Post on 29-Jun-2015
Universitatea Al.I.Cuza-Iasi, Facultatea de Drept
Referat
Student : Hirtopanu Maria-Madalina(Anul I, Master, I.D) Disciplina : Stiinte penale Curs master : Jurisdictii speciale in dr. penal Tema referat: Urmarirea si judecarea unor infractiuni flagrante Titular disciplina: Conf. Dr. Plaesu Tudor
Cuprins
SECTIUNEA I .
1.Notiunea de infractiune flagranta 1.1 Explicatia termenilor “flagrant” si “infractiune flagranta” 1.2 Infractiunea flagranta tipica 1.3 Infractiunea flagranta asimilata 2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracţiunile flagrante. 3. Scurte consideraţii istorice
SECTIUNEA II1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracţiunile flagrant.2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind infracţiunile flagrante.3. Cazuri excluse de la procedura speciala4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă.4.1 Infracţiunile concurente, indivizibile sau conexe.4.2 Situaţii speciale privind procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante.
SECŢIUNEA A III-A – Urmărirea penală în cazul procedurii urgente1. Constatarea infracţiunii1.1 Procesul-verbal de constatare1.2 Organele competente2. Luarea măsurilor preventive3. Trimiterea în judecată
SECŢIUNEA A IV-A – Judecata în cazul procedurii urgente1. Instanţa competentă2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată3. Judecata în primă instanţă3.1 Actiunea penala3.2 Actiunea civila4 Soluţionarea cauzei penale5 Caile de atac
SECŢIUNEA A V-A – Deosebiri între procedura urgentă şi procedura de drept comun
- Bibliografie
SECŢIUNEA I
CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE FLAGRANTĂ
§1. Noţiunea de infracţiune flagrantă
1.1. Explicaţia termenilor „flagrant” şi „infracţiune flagrantă”. Cuvântul
„flagrant” provine din participiul flagrans, -tis al verbului latin flagro, -are care înseamnă
„a arde”. Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele explicaţii pentru
adjectivul flagrant: care sare în ochi; izbitor; evident.1
Raportat la săvârşirea unei infracţiuni, termenul exprimă o relaţie temporală de
simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracţiunii şi cel al
descoperirii ei. În acest sens noţiunea de „flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în
timpul săvârşirii infracţiunii sau imediat după comiterea activităţii sale infracţionale. Se
explică astfel toate semnificaţiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în
focul” acţiunii sale,2 cât fapta este caldă3 sau imediat după. Din aceste cauze fapta sare în
ochi, este izbitoare şi evidentă. Aşa cum s-a remarcat şi în doctrină,4 starea de flagranţă
presupune întotdeauna şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia infracţiunea neputând fi
considerată flagrantă.
Multă vreme, în drepul nostru dar şi în limbajul juridic sau cel comun, noţiunea de
infracţiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict5. Legislaţia penală
românească actuală a înlocuit însă termenul „delict” cu cel de „infracţiune” astfel că nu se
mai justifică folosirea expresiei vechi.6
Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este flagrantă infracţiunea
descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea flagrantă
1 DEX, ediţia a III-a, p. 307.2 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 461.3 D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 300, nota 575.4 V. Manzini în I. Neagu, op. cit, p. 462; şi în D. Gheorghe, op. cit., p. 299.5 Delict, s.n., lat. delictum: fapt nepermis şi sancţionat de lege, infracţiune. (DEX, ediţia a III-a, p. 224).6 G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 110.
şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana
vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul
comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune. În caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să
prindă pe făptuitor şi să-l aducă înaintea autorităţii.
Deosebirile dintre infracţiunile flagrante şi cele neflagrante sunt doar de ordin
procesual: constatarea comiterii infracţiunii şi prinderea infractorului. Sub aspectul
dreptului substanţial între cele două categorii de infracţiuni nu există deosebiri, amândouă
beneficiind de acelaşi tratament juridic în ceea ce priveşte pedepsele, conţinutul
infracţiunii, latura subiectivă etc.7
1.2. Infracţiunea flagrantă tipică. Din dispoziţiile art. 465 şi 466 C. proc. pen.
rezultă două forme ale infracţiunii flagrante: forma tipică şi forma asimilată,
cvasiflagrantă sau cvasitipică.
Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două situaţii de infracţiune flagrantă
tipică: infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii şi cea descoperită imediat după
săvârşire.
a) Infracţiunea desoperită în momentul săvârşirii presupune prinderea
infractorului în timpul şi locul comiterii acesteia. Termenul săvârşire se interpretează în
sensul art. 144 C. pen., adică realizarea oricăreia din faptele care alcătuiesc conţinutul
unei infracţiuni în formă consumată, tentativă sancţionabilă sau participaţie sub orice
formă: autor, coautor, instigator sau complice.8
b) Infracţiunea desoperită imediat după săvârşire este situaţia în care comiterea se
stabileşte cât mai aproape de momentul săvârşirii. Legea nu stabileşte o limită fixă de
timp, aceasta fiind la aprecierea organului judiciar.
Pentru existenţa stării de flagranţă nu este suficientă numai descoperirea faptei în
momentul săvârşirii sau imediat după, ci este necesară şi prinderea făptuitorului în acele
momente.9
7 I. Neagu, op. cit., p. 459-460; V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 362; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 535.8 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536; V. Dongoroz, op. cit., p. 362.
Infracţiunea continuă se consideră flagrantă până la încetarea acţiunii ilicite, adică
până la epuizarea ei, făptuitorul găsindu-se în flagranţă pe toată durata comiterii
infracţiunii.10 La infracţiunea continuată se consideră flagranţă numai în ceea ce priveşte
actele materiale descoperite în momentul săvârşirii sau imediat după, deci nu toate
acţiunile repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale care o alcătuiesc. Infracţiunea
complexă e flagrantă dacă toate activităţile infracţionale care o compun au fost
descoperite în momentul săvârşirii sau imediat după.11
1.3. Infracţiunea flagrantă asimilată. Această formă a infracţiunii flagrante mai
este denumită în doctrină şi cvasi-tipică12 sau cvasiflagrantă. Art. 465 alin. (2) C. proc.
pen. prevede două situaţii de cvasiflagranţă:13
a) făptuitorul, imediat după săvârşirea infracţiunii, este urmărit de persoana
vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public.
Partea vătămată si martorii oculari sunt cei care, constatând comiterea infracţiunii,
trec imediat la urmărirea făptuitorului (se iau după el, pornesc pe urmele lui) care
încearcă să se îndepărteze de la locul faptei. Cei prezenţi la comiterea faptei, văzând pe
făptuitori, pot apela prin strigăte la ajutorul celorlalţi sau al autorităţilor pentru urmărirea
şi prinderea acestora, ceea ce reprezintă strigătul public.
b) făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,
instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
Această situaţie stabileşte o prezumţie de flagranţă datorită apropierii în spaţiu şi
timp a făptuitorului faţă de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii având asupra sa orice
obiect care face verosimilă şi probabilă participarea sa la comiterea delictului. Dar într-o
asemenea situaţie trebuie manifestată o foarte mare grijă în administrarea probelor în
învinuire deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte
obiecte nu înseamnă neapărat comiterea unei fapte penale.
9 V. Dongoroz, op. cit., p. 362; V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 525; D. Gheorghe, op. cit., p. 299.10 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536; V. Dongoroz, op. cit., p. 362; V. Păvăleanu, op. cit., p. 525.11 V. Păvăleanu, op. cit., p. 525.12 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536.13 V. Dongoroz, op. cit., p. 363; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536.
§2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracţiunile flagrante
Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor
flagrante se regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, inclusiv penal şi procesual
penal, cât şi în necesităţi obiective de tehnică criminalistică, logică şi morală.
Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesară o apropiere în
timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracţiuni şi cel al tragerii la răspundere
penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită
caracterului de flagranţă o asemenea activitate este mult uşurată: faptele sunt imediat
cunoscute, făptuitorul este întotdeauna cunoscut iar probele sunt evidente, permiţând
stabilirea vinovăţiei pe bază de dovezi certe. In această situaţie procedura obişnuită ar fi
cel puţin stânjenitoare.14 În consecinţă Codul penal român prevede o procedură specială
ce se individualizează prin caracterul său de urgenţă. O asemenea procedură este necesară
şi pentru a strânge neîntârziat probe care ulterior ar putea să dispară.15 În literatura de
specialitate s-a subliniat că, datorită condiţiilor de săvârşire a unei infracţiuni flagrante,
este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare.16 Instituirea unei proceduri
speciale de urgenţă asigură realizarea deplină a principiului operativităţii şi celeritătii17 şi
o restabilire mai rapidă a ordinii de drept încălcate.18
Pe de altă parte infracţiunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de
drept şi provoacă indignare, teamă şi alarmă în mijlocul celor care se află la locul
săvârşirii infracţiunii. Se impune deci ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să
se efectueze cu cea mai mare promptitudine; de aici necesitatea reglementării unei
proceduri cât mai rapide, care să restabilească liniştea publică, să dea satisfacţie opiniei
publice, să asigure efectul educativ al procesului penal.19
În sfârşit, ar mai fi de spus că scurtarea duratei activităţii judiciare nu trebuie să
aducă atingere principiilor fundamentale ale procesului penal român, principiilor
14 V. Dongoroz, op. cit., p. 363; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 335; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 535.15 V. Păvăleanu, op. cit., p. 523.16 G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit. p. 335; I. Neagu, op. cit., p. 461; V. Păvăleanu, op. cit., p. 523.17 M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 636; V. Păvăleanu, op. cit., p. 525; D. Gheorghe, op. cit., p. 298.18 V. Dongoroz, op. cit., p. 363; V. Păvăleanu, op. cit., p. 525; D. Gheorghe, op. cit., p. 298.19 V. Dongoroz, op. cit., p. 363.
specifice fiecărei faze a procesului penal20 precum şi garanţiilor şi celorlalte derpturi
procesuale ale părţilor.21 De altfel, oricând desfăşurarea activităţii judiciare în baza
acestei proceduri ar crea dificultăţi în realizarea corespunzătoare a scopului procesului
penal (de exemplu nevoia de a administra probe noi, imposibilitatea disjungerii în caz de
indivizibilitate sau conexitate etc.), se va renunţa la procedura de urgenţă şi se va trece la
cea obişnuită [art. 462 alin. (2) şi art. 473 alin. (5) C. proc. pen.].22
§3. Scurte consideraţii istorice
Infracţiunile flagrante au preocupat legiuitorul încă din antichitate. Astfel în
Codul lui Hammurabi precum şi în Legea celor XII Table se face o distincţie între cele
două categorii de infracţiuni nu doar de ordin procesual ci chiar substanţial, furtul
flagrant („furtul manifest”) fiind sancţionat cu pedeapsa capitală. Ulterior infracţiunea
flagrantă a primit un tratament penal atenuat, dar diferit şi mai aspru faţă de faptele
ascunse, pentru ca, în legislaţia modernă tratamentul penal să fie acelaşi sub aspect de
drept material.
Sub aspect procesual însă, în toate legislaţiile s-au conturat reguli specifice de
urmărire şi judecare a unor asemenea infracţiuni. În dreptul englez, cu mai bine de două
secole în urmă, procedura curţilor de poliţie scoate din jurisdicţia lentă a curţilor cu juraţi,
infracţiunile de o gravitate mai redusă, dându-le în soluţionarea sumară a judecătorului
unic. Modelul a fost apoi preluat în Franţa începând cu o lege din 1863, fiind folosit şi
astăzi.23
În legislaţia procesual penală română24 primele dispoziţii cu privire la infracţiunile
flagrante apar în Codul penal din 1864 care doar definea această infracţiune în art. 40.25
În baza acestei definiţii Legea Micului Parchet nr. 13 din 1913 introduce o procedură
20 I. Neagu, op. cit., p. 461; D. Gheorghe, op. cit., p. 298.21 M. Basarab, op. cit., p. 636; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 535; V. Păvăleanu, op. cit., p. 523.22 M. Basarab, ibidem; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem.23 D. Gheorghe, op. cit., p. 298 şi p. 300, nota 575; I. Neagu, op. cit., p. 460.24 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 535; D. Gheorghe, op. cit., p. 298 şi p. 300, nota 575; I. Neagu, op. cit., p. 460; V. Păvăleanu, op. cit., p. 524.25 „Flagrante delictu se numesce delictulu ce se comite acumu, sau care de curendu se comise. Se va socoti asemenea flagrante delictu casu cându prevenitulu este urmăritu prin strigătulu publicu, şi casulu cându se găsescu asupra lui lucruri, arme, instrumente sau chârtii, cari dau presupusu că elu este atoru sau complice, indestulu numai ca acestea să se fi petrecutu aproape de locul şi de timpulu comiterii delictului.”
specială pentru infracţiunile flagrante săvârşite în reşedinţe de judeţ, gări, porturi şi
bâlciuri. În Codul din 1936, deşi procedura nu era consacrată într-un capitol separat,
existau dispoziţii speciale cu privire la infracţiunile flagrante (art. 218, 226, 338-340) în
cadrul reglementării comune. Din anul 1957, prin Decretul nr. 324, s-a introdus în Codul
de procedură penală „Procedura urgentă de urmărire sau judecată pentru anumite pricini”
care avea, în principal, dispoziţii privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante.
Actualul Cod reglementează în mod individual procedura specială privind
infracţiunile flagrante în Titlul IV „Proceduri speciale”, Capitolul I, art. 465-479.
SECŢIUNEA A II-A
CAZURILE ŞI CONDIŢIILE INFRACŢIUNII FLAGRANTE
§1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracţiunile
flagrante
Procedura specială privind infracţiunile flagrante se aplică integral doar dacă sunt
îndeplinite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen. Acestea sunt condiţii privind pedeapsa şi
locul infracţiunii.
a) Condiţii privind pedeapsa. Procedura specială se aplică numai la infracţiunile
pedepsite pentru forma tip cu închisoarea mai mare de 1 an (deci cel puţin 1 an şi 1 zi) şi
cel mult 12 ani inclusiv, precum şi la formele agravate sau calificate ale acestor
infracţiuni, chiar dacă aceste forme depăşesc maximul pedepsei pentru forma tip.26
Aşadar criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracţiunile ce pot fi
instrumentate după procedura de urgenţă este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea tip, adică pentru forma simplă a infracţiunii. Infracţiunea sau pedeapsa pot fi
prevăzute în Codul penal sau în orice altă lege specială penală ori cu dispoziţii penale
speciale.27 Din aceste considerente, dacă pedeapsa pentru infracţiunea tip, este mai mare
26 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1971, în Revista Română de Drept, nr. 4/1971, p. 33.27 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 464.
de 12 ani dar e săvârşită în faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special
al pedepsei pentru forma tip putând ajunge astfel la o pedeapsă mai mică de 12 ani,
procedura va fi tot una obişnuită iar nu una specială.
