4

CUPRINS

PUNCT DE VEDERE AL AUTORULUI

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEMEI STUDIATE

CAPITOLUL II OBEZITATEA ŞI METABOLISMUL

2.1. Perioade de dezvoltare ale copilului

2.2.Secretele metabolismului pentru menţinerea greutăţii

corporale

2.3. Obezitatea – definiţii, caracteristici

2.4. Factori de risc şi cauze în apariţia obezităţii

2.5. Rolul kinetoterapiei în combaterea obezităţii

CAPITOLUL III STUDIU APLICATIV - CONSELING GENETIC SIPLANIFICARE FAMILIALA

3.1.Rolul cabinetelor medicale de conseling – în planificarea

familială

3.2.Pregatirea psihoprofilactică a gravidei prin conselling si

cabinetele de planificare familială

PUNCT DE VEDERE AL AUTORULUI

Lucrarea certifică un mod de abordare convenţională, a multiplelor noţiuni

pe care aceasta se fundamentează şi îşi centrează întreaga cercetare aplicată

unei etape fundamentale pentru sexul feminin şi implicit nou –născutului prin

viziunea holistică şi alte tehnici de kinetoterapie, menite să optimizeze

complexele de metabolisme ca să ofere un aport substanţial de energie pentru

susţinerea unei etape covârşitoare a vieţii pentru subiecţii amintiţi, sarcina şi

evitarea unei inadeverenţe adesea intervenite pentru ambele părţi, obezitatea.

Cercetările trebuie privite printr-o multitudine de concepte şi aplicaţii care

la prima vedere par a fi sinonime însă prin tehnicile şi mijloacele acestora, se

conturează evident distincţia planificării familiale şi a consilierii adecvate

metabolismului fiecărei individe aflată în perioada sarcinii.

Planificarea familială necesită o abordate globală şi socială, chiar

instituţională, condiţionată de voinţa Statului prin Constituţie şi alte reglementări

instituţionale, menite să indice tehnicile şi metodologiile prin care familia poate fi

susţinută într-o direcţie armonioasă atat pentru Stat cât şi pentru ea însăşi. Pe

când tehnicile de conselling familial sunt aspecte ale mai multor ştiinţe, care

studiază reacţia organismului uman prin aporturile şi schimbările energetice

impuse la nivel de metabolisme, printr-o alimentaţie adecvată, prin tehnici de

masaj şi alte forme de exerciţii de susţinere a bioenergiei umane la nevoie prin

medicaţie cât mai puţin dăunătoare atât gravidei cât şi nou născutului. Acestea

având obiectivul de a pregătii organismul uman să satisfacă toate cerinţele

biologice de susţinere a sarcinii in condiţii metabolice adecvate fără afecţiuni

asupra propriei persoane cât şi a etapelor care urmează ulterior, alături de nou –

născut, adică o perioadă favorabilă de nutriţie şi îngrijire adecvată prin propriul

organism dedicat noului născut, care să susţină crearea adecvată a

metabolismului micuţului care pretinde să se dezvolte adecvat în etapele

ulterioare de vârstă ale vieţii. De aceea este important ca în această perioadă,

persoanele în cauză să beneficieze de informaţii care să le satisfacă aceste nevoi

fizico- biologice, nutriţionale şi chiar spiritual – materiale.

Mintea controleaza atitudinea, gândurile si judecata oricărei persoane

astfel încât, componentele organismului uman produc sub influenţa trăirilor

psihice anumite substante chimice pe care specialiştii le numesc mediatorii

chimici. Acesti mediatori chimici sunt cei care fac legătura dintre fizic si psihic,

adica între minte si trupul nostru. Aceasta este legătura magica pe care mintea o

are cu corpul nostru.

Lucrând cu gândurile pozitive, putem elimina cauzele mentale şi

emoţionale ale obezităţii creem astfel, stări de conştiinţă dimensionale de

relaxare. Acestea se traduc la nivelul celulelor din corp ca reacţia unei unde de

lumină ce vibrează pe o frecvenţă specifică apparthi-lor (receptorii de frecvenţă

din ADN) care sunt meninţi să traducă la limbaj de celulă, schimbările ce se

comunică prin mental către trupul care luptă cu obezitatea. Valurile de sunet,

traduc interrelaţiile dintre sabloanele celulare, programate la nivel de celulă să

reînnoiască, nivelul de vibraţie naturală de la nivelul sistemului celular şi al

întregii reţele energetice meridionale.

