Istoria Relatiilor Internationale Curs

Post on 24-Apr-2017

274 views 11 download

Transcript of Istoria Relatiilor Internationale Curs

Istoria relațiilor internaționale

Curs 2

Constituirea sistemului

internațional modern

• Harta politică a Europei secolelor XVII-XVIII nu este nici uniformă şi nici omogenă.

• Ea evidenţiază diversitatea religioasă şi pluralitatea regimurilor politice.

• Indiferent de forma de guvernământ,epoca evidenţiază rolul Statului, afirmarea suveranităţii sale, interne şi externe.

• Statele europene: teritorial-politic, multe sunt încă în curs de definitivare. Aria geografică a multora nu coincide întotdeauna cu aria de locuire a unui popor.

• Imperiile Habsburgic, Rus, Otoman sunt multinaţionale, multiconfesionale şi multiculturale.

• În Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană coexistă sub diferite titulaturi 360 de state cu dinastii şi legi proprii, de confesiune catolică sau protestantă.

• Un nou sistem de valori şi norme, care să dea stabilitate relaţiilor juridice internaţionale şi hărţii politice europeneeste în curs de prefigurare.

• Deocamdată acesta nu are ca pivot statul naţiune sau sentimentul naţional, ci siguranţa şi menţinerea suveranităţii interne şi externe.

• Epoca evidenţiază însă rolul interesului de stat care devansează diversele alianțe diplomatice bazate pe pactul de familie.

• Politica externă, exceptând Anglia unde este controlată de Parlament, aparţine iniţiativei regilor, situându-se în afara oricărui control instituţional.

• Mondializarea relaţiilor economice, importanţa economică şi religioasă a noilor lumi, condiţionează interesul de stat nu numai de potenţialul militar, ci şi de cel economic, uman şi religios.

• Astfel, natura cauzelor conflictelor de interese dintre state se diversifică, aria lorgeografică extinânzându-se la nivel continental şi extra-european.

Războiul de treizeci de ani (1618-1648)

• În prima jumatate a secolului al XVII-lea întreaga energie a diplomației europene a fost absorbită de un conflict care a depășit, prin durata și ororile sale, tot ceea ce Europa cunoscuse până atunci: Războiul de treizeci de ani (1618-1648).

“Războiul de treizeci de ani”:

serie de războaie în care (inițial) rivalitățile dintre protestanți și catolici s-au transformat treptat într-un conflict european major.

Conflictul debutează în cadrul Imperiului german sub forma unui război religios, evoluează şi prin internaţionalizare, devine unul european.

Cauze:• Complexe şi diverse ca natură:

asociindu-se cele religioase, cele politice, diversitatea confesională şi fragilul echilibru religios instalat în 1555 în Imperiul german odată cu pacea religioasă de la Augsburg.

politica de recatolicizare Contrareforma)

Trăsături• Considerat prototipul marilor conflicte ale epocii.

• Inițial, el îmbracă forme tradiţional medievale, combinaţie de zel religios cu jaf şi goană după pradă a armatelor de mercenari, evidenţiind rolul tradiţional pe câmpul de luptă al cavaleriei şi infanteriei.

•Pe parcursul desfăşurării şi prin finalitate el prefigurează însă războaiele moderne.

A fost primul război de dimensiune europeană care a relevat:

a)rolul continental al alianţelor politico-militare;b)dinamica lor în funcţie de interesele raţiunii de stat;c) rolul armatelor naţionale şi al armamentului modern (artilerie şi arme de foc);d)importanţa diplomaţiei în desfăşurarea conflictului şi contribuţia ei la finalizarea lui, precum şi în garantarea păcii.

• Conflictul a început ca un război religios, forţele implicate fiind grupate în două tabere departajate aparent pe criterii religioase: -catolică (Imperiul Habsburgic aliat cu Spania);-protestantă (principatele protestante din Imperiul Habsburgic, Suedia, Danemarca, Olanda, Anglia, Franţa).

• Războiul de 30 de ani a fost dictat de raţiuni laice, şi anume, de lupta marilor puteri ale vremii pentru dominaţie asupra Europei.

Desfășurarea • Defenestrarea de la Praga (1618) când

protestanții din Boemia s-au răzvrătit împotriva regelui romano-catolic din familia de Habsburg, Ferdinand al II-lea.

• Nobilii l-au detronat pe Ferdinand și au oferit tronul Boemiei protestantului Frederic al V-lea. Sprijinit de mai mulți lideri catolici, Ferdinand a zdrobit rebeliunea din Boemia în 1620.

“Defenestrarea din Praga”, gravură de M. Merian. Nemulţumiţi de abuzurile funcţionarilor imperiali, orăşenii din Praga îi aruncă pe aceştia pe ferestrele palatului regal din Praga (23 mai 1618)

Continuarea conflictului• Intrarea Danemarcei în război în calitate de

apărător al libertăţilor tradiţionale germane şi a protestantismului (se soldează cu o înfrângere)

• Scopul său declarat: să apere interesele protestanților (dar spera, în mod evident, să extindă și teritoriile daneze.)

• Ambiţiile habsburgilor au neliniştit Franţa.

• Richelieu nu ezită să iniţieze şi să includă Franţa catolică într-o alianţă cu principii germani protestanţi, fără a interveni însă direct în plan militar (1631).

•În acelaşi timp, incită regele Suediei, să intre în conflict, sprijinindu-l financiar. (intrarea în război are nu numai raţiuni religioase (solidaritatea protestantă), cât politice: consolidarea dominaţiei în bazinul Mării Baltice şi controlul gurilor Oderului.)

• Mica armată suedeză va fi înfrântă (1634).

• Este momentul când Franţa decide să intervină direct în conflictul deja de dimensiune europeană şi care se transformă într-un război pentru hegemonia continentală.

• Franţa formează o puternică coaliţie antihabsburgică, alcătuită din Olanda, Suedia, Danemarca, principii protestanţi din Germania, Cehia, Veneţia şi Transilvania.

•Franţa declară război Spaniei, cel mai de seamă aliat al împăratului de la Viena. Principalele lupte s-au defăşurat între spanioli şi francezi în Flandra, Saxonia şi nordul Italiei.• Înfrângerea trupelor spaniole la Rocroi (1642) aduce sfârşitul supremaţiei militare a Spaniei.• Trupele franceze reuşesc victorii importante, împăratul fiind obligat să încheie pace.

PACEA DIN WESTFALIA (1648)

• Tratativele de pace s-au purtat în Westfalia, în oraşele Münster şi Osnabrück, iar acestea consacrau înfrângerea militară a austriecilor.

• Cele două tratate au ramas în istorie sub numele de Tratatul de pace din Westfalia.

Prevederile păcii• Cuprinzând trei categorii de clauze

(teritoriale, politice și religioase), pacea din Westfalia anunța intrarea vieții internaționale într-o nouă etapă- a echilibrului european, dominată de principii care se vor menține pâna la apariția Ligii Națiunilor.

• Respectarea păcii este garantată de Franţa şi Suedia, ceea ce conferă o stabilitate relaţiilor internaţionale.

Diplomaţia europeană urmărea rezolvarea a două probleme fundamentale:

1. care va fi viitoarea configuraţie politică şi religioasă a statelor germane?

2. ce recompense vor fi acordate statelor europene care au venit în ajutorul libertăţilor germanice ameninţate de Austria?

În urma negocierilor, pacea confirma:

• eşecul politicii pan-germane austriece, precum şi al preponderenţei continentale a Casei de Austria

• celor trei religii, catolică, lutherană şi calvină li se recunoaşte acelaşi statut

• principiul “cuius regio, eius religio rămâne în vigoare

• coroana Imperiului german rămâne electivă, iar puterea Împăratului în luarea deciziilor este limitată de o Dietă Imperială

• cele 360 de state germane sunt independente, principilor recunoscându-li-se suveranitatea internă şi externă

• Sfântul Imperiu roman de naţiune germană rămâne fărâmiţat, un mozaic de state cu interese proprii.

