Sistemul Financiar-Bancar

65
1. Sistem informatic bancar 1.1. Obiectivele S.I.B. SIB are obiective manageriale şi funcţionale pentru următoarele activităţi principale: - deschiderea de conturi bancare; - constituirea şi actualizarea depozitelor bancare; - plăţi şi decontări în lei sau valută; - acordarea şi rambursarea creditelor bancare; - închiderea unei zi de activitate bancară. Pentru fiecare tip de activitate şi obiectiv managerial sau funcţional au fost identificate, în concordanţă cu reglementările financiar-bancare, ieşirile şi intrările folosite de sistemul SIB, elemente ce sunt descrise în tabelul următor. Tabelul 1.1. Activitate Obiective SIB manageriale Obiective SIB funcţionale Ieşiri solicitate Intrări necesare A. Deschidere de cont bancar Supervizare deschidere de cont bancar - Extras de cont cu rulaje zilnice - Jurnal contabil - Balanţa de verificare - Actualizare registru de conturi deschise - Înregistrare operaţiuni de depunere - Eliberare mijloc de plată pentru - Recapitularea deschiderilor de cont - Extrasele de cont cu rulaje zilnice - Confirmarea deschiderii de cont bancar - Fişa de cont - Cerere de deschidere cont bancar - Contract de depozit bancar - Dosar cu actele agentului economic 1

Transcript of Sistemul Financiar-Bancar

Page 1: Sistemul Financiar-Bancar

1. Sistem informatic bancar

1.1. Obiectivele S.I.B.

SIB are obiective manageriale şi funcţionale pentru următoarele activităţi principale:

- deschiderea de conturi bancare;

- constituirea şi actualizarea depozitelor bancare;

- plăţi şi decontări în lei sau valută;

- acordarea şi rambursarea creditelor bancare;

- închiderea unei zi de activitate bancară.

Pentru fiecare tip de activitate şi obiectiv managerial sau funcţional au fost identificate, în concordanţă

cu reglementările financiar-bancare, ieşirile şi intrările folosite de sistemul SIB, elemente ce sunt descrise în

tabelul următor.

Tabelul 1.1.

Activitate Obiective SIB manageriale

Obiective SIB funcţionale

Ieşiri solicitate Intrări necesare

A. Deschidere de cont bancar

Supervizare deschidere de cont bancar

- Extras de cont cu rulaje zilnice - Jurnal contabil - Balanţa de verificare

- Actualizare registru de conturi deschise - Înregistrare operaţiuni de depunere - Eliberare mijloc de plată pentru persoane fizice - Confirmare operaţiuni

- Recapitularea deschiderilor de cont - Extrasele de cont cu rulaje zilnice - Confirmarea deschiderii de cont bancar - Fişa de cont client

- Cerere de deschidere cont bancar - Contract de depozit bancar - Dosar cu actele agentului economic

B. Constituire şi actualizare depozite bancare

Verificare, constituire şi actualizare depozite bancare

- Extrase de cont cu rulaje zilnice - Jurnal contabil - Balanţa de verificare - Foaie de vărsământ - Extras de cont cu rulaje zilnice credite

- Înregistrarea efectuării depunerilor sau restituirilor în/din depozitele bancare - Confirmarea

- Contract de depozit bancar - Cerere convenţie

1

Page 2: Sistemul Financiar-Bancar

realizării operaţiunilor

C. Încasări şi plăţi prin casă

Verificarea legalităţii încasărilor şi plăţilor

- Jurnal contabil- Balanţa de verificare

- Înregistrarea cronologică a încasărilor şi plăţilor prin casieria băncii

- Extras de cont cu rulaje zilnice - Fişa de cont client - CEC de numerar

- Dispoziţie de încasare - Chitanţa - Notă contabila

D. Acordare si rambursare de credite bancare

Urmărirea activităţii de creditare

- Situaţie credite în execuţie - Grafic de rambursareSituaţia ratelor scadente

- Informatizarea activităţii de creditare - Realizarea şi actualizarea graficelor de rambursare

- Situaţia creditelor acordate sau rambursate - Situaţia creditelor în execuţie

- Contract de creditare - Documente creditare pt. persoane juridice : bilanţ contabil, BVS, documentaţii pentru persoane fizice: adeverinţă de venit, garanţii - Dovada plăţii

E. Decontări interbancare

Realizarea operaţiilor de decontare interbancară pentru instrumente de debit şi de credit

- Înregistrarea şi centralizarea documentelor de incasare/plată supuse compensării interbancare - Realizarea documentaţiei pentru şedinţa de compensare - Confirmarea operaţiilor şi actualizare baze de date

- Ordin de plată, CEC - Refuzuri încasare/plată propuse + justificare - Fişă rectificare refuz - Fişă rectificare plaţii + justificare

- Dispoziţii centralizatoare de plată/încasare - Borderou DCI, DCP - Formular compensare prezentat la deschiderea şedinţei - Formular compensare complet - Ordin de plată - Extras cont

F. Decontări intrabancare

Idem E Idem E Idem E Idem E

G. Închidere activitate zi bancară

Verificarea rulajelor şi soldurilor pe client şi pe total bancă

- Jurnal contabil - Balanţa de verificare - Situaţia ratelor scadente

2

Page 3: Sistemul Financiar-Bancar

- Actualizarea conturilor clienţilor care au efectuat operaţiuni în bancă în ziua curentă - Salvarea / restaurarea datelor aferente operaţiunilor derulate într-o zi de activitate bancară

- Jurnal contabil - Balanţa de verificare - Situaţia creditelor acordate - Situaţia creditelor rambursate - Situaţia creditelor în execuţie - Extrase de cont cu rulaje zilnice

2. Sistem informatic pentru Casa de Economii

2.1 Funcţiile sistemului C.E.

Sistemul C.E. este o parte a sistemului financiar-bancar şi îndeplineşte următoarele funcţii principale:

a) Reglarea circulaţiei monetare se realizează prin stimularea dezvoltării spiritului de economisire

în rândul populaţiei şi atragerea disponibilităţilor băneşti temporare (economii) ale populaţiei pentru

constituirea de noi surse de finanţare aflate la dispoziţia statului (C.E. având ca acţionar principal statul) sau

prin plasamente avantajoase la alte bănci. Realizarea acestei funcţii este determinată în principal de

activitatea de economisire şi creditare a populaţiei de către C.E.

b) Execuţia de casă a bugetului de stat este realizată prin activitatea de încasare de la populaţie a

impozitelor, taxelor, amenzilor etc.

c) Controlul financiar al activităţii unor organizaţii economice şi sociale care îşi păstrează

disponibilităţile băneşti la C.E.

Sistemul C.E. prezintă şi avantajul deloc neglijabil (mai ales acum, în perioada nedeterminată a tranziţiei

şi restructurării economiei către o economie de piaţă) că sumele depuse sunt garantate de stat şi au un caracter

imprescriptibil.

2.2. Organizarea sistemului C.E.

Casa de Economii este o instituţie bancară componentă a sistemului financiar bancar cu unităţi

distincte în teritoriu (operative şi de coordonare în fiecare judeţ) sub conducerea nemijlocită a Centralei C.E.

(figura 12.1). întreaga reţea C.E.C este compusă din două mari grupe de unităţi:

3

Page 4: Sistemul Financiar-Bancar

Figura 2.1 Diagrama de structură a sistemului C.E.

- unităţi proprii:

- sucursalele judeţene;

- Sucursala de economii a municipiului Chişinău;

- Sucursala de credite a municipiului Chişinău;

- Centrul de calcul electronic al sistemului C.E.;

- filialele C.E.

- agenţiile C.E.

- unităţi mandatare:

- unităţi PTTR;

- ghişee C.E. cu gestiune;

- ghişee C.E. fără gestiune.

Centrala C.E. organizează, coordonează, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor C.E., elaborează

norme metodologice şi tehnici de lucru pentru toate activităţile desfăşurate de unităţile C.E. din reţea, asigurând

totodată şi aplicarea acestora.

Sucursalele judeţene C.E. sunt organizate în fiecare judeţ al ţării, fiind subordonate Centralei C.E. Au

următoarele atribuţii:

- coordonarea activitatea unităţilor C.E. în judeţ;

- aplicarea normelor metodologice, a dispoziţiilor Centralei C.E. cu privire la activităţile de ghişeu,

organizarea şi ţinerea evidenţei analitice şi sintetice pentru unităţile proprii şi cele subordonate;

4

Page 5: Sistemul Financiar-Bancar

- întocmirea de balanţe de verificare.

Sucursalele judeţene nu au personalitate juridică şi nu întocmesc buget propriu.

Filialele C.E. sunt unităţi operative subordonate sucursalelor şi care nu au personalitate juridică.

Funcţionează în oraşe mai mari, cu volum de operaţiuni mare. într-un judeţ pot exista maximum 3 filiale, dar

există judeţe în care nu funcţionează nici o filială. Acestea au următoarele atribuţii:

- servirea populaţiei în legătură cu economiile băneşti, acordarea de credite şi alte operaţiuni de ghişeu;

- organizarea şi întreţinerea contabilităţii sintetice şi analitice a operaţiunilor efectuate de la ghişeul

propriu şi ale unităţilor operative legate pe linie contabilă;

- controlul activităţii agenţiilor C.E. şi al reţelei mandatare din subordinea sa;

- asigurarea condiţiilor de desfăşurare a tuturor activităţilor în unităţile operative subordonate,

în prezent funcţionează 36 de filiale în toată ţara şi 6 în Chişinău.

Agenţiile C.E. sunt unităţi operative, subordonate sucursalelor judeţene sau filialelor C.E. şi

funcţionează în oraşe, comune, întreprinderi şi instituţii; nu au personalitate juridică. Atribuţiile agenţiilor sunt

următoarele:

- servirea clientelei în legătură cu primirea şi restituirea economiilor băneşti ale populaţiei;

- alte activităţi de ghişeu (încasări de impozite, taxe, amenzi, consemnaţiuni).

Agenţiile C.E. sunt direct subordonate din punct de vedere contabil sucursalelor sau filialelor în raza

cărora sunt amplasate din punct de vedere administrativ-teritorial, fiind aprovizionate cu numerar, imprimate şi

alte materiale de către acestea.

Reţeaua mandatară este formată din câteva categorii de unităţi care execută şi operaţiuni pe librete de

economii prin convenţii încheiate cu C.E. (oficii poştale, cooperative de credit).

Din prezentarea acestei structuri rezultă:

- La nivelul agenţiilor se execută numai operaţiuni de ghişeu sau legate de acestea (solicitări de

confirmări de sold).

- La nivelul filialelor, pe lângă activitatea proprie de ghişeu, se execută activităţi de evidenţă

analitică şi sintetică în fişele de cont aferente agenţiei proprii şi ale celor subordonate din punct de vedere

contabil. Toate fişele de cont aferente libretelor emise de agenţiile subordonate se păstrează şi se

actualizează la acest nivel. Filiala este sediul contabil pentru toate unităţile subordonate. Filiala transmite

sucursalei datele de centralizare.

- La nivelul sucursalei, pe lângă activitatea proprie de ghişeu se execută şi activităţi de evidenţă

analitică şi sintetică în fişele de cont aferente agenţiilor direct subordonate (pentru care este sediu contabil),

precum şi activităţi de centralizare a datelor pentru toate unităţile din judeţ în vederea întocmirii balanţei de

verificare şi a predării acesteia la Centrala C.E.

5

Page 6: Sistemul Financiar-Bancar

2.3 Principalele activităţi şi fluxuri informaţionale

2.3.1 Activităţile desfăşurate de sistemul C.E.

Pentru familiarizarea cu baza informaţională primară din spaţiul C.E. se vor trece în evidenţă

principalele activităţi C.E. Acestea sunt:

a) Activitatea de economisire este activitatea de bază a C.E., constituind însăşi "raţiunea de a fi a

acestuia. Această activitate constă din atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale populaţiei şi reprezintă

unul din domeniile de bază ale circulaţiei monetare.

Economisirea se realizează prin instrumente ca:

- librete de economii;

- conturi curente personale;

- certificate de economii şi depunere la purtător;

- obligaţiuni C.E. cu câştiguri;

- foi şi timbre de economii.

Dintre aceste instrumente, ponderea cea mai mare în cadrul activităţii de economisire o au libretele de

economii care sunt de mai multe tipuri, în funcţie de condiţiile de depunere şi păstrare a sumelor şi de

avantajele ce decurg din aceste condiţii (rata dobânzii şi diverse premii).

Tipurile de librete de economii sunt:

- librete de economii cu dobândă la vedere;

- librete de economii cu dobândă pe termen;

- librete de economii cu câştiguri;

- librete de economii cu dobândă şi câştiguri;

- librete de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme;

- librete de economii pentru turism;

- librete de economii cu câştiguri în materiale de construcţii.

