statutul juridic al persoanelor ce constituie aparatul de stat
În contextul acestui paragraf vom examina statutul juridic, drepturile şi obligaţiile: a) ale
deputaţilor; b) ale membrilor Guvernului şi c) ale magistraţilor.
Constituționalistul G.Vrabie analizând rolul autorităților publice în exercitarea atribuțiilor
etatice ale puterii menționează, și, pe bună dreptate un aspect destul de important potrivit căruia
organizarea autorităților publice trebuie „să fie realizată într-o așa manieră în care statutul lor
juridic să fie foarte clar și strict determinat prin lege, iar competențele să fie încadrate în limitele
dreptului” [324, p.184 ]. Împărtășind această opinie considerăm totodată că în lipsa unui statut
juridic bine determinat al guvernanților atrage după sine ilegitimitatea atât a actelor cât și a
acțiunilor lor.
Tocmai din aceste raționamente considerăm oportun de a elabora legea organică privind
statutul juridic al membrului Guvernului, dat fiind că atât parlamentarii, cât și magistrații se
bucură de o așa lege – Concomitent cu legitimitatea actelor și a acțiunilor membrului guvernului
va fi asigurat și echilibrul celor trei ramuri ale puterii de stat.
Anume din aceste considerente, problema în cauză merită o abordare științifică din
perspectiva Dreptului constituțional preponderent, precum și din perspectiva științelor vizate de
noi.
247
Prin statutul juridic al deputatului înțelegem „… totalitatea drepturilor, obligațiilor,
garanțiilor și responsabilităților cu care este abilitat deputatul întru realizarea mandatului
parlamentar obținut ca rezultat al expresiei voinței corpului electoral pentru realizarea
suveranității naționale” [87, p.14; 91, p.64].
Analizând reglementarea normativă a statutului deputatului am identificat două categorii de
drepturi ale deputaților: constituționale și regulamentare, care la rândul lor se împart în
individuale și colective.
A. Statutul juridic al deputa ţilor
Drepturile constituţionale ale deputaţilor
Drepturile individuale
1) Dreptul la iniţiativă legislativă. În conformitate cu art.73 din Constituţie, „dreptul la
iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament…”. Cu toate că în textul constituţional este
utilizat pluralul „deputaţilor”, în fapt şi drept de această prevedere se bucură fiecare deputat în
parte.
Drepturile constituţionale individuale ale deputaţilor sunt specificate şi în Legea nr.39-XIII
[41]. I. Aşa, spre exemplu, conform art.19 al legii menţionate, dreptul deputatului la iniţiativă
legislativă este garantat prin: a) examinarea obligatorie a propunerii făcute cu titlul de iniţiativă
legislativă la şedinţa Parlamentului şi adoptarea uneia dintre următoarele hotărâri privind:
adoptarea unei legi; trimiterea spre definitivare în comisia permanentă respectivă a proiectului de
lege propus; elaborarea unui proiect de lege; respingerea întemeiată a propunerii legislative;
b) punerea obligatorie la vot a propunerilor şi amendamentelor la lege formulate de
deputat, cu respectarea procedurii legislative prevăzute de Regulamentul Parlamentului;
c) participarea la şedinţele Biroului permanent şi ale Guvernului; suplimentar, legea
stabileşte, în art.17 alin.(5), că „propunerile şi observaţiile făcute de deputat la şedinţele
Parlamentului sunt examinate, ţinându-se cont de ele, în procesul de definitivare şi adoptare a
proiectelor de legi şi hotărâri”.
În Comentarii la Constituţie se menţionează că: „Deputatul exercită dreptul la iniţiativă
legislativă personal sau în comun cu alţi deputaţi” [13, p.283]. Totodată, vom sublinia că
jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie lipseşte.
2) Dreptul la întrebări şi interpelări adresate Guvernului. Potrivit art.105 alin.(1) din
Constituţie, „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebări sau
interpelări formulate de deputaţi” (Iarăşi pluralul, dar, în fapt, fiecare deputat în parte).
În acest context, art.17 alin.(6) din Legea nr.39-XIII stipulează că „în extinderea
mandatului deputatul poate adresa întrebări, interpelări şi petiţii Preşedintelui Republicii
248
Moldova, membrilor Guvernului sau altor reprezentanţi ai organelor centrale ale administraţiei
de stat”.
„Întrebarea este o vorbire adresată cuiva cu scopul obţinerii unui răspuns; adresare prin
cuvinte care cere răspuns” [352].
„Întrebarea are drept finalitate acea informaţie pe care un deputat doreşte să o obţină într-o
anumită chestiune de la Guvern sau de la un membru al acestuia” [13, p.373].
„ Interpelarea reprezintă cerere adresată în Parlament unui membru al Guvernului asupra
unor probleme, asupra respectării unor legi, a politicii înfăptuite” [153, p.922].
„ Interpelările sunt, de fapt, explicaţii cerute de către parlamentari şefului Guvernului sau
unui membru în legătură cu o anumită situaţie sau atitudine, urmate de o dezbatere asupra
opţiunilor sau activităţii Guvernului şi, dacă este cazul, de o sancţiune politică” [13, p.374].
Drepturile deputaţilor care pot fi exercitate în comun cu alţi deputaţi se clasifică în drepturi:
a) colective formale şi b) colective neformale.
Drepturile colective
Drepturile exercitate în colective formale se împart drepturi exercitate în: a) fracţiunile
parlamentare; b) comisiile parlamentare permanente. Aceste drepturi vor fi examinate în cadrul
subiectelor ce ţin de fracţiunile parlamentare şi, respectiv, de comisiile parlamentare permanente.
1. Iniţiativa de demitere a Preşedintelui Republicii Moldova. Potrivit art.89 alin.(2) din
Constituţie, „propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se
aduce neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui Republicii Moldova”. Din textul constituţional şi
din interpretarea doctrinară rezultă că fiecare deputat în parte poate iniţia această procedură,
numai că ea urmează a fi susţinută prin semnături de cel puţin o treime din deputaţi, indiferent
din care fracţiuni. În Comentarii la Constituţie se face următoarea precizare „… iniţiativa
necesită a fi materializată sub formă de demers, semnat de minimum 34 de deputaţi, adresată
Parlamentului, copia fiind depusă imediat la Aparatul Preşedintelui” [13, p.327].
2. Expunerea neîncrederii în Guvern. În conformitate cu art. 106 alin.(1) din Constituţie,
„Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate exprima neîncrederea în
Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor”.
Potrivit art.17 alin.(2) lit.f) din Legea nr.39-XIII, deputatul are dreptul să pună problema
votului de încredere în Guvern, în persoanele oficiale alese, numite sau confirmate de Parlament,
dacă propunerea este susţinută de cel puţin o pătrime din deputaţii aleşi. „… Ini ţiativa demiterii
poate parveni doar din partea deputaţilor şi nu poate fi decât colectivă. Numărul minim al celor
care o iniţiază este de cel puţin o pătrime din deputaţi” [13, p.376].
Dreptul la iniţiativa revizuirii Constituţiei. Potrivit art.141 alin.(1) lit.b) din Constituţie,
249
dreptul de iniţiativă de revizuire a Constituţiei aparţine, printre altele, unui „… număr de cel
puţin o treime de deputaţi în Parlament”, ceea ce constituie cel puţin 34 de deputaţi” [13, p.568].
Drepturile regulamentare ale deputatului
Vom porni de la principiul constituţional stabilit în art.55 din Constituţie în conformitate cu
care orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bunăvoinţă, fără să
încalce drepturile şi libertăţile altora. Această prevedere constituţională se referă în egală măsură
şi la deputaţi, dat fiind faptul că ei sunt obligaţi să contribuie prin exemplul personal la
asigurarea drepturilor omului.
Totodată, vom menţiona că, în conformitate cu art.14 alin.(2) din Legea nr.39-XIII,
deputatul îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle pe toată legislatura pentru care a
fost ales.
1) Drepturile individuale ale deputatului ce ţin de domeniul intern – pur parlamentar –
Dreptul de vot deliberativ asupra tuturor problemelor examinate de Parlament.
Potrivit art.17 alin.(2) din Legea nr.39-XIII, deputatul are dreptul:
a. să aleagă şi să fie ales în organele Parlamentului;
b. să-şi exprime părerea asupra componenţei nominale a organelor formate de Parlament şi
asupra candidaturilor persoanelor oficiale în cadrul dezbaterilor pentru alegerea, numirea sau
confirmarea lor de către Parlament;
c. să facă propuneri legislative în scris spre a fi examinate în Parlament;
d. să facă propuneri şi observaţii asupra ordinii de zi a şedinţei, asupra esenţei problemelor puse
în discuţie şi modul lor de examinare;
e. să dea dovadă de iniţiativă şi să facă propuneri vizând examinarea la şedinţele Parlamentului
a dărilor de seamă sau a informaţiilor prezentate de orice organ sau persoană oficială, aflată
în subordinea sau sub controlul Parlamentului;
f. să propună spre examinare Parlamentului probleme ce ţin de controlul asupra modului în care
organele de stat şi obşteşti, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile (mai departe – unităţi)
execută legile şi hotărârile Parlamentului;
g. să participe la dezbateri, să facă interpelări, să adreseze întrebări reporterilor şi preşedintelui
şedinţei, să ceară răspunsuri;
h. să-şi argumenteze propunerile, să se pronunţe în chestiuni de procedură, să prezinte note
informative;
i. să facă amendamente la proiectele de legi, de hotărâri şi de alte acte normative.
(3) Să transmită preşedintelui şedinţei textul cuvântării, propunerile şi observaţiile sale
asupra problemelor examinate la şedinţa Parlamentului, dar asupra cărora el nu s-a pronunţat în
250
şedinţă. Textul se anexează la stenograma şedinţei şi la solicitarea lui se publică în organul de
presă al Parlamentului.
Legislaţia stabileşte şi drepturile deputaţilor care nu fac parte din componenţa unei comisii
permanente sau provizorii. Aşa, potrivit art.18 din Legea nr.39-XIII, aceştia au dreptul să
participe la şedinţele acestor comisii, să facă propuneri, să ia parte la examinarea de probleme şi
la adoptarea de hotărâri cu drept de vot consultativ.
În cazul în care acest deputat nu este de acord cu hotărârile comisiilor la care a participat, el
este în drept să-şi formuleze propunerea în calitate de amendament la proiectul de lege sau de
hotărâre. Aceste propuneri sunt examinate de Parlament şi supuse votului.
(4) Să ia cunoştinţă cu textele stenogramelor şedinţelor Parlamentului înainte de a fi
publicate, să primească textele cuvântărilor sale care nu urmează a fi publicate.
2) Drepturile individuale exptraparlamentare ale deputatului
1. Drepturi individuale cu caracter de control. Potrivit art.20 din Legea nr.39-XIII, din
însărcinarea Parlamentului sau a organelor lui, deputatul participă la controlul executării legilor
de către organele de stat şi cele obşteşti, întreprinderi, instituţii şi organizaţii. În acest scop el ia
cunoştinţă de documentele necesare şi participă la exercitarea controlului, în chestiunile ce ţin de
competenţa Parlamentului, asupra activităţii instituţiilor supuse controlului.
Rezultatul controlului este adus de către deputat la cunoştinţa Parlamentului sau organelor
lui. În funcţie de situaţie, deputatul face propuneri privind lichidarea carenţelor, anularea
hotărârilor nelegale, tragerea la răspundere a persoanelor care fie au încălcat legea, fie nu au
îndeplinit hotărârile adoptate de Parlament.
Organele supuse controlului, precum şi persoanele oficiale sunt obligate să acorde sprijin
deputatului la efectuarea cercetărilor, să prezinte datele şi documentele necesare examinării lui
obiective. Nimeni nu este în drept să se eschiveze de la prezentarea explicaţiilor cerute de
deputatul care efectuează cercetările.
2. Drepturile individuale ale deputaţilor în problemele legate de interesele alegătorilor . În
conformitate cu art.21 al Legii, pentru a soluţiona problemele legate de interesele alegătorilor
deputatul beneficiază de dreptul: a) de a fi primit în audienţă fără întârziere de conducători şi de
alte persoane oficiale; b) de a vizita, prezentând legitimitatea de deputat, orice organ de stat şi
obştesc, întreprindere, instituţie şi organizaţie, în modul stabilit de Biroul permanent.
Şi într-un caz, şi în altul, orice persoană oficială este obligată să-i pună la dispoziţie
informaţia necesară fără concordanţe şi permisiuni suplimentare. În cazul în care informaţia
reprezintă secret de stat, ea se va prezenta respectând legislaţia în vigoare.
3. Drepturile individuale ale deputaţilor ce ţin de activitatea sa. În conformitate cu
251
prevederile art.22 din Legea nr.39-XIII, întru soluţionarea problemelor ce ţin de activitatea sa,
deputatul este în drept: a) să se adreseze oricărui organ de stat, civil, obştesc, oricărei persoane
oficiale şi să participe la examinarea lor. Iar organul sau persoana oficială respectivă sunt
obligate să dea fără întârziere răspuns la adresare; în cazul examinării sau verificării
suplimentare a problemei – în cel mult o lună.
Pe când adresările deputatului în problemele ce ţin de competenţa autorităţilor
administraţiei publice locale, a Guvernului, a altor organe centrale ale administraţiei de stat
urmează să fie examinate de aceste organe. Dat fiind că deputatul poate participa la aceste
şedinţe, el trebuie informat din timp despre data şi locul desfăşurării acestora.
În acest domeniu un loc important îl constituie lucrul cu alegătorii. În acest scop, deputatul
are dreptul la întâlniri cu alegătorii, precum şi să organizeze mitinguri, demonstraţii, manifestaţii,
procesiuni şi orice alte întruniri paşnice în condiţiile Legii cu privire la organizarea şi
desfăşurarea întrunirilor.
Întru realizarea acestor drepturi, autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să
acorde deputatului sprijinul necesar pentru organizarea activităţii, anunţând din timp alegătorii
despre locul şi timpul întrunirii, asigurând echipamentul şi informaţiile necesare.
4. Dreptul individual al deputatului ce ţine de ordinea publică. În virtutea mandatului pe
care l-a primit de la electorat, deputatul este obligat să contribuie la menţinerea ordinii publice.
Iată din ce considerente art.23 din Legea nr.39-XIII stabileşte că deputatul ca reprezentant al
puterii legislative supreme este în drept să ceară la faţa locului încetarea încălcării legii, iar în caz
de necesitate – să adreseze organelor şi persoanelor oficiale respective cerinţa de a fi oprită
încălcarea legii, lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Persoanele oficiale din
organele de stat şi cele obşteşti, întreprinderi, instituţii şi organizaţii cărora le este adresată
cerinţa deputatului sunt obligate să ia fără întârziere măsuri pentru oprirea încălcării, iar în caz de
necesitate – şi măsuri pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor, informându-l ulterior pe
deputat.
5. Dreptul individual al deputatului la dotare informaţională. Dat fiind diversitatea
domeniilor vieţii social-economice, culturale, politice şi juridice în care deputatul trebuie să se
pronunţe, să facă propuneri de reglementare, deputatul dispune de dreptul: a) de asistenţă în
problemele juridice, acordată de secretariatul Parlamentului, instituţiile ştiinţifice şi juridice,
instituţiile de învăţământ de profil, organele de ocrotire a ordinii de drept; b) de materiale
informative şi de referinţă fie asigurate de Biroul permanent şi Secretariatul Parlamentului sau
autorităţile publice locale, fie difuzate oficial de organele guvernamentale şi de alte organe de
stat şi obşteşti; c) la asigurare cu consultaţii prin intermediul specialiştilor în problemele legate
252
de activitatea de deputat oferite de Biroul permanent, Secretariatul Parlamentului, de alte organe
de stat, precum şi de persoanele oficiale.
În activitatea sa deputatul, potrivit prevederilor art.25 alin.(2) din Legea nr.39-XIII, poate fi
ajutat de un asistent remunerat, precum şi de asistenţi voluntari.
În concluzie, vom menţiona că realizarea de către deputat a drepturilor sale ce rezultă din
statutul deputatului implică acţiuni obligatorii din partea tuturor organelor puterii de stat, centrale
şi locale, a instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor, precum şi a organizaţiilor obşteşti.
Obligaţiile deputatului
Analizând Legea nr.39-XIII, putem identifica următoarele obligaţii ale deputaţilor.