La stabilirea acestor limite s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se
justifică în cazul unor infracţiuni de minimă importanţă, sancţionate cu amendă sau
închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte procedura specială nu se justifică nici pentru
infracţiuni de o gravitate prea mare întrucât pentru acestea trebuie să existe garanţiile
procedurii obişnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului accelerat al
procedurii speciale.28 S-a mai susţinut că, în cele mai multe cazuri, infracţiunile pedepsite
cu închisoare mai mare de limita maximă stabilită de lege, au conexiuni cu alte
infracţiuni, ceea ce impune o desfăşurare obişnuită a procesului penal, pentru buna
soluţionare a cauzei.29
b) Condiţii privind locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea trebuie să fie comisă
doar în anumite locuri, şi anume: în municipii şi oraşe, inclusiv localităţile arondate
acestora30, în mijloacele de transport în comun, precum şi în bâlciuri, târguri, porturi,
aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi
în orice loc aglomerat. Prin loc aglomerat se înţelege orice loc care prin natura sau
destinaţia lui este permanent, sporadic sau întămplător, expus aglomerării de persoane,
cum ar fi întruniri sau manifestări comemorative, religioase, sportive, artistice etc.31
Prin înscrierea acestei condiţii legiuitorul a avut în vedere faptul că locul comiterii
infracţiunii presupune prezenţa organelor de poliţie în imediata apropiere şi, deci,
posibilitatea constatării imediate a faptei.32 Totodată se realizează satisfacerea rapidă a
dorinţei de înfăptuire a justiţiei a colectivităţilor aflate în locuri aglomerate.33 De
asemenea în aceste locuri se săvărşesc mai repede şi mai uşor infracţiuni.34 Din modul de 28 V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 526; I. Neagu, op. cit., p. 463.29 V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 365.30 A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 237.31 V. Dongoroz, op. cit., p. 365; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 538.32 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem; D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 303; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 336.33 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem.34 V. Dongoroz, op. cit., p. 365.
reglementare a legii rezultă că nu se poate aplica procedura de urgenţă atunci când
infracţiunea s-a produs în alt loc decât cel menţionat de aceasta, chiar dacă ar fi
îndeplinită condiţia privind pedeapsa.35
c) La aceste două condiţii se adaugă, în mod evident, condiţia privind natura
flagrantă a infracţiunii supuse urmăririi şi judecării. Este o condiţie evidentă întrucât
procedura specială analizată vizează tocmai infracţiunile flagrante, iar nu altele.
§2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind infracţiunile
flagrante
Nu orice infracţiune flagrantă va fi guvernată de procedura specială urgentă.
Infracţiunile flagrante care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 465 C. proc. pen., dar
nu îndeplinesc cumulativ şi condiţiile prevăzute de art. 466 C. proc. pen. se vor judeca
după procedura comună, la care se adaugă unele dispoziţii derogatorii prevăzute în
ambele părţi ale C. proc. pen.:
posibilitatea efectuării percheziţiilor domiciliare fără autorizaţia procurorului [art.
101 alin. (3)];
nu este necesar consimţământul conducerii unităţilor din cele la care se referă art.
145 C. pen., şi nici autorizaţia procurorului pentru efectuarea oricărui act de urmărire
penală în incinta acelor unităţi (art. 204 C. proc. pen.);
ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face la
orice oră, nu doar între orele 6:00-20:00 (art. 103);
posibilitatea adoptării unor măsuri preventive conform art. 148 C. proc. pen.
indiferent, însă, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (art. 143);
obligaţia organului de urmărire penală, în cazul infracţiunilor în care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (prevăzute de art.
279 C. proc. pen.), de a constata săvârşirea infracţiunii flagrante, chiar în lipsa plângerii
prealabile. Ulterior, organul judiciar cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară
că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală sau trimite cauza la organul
competent. Procedura de urgenţă operează doar dacă persoana vătămată depune
35 A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 237.
plângerea în termen de 24 de ore de la săvărşirea infracţiunii. În caz contrar se va aplica
procedura de drept comun (art. 280 şi 479);
dreptul oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l conduce în faţa
autorităţii [art. 465 alin. (3) C. proc. pen.].
În literatura de specialitate s-a arătat că şi pentru infracţiunile flagrante care nu
îndeplinesc condiţiile art. 466 C. proc. pen. se va produce de regulă o accelerare a
procedurii de urmărire şi judecată, determinată de faptul că strângerea probelor privitoare
la fapta săvârşită şi la făptuitor se va efectua chiar în momentul comiterii infracţiunii.36
§3. Cazuri excluse de la procedura specială
Art. 479 C. proc. pen. prevede două cazuri în care infracţiunea, deşi flagrantă şi
întrunind toate condiţiile art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de
urgenţă: infracţiunile săvârşite de minori şi infracţiunile pentru care este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situaţii aplicarea procedurii urgente
ar împieta asupra atingerii scopului procesului penal.37
a) Infracţiunile săvârşite de minori. Minorii, datorită situaţiei lor deosebite privind
dezvoltarea psihică, sunt ocrotiţi de procedura penală printr-o procedură specială
aplicabilă numai lor, reglementată de art. 480-493 C. proc. pen. Raţiunile care stau la
baza acestei excepţii sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea
şi dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalităţii sale, acumularea
cunoştinţelor despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, şi nu în
ultimul rând de grija pentru reeducarea acestora.38
b) Cazul plângerii prealabile. Este cazul infracţiunilor reglementate de art. 279 C.
proc. pen. pentru a căror urmărire penală şi judecare este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Despre aceste infracţiuni, însă, s-a vorbit deja la subsecţiunea
precedentă.
Ar mai fi de adăugat doar că literatura de specialitate a dezbătut pe larg acest
subiect. Odată cu modificările Codului de procedură penală aduse prin Legea nr.
36 V. Dongoroz, op. cit., p. 364.37 I. Neagu, op. cit., p. 474.38 I. Neagu, op. cit., p. 475.
356/2006 şi OUG nr. 60/2006 lucrurile s-au simplificat mult, aşa cum au fost prezentate
în subsecţiunea anterioară.
§4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă
4.1. Infracţiunile concurente, indivizibile sau conexe. Uneori datorită
legăturilor ce pot exista între anumite infracţiuni, procedura urgentă poate intra în
concurs cu procedura obişnuită, legiuitorul reglementând şi aceste situaţii.39
a) Infracţiunile concurente. Potrivit art. 478 alin (1) C. proc. pen., în caz de
concurs de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile
concurente, se procedează la disjungerea lor, urmărirea şi judecarea infracţiunilor
făcându-se separat. Atunci când disjungerea nu este posibilă se acordă prioritate
procedurii de drept comun.
Împrejurarea că printre infracţiunile flagrante concurente se află şi una pentru
care, potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor speciale cu privire la urmărirea
şi judecarea infracţiunilor flagrante. Deci, efectuarea urmăririi de către procuror nu îşi va
găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie.40
b) Conexitatea sau indivizibilitatea. În caz de indivizibilitate sau conexitate între
infracţiuni flagrante, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii
urgente şi infracţiuni neflagrante sau flagrante dar care nu îndeplinesc aceste condiţii, pot
apărea două posibilităţi:
dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracţiuni, se vor urma
două proceduri diferite: pentru infracţiunea flagrantă se va aplica procedura de urgenţă,
iar pentru celelalte infracţiuni indivizibile şi conexe procedura de drept comun;
dacă disjungerea nu este posibilă urmărirea şi judecarea se va face pentru toate
infracţiunile după procedura de drept comun.
39 I. Neagu, op. cit., p. 474; V. Păvăleanu, op. cit., p. 529.40 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, p. 135; M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 643; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 537.