Operaţiunile în libretele de economii sunt operaţiuni de ghişeu care se execută în cadrul unităţilor

operative şi se reflectă în compartimentele de contabilitate ca operaţiuni contabile.

b) Activitatea de creditare desfăşurată de către unităţile C.E. constă în acordarea şi urmărirea

rambursării creditelor pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe proprietate personală sau bunuri de

folosinţă îndelungată.

C.E. a acordat populaţiei în principal două categorii de credite, în funcţie de fondurile utilizate:

- din fondurile atrase de C.E. s-au acordat credite pentru construirea sau completarea avansului

minim necesar contractării sau cumpărării de locuinţă proprietate personală';

- din fondurile puse la dispoziţie de către stat se acordă credite pentru aceeaşi destinaţie, dar cu

6

Page 7: Sistemul Financiar-Bancar

dobândă foarte mică, acoperirea procentului până la valoarea normală realizându-se compensat de către C.E.

Aceasta activitate se defăşoară numai în cadrul sucursalelor şi filialelor C.R.C.

c) Activitatea privind conturile curente. Conturile curente se deschid la unităţile C.E. atât pentru

persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice. Conturile persoanelor fizice sunt denumite „conturi curente

personale”, depunerile în aceste conturi fiind similare depunerilor pe librete. Din aceste conturi, unităţile C.E.

efectuează, din dispoziţia titularilor, plata unor servicii (abonamente radio-TV, lumină, apă, gaze etc.) de care

aceştia au beneficiat.

În afara activităţii de economisire în conturile curente personale, unităţile C.E. desfăşoară o activitate cu

caracter bancar deschizând conturi curente colectoare şi speciale pentru unele unităţi şi organizaţii. Aceste

conturi se deschid numai la sucursalele şi filialele C.E.

d) Alte activităţi ale unităţilor C.E. Pe lângă activităţile prezentate mai sus, Casa de Economii desfăşoară

şi activitatea de păstrare a sumelor în consemnare şi de încasare de impozite, taxe etc. (execuţia de casă a

bugetului de stat). Aceste activităţi, deşi nu formează obiectul activităţii de bază a C.E., deţin o pondere relativ

însemnată în volumul operaţiunilor efectuate de unităţile C.E. Operaţiunile de consemnare şi încasare de taxe şi

impozite se realizează în cadrul tuturor unităţilor proprii ale C.E. (sucursale, filiale, agenţii). Fiecăreia din

activităţi enumerate îi corespunde un flux informaţional bine stabilit, reflectat in evidenţele operative statistice

şi contabile (sintetice si analitice) organizate la unităţile C.E.

În fluxurile informaţionale din cadrul C.E. sunt prelucrate informaţii şi date primare al căror

ansamblu, în funcţie de provenienţă (din sistemul informaţional sau din afara lui), constituie baza

informaţională primară (endogenă şi, respectiv, exogenă).

2.3.2 Descrierea fluxurilor informaţionale specifice sistemului C.E.

Sistemul informaţional al C.E. în totalitatea sa reprezintă un ansamblu de subsisteme aferente fiecărei

activităţi în parte, atât endogene cât şi exogene.

Referitor la activităţile endogene, din punct de vedere informaţional se pot distinge două macro

fluxuri:

a) Macrofluxul informaţional al activităţilor de ghişeu generat de:

- primirea şi restituirea economiilor băneşti ale populaţiei pe diferite instrumente de economisire;

- acordarea de credite şi încasarea ratelor de împrumuturi la creditele acordate în numerar;

- operaţiuni efectuate în conturile organizaţiilor;

- primirea spre consemnare şi restituirea sumelor consemnate;

- încasarea populaţie a diferitelor impozite, amenzi şi taxe;

Corespunzător acestui macroflux se utilizează în principal suporturi de date folosite pentru informaţiile

7

Page 8: Sistemul Financiar-Bancar

prelucrate în cadrul ghişeelor C.E., după cum urmează :

- foile de depunere, restituire şi lichidare pentru instrumentele de economisire;

- buletin de cumpărare/vânzare pentru operaţiuni;

- buletin de vărsământ şi cecuri pentru conturile curente;

- recipise de consemnare;

- chitanţe şi cecuri pentru conturile de credite,

- jurnale de operaţiuni;

- jurnale de casă.

În general, toate activităţile de ghişeu se realizează prin parcurgerea următoarelor faze principale de

prelucrare:

- primirea documentelor primare de la solicitanţii operaţiunilor şi a documentelor de identificare;

- verificarea identităţii solicitantului şi a disponibilului din contul în care se solicită efectuarea operaţiunii

şi acordarea vizei în acest sens;

- înregistrarea operaţiunii în jurnalul de operaţiuni de la ghişeu şi în suportul de date aflat la solicitant

(libret) şi predarea documentelor primare la casierie;

- efectuarea depunerii/restituirii şi eliberarea actului justificativ al operaţiunii sau al suportului (libret)

împreună cu actul de identitate;

- închiderea prin totalizare a jurnalului de operaţiuni de la ghişeu şi a situaţiei de casă (cu întocmirea

monetarului);

- verificarea diferenţei între rulajul debitor şi creditor din jurnalul de operaţiuni, cu creşterea sau scăderea

soldului din situaţia de casă.

Fazele din cadrul macrofluxului informaţional de ghişeu se realizează atât manual cât şi automat, cu

ponderea mare a prelucrărilor la nivel local.

b) Macrofluxul informaţional al activităţilor de contabilitate constă din:

- ţinerea evidenţei contabile sintetice şi analitice pentru toate conturile deschise la unităţile C.E.

- urmărirea rambursării creditelor;

- realizarea operaţiunilor de decontări interne, reciproce cu administraţiile financiare, casele de

pensii, ADAS şi bugetul statului;

- operaţiuni contabile privind gestiunea proprie ca: întocmirea balanţelor de verificare, salari

zarea personalului, aprovizionarea cu materiale, imprimate, rechizite, realizarea investiţiilor şi reparaţiilor

capitale etc.

Principalele suporturi de date utilizate pentru informaţiile prelucrate în cadrul compartimentelor de

contabilitate ale unităţilor C.E. sunt, pe de o parte, cele întocmite la ghişeu, iar pe de altă parte cele specifice

cum ar fi:

8

Page 9: Sistemul Financiar-Bancar

- fişele conturilor sintetice;

- fişele grupă de maestru;

- centralizatoare sintetice;

- balanţe de verificare;

- facturi;

- dispoziţii de plată;

- borderouri cu note de decontare;

- jurnalele notelor de decontare;

- carnete cu note de decontare;

- extrase de cont;

- situaţii statistice;

- dări de seamă;

- fişele conturilor analitice;

- jurnalele de operaţiuni în conturile

analitice etc.

Principale faze de prelucrare în contabilitatea unităţilor C.E. sunt următoarele:

- primirea şi verificarea documentelor primare care determină înregistrări în contabilitate;

- înregistrarea documentelor primare sau cumulative în contabilitatea sintetică;

- centralizarea operaţiunilor efectuate în conturile analitice;

- înregistrarea centralizatoarelor în fişele grupă de maestru şi în contabilitatea sintetică;

- stabilirea şi rezolvarea diferenţelor intre înregistrările pre- şi post analitice pe zile de

contabilizare;

- întocmirea situaţiilor statistice, a dărilor de seamă, a balanţelor de verificare etc.

Ca şi în cazul macrofluxului de ghişeu aceste faze sunt realizate atât manual cât şi automat.

Dacă din punct de vedere al gradului de complexitate, în cadrul celor două macrofluxuri

informaţionale, activitatea de creditare prezintă cea mai complexă metodologie, ambele macrofluxuri ridică

probleme specifice, dat fiind volumul foarte mare al informaţiilor prelucrate în unitatea de timp.

Referitor la activităţile exogene ale C.E., avem în vedere două aspecte principale şi anume:

- activităţi din afara spaţiului C.E. determinate de relaţiile sistemului C.E. cu alte entităţi bancare, precum

şi cu cele subordonate. Fluxuri de tip exogen există şi în cadrul Centralei C.E . însăşi, între

compartimentele organizatorice din care este compusă aceasta. Trebuie menţionat că fluxurile informaţionale

exogene, fiind stabilite prin efectul unor legi sau al unor acte normative, nu pot fi influenţate de către C.E.

- activităţi din interiorul spaţiului C.E. în raport cu celelalte unităţi C.E.

Perfecţionarea sistemului informaţional al C.E. este direct condiţionată de existenţa unui sistem unitar

9

Page 10: Sistemul Financiar-Bancar

de codificare, denumire şi clasificare.

2.4. Prezentare de ansamblu a sistemului informatic al C.E.

2.4.1. Obiectivele sistemului informatic al C.E.

Dezvoltarea sistemului informatic SICE se orientează în principal pe două direcţii principale:

a) obiective în raport cu rolul SICE în cadrul sistemului C.E.;

b) obiective faţă de propria necesitate de perfecţionare.

a) Dezvoltarea SICE conţine ca element central realizarea unei baze de date în care se stochează

informaţii provenite atât din interiorul sistemului C.E. (domenii endogene), cât şi din exteriorul său domenii

exogene). Baza de date constituită ca fond centralizat de date utilizate în comun de aplicaţiile sistemului

asigură atât conducerea activităţilor de bază în sistemul C.E., cât şi legăturile acestuia cu sistemele de acelaşi nivel

şi de nivele superioare, în acest scop, informaţiile care se prelucrează sunt identificate (codificate) printr-un

sistem care asigură atât necesităţile actuale, cât şi cele de dezvoltare ulterioară a întregului SICE.

Caracterul bancar al operaţiunilor C.E. şi volumul mare al acestora impun eliminarea posibilităţilor de

eroare în adresarea operaţiunilor, deci stabilirea exactă a conturilor cu care se lucrează, deziderat realizabil numai

printr-un sistem de identificare (codificare) corespunzător şi care foloseşte, în locul cheilor multiple şi al cifrelor de

control, algoritmi de combinare a câmpurilor numerice şi alfabetice care, deşi sunt simpli, asigură o securitate mai

bună a bazei de date.

SICE prelucrează datele pentru a asigura furnizarea de informaţii pertinente (exacte, complete şi la timp)

la toate nivelele sistemului de decizie, formatul, conţinutul şi gradul de detaliere sau agregare a informaţiilor fiind

diferit de la un nivel la altul.

Una din restricţiile majore realizate de SICE o reprezintă accesul la informaţii şi dreptul de dispoziţie

asupra prelucrării datelor, determinat de principiul separării activităţii de ghişeu de cea de contabilitate, principiu

care caracterizează fluxurile informaţionale în unităţile C.E.

Dat fiind caracterul specific al unor instrumente de economisire (cu care se pot efectua operaţii în orice

unitate C.E. din teritoriu), precum şi al relaţiilor economico-financiare cu caracter patrimonial, în afara celor

rezultate din activitatea de economisire care apar între unităţile C.E. (reflectate în activitatea de decontări reciproce

între sediile contabile C.E.), în SICE contabilizarea economiilor este corelată cu necesităţile financiar-contabile.

b) Obiectivul major în realizarea SICE îl constituie crearea unui sistem informatic cu un grad ridicat de

integrare, mai ales în condiţiile create de noul statut de funcţionare ca bancă, propriu Casei de Economii, cu

conexiuni facile în sistemul informatic financiar-banrar.

SICE, care realizează gestiunea datelor din toate activităţile desfăşurate de C.E., precum şi din evidenţele

contabile şi statistice, trebuie să asigure continuitatea în proiectarea şi dezvoltarea ariei de cuprindere a sistemului

informatic o dată cu modificările ce vor apărea în cadrul C.E., modificări condiţionate de noul statut de

10

Page 11: Sistemul Financiar-Bancar

funcţionare ca bancă.

Caracteristicile principale specifice sistemului informatic al C.E. sunt următoarele:

- adaptabilitatea îi oferă posibilitatea efectuării „din mers” a modificărilor în sistemul

(subsistemele) informaţional;

- modularitatea are rolul de a asigura posibilităţile de implementare etapizată şi de a reduce la

maxim efortul uman, cheltuielile materiale şi timpul de realizare a modificărilor ce apar pe parcursul exploatării

SICE, impuse de eventuale modificări ale fluxurilor informaţionale;

- distributivitatea conţine subsisteme informatice unitare, generalizabile în spaţiu! C.E.

- claritatea asigură difuzarea pachetelor de programe şi implementarea subsistemelor până la o

viitoare etapă de conectare la nivel naţional (nu neapărat de tipul reţelelor extinse) fără o asistenţă tehnică a

proiectantului etc.