Acum aminoacizii sunt folosiţi pentru a produce proteinele, supranumite şi

moleculele vieţii care ajung la receptorii nucleari de unde se mediază legătura cu

celule şi activitatea hormonilor cât şi a altor substanţe cum ar fi vitaminele.

În acest proces, gândul crează frecvenţa care mişcă toate procesele

metabolice, ajungând până la nivel de celulă unde spin-ul de rotaţie se

racordează la tiparele vibratorii multidimensionale de radiaţie, de energie

electromagnetică biploară, care formează modelele specifice de frecvenţă

scalară în interiorul tiparului de manifestare personală, capabile de transmutaţie

energetică corespunzătoare, cu niveluri mai înalte de conştiinţă ale Sinelui.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEMEI STUDIATE

Una din problemele actuale ale contemporaneităţii este şi obezitatea. Ea

reprezintă o mare ameninţare pentru sănătatea noastră. Pe lângă efectul estetic

şi afectarea vieţii sociale, obezitatea are o mare influenţă asupra funcţionării

organismului nostru ca întreg şi asupra unor anumite organe în mod special.

Efectele sunt cu atât mai importante şi impresionante cu cât obezitatea

debutează mai devreme, astfel că trebuie să conştientizăm pericolul, să ştim

efectele şi să încercăm cu orice preţ să restabilim greutatea normală.

Obezitatea este in multe locuri din lume o problemă a intregii societăţi,

"globale" am putea spune, o adevarată problemă socială.

În anul 1980, la nivel global, 4.8% dintre bărbaţi şi 7.9% dintre femei erau

obezi pentru ca în anul 2008, cifrele să crească la 9.8% pentru bărbaţi şi 13.8%

pentru femei, practic, în mai puţin de 30 de ani, nivelul obezităţii pe plan global s-

a dublat.

Cele mai grase popoare din lume sunt cele din Oceania (insulele Oceanului

Pacific) cu un BMI de 35-36 (normal fiind între 20 şi 25) cu până la 70% mai mare

decât cel din unele ţări subsahariene sau din Asia de Sud-Est.

Dintre țările bogate, locul fruntaș în ceea ce privește obezitate este

ocupat, de Statele Unite ale Americii înregistrând un (BMI de peste 28 la ambele

sexe); la polul opus se află Japonia, cu un BMI de doar 22 (bărbați) și 24 (femei)1.

În Europa, femeile din Cehia şi din Turcia au cel mai mare BMI (28), iar

elveţiencele cel mai mic BMI (24), românii au un BMI mediu de 25-42. Singura

țară din lume care nu a înregistrat vreo creștere în ceea ce privește procentul

populației obeze este Congo, aceasta datorită sărăciei excesive cu care se

confruntă această ţară.

Pentru copiii obezi situaţia este cu atât mai dificilă mai ales dacă la naştere

un copil are 12% din greutate sub formă de grăsime, la 4 luni ajunge la 20% iar la

1 an la 1/3 din greutatea corpului. Ceea ce presupune depăşirea a 30% din

greutatea corpului şi deci atingerea stadiului de obezitate.

Calitatea alimentaţiei dată în primele luni de viaţă este cea de care

depinde creşterea rapidă şi uşoară a ţesutului adipos. S-a observat că în cazul

copiilor hrăniţi artificial în timpul primelor 6 săptămâni cu cantităţi mari de lapte,

greutatea este depăşită cu 80 – 90% la peste 60% dintre copii.

Dintre copiii, obezi din primul an de viaţă, se recrutează cei mai mulţi obezi

în rândul adolescenţilor. S-a constatat că 40% dintre obezii adulţi au fost obezi şi

în copilărie şi peste 80% dintre copiii obezi vor fi deci supraponderali ca adulţi.

1www.thelancet.com.

Aceasta ne face să afirmăm că obezitatea este determinată de cele mai

multe ori de alimentaţia şi obiceiurile alimentare din copilărie. Numărul de celule

adipoase formate rămân definitive şi va marca ulterior întreaga existenţă viitoare

a individului.