Disjungerea este o chestiune de fapt, aprecierea privind posibilitatea sau
imposibilitatea ei fiind la latitudinea organului judiciar.41 Disjungerea poate fi dispusă
atât de către organul de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată. Disjungerea
nu constituie o declinare de competenţă, ci o scindare în desfăşurarea procesului penal,
care are loc mai departe dar separat, în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei
care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare,
specială sau de drept comun (obişnuită).42
4.2. Situaţii speciale privind procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante. În
legislaţia română există numeroase dispoziţii derogatorii de la regulile procedurii de
urgenţă, fie în sens restrictiv, când procedura suportă unele limitări cu toate că
infracţiunile sunt flagrante, întrunind toate condiţiile prevăzute de C. proc. pen., fie în
sens extinctiv, când procedura devine aplicabilă unor infracţiuni care nu îndeplinesc toate
condiţiile flagranţei. Cu scop exemplificativ vor fi prezentate aici câteva cazuri.
astfel Legea nr. 83 din 22 iulie 1992 privind procedura urgentă de urmărire şi
judecare pentru unele infracţiuni de corupţie43 prevede că, pentru infracţiunile de corupţie
prevăzute în art. 1 al acestui act normativ, dacă sunt flagrante, se aplică dispoziţiile
procedurii speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante fără a se cere
şi îndeplinirea condiţiilor menţionate la art. 466 C. proc. pen. Totuşi procedura
presupunea unele termene mai mari pentru realizarea activităţilor procesuale. Se
consideră însă că aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate tacit de
dispoziţiile Legii nr. 78/200044;
în Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie45, cu modificările şi completările ulterioare, se arată că infracţiunile
de corupţie, cele asimilate acestora sau cele în legătură cu infracţiunile de corupţie, dacă
sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă după procedura specifică infracţiunilor flagrante,
chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile limitelor de pedeapsă prevăzute pentru procedura
urgentă (art. 21);
41 M. Basarab, op. cit., p. 643.42 V. Dongoroz, op. cit., p. 374.43 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173/1992.44 I. Neagu, op. cit., p. 465, nota 32.45 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219/2000.
prin Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului
de procedură penală46 s-a prevăzut că infracţiunile din art. 209 alin. 3 lit. a C. pen.,
respectiv furtul de ţiţei, produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,
cisterne sau vagoane-cisternă să se judece după procedura de urgenţă potrivit dispoziţiilor
art 465-479 C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că normele în discuţie
nu mai sunt, însă, în vigoare, fiind abrogate prin Legea nr. 281/2003 prin care s-a
modificat Codul de procedură penală47;
o altă dispoziţie derogatorie o întâlnim în Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului48, care dispune că faptele de terorism sau în
legătură cu fapte de terorism prevazute de prezentul act normativ, vor fi urmărite şi
judecate după procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante chiar daca ele nu sunt flagrante
sau nu îndeplinesc condiţiile flagranţei (art. 40). O astfel de reglementare se justifică prin
ameninţarea pe care o reprezintă terorismul pentru pacea mondială;
în sfârşit trebuie amintită aici şi situaţia membrilor Parlamentului României aşa
cum este ea reglementată de Constituţia ţării noastre. Astfel art. 69 alin. 2 dispune că
deputaţii şi senatorii nu por fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Totuşi, în caz de infracţiune flagrantă, ei
pot fi supuşi percheziţiei şi reţinerii, existând obligaţia pentru Ministrul justiţiei de a
informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în
care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri [art. 69 alin. (3) din Constituţie].
SECŢIUNEA A III-A
URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE
§1. Constatarea infracţiunii
46 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410/2001.47 Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 513/2005 în I. Neagu, op. cit., p. 466, nota 36.48 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161/2004.
1.1. Procesul-verbal de constatare. Potrivit art. 467 C. proc. pen. organul de
urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal în care consemnează: cele constatate
cu privire la fapta săvârşită, declaraţiile învinuitului, ale persoanei vătămate, ale
martorilor oculari şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de
urmărire penală strânge şi alte probe ce vor fi menţionate în procesul verbal. Astfel acest
act de urmărire penală capătă un caracter complex, diferit de procedura comună.49
Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna în vederea garantării aflării
adevărului şi a garantării dreptului la apărare.50
Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane care au fost ascultate,
cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la
acestea. Apoi se semnează de către organul de urmărire penală şi de toate persoanele
ascultate. Consemnările organului instrumentator pot înlocui, însă, declaraţiile scrise ale
persoanelor ascultate.51 Dacă ulterior în cursul urmăririi penale este necesară audierea şi a
altor persoane sau reaudierea vreunei persoane a cărei declaraţie a fost consemnată în
procesul-verbal, declaraţiile noi vor fi consemnate în acte separate, conform procedurii
comune.52
În cazul procedurii urgente, procesul-verbal constituie actul prin care se dispune
începerea urmăririi penale, fiind şi mijloc de probă în acelaşi timp. De asemenea, în acest
caz, nu se pune niciodată problema efectuării de acte premergătoare.53
Constatarea infracţiunii flagrante va trebui făcută şi în cazul infracţiunilor pentru
a căror urmărire şi judecare se pretinde plângere prealabilă de la persoana vătămată.
Constatarea e obligatorie chiar dacă lipseşte această plângere. Apoi, pentru a continua
urmărirea penală şi trimiterea în judecată, este necesar ca persoana vătămată sa fie
chemată şi întrebată dacă doreşte să o depună.
49 M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 639; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 538.50 G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 337; A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 238.51 N. Volonciu în V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 532.52 Ibidem.53 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 467.
Întreaga activitate de urmărire penală se găseşte deci constatată în mod concentrat
în procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală.54
1.2. Organele competente. În primul rând competenţa pentru constatarea
infracţiunilor flagrante aparţine organelor de urmărire penală: organe de poliţie şi
procurorul. În acest sens doctrina şi practica judiciară sunt unanime.
Pe de altă parte trebuie reţinute, cu caracter derogator, regulile speciale privind
competenţa organelor de constatare în diferite situaţii, prevăzute de art. 214-215 C. proc.
pen. Este vorba despre inspecţiile de stat, alte organe de stat, unităţile menţionate la art.
145 C. pen., organele de conducere şi control ale administraţiei publice, comandanţii de
nave şi aeronave, agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră, ofiţerii şi
subofiţerii din cadrul Armatei şi Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate în
cadrul misiunilor specifice. Aceste organe au însă obligaţia să înainteze de îndată pe
făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi mijloacele de probă strânse, procurorului sau
organului de cercetare penală. Altfel spus, constatarea poate fi făcută şi de organele
speciale dar procedura de urmărire penală aparţine exclusiv organelor de poliţie şi
procurorului.55
În doctrină s-a afirmat şi că nu trebuie confundat procesul-verbal întocmit în baza
art. 214 şi 215 C. proc. pen. de organele de constatare, cu cel întocmit în baza actelor
premergătoare (art. 224 C. proc. pen.), care poate fi întocmit şi de alţi lucrători operativi
din Ministerul de Interne sau de organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale, care nu sunt organe de urmărire penală, în timp ce constatarea infracţiunilor
flagrante se poate face numai de către organele de urmărire penală.56
În ceea ce priveşte competenţa între organele de urmărire penală fostul Tribunal
Suprem a decis că, datorită caracterului urgent al acestei proceduri speciale, organele de
cercetare penală pot instrumenta cauze penale privind infracţiuni care potrivit art. 209
54 V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 367.55 S. Kahane, Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, Revista Română de Drept, nr. 71/1975, p. 7-14; I. Neagu, op. cit., p. 467; V. Dongoroz, op. cit., p. 369; D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 304; V. Păvăleanu, op. cit., p. 533 şi autorii citaţi la nota 2.56 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539; G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 336-337.
alin. 3 C. proc. pen. sunt date în competenţa exclusivă a procurorului.57 Dacă organul de
cercetare penală nu se încadrează în termenul fixat pentru efectuarea cercetării după
procedura specială şi se trece la procedura comună, organul de cercetare penală devine
necompetent şi se aplică dispoziţiile art. 209 alin. 3 care prevăd obligativitatea
desfăşurării urmăririi penale de către procuror pentru infracţiunile prevăzute în mod
expres în acest text.58
În mod excepţional este competent să constate săvârşirea infracţiunii flagrante
preşedintele completului de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă (art. 299) care
sunt flagrante în sensul art. 465 dacă sunt întrunite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen.59
§2. Luarea măsurilor preventive
În cadrul procedurii urgente întâlnim anumite particularităţi cu privire la măsurile
de prevenţie. Astfel, potrivit art. 468 C. proc. pen. reţinerea învinuitului este obligatorie şi
se face pentru maxim 24 de ore potrivit dreptului comun în materie, organul de cercetare
penală având obligaţia de a înainta procurorului, atunci când consideră că este necesar,
propunerea arestării preventive. Dacă pe durata reţinerii nu s-a emis mandat de arestare
învinuitul va fi pus în libertate la expirarea celor 24 de ore.