I. Legate de incompatibilităţi
II. Aspectul financiar (veniturile)
III. Funcţionale
I. Obligaţiile ce rezultă din cazurile de incompatibilitate
Potrivit art.5 alin.(1) al Legii nr.39-XIII, în cazul în care deputatul se află în unul din
cazurile de incompatibilitate prevăzută de art.3, trebuie să demisioneze prin cerere, în termen de
30 de zile de la data validării mandatului (fie la începutul legislaturii, fie pe parcurs în cazul
succesiunii prin deputat supleant) din funcţia incompatibilă cu mandatul de deputat. La fel va
proceda deputatul şi în cazul depăşirii celor 6 luni pentru care deputatul a fost mandatat de către
Parlament prin cumul cu misiuni temporare în organele centrale ale administraţiei de stat.
În cazul în care deputatul nu a depus cerere de demisie din funcţia incompatibilă cu
mandatul de deputat, după expirarea termenului indicat prin hotărâre de Parlament este suspendat
de drept din funcţia incompatibilă.
Totodată, potrivit art.6 alin.(1) al acestei legi, deputatul în decursul a 30 de zile de la data
validării mandatului trebuie (este obligat - s.n.) să declare Biroului permanent orice activitate
extraparlamentară pe care va continua să o desfăşoare. Cu toate că legea nu specifică despre ce
activitate este vorba, putem concluziona că aceasta se referă la activitatea ştiinţifică şi cea
didactică, activităţi compatibile cu mandatul de deputat.
Mai mult ca atât, deputatul este obligat să aducă la cunoştinţa Biroului permanent despre
orice schimbări survenite în activitatea sa în timpul exercitării mandatului, în cel mult 10 zile de
la data apariţiei lor. Iar dacă pe durata legislaturii apar cazuri de incompatibilităţi, deputatul, în
primul rând, este obligat să anunţe în cel mult 10 zile Biroul permanent, iar, în al doilea rând, să
depună cerere de demisie din funcţia incompatibilă. În caz contrar va fi suspendat de drept din
funcţia incompatibilă.
La sesizarea Comisiei juridice pentru numiri şi imunităţi, care este în drept să examineze
253
declaraţiile deputaţilor sub aspectul incompatibilităţii, deputatul este obligat să facă ca
incompatibilitatea să înceteze.
II. Obligaţiile legate de veniturile deputaţilor
Potrivit art.7 alin.(4) al Legii nr.39-XIII, deputatul este obligat să depună, în condiţiile
legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate.
Verificarea îndeplinirii acestei obligaţii cade pe seama Comisiei juridice pentru numiri şi
imunităţi. Această comisie parlamentară permanentă, împreună cu organele fiscale, organizează
la începutul legislaturii controlul acestor declaraţii şi în termen de cel mult 2 luni de la data
depunerii declaraţiilor întocmeşte un raport care urmează să fie aprobat de Parlament cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi.
III. Obligaţiile funcţionale ale deputatului
Articolul 15. (1) Deputatul este obligat să respecte cu stricteţe Constituţia, legile, normele
etice şi morale.
(2) Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul
personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor
omului şi la respectarea legislaţiei.
(3) Cazurile de încălcare a eticii de deputat sunt examinate de Comisia juridică, numiri şi
imunităţi.
Conform prevederilor art.21 alin.(2) din Regulamentul Parlamentului (în continuare –
Regulament), participarea deputaţilor la şedinţele comisiei permanente este obligatorie. Iar art.16
alin.(2) al legii respective prevede că participarea deputatului la şedinţele Parlamentului şi ale
comisiei permanente din a cărei componenţă face parte, de asemenea, este obligatorie. Totodată,
deputatul este obligat să aducă la cunoştinţă Biroului permanent sau secretarului comisiei
respective motivele întemeiate ale absenţei sale [54, p.237].
Ideea este reprodusă în art.129 alin.(1) din Regulament, în conformitate cu care „niciun
deputat nu poate lipsi de la şedinţele Parlamentului sau comisiei permanente din care face parte
decât din motive întemeiate”.
Deputatul are dreptul la protest faţă de un proiect inclus pe ordinea de zi, manifestat prin
absenţa la o şedinţă a Parlamentului, absentă anunţată de către preşedintele fracţiunii sau de către
deputaţii neafiliaţi (art.16 alin.(4)).
B. Statutul juridic al membrilor Guvernului
Aceste statut nu este determinat prin reglementări legale.
Vom menţiona că, spre deosebire de deputaţi şi magistraţi, nu există o lege specială ce ar
determina clar statului juridic al membrului Guvernului.
254
Aşa, spre exemplu, Constituţia Republicii Moldova stabileşte, prin art.105, obligaţia
membrilor Guvernului să răspundă la întrebările şi interpelările deputaţilor. Iar art.99 în calitate
de garanţie a exercitări mandatului de membru al Guvernului prevede incompatibilităţile.
Unele aspecte ce se încadrează în conceptul de statul juridic se conţin în următoarele legi
organice: Legea cu privire la Guvern, nr.64-XII din 31.05.1990; Legea cu privire la statutul
persoanelor cu funcţie de demnitate publică, nr.199 din 16.07.2010 şi Legea privind
administraţia publică centrală de specialitate, nr.98 din 04.05.2012.
În conţinutul statutului juridic noi includem: drepturile; obligaţiile şi răspunderea
demnitarului de stat.
Drepturile membrilor Guvernului. Legea cu privire la Guvern, nr.64-XII din 31.05.1990,
prin art.6 şi, respectiv, art.29 alin.(2) stabileşte următoarele drepturi ale fiecărui membru al
Guvernului: de a demisiona; de a participa la examinarea chestiunilor în cadrul şedinţelor
Guvernului şi ale Prezidiului Guvernului; poate prezenta Guvernului propuneri cu privire la
examinarea chestiunilor ce ţin de competenţa lor; poate iniţia elaborarea unor hotărâri şi
ordonanţe ale Guvernului [33].
Au rămas în afara reglementărilor dreptul de vot şi consecinţele asupra activităţii în cadrul
Guvernului, precum şi după expirarea mandatului de membru al Guvernului.
Obligaţiile membrilor Guvernului. Şi în acest domeniu nu există un cadru unic de
reglementare. În cazul dat vom expune reglementările legale în ordinea importanţei obligaţiilor şi
nu a cronologiei sau importanţei legii. Aşa, în conformitate cu art.28 alin.(1) din Legea privind
administraţia publică centrală de specialitate, nr.98 din 04.05.2012, fiecare ministru este obligat
să-şi îndeplinească mandatul „cu respectarea Constituţiei Republicii Moldova şi a actelor
legislative şi normative, precum şi în conformitate cu programul de activitate al Guvernului”
[33]. Deci, legea dată nu vizează şi membrii Guvernului.
Pe când Legea-cadru cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică,
nr.199 din 16.07.2010, cuprinde toţi demnitarii, inclusiv membrii Guvernului. Aşa, în
conformitate cu art.23 alin.(1) al acestei legi, persoanele cu funcţii de demnitate publică sunt
obligate să-şi „exercite mandatul cu „bună-credinţă” [77, p.10], iar în cazul încălcării acestei
prevederi demnitarul poartă răspundere personală” [40].
Pe când Legea cu privire la Guvern, nr.64/1990, stabileşte doar obligaţia membrilor
Guvernului de a „… depune, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate
(art.4 alin.(9))”.
Aşadar, drepturile şi obligaţiile membrilor Guvernului sunt reglementate prin diferite legi, şi
nici pe departe nu întrunesc întreg arsenalul ce ar consolida statutul juridic al acestor persoane cu
255
demnitate publică. Se impune cu necesitate adoptarea unei legi speciale cu privire la statutul
juridic al membrului Guvernului. Această lege i-ar egala, din punct de vedere juridic cu
acoperire legală, cu deputaţii şi magistraţii.
Într-un cuvânt, se va asigura legitimitatea puterii executive în persoana Guvernului ca
instituţie etatică care nemijlocit realizează puterea de stat.
C. Statutul juridic al magistra ţilor
Dat fiind că justiţia, în calitate de serviciu public, se manifestă ca „interacţiune între
societate şi putere” [221, p.16], ea „denotă legitimitatea puterii şi legalitatea activităţii ei” [228,
p.75]. Iar de aici şi interesul sporit pentru reglementarea normativ-juridică a statutului juridic al
judecătorului în calitatea sa de figură determinantă în realizarea actului de justiţie.
În acest context se impune o precizare. Statutul juridic al deputaţilor, al membrilor
Guvernului şi al magistraţilor cuprinde atât un ansamblu de drepturi subiective, în coraport cu
statutul juridic al altor subiecte de drept, cât şi un sistem de obligaţii juridice pronunţate,
suplimentate şi de garanţii juridice.
Totodată determinarea statutului magistratului este bazată, într-o opinie, pe următoarele
principii: „principiul independenţei magistratului, principiul imparţialităţiii magistratului şi
principiul răspunderii echitabile a magistratului” [218, p.26].
În același timp, actualmente se invocă un nou principiu, principiul integrității magistratului,
privit prin „prisma categoriilor de continuitate și contiguitate, este concretizat printr-un ansamblu
de principii ramurale sau interramurale” [ibidem, p.28].
Acest principiu este examinat mai detaliat de către T.Novac într-un alt articol. Așa,
cercetătorul afirmă că principiul integrității magistratului înseamnă „conformitatea cu dispozițiile
legale cu caracter imperativ, atât cu cele onerative, cât și cu cele prohibitive, care impun
săvârșirea unei acțiuni” [231, p.53]. Totodată este expus și conținutul acestui principiu, el, fiind
format din două componente dialectic condiționate o demnitate și onoare [ibidem, p.53].
În ceea ce ne privește considerăm că principiul integrității magistraților are drept la existență
fiind argumentat prin valoarea lui de factor chemat să consolideze imaginea de imparțialitate și
corectitudine a justiției, precum și a sporirii încrederii cetățenilor în echitatea actului de justiție.
Vom menţiona că actul juridic ce reglementează aceste relaţii este intitulat Legea cu privire
la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20 iulie 1995. Totodată activitatea judecătorilor se
întemeiază pe nişte principii generale:
Independenta judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul dintre principiile
constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune
numai legii şi conştiinţei sale.
256
Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi niciun fel de ordine,
instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o
dea.
Independenţa judecătorului, de altfel – independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia
puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea
de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor. Totuşi, regulile
constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor, dintre care condiţiile de
recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte.
Statutul juridic a judecătorului este (asigurat) condiţionat de nişte garanţii constituţionale,
printre care:
Independenţa judecătorului
În mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului un factor
de „primă importanţă îl constituie buna funcţionare a autorităţilor judecătoreşti. Protecţia juridică
efectivă şi completă se poate realiza doar în condiţiile unei adevărate independenţe a autorităţii
judecătoreşti, în special al judecătorului – exponent al puterii judecătoreşti” [24].
Acest principiu asigură judecătorilor „libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod
imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în
conformitate cu prevederile legale în vigoare” [53]. Aşadar, independenţa nu este un „privilegiu
personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor,
fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de garant al
drepturilor şi libertăţilor omului” [24].
Principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii „trebuie să ia decizii în
deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni,
ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin
şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată
exercita în deplinătate funcţia independentă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură
socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia
judecătorească, fapt ce duce la realizarea accesului liber la justiţie” [53, p.97].
Esenţa independenţei judecătorului rezidă în autonomia acestuia la adoptarea deciziilor
judecătoreşti, ceea ce presupune „că judecătorul urmează să fie ocrotit şi să-i fie garantat că la
judecarea cauzelor, atribuţie conferită de Constituţie, el nu va fi supus persecuţiilor şi nu va
putea fi antrenată urmărirea penală pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau
evaluarea probelor, cu excepţia „cazurilor de rea-credinţă”” [24].
257
În acelaşi timp, judecătorul dispune şi de independenţă externă care „nu este o prerogativă
sau un privilegiu acordat în interesul personal al acestora, ci în interesul statului de drept şi al
persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie imparţială (…). Imparţialitatea şi independenţa
judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor” [53, p.98].
Aşadar, principiul independenţei judecătorilor reprezintă pilonul de bază al menţinerii
puterii judecătoreşti ca o putere cu drepturi depline în arhitectura de organizare a puterii de stat,
reprezintă nu numai baza constituţională, ci şi măsura de control al respectării drepturilor şi
capacităţilor puterii judecătoreşti în cadrul acţiunilor de menţinere a echilibrului puterilor statului
[24].
Imunitatea judecătorului
În conformitate cu practica internaţională, imunitatea se acordă, de regulă, judecătorului în
calitate de garant în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Iar buna reputaţie a judecătorului
„constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi în eficienţa acesteia, fără de care nu poate
fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale care
reglementează înfăptuirea sa” [24].
Iată de ce imunitatea nu trebuie să „obstrucţioneze principalele funcţii şi atribuţii ale justiţiei
şi nici să împiedice funcţionarea principiilor democratice într-un stat de drept” [53, p.99].
Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţii acestora. În unele state judecătorii
sunt aleşi, prin vot universal, la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând
bune rezultate, pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. În sistemul alegerii
judecătorii trebuie să se alieze partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici.
Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor, este
considerată potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti profesionişti,
magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa.
În multe state, judecătorii sunt numiţi, de regulă, de către executiv.
În ţara noastră, potrivit proiectului de Constituţie, judecătorii vor fi numiţi de Şeful de stat
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii [35].
Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţii judecătorului. Potrivit acestui
principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post
echivalent, nici avansat fără consimţămîntul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de
orice revocare şi transferare impusă, în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură
jurisdicţională.
258
Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în
vedere două reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor; să fie limitate treptelor şi
consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră.
Desigur, un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul
hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai
după proceduri jurisdicţionale.
Astfel realizate lucrurile, se poate vorbi despre independenţa justiţiei în faţa legislativului
şi a executivului.
Drepturile judecătorilor
Potrivit art.14 din Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20 iulie 1995,
[44]* pentru înfăptuirea justiţiei judecătorii au împuterniciri stabilite de legislaţie. Acest drept
ţine de realizarea atribuţiilor lor funcţionale.
Cât priveşte protecţia în calitate de salariat, judecătorii au dreptul de a întemeia şi de a se
afilia la sindicate sau la alte organizaţii pentru reprezentarea intereselor lor, perfecţionare
profesională şi apărarea statutului lor.
Întru perfecţionarea profesională, judecătorul are dreptul la instruire continuă în mod gratuit,
în limitele stabilite de lege.
Obligaţiile judecătorilor . În conformitate cu art.15 din Legea nr.544/1995, judecătorii au
următoarele obligaţii:
- să execute întocmai cerinţele legii la înfăptuirea justiţiei;
- să asigure ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, onoarei şi demnităţii lor,
apărarea intereselor societăţii, înalta cultură a activităţii judecătoreşti;
- să fie nepărtinitori;
- să depună, în condiţiile legii, declaraţia cu privire la venituri şi proprietate.
În exerciţiul funcţiei, precum şi în afara relaţiilor de serviciu, judecătorii sunt datori:
- să se abţină de la fapte care ar putea să discrediteze justiţia, să compromită cinstea şi
demnitatea de judecător ori să provoace îndoieli faţă de obiectivitatea lor.
Totodată, judecătorii nu au dreptul să divulge secretul deliberării şi informaţiile obţinute în
şedinţă închisă.
Iar potrivit art.15 alin.(6) din aceeaşi lege, neîndeplinirea de către judecător a obligaţiilor
sale atrage răspunderea prevăzută de lege (disciplinară, patrimonială, civilă, penală).
* În continuare în text: Legea nr.544/1995.
259
Sunt întemeiate şi stabilite legal obligaţiile judecătorului Curţii Constituţionale. Aşa, potrivit
art.17 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XVI din 13 decembrie 1994,
judecătorul este obligat:
„a) să-şi îndeplinească atribuţiile cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberării şi al voturilor şi să ia poziţie publică sau să dea consultaţii
în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) la adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ;
d) să comunice Preşedintelui Curţii Constituţionale activitatea incompatibilă cu atribuţiile pe
care le exercită;
e) să nu permită folosirea funcţiei sale în scop de propagandă de orice fel;
f) să se abţină de la orice acţiune contrară statutului de judecător” [36].
6.4. Responsabilitatea şi răspunderea guvernanţilor
A. Determinări conceptuale privind responsabilitatea şi răspunderea
Despre necesitatea responsabilităţii guvernanţilor concret ne vorbeşte Carta de la Paris
pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990. Astfel, în Preambulul Cartei se stipulează ca
„democraţia, prin caracterul său reprezentativ şi pluralist, presupune responsabilitatea faţă de
electorat, obligaţia autorităţilor de a se conforma legii şi exercitarea imparţială a justiţiei. Nimeni
nu este deasupra legii” [2].
