Asediul Toulonului

În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de

Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin

Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre [1] . Cu

ajutorul tovarășului său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit

comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase

împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan

pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine

portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul

căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa

în gradul de general de brigadă [2] . Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de

Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit

cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui

Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în

lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei,

dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien

Robespierre.

Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-

au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze,

au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă.Bătălia de la Toulon, acest succes

a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradulprovizoriu de

general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă

este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul

mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia

să readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina

orașul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea

acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia

la închisoarea de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și

de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien

Robespierre dispune a fi eliberat[3].

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16

februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și

șase rații de hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își

ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la

numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care "ar

deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe Augustin

Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al

armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind

provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă

fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea

oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea

orașului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre

pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă

bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele

de care dispune Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11

iulie pe Bonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește

reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a ministrului Republicii

Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când

Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i

se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației

acestuia cu Robespierre, trimite laNisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl

suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta

care urmeaza îl dezvinovățește și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion,

comandantul armatei de Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va

pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia.

Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerireaCorsicii,

predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și la începutul

anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția

împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăseșteToulounul cu direcția Corsica. În

dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă,

francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.

Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de

foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de

neliniște socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă

funcție la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al

armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest,

socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795,

la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie pentru Italia dar

este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere și chiar

se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe

să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret

de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați, dat fiind

refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat

de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.

Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de

oameni "înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face

simțită, Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5

fructidor - 27 august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este

preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor,

deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii

sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al

Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla

Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel

de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist,

dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie

adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază

personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13

vendemiar - 5 octombrie 1795are loc o cionire violentă între secționari și soldații

comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general,

"bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i

învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la

propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16

octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. La 26

octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și

Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență

în ce privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei

de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față

de subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de

presupus că și ultimul dintre ei le știa la perfecție".

Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie,

Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și

de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între

Napoleon și Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de

Beauharnais.