2.4.2. Structura sistemului informatic al C.E. şi legăturile dintre subsistemele sale

Corespunzător activităţilor C.E., SICE este format din următoarele subsisteme informatice:

- subsistemul economiilor;

- subsistemul creditelor;

- subsistemul conturilor organizaţiilor;

- subsistemul conturi lor curente personale;

- subsistemul execuţiei de casă a bugetului de stat;

- subsistemul activităţilor secundare.

Toate aceste subsisteme au ca element comun automatizarea unor evidenţe operative, statistice şi

contabile necesare stabilirii sistemului de indicatori, care poate fi în orice moment un barometru exact al

modului de a decide şi acţiona eficient în spaţiul C.E. Activităţile C.E. sunt însă urmărite şi din punct de

vedere al eforturilor (cheltuielilor) de realizare, în consecinţă, pentru a obţine informaţiile necesare pentru

stabilirea performanţelor fiecărei activităţi în raport direct cu cerinţele mecanismului economiei de piaţă,

SICE va trebui să includă şi următoarele subsisteme informatice:

- subsistemul resurselor umane;

- subsistemul mijloacelor fixe;

- subsistemul mijloacelor circulante.

2.4.3. Caracterul evolutiv, distribuit şi flexibil al SICE

Sistemul informatic al C.E. este conceput astfel încât să urmărească fidel, sub toate aspectele, evoluţia

11

Page 12: Sistemul Financiar-Bancar

sistemului obiect - Casa de Economii, pe de o parte, şi a propriei dezvoltări în cadrul sistemului informaţional

al C.E., pe de altă parte. Datorită modificărilor ce au loc în dimensiunile şi natura subsistemelor sale fizice,

precum şi în cadrul activităţilor sale, sistemul informatic al C.E. este, prin definiţie, un sistem evolutiv. Deci

acest sistem nu este proiectat în mod rigid, o dată pentru totdeauna. În acelaşi timp, pornind de la situaţia

existentă, SICE este conceput astfel încât să cuprindă o arie cât mai largă din sistemul informaţional al C.E.

Altfel spus. el este realizat în ideea acoperirii nivelului maxim posibil de informatizare.

Caracterul distribuit al SICE rezultă şi din faptul că este alcătuit din următoarele elemente structurale:

- Sistemul informatic central al C.E., aferent Centralei C.E. ca nivel superior de conducere;

- Sisteme informatice ale sucursalelor şi filialelor C.E.;

- Sisteme informatice aferente agenţiilor C.E.

Sistemul informatic central are ca problematică domeniile fizice proprii (materiale şi activităţi) ale

Centralei C.E., precum şi sarcinile ce îi revin acesteia, în calitate de organ central coordonator.

În ceea ce priveşte sistemele informatice ale sucursalelor şi filialelor C.E., acestea sunt concepute

astfel încât fiecare în parte să asigure cerinţele informaţionale ale Centralei C.E., în paralel cu satisfacerea

propriei necesităţi de informaţii.

În aceeaşi ipostază se situează si sistemele informatice ale agenţiilor C.E. faţă de sucursalele sau

filialele C.E. de care aparţin.

Flexibilitatea SICE rezultă implicit şi din concepţia de structurare şi perfecţionare a acestuia.

Întrucât din punct de vedere conceptual şi funcţional SICE reprezintă un sistem modularizat, există

posibilitatea reală de a se implementa noi funcţii noi ale acestuia care, cu un efort minim, să permită

satisfacerea unor viitoare cerinţe informaţionale.

3. Sistem informatic pentru bursele de valori

3.1. Organizarea şi funcţiile bursei de valori

Bursa este piaţa pe care se oferă şi se vând mărfuri sau valori mobiliare în funcţie de anumite proceduri

speciale.

Prin bursa privită ca instituţie se concentrează cererea şi oferta de valori imobiliare prin intermediul

unor operaţiuni de negociere, contractare şi executare a unor contracta într-un sistem deschis, în concordanţă

cu un regulament acceptat şi cunoscut de către agenţii economici, în acest context se realizează o centralizare a

tranzacţiilor prin intermediul unui mecanism de acces continuu, total şi direct al tuturor clienţilor la

informaţiile de piaţă, elemente urmate de realizarea efectivă a operaţiunilor prin concentrarea ordinelor de

vânzare (OV) şi de cumpărare (OC) în sala de negociere a bursei de valori prin intermediul căreia se

efectuează tranzacţiile de către agenţii de bursă. Bursele de valori mobiliare (BVM) sunt elementul

12

Page 13: Sistemul Financiar-Bancar

preponderent al pieţei secundare de capital deoarece asigură mobilitatea şi lichiditatea capitalurilor, în acest

mod, agenţii economici îşi pot folosi, într-o fază iniţială, capitalurile proprii pe piaţa primară, urmând ca

acestea să fie ulterior negociate pe piaţa secundară.

Funcţiile bursei de valori mobiliare sunt următoarele:

- sincronizarea pentru o anumită piaţă şi o dată calendaristică a ofertei şi cererii de valori

mobiliare;

- gestiunea ordinelor de vânzare/cumpărare emise de către clienţi prin derularea tranzacţiilor de

valori mobiliare;

- cotarea şi circulaţia liberă a valorilor mobiliare la un curs dependent de interesul clienţilor pentru

achiziţia unor anumite valori mobiliare, fapt dependent strict de competitivitatea economico-financiară a clienţilor

emitenţi, elemente corelate cu valoarea de piaţă a titlurilor mobiliare;

- reflectarea operativă a cursului valorilor mobiliare înregistrate zilnic la cota bursei;

- evidenţierea conjuncturii economice în raport cu factorii specifici şi externi ai pieţei de valon

mobiliare.

În sinteza, putem spune că o bursă de valori are rolul principal de a tranzacţiona cu hârtii de valoare emise

de către agenţii economici, prin plasarea efectuată de către agenţii de schimb datorită caracterului negociabi al

acestor hârtii de valoare.

Piaţa bursieră este urmărită şi analizată prin intermediul a doi indicatori fundamentali: cursul valorilor

mobiliare şi indicele bursier, indicatori ce evidenţiază starea conjuncturală a economiei naţionale.

3.2. Intermedierea de valori mobiliare

Această intermediere are la bază un sistem stabilit de derulare, prin precizarea rolului participanţilor şi a

modului apelativ de derulare a tranzacţiilor. Intermedierea de vaioi i mobiliare se desfăşoară în raport cu

cumpărătorii şi vânzătorii de valori mobiliare, ce guvernează cererea şi oferta de titluri mobiliare (firme, bănci,

persoane fizice).

Aceşti operatori economici nu au acces Ia bursă decât prin intermediul membrilor acesteia: societăţi de

intermediere şi agenţi de schimb.

Intermedierea de valori mobiliare se realizează de către societăţile de valori mobiliare - SVM, autorizate

de către CNVM, în forme juridice de societăţi pe acţiuni, cu obiectul de activitate constând exclusiv în

intermedierea de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, contracte la termen, opţiuni etc.). SVM realizează practic

activitatea de intermediere prin agenţi de valori mobiliare, persoane ce acţionează în numele şi pe contul SVM

de Ia care au primit ordine de tranzacţii.

SVM acţionează la bursă în două moduri principale:

13

Page 14: Sistemul Financiar-Bancar

- intermediar. SVM se numeşte broker şi poate vinde sau cumpăra în contul clienţilor bursei,

obţinând în schimb un comision practicat;

- cont propriu: SVM se numeşte dealer, poziţie în care aceasta deţine un act propriu de acţiuni, pe

care le poate tranzacţiona în contul propriu, prin operaţiuni de vânzare/cumpărare. Rezultatul acestei

intermedieri este dat de diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al acţiunilor

tranzacţionale.

In situaţiile de brokci sau dealer, SVM are obligaţia de a asigura cu prioritate ordinele clienţilor săi în

condiţiile optime existente pe piaţă.

La rândul lor, agenţii de schimb, în conformitate cu uzanţele internaţionale, pot fi de două tipuri:

- brokeri: acţionează în numele şi contul clienţilor, cu rol de intermediari, prin primirea ordinelor

de vânzare/cumpărare de la aceşti clienţi, comunicând acestora cursurile titlurilor negociate şi modul de

exercitare al acestor ordine de vânzare-cumpărare;

- brokeri specialişti: centralizează ordinele de vânzare şi/sau cumpărare şi derulează

tranzacţionarea acestora. Brokerii specialişti deţin un portofoliu de valori mobiliare şi fonduri băneşti utilizate

în scopul menţinerii stabilităţii titlurilor tranzacţionale.

În aceste condiţii, fluxurile informaţionale existente la o SVM sunt următoarele:

A - transmiterea (primirea ordinelor de vânzare [cumpărare (OV/OC)];

B - trimiterea OV/OC către Departamentul Tranzacţiei;

C - transmiterea OV/OC către agenţii de bursă;

D - introducerea OV/OC în sistemul de tranzacţionarea al bursei;

E - elaborarea şi transmiterea Raportului de tranzacţionare (RT) şi Raportului de decontare (RD);

F - verificarea RT şi RD;

G - trimiterea OV/OC cu informaţiile aferente tranzacţiei;

H - înregistrarea şi contabilizarea SVM a RT şi RD;

I - transmiterea RT şi RD şi Ordinului de plată (OP), în cazul societăţilor plătitoare, la BV - De-

partamentul Decontare;

J – transmiterea RD şi OP la banca de decontare;

K – vrarea sumelor necesare decontării tranzacţiilor din contul curent (CC) şi contul de decontare (CD);

L – informarea clienţilor asupra elementelor tranzacţiei bursiere;

M – trimiterea extraselor de cont (EXC).

3.3 Procesele specifice cotării la BV

Procesele specifice cercetării BV au în vedere restricţia potrivit căreia înscrierea la cota Bursei din

14

Page 15: Sistemul Financiar-Bancar

Chişinău se face în concordanţă cu legea privind valorile mobiliare şi bursele de valori inclusiv cu reglementările

Comisiei Naţionale Mobiliare (CNVM) şi ale Bursei de Valori Chişinău. In acest spirit, înscrierea la Cota B V

.reprezintă permisiunea acordată de BV, unei societăţi emitente de a avea valorile mobiliare tranzacţionale

prin intermediul mecanismului specific al Bursei.

Cotaea la BV se realizează prin intermediul unor procese complexe asigurate prin cooperarea

Societate de Valori Mobiliare (SVM), membră a Asociaţiei Bursei (AB), care iniţiază aceste procese în

piaţa bursieră, SVM ce reprezintă eminentul în proces, numită societate iniţiatoare şi BV.

Procesele descrise prin MCC sunt următoarele:

1. Selecţia societăţii iniţiatoare (SVM iniţiatoare): eminentul va realiza această selecţie în funcţie de

activitatea generală desfăşurată de SVM, inclusiv pe baza altor criterii prestabilite de tătre BV;

2. Îndeplinirea cerinţelor cotării: eminentul şi SVM colaborează pentru realizarea documentaţiei ne-otării

(DNC) în vederea trimiterii acesteia Ia BV, inclusiv a comisionului de procesare (CP).

3. Verificarea asigurării condiţiilor cotării la bursă: se face prin intermediul Serviciului EMITENŢI prin

care se verifică îndeplinirea cerinţelor de cotare, cât şi depunerea tuturor documentelor. Dacă toate aceste

elemente sunt îndeplinite, Serviciul EMITENŢI emite nota de recomandare (NR) către COMISIA DE

ÎNSCRIERE LA COTA BURSEI (formată din 5 membri şi un preşedinte).

4. Decizia privind înscrierea la cola: SVM iniţiator prezintă activitatea trecută, prezentă, dar mai ales de

perspectivă a emitentului în faţa Comisiei de înscriere Ia Cota Bursei (prezentarea se face în prezenţa

conducerii societăţii eminente), în situaţia în care comisia constată că toate cerinţele şi documentele necesare

cotării sunt îndeplinite şi complete, atunci se emite Decizia de înscriere la cotă (DIC) a valorilor mobiliare

ale eminentului respectiv.

5. Furnizarea Registrului Acţionarilor şi plata comisioanelor: societatea eminentă înscrisă la Cota Bursei

transferă discheta cu Registrul Acţionarilor (DRA) către Serviciul REGISTRU. Acest serviciu verifică corelaţia

dintre capitalul social şi numărul acţiunilor emise, pentru care se primeşte un comision pentru verificarea

Registrului Acţionarilor (CR).

6. Emiterea deciziei de tranzacţionare: este luată de către Directorul general al BV dacă sunt în-trei

condiţii:

a) existenţa Deciziei de înscriere Ia Cota Bursei;

b) încheierea Contractului de Registru (COR);

c) plata comisionului de înscriere la Cota Bursei.