Într-adevăr, statul de drept şi democratic este „de neconceput fără instituţia de drept a
responsabilităţii politice, obligaţie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi îndeplini îndatoririle
corect şi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile, atribuţiile şi îndatoririle”
[134, p.157].
Iar responsabilitatea ministerială trebuie să includă responsabilitatea: „morală, politică,
penală şi civil ă” [ibidem, p.161].
Responsabilitatea în raport cu capacitatea de folosinţă apare odată cu numirea în funcţie a
cel puţin unei majorităţi simple a Guvernului, iar răspunderea – în raport cu capacitatea de
exerciţiu, care apare din momentul depunerii de către Guvern a jurământului” [ibidem, p.179].
Responsabilitatea Guvernului (morală, politică şi juridică) este privită ca „atitudine
conştiincioasă a Guvernului, ca organ colegial al administraţiei publice, şi a fiecărui membru al
Guvernului – individual faţă de onoarea atribuţiilor ce le revin” [174, p.179].
260
Iar „răspunderea Guvernului (morală, politică şi juridică) este privită de către noi drept
consecinţă de depăşire a responsabilităţii Guvernului, ca organ colegial, şi a fiecărui membru al
lui în parte” [174, p.179].
Doctrinarul consideră că „Guvernul, ca organ colegial al administraţiei publice, poartă
numai răspundere colegială morală şi politică” [174, p.179].
Răspunderea politică – demisia: a) vot de neîncredere; b) moţiune de cenzură.
Răspunderea politico-juridică a Şefului de stat
Statul de drept este „de neconceput fără instituţia de drept a responsabilităţii politice,
obligaţie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi îndeplini îndatoririle corect şi de a răspunde
pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile, atribuţiile, îndatoririle” [134, p.157].
Responsabilitatea ministerială include responsabilitatea: „morală, politică, penală şi civil ă”
[134, p.161].
B. Răspunderea demnitarilor şi a magistraţilor.
Responsabilitatea deputatului
a) Interdicţii. În calitate de măsuri întru îndeplinirea obligaţiilor legale conform
prevederilor art.132 din Regulamentul Parlamentului, deputaţilor le este interzis:
a) profesarea de insulte, ameninţări sau calomnii atât de la tribuna Parlamentului, cât şi din sala
de şedinţe;
b) dialogul între vorbitorul aflat la tribună şi persoanele aflate în sală;
c) convorbiri la telefoanele mobile în sala de şedinţe a Parlamentului în timpul şedinţelor în
plen;
d) tulburarea dezbaterilor sau crearea agitaţiei în sala de şedinţe;
e) orice acţiuni ce pot împiedica desfăşurarea normală a lucrărilor Parlamentului
Totodată, potrivit art.8 din Legea nr.39-XIII, este interzisă utilizarea numelui deputatului,
urmat de această calitate a sa, în orice acţiune publicitară privitoare la o unitate financiară,
industrială sau comercială.
Însă nici Legea şi nici Regulamentul Parlamentului nu prevăd sancţiuni pentru încălcarea
acestei interziceri.
b) Sancţiuni. Indubitabil, încălcarea interdicţiilor trebuie să atragă după sine răspundere
disciplinară a deputaţilor. În acest context, Regulamentul Parlamentului stabileşte sancţiuni
pentru încălcarea de către deputaţi a prevederilor Regulamentului (titlul art.133).
Însă, titlul articolului este mai „larg” decât însuşi textul propriu-zis al articolului, care prin
alin.(1) stipulează: „Încălcarea de către deputaţi a prevederilor Regulamentului în cadrul
şedinţelor Parlamentului atrage următoarele sancţiuni”. Deci, conţinutul articolului priveşte
261
sancţiunile în sens restrâns (sancţiuni disciplinare), adică doar sfera internă – şedinţele
Parlamentului.
În acelaşi timp, Regulamentul stabileşte, prin art.131, sancţiuni financiare pentru absenţa
nemotivată a deputatului la şedinţele comisiei permanente sau ale Parlamentului. Iar prin art.140,
Regulamentul Parlamentului, în scopul menţinerii ordinii şedinţelor comisiilor, împuterniceşte
preşedinţii comisiilor permanente, precum şi preşedintele şedinţei Parlamentului, să aplice
sancţiuni disciplinare prevăzute de art.133: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea
cuvântului; d) lipsirea de cuvânt pe o durată de până la 5 şedinţe; e) eliminarea din sala de
şedinţe; f) întârzierea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe.
Sancţiunile aplicate deputaţilor în cadrul şedinţelor Parlamentului se înscriu în procesul-
verbal şedinţei.
Examinarea tipurilor de sancţiuni.
Avertismentul. În conformitate cu art.134 din Regulament, Preşedintele şedinţei, la prima
încălcare de către deputat a prevederilor Regulamentului, îl avertizează şi îl invită să respecte
Regulamentul. Din nou suntem în prezenţa formulării extinse prin utilizarea expresiei
„prevederilor Regulamentului”, adică mai larg decât cele stabilite în art.132 din Regulament
(interdicţii).
Chemarea la ordine. Prin art.135 Regulamentul stabileşte acţiunile deputaţilor care permit
Preşedintelui şedinţei să cheme la ordine, şi anume: deputaţii care nu iau în considerare
avertismentul preşedintelui şedinţei şi continuă să se abată de la Regulament; se ceartă cu alţi
deputaţi sau cu alţi participanţi la şedinţă; folosesc gesturi şi un limbaj ofensator; se abat de la
tema pusă în discuţie; tulbură ordinea şedinţei în alt mod.
Totodată, art.136 prevede şi cazurile când Preşedintele şedinţei nu aplică sancţiunea de
chemare la ordine. Într-un cuvânt, aplicarea acestei sancţiuni este condiţională. Aşa, înainte de
chemare la ordine Preşedintele şedinţei poate să-l invite pe deputat să-şi retragă sau să explice
cuvintele care au generat incident şi care pot conduce la aplicarea sancţiunii. În cazul în care
deputatul îşi retrage cuvintele sau a regretat de cele întâmplate, scuzele sunt apreciate de
preşedintele şedinţei ca satisfăcătoare şi sancţiunea nu se aplică.
Retragerea cuvântului. Dacă deputatul care după aplicarea sancţiunii sub formă de
„chemare la ordine” continuă să tulbure ordinea şedinţei, precum şi cel care îşi continuă
comunicarea peste termenul stabilit şi nu respectă indicaţiile preşedintelui de a încheia
comunicarea, preşedintele şedinţei poate retrage cuvântul acestuia.
Aceste categorii de sancţiuni (avertismentul; chemarea la ordine şi retragerea cuvântului)
sunt aplicate de către preşedintele şedinţei.
262
Lipsirea de cuvânt. Potrivit art.137 alin.(2) din Regulament, deputatul care după ce i s-a
retras cuvântul continuă, în cadrul aceleiaşi şedinţe, să întreprindă aceleaşi acţiuni care au servit
ca temei pentru retragerea cuvântului, poate fi lipsit de cuvânt de către Parlament.
Eliminarea din sala de şedinţe. Această sancţiune disciplinară, în conformitate cu art.138,
prevede că deputatul poate fi eliminat din sala de şedinţe dacă el:
a) în timpul şedinţei, cheamă la folosirea forţei sau o foloseşte el însuşi;
b) pe parcursul şedinţei, proferează insulte, calomnii sau ameninţări publice la adresa
Preşedintelui Republicii Moldova, deputaţilor, membrilor Guvernului sau altor persoane;
votează, prin mijloace electronice, în numele altui deputat; blochează, prin diferite
modalităţi, tribuna sau microfoanele din sală.
În cazul în care deputatului i se aplică sancţiunea de eliminare din sala de şedinţe, acesta
este obligat să se conformeze imediat acestei sancţiuni şi nu poate reveni în şedinţa plenară până
la încheierea acesteia.
Interzicerea participării la şedinţele plenare. Ţinând seama de gravitatea acestei sancţiuni,
Regulamentul Parlamentului prevede atât componenţa acţiunilor, cât şi procedura de aplicare şi
durata ei. Mai mult ca atât, aplicarea acestei sancţiuni atrage după sine şi sancţiunea materială
(lipsirea de indemnizaţii).
Aşa, potrivit art.139 alin.(1), dacă deputatul sancţionat cu eliminarea din sală nu părăseşte
benevol sala de şedinţe ori dacă acesta a fost sancţionat în aceeaşi sesiune cu eliminarea din sala
de şedinţe, Parlamentul va putea aplica sancţiunea interzicerii de participare a acestuia la
şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe.
Nu este clară dispoziţia de la alin.(2), potrivit căreia dacă după aplicarea sancţiunii de
interzicere a participării la şedinţele plenare deputatul nu părăseşte benevol sala de şedinţe,
preşedintele şedinţei va anunţa o pauză. Regulamentul nu arată scopul anunţării întreruperii şi
cauza nu se deduce nici din alte reglementări.
Sancţiunea sub formă de interzicere a participării la şedinţele plenare este complementară
cu o sancţiune materială – anularea indemnizaţiilor. Astfel, potrivit alin.(3), pe întreaga durată de
aplicare a sancţiunii interzicerii participării la şedinţele plenare, deputatului i se anulează
indemnizaţia prevăzută la art.26 alin.(1) din Legea despre statutul deputatului în Parlament
(salariul, diurnele şi plăţile compensatorii).
În acelaşi timp, legislaţia prevede situaţiile şi condiţiile în care sancţiunea – interzicerea
participării la şedinţele plenare, poate fi ridicată. Aşa, potrivit alin.(4) al aceluiaşi articol,
sancţiunea poate fi ridicată de Parlament în orice moment, la propunerea Preşedintelui
Parlamentului, a unei fracţiuni parlamentare, la adresarea scrisă sau publică a deputatului
263
sancţionat, prin care acesta comunică regretul să pentru faptele comise şi se obligă să respecte
Regulamentul şi ordinea în şedinţe.
Din aceste reglementări se impun câteva generalizări.
1. Sancţiunile sub formă de avertisment şi chemare la ordine sunt imperative, iar cele sub formă
de: retragerea cuvântului; lipsirea de cuvânt; eliminarea din sala de şedinţe şi interzicerea
participării la şedinţele plenare sunt relative pot fi sau nu aplicate.
2. Sancţiunile sub formă de avertisment, chemare la ordine şi retragerea cuvântului sunt aplicate
de către preşedintele şedinţei, iar celelalte doar de Parlament prin hotărârea adoptată cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi (art.133 alin.(2)).
3. Sancţiunea sub formă de lipsirea de cuvânt, eliminarea din sală şi interzicerea participării la
şedinţele plenare se aplică doar la propunerea preşedintelui şedinţei sau a unei fracţiuni
parlamentare. În cazul aplicării sancţiunilor enumerate, deputatul este în drept să prezinte
explicaţii Parlamentului în decurs de 3 minute. De aici putem concluziona că dacă explicaţiile
vor fi concludente, sancţiunea poate fi ridicată.
4. Ţinând cont de specificul sancţiunilor sub formă de eliminare din sala de şedinţe şi
interzicere a participării la şedinţele plenare, executarea lor, în conformitate cu art.133
alin.(5) este pusă pe seama serviciului special al Parlamentului în baza unui regulament
aprobat prin lege.
Articolul 131 din Regulament stabileşte sancţiunile pentru absenţa nemotivată a deputatului
la şedinţe. Absenţa fără motiv întemeiat a deputatului pe parcursul unei luni la 3 (trei) şedinţe ale
Parlamentului sau ale comisiei permanente din care face parte se sancţionează cu pierderea a
50% din salariu şi din alte indemnizaţii pentru luna următoare. Absenţa fără motiv întemeiat a
deputatului pe parcursul unei luni la 4 sau mai multe şedinţe ale Parlamentului sau ale comisiei
permanente din care face parte se sancţionează cu pierderea a 75% din salariu şi din alte
indemnizaţii pentru luna următoare.
Regulamentul Parlamentului nu stabileşte cine aplică aceste sancţiuni, însă, deoarece în
cazul dat se sancţionează o „garanţie a exercitării mandatului de deputat”, logic ar fi ca
sancţionarea să se facă prin hotărârea Parlamentului.
În concluzie, considerăm că statutul deputatului presupune totalitatea drepturilor,
obligaţiilor, garanţiilor şi responsabilităţilor cu care este abilitat deputatul întru realizarea
mandatului parlamentar obţinut ca rezultat al expresiei voinţei corpului electoral pentru
realizarea suveranităţii naţionale.
Răspunderea membrului Guvernului
Şi la acest subiect, ca şi la drepturile şi obligaţiile membrilor Guvernului, nu există o
264
abordare concentrată într-un singur izvor formal; o găsim în toate cele trei legi menţionate supra.
Mai mult ca atât, atestăm atât „responsabilitatea”, cât şi „r ăspunderea”.
Astfel, Legea privind administraţia publică centrală de specialitate, nr.98/2012, stabileşte
responsabilitatea politică şi răspunderea personală. Potrivit art.28 alin.(2), din această lege,
miniştrii, în calitatea lor de membri ai Guvernului, sunt responsabili politic, în mod solidar, cu
ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia în faţa Parlamentului.
Responsabilitatea personală a ministrului se manifestă în faţa Prim-ministrului pentru
activitatea ministerului pe care îl conduce şi pentru domeniile de activitate încredinţate acestuia.
În art.29 alin.(1) din Legea cu privire la Guvern, nr.64/1990, această „responsabilitate” este
prevăzută în următoarea redacţie: membrii Guvernului poartă răspundere pentru sferele de
activitate ce le-au fost încredinţate şi pentru activitatea Guvernului în ansamblu.
Revenind la răspunderea ministerului, com menţiona că la art.28 alin.(5) din Legea privind
administraţia publică de specialitate, nr.98/2012, se stabileşte că miniştrii „fiind executorii
primari de buget, poartă răspundere personală pentru modul în care utilizează alocaţiile aprobate
autorităţilor pe care le conduc şi pentru gestionarea optimă a fondurilor publice”. Totodată,
potrivit art.28 alin.(6) din aceeaşi lege, în cazurile prevăzute de legislaţie, pe lângă răspunderea
personală, ministrul „răspunde disciplinar, civil, contravenţional sau penal, inclusiv după
expirarea mandatului”.
Observăm, aşadar, intenţii declarative, dar neacoperite de măsuri concrete. Pe bună dreptate,
„legislaţia nu prevede pentru membrii Guvernului o răspundere specială pentru neasigurarea
bunei funcţionări a domeniilor încredinţate. Prin urmare, devotamentul faţă de ţară nu este
asigurat la cel mai înalt nivel prin sancţiuni clare şi aplicabile” [13, p.228].
Se impune, deci, ca necesară stabilirea răspunderii membrilor Guvernului pentru activitatea
lor şi determinarea clară a sancţiunilor aplicabile. La această acţiune ne „cheamă” şi Legea-cadru
cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, nr.199/2010.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.23 al acestei legi, toate încălcările comise în
exerciţiul mandatului, în funcţie de gravitatea lor, atrag răspunderea disciplinară, civilă,
contravenţională sau penală în condiţiile legii.
În acelaşi timp, dacă persoana cu demnitate publică nu execută sau execută necorespunzător
obligaţiile, prerogativele sau competenţele sale, indiferent de prezenţa culpei, aceasta poate
atrage după sine revocarea sau eliberarea din funcţie cu indicarea motivelor imputabile în actul
administrativ corespunzător. Demnitarul are dreptul să atace în instanţa judecătorească actul
administrativ în cauză dacă legea statuează acest drept.
Semnificaţia responsabilităţii puterii publice într-o societate democratică
265
Răspunderea, în schimb, se datorează situării individului în sistemul social de relaţii
normate. El răspunde în faţa acestui sistem pentru asumarea conduitei incompatibile cu
exigenţele ordinii normate social” [131, p.197-198].
Responsabilitatea puterii publice
Gh.Costache menţionează că „anume responsabilitatea statului constituie acea legătură
necesară între acesta şi societate, menită să le apropie până la contopire într-un sistem socio-
statal integru, armonios. Este o situaţie inegală în care statul funcţionează pentru societate,
realizând interesele acesteia, iar societatea, la rândul său, creându-l ca instrument pentru
atingerea obiectivelor sale, contribuie la funcţionarea eficientă a statului” [131, p.206].