Există posibilitatea ca numărul de celule să fie în unele cazuri transmis şi

ereditar. Unii specialişti leagă aceasta de supraalimentaţia mamei în perioada de

sarcină care ar putea influenţa ulterior numărul de celule adipoase ale copilului la

naştere. În alte cazuri, mama copilului este obeză sau diabetică, în acest caz un

copil are 40% riscul de a deveni obez în cazul în care unul dintre părinţi este el

însuşi mult prea gras. Dacă ambii părinţi au probleme grave de greutate, riscul se

dublează şi se apropie de 80%. Experienţa a dovedit că, odată identificat riscul, o

corectare precoce a alimentaţiei copilului permite adesea neutralizarea acestei

predispoziţii.

S-a demonstrat că, pe termen lung, modul de hrănire al oamenilor

determină modificarea formei genelor, ceea ce se traduce printr-o adevărată

reprogramare a metabolismului. De exemplu, hiperstimularea permanentă a

pancreasului, printr-un exces de glucide cu indice glicemic ridicat, ar putea activa

copia genei insulinei. Iar în prezenţa unui exces de glucoză (hiperglicemie), o

parte a acesteia din urmă va fi mai uşor transformată în grăsime (lipogeneză). La

fel şi în cazul glicemiilor postprandiale crescute, de la 2 la 3 g/l, sunt capabile să

activeze genele ligazei, acizilor graşi, ceea ce explică o orientare metabolică

îndreptată mai mult către lipogeneză (crearea grăsimii de rezervă), cu

multiplicare definitivă asupra celulelor grăsoase.

De asemenea, este posibil ca obiceiurile alimentare defectuoase ale femeii

să poată induce sensibilităţi speciale viitorului copil: gust pronunţat, chiar dorinţă

irezistibilă pentru anumite alimente (zahăr, glucide cu indice glicemic ridicat),

care vor avea efecte incontestabile asupra greutăţii copilului.

Studiile au mai arătat că alăptarea copiilor la sân prezintă mult mai puţine

riscuri de a deveni în adolescenţă obezi. De exemplu, în Germania în urma unui

studiu întreprins pe 10 000 de copii în vârstă de 6 ani, s-a dovedit că dintre cei

hrăniţi cu lapte artificial în prima vârstă, 17% erau prea graşi şi aproape 5% erau

obezi, în vreme ce 12% dintre copiii alăptaţi de mama lor (dintre care 2,8%

obeze) aveau o greutate excesivă. Explicaţiile din această constatare au arătat

că copilul când primeşte sân, suge la cerere cât doreşte şi mai ales după nevoi.

Hrănit cu biberonul, i se dau cantităţi exacte prescrise de pediatru sau indicate

pe cutia de lapte. Fie că bebeluşul este sau nu mâncăcios, că-i este foame sau

nu, nu contează. Copilul hrănit la sân beneficiază de un lapte a cărui compoziţie

şi echilibru sunt perfecte şi răspund tuturor nevoilor lui. Laptele de la sân este

sărac în proteine (1,3g la 100 g) şi bogat în grăsimi polinesaturate. S-a considerat

că laptele maternesc din punct de vedere psihologic este „evolutiv”. Pe când

laptele maternizat industrial are, o compoziţie definită, oricare ar fi el. Este, deci

deosebit de bogat în proteine (1,7% până la 3,5g pentru 100 g în laptele

industrial pentru primele luni) şi sărac în grăsimi. Mai mult proteinele din laptele

de vacă favorizează îngrăşarea dacă ţinem seama că un viţel îşi triplează

greutatea în trei luni, în vreme ce un sugar are nevoie de doi ani ca să o facă.

Deci un exces relativ de proteine din laptele de vacă, accelerează

maturizarea sugarului, care, ca urmare, începe mult prea devreme saltul de

adipozitate. Cum aceasta este perioada în care se fabrică cele mai multe celule

grăsoase (adipocite), sugarul pune astfel bazele viitoarei sale obezităţi. Laptele

pentru primele luni ale sugarului conţine, maltodextrină şi/sau amidon de porumb

(care nu există în laptele matern), întrebuinţat în scopul de a procura sugarului o

senzaţie rapidă de saţietate. Or, maltodextrina şi amidonul de porumb sunt

glucide cu indice glicemic foarte ridicat. Amândouă sunt de natură să inducă

hiperinsulismul, care este un alt factor de creştere în greutate. Şi cu cât alăptatul

la sân se prelungeşte, cu atât există riscul copilului de a fi obez la intrarea în

şcoală.