La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita
judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile (spre deosebire de 29 sau
30 de zile cât este termenul în procedura de drept comun), acestea calculându-se de la
data expirării ordonanţei de reţinere (deci maxim 11 zile cu măsura reţinerii).60 Alteori se
consideră că termenul începe să curgă de la data luării măsurii de reţinere.61 Din această
reglementare a art. 468 alin. 1 rezultă că arestarea preventivă a învinuitului nu este
obligatorie, luarea acestei măsuri fiind lăsată la latitudinea judecătorului.
Celui reţinut sau arestat i se aduce la cunoştinţă învinuirea în cel mai scurt timp în
prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Aceste prevederi ale Constituţiei şi
57 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659/1970, în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, p. 131.58 A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239.59 V. Dongoroz, op. cit., p. 369.60 I. Neagu, op. cit., p. 468; A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 238.61 D. Gheorghe, op. cit., p. 305.
Codului de procedură penală sunt realizate implicit prin citirea procesului-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante, ceea ce implică şi prezenţa apărătorului în acest
moment. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a actului procedural
(art. 197 alin. 2 C. proc. pen.).62 În ipoteza în care s-au administrat şi alte probe decât cele
cuprinse în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, care este citit
învinuitului, este obligatorie prezentarea materialului de urmărire penală.63 În ceea ce
priveşte ascultarea învinuitului în momentul arestării sale, în doctrină nu există un punct
de vedere uniform, considerându-se că dispoziţiile de drept comun privind acultarea
inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracţiunilor flagrante64 ori dimpotrivă, că ele
sunt aplicabile şi în cadrul procedurii de urgenţă.65
Procurorul va trebui să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea
în judecată pâna la expirarea mandatului de arest preventiv, în caz contrar urmând să se
aplice art. 146 şi următoarele privind procedura obişnuită a arestării preventive. În cazul
în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului
de cercetare, acesta din urmă va trebui să continue cercetarea şi să înainteze dosarul
procurorului cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare (art. 469
alin. 1). Termenul este unul orânduitor66, iar dacă nu s-a putut efectua complet cercetarea
în acest termen, continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obişnuite (art.
469 alin. 2). În caz de restituire este obligatorie reexaminarea temeiurilor arestării
preventive a învinuitului sau inculpatului.67
O discuţie aparte în literatura de specialitate şi practica judiciară are loc în
legătură cu aplicarea art. 148 lit. b C. proc. pen., care prevede posibilitatea arestării
preventive pentru orice infracţiune flagrantă indiferent dacă se aplică sau nu procedura
specială de urmărire penală şi judecare. Într-o primă opinie, majoritară, se consideră că
măsura privativă de libertate se aplică tuturor infracţiunilor flagrante din următoarele
considerente: legiuitorul, dacă ar fi dorit să restrângă aplicabilitatea art. 148 lit. b) C.
proc. pen. numai la situaţiile în care este aplicabilă şi procedura urgentă, putea să prevadă
62 V. Dongoroz, op. cit., p. 367; V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.63 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 540.64 V. Dongoroz, op. cit., p. 367.65 V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.66 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539; V. Dongoroz, op. cit., p. 369.67 M. Basarab, op. cit., p. 640; V. Dongoroz, op. cit., p. 369.
aceasta în mod expres. Cum legea nu distinge, nici celui care o interpretează nu îi este
permis să distingă.68 În acest sens este şi orientarea majoritară a instanţelor.
Potrivit unei alte opinii o asemenea posibilitate un există întrucât măsurile
preventive sunt măsuri excepţionale iar exceptio est strictissimae interpretationis. Fiind
vorba de o stare de excepţie, aplicarea ei nu poate fi extinsă prin utilizarea argumentului
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos. De asemenea, simplul caracter
flagrant al infracţiunii nu poate fi considerat că prezintă vreun pericol pentru desfăşurarea
normală a procesului penal. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, flagranţa implică, prin ea
însăşi, doar existenţa la îndemână a probelor săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală. Pornind de la aceste premise, se pare că arestarea preventivă dispusă pe temeiul
de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. ar încălca însuşi scopul măsurilor preventive – scop
care, potrivit art. 136 C. proc. pen., constă tocmai în asigurarea bunei desfăşurări a
procesului penal. În sfârşit, potrivit art. 148 alin. 2 C. proc. pen., în cazurile prevăzute la
lit. c) – f) şi i) ale acestui articol, măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută
de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani. Conform art. 148
alin. 1 lit. b) C. proc. pen., arestarea preventivă poate fi dispusă dacă infracţiunea este
flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an. După cum se
poate observa din confruntarea celor două texte, legiuitorul nu a prevăzut ca şi temeiul de
la litera b) să fie aplicabil inclusiv în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă. De aici se poate trage concluzia că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca
temeiul de arestare de lit. b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracţiunilor flagrante, ar fi
prevăzut că şi acesta să poată fi invocat în cazul infracţiunilor sancţionate de lege cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.69
Dacă nu s-a luat măsura arestării preventive, procurorul va trebui sa dispună
trimiterea în judecată în cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, altfel
urmând să se aplice procedura de drept comun.
68 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984, p. 52.69 V. Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr. 10/1969, p. 128; I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept, nr. 12/1977, p. 21.
În orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfăşoare după procedura
obişnuită, şi nu sunt alte temeiuri care să justifice menţinerea arestării preventive, cel
arestat va fi pus în libertate, de îndată, în mod obligatoriu.70
Potrivit art. 465 alin. 3 în caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să
prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Este o dispoziţie impusă de
necesitatea de a acţiona urgent şi eficient în astfel de cazuri, prevenindu-se dispariţia
făptuitorului, a cărui identitate de multe ori poate fi necunoscută, ori acesta poate părăsi
ţara. Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act
procesual al reţinerii sau arestării, ci este un act de sprijin civic dat organelor judiciare.