Responsabilitatea ministerială
Acelaşii autor porneşte de la ideea potrivit căreia „statul de drept este de neconceput fără
instituţia responsabilităţii ca obligatorie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi îndeplini îndatoririle
corect şi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile, atribuţiile şi îndatoririle.
Respectiv, deosebit de importantă în sensul dat se consideră a fi responsabilitatea puterii
executive care este evaluată ca fiind „o condiţie esenţială a democraţiei şi a statului de drept”
[131, p.254].
Continuându-şi gândul, Gh.Costache susţine: „E cazul responsabilităţii miniştrilor, de aceea
responsabilitatea şefului statului, este limitată şi nu se poate întinde asupra tuturor faptelor
Guvernului şi ale administraţiei publice, pentru că acesta nu poate fi urmărit ca un simplu
cetăţean, fără ca interesele esenţiale ale ţării să nu fie prejudiciate” [131, p.255].
Prin urmare, concluzionează autorul, „responsabilitatea ministerială se prezintă a fi o
instituţie complexă a dreptului public, care priveşte răspunderea politică şi juridică a membrilor
Guvernului” [131, p.257].
Autorul susţine necesitatea existenţei din partea miniştrilor a răspunderii: a) politice; b)
penale şi c) civile. În acest context dânsul subliniază: „Desigur, răspunderea politică a miniştrilor
este importantă în cadrul unui stat, însă, concomitent, ea este insuficientă pentru un stat. Dat
fiind că acestea au libertate deplină de decizie, se consideră că este just ca ei să fie răspunzători
şi pentru actele abuzive sau ilegale comise, pentru care evident trebuie să survină alt gen de
răspundere. În asemenea cazuri s-a considerat că miniştrii trebuie să cadă sub incidenţa
răspunderii penale şi a răspunderii civile” [131, p.266].
Spre regret, constată Gh.Costache, „astăzi atestăm atât lipsa unei reglementări
constituţionale în domeniu, cât şi inexistenţa unei legi speciale care să reglementeze răspunderea
ministerială, cum e cazul altor state” [131, p.269].
266
Analizînd practica vieţii politice, autorul afirmă că „responsabilitatea ministerială trebuie
recunoscută ca fiind un principiu fundamental, deoarece ea este legitimă, justă şi necesară. Este
legitimă, fiindcă este corect ca fiecare cetăţean care ocupă o funcţie a statului să fie responsabil
pentru actele sale… Este în acelaşi timp şi justă, deoarece nimeni nu este obligat să ocupe
funcţia de ministru fără voia sa. Din moment ce o persoană acceptă această funcţie, ea trebuie
să-şi asume şi responsabilitatea corespunzătoare. Responsabilitatea este şi necesară, pentru că
prin intermediul ei se poate garanta respectarea legii de către miniştri” [131, p.272-273].
Răspunderea constituţională
În viziunea lui Gh.Costache, „este evidentă necesitatea de a supune unui studiu aprofundat
instituţia răspunderii constituţionale, pentru a-i determina caracterul de sine stătător, principalele
trăsături ce o face distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, precum şi necesitatea
acesteia pentru raporturile juridice constituţionale” [131, p.279].
În concluzie, autorul menţionează că răspunderea constituţională este „o formă a răspunderii
juridice care survine pentru încălcarea normelor constituţionale sau a altor izvoare ale dreptului
constituţional sub forma unor consecinţe nefavorabile, prevăzute de însăşi Constituţie sau de legile
constituţionale” [131, p.284] şi care „reprezintă o garanţie reală a statului de drept şi a supremaţiei
legii” [131, p.291].
C. Răspunderea magistraţilor
În timpul exerciţiului mandatului judecătorul poartă răspundere disciplinară şi patrimonială.
Astfel, potrivit art.21 din Legea nr.544/1995, judecătorii sunt traşi la răspundere disciplinară
pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează
interesului serviciului şi prestigiului justiţiei. Totodată, Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii
Supreme de Justiţie, precum şi preşedinţii (vicepreşedinţii) judecătorii pentru neîndeplinirea
atribuţiilor ce le revin în funcţiile nominalizate pot fi eliberaţi din aceste funcţii.
Abaterile disciplinare sunt strict şi limitativ stipulate în art.22 al Legii nr.544/1995. În
funcţie de gravitatea abaterii disciplinare, judecătorului îi pot fi aplicate una din sancţiunile
stabilite în art.23, şi anume: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) retrogradare; e)
eliberarea din funcţie; f) eliberarea din funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte.
Răspunderea patrimonială a judecătorilor este stipulată în art.211 din Legea nr.544/1995. De
remarcat că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului, garantate de Constituţie şi de tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte.
După ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul hotărârii judecătoreşti irevocabile, statul poate
înainta, în condiţiile legii, o acţiune în regres împotriva judecătorului sau, după caz, unui complet
267
din mai mulţi judecători, care, cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă, a săvîrşit eroarea
judiciară cauzatoare de prejudicii.
În toate cazurile acţiunea de regres în privinţa judecătorului poate fi înaintată numai cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii.
Şi judecătorul Curţii Constituţionale poartă răspundere disciplinară sub formă de încetare a
mandatului prin ridicare în cazul încălcării jurământului şi a obligaţiilor funcţiei, potrivit art.19
alin.(1), lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr.317/1994.
Principiul constituţional privind independenţa judecătorului „implică principiul
responsabilităţii . Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere
discreţionară a acestuia sau ca o piedică în calea asigurării răspunderii sale penale,
contravenţionale sau disciplinare în condiţiile legii” [24].
6.5. Concluzii la Capitolul 6
Sintetizând materia cercetată în acest capitol, formulăm următoarele concluzii:
Structura guvernamentală cuprinde ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei
puteri, potrivit unor norme, principii şi metode unanim recunoscute.
Anume instituţiile alcătuiesc orânduirea statului, afirma I.Kant, şi de aceea ele sunt baza
solidă a statului, coloanele care susţin libertatea politică.
De aceea, problema privind respectarea procedurii legale de desemnare are o importanţă
majoră, deoarece de aceasta depinde legitimitatea oricărui organism care exercită puterea, şi, prin
urmare, legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele conferite organismului
respectiv. În aceeaşi ordine de idei trebuie privit şi statutul juridic al persoanelor de demnitate
publică, adică tot prin prisma principiului legitimităţii.
În acest context, următoarele ar fi concluziile la acest capitol:
1. Mecanismul statal în sarcina căruia este pusă realizarea puterii de stat este compus din
organele, instituţiile etatice plus aparatul de stat. Organele statale sunt acele instituţii politice
constituite după proceduri prestabilite legal, în cadrul cărora activează subiecţi de drept
speciali, cum ar fi demnitarii de stat, funcţionarii de stat şi magistraţii, antrenaţi în procesul
de realizare a celor trei ramuri ale puterii de stat.
2. Urmând logica principiului separaţiei puterilor în stat, următoarele ar fi organele etatice
antrenate în procesul realizării puterii de stat: Parlamentul – organ reprezentativ suprem al
poporului şi unica autoritate legislativă; Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul
Republicii Moldova; instanţele judecătoreşti de drept comun; Curtea Constituţională.
268
3. Mecanismul statului este ansamblul organelor etatice plus aparatul de stat, motorul
funcţionării puterii de stat. Aparatul de stat reprezintă în sine ansamblul demnitarilor de stat,
corpul de magistraţi şi funcţionari publici, a căror activitate este reglementată de Constituţie
şi de legi organice, urmând anumite principii.
4. Definitoriu este faptul că demnitarii, funcţionarii de stat şi magistraţii participă direct la
înfăptuirea puterii de stat. Iar succesul funcţionării mecanismului de stat este asigurat doar
dacă este strict determinat statutul juridic şi răspunderea personală a deputaţilor, Şefului de
stat, membrilor Guvernului şi Magistraţilor.
269
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMAND ĂRI
Finalizând acest demers științific, autorul formulează un șir de concluzii logic argumentate
urmate de un sistem de recomandări, a căror natură teoretică şi practică confirmă complexitatea
şi oportunitatea studiului în cauză.
În calitate de concluzie general edificatoare, autorul invocă: Rezultatele principial noi
pentru ştiin ţă şi practică obţinute: etapizarea evoluției fenomenului legitimității; identificarea
proprietăților și elementelor sistemului politic – mediu ambiant al puterii de stat; fundamentarea
științifică a principiului legitimității de stat și, ca consecință praxiologică, a unei noi funcții a
Curții Constituționale de asigurare a legitimității puterii de stat; conceptualizarea sistemului
instituțional al puterii de stat și determinarea unei noi direcții de cercetare – legitimitatea
puterii de stat parte integrantă a știin ței Dreptului Constituțional și domeniu de activitate a
Curții Constituționale.
În calitate de argumente sunt propuse următoarele concluzii generale:
1. Într-un proces de analiză şi sinteză a multiplelor şi variatelor surse în domeniu cu referire la
statul de drept şi la fenomenul complex putere de stat, constatăm prezenţa unui număr
impunător de elaborări doctrinare atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional. Nu
întâlnim însă abordări teoretico-practice fundamentale ce ar reflecta caracterul interacţional
al fenomenelor legate de legitimitatea puterii de stat, a căror valoare s-ar manifesta pe deplin
dintr-o interacţiune dinamică. Retrospectiva evenimentelor politice şi juridice, caracteristice
Republicii Moldova la etapa actuală demonstrează o evoluţie a principalelor instituţii politice
şi juridice ce caracterizează fenomenul putere de stat prin prisma legitimităţii sale.
Investigaţia în cauză este orientată spre identificarea unei direcţii de cercetare şi de elucidare
a interacţiunii dintre statul contemporan democratic şi de drept şi puterea de stat ca fenomen
complex şi indispensabil societăţii umane contemporane, prin prisma legitimităţii acesteaia,
orientate spre autoperfecţionarea calităţii şi eficienţei procesului de realizare a puterii de stat
în interesul general al societăţii. Concepţiile autorului în acest domeniu fiind expuse într-un
şir de publicaţii ştiinţifice şi raportate în cadrul unor conferinţe naţionale şi internaţionale.
2. Interacţiunea identificată dintre elementele constitutive ale statului: Naţiune, Teritoriu şi
Putere de stat ca model al statului contemporan democratic şi de drept şi legitimitatea
puterii invocă abordări fundamentate ale conceptului, ale rolului comunităţii umane, al
societăţii civile în acest stat, abordări ale scopului comun statului contemporan –
proclamarea, promovarea, protejarea şi restaurarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Menţionăm că prin scopul elucidat se permite o
270
percepere a unei noi etape în evoluţia conceptului stat de drept.
Într-un stat de drept, dreptul este în serviciul individului şi al societăţii; suportul
determinatoriu nu poate fi axat numai pe procesul de creare a dreptului, dar, îndeosebi, pe
procesul de aplicare a dreptului de către autorităţile etatice antrenate în procesul de realizare a
puterii de stat – concluzie reflectată într-un şir de publicaţii ale autorului lucrării.
Supremaţia Constituţiei şi domnia legii nu poate fi asigurată în absenţa principiului
legitimităţii puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane.
Anume principiul legitimităţii puterii de stat asigură funcţionarea regimului politic caracteristic
statului de drept şi democratic contemporan.
3. În scopul asigurării legitimităţii puterii de stat, în calitate de principiu constituţional al
regimului politic liberal şi democratic autorul evidenţiază următoarele aspecte:
a) legitimitatea puterii de stat – definire doctrinară a fenomenului complex putere de stat –
trăsături caracteristice şi determinarea mediului ambiant;
b) legitimitatea puterii de stat – geneză, instituţionalizare şi proces evolutiv şi permanent în
scopul corespunderii puterii de stat principiului legitimităţii;
c) legitimitatea puterii de stat – principiu constituţional fundamental, de natură generică
iniţială, reflectat, inclusiv, acte normativ-juridice, care, prin continuitate, stabileşte
interdependenţa dintre legătura cu celelalte principii constituţionale ale regimului politic
liberal şi democratic.
Calitatea menţionată a legitimităţii puterii de stat preîntâmpină o posibilă uzurpare a puterii
de stat, şi în general, a suveranităţii naţionale de către un partid, un grup de persoane sau o
persoană sub orice pretext. Fenomenul legitimităţii puterii de stat în manifestarea aspectuală
corespunzătoare îşi găseşte expresia în opere ştiinţifice publicate în ţară şi peste hotare.
4. Principiul legitimităţii puterii de stat demonstrează natura sa generică în coraport cu principiile
fundamentale constituţionale ale regimului politic liberal şi democratic – principiile
suveranităţii naţionale; separaţiei puterilor în stat; principiile pe care se întemeiază statul de
drept. Coraportul dintre principiile legitimităţii puterii de stat şi celelalte principii ale regimului
politic menţionate supra este caracterizat prin continuitate şi contiguitate, stabilindu-se astfel un
sistem consolidat de principii ce caracterizează, în ultimă instanţă, statul de drept şi democratic
contemporan.
5. Un rol determinant în realizarea legitimităţii puterii de stat revine Curţii Constituţionale a
Republicii Moldova. Astfel, atribuirea instituţiei vizate i se atribuie funcţia de asigurare a
legitimităţii puterii de stat în ansamblul ei (de la geneză – mediu ambiant, instituţionalizare,
interrelaţiile instituţiilor etatice şi finalizând cu persoanele de demnitate publică). Aceasta
271
are o importanţă deosebită atât pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei – suportul legal al
legitimităţii puterii, cât şi pentru asigurarea calităţii regimului politic liberal şi democratic,
pentru edificarea statului de drept şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
cetăţeneşti garantate.
Curtea Constituţională, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională şi garant al
supremaţiei Constituţiei, trebuie să se prezinte în calitate de entitate doctrinal-praxiologică
pentru dezvoltarea statului de drept şi democratic. Concluziile în cauză, sunt argumentate în
multiple publicaţii ale autorului şi reflectate în materiale ale conferinţelor naţionale şi
internaţionale.
6. În perspectiva realizării principiului legitimităţii puterii de stat apare necesitatea revizuirii
unor articole din Constituţie cu referire la termenul de numire a alegerilor parlamentare,
astfel încât legitimitatea mandatului de 4 ani să nu fie contestată şi să nu se admită tentative
de uzurpare a puterii de stat. În acelaşi context trebuie determinat clar statutul opoziţiei în
Parlament.
Nu mai puţin important este faptul de a determina clar locul Şefului de stat în cadrul
ramurilor de drept, precum şi de a a fi stabilite clar în textul Constituţiei funcţiile sale. Se impune
de a fi reglementată constituţional noua funcţie a Curţii Constituţionale – asigurarea legitimităţii
puterii de stat.
7. Puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească în calitate de servicii publice
se manifestă ca interacţiune între societatea umană şi puterea de stat, fapt ce denotă
legitimitatea puterii în ansamblu, precum şi legalitatea activităţii acestor trei ramuri ale
puterii. Această calitate impune în mod imperios reglementarea normativ-juridică a
statutului juridic al guvernanţilor, antrenaţi direct în procesul complex de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii de stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat implică şi asigurarea echilibrului dintre puteri. Această
prevedere duce la concluzia, în conformitate cu care se cere de a reglementa legal şi statutul
juridic al membrilor Guvernului.
Recomandări. Lucrarea în cauză poate fi percepută drept suport iniţial în cercetarea de
perspectivă a principiului legitimităţii puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil
societăţii umane contemporane în manifestarea sa polivalentă, precum şi a interacţiunii statului
de drept cu finalitatea acestuia – regimul politic contemporan democratic, în cadrul căruia drept
indiciu de calitate şi eficienţă se prezintă legitimitatea. Într-o perspectivă de cercetare, înaintăm
următoarele recomandări , orientate spre soluţionarea noilor probleme ştiinţifice în domeniul
272
Dreptului constituţional, cu reflectarea ulterioară în alte ramuri ale ştiinţei juridice şi politice,
fiind elucidat astfel caracterul complex al acestora:
1. Doctrina constituţională, în special, şi ştiinţa juridică, în general, ar cunoaşte o evoluţie
esenţială prin acceptarea unei noi etape în dezvoltarea fenomenului statul de drept şi
democratic, a cărui manifestare este determinată de implicarea activă a societăţii civile în
procesul de realizare a puterii de stat prin prisma asigurării legitimităţii ei.