Războiul de 30 de ani a scos în evidenţă:

•Războiul a implicat atât forțele militare cât și pe cele diplomatice ale statelor angajate:• importanţa diplomaţiei şi a alianţelor politico- militare, dincolo de apartenenţa la o confesiune religioasă

• importanţa armatelor permanente (în cazul Franţei şi Suediei)

•interdependenţa dintre politică şi finanţe

•capacitatea economiei în susţinerea războiului

• importanţa dotării armatelor cu arme de foc moderne; importanţa artileriei; importanţa perfecţionării artei militare

Caracteristici ale sistemului internațional

după Westfalia 1. tratatul impune statul ca singur actor legal al sistemului international, actorii infrastatali (ordinele cavaleresti etc.) ca și cei substatali ( nobilii, orașele libere etc.) nu mai puteau semna tratate

2. atributul principal al statelor, „suveranitatea”, dreptul de a-și defini propriile interese și a promova o politică externă proprie a fost elementul ce a modelat sistemul internațional creat

3. Suveranitatea devenea prin tratatul

din Westfalia sursă a egalității statelor în

sistem

4. „Balanța de putere” este acceptată ca instrument al relațiilor internaționale pentru menținerea păcii, dar și împiedicarea impunerii hegemoniei uneia dintre marile puteri

5. un set de reguli voluntar acceptate de statele membre va sta la baza dreptului internațional reglementa relațiile sistemului internațional (dreptul popoarelor, bazat pe conștiința liberă și egalitatea tuturor statelor europene de a-și constitui un statut internațional de asigurare a drepturilor statale)

6. diplomația era recunoscută ca instrument al relațiilor internaționale pentru rezolvarea pașnică a conflictelor

Concluzii•Până la Pacea Westfalică sistemul de state europene se confrunta cu aspiraţiile medievale către universalitate ale Imperiului Roman şi ale Bisericii Catolice, întruchipate de Sfântul Împărat Romano-German.

•Însă Războiul de 30 de ani, purtat în interiorul Imperiului între catolici şi protestanţi (şi mai apoi francezi), a determinat pariţia unei noi ordini.

Echilibrul de putere

•concept mai întâi practicat şi abia apoi teoretizat.

•Noile state-naţiuni şi-au condus politica externă în baza unui concept mai întâi practicat şi abia apoi teoretizat: echilibrul de putere.

•Conform acestuia, ori de câte ori un stat îşi sporea puterea şi devenea ameninţător, celelalte state se coalizau, creând alianţe de contrabalansare şi subminând ambiţiile hegemonice ale statului respectiv.

The Wealth ofNations

• Anglia, Franța și Provinciile Unite, au trecut printr-o perioadă de renaștere economică capitalistă, în timp ce, în est, se revine la practici feudale.

• În vest, firmele private erau încurajate. Statele și-au îmbunătățit infrastructura pentru a facilita comerțul și au apărut bănci și firme de comerț prospere. În contrast, partea estică nu prezenta nicio schimnbare din punct de vedere economic.

• Cel mai important teoretician al perioadei a fost economistul scoțian Adam Smith.

• În The Wealth of Nations el demonstra cu convingere că desfiinţarea numeroaselor restricţii sau constrângeri în economie stimula competiţia şi acumularea de bogăţie.

• Considera că notiunea de piață ar trebui să se aplice tuturor ordinelor sociale, iar consumatorilor ar trebui sa li se permita sa-si urmeze propriile interese neafectati de regulamentele statului.

• Cu grupuri de indivizi ce-si urmareau propriile interese eficienta economiei creste si mai multe bunuri si servicii sunt produse si apoi consumate.

• Nivelul de bunastare, de bogatie al statului si cel al sistemului international infloresc asemanator.

• Ceea ce face ca sistemul sa mearga este mana invizibila a pietei, cand indivizii isi urmaresc propriile lor interese rationale sistemul opereaza cu mai putin efort.

Ludovic al XIV-lea despre situaţia Europei (1661)

„Peste tot era linişte... pacea era stabilită cu vecinii mei pentru cât timp vroiam eu... Spania nu-şi putea reveni prea repede după pierderile suferite. Ea era nu numai fără finanţe, ci şi fără credit, incapabilă de nici un mare efort uman şi financiar...Nu văd nici un motiv a mă teme de Împărat...legat printr-o mie de iţe şi o capitulare faţă de statele Imperiului. Electorii care i-au impus condiţii atât de grele, îi creau o nesiguranţă continuă.

O parte a celorlalţi prinţi ai Imperiului serveau interesele mele. Suedia nu putea avea interese adevărate, nici durabile împotriva mea... Anglia, respira cu greu amintirile blestemate şi nu avea altceva defăcut decât să accepte consolidarea guvernămăntului său sub regele de curând restaurat şi care, de altfel, manifesta înclinaţii pentru Franţa.”

Ludovic al XIV-lea, Memorii

Curs 4

Primul război mondial

Context generalGermania

• Devenită una dintre primele mari puteri industriale ale lumii.

• Alegerile parlamentare intraseră în tradiţia politică şi Partidul Social-Democrat câştiga consecvent majoritatea legislativă.

Austro-Ungaria

• Imperiu multinaţional aflat în plină recuperare economică.

•Viaţă politică efervescentă.

•Pași spre modernizare prin figura emblematică a moştenitorului tronului, arhiducele Ferdinand.

Rusia Ţaristă

• Sub presiunea burgheziei în creştere, guvernul şi Ţarul acceptaseră după 1905 unele reforme (reforma agrară,înfiinţarea Dumei etc.) ce dădeau speranţe de pășire spre modernizare.

Anglia şi Franţa

•Caracterizate de valorile lumii burgheze.

•Mari Imperii coloniale.

• Economii capitaliste în plină dezvoltare.

• Societăţi moderne şi inovative: reprezentau un model pentru noul secol.

•Dezbateri privind raporturile sociale (cererile proletariatului privind reglementări profesionale şi salariale).

•Dezbateri asupra perfecţionării vieţii democratice (dreptul de vot pentru femei).

•Noul val cultural – avangardismul. .

Europa sec. XX• Efectele celor două revoluţii industriale.

• Extraordinar avans tehnico-ştiinţific.

• Răspândirea pe scară tot mai largă a unei noi forme de energie – electricitatea.

• Schimbări esențiale în ceea ce privește producţia (își fac apariţia marile aglomerări industriale).

• Noi sisteme de gestiune, dezvoltarea sistemului bancar şi bursier.

•Bunuri de consum mai variate şi mai ieftine sporeau confortul familiei burgheze.

• Modernizarea transporturilor contribuie la micşorarea distanţelor.

•Construirea unei lumi a valorilor democratice şi a libertăţii.

• Preocupări pentru drepturile individului la nivel internaţional.

•Învăţământul se deschide treptat publicului larg.

•Crearea culturii de masă: cărţi, ziare, reviste.

•Petrecerea timpului liber, specifică doar elitelor, devine o preocupare și pentru clasa de mijloc, dar nu numai.

•Europa Occidentală ramâne caracterizată și de disparităţi sociale şi nemulţumiri.

•Europa de Est rămânea spaţiul înapoierii tehnologice, al polarizării sociale şi al lipsei de reformă.

Alte zoneAfrica •împărţită între puterile coloniale (Anglia, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Portugalia)

China •măcinată de conflicte interne, cu o viziune complet opusă față de cea europeană în ceea ce priveşte modernizarea, caracterizată de tradiţie şi supunere.

America Latină •Rămânea situată la periferia sistemului economic mondial, în condiţiile unei modernizări economice lente.

•Aflată sub „protecţia” Statelor Unite (Doctrina Monroe).

•O realitate polarizată, mari latifundiari, imobili însă din punct de vedere economic şi o majoritate ţărănească, lipsită de pământ şi permanent nemulţumită.

•În plan social -un segment burghez minor, atât ca dimensiuni cât şi ca rol politic dar ale cărui intenții erau să obţină preeminenţa politică.

Conflicte:

•Multiple focare de nemulţumire.

•Războiul era privit de diplomaţia europeană drept„ultimul instrument”, util atunci când negocierile eşuau.

•Paradoxal, în 1914 chiar atunci când situaţiadiplomatică era într-un vădit impas: se remarca„războiul european nu va dura mult, ar fi prea costisitor pentru noi toţi” –se întrevedea un război scurt care să rezolve definitiv neînţelegerile dintre Marile Puteri.

Primul război mondial •Reprezintă o coliziune între puterile lumii; o incapacitate a diplomaţiei de a evita folosirea forţei.

•Războiul din 1914-1918 a marcat, în mod tragic, sfârşitul brusc al unei lumi şi intrarea într-un secol nou, al violenţei pe scară largă, al ideologiilor combatante, al totalitarismelor şi al crimelor de masă programatic induse de stat.

Război total:

•prin dimensiunile sale temporale şi geografice.

•uriaşele eforturi umane şi materiale făcute de toate statele combatante.

• prin caracteristicile sale militare.

•prin numărul de victime.

Consecinţele demografice •Peste 9 milioane de oameni au murit, iar mai mult de 6 milioane au devenit invalizi.

•Franţa a înregistrat peste 1,4 milioane de morţi şi dispăruţi reprezentând peste 10,5 % din populaţia activă precum şi 1,2 milioane de invalizi.

•Germania – 1,85 milioane de morţi – a pierdut aproape 10% din populaţia activă.

•Acelaşi procent (9,5%) îl pierde Austro-Ungaria –1,54 milioane morţi.

•Imperiul Ţarist înregistrează peste 1,7 milioane de morţi până în 1917, cifrele estimative fiind de 5 milioane.