7. Informarea prin mass-media asupra începerii tranzacţionării, urmată de derularea acesteia: se face prin

comunicate de presă destinate publicului larg, acesta fiind informat asupra datei începerii tranzacţionărilor

valorilor mobiliare ale emitentului în cadrul BV. Practic, acest proces se desfăşoară astfel: Emitentul, SVM şi

BV organizează o conferinţă de presă ia care participă reporteri de presă. Comisia de înscriere la Cotă, membrii

15

Page 16: Sistemul Financiar-Bancar

CNVM. La această conferinţă de presă se prezintă activitatea societăţii, cu descrierea perspectivei de dezvoltare.

La finalul acestei conferinţe de presă se începe tranzacţionarea valorilor mobiliare ale emitentului la BV.

Corelaţia dintre aceste procese în concordanţă cu formalismul specific MCC, este redată în

continuare:

Figura 3.1. Fluxurile informaţiilor existente între emitentul VM, SVM iniţiatoare si B V

Notaţii folosite:

DNC - documentaţie necesară cotării CR - comision pentru registru

DIC - documente de înscriere la cotă DRA - discheta cu registrul acţionarilor

CP -comision de procesare COR - contract de registru

NR - notă de recomandare RBV - registrul BV

CIC - comision de înscriere la cotă CBV - cota BV

DIC - decizie de înscriere la cotă

3.4. Tipologia tranzacţiilor bursiere

Tranzacţiile bursiere sunt reprezentate prin contractele de vânzare-cumpărare ce au ca obiect titlurile şi

obiectivele financiare derulate pe piaţa financiară secundară (prin intermediul burselor sau pieţelor

interdealeri). Aceste tranzacţii bursiere fac referire la contractele încheiate în interiorul burselor de valori prin

intermediul agenţilor de bursă ce îşi desfăşoară activitatea în consonanţa cu reglementările pieţei bursiere.

În cadrul burselor de tip european se disting următoarele tipuri de tranzacţii:

16

Page 17: Sistemul Financiar-Bancar

- tranzacţii la vedere: livrarea titlurilor şi plata acestora au loc imediat sau eventual la câteva

zile

de la data tranzacţiei la bursă;

- tranzacţii la termen: sunt derulate la bursă la o dată fixă, eventual în finalul lunii în curs.

sau

chiar în lunile următoare;

- tranzacţii condiţionale: sunt executate la termen şi permit cumpărătorului să decidă între

două

alternative (executarea contractului sau renunţarea la acesta, decizie ce implică plata unui avans către

vânzător).

3.4.1. Tranzacţii la vedere (cash)

Prin intermediul acestor tranzacţii, persoana care adresează Ordinul de vânzare/Ordinul de cum-

părare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau eventual în câteva zile de la date încheierii tranzacţiei) să

transmită cumpărătorului titlurile vândute sau preţul tranzacţiei, prin intermediul contului de CASH

deschis de către client la firma de broker.

In aceeste condiţii, clientul vinde "cash" valorile mobiliare contractate în cadrul unui termen şi pri -

meşte suma integrală în contul său.

Tranzacţiile cash se desfăşoară la BV în următoarele etape:

Tabelul 3.1

Eiapa Denumire Descriere1 Transmiterea OV/OC

către brokeri Brokerii primesc OV/OC de Ia clienţi în scopul tranzacţionării acestora

2 Determinarea preţului de deschidere al acţiunilor

Refoloseste mecanismul de licitaţie la preţ unic Ia alocarea valorilor mobiliare, ca urmare a folosirii acestui mecanism

3 Executarea ordinelor Se poate executa sesiunea de deschidere astfel: • OC cu menţiunea "la cursul cel mai bun, având limita mai mare decât preţul de piaţă" • OV cu menţiunea "la cursul cel mai bun"

Aceste tranzacţii sunt derulate ca urmare a plăţii unei taxe de brokeraj, de maxim 8%, plătită de

vânzătorul şi cumpărătorul implicat în tranzacţia negociată. Comisioanele plătite de către client sunt

următoarele:

- comisionul general este de 0,3% din valoarea tranzacţiei;

- comisionul datorat băncii de decontare este de 0,125%;

- comisionul cuvenit BV este de 0,175%.17

Page 18: Sistemul Financiar-Bancar

3.4.2. Tranzacţii în marjă

Tranzacţiile în marjă sunt variante ale tranzacţiilor la vedere, reprezentând cumpărări de titluri pri-

lare pe datorie, prin care brokerul acordă clientului un credit pentru realizarea tranzacţiei bursiere.

Clientul nu trebuie să acorde firmei broker întreaga contravaloare a ordinelor de cumpărare, dar

epune în termenul prescris o sumă acoperitoare (denumită marjă-margine), ce constituie diferenţa ană la

valoarea contractului, fiind de fapt un împrumut pe care îl primeşte clientul de la broker sntru tranzacţia

respectivă. Astfel se creează o capacitate financiară suplimentară în favoarea clien lului, dar acesta trebuie să

ofere o garanţie reprezentată prin titlurile ce fac obiectul contractului, titluri ce rămân la dispoziţia brokerului.

în situaţia în care investitorul doreşte să intre în posesia titlurilor, acesta trebuie să restituie creditul şi dobânda

aferenă, deci să-şi anuleze debitul faţă de broker. Titlurile folosite drept garanţie se numesc colateral, caracterizate

prin: valoarea colateralului (VDL-CO), datoria clientului faţă de broker (DAT-BROK) şi marja absolută (MARJA-

ABS). Astfel, se pot calcula următorii indicatori:

unde prin m am notat marja returnabilă.

3.4.3. Tranzacţii la termen

Principala caracteristică a tranzacţiilor la termen constă în faptul că partenerii tranzacţiei înţeleg în mod

deliberat să-şi îndeplinească obligaţiile peste o perioadă (de l, 2, 6 luni, nu mai mult) de la data încheierii

tranzacţiei, în acest mod, reglementările de conturi şi trimiterea titlurilor se vor face la o dată ulterioară

finalizării tranzacţiei, cu precizarea expresă că dreptul de proprietate asupra titlurilor se transmite de la

vânzător la cumpărător, din momentul încheierii contractului.

Valoarea titlurilor tranzacţionale se face prin intermediul cursului la termen prestabilit, neluându-se în

seamă evoluţia cursului de piaţă înregistrat la momentul efectiv al derulării tranzacţiei. Pentru garanţia bursei

şi a clienţilor săi, intermediarii bursei solicită constituirea unor depozite în numerar sau sub formă de titluri

blocate, numai pentru perioada în care clientul are rolul fie de vânzător, fie de cumpărător.

Negocierile la termen pot fi de două feluri:

a) Operaţiuni la termen fix (ferm): în momentul negocierii, cumpărătorul plăteşte titlurile cumpă

rate, în timp ce vânzătorul cedează titlurile ce au făcut obiectul vânzării, dar lichidarea tranzacţiilor se

va face la o dată ulterioară. Tranzacţiile la termen fix pot fi urmate de răscumpărarea titlurilor. Astfel,

18

Page 19: Sistemul Financiar-Bancar

la scadenţa tranzacţiei, contul de titluri asociat fiecărui operator se va solda, în timp ce contul de nu

merar va fi debitor/creditor.

b) Operaţiuni condiţionate: sunt efectuate la termenul stabilit, dar finalizarea acestora depinde de

decizia operatorului, care are dreptul de a renunţa la contract suportând un cost, sau poate să-şi înde

plinească situaţia de cumpărător/vânzător de titluri, în funcţie de evoluţia ulterioară a cursului valori

lor mobiliare tranzacţionale.

3.4.4 Tranzacţii pe piaţă cu reglementare lunară

Acest tip de tranzacţii se finalizează din punctul de vedere al momentului plăţii şi livrării titlurilor către

cumpărători într-o perioadă denumită perioadă de lichidare. Executarea angajamentelor va avea loc în această

perioadă de lichidare ce începe cu cea de a şasea zi bursieră, înaintea ultimei zile lucrătoare a lunii, în cadrul

acestui tip de tranzacţii, vânzările şi cumpărările efectuate în orice zi (inclusiv în ziua de lichidare general) au

scadenţa chiar în luna respectivă. Aceste operaţiuni la termen de o lună sunt asemănătoare din punct de vedere

tehnic cu tranzacţiile în marjă, prin intermediul unui depozit de garanţie.

3.4.5. Tranzacţii Ia termen ferm

În cadrul acestor tranzacţii, cumpărătorul şi vânzătorul sunt ferm angajaţi în două momente:

momentul iniţierii operaţiunii prin care se stabilesc valoarea şi termenul tranzacţiei prin inter-

mediul unui curs predeterminat;

momentul finalizării tranzacţiei se face la cursul zilei, în raport cu care se stabileşte dacă iniţia-

torul operaţiunii a înregistrat câştig/pierdere.

Tranzacţiile la termen ferm sunt redate în continuare:

Figura 3.4. Tranzacţii la termen ferm Notaţii:

OCTL - Ordin de cumpărare termen l iună; OVC - Ordin de vânzare cash

19

Page 20: Sistemul Financiar-Bancar

OVTL - Ordin de vânzare termen l lună; PL - plata efectivă

TTF - tranzacţiile la termen fix, CVţ - încasarea contravalorii tranzacţiei

Operaţiunile de cumpărare la termen sunt caracterizate prin faptul că un cumpărător intră direct

posesia valorilor mobiliare la termenul tranzacţiei, acesta fiind posibil avantajat de creşterea ulte-ară a

cursului. Astfel, dacă la momentul iniţierii tranzacţiei cursul cash este mai mare decât cursul termen, atunci

cumpărătorul poate adresa brokerului un Ordin de vânzare la vedere pentru acţiunile liziţionate. Acţiunea este

specifică atunci când se doreşte obţinerea unui câştig din tranzacţia la men şi nu introducerea titlurilor în

portofoliu.

Operaţiunile de vânzare la termen sunt derulate de către clienţii bursei în situaţia în care se imează o

scădere viitoare a cursului titlurilor mobiliare tranzacţionare.

3.4.6. Tranzacţii cu primă

Aceste tranzacţii cu primă sunt operaţiuni bursiere de tip condiţional, caracterizat prin următoarele:

preţul tranzacţiei este predeterminat, fiind la nivelul dat de cursul la termen prestabilit

pentru lenta dată, această scadenţă fiind fixă;

relaţia dintre cumpărător şi vânzător: există o primă reprezentată de pierderea maximă

pentru ipărător în cazul renunţării la contract;

tranzacţiile cu primă se încheie pentru o cantitate de 100 de titluri;

pot fi cu caracter speculativ sau pot fi o metodă de protejare a investiţiei împotriva

riscului de bursier.

Principalele tipuri de tranzacţie cu primă sunt redate sintetic în tabelul următor:

Tabelul 3.2

Tipul tranzacţiei cu primă

Descriere sintetică

Tranzacţii cu primă determinate de obţinerea unui câştig

Au la bază cumpărarea unui contract cu primă pemru o anumită lună de scadenţă, pentru care cursul de piaţă poate înregistra mai multe variante de cursuri de piaţă, în funcţie de aceste fluctuaţii ale acestui curs de piaţă. Pentru a înţelege acest mecanism folosim următoarele notaţii: Pe - preţul de contract; P,, P2, P; - variante aJc cursului de piaţă; C* - câştigul înregistrat; P* - pierderea înregistrată; R - rezultatul contractului. Situaţiile rezultate din aceste tranzacţii pot fi: • dacă PC>P,, atunci C*, = (PC-P,) • 100 acţiuni (13.3) • dacă P,>P2, atunci C*2 = (Pt-P2) • 100 acţiuni (13.4) • dacă PC>P3, atunci C*3 = (PC-P3) • 100 acţiuni (13.5) • dacă PC<P|, atunci P*, = (PC-P,) • 100 acţiuni (13.6)• dacă PC<P2, atunci P*2 = (PC-P2) • i 00 aciiuni (13.7) • dacă PC<P3, atunci P*3 = (PC-P3) • 100 acţiuni (13.8) . dacă PC=P,= P2= P,, atunci R=0 (13.9)

20

Page 21: Sistemul Financiar-Bancar

Tranzacţii cu primă de tip arbitraj

Această cumpărare cu primă este asociată cuu o vânzare fermă pe piaţă cu reglementare lunară, în cai e vânzarea trebuie să se realizeze la un curs superior în raport cu un contract cu primă. Pentru a explica acest tip de tranzacţie, folosim următoarele notaţii: Pe- preţ de cumpărare; P*c - preţ de cumpărare prin primă, PR - primă, PVT - preţ de vânzare la termen, C - câştigul, în aceste condiţii rezultă: P*c = Pc-PR(13.10) C = 100 acţiuni • (PVT-P*c)-(IOO acţiuni • PR) (13.11)