Manifestarea evoluţiei în cauză este determinată de o interacţiune reciprocă dintre autorităţile
etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat, precum şi dintre ele şi societatea civilă
în ansamblu, elementele interacţionale menţionate cunoscând o dezvoltare şi îmbogăţire
reciprocă. În context, evidenţiem oportunitatea aprecierii principiului legitimităţii puterii de stat
şi necesitatea abordării lui în cadrul ştiinţei Dreptul constituţional, dar şi în cadrul Teoriei
Generale a Statului şi Dreptului.
2. Ştiinţa juridică acceptă o terminologie exactă cu privire la esenţa şi natura legitimităţii
puterii. Insistăm asupra introducerii în doctrina juridică a unui sistem terminologico-juridic
complex cu referire la domeniul de cercetare a naturii, esenţei şi structurii legitimităţii puterii
de stat, caracterizate prin calitate şi eficienţă în condiţiile unui stat contemporan democratic şi
de drept. Sistemul vizează legitimitatea puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil
societăţii umane contemporane. Manifestarea acestui fenomen o putem identifica prin:
accepţiunile ce vizează legitimitatea puterii de stat, de principiu – a regimului politic şi
condiţiile edificării statului de drept şi democratic – o manifestare clară şi precisă coroborată
cu evoluţia societăţii umane contemporane.
În cadrul Dreptului constituţional, precum şi al altor ştiinţe juridice, coraportul principiului
legitimităţii puterii de stat cu celelalte principii constituţionale ale regimului politic, îndeosebi cu
principiul suveranităţii naţionale, principiul separaţiei puterilor în stat, necesită un studiu mai
aprofundat, dat fiind că ele, în ansamblu, contribuie decisiv la consolidarea statului de drept şi
democratic.
3. În rezultatul cercetărilor realizate, autorul identifică un sistem de factori determinanţi ai
legitimităţii puterii: fenomenul putere de stat, izvorul legitimităţii puterii de stat, subiecţii sau
elementele sistemului politic, interrelaţiile cărora dau naştere la fenomene juridice cu
profunde implicaţii practice, legitimitatea instituţionalizării, organizării şi funcţionării cărora,
inclusiv a aparatului de stat, necesită a fi supusă unor condiţii stricte de calitate, eficienţă şi
integritate. Astfel, se impun probleme multiple şi complexe de cercetare ştiinţifică ce ţin de
implementarea teoretică dar şi practică a principiului legitimităţii puterii de stat, orientate
spre determinarea complexă şi exactă a locului, rolului, funcţiilor organelor etatice antrenate
273
în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, precum şi a
statutului juridic al instituţiilor etatice, şi nu în ultimul rând, a statutului juridic al
demnitarilor, Şefului de stat, membrilor Guvernului şi al magistraţilor.
Realizarea acestor deziderate autorul o vede prin introducerea în programul cursului de Drept
constituţional a temelor: Puterea de stat – fenomen complex şi indispensabil societăţii umane
contemporane; Sistemul politic – mediu ambiant al puterii de stat; Suveranitatea naţională –
sursa legitimităţii puterii de stat; Legitimitatea puterii de stat – principiu instituţional şi edificator
al statului de drept şi democratic; Aparatul de stat – motorul mecanismului statal. La fel prin
introducerea unui curs special de 30 de ore având ca tematică „Autoritatea judecătorească –
veritabilă ramură a puterii de stat”.
Recomandări pe plan normativ-juridic
I. În baza principiului legitimităţii puterii de stat: propunem o reglementare constituţională a
unor funcţii pe care trebuie să le îndeplinească.
1. În concordanţă cu principiul legitimităţii puterii de stat, considerăm necesară modificarea
dispoziţiei de la alin.(3) art.61 din Constituţie după cum urmează: „Alegerile deputaţilor
în Parlament se desfăşoară în cel mult 30 de zile până la expirarea mandatului şi în cel
mult 3 luni de zile de la data dizolvării Parlamentului precedent”.
2. Completarea art.77 alin.(2) din Constituţie: după cuvintele „… integrităţii teritoriale ale
ţării” să urmeze „şi este mediatorul între autorităţile etatice, precum şi dintre ele şi
societatea civilă”.
3. Completarea art.97 din Constituţie cu alin.(2), a cărui dispoziţie să fie formulată în
următoarea redacţie: „Statutul membrului Guvernului se stabileşte prin lege organică”.
4. Completarea art.116 alin.(2) din Constituţie: la începutul alineatului, după cuvântul
„Judecătorii…” să urmeze cuvântul „tuturor” şi mai departe după text.
Iar la alin.(3) al aceluiaşi articol după cuvintele „Preşedintele şi vicepreşedinţii…” să
urmeze cuvântul „tuturor” şi mai departe după text.
Alineatul (4) al aceluiaşi articol să fie reformulată după cum urmează: „Preşedintele,
vicepreşedinţii şi judecătorii sunt numiţi de Preşedintele Republicii Moldova la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii” şi mai departe după text.
5. Completarea alin.(3) art.134 din Constituţie: după cuvintele „… supremaţia Constituţiei”,
să urmeze, „asigură legitimitatea puterii de stat a organelor etatice şi a demnitarilor
antrenaţi direct în realizarea puterii de stat”, şi mai departe după text.
274
Pe recomandările în cauză poate fi axată o varietate pronunţată de investigaţii ştiinţifice în
diverse domenii, fie acesta Dreptul constituţional, Teoria Generală a Dreptului, sau Politologia.
II. În scopul asigurării unui nivel calitativ avansat al integrităţii membrilor Guvernului şi în
scopul respectării principiului egalităţii, a principiului separaţiei puterilor în stat, precum şi a
principiului legitimităţii, recomandăm adoptarea Legii cu privire la statutul membrului
Guvernului, cu includerea în mod obligatoriu a compartimentelor: drepturi; obligaţii; garanţii,
răspundere guvernamentală şi ministerială.
275
BIBLIOGRAFIE
I. Acte legislative
1. Avizul Curţii Constituţionale privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul
funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova nr.4 din 17.09.2009. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.149 din 22.09.2009. Art. nr.17.
2. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990 (Aderat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.707-XII din 10.09.1991. Publicată în: „Tratate internaţionale”. Ediţia
oficială, 1998, vol.1, p.304.
3. Codul audiovizualului, nr.260-XVI din 27.07.06. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.131-133 din 18.08.2006. Art.nr.38.
4. Codul civil – Legea RM nr.1107 – XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. Art. nr.82 – 86.
5. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.3-6 din 16.01.2009. Art.nr.15.
6. Codul de procedură civilă nr.225 – XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.111 – 115 din 12.06.2003. Art. nr.460.
7. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 14.03.2003) . În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2003. Art.nr.104-110.
8. Codul electoral nr.1381-XIII din 21.11.97. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.81din 08.12.1997. Art.nr.667.
9. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.95. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.53-54 din 28.09.95. Art. nr.597.
10. Codul penal al Republicii Moldova (adoptat la 18.04.2002). În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. 2002. Art.nr.128-129.
11. Consiliul Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona. Bruxelles: Consiliul Uniunii Europene,
2008, 6655/1/08. REV 1. Art.nr.18.
12. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. Art. nr.1.
13. Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: ARC (Tipografia „Europress”),
2012. 576 p.
14. Convenţia Europeană cu privire la cetăţenie din 6 noiembrie 1997. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.l20-122 din 4.11.1999, art.709.
276
15. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din
04.11.1950. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1298-XIII din
24.07.97 şi publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, vol.I, p.18.
16. Decizia Curţii Constituţionale despre sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii
hotărârilor Parlamentului nr.1-XVIII, nr.2-XVIII şi nr.3-XVIII din 28 august 2009. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.140-141 din 11.09.2009. Art.nr.16.
17. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Aderat prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr.217-XII din 28.07.1990. Publicată în: „Tratate
internaţionale”. Ediţie oficială 1998, vol.2, p.11.
18. Decretul nr.201 cu privire la puterea de stat din 27.07.1990. În: Veştile din 11.12.1990,
nr.8. Art.nr.208.
19. Decretul nr.83 privind constituirea Comisiei pentru reforma constituţională din 01.12.2009.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 04.12.2009, nr.174-176. Art.nr.548.
20. Hotărârea cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii
Moldova de legislatura a XVIII-a nr.14 in 19.08.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.127-130 din 21.08.2009. Art. nr.15.
21. Hotărârea Curţii Constituţionale art.33 din 10.10.2013, privind interpretarea art.140 din
Constituţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 20.12.2013, nr.297-303.
Art.nr.50.
22. Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului
consultativ din 23 mai 1999, nr.32 din 15.06.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.67-69 din 01.07.1999. Art.nr.43.
23. Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale
Parlamentului şi confirmarea rezultatelor alegerii Preşedintelui Republicii Moldova nr.1 din
19.03.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.54-59 din 23.03.2012. Art. nr.9.
24. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 05.09.2013 privind controlul constituţionalităţii
unor prevederi privind imunitatea judecătorului. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.276-280 din 29.11.2013. Art.nr.43.
25. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 10.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii
unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22.03.2012 privind sistemul de salarizare
ale funcţionarilor publici. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.291-296 din
13.12.2013. Art. nr.47.
277
26. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 23.09.2013 privind controlul constituţionalităţii
unor acte referitoare la comisia de anchetă în cazul „Pădurea Domnească”. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.249-255 din 22.08.2014. Art .nr.33.
27. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 01.10.2013 pentru interpretarea articolului 85
alin.(1) şi alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.352-357 din 28.11.2014. Art.nr.42.
28. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 18.05.2013 privind controlul constituţionalităţii
unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31.05.1990 cu privire la Guvern, în redacţia legilor
nr.107 şi 110 din 3 mai 2013 şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi
635-VII din 16 mai 2013 şi a Hotărârii Guvernului nr.364 din 16.05.2013. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.122-124 din 07.06.2013. Art. nr.13.
29. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.9 din 21.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii
articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25.04.2013 privind revocarea
Preşedintelui Parlamentului şi a Legii nr.101 din 26.09.2013 pentru completarea articolului
14 din Regulamentul Parlamentului adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.125-129 din 14.06.2013. Art.nr.15.
30. Hotărârea Parlamentului nr.15-XVIII din 11.09.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.143 din septembrie 2009. Art. nr.400.
31. Hotărârea nr.32 cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului republican consultativ
din 23 mai 1999 din 15.06.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din
01.07.1999. Art. nr.67.
32. Legea privind administraţia publică centrală de specialitate nr.98 din 04.05.2012. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.160-164 din 03.08.2012. Art. nr.537.
33. Lege nr.64 din 31.05.1990 cu privire la Guvern. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.131-133 din 26.09.2002. Art. nr.1018.
34. Legea cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova nr.1274-XIV din 22.09.2000.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr, 139-140, din 02.11.2000. Art.nr.996.
35. Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, din 19 iulie 1996, nr.947-XIII,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.64 din 3.10.1996. Art.nr.641.
36. Legea cu privire la Curtea Constituţională, din 13.12.1994, nr.317-XIII. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.8 din 07.02.1995. Art.nr.86.
37. Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, din 26.03.1996, nr.789-XIII. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.196-199 din 12.09.2003. Art.nr.764.
38. Legea cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-
278
XIII din 19.07.96. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.182-185 din19.08.2003.
Art. nr.751.
39. Legea privind selecţia, evaluarea performanţelor şi cariera judecătorilor nr.154 din
05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.190-192 din 14.09.2012.
Art.nr.636.
40. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţie de demnitate publică nr.199 din
16.07.2010. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, nr.194-196 din 05.10.2010.
Art..nr.637.
41. Legea despre statutul deputatului în Parlament, nr.39-XIII din 07.04.94. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.59-61 din 15.04.2005. Art.nr.201.
42. Legea nr.1234-XV din 22.09.2000, cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui
Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139-140 din
02.11.2000. Art.nr .996.
43. Legea nr.148-XII din 23.06.90, Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste
Moldova. În: Vesti, nr. 8/192, 1990.
44. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr.117-119 din 15.08.2002. Art.nr.946.
45. Legea nr.691-XII din 27.08.1991 privind Declaraţia de independenţă a Republicii
Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11-12 din 30.12.1991. Art.
nr.103.
46. Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului din 02.04.1996 nr.797-XIII. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.81-82/765 din 19.12.1996. Republicat:
Monitorul Oficial al R.Moldova, nr.59-62/399 din 25.05.2000. Republicat: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.50/237 din 07.04.2007.
47. Legea privind Institutul Naţional de Justiţie nr.152-XVI din 08.06.2006. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.102-105 din 07.07.2006. Art. nr.484.
48. Legea privind actele legislative, nr.780-XV din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.36-38 din 14.03.2002. Art.nr.210.
49. Legea privind învestitura Preşedintele Republicii Moldova din 27 decembrie 1996, nr.1073-
XIII. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.3 din 09.01.1997. Art.nr.10.
50. Legea privind organizarea judecătorească, nr.514-XII din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr.58 din 19.10.1995. Art.nr.641.
51. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova din 17.05.1994, nr.108. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.12 din 03.11.1994. Art.nr.107.
279
52. Legea nr.1115 din 05.07.2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei
Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.88-90 din 28.07.2000.
Art. nr.661.
53. Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2013. În: Curtea
Constituţională a Republicii Moldova: Chişinău: Arc, 2014, p.43-44.
54. Regulamentul Parlamentului adoptat prin Legea nr.797-XIII din 02.04.1996. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.17-23 din 24.01.2014. Art. nr.40.
55. Закон Украины о Регламенте Верховой Рады Украины. În: Ведомость Верховой Рады
Украины (ВВР Украины), 2010, №14-15, № 16-17.
II. Surse bibliografice în limba română
56. Alexis de Tocqueville, Despre democraţia în America, vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1992,
264 p.
57. Anikin V., Solomon C. Republica Moldova: alegerile, puterea, societatea civilă. Chișinău:
Sirius, 2011. 344 p.
58. Aramă E., Baliar (Popescu) M. Spaţiul instituţional european post - Lisabona în lumina
noii paradigme constituţionale ale uniunii Europene. În: Revista Naţională de Drept,
nr.8(166). Chişinău, 2014, p.2-7.
59. Aristotel. Politica. Trad. A.Baumgarten. Bucureşti: IRI, 2001. 522 p.
60. Arseni A. Dreptul fundamental laic al umanismului. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-
practice internaţionale „Prin religie şi ştiinţă spre pace şi umanism”, Chişinău, 25-28
octombrie 2006, p.90-92.
61. Arseni A. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de
stat în condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.11(157), p.16-24.
62. Arseni A. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de
stat în condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12(158), p.13-16.
63. Arseni A. Configuraţia politică a Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului. În:
Revista Naţională de Drept, 2013, nr.6 (152), p.9-16.
64. Arseni A. Conflictul din Transnistria: adevărul aşa cum a fost el. Chişinău: Logos, 1996,
p.36-40.
65. Arseni A. Constituţia – garant al libertăţii şi respectului personalităţii umane. În: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2001, nr.5, p.33-43.
66. Arseni A. Corpul electoral – exponentul juridico-statal al suveranităţii naţionale. În:
Revista Naţională de Drept, 2013, nr.3(150), p.7-13.
280
67. Arseni A. Curtea Constituţională a Republicii Moldova – garant al supremaţiei
Constituţiei. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12 (158), p.48-54.
68. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Chişinău: Tipografia „Prut-Color”,
1997, vol.I. 290 p.
69. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Chişinău: Tipografia „Prut-Color”,
1997, vol.II. 388 p.
70. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.I. Chişinău: CEP USM,
2005. 502 p.
71. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.II. Chişinău: CEP USM,
2014. 467 p.
72. Arseni A. Drepturile omului şi noi. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice
„Interesele de stat şi rolul organelor interne în asigurarea ordinii constituţionale, drepturilor
şi libertăţilor omului în raioanele de est a le Republicii Moldova”, Chişinău 12-13 ianuarie
1993, p.17-19.
73. Arseni A. Edificarea statului de drept în Republica Moldova. În: Destin românesc. Revista
de istorie şi cultură, 2004, nr.4, An.VIII, nr.32, p.14-25.
74. Arseni A. Funcţionarea instituţiilor democratice statale în perioada de criză politică:
reglementări şi oportunităţi (Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi
cercetare într-un stat bazat pe drept”. Chişinău, 16 octombrie 2009). În: Revista Naţională
de Drept, 2009, nr.10-12 (109-111), p.120-126.