Prinderea trebuie să se efectueze fără violenţă sau constrângeri inutile. De asemenea
există obligaţia de a-l preda pe făptuitor, de îndată, autorităţilor. „Autoritatea” poate fi un
organ judiciar sau orice altă autoritate de stat care va sesiza, de îndată, organul de
urmărire penală competent.71
§3. Trimiterea în judecată
În raport de stadiul cercetării penale pot exista mai multe situaţii:72
a) Dacă cercetarea penală s-a terminat înainte de expirarea celor 24 de ore de la
constatarea infracţiunii, organul de cercetare penală înaintează procurorului pe învinuit
împreună cu dosarul cauzei şi cu propunerea de trimitere în judecată. Procurorul va putea
da următoarele soluţii:
dacă consideră că sunt suficiente probe în învinuire dispune trimiterea în judecată,
întocmind rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea penală. El trebuie să se
pronunţe în maxim două zile de la primirea dosarului, adică 3 zile de la emiterea
ordonanţei de reţinere;
dacă consideră că nu sunt suficiente probe în învinuire dar ele se pot obţine
înăuntrul termenului de 10 zile al arestului preventiv, va solicita judecătorului emiterea
70 V. Scherer, ibidem, şi în I. Neagu, op. cit., p. 468; şi în D. Gheorghe, op. cit., p. 305.71 V. Dongoroz, op. cit., p. 367.72 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541-542; V. Dongoroz, op. cit., p. 368-369.
mandatului de arestare. Dacă îl va obţine, va restitui cauza la organul de cercetare iar
acesta va trebui să finalizeze cercetarea penală în 3 zile de la restituire (4 zile de la
reţinere), sub sancţiunea pierderii procedurii speciale. Dacă nu obţine mandatul de
arestare, iar cercetarea penală nu se poate finaliza înăuntrul termenului de reţinere se va
trece la procedura de drept comun. După expirarea termenului de 3 zile de la restituire
organele de cercetare trebuie sa înainteze dosarul procurorului pentru a pronunţa o
suluţie.
b) Dacă cercetarea penală nu s-a terminat în termenul de 24 de ore, organul de
cercetare penală trimite dosarul procurorului, înainte de expirarea lui, cu propunerea de
arest preventiv. În acest caz procurorul este obligat sa solicite judecătorului mandat de
arestare preventivă, fără de care se va trece la procedura obişnuită. Dar şi acum
procurorul poate considera, însă, că sunt suficiente probe pentru trimiterea învinuitului în
judecată. Dacă totuşi solicită mandatul şi îl obţine va restitui cauza organelor de cercetare
penală care trebuie să finalizeze cercetarea în maxim 3 zile de la restituire. Apoi vor
înainta dosarul procurorului care trebuie sa dea o soluţie în maxim 2 zile de la primirea
dosarului.
Procurorul verifică mai întâi lucrările de urmărire penală, inclusiv legalitatea şi
oportunitatea acestora. Apoi va pronunţa una din următoarele soluţii în cel mult 2 zile de
la primirea dosarului:
punerea în mişcare a acţiunii penale prin emiterea rechizitoriului şi trimiterea în
judecată a învinuitului atunci când consideră că sunt suficiente probe în învinuire.
Rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei va fi înaintat de îndată instanţei competente
(art. 470 alin. 2). Aceasta înseamnă, în raport cu dispoziţiile art. 264 alin. 4 C. proc. pen.
care prevede termenul de 24 de ore, că în cazul infracţiunilor flagrante înaintarea
dosarului trebuie să se facă în mai puţin de 24 de ore73;
dacă constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen. va decide scoaterea de
sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit procedurii comune;
dacă organul de cercetare penală, după restituirea cauzei, nu a putut finaliza
cercetarea în termenul de 3 zile de la arestarea învinuitului, continuarea cercetării şi
urmăririi penale se va face după procedura de drept comun (art. 469 alin. 2). În acest caz
73 V. Dongoroz, op. cit., p. 368.
procurorul poate decide fie restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea penală,
fie la un alt organ competent pentru continuarea sau refacerea cercetării (art. 470 alin. 1 şi
art. 265), aceste organe urmând să facă cercetarea după procedura obişnuită (art. 470 alin.
3). Când procurorul dispune restituirea sau trimiterea cauzei la alt organ competent
trebuie să se pronunţe obligatoriu şi asupra menţinerii sau revocării măsurii de arestare
preventivă (art. 267 şi 470 alin. 3 C. proc. pen.).74 De asemenea, în acest caz, vor rămâne
valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau
încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute75;
procurorul se va pronunţa şi cu privire la măsurile de siguranţă şi cele asiguratorii,
iar pentru măsurile de siguranţă prevăzute de art. 113 şi 114 C. pen va înştiinţa
judecătorul privind menţinerea sau revocarea lor.76
În sfârşit, dacă învinuitul sau inculpatul este grav bolnav, suferind de o boală care
împiedică continuarea urmăririi penale, boala fiind constatată printr-o expertiză medico-
legală, este posibilă suspendarea urmăririi penale dar, în acest caz, urmărirea se va face
potrivit procedurii obişnuite.77
SECŢIUNEA A IV-A
JUDECATA ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE
§1. Instanţa competentă
Activitatea procesuală ce se desfăşoară în cazul înfracţiunilor flagrante în faza de
judecată este, în mare măsură, supusă procedurii obişnuite, urmând etapele pe care le
parcurge orice proces obişnuit. Procedura specială este reglementată de art. 471-477 C.
proc. pen.
74 M. Basarab, op. cit., p. 640; V. Dongoroz, op. cit., p. 369; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.75 D. Gheorghe, op. cit., p. 306; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.76 M. Basarab, op. cit., p. 640; D. Gheorghe, op. cit., p. 306; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.77 A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239; G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 337.
Cu privire la instanţele competente să judece în cauzele privitoare la infracţiunile
flagrante, legea nu face nici o distincţie faţă de procedura obişnuită. Astfel, art. 471 alin.
1 C. proc. pen. arată că, în cauzele privind infracţiunile flagrante, competenţa materială şi
teritorială este cea obişnuită.
În privinţa competenţei teritoriale art 471 alin. 2 C. proc. pen. şi art. 21 din Legea
nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească, prevăd că, pentru municipiile împărţite în
sectoare, Ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece
aceste cauze. O astfel de competenţă o avea Judecătoria Sectorului 3 din municipiul
Bucureşti. Instanţa stabilită în acest fel nu este o instanţă specială pentru infracţiuni
flagrante, ci o instanţă specializată în judecarea lor, în scopul unei mai bune organizări a
judecăţii infracţiunilor flagrante, aceasta fiind necesară pentru desfăşurarea unei judecăţi
rapide. O asemenea desemnare nu reprezintă o derogare de la regulile generale de
competenţă, ci o deplasare de la o instanţă cu competenţă materială şi personală obişnuită
la o altă instanţă de acelaşi fel şi de acelaşi grad.
Într-o opinie se consideră că aceste dispoziţii au fost abrogate tacit de Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară78 iar în alta se lasă de înţeles că dispoziţiile sunt în
continuare operabile79.
Instanţa de judecată soluţionează cauza în complet constituit după regulile
obişnuite de compunere a instanţei, respectiv un judecător în primă instanţă, doi pentru
apel şi trei pentru recurs (la care se adaugă regulile speciale ale Înaltei Curţi).80
§2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată
Primind dosarul cauzei, preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care
nu poate depăşi 5 zile de la primirea dosarului. Potrivit art. 293 judecarea infracţiunilor
flagrante se face de urgenţă şi cu precădere, de unde şi obligaţia ca aceste cauze să fie
trecute la începutul listei cauzelor ce urmează a fi judecate. Termenul este unul
78 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 470.79 D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 307.80 Ibidem, p. 307.
orânduitor, preşedintele având totuşi obligaţia de a-l respecta, putând fi depăşit doar
pentru situaţii deosebite.81
Preşedintele va desemna şi un apărător din oficiu, dacă inculpatul nu şi-a ales
unul, şi completul de judecată.82
De asemenea va dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate (art.
472 alin. 2). Inculpatul, fiind arestat, este adus la judecată. Celelalte părţi (partea civilă şi
partea responsabilă civilmente) nu se citează dar pot participa la şedinţa de judecată cu
toate drepturile procesuale.83
Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile şi la toate
instanţele, indiferent de grad sau competenţă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Deci
procurorul participă şi în acele situaţii în care ar putea lipsi de la şedinţele de judecată ale
judecătoriilor conform art. 315 C. proc. pen.
În cadrul măsurilor pregătitoare, instanţa verifică dacă sunt întrunite condiţiile
cerute de art. 466 privind aplicarea procedurii speciale, precum şi constituirea instanţei,
prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător ales sau
numit din oficiu, prezenţa martorilor şi a părţii vătămate.84 Când instanţa constată că nu
sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit procedurii de drept comun.