•Marea Britanie şi Italia pierd în jur de trei sferturi de milion de oameni reprezentând 5,1 respectiv 6,2 % din populaţia activă.

•A crescut dezechilibrul între sexe

•Schimbarea locului şi responsabilităţilor femeii în familie şi societate; amplificarea mişcărilor feministe.

•Pierderile umane uriaşe au afectat economia europeană, apărarea naţională şi activitatea intelectuală.

•Consecinţele demografice au condus la dezorganizarea familiei, la apariţia a milioane de văduve de război şi de orfani („copiii naţiunii” – sintagmă ce definea în Franţa orfanii de război) şi au contribuit în mod decisiv la instaurarea procesului de îmbătrânire ce a dominat Europa anilor 20.

•Statele beligerante au preluat responsabilitatea pentru victimele conflictului, guvernele adoptând principiul după care acestea au dreptul la solidaritatea naţiunii.

•Au fost înfiinţate ministere speciale şi o parte consistentă a bugetelor naţionale a fost dedicată foştilor combatanţi, văduvelor şi orfanilor de război.

Consecinţe economice• Deficitul bugetar enorm, datorat

finanţării războiului prin împrumuturi publice, crescuse de 10 până la 20 de ori faţă de nivelul antebelic.

• La fel crescuse datoria externă a statelor beligerante.

• Dacă înainte de 1914 Franţa şi în special Anglia erau marii creditori ai lumii, după 1918 aceste state datorează miliarde de dolari, mai ales Statelor Unite, ceea ce va complica raporturile trans-atlantice.

•Lipsa alimentelor şi bunurilor de consum a dus la creşterea inflaţiei şi a preţurilor.

• În 1919 deprecierea principalelor monede europene, fenomen până atunci necunoscut, a atins cote deosebit de înalte – francul a pierdut 50% din valoarea sa, lira sterlină 10% iar marca, aproape 90%.

• Preţurile au crescut în timpul războiului de 5 ori în Franţa şi mai mult de 12 ori în Germania.

•Criză financiară care a destabilizat şi mai mult monedele europene, depreciindu-le şi ducând la o creştere vertiginoasă a preţurilor.

•Potenţialul agricol s-a diminuat aproape la jumătate iar producţia industrială a înregistrat un recul de 35%.

•Germania şi-a văzut redusă producţia de cărbune cu 45% iar producţia agricolă cu 50%. Practic la scara întregului continent, potenţialul agricol al Europei s-a diminuat cu35% iar cel industrial cu 40%.

Consecinţele sociale• Lumea ieşită din război este multiplu dezechilibrată.

•A accentuat sărăcia, a amplificat contrastele (între săraci, tot mai mulţi, şi bogaţi – mai ales îmbogăţiţii de război); a mărit instabilitatea şi a solicitat individual şi guvernele să facă faţă unui ritm accelerat al schimbării.

•A clătinat încrederea în virtuţile muncii şi ale economisirii datorită sporirii oportunităţilor de îmbogăţire rapidă.

Consecinţele sociale • Toate aceste transformări sociale

explică apariţia la sfârşitul războiului a unor agitaţii sociale de amploare.

• Nemulţumirile sociale au provocat în anii 1919-1921 o efervescenţă revoluţionară stimulată şi de bolşevizarea Rusiei şi un adevărat val al mişcărilor extreme a afectat Europa Centrală.

Consecințe politice

•Primul Război Mondial a modificat rolul şi percepţia despre stat, a condus la o criză a liberalismului clasic.

• Cei patru ani de război au modificat nu numai raporturile dintre putere şi individ, dar chiar şi puterile publice.

• Obligațiile tradiţionale ale statului liberal, până atunci respectate şi recunoscute, au încetat să mai fie viabile (menţinerea ordinii publice, exercitarea justiţiei, gestionarea relaţiilor externe şi apărarea naţională).

• Conflagrația a impus însă necesitatea mobilizării la o scară necunoscută până atunci a resurselor umane şi materiale, a coeziunii morale a naţiunii, a justiţiei şi echităţii.

•Guvernele au fixat priorităţile economice, au orientat cercetarea, au repartizatbeneficiile.

•Statul a intervenit în relaţiile dintre grupurile sociale reglementând, la cererea sindicatelor, nivelul salariilor şi durata muncii.

•Semnele crizei democraţiilor parlamentare.

Consecinţe în plan mental•A diminuat respectul pentru valorile tradiţionale pe întregul continent şi postulatele fundamentale ale Europei liberale şi democratice au fost repuse în discuţie.

•A umbrit optimismul secolului XIX, a distrusîncrederea generaţiilor precedente în apropiata instaurare a unei societăţi mai bune, mai libere, mai juste şi mai prospere.

•Sentimentul religios şi întrebările asupra sensului destinului uman au renăscut.

•Războiul a stimulat pacifismul atât în rândurileintelectualităţii (literatura postbelică) cît şi la nivel politic, aspiraţiile pentru pace fiind o caracteristică fundamentală pentru Europa post-1918.

• Negocierile pentru dezarmare, instituţiile internaţionale, scoaterea războiului în afara legii, demonstrează această intenţie generală de a preveni revenirea la un alt conflict de aceeaşi magnitudine.

Europa și restul lumii•Ascensiunea rapidă a altor continente.

•Balanţa de credit s-a inversat şi din creditoare, statele europene au devenit cele mai mari debitoare (în primul rând faţă de SUA care deţinea la sfârşitul conflictului peste jumătate din rezerva mondială de aur).

•În plan politic Europa rămânea în centrul sistemului internaţional continuând să joace un rol considerabil în lume.

Europa și restul lumii•Statele europene menţineau încă imperii coloniale de mare anvergură, iar în domeniulartelor şi literelor Europa deţinea un primat incontestabil.

•În plan economic însă, la sfârşitul conflictului, apariţia a noi centre de putere era un fapt indiscutabil.

•Printre beneficiarii non-europeni se numără Japonia care a intrat masiv pe pieţele din China, Asia de Sud-Est şi India, a vândut beligeranţilor material de război şi şi-a multiplicat de cinci ori producţia industrială.

•Statele Unite reprezintă exemplul cel mai evident.

• În anii neutralităţii în SUA venitul naţional s-a dublat, producţia de oţel a crescut de 2 ori, iar tonajul flotei comerciale de 4.

•Statul american a împrumutat beligeranţilor mai mult de 11 miliarde de dolari şi a câştigat definitiv cursa investiţiilor în America Latină.

• Relația metropolă- colonii a intrat într-un declin, pieţele coloniale scăpând într-o anumită măsură comerţului european în favoarea industriilor naţionale sau a Statelor Unite, respectiv al Japoniei.

•Rolul important al coloniilor în efortul de război (India a trimis peste 1 milion de oameni, iar coloniile franceze aproximativ 700.000).

•Mesajul preşedintelui american Woodrow Wilson („dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”) şi tezele antiimperialiste au creat premizele începutului mişcărilor de emancipare politică.

Idealul democratic•Victoria Puterilor Aliate a fost percepută în epocă drept un triumf al democraţiei asupra rămăşiţelor Vechiului Regim – imperiile autocratice şi regimurile autoritare.

•În plan economic însă, la sfârşitul conflictului, apariţia a noi centre de putere era un fapt indiscutabil.

•Prăbuşirea dinastiilor neconstituţionale şi victoria aliaţilor erau văzute ca o consacrare a sistemului politic democratic.

• Democratizarea se manifestă şi în domeniul relaţiilor internaţionale.

•Insistenţa preşedintelui american asupra „diplomaţiei deschise” demonstra că diplomaţia secretă era considerată responsabilă pentru izbucnirea tragicului conflict, iar în epocă se credea că alt tip de procedură diplomatică va putea suprima germenii războaielor.

•Crearea Societăţii Naţiunilor trebuia să extindă şi săgeneralizeze în relaţiile internaţionale principiile şi practicile democratice existente în interiorul statelor: discuţii publice, deliberare de tip parlamentar, reglementarea chestiunilor prin majoritatea voturilor.

• Realitatea postbelică era însă diferită și complexă.

•Sfârşitul ostilităţilor şi reglementările Conferinţei de Pace nu au suprimat toate problemele născute din război și nerezolvate de acesta.

•Pentru statele învinse, distrugerile războiului, mizeria înfrângerii, ocupaţia străină, greutatea reparaţiilor impuse de tratatele de pace, instabilitatea politică generată de prăbuşirea regimurilor politice respective, dezorganizarea economică şi nu în ultimul rând amputările teritoriale suferite au reprezentat traumatisme profunde, răni morale durabile.

• Profunzimea modificărilor din economie, societate, moravuri, idei şi mentalităţi nu era înţeleasă pe deplin de contemporani.