Tranzacţii cu primă de tip hedgingA

Aceste tranzacţii limitează pierderea în situaţia unei evoluţii de curs nefavorabil, iar pentru a înţelege acest mecanism folosim următoarele notaţii: PV - preţ de vânzare/acţiuni, PC- preţ de cumpărare/acţiuni; PR - primă/acţiuni, CURS - cursul înregistrat de acţiune, în aceste condiţii rezultă: a) pierderea la vânzarea primă: P* = 1 00 acţiuni • (Pv-Pc) dacă CURS > Pv (13.12) )) pierderea din' tranzacţiile cu primă: P** = 100 acţiuni • (CURS-Pc-PR) - (100 acţiuni • PR) (13.13) c) pierderea reală diminuată: p = p*.p»*(13 .H)

Stelaje Stelajele sunt acţiuni la termen ce folosesc elemente din tranzacţiile erme combinate cu tranzacţiile de tip condiţionat. Stelaju! este de fapt o tranzacţie fermă deoarece, la finalul scadenţei, operatorul economic este obligat să execute contractul. Stelajul foloseşte două cursuri: cursul superior şi cursul inferior, denumite bornele stelaju-ui; operaţia de stelaj fiind validă pe un termen de 6 luni, dar operatorul economic poate executa contractul chiar în prima (una de la încheierea tranzacţiilor sau în următoarele 5 luni, fără a depăşi scadenţa inală. La scadenţa celor 6 luni operatorul economic poate să-şi tabilească poziţia în raport cu evoluţia cursului bursier al acţiunilor. Astfel, operatorul poate acţiona în două moduri: prin cumpărarea de valori mobiliare tranzacţionale Ia preţul cel mai mare prevăzut în stelaj; prin vânzarea de valori mobiliare tranzacţionale la preţul cel mai mic înregistrat în stelaj.

3.4.7. Contracte de opţiuni

Contractele de opţiuni sunt contracte standardizate pentru acţiuni, obligaţiuni, indici bursieri, rata

Dânzii, mărfuri, valute etc. în cadrul acestor contracte cu opţiuni, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi iaaţia, de a

achiziţiona un număr de titluri mobiliare la scadenţă, la preţ de exercitare (preţ presta-it), achitând o primă în

momentul încheierii tranzacţiei sau în finalul lunii curente. Această primă î suportată de cumpărător şi este

privită de acesta ca un cost necesar indiferent dacă respectivul itract se încheie sau nu. Contractele de opţiuni

pot fi de două feluri:

opţiunea de cumpărare ("caii"): contract de structură negociabilă prin care cumpărători.,! achizi-lează

acţiuni la un preţ prestabilit într-o perioadă prestabilită, în timp ce vânzătorul are obligaţia de icra solicitarea

cumpărătorului prin vânzarea actului suport;

opţiunea de vânzare ("put"): contract cu structură negociabilă prin care se acordă dreptul pentru

ipărătorul acţiunii de a vinde activul suport către partenerul său, într-o anumită perioadă de tinpp, m preţ,

prestabilit şi în schimbul unor prime plătite. Vânzătorul unui "put" este obligat de a ipăra activul de bază de

la cumpărătorul acţiunii la un preţ prestabilit, dacă opţiunea este exercitată un interval de timp. Aceste tranzacţii

cu opţiuni pot fi iniţiate dacă clientul deschide un cont la o ă-broker, după care emite un ordin pe piaţa 21

Page 22: Sistemul Financiar-Bancar

acţiunilor, în urma executării acestui ordin, clientul îndeştc o poziţie pe opţiuni, care poate fi: "long" pentru

cumpărare şi "short" pentru vânzare.

Elementele specifice ale unui contract c.u opţiuni având ca suport valorile mobjliare elementare următoarele:

Tabelul 3.3

Element DescriereMărimea opţiunii Entitate de 100 titluri suportDurata de viaţă Intervalul de timp pentru exercitarea opţiunii, data' finală a exercitării opţiunii

denumindu-se preţul expirării.Preţul de exercitare Este reprezentat prin mărimea la care se poate vinde (cumpăra) opţiunea determinată

în momentul încheierii contractului după o procedură bursieră standardizată.Preţul opţiunii Este reprezentat de prima ce se achită din momentul încheierii contractului.Valoarea intrinsecă Este diferenţa dintre preţul de exercitare al opţiunii şi preţul activului suportValoarea timp Este reprezentată de valoarea suplimentară peste cea intrinsecă pe care acţiunile le

pot avea pe piaţă, ca urmare a influenţei raportului cerere-ofertă, dedusă practic din diferenţa dintre preţul opţiunii şi valoarea sa intrinsecă.

Opţiunile de tip "call" sau "put" pot fi cumpărate (vândute), ceea ce conduce la patru situaţii posibile

derivate din poziţia pe care o va lua investitorul în raport cu anticipaţia sa.

Aceste patru situaţii sunt:

Cumpărarea unei opţiuni de cumpărare (investitorul are o poziţie long pe caii);

Cumpărarea unei opţiuni de vânzare (investitorul are o poziţie long pe put);

Vânzarea unei opţiuni de cumpărare (investitorul are o poziţie short pe caii);

Vânzarea unei opţiuni de vânzare (investitorul are o poziţie short pe put), tru fiecare tip de operaţiune,

executarea contractului depinde de evoluţia cursului activului sună la scadenţă, rezultatele contractului de

opţiuni fiind evidenţiate în continuare:

Tabelul 3.4

Opţiunea Tipul Anticiparea cursului

Riscul posibil Tipul de câştig;

cumpărare CALL creşterea cursului risc limitat câştig nelimitat

cumpărare PUT scăderea cursului limitat câştig important

vânzare CALL scăderea cursului risc nelimitat câştig limitat

vânzare PUT creşterea cursului risc important câştig limitat

3.5. Obiectivele SIBV

22

Page 23: Sistemul Financiar-Bancar

SIBV trebuie să furnizeze indicatorii fundamentali (cursul valorilor mobiliare, indicele bursier etc.) prin

care se evidenţiază starea conjuncturală a economiei naţionale, astfel încât bursa de valori să îndeplinească

funcţiile sale esenţiale, în aceste condiţii, SIBV trebuie să realizeze sincronizarea, pentru o anumită piaţă şi o

dată calendaristică, a ofertei şi cererii de valori mobiliare, inclusiv cotarea şi circulaţia liberă a valorilor

mobiliare la un curs dependent de interesul clienţilor, în funcţie de competitivitatea economico-financiară a

clienţilor bursei de valori, în corelaţie strictă cu valoarea de piaţă a titlurilor mobiliare. De asemenea, SIBV va

permite şi gestiunea ordinelor de vânzare/cumpărare emise de către clienţii bursei de valori prin urmărirea

accentuată a derulării tranzacţiilor de valori mobiliare.

SIBV va reflecta operativ cursul valorilor mobiliare înregistrate operativ Ia cota bursei, precum şi

reflectarea conjuncturii economice în raport cu factorii specifici si externi ai pieţei de valori mobiliare.

4. Sistem informatic privind veniturile statului

4.1. Infrastructura sistemului fiscal

Constituţia Moldovei precizează că ”impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi

bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”, în timp ce „impozitele şi taxele e se

stabilesc de Consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”. Organul de decizie în

domeniul finanţelor publice este Parlamentul, ce stabileşte şi aprobă prin lege impozitele, e şi alte venituri

ale statului, în timp ce conducerea generală a activităţii executive în sfera finan ţelor publice este realizată

de Guvernul Moldovei.

Reglementările cu caracter fiscal sunt realizate prin intermediul unui sistem fiscal, format dintr-un

ansamblu de concepte, principii, cerinţe, mecanisme adecvate, elemente legislative, aparat propriu, folosite

integral şi eficient pentru dimensionarea şi perceperea impozitelor necesare pentru realizarea obiective social-

economice urmărite prin politica fiscală.

Infrastructura sistemului fiscal este formată din trei elemente independente:

1. legislaţia fiscală, prin intermediul căreia se reglementează nivelul, modul de determinare şi

perceperea impozitelor şi taxelor, privite drept elemente fundamentale ale veniturilor statului prin care se

instituie dreptul de creanţă al statului asupra contribuabilului;

2. aparatul fiscal este format din totalitatea organelor specializate care implementează mecanis-

mul fiscal în vederea urmăririi şi perceperii veniturilor bugetare;

3. mecanismul fiscal este alcătuit din totalitatea procedeelor, tehnicilor, metodelor, conceptelor şi

instrumentelor fiscale prin care se realizează acţiunile de urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor.

4.2 Elementele comune specifice veniturilor bugetare

23

Page 24: Sistemul Financiar-Bancar

Impozitele reprezintă modul de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau

juridice la dispoziţia statului, în scopul asigurării cheltuielilor sale, prelevare cu caracter obligatoriu, titlu

nerambursabil şi care nu necesită o contraprestaţie din partea statului.

Practic, aceste impozite sunt plăţi efectuate de plătitorul de impozit către stat, cu caracter nerambursabil

şi definitiv. În schimbul acestor plăţi, plătitorul de impozit nu are dreptul de a solicita statului un contraserviciu.

Impozitele pe venit sunt plătite de către următoarele categorii de persoane fizice sau juridice:

Tabel 4.1.

Persoana fizică / juridică Obiectul impuneriiagentul economicproprietarul funciardeţinătorii de hârtii de valoaremicii meseriaşiliber profesioniştiimuncitorii şi funcţionarii

profitul realizatrenta funciarăvenitul obţinut de aceste hârtii de valoarevenitul realizat din activitatea prestatăvenitul realizat din activitatea prestatăsalariul

Obiectul impunerii este stipulat prin lege; această reglementare fiscală trebuie cunoscută şi respectată de

subiectul impunerii şi organele fiscale. Astfel, legea prin care se instituie un impozit trebuie să precizeze:

• persoanele fizice/juridice plătitoare de impozit;

• sursa impozitului sau baza de calcul;

• mărimea relativă a impozitului;

• termenele de plată;

• sancţiunile aplicabile persoanelor fizice sau juridice ce nu achită impozitele la termenele stabilite.

Impozitele şi taxele sunt denumite generic venituri bugetare, fiind caracterizate prin următoarele

elemente comune specifice:

Figura 4.1 Elemente comune specifice veniturilor bugetare

Particularităţile elementelor comune specifice veniturilor bugetare sunt detaliate în tabelul

următor:

Tabelul 4.2.

24

Page 25: Sistemul Financiar-Bancar

Element ParticularitateDenumirea impozitului Denumirea şi semantica impozitului sunt prevăzute expres în legea care le

declară ca fiind operaţionale pentru sistemul fiscal.Subiectul sau plătitorul Persoană fizică (ce are capacitatea de exerciţiu) sau persoană juridică (cu

personalitate juridică) definită prin lege ca fiind obligată să plătească taxă sau impozit.

Suportatorul sau destinatarul impozitului

Persoană fizică sau juridică care plăteşte efectiv impozitul, în situaţiile în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.

Obiceiul impunerii Elementul concret care stă la baza impunerii, fiind, de regulă, venitul sau bunul impozabil sau taxabil; acest element poate face parte din mai multe categorii, aşa cum exemplificam în continuare: • TVA; • venitul obţinut din activităţi individuale (salarii, alte venituri asimilate, dreptul de autor etc.) pe baza căruia se determină impozitul pe venit. • profitul obţinut din diverse acţiuni economice, pe baza căruia se percep impozitul pe profit, impozitul pe dividendele. • bunurile aflate în proprietate, pentru care se percep, spre exemplu, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.; • dezbaterea succesiunii, divorţul, obţinerea unor autorizaţii, paşaportul, pentru care se percep taxa de succesiune, taxa de timbru etc

Suma impozitului sau baza decalcul

Este elementul pe care se bazează calculul venitului bugetar, cum ar fi: • venitul, valoarea, profitul sau tariful • valoarea clădirii pentru obiectul impozitului care este clădirea, capacitatea cilindrică pentru autovehicule.

Unitatea de impunere sau unitatea de măsură

Unitatea monetară (pentru impozitul pe profit), metrul pătrat de suprafaţă utilă (pentru impozitul pe clădiri), hectarul (pentru impozitul funciar), kilogramul, litru, bucata etc. (pentru unele taxe de consumaţie)

Cota impozitului sau cuantumul unitar

Impozitul asociat unei unităţi de impunere, stabilit fie în cotă fixă, fie în cota procentuală, calculată proporţional, progresiv sau regresiv

Asieta sau modul de aşezare a impozitului

Complexul măsurilor luate de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, în scopul stabilirii obiectului impozabil, a mărimii materiei impozabile şi a determinării impozitului datorat statului.