Negăsirea acestor persoane, în ciuda căutărilor organelor de poliţie ori neaducerea
acestora din motive neimputabile nu împiedică judecarea de urgenţă a cauzei.85
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 465-466 privind
infracţiunile flagrante şi dispune judecarea în procedură obişnuită, ea este obligată să
examineze situaţia inculpatului aflat în stare de arest preventiv şi dacă se constată că nu
există alte temeiuri pentru menţinerea arestării trebuie să dispună revocarea arestării şi
punerea în libertate a inculpatului.86
§3. Judecata în primă instanţă
81 V. Dongoroz, op. cit., p. 370.82 Ibidem, p. 370; D. Gheorghe, op. cit., p. 308.83 V. Dongoroz, op. cit., p. 371; V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 536; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 540.84 V. Păvăleanu, op. cit., p. 536.85 D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 598.86 A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 240.
3.1. Acţiunea penală. Modul în care se desfăşoară şedinţa de judecată în primă
instanţă în cadrul procedurii de urgenţă este reglementat de art. 473 C. proc. pen. Şedinţa
are atât etape cunune cu orice judecată obişnuită, cât şi reguli specifice, acestea fiind
prezentate în continuare.
La termenul de judecată instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 466 C. proc. pen. privind aplicarea procedurii speciale. Dacă constată că
nu sunt îndeplinite aceste condiţii va dispune judecarea după procedura obişnuită. În
literatura de specialitate se arată că art. 472 C. proc. pen. stabileşte nejustificat aceste
dispoziţii în cadrul măsurilor premergătoare, deoarece verificarea condiţiilor intră în
atribuţiile completului de judecată, iar nu ale preşedintelui instanţei.87
După verificările preliminarii instanţa va proceda la judecarea cauzei, ascultând
pe inculpat, martori şi persoana vătămată. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a
lucrărilor existente deja la dosar, fără a mai fi necesar ca toate probele din dosar să fie
readministrate în condiţii de oralitate şi nemijlocire.88 Dacă unii martori sau persoana
vătămată nu sunt prezenţi, judecarea cauzei nu se amână, ci, derogându-se de la principiul
nemijlocirii, judecata se va face pe baza declaraţiilor date la urmărirea penală şi a
lucrărilor de la dosar.89
Totuşi, în caz de nevoie, instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere,
administrarea de probe noi. Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene
care, în total, nu trebuie să depăşească 10 zile. Depăşirea acestui număr maxim de zile va
atrage judecarea după procedura obişnuită.90 De asemenea instanţa ia măsurile
corespunzătoare pentru administrarea probelor noi, pe care le aduce la îndeplinire direct
(citare telefonică91) sau prin organele de poliţie (art. 473 alin. 2). Se observă singura
excepţie de natură penală92 de la regula potrivit căreia instanţele de judecată nu
colaborează direct cu organele de poliţie, ci numai cu procurorul şi părţile.93
87 D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 600.88 I. Neagu, op. cit., p. 471.89 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541; V. Dongoroz, op. cit., p. 371.90 M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 641.91 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541.92 Instanţa cooperează în mod direct cu organele de poliţie şi în dosarele privind contravenţiile prevăzute de legea nr. 61/1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire specială, a ordinii şi liniştii publice (cu modificările şi completările ulterioare), aceste cauze nefiind însă de natură penală.93 I. Neagu, op. cit., p. 471; D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 601; V. Păvăleanu, op. cit., p. 537.
Potrivit art. 474, când instanţa amână cauza pentru administrarea de probe noi ea
trebuie sa dispună şi asupra stării de libertate a inculpatului. La fel şi în cazul în care se
desesizează pentru necompetenţă sau reţine cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii
de drept comun.
3.2. Acţiunea civilă. Dreptul părţii vătămate de a pune în mişcare şi de a exercita
acţiunea civilă este garantat şi în cadrul procedurii de urgenţă. În faza de urmărire penală
se va aplica procedura de drept comun. La fel şi în cursul judecăţii, cu unele aspecte
derogatorii.94
Instanţa examinează şi acţiunea civilă dacă persoana vătămată e prezentă şi se
constituie ca parte civilă şi dacă pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea
judecăţii în latura penală. (art. 476 alin. 1 C. proc. pen.). Dacă rezolvarea acţiunii civile ar
împieta asupra desfăşurării rapide a procesului penal, instanţa va soluţiona acţiunea civilă
pe calea unei acţiuni separate, în faţa instanţei civile95, care, însă, este scutită de taxă de
timbru (art. 476 alin. 3).
Acţiunea civilă se va exercita şi din oficiu dacă partea vătămată în urma săvârşirii
infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. Într-un asemenea caz instanţa va analiza latura civilă chiar dacă partea
vătămată lipseşte sau chiar dacă aceasta nu s-a constituit ca parte civilă. Singura condiţie
este aceea ca soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei (art. 476 alin. 2 C.
proc. pen.).
§4. Soluţionarea cauzei penale
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii este guvernată, în cea mai mare parte, de
regulile procedurii obişnuite. Soluţiile pe care le poate da instanţa în cauzele cu
infracţiuni flagrante, în rezolvarea atât a laturii penale cât şi a laturii civile, sunt cele de
drept comun (art. 345-353 C. proc. pen.).
94 V. Dongoroz, op. cit., p. 373.95 D. Gheorghe, op. cit., p. 309; A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 240; V. Păvăleanu, op. cit., p. 538; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 338.
După judecarea cauzei, conform art. 475 alin. 1, instanţa este obligată să se
pronunţe în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu în următoarele 2
zile (deci în total 3 zile). Acesta este un termen orânduitor, nerespectarea lui putând
atrage sancţiuni disciplinare pentru completul de judecată, fără a putea atrage însă şi
sancţiunea nulităţii.96
Spre deosebire de procedura comună, inculpatul aflat în stare de deţinere trebuie
adus în mod obligatoriu în faţa instanţei pentru pronunţarea hotărârii. Pronunţarea se face
în şedinţă publică. Inculpatul va fi înştiinţat cu privire la dreptul său de a face apel sau
recurs potrivit procedurii obişnuite.97
Datorită caracterului urgent al procedurii, hotărârea trebuie redactată şi ea în
regim de urgenţă, adică în cel mult 24 de ore de la pronunţare. Conţinutul hotărârii este
cel din dreptul comun.98
Ca şi în cazul procedurii obişnuite, cu ocazia soluţionării cauzei, dacă pronunţă
pedeapsa închisorii, când inculpatul a fost pus în libertate, instanţa poate să dispună şi
arestarea lui, emiţând totodată mandatul de arestare. Dacă instanţa face aplicarea vreunei
dispoziţii ale art. 350 alin. 2 şi 3 C. proc. pen. (achitarea, încetarea procesului penal, s-a
pronunţat o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi a arestării
preventive sau cu închisoare cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea
executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă, s-a pronunţat pedeapsa
amenzii), iar inculpatul se află în stare de arest, va dispune punerea lui în libertate.
Hotărârile instanţei cu privire la starea de libertate sau de arest ale inculpatului sunt
executorii.99
Instanţa se va pronunţa şi cu privire la acţiunea civilă dacă a reţinut-o spre
judecare, la măsurile asiguratorii, la cheltuieli judiciare etc.100
§5. Căile de atac
Şi în ceea ce priveşte căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii ordinare, cu
unele derogări.
96 V. Dongoroz, op. cit., p. 372.97 V. Dongoroz, op. cit., p. 372; M. Basarab, op. cit., p. 642.98 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541; V. Dongoroz, op. cit., p. 372.99 A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541.100 D. Gheorghe, op. cit., p. 309.