•În această arie intenţiile democratice erau sortite eşecului, iar sentimentele revanşarde, intoleranţa, naţionalismul extremist au renăscut în perioada interbelică sub forma regimurilor politice totalitare, dictatoriale şi autoritare, culminând cu izbucnirea unei alte teribile catastrofe – Al Doilea Război Mondial.

Curs 6

Sistemul relațiilor internaționale după

Primul Război Mondial

Context general•Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american W. Wilson.

•Principalele state succesorale:

– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918.

•Republica Polonia: noiembrie 1918.

•Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;

•România:– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

•Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele Baltice şi Polonia;

•Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat naţional;

•Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

•Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

•Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene.

•Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, a recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Relaţiile internaţionale: 1921-1932

Conferinţa de la Washington (1921-1922):

•A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului.

•9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China).

•Profitând de faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului.

•Administraţia americană se împotrivește, dorind să impună principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, și să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921.

•Necesitatea reglementării înarmărilor navale:

•Decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.

•Februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale.

•Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel: SUA şi Anglia - 525.000 toneJaponia – 315.000 toneFranţa şi Italia 175.000 tone.

•6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă,

•Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern stabil, să aplice şi să menţină principiul posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei.

•Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung.

•Noul raport de forţe creat în Extremul Orient: reflectat prin colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”.

•Absenţa URSS de la aceste tratate.

•Putin viabile şi temporare; factori: mai ales creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor.

•Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea crizei economice în care se găsea Europa (încercarea de a restabili comerţul internaţional).

•Guvernele aliate căutau să obţină : 1. recunoaşterea datoriilor statului rus, mai ales faţă de Franţa;2. plata datoriilor (mai ales faţă de englezi şi francezi).

•Urmărea să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi comerciale acolo.

• De asemenea, voiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”.

• A eşuat din cauza absenţei SUA.

•Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o consecinţă neaşteptată.

• Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară între cele două state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

•Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi procurarea de materii prime.

•Aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia Sovietică.

• Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru pagubele militare pe care şi le datorau.

•Relaţiile diplomatice şi consulare trebuiau imediat restabilite.

•Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei mai favorizate.

•Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică.

•Germania era primul mare stat occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic.

•Ruşii încercau să extindă teritoriul.

• Germanii sperau să renegocieze Tratatul de la Versailles.

•Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă Germaniei.

Două tendinţe:

a)politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei;

b)politica de revizuire a tratatelor de pace, de tendințe revanşarde, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică;

• Această a doua politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.

• S-a încercat realizarea pe cale diplomatică a consolidării ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea unui sistem de securitate generală.

•Protocolul de la Geneva (1924)

•Califica războiul de agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională.

•Se punea problema securităţii colective, relaționată de dezarmare.

•Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă.

•Englezii erau adepţii dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii.

•Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate.

•Proiectul de protocol introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu.

•Diferendele internaţionale trebuiau supuse fie Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului.

•Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare.

•Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA.

•A fost un eşec pentru sistemul de securitate colectivă.

Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924).

•S-a dezbătut raportul Dawes (după numele bancherului american care conducea Comitetul internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale Germaniei)

• Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor obligaţii.

• A însemnat reducerea cifrei datoriilor de război şi inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), acceptarea modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles.

•În urma Conferinţei de la Londra, raportul de forţe s-a schimbat.

• Revigorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german.

•A adâncit contradicţiile existente între învingători.

• Planul Dawes a avut un rol important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei.

• În perioada 1924 şi 1929, Republica de la Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci.

• Disensiunile dintre Franța și Marea Britanie favorizează ascensiunea politică şi militară a Germaniei.

Conferinţa de la Locarno (5-16 octombrie 1925)

•Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european .

•În 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact.

•Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno.

•Tratatele de la Locarno completau planul Dawes.

•Pactul de garanţie renan: se garanta menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa.

•Germania şi Franţa se obligau să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte.

•Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

•Se mai prevedea acordarea de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni.

•Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia.

•Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe negarantate.

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928)

• A condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale.

•Aderarea majorităţii statelor la acest pact s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.

•Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927 guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări.

•Decembrie 1927, Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat acceptă propunerea, sugerând ca pactul să fie multilateral.

• 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia şi Cehoslovacia.

•Pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

•În acest context revine în discuție problema reparaţiilor (1929).

•Sprijinite de SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.

•Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la planul Young.

•Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană.

•Prin acest plan, reparaţiile datorate de Germania erau reduse substanțial.

•O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

•Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă. Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război.

•Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germaniei să îi fie redusă datoria și să plătească în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta va însemna anularea datoriilor germane.

•Octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de celelalte ţări europene.

Conferinţa dezarmării de la Geneva

•Februarie 1932, își începe lucrările Conferinţa pentru dezarmare.

•Au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS.

• URSS a propus un proiect privind dezarmarea generală şi totală, respins însă de majoritatea delegaţilor.

•Alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării au fost, de asemenea, respinse.

•S-au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

•Propunerea franceză – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Ligii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. •Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

•Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

•Propunerea Germaniei: egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament (adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii).

•Prima sesiune s-a încheiat în iulie 1932: reducerea armamentelor mondiale, armelor de distrugere în masă şi interzicerea bombardamentelor aeriene.

•A doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, martie 1933, prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune, propunere venită din partea Marii Britanii.

•Germania hitleristă, luând calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului stabilit, a părăsit conferinţa în octombrie 1933.

•La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

Curs 8

Începutul războiului rece.

Context general•După cel de-al doilea război mondial, în relaţiile internaţionale s-a simţit nevoia de reconciliere şi unire a Europei, cu participarea Germaniei, puterile occidentale trecând la demobilizarea forţelor armate şi industriilor de armament.

•Ceea ce la început păreau a fi mici ciocniri de interese şi concepţii divergente, mergând cel mult până la intrigi şi rivalităţi între sovietici şi aliaţii anglo-saxoni, s-a dovedit a fi o masă de contradicţii ideologice, politice, strategice, ce au creat o prăpastie, aparent de netrecut între Est şi Vest.

Context general•Stalin: învingător al celui de-al Doilea Război Mondial.

•Estul şi centrul Europei: sateliţi ai Moscovei- tratate de pace dezavantajoase- menţinerea trupelor sovietice - exploatarea economică.

•Obiective majore pentru marile puteri:-asigurarea menținerii păcii-evitarea revenirii crizelor financiare.

Conferința de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945)

•Superficial pregătită de anglo-americani. Mai mult, ea nu a avut ordine de zi, nu au existat în prealabil contacte şi acorduri la vârf.

•S-a acceptat Declaraţia asupra Europei eliberate: cele trei puteri trebuiau să ajute tarile eliberate să „nimicească ultimele urme ale nazismului şi fascismului" şi să creeze instituţii democratice după propria lor alegere.

•Erau urmărite principiile Cartei Atlantice asupra dreptului tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ în care vor trăi.

•Trebuia asigurată restabilirea drepturilor suverane şi administrarea proprie pentru acele popoare care au fost lipsite prin forţă de aceste drepturi de către naţiunile agresive.

•„Pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care popoarele eliberate şi-ar putea realiza aceste drepturi, cele trei guverne vor ajuta în comun popoarele din oricare stat european eliberat sau fost stat satelit al Axei în Europa, unde, după aprecierea lor, va fi necesar: a) a se crea condiţii pentru pacea internă;

•b) a lua măsuri urgente pentru ajutorarea popoarelor în mizerie; c) a crea organe provizorii de guvernare, care să reprezinte în mod larg toate elementele democratice ale populaţiei şi care să fie obligate să instaureze cât mai grabnic, pe calea unor alegeri libere, guverne care să corespundă voinţei poporului şi d) a contribui, acolo unde va fi necesar, la realizarea unor astfel de alegeri.“

•Această declaraţie n-a fost aplicată.

•Alte prevederi:

-sunt delimitate zonele de ocupatie în Germania.-instituirea Comisiei aliate de control.stabilirea graniței germano-polone pe râurile Oder și Neisse.-stabilirea principiilor colaborarii și organizării lumii postbelice.-s-a cerut Japoniei să capituleze.- a fost creat tribunalul international care a judecat la Nürnberg marii criminali de război.

Organizaţia Naţiunilor Unite

• 25 aprilie 1945, având misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

•În afara scopului fundamental, acela de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menţionează în preambulul său trei finalităţi: -respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane.-respectul dreptului internaţional.-dreptăţii de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.

•Războiul Rece s-a instalat cu repeziciune în relaţiile internaţionale şi, treptat, lumea postbelică s-a împărţit în sfere de interese şi dominaţie.

•Rezultatul a fost realizarea pactelor militare şi grupărilor economice ce scindau lumea.

•URSS a declanşat o politică de expansiune ce părea să capete proporţii mondiale, care a condus la crearea, între 1947 – 1950, în centrul şi sud-estul continentului european, unei reţele de tratate de colaborare, prietenie şi asistenţă mutuală.