În altă ordine de idei, dacă laptele pentru vârsta a doua este înlocuit prea

devreme cu laptele de vacă semidegresat, dezechilibrul alimentar poate fi atât

cantitativ cât şi calitativ. Se ştie că laptele de vacă semidegresat conţine cu 50%

mai multe proteine decât laptele pentru copii, de trei ori mai mult sodiu, de trei

ori mai mult calciu, de cinci ori mai mult fosfor, de treizeci şi cinci ori mai mult

magneziu, de cinci ori mai mult mangan. Paradoxal, s-a observat că, din laptele

de vacă, calciu este mai puţin absorbit (din cauza excesului de fosfaţi) ceea ce

determină ca copiii hrăniţi cu laptele de vacă, să aibă o hipocalcemie paradoxală.

În condiţiile în care, începând de la cinci luni, aportul de proteine al sugarului este

de două ori mai mare decât normal. Majoritatea cercetărilor alimentare au arătat

că un copil mic, între şase luni şi doi ani, consumă în medie 4 – 5 g de proteină pe

kilogram/corp şi pe zi. Cum recomandarea este de aproximativ 1,5 g pe

kilogram/corp şi pe zi, există motive de îngrijorare. În mod clar aportul de lipide

este clar insuficient. El este totuşi necesar pentru a continua să ofere copilului de

această vârstă acizii graşi esenţiali (acidul linoleic şi acidul alfa – linoleic). Aceşia

Calitatea proteinelor din laptele de vacă nu este adaptată nevoilor umane.

sunt indispensabili formării creierului copilului, aceşti doi acizi graşi intră în

compoziţia laptelui pentru vârsta a doua, dar lipsesc din laptele de vacă.

Deci concluzia este că un consum excesiv, atât de proteine din lapte de

vacă, cât şi de glucide cu indice glicemic ridicat sunt cauza majoră a răspândirii

obezităţii în rândul adolescenţilor de astăzi.

Dacă mai luăm în calcul şi dieta părinţilor în zilele noastre profund

dezechilibrată. Strămoşii noştri aveau diete sărace în sodiu şi bogate în potasiu.

Ei aveau un raport sănătos dintre sodiu şi potasiu şi anume 1 la 4, ceea ce

reprezenta rezultatul consumului unor cantităţi importante de fructe şi legume

bogate în potasiu.

În zilele noastre, raportul este invers, adică 4 la 1 pentru că mâncăm

alimente procesate, bogate în sodiu şi insuficiente fructe şi verdeţuri. Iar celulele

noastre funcţionează ca nişte baterii electrice, a căror încărcătură electrică este

creată de diferenţa dintre cantitatea de potasiu din interiorul celulei şi cantitatea

de sodiu din exteriorul celulei. Bateriile celulelor furnizează electricitatea care

determină inima să bată şi creierul să funcţioneze. Un consum excesiv de sodiu

modifică raportul sodiu/potasiu din celulele noastre şi ne va face să ne simţim

obosiţi şi epuizaţi.

În medie, organismul uman are nevoie de aproximativ 220 de miligrame de

sodiu pe zi. Pe când o linguriţă de sare rafinată conţine aproximativ 2300 de mg

de sodiu. Pentru organismul uman este recomandată nu mai mult de 1000 mg de

sodiu pe zi adică mai puţin de jumătate de sare. Pentru reducerea acestuia va

trebui să scoatem din alimentaţia noastră măncărurile procesate, întrucât 10%

din sodiul prezent în dieta noastră se găseşte natural în alimente, în jur de 10 % -

15% se adaugă prin sarea de masă iar restul de 75 % - 80% provine din

alimentele procesate şi semipreparate.

Datorită consumului alimentelor procesate, majoritatea persoanelor

ingerează de la 4000 mg la 7000 mg de sodiu pe zi, iar multe dintre ele sunt

expuse până la 10 000 – 20 000 mg de sodiu pe zi.