75. Arseni A. Funcţionarea instituţiilor democratice: Parlament, Executiv, Judiciar. În:
Drepturile omului şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova =
Human Right and Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009,
Chişinău, „Depol - Promo” SRL, p.95-119.
76. Arseni A. Haraga I. Modificarea Constituţiei Republicii Moldova: consecinţe teoretice şi
practice. În: Revista Naţională de Drept, 2000, nr.2(146), p.4-7.
77. Arseni A. Îndatoririle fundamentale – veritabile obligaţii juridico-morale: abordări
teoretice şi reglementări. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.2(160), p.7-13.
78. Arseni A. Jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova. Chişinău, 2000. – 214 p.
79. Arseni A. Legalitatea şi supremaţia legii într-un stat de drept. În: Materialele Conferinţei
internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”, Chişinău, 26-27 septembrie
2003, p.174-178.
80. Arseni A. Organizarea politico-etatică a Republicii Moldova: concepţii, obiective şi
perspective teoretico-practice. În: Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice
281
„Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din
Republica Moldova”, Chişinău, 21 mai 2008. În 2008, p.198-200.
81. Arseni A. Poziţia puterii executive în cadrul sistemului separării puterilor. În: Revista
Naţională de Drept, 2013, nr.10(156), p.16-20.
82. Arseni A. Principiile regimului politic democratic − fundamentul politico-juridic al
activităţii economice şi juridice eficiente. În: Materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice
internaţionale „O reformă valoroasă – factor decisiv în realizarea activităţii economice şi
de drept”, Bălţi 29-30 noiembrie 2000. Chişinău, 2001, p.80-85.
83. Arseni A. Reichtsstaat sau doctrina germană a statului de drept. În: Revista Naţională de
Drept, 2007, nr.7 (82), p.9-16.
84. Arseni A. Rolul dreptului în procesul democratizării societăţii: Legislaţia statului de drept.
În: Masa rotundă „Spre o societate civilă, democratică prin drept”, Chişinău, 2 decembrie
2006. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr.12(75), p.37-39.
85. Arseni A. Sistemul instituţional al puterii de stat: concept şi forme instituţionalizate. În:
Revista Naţională de Drept, 2013, nr.9(155), p.9-16.
86. Arseni A. Sistemul politic – fenomen al societăţii contemporane. În: Revista Naţională de
Drept, 2013, nr.1(148), p.2-7.
87. Arseni A. Statutul juridic al deputatului – condiţie imanentă pentru exercitarea mandatului
parlamentar. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.5(151), p.8-14.
88. Arseni A. Structura politico-juridică a Parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii
organelor etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.7(153), p.8-12.
89. Arseni A. Structura politico-juridică a parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii
organelor etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.8(154), p.15-23.
90. Arseni A. Suveranitatea naţională de la abordarea teoretică la realizarea practică. În:
Revista Naţională de Drept, 2012, nr.12(147), p.8-15.
91. Arseni A. Suveranitatea naţională de la construcţie teoretică la realizare practică. Chişinău:
CEP USM, 2013. 188 p.
92. Arseni A. Şeful de Stat – garanţii de realizare a mandatului: concept teoretico-practic. În:
Revista Naţională de Drept, 2008, nr.3(90), p.13-16.
93. Arseni A., Costachi Gh. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru
realizarea suveranităţii naţionale prin reprezentare. În: Revista Naţională de Drept, 2013,
nr.4(150), p.15-20.
94. Arseni A., Creangă I., Gurin C., Negru B., Barbalat P., Cotorobai M., Susarenco Gh.
Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. Chişinău: Civitas, 2000. 176 p.
282
95. Arseni A., Dabija T. Consiliul Superior al Magistraturii veritabil garant al independenţei
puterii judecătoreşti: reglementări legale şi abordări doctrinare. În: Revista Naţională de
Drept, 2014, nr.1(159), p.13-19.
96. Arseni A., Dabija T. Interdependenţa dintre jurisdicţia constituţională şi justiţia de drept
comun în domeniul asigurării legalităţii. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.3(161),
p.8-12.
97. Arseni A., Ivanov V.M., Suholitco L. Drept constituţional comparat. Chişinău: CEP USM,
2003. 295 p.
98. Arseni A., Olteanu C. Dreptul la libertate în contextul concepţiei de restrângere a lui:
reglementări legislative. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.2(53), p.18-20.
99. Arseni A., Olteanu C. Dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei: reglementare
juridică, teorie şi asigurare. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.3(54), p.60-68.
100. Arseni A., Rusandu I. Sistemul politic şi societatea civilă: definiţii, realităţi şi tendinţe. În:
Revista de Filosofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice, 2013, nr.2(162), p.41-54.
101. Arseni A., Suholitco L. Cetăţenia – o nouă viziune şi reglementare europeană. Chişinău:
Litera, 2002. 136 p.
102. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. 656 p.
103. Avornic Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2010, vol.II. 460 p.
104. Avornic Gh. Tratat de teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2009, vol.1. 577 p.
105. Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: TIPCIM, 1996. 330 p.
106. Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipografia centrală,
2010. 510 p.
107. Baltag D. Unele aspecte teoretice referitoare la dimensiunea juridică a responsabilităţii
Guvernului. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12(63), p.8-14.
108. Bantuş I. Protecţia mandatului parlamentar – mecanism inerent în realizarea suveranităţii
de stat. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2002. 23 p.
109. Bantuş I., Secrieru S. Drept Constituţional. Chişinău: Colegiul de poliţie „Dmitrie
Cantemir”, 2000. 221 p.
110. Bantuş N. Unele consideraţiuni privind legătura indisolubilă între elementele constitutive
ale Statului. În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.4(91).
111. Barometrul de opinie publică din Republica Moldova: mai 2011. Chişinău: Civis, 2011,
130 p.
112. Bădescu M., Ţonea B. Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Universul
Juridic, 2006. 242 p.
283
113. Bordei L. Principiile democraţiei pluraliste în organizarea şi funcţionarea Parlamentului
Republicii Moldova. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2011. 31 p.
114. Buzescu Gh. Locul şi rolul funcţionarului public în aparatul de stat. Autoreferatul tezei de
doctor în drept. Chişinău, 2009. 22 p.
115. Cârnaţ T. Drept constituţional. Chişinău: Reclama, 2004. 248 p.
116. Cârnaţ T. Drept constituţional, Chişinău: Prut-Caro, 2010. 513 p.
117. Cârnaţ T. Drept constituţional. Ediţia a 2-a. Chişinău: Print-Caro SRL, 2010. 513 p.
118. Cârnaţ T. Instituţia avocatului parlamentar în Republica Moldova. Material didactico-
științific. Chişinău: CE USM 2002. 140 p.
119. Cârnaţ T., Plămădeală P. Independenţa şi imparţialitatea judecătorului prin prisma
accesului liber la justiţie. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.3(102), p.17-22.
120. Călinoiu C., Duculescu V. Drept Parlamentar. Bucureşti: Lumina Lex, 2006. 383 p.
121. Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova.
Chişinău: Arc, 2009. 164 p.
122. Ceterchi I., Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti: Universitatea,
1983. 498 p.
123. Chetruş V. Rolul statului în înfăptuirea constrângerii juridice. În: Legea şi viaţa, 2006,
nr.10(178), p.12-16.
124. Ciobanu D., Duculescu V. Drept Constituţional Român. Bucureşti: Hiperion XXI, 1993.
125. Ciobanu I. Reglementarea juridică privind organizarea şi funcţionarea partidelor politice în
Republica Moldova (studiu comparat). Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău,
2012. 28 p.
126. Ciobanu M.V. Tratat teoretic de procedură civilă. Teoria generală. Vol.1. Bucureşti:
Naţional, 1996. 509 p.
127. Cobăneanu S., Bobeica E., Rusu V. Drept administrativ. Chişinău, 2012. 322 p.
128. Cojocaru C. Regimurile parlamentare și mecanismul constituțional în Europa Centrală și
Orientală. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chișinău, 2014. 30 p.
129. Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu E. S. Constituţia României revizuită
(comentarii şi explicaţii). Bucureşti: All Beck, 2004. 376 p.
130. Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. Bucureşti: Gramar, 1994. 274 p.
131. Costachi Gh. Direcţii prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova,
Chişinău, 2009. 328 p.
132. Costachi Gh. Forma de guvernământ şi eficienţa mecanismului de guvernare. În: Legea şi
viaţa, 2000, nr.5, p.9-11.
284
133. Costachi Gh. Organizarea de stat – componenţă de bază a statalităţii. În: Revista Națională
de Drept, nr.3(78) martie 2007, p.33-34.
134. Costachi Gh. Statul de drept: între teorie şi realitate. Chişinău, 2000. 243 p.
135. Costachi Gh., Drilea P., Marga M. Echilibrul puterilor în stat – chezăşie a unei guvernări
democratice. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.4(103), p.31-34.
136. Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia Republicii Moldova
spre statul de drept. Chişinău: Tipografia Centrală, 2003. 342 p.
137. Costachi Gh., Hlipca P. Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept. Chişinău,
2011. 664 p.
138. Costachi Gh., Hlipca P. Reflecţii asupra conceptului putere de stat. În: Revista Națională
de Drept, 2008, nr.5(92), p.14-17.
139. Costachi Gh., Hlipca P. Unele probleme privind răspunderea în dreptul constituţional. În:
Revista Națională de Drept, 2008, nr.8(95), p.23-28.
140. Costachi Gh., Mazuri V. Fundamente ale statului de drept contemporan. În: Revista
Națională de Drept, 2011, nr.5(128), p.14-16.
141. Costachi Gh., Podachin N. Aspecte ale separării puterilor în Republica Moldova între
teorie şi practică. În: Legea şi Viaţa, 2000, nr.10, p.27-28.
142. Cotici R. Statutul juridic al organelor administrative de stat. Autoreferatul tezei de doctor
în drept. Chişinău, 2007. 24 p.
143. Craiovanu I. Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2008. 460 p.
144. Creangă I. Curs de drept administrativ (curs universitar). Chişinău: Epigraf, 2003. 334 p.
145. Creangă L. Căile de asigurare a constituţionalităţii în Republica Moldova. Autoreferatul
tezei de doctor în drept. Chişinău, 2012. 36 p.
146. Cuşmir M. Sisteme constituţionale europene (concepte şi practică juridico-politică).
Autoreferatul tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2009. 48 p.
147. Cuşmir M. Sisteme constituţionale europene. Chişinău: Adrigavis SRL, 2008. 262 p.
148. Cuşmir M. Teoria sistemelor constituţionale contemporane, Chişinău, 2008. 214 p.
149. Daghie V., Apostu I. Elemente de drept public și privat. București: Național, 1998.
150. Deleanu I. Democraţia şi dinamica puterii. Cluj-Napoca: Dacia, 1985.
151. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol.I. Bucureşti: Europa
Nova, 1996. 480 p.
152. Deleanu I. Drept constitutional şi instituţii politice. Tratat. Bucureşti: Europa Nova, 1996,
vol.II. 510 p.
285
153. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a / Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, 1192 p.
154. Dicţionarul Politic: Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ediţia a II-a / cond. lucrării
Sergiu Tamaş. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1996, 414 p.
155. Dissescu C. Drept constituţional. Bucureşti: Editura Librăriei „Soce & Co”, 1915. 610 p.
156. Drăganu T. Drept constituţional şi institunii politice. Tîrgu Mureş: Tipomur, 1993, vol.1.
245 p.
157. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Cluj-Napoca:
Lumina LEX, 2000, vol.1, p.113.
158. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol.II. Bucureşti:
Lumina Lex, 1998. 416 p.
159. Drăganu T. Natura juridică a cetăţeniei. În: Studia Universitations. Balyons, 1968.
160. Drilea M. Cu privire la definirea puterii de stat. În: Revista Naţională de Drept, nr.7(82)
iulie 2007, p.77-78.
161. Drilea M. Echilibrul puterilor în stat - cheia de boltă în organizarea social-statală. În: Legea
şi viaţa, 2008, nr.l(193).
162. Drilea M. Pocupiliu M. Echilibrul puterilor în stat – pilon al constituţionalismului din
România şi Republica Moldova (studiu comparat). Autoreferatul tezei de doctor în drept.
Chişinău, 2010. 38 p.
163. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept Constituţional Comparat. Vol. II.
Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 1247 p.
164. Gamurari V., Osmochescu N. Suveranitatea şi dreptul internaţional. Chişinău: CEP USM,
2007. 258 p.
165. Gherega C. Legitimitatea mijloacelor de rezolvare a conflictelor contemporane – garanție
importantă pentru respectarea drepturilor omului. În: Respectarea drepturilor omului –
condiție principală în edificarea statului de drept a Republicii Moldova. Materialele
Conferinței științifico-practice internaționale, 17 septembrie 2010, mun.Bălți. Ch.: S.n.,
2010, F.E.P. „Tipografia Centrală”. 492 p.
166. Goriuc S. Locul şi rolul Preşedintelui Republicii Moldova în sistemul autorităţilor publice
şi în asigurarea echilibrului în societate. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău,
2006. 26 p.
167. Grama D. Evoluţia suveranităţii Republicii Moldova la etapa iniţială de edificare a statului
de drept. În: Probleme ale edificării statului de drept în Republica Moldova, vol.II,
Chişinău, 2006, p.195-278.
286
168. Guceac I. Constituţia la răscruce de milenii. Academia de Ştiinţe a Moldovei, Inst. de
Cercetări Juridice şi Politice. Chişinău: S.n., 2013. 416 p.
169. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală,
2004. 496 p.
170. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional.Vol.I. Chişinău: Reclama, 2001. 278 p.
171. Guceac I. Drept electoral. Chişinău: F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2005. 268 p.
172. Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău: MAI, 2000.
173. Guceac I. Evoluţia constituţionalismului şi a organizării de stat în Republica Moldova.
Teza de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2003. 257 p.
174. Guţuleac V. Drept administrativ. Chişinău: Tipografia Centrală, 2013. 598 p.
175. Guțuleac V. Drept contravențional. Chișinău: ULIM, 2006. 270 p.
176. Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinău: ULIM, 2009. 318 p.
177. Gyula F., Mihu N. Parlamentul European. Bucureşti: Wolters Kluwer, 2007.455 p.
178. Hlipcă A. Răspunderea în dreptul constituţional (studiu juridico-comparat). Autoreferatul
tezei de doctor în drept. Chişinău, 2010. 28 p.
179. Hlipcă P. Aspecte ale modului de organizare a puterii de stat în România şi Republica
Moldova din perspectiva integrării europene (studiu comparat). Autoreferatul tezei de
doctor în drept. Chişinău, 2010. 30 p.
180. Iancu Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2007. 568 p.
181. Iancu Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 462 p.
182. Institutul de învăţămînt superior particular „Mihai Eminescu”, Botoşani, Drept
constituţional şi isntituţii politice. Vol.I. Iaşi: Chemarea. 1998.
183. Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. Teoria generală a instituţiilor
politice. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 329 p.
184. Ionescu C. Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale. Bucureşti: Lumina Lex,
1997. 248 p.
185. Ionescu C. Sisteme constituţionale contemporane. Bucureşti: Şansa, 1994. 224 p.
186. Ionescu C. Tratat de drept constituţional contemporan. Bucureşti: AII Beck, 2003. 580 p.
187. Ionescu Gh., Isabel de Madariaga. Opoziţia: Trecutul şi prezentul unei instituţii politice.
Bucureşti: Humanitas, 1992, 230 p.
188. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Ediţia a II-a revăzută şi adăugată. Vol.II.
Bucureşti Nemira&Co, 1996. 688 p.
189. Iorgovan A. Tratat de Drept administrativ. Vol.I. Ediţia a III-a. Bucureşti: ALL Beck,
2001. 600 p.
287
190. Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918 / Nichita
Adăniloaie, Paraschiva Câncea [ş.a.]; Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii
Socialiste România. Bucureşti, 1993, 493 p.
191. Istrătescu A.-V. Legitimitatea mijloacelor pașnice și militare de rezolvare a crizelor
contemporane. În: Perspective ale securității și apărării în Europa. Sesiunea anuală de
comunicări științifice cu participare internațională. București, 19-20 noiembrie 2009, vol.4.
București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p.351.
192. Ivanov V. M., Costachi Gh. I. Dezvoltarea constituţională a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti, sub redacţia membrului corespondent al Academiei de ştiinţe D.A.
Chirimova. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1979.
193. Ivanov V.M. Dreptul constituţional al Republicii Moldova (note de curs). Chişinău, 2000.
752 p.