•Istoricul britanic Hugh Seton- Watson a oferit modelul şi trăsăturile de bază ale implementării comunismului în ţările-satelit. Astfel, potrivit schemei lui Seton-Watson, procesul comunizării a presupus:

1. Suprimarea tuturor partidelor necontrolate direct şi deplin de către comuniştii locali;2. Tratarea ca trădătoare a atitudinilor de admiraţie manifestate de unii cetăţeni faţă de politica Occidentului ori a prieteniei cu cetăţenii ţărilor apusene;3. Obligativitatea pentru noile guverne impuse după 1944- 1945, de a face „cópii la indigo” după instituţiile şi administraţia sovietice;

4. Operaţiunile respective trebuiau iniţiate şi supravegheate numai de către persoanele alese, educate şi controlate direct şi exclusiv de către autorităţile sovietice;

5. De îndată ce ordinea politică de tip sovietic se impunea în vreuna din ţările est-central europene, s-a trecut la introducerea şi aplicarea politicii economice, rurale, sociale, culturale ori instituţionale proprii Uniunii Sovietice: etatizarea, industrializarea, colectivizarea, mobilizarea forţei de muncă, planificarea anuală şi multianuală, propagandă şi ideologie, şcoală şi ştiinţă, exacerbarea campaniei ateiste etc.

•În ceea ce privește SUA- se trece de la orientarea spre demobilizare totală la un nou efort de înarmare, prin asumarea rolului de lider al Occidentului pentru o regrupare în faţa tendinţelor ofensive sovietice.

•Rând pe rând, partidele democratice erau înlocuite şi instalate cele comuniste, realizându-se în acest fel, în centrul şi sud-estul Europei, o zonă sovietică de dominaţie şi control.

•Presiunile şi ameninţările sovietice vizau şi alte state: Turcia şi Grecia, în sud-est, Norvegia şi Danemarca, în nord.

•Mai 1945- Churchill într-o telegramă adresată noului preşedinte american Truman, anunţa apariţia unei „cortine de fier” pe linia frontului sovietic.

•Discursul “Cortinei de Fier”, rostit de W. Churchill, la Fulton (Missouri) în Statele Unite în martie 1946:-semnal de alarmă cu privire la răspândirea comunismului în Europa răsăriteană-atrăgea atenţiei asupra agresiunii totalitarismului.

•A făcut apel la o alianţă a Occidentului care să reziste în faţa ameninţării comuniste.

“S-a lăsat o umbră peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriile Aliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă, în viitorul apropiat, Rusia sovietică şi organizaţia sa comunistă internaţională sau care sunt limitele, dacă ele există, ale tendinţelor sale expansioniste şi de prozelitism. Eu am o puternică admiraţie şi stimă pentru curajosul popor sovietic şi pentru camaradul meu de război, mareşalul Stalin. Există o simpatie certă şi o bunăvoinţă în Marea Britanie - şi nu am îndoieli că şi aici - faţă de toţi ruşii, precum şi o hotărâre de a persevera în stabilirea unor prietenii trainice, cu toate divergenţele şi neînţelegerile existente.

Noi înţelegem că ruşii au nevoie să-şi asigure frontierele lor apusene prin eliminarea tuturor posibilităţilor de agresiune din partea Germaniei. Noi urăm bun venit Rusiei la locul ei cuvenit printre naţiunile conducătoare ale lumii. Salutăm steagul ei fluturând pe mările lumii. Mai presus de toate, noi urăm bun venit contactelor constante, frecvente şi în creştere dintre poporul rus şi propriul nostru popor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Totuşi, este de datoria mea să vă prezint anumite consideraţii despre situaţia actuală din Europa. De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent.

Noi înţelegem că ruşii au nevoie să-şi asigure frontierele lor apusene prin eliminarea tuturor posibilităţilor de agresiune din partea Germaniei. Noi urăm bun venit Rusiei la locul ei cuvenit printre naţiunile conducătoare ale lumii. Salutăm steagul ei fluturând pe mările lumii. Mai presus de toate, noi urăm bun venit contactelor constante, frecvente şi în creştere dintre poporul rus şi propriul nostru popor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Totuşi, este de datoria mea să vă prezint anumite consideraţii despre situaţia actuală din Europa. De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent.

•Consacrat definitiv clivajul dintre foştii aliaţi:

-Stalin îl acuză pe Churchill de incitare la război-reacția a aproape 100 de parlamentari laburişti care semnează o moţiune prin care îl criticau pe liderul conservator.

•La 19 septembrie 1946, într-un discurs rostit la Zurich, Winston Churchill, adeptul formulei „Statele Unite ale Europei”, spunea: „Dacă popoarele Europei ar reuşi să se unească, cei 300 până la 400 milioane de locuitori ar cunoaşte, graţie unei moşteniri comune, o prosperitate, o glorie, o fericire pe care nici o frontieră nu ar limita-o”.

•Stalin încalcă promisiunea făcută Occidentului la Ialta de a permite desfăşurarea de alegeri libere, motivând că, din raţiuni de securitate, avea nevoie de guverne prietene în ţările vecine.

•Până la sfârşitul anului 1947 sunt instalate guverne dominate de către comunişti în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania.

•Caracteristici comune:

-membrii necomunişti excluşi din coaliţiile de guvernământ-arestări şi execuții-eliminarea celorlalte partide politice.

Rolul Statelor Unite ale Americii în reconstrucţia europeană

•Implicarea Statelor Unite în reconstrucţia Europei Occidentale a fost crucială.

•SUA reprezintă prima putere economică a lumii, cu un avans considerabil faţă de alte ţări industrializate, inclusiv URSS.

•Marina militară şi comercială, dar şi aviaţia militară le conferea supremaţia aeriană.

• În plus, descoperiseră bomba atomică.

•SUA beneficiază de un mare prestigiu ideologic şi politic. Principiile liberale, propagate contra forţelor Axei (înscrise în Carta Naţiunilor Unite).

•Doctrina Truman- politica Statelor Unite trebuie să fie acea de a sprijini popoarele libere care se împotrivesc încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau de către presiuni din afară.

•Martie 1947 președintele Truman anunță că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau prin presiuni externe”.

• Grecia este beneficiara unui ajutor masiv în bani, arme şi instrucţie, ce a permis înfrângerea comuniştilor până în 1949.

• Turcia, ameninţată la rândul ei, se va bucura de un ajutor american consistent.

• Doctrina Truman a evidenţiat că Statele Unite renunțau la izolaţionism, angajându-se pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului

• Nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea şi Vietnam.

Planul Marshall (iunie 1947)

•Transpunerea în domeniul economic a Doctrinei Truman.

Marshall- “politica noastră nu este îndreptată împotriva unei ţări sau a unei doctrine, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării şi dezordinii. Scopul ei trebuie să fie renaşterea în lume a unei economii care să funcţioneze astfel încât să permită apariţia condiţiilor politice şi sociale în care instituţiile libere pot exista.

O asemenea asistenţă, sunt convins, nu trebuie să fie acordată fragmentelor, pe măsură ce apar diferite crize. Orice asistenţă, pe care acest guvern o poate acorda în viitor, trebuie mai degrabă să vindece decât să reprezinte un simplu paliativ. Orice guvern care doreşte să ia parte la o reconstrucţie va beneficia, sunt sigur, de întreaga cooperare din partea guvernului Statelor Unite.Orice guvern care unelteşte blocarea reconstrucţiei altor ţări nu poate aştepta ajutor din partea noastră. În plus, guvernele, partidele politice sau grupările care caută să perpetueze starea de mizerie, pentru a obţine avantaje politice sau de altă natură, se vor lovi de opoziţia Statelor Unite”.

•Congresul american aproba în aprilie 1948 acordarea a 13 miliarde de dolari pe parcursul a 4 ani.

•85% din sumă: bani nerambursabili, restul: împrumuturi cu dobândă mică.

•Până în septembrie 1947, 16 ţări (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca zona vestică a Germaniei) s-au bucurat de ajutorul american.

Rezultatul: refacerea agriculturii şi industriei.

•Ajutorul nu era orientat doar spre partea vestică, în încercarea de a evita și extinderea comunismului, ci era disponibil şi pentru Europa răsăriteană.

•Polonia și Cehoslovacia sunt interesate, însă li se interzice aderarea.

•Pentru URSS ajutorul SUA nu era o simplă acțiune de reconstrucție a haosului rezultat în urma războiului, ci şi o acţiune cu substrat anticomunist.

Molotov acuza “imperialismul dolarului”, tradus prin controlul Washington-ului asupra Europei vestice.

•Istoricul Mihail Narinski consideră că URSS a reacţionat grăbit la anunţarea Planului Marshall.