Perceperea sau încasarea Metoda utilizată pentru încasarea veniturilor bugetare, după cum urmează: metoda plăţii directe: folosită pentru perceperea impozitelor aferente veniturilor provenite de la persoanele juridice; în spiritul acestei metode, debitorul stabileşte singur suma datorată, în condiţiile legii, pe care o varsă, din proprie iniţiativă, în contul bugetului statului la termenele prevăzute (exemplu: impozitul pe profit) metoda reţinerii şi vărsării (denumită şi stopajul la sursă): utilizată pentru veniturile impozabile realizate de către persoane fizice, prin sau de la unităţile economice specializate; metoda aplicării de timbre fiscale: utilizată pentru diferite taxe (exemplu: dezbateri succesorale, divorţ, obţinerea de autorizaţii, paşaport etc.).

Termenul de plată Data limită până la care se poate achita impozitul sau taxa, iar în cazul nerespectării acestei date, contribuabilul va plăti majorări de întârziere (stabilite expres prin textul legii).

Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor

înlesnirile prevăzute de lege au în vedere fie reduceri procentuale de impozit, fie scutiri, pentru situaţii excepţionale; drepturile şi obligaţiile plătitorilor suni reglementate pentru respectarea legalităţii şi încasarea obligaţiilor bugetare, prin solicitarea din partea debitorilor de a se admite înlesniri legale.

25

Page 26: Sistemul Financiar-Bancar

Răspunderea plătitorului Formele răspunderilor juridice, administrative, patrimoniale şi penale de plată pentru abateri administrative prin intermediul unor amenzi sau majorări de întârziere.

4.3. Rolul şi funcţiile sistemului fiscal

Rolul sistemului fiscal este concretizat în următoarele elemente definitorii:

a) Procurarea resurselor necesare finanţării acţiunilor statului, deoarece impozitele şi taxele sunt concentrate

în proporţie de 90 % în Bugetul de stat, Bugetul asigurărilor sociale şi Bugetele locale.

b) Asigurarea unui control asupra economiei naţionale prin intermediul unui aparat fiscal specializat,

element realizat prin procesul de planificare, urmărire şi percepere a impozitelor.

a) Folosirea unor criterii unitare pentru aceiaşi obiect impozabil, fără discriminări sociale, subiective

etc.

b) Fiscalitatea are un rol universal datorită faptului că un impozit va fi plătit de către toate persoanele care

realizează venituri din surse similare sau au în proprietate acelaşi gen de avere, ceea ce conduce la aceeaşi

materie impozabilă.

c) Fiscalitatea asigură echitatea prin intermediul justiţiei sociale fără discriminare de ordin politic, religios

sau etnic.

Funcţiile fiscalităţii sunt următoarele:

a) Funcţia socială, prin care sunt favorizate categoriile de contribuabili cu venituri mici şi

greutăţi materiale, precum şi agenţii economici care utilizează şomeri sau personal cu capacitate redusă de

lucru.

b) Funcţia stimulativă, realizată prin acordarea de facilităţi fiscale pentru agenţii economici

aflaţi în primii ani de activitate, înlesniri pentru investitorii şi reinvestitorii de capital, în scopul asigurării

unei creşteri economice importante.

Rolul şi funcţiile sistemului foca! sunt sintetizate în continuare:

26

Page 27: Sistemul Financiar-Bancar

Figura 4.2 Rolul şi funcţiile fiscalităţii

5. Sistem informatic pentru asigurări şi reasigurări

5.1. Conceptul de asigurare

Yvonne Lambert-Faivre arată că „sub aspectul său tehnic, care este fundamental, asigurarea este

operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la

producerea unor anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului

comun constituit din primele încasate”. Această operaţie de asigurare are la bază un contract de asigurare cu

următoarele trăsături caracteristice (figura 15.1.)

Figura 5.1 Trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare

1. Contract consensual: se încheie prin simplul consimţământ al părţilor, contractul fiind

valabil din momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă într-o formă scrisă

solicitată expres de leguiitor cu scopul de a proteja interesele asiguraţilor şi ale terţilor.

2. Contract sinologmatlc: părţile contractante au obligaţii reciproce şi interdependente, ce pot fi

definite astfel:

27

Page 28: Sistemul Financiar-Bancar

a) Asiguratul este obligat să facă declaraţii de risc veridice, atât la încheierea contractului cât şi la

producerea sinistrului. Acesta se obligă să achite primele de asigurare datorate asigurătorului.

b) Asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestui risc, prin

acordarea indemnizaţiei cuvenite.

3. Contract aleatoriu: la încheierea contractului, părţile nu cunosc existenţa sau amplitudinea

exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru fiecare parte din derularea contractului de asigurare,

deoarece obligaţiile asumate de către asigurat şi asigurător sunt dependente de un eveniment viitor incert

4. Contract cu titlu oneros: asiguratul şi asigurătorul urmăresc să obţină un folos, o contraprestaţie

în schimbul obligaţiei asumate prin contractul de asigurare. Astfel, asiguratul beneficiază de protecţia dată de

asigurător în schimbul unei plăţi denumite primă de asigurare.

5. Contract succesiv: asigurătorul acoperă

un complex de riscuri pentru o perioadă îndelungată de timp, ceea ce permite eşalonarea primei de asigurare pe

o perioadă calendaristică determinată/nedeterminată.

6. Contract de adeziune: contractul este acceptat de ambele părţi, deşi acesta este redactat şi ex-

primat de către asigurător.

7. Contract de bună credinţă: executarea acestui contract se face în mod corect de către ambele

părţi, deoarece asigurătorul acceptă preluarea unui risc în baza datelor furnizate de către solicitantul unei

asigurări, fără a putea verifica integral aceste date.

Conceptul de asigurare este corelat cu cel de fond de asigurare, care se realizează în vederea

acoperirii unor pagube provocate de evenimente/fenomene viitoare şi aleatoare.

Acest fond de asigurare este utilizat pentru:

a) acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate la asigurările de bunuri, respectiv

plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;

b) finanţarea unor activităţi impuse de prevenirea pagubelor;

c) realizarea unui fond de rezervă pentru societăţile comerciale sau organizaţiile mutuale de

asigurare.

5.2. Funcţiile asigurării

Asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a PIB, apărute în procesul constituirii şi

utilizării fondului de asigurare pentru continuitatea activităţii economice, asigurarea integrităţii bunurilor

asigurate, protecţia persoanelor fizice împotriva unor evenimente, onorarea obligaţiilor de răspundere civilă

ce revin persoanelor fizice sau juridice faţă de terţi. Asigurările îndeplinesc următoarele funcţii:

a) Funcţia de repartiţie: se realizează în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia

28

Page 29: Sistemul Financiar-Bancar

firmei de asigurare, pe baza primei de asigurare plătite de persoanele fizice sau juridice cuprinse asigurarea ex

contract sau ex lege.

Asigurarea ex contract se face pe baza principiului facultativităţii, încheindu-se din proprie iniţiativă

către persoanele fizice sau juridice interesate de protecţia împotriva unor evenimente distructive.

Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, acţionând fără consimţământul prealabil al

asiguraţilor şi fără încheierea unui contract între părţi, în mod automat sunt incluse în asigurare toate

persoanele fizice aflate într-o situaţie prevăzută de lege.

Funcţia de repartiţie se manifestă şi în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale

legale: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor activităţi cu caracter preventiv, constituirea unor fonduri

de rezervă sau pentru asigurarea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale firmei de asigurare.

b) Funcţia de control: are în vedere modul în care se încasează primele de asigurare şi alte venituri a|e

firmei de asigurare, modul în care sunt efectuate plăţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de

prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ-gospodăreşti, inclusiv calculul corect al drepturilor cuvenite

asiguraţilor, gospodărirea legală a fondului de asigurare, îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare

ale firmelor de asigurări către stat şi către terţi.

5.3. Tipologia şi elementele definitorii ale asigurărilor

Asigurările pot fi de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, fiind structurate în raport cu

următoarele criterii:

Tabelul 5.1.

Criteriul folosit

Tipul de asigurare Particularităţi

Domeniul/ ramura de referinţă

Asigurări de bunuri Au ca obiect valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau juridice, ce pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau unor accidente.

Asigurări de persoane Au ca obiect persoanele fizice şi ca scop diminuarea consecinţelor diverselor evenimente (calamităţi naturale, accidente, boli) sau plata sumelor asigurate în cazul producerii unor evenimente privind viaţa persoanei asigurate (pierderea capacităţii de muncă, împlinirea unei vârste, deces etc.).

Asigurări de răspundere civilă Există obligaţia din partea asigurătorului de a plăti despăgubirile pentru prejudiciul adus de asigurat unei terţe persoane.

Obiectul de activitate

Asigurări de:• persoane • autovehicule • maritime şi de transport aviatice • incendii şi alte pagube de bunuri

Sunt dedicate unei persoane sau unui domeniu de activitate strict.

29

Page 30: Sistemul Financiar-Bancar

• răspundere civilă • credite şi garanţii • pierderi financiare din riscuri asigurate • agricole

Forma juridică de realizare

Asigurări prin efectul legii Se datorează interesului economic şi social pentru apărarea avuţiei naţionale, continuitatea procesului de producţie şi protejarea victimelor unor accidente.

Asigurări facultative Au la bază contractele de asigurare încheiate între asigurător şi asigurat privind bunuri, persoane, răspundere civilă sau riscuri necuprinse în asigurările prin efectul legii.

Sfera de cuprindere

Asigurări interne Părţile contractante îşi au reşedinţa în aceeaşi ţară, în timp ce bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care (ac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţâri. In cadrul acestor tipuri de asigurări, primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă în moneda naţională.

Asigurări externe Apar în raport cu persoanele, răspundere civilă sau bunuri aflate în afara graniţelor ţării, astfel încât una din părţile contractante sau beneficiarul asigurării are domiciliul în altă ţară, obiectul asigurării se află pe teritoriul altei ţări sau riscul asigurat se poate produce pe teritoriul altei ţări.

Pentru stabilirea modului şi condiţiilor în care se foloseşte asigurarea, este necesară cunoaşterea

elementelor definitorii ale unei asigurări, elemente descrise sintetic în continuare:

Tabelul 5.2.

Elementul asigurării Descrierea sintetică a elementului1. Asiguratorul Este societatea de asigurare care îşi asumă răspunderea de a acoperi

pagubele produse bunurilor asigurate împotriva unor evenimente naturale sau accidente, pe baza unor prime de asigurare plătite de către asigurat. De asemenea, asiguratorul, poate plăti, in limitele legale, despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul se face vinovat.

2. Asiguratul Este persoana fizică/juridică ce îşi asigură bunurile contra calamităţilor naturale sau accidentelor, pentru care plăteşte o sumă asigurătorului. Asiguratul poate fi, de asemenea, o persoană fizică/juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate cauza altor astfel de persoane. De asemenea, asiguratul poate fi o persoană fizică ce se asigură pentru anumite evenimente nedorite ce pot apărea în viaţa sa.

3. Beneficiarul asigurării Este persoana ce încasează despăgubirea sau suma asigurată fără să fie participant la contractul de asigurare, de multe ori indicată în mod explicit de către asigurat în contractul/poliţa de asigurare.

4. Contractantul asigurării Este persoana fizică/juridică, care deşi încheie o asigurare, nu are calitatea de asigurat. De multe ori, contractantul asigurării poate fi şi beneficiarul acesteia.

5. Contractul de asigurare Se foloseşte în cazul asigurărilor facultative şi este un înscris juridic în-cheiat între asigurat şi asigurător, în baza contractului de asigurare, asi-guratul va plăti prima de asigurare, iar asigurătorul va achita asiguratului sau beneficiarului asigurării, numai la producerea riscului asigurat, fie

30

Page 31: Sistemul Financiar-Bancar

despăgubirea, fie suma asigurată. Contractul de asigurare prevede: drepturile şi obligaţiile părţilor contractante data începerii şi data încetării răspunderii asiguratului precizările referitoare la riscul asigurat are caracter sinologmatic şi onerosare caracter aleatoriu şi de adeziune a părţilor contractante

6. Riscul asigurat Este un eveniment/fenomen sau un grup de astfel de situaţii care, prin producerea sa, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului/beneficiarului asigurării fie suma asigurată, fie despăgubirea stabilită. Conceptul de risc asigurat are mai multe sensuri: a) riscul este înţeles ca probabilitate a producerii evenimentului/fenomenului contra căruia se face asigurareab) riscul poate fi privit ca posibilitatea de distrugere totală/parţială a bunurilor de către fenomen/eveniment c) riscul poate fi privit în sensul de proporţie a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea asigurării

7. Evaluarea în vederea asigurării

Este operaţiunea prin care se determină valoarea bunurilor pentru evidenţierea în asigurare. Valoarea menţionată în asigurare trebuie să fie cât mai reală, şi poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea contabilă a respectivului bun.