194. Jecev I. Natura juridică a puterii de stat la etapa contemporană. Autoreferatul tezei de
doctor în drept. Chişinău, 2013. 28 p.
195. Juc V. Viația politică în Republica Moldova. În: Destin românesc, 2001, nr.4, p.26-46.
196. Juc V., Josanu Y., Rusandu I. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est. Chişinău,
2008. 240 p.
197. Kant I. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti, 1963. 530 p.
198. Kelsen H. Teoria generală a statului, tradusă în limba română de Jean H.Vermeuleu.
Bucureşti: Tiparul Oltenia, 1928.
199. Lepădătescu M. Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor. Bucureşti.
Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.
200. Lungeanu N. Instituţia delegării legislative în unele state ale lumii. În: Legea şi viaţa, 2006,
nr.9(177), p.32-40.
201. Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Lumina, 1996. 279 p.
202. Machiavelli N. Princepele. Bucureşti: Montiero, 2008. 224 p.
203. Marcu V., Diaconu N. Drept comunitar general. Tratat. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 436 p.
204. Marin C. Societatea civilă: abordări clasice şi recomandări moderne. Autoreferatul tezei de
doctor habilitat în ştiinţe politice. Chişinău, 2002. 37 p.
205. Marwan Harel Abdul Morela Assad. Organizarea şi funcţionarea puterii de stat în statele
perioadei de tranziţie. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2003. 25 p.
206. Miculescu P. Statul de drept. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 312 p.
207. Mihuţ L. Dilemele ştiinţei politice. Incursiune în studiul conceptelor. Bucureşti: Editura
Enciclopedică. 1995, p.71.
288
208. Mocanu V., Ţurcan L., Rusu V., Bobeico E. Drept administrativ în scheme. Chişinău,
2013. 104 p.
209. Moldoveanu M.D. Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii de stat.
Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2010. 33 p.
210. Monchablon A., Cartea cetăţeanului. Bucureşti: Humanitas, 1991. 232 p.
211. Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. Vol.1. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970. 479 p.
212. Moşneaga V. Puterea şi opoziţia în contextual managementului politic / V.Moşneaga, Gh.
Rusnac, Gh. Mohammadifard. Iaşi: Pan Europe, 2005. 232 p.
213. Muraru I. Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Actami, 1998. 480 p.
214. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. Ed. a 6-a. Bucureşti: Actami.
1998. 480 p.
215. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a IX-a. Bucureşti: Lumina Lex,
2001. 647 p.
216. Muraru I., Iancu Gh. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale. Institutul Român
pentru drepturile omului. Partea a II-a. Bucureşti: 1992. 199 p.
217. Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina
Lex, 2001. 704 p.
218. Năstase A. Depturile omului, religie a sfârşitului de secol. Bucureşti: IRDO, 1992.
219. Negru A. Consolidarea justiţiei în statul contemporan democratic (aspecte teoretico-
practice). Autoreferatul tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2013. 46 p.
220. Negru A. Organizarea şi componenţa Consiliului Superior al Magistraturii. Noţiuni
generale. Aspect comparat. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.1(76), p.28-32.
221. Negru A. Procesul consolidării justiţiei – autoperfecţionarea continuă a justiţiei
contemporane. În: Revista Naţională de Drept. Chişinău, 2012, nr.10, p.16.
222. Negru A., Novac T. Perceperi de esenţă şi conţinut al statutului magistratului. În: Revista
Naţională de Drept, 2014, nr.8(166). Chişinău, p.25-30.
223. Negru B. Responsabilitatea și răspunderea juridică într-un stat democratic de drept. În:
Revista Națională de Drept, 2006, nr.12, p.45.
224. Negru B., Negru A. Reflecţii cu privire la legitimitatea Consiliului Superior al
Magistraturii în contextul legislaţiei naţionale actuale şi al standardelor europene. În:
Revista Națională de Drept, 2010, nr.1(112), p.51-54.
225. Negru B., Negru A. Teoria Generală a dreptului şi statului. Chișinău: Bons Offices, 2006.
520 p.
226. Negulescu P. Curs de drept constituţional român. Bucureşti, 1927. 560 p.
289
227. Negulescu P., Alexianu G. Tratat de drept public. Vol.l. Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1942.
611 p.
228. Nemţoi G. Rolul suveranităţii poporului în organizarea statală a puterilor (aspecte juridice).
Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2011. 20 p.
229. Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, ediţia a II-a / Ioan Oprea, Carmen-Gabriela
Pamfil. Bucureşti - Chişinău: Litera Internaţional, 2007, 1676 p.
230. Novac T. Arbitrul şi judecătorul. Diferenţieri statutare. În: Revista Naţională de Drept.
Chişinău, 2014, nr.7(165), p.75-78.
231. Novac T. Integritatea magistratului – obiectiv esențial al unei justiții contemporane. În:
Revista Națională de Drept. Chișinău, 2014, nr.8(166), p.51-55.
232. Novruzov Vugar Şahmar Oglî. Probleme actuale ale formării mecanismului puterii în ţările
aflate în tranziţie. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2009. 26 p.
233. Orlov M. Curs de contencios administrativ. Chișinău: Elena-V., 2009. 158 p.
234. Orlov M. Drept administrativ. Chişinău: Epigraf, 2001. 216 p.
235. Orlov M., Belecciu Şt. Drept administrativ. Chişinău: Elena V.I., 2005. 270 p.
236. Parlamentul Independenţei: [cronica fot.-doc] / Asoc. “Parlamentul-90”; coord. proiect:
Pantelei Sandulachi, Vlad Darie [ş.a.]. Chişinău: S.n., 2010 (Combinatul Poligrafic), 432 p.
237. Petrescu R.-N. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004. 579 p.
238. Plano Jans C., Riggs E.Robert, Helenau S.Robin. Dicţionar de analiză poltică. Bucureşti,
1993. 300 p.
239. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil / Coord.: Valeriu Moşneaga, Gh.Rusnac,
V.Sacovici. Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău: CEP USM, 2007. 358 p.
240. Pop A. Avocatul poporului, instituţie fundamentală a statului de drept. Timişoara: Perenia,
1995. 145 p.
241. Popa N., Eremia M.-C., Cristea S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2005. 332 p.
242. Popa V. Drept Parlamentar al Republicii Moldova: monografie. Chişinău: ULIM, 1999.
232 p.
243. Popa V. Dreptul public. Chişinău: Acad. de Administrare Publică pe lîngă Guvernul
Republicii Moldova, 1998. 460 p.
244. Popa V. Repere constituţionale pentru depăşirea crizei politice în Republica Moldova:
argumente teoretice şi soluţii practice. Institutul pentru Dezvoltare şi Ini ţiative Sociale
(IDIS) „Viitorul”. Ch.: IDIS „Viitorul”, p.8-16.
245. Popescu C.-L. Imunitatea parlamentară din perspective dreptului European al drepturilor
omului. În: Perspective juridice privind instituția Parlamentului. București: All Beck, 2005.
290
176 p.
246. Popescu G. Separarea puterilor în stat. În: Legea şi viaţa, 2006, nr.7(175).
247. Popescu Stănculescu I. Teoria funcţiei publice. Brăila: Evrica, 1999. 484 p.
248. Puşcaş V. Autoritatea judecătorească în exercitarea puterii de stat. Autoreferatul tezei de
doctor în drept. Chişinău, 2007. - 24 p.
249. Puterea politică și coeziunea socială în Republica Moldova din perspectiva interpretării
europene / Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Inst. Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice / col.
red. Moraru Victor, Roşca Alexandru, Pantelimon Varzari [et.al.]; coord. şt.: Alexandru
Roşca; resp. ed.: Pantelimon Varzari. Chișinău: Prut Caro SRL, 2010. 222 p.
250. Putnam R.D., Leonardi R., Nanneti R.J. Tradițiile civice ale Italiei moderne. Cum
funcţionează democraţia. Iași: Polirom, 2001. 280 p.
251. Râbca E., Zaharia V., Mărgineanu V. Istoria doctrinelor politice şi de drept. Chişinău:
Muzeum, 2005. 224 p.
252. Rousseau J.J. Contractul social sau principiile dreptului public. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1957. 292 p.
253. Rousseau J.J. Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni. Bucureşti.
Editura Ştiinţifică, 1958. 203 p.
254. Rusu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 527 p.
255. Rusu I. Forma de guvernământ. Bucureşti: Lumina-Lex, 1997. 336 p.
256. Rusu I. Regimul politic românesc. Bucureşti: Bren, 2000. 366 p.
257. Scobioală D. Esenţa şi efectele actului jurisdicţional internaţional. Autoreferatul tezei de
doctor habiitat în drept. Chişinău, 2014. 44 p.
258. Secrieru S. Parlamentul Republicii Moldova: Organul reprezentativ al poporului şi unica
autoritate legislativă / Stanislav Secrieru; Colegiul de Poliţie „Dimitrie Cantemir”.
Chişinău, 2001, 100 p.
259. Sîmbriar T. Drept român, principii, instituţii şi teze celebre. Bucureşti: Şansa, 1994.
260. Slipenscki B. Influenţa formei de guvernare asupra dezvoltării instituţiei şefului statului.
Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2006. 20 p.
261. Smochina C. Parlamentul European: de la primele construcţii la instituirea Constituţiei
pentru Europa: Monogr. / Carolina Smochina; ref. st.: Nicolae Osmochescu; Universitatea
Liberă Internaţională din Moldova. Chişinău: Bons Offices, 2006, 160 p.
262. Smochină A. Instituţia prezidenţială în republica Moldova: probleme, aspecte
contradictorii. În: Revista Naţională de Drept, 2003, nr.10, p.22-26.
291
263. Smochină A. Perspectivele dezvoltării parlamentarismului în contextul Constituţiei
Republicii Moldova. În: Justiţia Constituţională = Конституционное правосудие: ed.
spec. 2004, nr.2, p.10-12.
264. Solomon C. Instituţionalizarea şi evoluţia sistemului politic democratic în Republica
Moldova (Aspecte istorico-politologice) politologie. Teza de doctor habilitat în ştiinţe
politice. Chişinău, 2002. 40 p.
265. Spinoza. Tratatul teologico-politic. Bucureşti. Editura Științifică, 1960. 308 p.
266. Şterbeţ V. Probleme ale controlului constituţionalităţii legilor (studiu comparat).
Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2003. 20 p.
267. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. București: Şansa,
1996. 413 p.
268. Toma d’Aquino. Summa contra Gentiles (Împotriva erorilor necredincioşilor). Citat după:
Liviu Petru Zăpârţan. Doctrine politice. Iaşi: Chemarea, 1994. 400 p.
269. Trăsnea O. Ştiinţa politică. Studiu istoric-epistemologic. Bucureşti: Editura Politică, 1970.
270. Tutunaru C.M. Probleme teoretice şi practice în edificarea statului de drept. Autoreferatul
tezei de doctor în drept. Chişinău, 2005. 21 p.
271. Ţurcan S. Reglementarea constituţională a participării autorităţilor executive la procesul
legislativ. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2003. 25 p.
272. Udrescu P.-Gh. Instituţii şi mecanisme politico-juridice privind garantarea supremaţiei
constituţiei. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2005. 20 p.
273. Ursu N. Rolul, locul şi funcţiile procuraturii. Autoreferatul tezei de doctor în drept.
Chişinău, 2003. 27 p.
274. Vida I. Puterea executivă şi administraţia publică. Bucureşti, 1994. 288 p.
275. Voicu C. Teoria generală a dreptului. Braşov: Charta, 1999. 442 p.
276. Voiculescu M. Istoria doctrinelor politice. Bucureşti: Hiperion, 1992. 176 p.
277. Voiculescu M. Politologie. București. Editura Victor, 1998, 211 p.
278. Vrabie G. Drept constituţional şi isntituţii politice. Vol.I. Iaşi: Cugetarea, 1999. 499 p.
279. Vrabie G. Drept constituţional şi isntituţii politice. Vol.II. Iaşi: Cugetarea, 1999. 510 p.
280. Vrabie G. Organizarea politico-etatică a României. (Drept constituţional şi instituţii
politice). Vol.II. Iaşi: Cugetarea, 1999, p. 74.
281. Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Babel, 1993. 410 p.
III. Surse bibliografice în limba franceză
292
282. Ardant Ph. Institutions politiques et droit constitutionnel. 7-e édition. Paris: L.G.D.J., 1995,
p.221.
283. Aubert J.-F. Traité de droit constitutionnel suisse, Neuchâtel, Editions Ides et Calendes,
1967, t.I., p.195.
284. Avril P., Gicquel J. Droit parlementaire. Paris: Montchrestien, 1988. 156 p.
285. Badia J.F. Régimes politicos axtuales. Madrid. Tecnos. 1995. 350 p.
286. Barthelemy J., Duez P. Traite de droit constitutionnel. Paris: Dalloz, 1994. 410 p.
287. Barthelemy J., Rivero J. Cinq ans de reformes administrative. Paris, 1938. 320 p.
288. Begnin J.C. Le contrôle de la constitutionnalité des lois en République d'Allemagne. Paris:
Economica, 1982. 510 p.
289. Benoit J. Droit constitutionnel et institutions politique. Paris: Dalloz, 1968. 600 p.
290. Bodin J. Les livrés de la République. Bucureşti, 1990. 350 p.
291. Bordeaux G., Hamon F., Troper M. Droit constitutionnel, 23 édit. Paris: L.G.D.J., 1993.
630 p.
292. Boulouis J. Droit constitutionnel de communiantes européennes, 3 ed., Montchrestien,
1991. 410 p.
293. Burdeau G. Droit constitutionnel et institutions politiques. 20-eme édition. Paris: L.G.D.J.,
1984. 450 p.
294. Burdeau G. Remarques sur les classifications des fonctions étatiques. R.D.P., 1945. 430 p.
295. Burdeau G. Traite de science politique.Tom.I. Libraire Générale des Droits et de
jurisprudence. Paris, 1966. 402 p.
296. Cadart J. Institutions politique et droit constitutionnel. Vol.1. Librairie général de droit
et de jurisprudence. Paris, 1975. 500 p.
297. Cadoux C. Droit constitutionnel et institutions politique. Vol.l. Paris: Cajas, 1973. 385 p.
298. Chantebout B. Droit constitutionnel et science politique”, I-ième édition. Paris: Armand
Colin, 1991. 575 p.
299. Chevallier J.J. L’Etat de droit. Montchrestien, E.J.A., 1992. 580 p.
300. Colliard C.A. Libertes publiques. Ed.V. Paris, 1975. 310 p.
301. Debbasch Ch., Daudet Y. Lexique de termes juridique. Dalloz, 1981.1033 p.
302. Duhamel O., Meny Y. Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., Paris, 1992. 610 p.
303. Duverger M. Institutions politiques et droit constitutionnel. Presses universitates de France,
Paris, 1988. 870 p.
304. Duverger M. Le système politique français, 20-e ed. Presse universitaires de France, 1990.
410 p.
293
305. Duverger M. Les régimes semi-présidentiels. Paris: PUF, 1986. 320 p.
306. Eisenmann Ch. L'Esprits des lois et la séparation des pouvoirs. În: Cahiers de philosophie
politique. Bruxelles: Ousia, nr.2-3, 1984. p.19-40.
307. Gicquel J., Hauriou A. Droit constitutionnel et institutions politiques. ed. Montchrestien, 8-
eme edit.1985. 730 p.
308. Grewe C., Fabri H.R. Droits constitutionnel européens, 3-e ed. Paris: PUF, 1995. 570 p.
309. Gurvitch G. Traite de sociologie. Vol.2. Paris: PUF, 1986. 475 p.
310. Haurios A. Droit constitutionnel et institutions politique. Septiem édition, éditions
Montchrestien, 1980. 840 p.
311. Jacque J.P. Droit constitutionnel et institutions politique, 4-e édition. Dalloz, 2000. 745 p.
312. Jefferson Th. Etude historique sur la démocratie américaine. Par Cornelis Henri de Witt. 3.
éd. Paris: Didier et Cie, 1861, p. 500-501.
313. Lapierre William Jean. L’analyse des system politiques. Paris. PUF, 1973. 420 p.
314. Legrand G. La théorie de l'Etat. In: Revue néo-scolastique de philosophie. 32° année,
Deuxième série, N°25, 1930. pp. 83-91.