•Iulie 1947, la iniţiativa Franţei şi Marii Britanii, la Paris, a fost creat Comitetul de Cooperare Economică Europeană.

•Reprezentanţii Austriei, Belgiei, Danemarcei, Elveţiei, Greciei, Irlandei, Islandei, Italiei, Suediei, Turciei.

•Rol de a furniza administraţiei americane informaţii despre resursele şi nevoile celor 16 state participante, cât şi previziunile pentru următorii patru ani.

•Septembrie 1947, Stalin a creat Cominformul, un organism de coordonare a partidelor comuniste, centrul de supraveghere al mişcării comuniste internaţionale.

•Ianuarie 1948, guvernele britanic şi francez, sub presiune americană, inițiază constituirea unei organizaţii permanente care să se ocupe de punerea în aplicare a Planului Marshall.

•Aprilie 1948, reprezentanţii celor 16 ţări şi comandanţii militari ai zonelor occidentale de ocupaţie din Germania au parafat documentul care dădea naştere Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE).

•La 25 ianuarie 1949, în replică, s-a creat Consiliul de ajutor Economic Reciproc (CAER).

• Includerea Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României, Ungariei, sub tutela U.R.S.S., în februarie 1950 adera Albania, în septembrie 1950, R.D.G., iar în iulie 1962, Mongolia.

•SUA au trecut la aplicarea politicii de „Containment”, care a presupus acordarea de ajutor material Europei Occidentale.

•Berlinul a devenit punctul central al tensiunilor, culminând cu blocarea sovietică a sectoarelor oraşului, aflate sub control britanic, american şi francez.

Blocada Berlinului (iunie 1948-mai 1949)

•Prima criză majoră din cadrul războiului rece.

•Disensiuni cu privire la tratamentul aplicat Germaniei. La finalul războiului mondial (Ialta şi Potsdam), Germania şi Berlinul fuseseră împărţite în câte patru zone de ocupaţie.

Puterile occidentale preocupate de refacerea politică şi economică a regiunilor pe care le controlau, în timp ce URSS cere daune pentru pagubele aduse tratând zona ca pe o colonie, exploatându-i resursele.

• Puterile occidentale intenționează stabilirea unor fundamente care să-i permită Germaniei vestice autoguvernarea.

•Iunie 1948, occidentalii au introdus o nouă monedă, opresc controlul preţurilor şi raţionalizarea produselor în zonele lor de ocupaţie şi în partea de vest a Berlinului.

•Reacția sovietică- toate şoselele, căile ferate şi legăturile dintre Berlinul şi Germania de vest au fost închise cu intenția de forţa retragerea occidentalilor din Berlin.

•Puterile occidentale, echivalând retragerea cu un eventual atac din partea URSS, au ramas ferme pe poziţii.

• Urmează aprovizionarea Berlinul pe calea aerului, URSS neintervenind în această zonă.

•Timp de zece luni, peste două milioane tone de produse de strictă necesitate au fost transportate în acest fel, o misiune ce a însemnat subzistenţa populației din Berlinul de Vest (2,5 milioane).

• În mai 1949, URSS ridică blocada.

Consecințe:

•Avantaj psihologic al puterilor occidentale, chiar dacă relaţiile lor cu Uniunea Sovietică se mențin tensionate.

•Blocada Berlinului demonstrează o dată în plus nevoia unei apărări organizate.

•Deja în martie 1948, se semnează Tratatul de la Bruxelles.

•Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburgse angajau să colaboreze militar în eventualitatea unui război.

•4 aprilie 1949 li s-au alăturat S.U.A., Canada, Portugalia, Danemarca, Irlanda, Italia şi Norvegia a fost creat la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord, NATO.

• Se stabilea ca un eventual atac împotriva oricăreia dintre ele să fie considerat un atac împotriva tuturor.

•Intenția să prezerve libertatea, moştenirea comună şicivilizaţia popoarelor lor, fondată pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi domniei legii.

•Toate forţele lor militare urmau să fie supuse unui comandament unic, a cărui sarcină era să coordoneze apărarea Occidentului.

•NATO a reprezentat apogeul implicării puterilor occidentale într-o politică de limitare a comunismului prin forţă militară, mai curând decât prin presiuni economice şi politice.

•Problema germană a devenit din nou subiect de dispută între guvernul de la Moscova şi cele american, englez şi francez cu intrarea Republicii Federale Germania în NATO (1955).

•Ca reacție Uniunea Sovietică a renunţat la tratatele sale de prietenie cu Franţa şi Marea Britanie.

•În paralel influența URSS a însemnat sfârşitul oricărei independenţe a armatelor Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, României, Bulgariei şi Germaniei de Est.

•Stalin a permis menţinerea forţelor armate ale acestor state numai ca părţi componente ale unei structuri militare mai largi, al cărei control îl deținea.

•URSS oficializat acest sistem de alianţe impuse de îndată ce Germania a fost admisă în NATO, dându-i denumirea de Organizaţia Tratatului de la Varşovia (Pactul de la Varşovia), pact semnat în 1955.

•Până în 1955, NATO cunoaște o ascensiune: forţele sale au sporit de patru ori.

• Pe parcurs intervine nemulțumirea franceză față de rolul dominant jucat de americani; în 1966 preşedintele de Gaulle a retras trupele franceze de sub autoritatea comandamentului unic.

•Spre anii ’70-’80, NATO era net inferioară Tratatului de la Varşovia, iar după victoria occidentală în războiul rece, este considerat a trece printr-o criză de identitate.

•August 1949, în urma alegerilor Konrad Adenauer a devine primul cancelar federal al Republicii Federale Germane.

•Replica URSS din octombrie 1949 este înfiinţarea în zona lor de ocupaţie a Republicii Democrate Germane.

•Prezența “cortinei de fier” era puternic simțită în Europa, o ordine mondială care va rămâne în vigoare încă patru decenii, afectând nu numai scena relaţiilor internaţionale, ci şi evoluţia societăţilor, în ansamblu.

•Moartea lui Stalin în martie 1953 determină o relativă detensionare a relaţiilor Est-Vest, noii lideri de la Kremlin fiind dispuși să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Occidentul.

•În august 1953 se ajunge la un oarecare echilibru din perspectiva tehnologiei nucleare, sovieticii deţinând, la rândul lor, bomba cu hidrogen.

•Nikita Hruşciov şi-a explicat noua politică într-un discurs faimos din februarie 1956, în care l-a criticat pe Stalin şi a spus că o “coexistenţă paşnică” cu Occidentul nu era numai posibilă, dar şi vitală“.

•În percepția lui Hruşciov existau numai două căi - ”sau coexistenţă paşnică, sau cel mai distructiv război din istorie. Nu există o a treia cale”.

•Hruşciov nu renunţase la intenția unei lumi dominate de comunişti; aceasta urma să se realizeze atunci când puterile occidentale vor aprecia superioritatea sistemului economic sovietic.

•Spera să câştige statele neutre de partea comunismului prin intermediul asistenţei economice furnizate.

•Perioada de destindere se face simțită prin acordul din 1955 al URSS de a renunţa la bazele militare din Finlanda.

Curs 10

Crizele blocului comunist.

Perioada destinderii.

Crize în blocul comunist

•Criza de succesiune din Uniunea Sovietică (1953-1956)

•Confuzia pe care aceasta a generat-o la nivelul conducerii sovietice au oferit şansa unei reaşezări în interiorul grupurilor aflate la putere în statele satelit.

•Revoltele din Berlinul de Est, iunie 1953. Incepuse dezghetul.

•Insurectia proletara anticomunista din Berlinul de Est dovedea ca regimul era unul intemeiat pe minciuna, impostura si teroare.

•Demonstranţii cereau alegeri libere, dar şi condiţii mai bune de trai, cum ar fi retragerea normei sporite de muncă.

•După numai patru zile, revolta, care s-a răspândit rapid în toată Germania de Est, a fost înăbuşita de regimul totalitar.

•Sute de protestatari au fost apoi arestati, justiţia RDG-ista condamnând chiar la moarte și executând 20 de persoane.

•Cel puţin 55 de persoane au fost ucise de către aşa numita "miliţie a poporului" şi de soldaţii sovietici.

•Sute de est-germani au fost trimişi în lagăre de muncă, în Siberia.

•Revoluţia din Ungaria 1956

•Dependenţa totală a regimului comunist maghiar de Moscova.

•Ezitările Kremlinului datorate crizei de succesiune şi începuturilor destalinizării s-au tradus și la Budapesta prin tulburări similare.

•Revoluţia s-a identificat, în prima ei fază, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, comunist care, după moartea lui Stalin, propune o liberalizare internă.

•În cele zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluţiei Maghiare, Nagy se rupe de stalinism şi a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetăţenilor.

•A sfidat colosul sovietic, a acceptat pluralismul şi a renunţat la monopolul puterii.