8. Suma asigurată Este nivelul din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în situaţia producerii evenimentului/fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Această sumă asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului, fiind un element de bază al calculului primei de asigurare.

9. Norma de asigurare Este stabilită în mod expres prin lege şi reprezintă suma asigurată pe unitatea de obiect asigurat numai în cazul asigurărilor de bunuri prin efectul legii, în aceste condiţii, produsul dintre numărul unităţilor de obiect asigurat şi norma de asigurare reprezintă suma asigurată pentru bunul respectiv.

10. Prima de asigurare Este suma de bani stabilită anticipat pe care asiguratul o plăteşte asigură-torului pentru constituirea fondului de asigurare destinat achitării despă-gubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat Volumul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi se determină prin ponderarea sumei asigurate cu cota de primă tarifară determinată pentru 100 sau 1000 unităţi monetare sumai asigurată

11 . Durata asigurării Este reprezentată de perioada de timp în care sunt active raporturile de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind un element specific asigurărilor facultative, în decursul perioadei de asigurare, părţile au următoarele obligaţii: a) asigurătorul poate plăti asiguratului despăgubirea pentru pagubele produse bunurilor cuprinse în asigurare sau plăteşte beneficiatului asigurării la producerea evenimentului asigurat b) asiguratul achită prima de asigurare la termenele stabilite şi întreţine bune condiţii bunurile asigurate

12. Paguba/dauna Reprezintă expresia bănească a pagubelor suferite de un bun asigurat datorită producerii unui fenomen distructiv prevăzut în mod explicit în contractul de asigurare, în practică se folosesc două concepte: paguba totală, înregistrată în situaţia în care bunul a fost distrus integral, şi paguba parţială, survenită atunci când pierderea înregistrată este mai mică decât valoarea bunului.

13. Despăgubirea de asigurare Reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului

31

Page 32: Sistemul Financiar-Bancar

pentru compensarea pagubei produse de riscul asigurat, despăgubirea fiind egală sau mai mică decât paguba. Pentru asigurările de bunuri se folosesc trei principii aplicate pentru acoperirea pagubelor şi anume: a) principiul răspunderii proporţionale are în vedere calculul despăgubirii de asigurare în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. Pentru a reflecta acest principiu, folosim următoarele notaţii: VA - valoarea bunului asigurat SA - suma asigurată DA - despăgubirea de asigurare PG - paguba înregistrată, de unde rezultă că: DA/PG = SA/VA, iar DA = (SA x PG)/VA b) principiul primului risc determină despăgubirea la nivelul pagubei înregistrate c) principiul răspunderii limitate indică faptul că despăgubirea se acordă numai în situaţia în care paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o limită determinată anterior.

Figura 5.2. redă sintetic tipurile şi elementele definitorii ale asigurării:

Figura 5.2 Tipurile şi elementele definitorii ale asigurării

5.4. Contractul de reasigurare

Reasigurarea este un mijloc de divizare a răspunderii între mai mulţi asiguraţi, răspândiţi din punct

de vedere geografic, în scopul menţinerii unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate

fiecărui asigurător în parte. Prin reasigurare, firma de asigurare care cedează se numeşte reasigurat/cedent, iar

aceea care primeşte se va numi reasigurator. În continuare, la rândul său reasiguratorul poate ceda o anumită

proporţie din riscul acceptat în reasigurare, până la limita în care riscul existent în asigurarea originală va fi

minim pentru diferitele societăţi de asigurare, operaţie denumită relrocesiune.

Operaţia de reasigurare se caracterizează, prin următoarele elemente definitorii:

raporturile de reasigurare sunt declanşate ca urmare a existenţei unui contract de asigurare;32

Page 33: Sistemul Financiar-Bancar

reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurator, aceasta neputându-se în-

cheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare;

prin operaţia de reasigurare, reasiguratul împarte riscul, prin cedarea acelor riscuri care depă-

şesc posibilităţile sale de acoperire;

contractul de reasigurare conţine în principiu, următoarele elemente

obiectul reasigurării

răspunderea preluată de asigurător

răspunderea preluată de asigurător pentru contul său propriu

condiţiile de reasigurare (costul reasigurării, decontarea primelor şi a daunelor, durata con-

tractului, arbitrajul, decăderea din drepturi etc.

contractul de reasigurare poate fi obligatoriu, facultativ sau mixt.

Pentru a sintetiza elementele specifice reasigurării, în figura 15.3. sunt prezentate funcţiile de asi-

gurare, reasigurare, coasigurare şi retrocesiune, iar în figura 15.4. este prezentată schema corelaţiilor specifice

reasigurării. Având în vedere aceste elemente cu caracter metodologic, putem să prezentăm n continuare

obiectivele sistemului informatic privind asigurările şi reasigurările.

Figura 5.3 Funcţiile de asigurare-reasigurare-coasigurare-retrocesiune

Figura 5.4 Schema corelaţiilor specifice asigurărilor

5.5. Obiectivele sistemului

Tabel 5.3.

33

Page 34: Sistemul Financiar-Bancar

Manageriale Funcţionale Intrări necesare Ieşiri solicitateUrmărirea nivelului şi dinamicii contractelor de asigurare şi a nivelului despăgubirilor plătite

SI. Situaţia contractelor încheiate pe perioada ... S3. Situaţia despăgubirilor plătite pe perioada ...

Asigurarea unui nivel al asigurărilor încheiate, urmărirea ritmicităţii încasărilor şi a nivelului despăgubirilor plătite

D1 - Contract de asigurare D2 - Chitanţă D3 - Dispoziţie de plată D4 - Proces-verbal de stabilire a despăgubirii

S1 - Situaţia contractelor încheiate pe perioada ... S2 - Borderoul încasărilor pe luna ... S3 - Situaţia despăgubirilor plătite pe perioada ...

6. Sistem informatic pentru gestiunea tranzacţiilor valutare la casele deschimb valutar

6.1. Activitatea de schimb valutar

Înţelegerea convertibilităţii impune adoptarea unor soluţii şi criterii sistemice, privite printr-un proces

evolutiv. Convertibilitatea este o noţiune cu caracter istoric al cărei conţinut se modifică, devenind sesizabil doar

în cadrul evoluţiei relaţiilor monetare. Convertibilitatea s-a manifestat o dată cu crearea biletelor de bancă;

bancnota este reprezentanta aurului, banca de emisiune plătind la cerere, în monedă, de aur, suma înscrisă pe

bilet. Proprietatea bancnotelor de a putea fi oricând transformate în aur reprezintă convertibilitatea.

La baza funcţionării sistemelor monetare înainte de anul 1914, convertibilitatea s-a practicat folosind

forma clasică de aur sau argint. Importanţa convertibilităţii a fost de ordin primordial în relaţiile internaţionale

şi în domeniul formării cursurilor valutare, în cadrul acestui sistem, plăţile în străinătate erau făcute fie în aur,

fie în devize, cursul valutar crescând în situaţiile de cereri masive. Cu toate acestea, cursul nu putea depăşi

paritatea legală plus cheltuielile de circulaţie.

Limita superioară de fluctuaţie a cursului valutar, determinată de convertibilitate, a fost numită

„punctul de aur superior”, iar în situaţia în care cursul valutar nu putea să scadă sub limita de intrare a aurului în

ţară, convertibilitatea era denumită „punct de aur inferior”.

Punctele aurului se determină ca diferenţă între preţul aurului, respectiv cursul de schimb şi

cheltuielile ocazionate de ambalare, asigurare şi transport.

6.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur

Etalonul reprezintă o cantitate de metal fin, cu o anumită greutate, având un anumit titlu şi fiind divizată 34

Page 35: Sistemul Financiar-Bancar

în părţi alocate stabilite prin legislaţia monetară: de exemplu, un dolar se divide în o sută de cenţi (l $= 100

cenţi).

Etalonul aur este o formă pe care a cunoscut-o etalonul metal, reprezentând baza sistemului monetar

naţional când acesta se sprijină pe aur sau argint. El se caracterizează printr-o serie de trăsături:

a) stabilirea prin lege a valorii paritare;

b) stabilirea parităţii ca raport între valorile paritare a două monezi diferite;

c) baterea liberă a monezilor;

d) convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în monezi de aur;

e) libera circulaţie a aurului în interiorul unei ţări şi între diferite ţări;

f) existenţa unui raport relativ stabil între valoarea monedelor diferitelor state;

g) asigură reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie în raport cu nevoile economiei;

h) asigură stabilitatea relativă a sistemului monetar;

i) contribuie la realizarea echilibrului balanţei plăţilor curente, intrările de aur sporind masa

monetară

j) impune o disciplină internaţională în materie monetară

k) a asigurat stabilitatea cursurilor valutare ale punctelor aurului şi posibilitatea efectuării de plăţi

prin intermediul aurului;

l) a contribuit la întărirea economiilor mai dezvoltase, furnizându-le lichiditatea internaţională.

În condiţiile etalonului aur, moneda naţională putea fi convertită în aur şi valute, băncile de emisiune

creându-şi în acest scop un „stoc de acoperire” în proporţie de 30-40% din suma bancnotelor aflate în

circulaţie.

O formă hibridă a etalonului aur a constituit-o etalonul aur-lingouri, acesta reprezentând o primă etapă

a restrângerii convertibilităţii în aur.

Etalonul aur-monezi a reprezentat, de asemenea, o bază a sistemului monetar naţional.

6.3. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur - devize

Etalonul aur - devize este o formă a etalonului aur adoptată în cadrul conferinţei monetare internaţionale

din 1922, având următoarele caracteristici:

a) definirea unităţii monetare printr-o cantitate de aur sau o monedă mai convertibilă;

b) absenţa aurului din circulaţia internă a unei ţări şi folosirea altor instrumente monetare, cum ar

fi: bani de cont, bancnote, monedă divizionară.

Conversia se făcea în aur ori valute convertibile, iar transferarea era liberă sau cu unele mici stricţii

ale fondurilor: se formau rezerve din aur, valute de rezervă ca mijloace de plată internaţiona lă. în sistemul

35

Page 36: Sistemul Financiar-Bancar

etalon aur - devize, convertibilitatea era redusă la promovarea unor mijloace de plată necesare achitării valorii

mărfurilor care se importau, în anul 1944, acest sistem a stat la baza sistemului monetar internaţional de la

Bretton - Woods, apărând ca o soluţie în condiţiile insuficienţei meiului preţios. România a adoptat acest sistem

în 1949.

În anul 1967, Fondul Monetar Internaţional a adoptat un instrument internaţional denumit „dreptu ri

speciale de tragere” pentru acoperirea nevoilor globale de lichiditate internaţională. Convertibilitatea a încetat

să mai fie o operaţie de verificare a rambursabilităţii în aur şi un prilej de alegere între o formă de plată sau alta,

devenind un mijloc prin care debitorii îşi procură la scadenţă valutele străine pentru plata datoriei.

O dată cu instituirea sistemului monetar internaţional, s-a schimbat şi atitudinea faţă de problemele

relaţiilor monetare internaţionale. Unul din principiile fundamentale ale sistemului monetar internaţional a

fost acela de înlăturare rapidă a restricţiilor şi discriminărilor din calea plăţilor şi transferur ilor determinate

de tranzacţiile curente.

6.4. Convertibilitatea monedelor naţionale

Una din problemele cele mai controversate, cu profunde implicaţii în politica economică a unei ţări (în

politica monetară în special), o constituie puterea de cumpărare a monedei. Istoria conceptului de putere de

cumpărare etalon a parcurs un şir de etape succesive: etalonul - aur, etalonul aur - lingou, etalonul aur - monezi

şi etalonul aur - devize. Etalonul putere de cumpărare este cea mai recentă formă a cărei geneză a făcut obiectul

unor analize pertinente în lucrările marilor gânditori englezi Adam Smith şi David Ricardo. Dezvoltarea monedei

de hârtie, insuficienţa metalului preţios, concentrarea acestuia în câteva mari ţări producătoare, degradarea şi

falsificarea banilor de aur au reprezentat cauzele înlocuirii treptate a circulaţiei libere a aurului.

Raportul de valoare X marfă A = Y gr. Aur exprimă doar capacitatea mărfii aur de a măsura valoarea

oricărui bun sau serviciu.