315. Maslet J.Cl. Le droit des élections politiques. Paris: PUF, 1992. 600 p.
316. Pactet P. Institutions politiques. Droit constitutionnel. Paris, 1991. 345 p.
317. Prelot M. Précis de droit constitutionnel. 3-e édition. Paris: Dalloz, 1955. 585 p.
318. Prelot M. Sociologie politique. Paris: Dalloz, 1973. 263 p.
319. Prelot M., Boulouis J. Institutions politiques et droit constitutionnelle. 10-ième. Paris:
Dalloz, 1978, nr.2. 916 p.
320. Quermonne J.L. Les régimes politiques occidentaux. Paris: ed. du Seuil, 1994. 370 p.
321. Renard G. La théorie de l’institutions. Vol.1. Paris, 1930. 500 p.
322. Rivero J. Droit public et droit prive. Conquête au statu quo. C. 1947. 410 p.
323. Vedel G., Delvole P. Droit administrative.10 ed. Paris: PUF, 1988. 740 p.
324. Vrabie G. Etudes de droit constitutionnel. Iaşi: Institutul European, 2003. 184 p.
IV. Surse bibliografice în limba engleză
325. Abcarian Gilbert, Mozannat George S. Contemporary Political Systems, An Instruction to
Government, New York. Charles, 1995.
326. Arseni A. Security Services in Civil Society: oversight and Accountability. Conference
Report Center for National Security Studies the Foundation for a Civil Society. Helsinki
Foundation for Human Rights Institutions Conference Warsaw, June 30-July, 2, 1995,
p.12-13.
294
327. Arseni A. Political system as a phenomenon of contemporary society. În: Legea şi Viaţa,
2013, nr.3(255), p. 9-16.
328. Arseni A. The Functioning of democratic institutions: Parliament, Executive, Judicial. În:
Drepturile Omului şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova =
Human Rights and Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009,
Chişinău, „Depol-Promo” SRL, p.207-231.
329. Berstein R. Power and Progress. Eassy ou Sociological Theory. New York: McGraw Hall,
1975.
330. Dahil R.A. Modern Poitical Analysis. New Jersey. England Cliffsd, 1963.
331. Easton D. The Political system Besicded by the State. Political Theory, vol.9, nr.3 (august),
1981.
332. Easton D. The Political system: Au Juquiry into the state of Political Science. Second
Edition. New York, Alfred A. Knopt, 1971, p.83.
333. Epstein Leon D. Parlamentary Guvernment/International Enciclopedia of the Social
Sciences. New York: Macmillan and Free Press, 1968, p.419.
334. Greab C.G. Party Behavior in The European Parliament / Carmen Gabriela Greab. Iaşi:
Lumen, 2006, 105 p.
335. Hix S. Democratic Politics in the European Parliament / Simon Hix, Abdul Noury and
Gerard Roland. Cambridge University Press, 2007, 258 p.
336. Judge D. The European Parliament / David Judge and David Earnshaw. London: Palgrave
Macmillan, 2003, 355 p.
337. Locke J., The treatises of Government, London, 1608.
338. Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current Ebglish, 6th edition / Sally Wehmeier,
Michael Ashby. Oxford: Oxford University Press, 2000, 1422 p.
339. Wheare K.G. Legislatures. New York: Oxford University Press, 1963. 260 p.
V. Surse bibliografice în limba rusă
340. Булаков О. Парламентское Право Российской Федерации. Москва: Финансовый
контроль, Национальный институт бизнеса. Ростов-на-Дону: Фених, 2004. 736 p.
341. Выстропова А. Парламентское право России. Волгоград: Издательство
Волгоградского государственного университета, 2001, 87 p.
342. Гирицану В. Проблемы совершенствования местного публичного управления в
политической системе Республики Молдова. În: O reformă valoroasă – factor decisiv în
relansarea activităţii economice şi de drept. Chişinău, 2001, p.77-79.
295
343. Гуцуляк В.И. Административное право Республики Молдова. Учебник для
юридических вузов и фак. Chişinău: Elena V.I. SRL, 2007. 464 p.
344. Енгубарян П.В. Конституционное право. Москва, 2000. 650 c.
345. Енгубарян П.В., Краснов Ю.К. Теория государства и права. Москва, 2007. 580 c.
346. Ермураки В. Конституционное право. Chişinău, 2011. 292 c.
347. Иванов В. Конституционное право Республики Молдова. Chişinău, 2000. 352 c.
348. Иванов В.М. Власть, демократия и социальные контрасты. Chişinău, 2002. 443 c.
349. Кырнац Т. Принцип разделения властей в Конституции Республики Молдова 1994
года. În: Закон и жизнь, 2003, №5, p.33-37.
350. Лазарев В.В. Общая теория права и государства. Москва, 2007.
351. Малько А.В. Теория государства и права в вопросах и ответах. Москва, 2007. 570 c.
352. Марченко М.Н. Общая теория государство и право. Москва: Nauca 2010, tom.1, 488 c.
353. Марченко М.Н. Теория государства и права. Москва, 2005. 500 c.
354. Мишин В. Проблемы разделения властей в государстве в переходном периоде
(сравнительно- правовой анализ). Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2004.
20 p.
355. Ожегов С.И. Словарь русского языка. Москва: Русский Язык, 1989. 922 p.
356. Фьодоров Г.К. Проблемы теории государства и права, Chişinău, 2003. 410 c.
357. Фьодоров Г.К. Теория государства и права, Chişinău, 1998. 510 c.
VI. Surse bibliografice în limba ucraineană
358. Арсени А. Єдність державної Власті. În: 65 професорсько-викладацька науково-
технічна конференція: Звірник тез доповідей. Одеса: ОНМУ, 2012, стр.11-14.
359. Арсени А. Механізм правового регулювання на його стадії. În: 63 науково-технічна
конференція професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2010,
Одеса: ОНМУ, стр.14.
360. Арсени А. Структура ї принципи механізму державі. În: 64 науково-технічна
конференція професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2011,
Одеса: ОНМУ, стр.15.
VII. Resurse internet
361. Asociaţia pentru Democraţie Participativă „ADEPT”, Rezultatele alegerilor parlamentare
din 6 martie 2005. Disponibil la adresa: http://www.e-
democracy.md/elections/parliamentary/2005/results/ [Accesat la 11.03.2011].
296
362. Blondel Jean. Political Opposition in the Contemporary World. Covernment and
Opposition Journal. Vol. 32. Disponibil la adresa:
http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1477-7053.1997.tb00441.x/abstract [Accesat
la 22.03.2011].
363. Brack Nathalie.What do we mean by „political opposition”: a theoretical perspective /
Nathalie Brack and Sharon Weinblum. Potsdam ECPR General Conference 09-12
September 2009. Disponibil la adresa:
http://dev.ulb.ac.be/sciencespo/dossiers_members/brack-nathalie/fichiers/brack-nathalie-
publication16.pdf [Accesat la 23.05.2011].
364. Constituţia Portugaliei. Disponibil la adresa:
http://www.tribunalconstitucional.pt/tc/conteudo/files/constituicaoingles.pdf [Accesat la
15.05.2011].
365. Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, republicată la 29 octombrie 2003.
Disponibil la adresa: -
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=3#t3c1s1a62 [Accesat la
01.05.2011].
366. Daily.ua: Депутаты провалили закон об оппозиции. Disponibil la adresa: http://daily-
ua.com/news/read/5022.html [Accesat la 25.05.2011].
367. Enciclopedia online Wikipedia. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Election_threshold [Accesat la 29.05.2011].
368. EuroActiv.ro, Tratatul de la Lisabona „pe înţelesul tuturor”, www.euroactiv.ro
369. http://bibliotecamm.ebibliophil.ro/carte/tratatul-teologico-politic Spinoza, Tratatul
teologico-politic, Bucureşti, 1960, p.303.
370. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline=. Pactul internaţional cu privire la
disciplinele economice, sociale şi cultural din 16.12.1966 [Accesat la 25.05.2011].
371. http://www.lexml.gov.br/urn/urn:lex:br:rede.virtual.bibliotecas:livro:1995;000665487.
Maduriera Louis. „Les statut des groupes parlamentaires”, Rapport à la Réunion de
Sécrétaires généreaux des Parlaments. Bucureşti, 1995, p.7. [Accesat la 22.05.2012].
372. http://www.mtic.gov.md/img/ssc/law/act_int/002%20PIDCP.pdf. Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice din 19.12.1966 [Accesat la 25.05.2011].
373. http://www.servat.unibe.ch/icl/si00000_.html [Accesat la 25.07.2013].
374. http://www.worldcat.org/title/aspecte-ale-practicii-parlamentare-relatiile-dintre-parlament-
si-guvern-republica-moldova-culegere-de-materiale/oclc/42649887&referer=brief_results
[Accesat la 22.0.52011].
297
375. Jurnal.md: Noua lege a opoziţie. Disponibil la adresa: http://www.jurnal.md/ro/news/noua-
lege-a-opoziţiei-200143/ [Accesat la 25.05.2011].
376. KyivPost: Rada amends regulations of its activities. Disponibil la adresa:
http://www.kyivpost.com/news/politics/detail/85569/ [Accesat la 23.05.2011].
377. Moldova.org. Disponibil la adresa: http://politicom.moldova.org/news/ideea-unei-legi-
privind-drepturile-i-rspunderile-opoziţiei-216806-rom.html [Accesat la 23.05.2011].
378. Moldoveanu D. Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii de stat. Lucrare de
doctor în drept. Disponibil la adresa:
www.cnaa.md/files/theses/2010/16600/dan_moldovanu_thesis.pdf [Accesat la
03.01.2011]
379. Portalul de ştiri Arena.md. Disponibil la adresa: http://arena.md/?go=news&n=2857&t-
Treideputetecomunisteşi_augăsitsusţnerelaGuvern [Accesat la 15.04.2011].
380. Portalul de ştiri Unimedia.md. Disponibil la adresa:
http://unimedia.md/?mod=news&id=29130 [Accesat la 21.04.2011].
381. Pravda.ru. Disponibil la adresa: http://www.pravda.com.ua/news/2010/12/21/5698312/
[Accesat la 23.05.2011].
382. Radio Europa Liberă: Emisiunea „Ora opoziţiei” scoasă din grila de programe a
televiziunii moldovene. Disponibil la adresa:
http://www.europalibera.org/archive/news/20040430/445.html?id=1405623 [Accesat la
23.05.2011].
383. RAPORT de monitorizare a presei. Disponibil la adresa:
http://unimedia.md/?mod=news&id=25588 [Accesat la 23.05.2011].
384. Raportul Freex „Libertatea Presei în România 2010”. Disponibil la adresa:
http://www.activewatch.ro/uploads/Raport%20FreeEx%202011(2).pdf [Accesat la
23.05.2011].
385. Regulamentul Camerei Deputaţilor din Parlamentul României. Disponibil la adresa:
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=233 [Accesat la 03.01.2011].
386. Regulamentul de procedură al Parlamentului European. Disponibil la adresa:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+RULES-
EP+20110323+0+DOC+PDF+V0//RO&language=RO [Accesat la 03.05.2011].
387. Regulamentul Senatului din Parlamentul României. Disponibil la adresa:
https://www.senat.ro [Accesat la 03.01.2011]
298
388. Rezoluţia 1547 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Disponibil la adresa:
http://assembly.coe.int/Mainf.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta07/ERES1547.html
[Accesat la 23.05.2011].
389. Site-ul Parlamentului European. Disponibil la adresa:
http://www.europarl.eu/parliament/public/staticDisplay.do?id=45&pageRank=4&language
=RO [Accesat la 15.05.2011].
390. Site-ul Parlamentului Ucrainei. Disponibil la adresa: http://portal.rada.gov.ua/ [Accesat la
22.05.2011].
391. Stenograma şedinţei plenare a Parlamentului Republicii Moldova din 7 aprilie 2011.
Disponibil la adresa: http://www.parlament.md/LinkClick-
aspx?fileticket=RM1CLEAuPkl%3d&tabid=128&mid=506 [Accesat la 25.02.2011].
392. The Canadian Encyclopedia. Disponibil la adresa:
www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE&Params=A1ARTA0004587
[Accesat la 27.04.2011].
393. The Financial: Rada Approves Cancellation Of Rule That Bans Deputies From Switching
Factions. Disponibil la adresa:
http://www.finchannel.com/Main_News/Ukraine/72720_Rada_Approves_Cancellation_Of
_Rule_That_Bans_Deputies_From_Switching_Factions_/ [Accesat la 23.05.2011].
394. Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană. Disponibil la adresa:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:FULL:RO:PDF
[Accesat la 03.05.2011].
395. Регламент Государственной Думы Федерального Собрания Российской Федерации.
Disponibil la adresa: http://www.consultant.ru/law/review/lawmaking/reglduma/ [Accesat
la 03.01.2011]
396. Регламент Совета Федерации Федерального Собрания Российской Федерации.
Disponibil la adresa: http://www.council.gov.ru/about/agenda/index.html [Accesat la
03.01.2011]
397. Федеральный Закон о порядке формирования Совета Федерации Федерального
Собрания Российской Федерации. Disponibil la adresa:
http://council.gov.ru/about/status_proxy/2000-113fz/index.html [Accesat la 03.01.2011].
398. Шейнис Виктор. Нужен ли закон об оппозиции в стране, где она подавляется?
Disponibil la adresa: http://www.democracy.ru/article.php?id=1745 [Accesat la
25.05.2011].
299
DECLARA ŢIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII
Subsemnatul Arseni Alexandru, doctor în drept, conferenţiar universitar, declar pe proprie
răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctor habilitat sunt rezultatul
propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează să suport
consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Semnătura: _________________________________
Data __________________________
300
CV al autorului
ARSENI ALEXANDRU
Conferenţiar universitar, doctor în drept
Data naşterii – 30 august, 1952, Kazahstan
DATE DE CONTACT
Adresa profesională: mun. Chişinău, str. A.Mateevici, 60, bloc II A, bir.
Tel. serviciu: 022577773
STUDII
Doctor în drept, Universitatea de Stat din Moldova, 1997
Tema tezei de doctor: „Cetăţenia Republicii Moldova”
Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova, 1982
ACTIVITATE PROFESIONAL Ă
În anul 1982 Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.
În anii 1982-1986 – instructor la Secţia Organizatorică a Primăriei mun.Chişinău.
În anii 1986-1990 şef-adjunct al Direcţiei evidenţă şi repartizare a spaţiului locativ a Primăriei
mun.Chişinău.
Din martie 1990 – februarie 1994 deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Preşedinte al
Comisiei Parlamentare Permanente pentru drepturile omului şi relaţiile naţionale.
Din martie 1994 – până în prezenet:
Lector, Universitatea de Stat din Moldova;
Lector superior, Universitatea de Stat din Moldova;
Conferenţiar universitar, Universitatea de Stat din Moldova.
PUBLICA ŢII
I. Manuale - 4
II. Monografii - 6
III. Articole în reviste de specialitate din Republica Moldova - 30
IV. Articole în reviste de specialitate străine - 1
V. Comunicări ştiinţifice - 11
VI. Comentarii de legi şi alte acte normative:
- Comentariu la legea „Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova”. În: Legea şi Viaţa 1991,
nr.11-12, p.3-8;
301
- Comentariu la legea „Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova”. În: Legea şi viaţa, 1992,
nr.1, p.5-10.
- Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. Chişinău, CIVITAS, 2000. –
176 p. (coautori: Creangă Ion; Gurin Cornel; Negru Boris; Barbalat Pavel; Cotorobai Mihai;
Susarenco Gheorghe).
PARTICIPARE LA ELABORAREA PROIECTELOR DE LEGI
1. Legea „Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova” din 04.06.1991.
2. Legea „Cu privire la privatizarea spaţiului locativ”.
3. Legea „Cu privire la reabilitarea”
4. Proiectul Constituţiei republicii Moldova (adoptat în prima lectură de către Parlament –
martie 1993).
5. Proiectul de reformă constituţională elaborat în cadrul Comisiei constituită prin Decretul
Preşedintelui interimar al Republicii Moldova ianuarie 2010.
MEMBRU ÎN INSTITU ŢII NA ŢIONALE / INTERNA ŢIONALE
- Deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Preşedintele Comisiei parlamentare permanente,
aprilie 1990 – februarie 1994;
- Consilier ţn Consiliu municipal Chişinău 1999-2003;
- Consiliul Superior al Magistraturii 2009-2013.
LIMBI STR ĂINE CUNOSCUTE
Rusa – fluent
Ucraineană - bine
Franceză – bine
PREMII / DISTINC ŢII / DECORA ŢII
– Meritul Civic
– Ordinul de Onoare
– Ordinul Republicii