Astfel, în timp ce termenul general de apel şi recurs în procedura de drept comun
este de 10 zile, în procedura urgentă el este de doar 3 zile. Termenul va fi de 10 zile în
cazul în care urmărirea penală şi trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform
procedurii speciale dar prima instanţă a dispus, în temeiul art. 472 alin. ultim, ca
soluţionarea cauzei să se facă potrivit procedurii obişnuite.101
Termenele de apel şi recurs sunt de 3 zile de la pronunţare numai dacă urmărirea
şi judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale.
Art. 477 alin. 2 C. proc. pen. stabileşte obligaţia înaintării dosarului la instanţa de
apel sau de recurs în 24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Termenul este
unul de recomandare care nu atrage sancţiunea nulităţii în caz de nerespectare a lui.102
Judecarea apelului sau recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgenţă,
fără ca legea să stabilească, totuşi, un termen limită. Prin această recomandare se
înţelege, pe cât posibil, o judecare a cauzei penale fără amânări103 şi cu termene scurte104.
Participarea procurorului este obligatorie şi în apel şi recurs. De aemenea, spre
deosebire de judecata în primă instanţă, toate părţile vor fi citate în mod obligatoriu în
căile de atac, deoarece legea prevede derogări în acest sens doar pentru judecata în primă
instanţă. Se vor aplica dispoziţiile de drept comun şi în următoarele materii: repunerea în
termen, căile extraordinare de atac, executarea hotărârii penale judecătoreşti.
SECŢIUNEA A V-A
DEOSEBIRI ÎNTRE PROCEDURA URGENTĂ
ŞI PROCEDURA DE DREPT COMUN
Procedura specială pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante are etape
comune cu procedura obişnuită la care se adaugă unele dispoziţii derogatorii, acestea
urmând să fie prezentate succint in continuare.105
101 Tribunalul Suprem în I. Neagu, op. cit., p. 473, nota 48; şi în V. Păvăleanu, op. cit., p. 539, nota 1.102 V. Dongoroz, op. cit., p. 373.103 V. Dongoroz, op. cit., p. 374; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 542.104 V. Păvăleanu, op. cit., p. 539.105 A se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 466-473.
Deosebiri privind natura infracţiunilor. Dacă procedura obişnuită reprezintă
dreptul comun în materia urmăririi şi judecării tuturor infracţiunilor, procedura de urgenţă
se aplică doar infracţiunilor care întrunesc condiţiile flagranţei conform art. 465-466 C.
proc. pen. De menţionat că sunt infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile art. 466, motiv
pentru care li se aplică doar parte din procedura urgentă.
Deosebiri privind urmărirea penală. În faza de urmărire penală dosarul este mult
simplificat, cuprinzând ca principal act procedural procesul-verbal de constatare a
infracţiunii flagrante, în care sunt cuprinse declaraţiile tuturor participanţilor la
infracţiune precum şi alte mijloace de probă, şi care reprezintă în acelaşi timp atât
principalul mijloc de probă cât şi actul de începere a urmăririi penale. În procedura
urgentă nu se pune niciodată problema actelor premergătoare. Reţinerea este obligatorie,
spre deosebire de procedura comună în care nici o măsură preventivă nu este obligatorie.
Intervalul de timp în care pot fi efectuate actele de cercetare penală este mult mai restrâns
decât în cadrul procedurii obişnuite. De aemenea momentul trimiterii în judecată este şi el
mult mai condensat, procurorul verificând lucrările de urmărire penală în 2 zile, iar nu în
15 ca in procedura obişnuită. Nerespectarea acestor termene scurte atrage pierderea
procedurii speciale şi intrarea în procedura obişnuită.
Deosebiri în faza de judecată. Măsurile premergătoare. Preşedintele instanţei,
primind dosarul are obligaţia să fixeze termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile
de la data sesizării instanţei, în timp ce, în procedura comună, fixarea termenului de
judecată se face în funcţie de gradul de încărcare a agendei instanţei, prioritate având
numai cauzele în care sunt arestaţi (art. 293 C. proc. pen.). Martorii şi partea vătămată
sunt aduşi direct cu mandat, acest lucru fiind posibil în procedura obişnuită numai dacă,
fiind citaţi anterior, aceştia nu se prezintă, iar ascultarea sau prezenţa lor este necesară
(art. 183 alin. 1). Inculpatul este adus în faţa instanţei în mod obligatoriu, spre deosebire
de procedura comună în care este adus doar dacă instanţa apreciază că este nevoie (art.
183 alin. 2). Participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile, inclusiv la
judecătorie.
Şedinţa de judecată. O primă deosebire poate fi semnalată în legătură cu
administrarea probelor, instanţa având o mai largă posibilitate de a aprecia utilitatea
readministrării probelor adunate în faza de urmărire penală. În procedura urgentă instanţa
are şi posibilitatea de a colabora direct cu organele poliţiei judiciare în vederea
completării probelor de la dosar. De asemenea amânările pentru administrarea de probe
noi nu pot depăşi, în total, 10 zile, aspect neprevăzut de procedura obişnuită. În sfârşit,
instanţa va soluţiona acţiunea civilă doar dacă acest lucru nu duce la amânarea
soluţionării laturii penale, în caz contrar latura civilă urmând să fie rezolvată într-o
acţiune separată, scutită de taxă de timbru, în faţa instanţei civile.
Soluţiile instanţei. Termenele privind pronunţarea şi redactarea hotărârii sunt
mult mai scurte decât în procedura de drept comun (respectiv maxim 3 zile şi 24 de ore).
Inculpatul arestat este adus în mod obligatoriu în faţa instanţei în momentul pronunţării
hotărârii judecătoreşti, fără să existe o asemenea dispoziţie şi în procedura obişnuită.
Căile de atac. Sub aspectul căilor de atac există deosebiri în ceea ce priveşte
termenele de exercitare şi judecare a lor. Astfel termenul pentru exercitarea apelului sau
recursului este de 3 zile iar nu de 10 zile ca în procedura obişnuită. De asemenea
judecarea apelului sau recursului se face de urgenţă.
După cum se poate observa principalele trăsături care deosebesc procedura
specială de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante de procedura comună sunt
simplificarea demersurilor procesuale şi scurtarea termenelor pentru realizarea acestor
demersuri. Argumentele acestor două caracteristici sunt posibilitatea de a constata
imediat şi fără eroare fapta, autorul şi probele, de o parte, precum şi necesitatea de a da
satisfacţie opiniei publice prin reacţia rapidă faţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, de cealaltă parte.
BIBLIOGRAFIE
1. George ANTONIU, Nicolae VOLONCIU, Nicolae ZAHARIA, Dicţionar de
procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
2. Matei BASARAB, Drept procesual penal, ediţia a II-a, partea a II-a, Cluj, 1973
3.Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, George ANTONIU, Constantin
BULAI, Nicoleta ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicaţii teoretice ale codului de
procedură penală român. Partea specială, volumul II, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1976
4. Dumitru GHEORGHE, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura
Confession, Ploieşti, 2006
5. Ilie Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Editura
Scrisul românesc, Craiova, 1984, p. 52
6. Siegfried Kahane, Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, Revista
Română de Drept, nr. 71/1975, p. 7-14
7. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediţia a
II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007
8.Adriana Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura
Universitaria, Craiova, 2003
9. Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
10. I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor
dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept, nr. 12/1977, p. 21
11. Victor Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii
speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr.
10/1969, p. 128
12. Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura
didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
13. Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001
14. Revista Română de Drept Nr. 4/1971 - Plenul Tribunalului Suprem, decizia de
îndrumare nr. 3/1971
Nr. 12/1971 - Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659/1970