În explicarea puterii de cumpărare a monedei, locul principal îl ocupă relaţia valorică dintre monedă,

preţul bunurilor şi serviciilor şi veniturile obţinute de un subiect sau altul. Putem spune, în concluzie, că atâta

timp cât moneda este stabilă, constantă şi rezistă oscilaţiilor de natură economică, conjuncturală şi juridică,

puterea ei de cumpărare va fi de lungă durată. De asemenea, numai pe fundalul unei economii sănătoase,

moderne, cu potenţial economic ridicat, se poate asigura o monedă capabilă să exprime puterea de cumpărare a

fiecărui subiect, a populaţiei şi economiei luată în ansamblu.

6.5. Formarea cursului de schimb valutar

6.5.1. Puterea de cumpărare a monedei

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor, puterea de cumpărare

36

Page 37: Sistemul Financiar-Bancar

a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu

această cantitate nu este constantă - datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale pieţei.

Relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă se evidenţiază prin

fluctuaţiile de preţ.

Puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. Indicii de preţ ce se utilizează pot fi de trei

tipuri:

indici speciali, folosiţi într-un anumit sector economic;

indicele general al preţurilor, cu ajutorul căruia se exprimă produsele şi serviciile reprezentative

ale economiei;

indici de consum, care exprimă evoluţia puterii de cumpărare.

Puterea de cumpărare a monedei poate fi internă sau externă.

Pentru a determina puterea de cumpărare internă a unei monede se poate folosi relaţia:

P = S/p

unde:

S - reprezintă o sumă de bani

p - este preţul unei mărfi sau unei grupe de mărfuri.

Conceptual, relaţia nu este concludentă, deoarece se referă la un singur produs, iar preţul

produselor necesare subzistenţei este diferit.

Putem admite însă că puterea de cumpărare a monedei este o variabilă dependentă de un complex de

factori care intră în structura sa internă, preţul, volumul şi calitatea bunurilor supuse vânzării - cumpărării

influenţează nivelul cantităţii de bani, iar pe un plan mai larg, al masei monetare în circulaţie.

Determinarea valorii unei monede în raport cu toate bunurile sau în raport cu cele mai repre zentative

se poate reflecta cu ajutorul unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient,

calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Considerând acest „coş” ca un produs nou, el va

avea un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component.

Această valoare poartă denumirea de „nivelul absolut al preţurilor” sau simplu „nivelul preţurilor” şi se

calculează pe baza relaţiei:

în care:

ai - ponderea fiecărui produs în totalul tranzacţiilor

pi - preţul monetar al produselor

Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedelor naţionale este utilizată pentru stabilirea

cursurilor reale de schimb. Acest curs real nu se calculează în mod curent, deci nu este operativ în t ranzacţiile

37

Page 38: Sistemul Financiar-Bancar

comerciale şi valutar - financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire ale

mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu altă ţară, folosind relaţia:

în care:

ai - ponderea produsului "i" în volumul tranzacţiilor internaţionale

Cri- cursul de revenire realizat la produsul "i" în relaţiile cu ţara de referinţă

La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară

pentru fiecare produs:

unde PjA şi PjB sunt preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor (A şi B)

realizate.

În practica internaţională se face deosebire între cursul nominal şi cursul real. Cursul nominal este

concept monetar care măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale, iar cel real este un concept

care măsoară preţurile relative pentru două bunuri. Cursul nominal rezolvă unele probleme aţe de datoria

externă, de echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor flexibile. Cursul real se

fundamentează pe teoria parităţii puterii de cumpărare.

6.5.2. Cursul de schimb

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de persoanele fizice şi juridice

aparţinând unui alt stat, utilizată efectiv în plăţi şi plasamente internaţionale.

Pe de altă parte, devizele reprezintă toate instrumentele utilizate pentru efectuarea de plăţi între ţări şi

anume:

valuta în cont sau efectivă;

unităţile monetare artificiale;

instrumentele de plată exprimate în valută;

alte instrumente de credit pe termen scurt exprimate în valută.

Noţiunea de valută este strâns legată de cea de convertibilitate. În practica internaţională se cunosc

multe tipuri de convertibilitate:

convertibilitatea deplină, ce se referă la rezidenţii din ţara emitentă a monedei, dar şi la

nerezidenţi pentru toate tipurile de operaţiuni efectuate;

convertibilitatea internă reliefează posibilitatea schimbării monedei contra valutei numai de

către rezidenţi;

38

Page 39: Sistemul Financiar-Bancar

convertibilitatea curentă se foloseşte numai pentru operaţiunile derivate din schimburile de

bunuri şi servicii;

convertibilitatea totală se referă la toate operaţiunile comerciale şi de capital.

Cursul valutar, denumit şi curs de schimb, este o expresie a raportului valoric între monede, adică

preţul unui mijloc de plată străin exprimat în moneda unei ţări.

Cursurile valutare pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după modul de formare, există

cursul valutar oficial şi cursul valutar de piaţă, denumit uneori şi curs valutar liber. Cursul valutar oficial este

stabilit de către autorităţile monetare ale unui stat, pe cale unilaterală, prin legea monetară.

În ţările cu monedă neconvertibilă se mai utilizează cursul oficial cu primă, care se obţine prin

adăugarea la cursul oficial a unei prime valutare de către autorităţile monetare din ţara respectivă, cu scopul de

a stimula intrările de valută în ţară.

Cursul valutar de piaţă este stabilit pe pieţele valutare pentru monedele convertibile.

6.5.3. Tipologia cotării

Cursul pieţei exprimat pentru anumite momente când variază în urma cererii şi ofertei pe piaţă se

numeşte cotaţie. Cotaţia se exprimă prin acelaşi raport al cursului valutar şi poate fi o cotaţie directă, când suma

necesară pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine se exprimă în moneda naţională, sau cotaţie indirectă

în cazul invers.

Cursul valutar stabilit unilateral de către autoritatea monetară se numeşte curs oficial. In cazul în care

acesta este aproape de raportul parităţilor, primeşte numele de curs oficial paritar. Dacă el rezultă în urma

unui acord internaţional cu o anumită ţară, se numeşte curs oficial convenţional. Cursul oficial este stabilit fix,

în afara pieţei valutare deci distinct de cursul real. Pe piaţă se mai întâlnesc termenii de curs de schimb la

vânzare sau curs de schimb la cumpărare. Aceştia indică preţul la care se poate cumpăra, respectiv vinde, o

valută !a o bancă sau casă de schimb valutar. Cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cursul valutar

economic, iar cel la cumpărare este mai mic decât acesta, aici intervenind comisioanele practicate de casa de

schimb valutar.

Cursul valutar central este o noţiune introdusă de FMI prin acordul din 1971, acord prin care se cerea

ţărilor membre o evaluare cât mai realistă a raporturilor valorice dintre principalele monede occidentale.

În funcţie de modul de variaţie, cursurile valutare au fost, de-a lungul anilor, de mai multe feluri:

cursuri fixe, stabilite de autorităţile monetare ale statelor sau apărute în urma unor intervenţii

pe piaţa valutară;

cursuri libere sau flotante, stabilite ca urmare a funcţionării neinfluenţate a mecanismului

pieţei;

cursuri fluctuante, care pot flota numai între anumite limite, FMI stabilind că acestea pot

39

Page 40: Sistemul Financiar-Bancar

varia între ± 2,25% faţă de paritate.

Începând din anul 1976, s-a renunţat la menţinerea cursurilor fluctuante şi a fost adoptat principiul

flotării libere a valutelor.

6.5.4. Stabilirea cursului valutar

Metodele actuale pe piaţa internaţională pentru determinarea cursurilor valutare au în vedere nu numai

stabilirea dimensiunilor puterilor de cumpărare, dar şi evoluţia în timp a acestora conform unor indici

economici. Ca urmare, s-au elaborat nişte modele de abordare şi studiere a factorilor de influenţă:

Modelul evolutiv - se iau în considerare două ţări diferite A, B şi momentele t0, t1 şi tn plecându-se de

la puterea de cumpărare în momentul tn ţinându-se seama de influenţele provenite din partea unor factori

financiari. Se apreciază influenţa factorilor economici, raportul cerere/ofertă în momentul t„, precum şi factori

externi şi psihologici.

Modelul Fleming - fluctuaţiile cursului de schimb sunt determinate de amploarea anticipată a mişcărilor

de capitaluri şi a valorilor creanţelor, dar şi de stabilitatea pe termen scurt a preţurilor bunurilor şi salariilor.

Abaterile cursurilor reale de schimb de la nivelul puterii de cumpărare se datorează unor cauze structurale

(progresul tehnic, productivitatea) şi unor cauze conjuncturale. Cursul real de schimb oferă o bună

aproximaţie pentru gradul de competitivitate a mărfurilor pe piaţa străină. O creştere în termeni reali duce

implicit la creşterea competitivităţii.

Faţă de paritatea puterii de cumpărare, cursul de schimb variază pe o curbă care oscilează în jurul unei

axe. Cursul valutar economic este stabilit efectiv pe piaţă şi are diferenţe ( + ) faţă de paritatea puterii de

cumpărare (fig. 6.1).

Figura 6.1 Variaţia cursului valutar în funcţie de paritatea puterii de cumpărare

Pentru determinarea cursului valutar al etalonului DST emis de FMI, se foloseşte metoda coşului

valutar.

Valutele liber convertibile („valutele forte”) cotează zilnic pe pieţele valutare internaţionale.

6.6 Obiectivele SICSV

Obiectivul fundamental al SICSV constă în furnizarea de informaţii corecte, relevante şi în timp util 40

Page 41: Sistemul Financiar-Bancar

atât conducerii, cât şi nivelelor operaţionale specifice unei unităţi economice, în scopul creşterii eficienţei

economice. Aceasta presupune creşterea calităţii şi operativităţii informaţiilor contabile, pentru a se asigura

cunoaşterea în detaliu a proceselor economice, a fluxurilor de valori materiale sau băneşti, a rezultatelor

financiare obţinute.

Realizarea de sisteme informatice financiar-bancare creează condiţii pentru introducerea unor metode

moderne, eficiente, de urmărire şi control al întregii activităţi.

Obiectivele manageriale constau în realizarea evidenţei şi gestiunea tranzacţiilor valutare, astfel încât

unitatea plătitoare să-şi cunoască exact rezultatele economice şi să poată beneficia de implementarea

sistemului informatic în activitatea de zi cu zi.

Elaborarea documentelor de ieşire (Buletinul de Schimb Valutar, Borderoul de Cumpărări, Borderoul

de Vânzări, Fişa tranzacţiilor valutare şi Lista de cursuri) pe baza datelor de intrare, reprezintă un alt obiectiv

important.

Obiectivele funcţionale presupun:

preluarea corectă a informaţiilor de la tastatură, precum şi transmiterea acestora în situaţiile de

ieşire;

elaborarea programelor cu o utilitate maximă, facilitând munca departamentului contabil, re-

ducând costul informaţiei;

asigurarea unei interfeţe utilizator prietenoasă, cu posibilitatea obţinerii informaţiilor supli-

mentare;

asigurarea integrală a controlului asupra activităţii caselor de schimb valutar, evitarea

nerespectării cerinţelor de evidenţă şi raportare impuse de BNR.

Ţinând cont de aceste obiective SICSV facilitează evidenţa şi raportarea documentelor referitoare a

gestiunea tranzacţiilor valutare efectuate de casa de schimb valutar respectivă.

Un obiectiv derivat este şi acela de a da posibilitatea managerului firmei (al casei de schimb valutar)

de a cunoaşte în orice moment evoluţia cumpărărilor şi vânzărilor de valută, de a avea la dispoziţie un

puternic sistem de indicatori specifici pentru facilitarea luării deciziilor, aplicarea lor în practică şi urmărirea

efectelor acestora.

Obiectivele manageriale şi funcţionale ale SICSV pot surprinde şi alte aspecte ce decurg din:

mărimea casei de schimb valutar;

gradul de participare a casei de schimb valutar la derularea operaţiunilor de vânzare-

cumpărare;

cota de piaţă ce revine casei de schimb valutar respective.

Obiectivele SICSV asigură utilizarea eficientă şi pe scară largă a calculatoarelor, creşterea vitezei de

41

Page 42: Sistemul Financiar-Bancar

circulaţie a informaţiei şi reducerea timpului de răspuns. Obiectivele SICSV pot fi sintetizate astfel:

Tabel 6.1.

Tipul obiectivelor Intrări necesare Ieşiri solicitatemanageriale Raport selectiv

Registru de casă Raport BNM Totaluri mişcări

funcţionale Buletin de cumpărare Buletin de vânzare Buletin de mişcare (intrări, ieşiri, sold iniţial)

Jurnal cumpărări Jurnal vânzări Borderou cumpărări Borderou vânzări Registru de casă Raport BNM Totaluri mişcări

42