•Revoluţia Maghiară a declanşat începutul sfârşitului comunismului.

•Iunie 1953, Imre Nagy propune „Noul curs”, un document moderat care critica excesele politicii economice şi ale campaniilor represive.

•Esenţa documentului avea să fie reluată într-o rezoluţie a Comitetului Central din 28 iunie 1953: •„Plenul Comitetului Central al Partidului Comunist Maghiar declară că actuala conducerea partidului, în frunte cu tovarăşul Rakosi, a comis greşeli grave în programul politic şi în activitatea concretă din ultimii ani.

Aceste erori au avut consecinţe negative pentru nivelul de viaţă al populaţiei, în general şi pentru cel al clasei muncitoare, în special; auslăbit legătura dintre partid şi clasa muncitoare şi au influenţat negativ relaţia dintre partid, stat şi masele muncitoare.

Industrializarea a fost considerată un scop în sine fără a fi luate în considerare interesele clasei muncitoare şi ale oamenilor muncii [...]Producţia agricolă a fost neglijată şi colectivizarea a fost forţată într-un ritm prea rapid [...]

•Documentul a fost adoptat în urma instrucţiunilor clare venite de la Moscova.

•„Noul curs” era însă complet dependent de sprijinul pe care îl primea de la Moscova şi ascensiunea lui Hruşciov a însemnat pentru moment şi sfârşitul încercărilor de reformă.

•Declinul susținătorilor de la Moscova ai liberalizării limitate promovate de Nagy.

•Consecințe: abandonarea „Noului curs” în 1955.

•Nagy a fost exclus din partidul comunist în decembrie 1955.

•A urmat o perioadă de interimat în care conducerea a fost preluată de Ernö Gerö, fost colonel în Armata Roşie.

•În septembrie - octombrie 1956, tensiunile s-au amplificat, alimentate fiind de activitatea tot mai vizibilă a Cercului Petöfi.

•Primele manifestaţii populare masive.

•Evenimente similare au loc şi în Polonia, ceea ce determină ca în octombrie Imre Nagy să fie reprimit în partid, reintegrarea sa fiind văzută ca o modalitate de a detensiona situaţia.

•Protestele tinerilor au luat amploare. 22 octombrie, studenţii de la Universitatea Tehnică din Budapesta au făcut public un document ce cuprindea şaisprezece cereri.

•Printre acestea: retragerea trupelor sovietice din Ungaria, libertate politică, numirea lui Nagy în fruntea guvernului.

•Ultima cerere era organizarea unui marş a doua zi, 23 octombrie.

•Deşi iniţial au fost refuzaţi, marşul a fost autorizat, dar situaţia nu a fost mult ajutată de discursul stângaci al lui Nagy, care părea să repudieze comunismul şi de condamnarea demonstranţilor într-un discurs radiodifuzat de către Gerö.

•Protestatarii au luat cu asalt clădirea radioului; trupele sovietice au intervenit, înregistrându-se ciocniri în întreaga ţară.

•Chiar şi în aceste condiţii, conducerea sovietică părea dispusă la compromisuri.

•Nagy a fost numit premier, iar Gerö a fost silit să demisioneze din fruntea partidului.

•Nagy a format un guvern popular patriotic şi a anunţat acceptarea unei părţi a celor şaisprezece puncte.

•30 octombrie a format un guvern ce includea foşti lideri ai Partidului Micilor Proprietari.

• După ce în prima fază se părea că sovieticii ar fi fost dispuşi să accepte o doză de pluralism politic, a doua zi Prezidiul sovietic a luat decizia invaziei.

•Nagy a pecetluit soarta revoluţiei maghiare când a anunţat părăsirea Pactului de la Varşovia de către Ungaria şi a cerut plecareatrupelor sovietice.

•Pe 4 noiembrie 6000 de tancuri sovietice au intrat în Ungaria, iar în capitală luptele au continuat până pe 12 noiembrie.

•Decizia Moscovei de a interveni împotriva revoluţiei din Ungaria:

„[...] Hruşciov a declarat că evenimentele din Ungaria deviază spre contrarevoluţie. A început cu mânie, fără a prezenta evoluţia evenimentelor, spunând că în Ungaria comuniştii sunt ucişi, ştrangulaţi, spânzuraţi.

El a menţionat apelul lansat de Imre Nagy către ONU şi către patru puteri, precum şi retragerea din pactul de la Varşovia. Era vorba de restaurarea capitalismului în Ungaria. Nagy este o simplă unealtă, sau chiar un agent al imperialismului? Pentru moment este dificil de spus, important este cursul luat de evenimente şi acesta se îndreaptă spre restaurarea capitalismului.

Ce ne rămâne de făcut? întreba Hruşciov, referindu-se la URSS. Dacă cedăm, Occidentul va spune că suntem idioţi, sau slabi - ceea ce este acelaşi lucru. De aceea noi nu putem în nici un caz să le permitem, noi, atât în calitate de comunişti internaţionali, cât şi URSS ca stat.Capitaliştii ar putea să ajungă la frontierele URSS. Trebuie să intervenim fără nici o ezitare. [...]”

Raportul Comitetului special al ONU

“[…] Studierea mişcărilor de trupe sovietice în Ungaria în perioada 29 octombrie – 4 noiembrie arată că în ciuda asigurărilor date de către personalităţi politice sovietice domnului Nagy, preşedintele Consiliul, există un plan precis de recucerire şi aservire militară a Ungariei. Acest plan a fost integral executat.

Contrar a ceea ce pretinde guvernul sovietic, după care revoluţia ungară de inspiraţie capitalistă, a fost indusă din exterior, Comitetul este obligat să conchidă că rezistenţa Ungariei la cea de-a doua intervenţie sovietică a reprezentat eroica demonstraţie a voinţei poporului ungar de a lupta pentru independenţa sa naţională.[…]”

Declaraţia de neutralitate a Ungariei citită la radio de Imre Nagy la 1 noiembrie:

“[…] Poporul ungar, guvernul naţional profund conştient de responsabilitatea sa faţă de popor şi faţă de istorie, exprimă voinţa unanimă a milioane de unguri proclamând neutralitatea Republicii Populare Ungare.[…] Poporul ungar doreşte să consolideze şi să dezvolte rezultatele obţinute prin revoluţia sa naţională, fără a intra într-unul sau altul dintre blocurile conduse de marile puteri. […].”

N. Steinhardt în Jurnalul fericirii scria despre Imre Nagy, o analiză a rupturii cu minciuna totalitară şi a curajului de a reabilita etica revoltei: Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist […] Înlăuntrul omului ăstuia […] se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul.

•Raymond Aron- ceea ce a făcut Nagy a fost să reabiliteze adevărul ca esenţă a libertăţii umane. Putea să meargă în altă direcţie, pactizând cu forţele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al ţării. În schimb, cu eroic curaj, a mers înainte, pe drumul democraţiei şi independenţei.

• Detenția la Snagov, apoi Nagy a fost spânzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958.

Revolta poloneză

•În Polonia reacţia la procesul de destalinizare iniţiat de Hruşcov a fost similară.

•Revoltele violente de la Poznan din iunie 1956 au marginalizat aripa conservatoare, în ciuda tentativelor sovietice de a o sprijini.

•Staliniştii pierdeau teren şi apelurile pentru revenirea lui Gomulka deveneau din ce în ce mai puternice, astfel că sovieticii au cedat.

•Spre deosebire de Nagy în Ungaria, Gomulka era o persoană în care sovieticii aveau încredere şi atâta vreme cât partidul unic şi relaţia URSS - Polonia nu erau puse în discuţie, restul era negociabil.

•Astfel, Gomulka a putut impune drept condiţii ale revenirii sale decolectivizarea agriculturii, eliminarea controlului sovietic asupra armatei poloneze şi găsirea unei modalităţi de rezolvare a conflictului cu Biserica Catolică.

•Revenirea la putere a lui Gomulka în Polonia, dar mai ales revoluţia maghiară urmată de intervenţia brutală a Armatei Roşii, au pus capăt rapid oricărui proces de liberalizare, în celelalte zone, cel puţin pe termen scurt.

Primăvara de la Praga

•Cehoslovacia- o ţară unde destalinizarea se produsese abia la începutul anilor ’60.

• În primele luni ale lui 1968 a venit la putere onouă echipă în frunte cu Alexander Dubček.

•Dubček a încercat să împace păstrarea rolului conducător al Partidului Comunist cu reformarea sistemului.

•Încă din aprilie, noua echipă recunoaşte rolul conducător al partidului, dar introduce un „Program de Acţiune” care deşi se dorea moderat, a avut un impact extraordinar:

• eliminarea cenzurii, •dreptul la întrunire, •alegerea în diferite foruri prin concurenţă reală între candidaţi.

Programul de acţiune al Partidului Comunist Cehoslovac, 5 aprilie 1968:

„[...] Partidul a criticat adeseori ideile egalitare, dar în practică uniformizarea a atins niveluri nemaiauzite şi a devenit una din piedicile aflate în faţa dezvoltării intensive a economiei şi a ridicării nivelului de viaţă [...]Partidul Comunist se bucură de sprijinul voluntar al poporului. Nu îşi pune în practică rolul conducător prin conducerea societăţii, ci prin susţinerea dezvoltării libere, progresiste asocialismului.

Partidul nu îşi poate impune autoritatea. Autoritatea trebuie câştigată din nou şi din nou prin activitatea partidului. Obiectivul partidului nu este acela de a deveni un „supraveghetor” universal al societăţii, ci de a stimula iniţiativa socialistă şi de a-i câştiga pe muncitori de partea comunismului prin convingere sistematică şi exemplu personal. [...]Prevederile legale trebuie să garanteze mai precis libertatea de expresie pentru interesele şi punctele de vedere minoritare. Libertatea de mişcare, în special libertatea de a călători în străinătate, trebuie să fie garantată foarte precis prin lege [...]”

•Încă din martie 1968, liderii blocului comunist au început să privească cu îngrijorare evoluţiile din Cehoslovacia.

•Deşi L. Brejnev era înclinat mai degrabă spre moderaţie, liderii comunişti est-germani şi polonezi sunt cei care manifestă cea mai mareostilitate faţă de situaţia de la Praga.

•Teama de o contagiune a modelului reformist ceh era generală în cadrul Tratatului de la Varşovia.

Pe 27 iunie 1968 a fost publicat „Manifestul celor 2000 de cuvinte”.

•Document cerea cehoslovacilor să reacţioneze în faţa abuzurilor de putere:-prin acţiuni directe, inclusiv „demonstraţii, greve şi boicoturi” şi ameninţa cu rezistenţa armată „forţele străine care se amestecă în dezvoltarea noastră”.

•Brejnev a acceptat la sfârşitul lui iulie convorbiri bilaterale cu conducerea cehoslovacă.

•În ciuda ajungerii la un compromis aparent, politica lui Dubček părea neschimbată.

•Trupele Pactului de la Varşovia au invadat Ceholsovacia în noaptea lui 20 august 1968.

•Se punea astfel capăt „Primăverii de la Praga”.

• Unul din obiective era împiedicarea reunirii Congresului prevăzut pentru luna septembrie unde reprezentanţii aveau să fie aleşi în mod liber dintre membrii partidului şi care trebuia să pună în practică Programul de acţiune din aprilie.

Perioada destinderii

•Până în 1962, SUA au dus o politică dură faţă de URSS.

•Administraţia Eisenhower a mărit numărul avioanelor purtătoare de bombe cu hidrogen, ameninţând că va riposta la orice încercare de agresiune sovietică.

•În primul an de mandat al preşedintelui Kennedy, se înregistreză o creştere în intensitate a războiului rece.

•În această perioadă se încearcă răsturnarea regimului comunist din Cuba.

•1962, sovieticii au început să amplaseze rachete nucleare în Cuba.

•În octombrie 1962 Kennedy face cunoscută lumii prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, el decretând „carantina navală a insulei“, fapt ce însemna că flota SUA avea să oprească livrarea de material militar.

•Ca urmare a angajamentelor reciproce, relaţiile sovieto-americane s-au detensionat, astfel încât, în mai puţin de un an, Marea Britanie, URSS şi SUA au încheiat un tratat de limitare a experienţelor nucleare.

•Ele au inițiat Tratatul de la Moscova (5 august 1963), care interzicea experienţele nucleare în atmosferă, spaţiul cosmic şi sub apă.

•Franţa şi China (care şi-au pus la punct echipamentele lor atomice) au refuzat să adere.

•Franţa a continuat testele terestre până în anul 1974, iar China, până în 1980.

•Tratatul a avut o importanţă incontestabilă. A fost redus semnificativ pericolul contaminării radioactive a solului şi aerului.

•Ulterior, testele au purtat un caracter subteran.

•Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau.

•1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate.

• A avut loc o cursă a înarmărilor (în domeniul rachetelor cu rază medie și lungă de acțiune).

•Cu toate că ambele superputeri cresc potenţialul lor, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă.

•Pericolul corespundea unui creşteri considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul armamentelor strategice.

•Sfârşitul anilor ’70- acumularea unui arsenal impresionant.

•Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi economic.

•Americanii au fost primii care au ajuns pe Lună (iulie 1969); primul laborator spaţial (1973).

•Uniunea Sovietică- avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961).

•Iulie 1967- Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de SUA, URSS şi Marea Britanie.

•Respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu hidrogen în 1967-1968.

•Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii.

•Ea corespunde venirii la putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a consilierului său pentru securitate naţională, Henry Kissinger.

•Au manifestat convingerea cu privire la necesitatea dezangajării.

Acordurile SALT

•SALT (Strategic Arms Limitation Talks) se referă la negocierile începute în 1969 şi terminate în 1979, între America şi URSS cu privire la controlul armelor nucleare.

• Rezultatul seriilor de negocieri constă în crearea tratatelor SALT I şi SALT II.

•Purtate de consilierul principal al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger.

•Helsinki, în noiembrie 1969, iar în mai 1972 Nixon şi Brejnev au realizat semnarea acordurilor SALT I.

•Al doilea tratat a fost semnat la Viena, la 18 iunie 1979, între acelaşi Leonid Brejnev şi noul preşedinte SUA, Jimmy Carter (nu a fost niciodată ratificat de Senatului american).

•Acordul SALT avea ca scop impunerea anumitor limite în ceea ce priveste armamentul celor doua tări semnatare.

•Compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat.

•Acordul - îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, limita la două poziţii sistemele de apărare antirachetă, în jurul Moscovei şi Washington.

•Importanta SALT constă în deschiderea dialogului politic şi militar între cele două superputeri şi în stabilirea limitelor folosirii armelor nucleare.

•Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei germane şi îmbunătăţirea relaţiilor între Germania de Vest şi statele Europei de Est.

•Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece:

a)situaţia teritorială moştenită din război, b)statutul Berlinului,c) existenţa a două entităţi politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG.

a) Reglementarea problemei teritoriale.

•Până în anul 1969 politica externă a RFG, condusă de cei trei cancelari creştin-democraţi (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea definită de cea a cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului.

•Ea reia din 1955 relaţiile diplomatice cu URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de Polonia.

• Dificultăți de natură politică imprimă o anumită rezervă politicii externe vest-germane.

•Această politică este fondată pe două principii contradictorii:

1. Voinţa de a ancora RFG la Occident şi, în particular, ancorarea în construcţia europeană 2. Revendicarea unei Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe toţi germanii.

b) Statutul Berlinului

•Libertatea de acces în Berlinul de vest.

• Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menţinerea drepturilor celor patru puteri ocupante şi un nou statut.

•Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un land al RFG.

c) Recunoaşterea celor două Germanii

•Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972.

•Consecinţe: recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale.

• Admiterea în ONU, în septembrie 1973.

•A consolidat structurile statului est-german.

•Consacrarea separaţiei juridice a celor două state germane şi politica îndreptată spre est (Östpoltik) au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane separate.

Östpolitik

•Schiţat din 1966, a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy Brandt, care iese învingător în alegeri.

•Politică de apropiere de est.

•Întâlnirile de la Erfurt, martie 1970 şi de la Kassel, mai 1970, între Willy Brandt şi prim-ministrul est-german Willi Stoph.

•În anul 1973, reprezentanţii Canadei, ai Statelor Unite şi majorității statelor europene au început să se întâlnească la Helsinki, pentru a dezbate multiplele probleme ale Europei în epoca războiului rece.

•Reducere a tensiunilor Est-Vest, iar tratatele SALT prevedeau o atenuare a cursei înarmarilor;

•Stocul de arme a celor două puteri a continuat să crească.

Conferinţa de la Helsinki

•Punctul de maximă importanţă al destinderii.

•Conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care au participat 35 de state europene.

•S-a adoptat la 1 august 1975 un act final, semnat de numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid Brejnev şi Gerald Ford.

Actul final: •egalitatea statelor, •ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat,• autodeterminarea popoarelor, •inviolabilitatea frontierelor •renunţarea la recurgerea la forţă pentru reglarea conflictelor.

•Prevedea dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice şi tehnice.

•Garanta apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie a persoanelor şi ideilor.

•Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.) în Europa au marcat profund relaţiile internaţionale.

•Procesul destinderii a fost confirmat şi întărit.

•Spiritul de colaborare şi de compromis au prevalat.

• În interiorul blocului sovietic s-au creat condiţiile apariţiei unor revendicări ale drepturilor omului.