În acest context se impune echilibrarea chimiei celulelor cu potasiu. Dacă

consumul de sodiu continuă să fie mai mare în organismul nostru, oasele pot să

slăbească iar la fiecare 2000 mg sare consumată se pierde aproximativ 23 mg de

calciu prin urină. Deci trebuie înlocuit calciul pierdut, în condiţiile în care se

continuă cu un consum mediu de 5000 mg de sodiu pe zi, poate să ducă la o

pierdere mai mare de 2,5 % /an din masa osoasă, rezultând un total de 25% în

doar 10 ani, acesta fiind şi unul din motivele pentru care persoanele în vârstă au

oasele atât de firave şi suferă de osteoporoză.

De asemenea, sodiul ajută la reglarea cantităţii de apă atât în interiorul,

cât şi în exteriorul celulelor, iar excesul duce la reţinerea apei care, la rândul ei,

duce la creşterea în greutate.

Pe lângă raportul sodiul - potasiu prezentat mai sus, care am văzut este

total defavorabil în zillele noastre datorită mâncărilor porcesate şi semipreparate,

deficienţa continuă şi la nivelul raportului de vitamine omega 3 şi omega 6.

Motivul principal al acestei deficienţe omega – 3 este datorată de trecerea

masivă, în secolul XX, de la grăsimi şi uleiuri tradiţionale la uleiuri vegetale

procesate şi hidrogenate.

În mod tradiţional, vitele erau hrănite cu iarbă, pe când cele din fermele

industriale din ziua de astăzi sunt hrănite cu cereale pentru a le creşte cantitatea

de grăsime şi greutate. Vitele hrănite cu iarbă aveau un raport între omega 3 şi

omega 6 de aproximativ 3 la 1, în timp ce vitele hrănite cu cereale au un raport

de 20 la 1 şi chiar mai mult. Concluzia este că, vitele care sunt hrănite cu iarbă

au mai puţină grăsime corporală şi mai puţine grăsimi saturate. Aproape 10% din

grăsimea lor va fi saturată în comparaţie cu 50% pentru cele hrănite cu cereale.

Celulele noastre au nevoie de un minim de trei grame de grăsimi omega –

3 pe zi, cantitate care se poate obţine în caz de deficit din jumătate de lingură de

ulei de in sau o lingură de untură de peşte. Cercetările recente au arătat că

raportul dintre omega – 6 şi omega – 3 se dezechilibrează existând prea mult

omega – 6, şi poate dura ani de zile până când se va putea restabili un raport

corespunzător.

Deci motivele pentru care ne îngrăşăm sunt diverse dar în realitate patru

joacă un rol important şi anume:2

Raportul între sodiu şi potasiu din celule;

Echilibrul dintre mediul acid şi cel alcalin din organism;

Consumul adecvat de acizi graşi esenţiali;

Nivelul inflamaţiei din organism.

Raporturile cât mai echilibrate ale acestora sunt fundamentale pentru

menţinerea sănătăţii celulare şi pentru a evita bolile, inclusiv

supraponderabilitatea.

2Raymond, Francis Niciodată nu vei mai fi obez, Editura All, Bucureşti, 2007, p. 100.

Raportul dintre sodiu şi potasiu, echilibrul acido – bazic, acizii graşi

esenţiali şi inflamaţiile sunt fundamentale pentru că previne bolile de inimă,

cancer, diabet zaharat, artrită, osteoporoză, boala Alzheimer şi alte boli cronice.

CAPITOLUL II OBEZITATEA ŞI METABOLISMUL

2.1. Perioadele de dezvoltare ale copilului

Copiii sunt consideraţi resursa viitorului. Diverse discipline ca psihologia,

sociologia, antropologia şi medicina au contribuit la promovarea înţelegerii

creşterii şi dezvoltării copiilor.

Termenul de creştere se referă la modificarea parametrilor fizici, iar

dezvoltarea la creşterea funcţiilor şi capacităţii fizice şi mentale. Aşadar,

dezvoltarea este rezultatul a doi factori: maturarea şi învăţarea. Maturarea se

transmite genetic, şi constituie capacitatea normală de dezvoltare sub toate

aspectele: fizic, mintal, emoţional. Însă învăţarea este dobândită ca rezultat al

experienţei şi educaţiei, dovada acesteia fiind schimbarea comportamentului.

Cunoaşterea principiilor de creştere şi dezvoltare permit înţelegerea

acestora, o mai bună înţelegere a copilului precum şi modul de raportare al

acestuia la mediul înconjurător.

Încă de la începutul sarcinii, trebuie să ştie cum se dezvoltă copilul lor

pentru a-şi da seama dacă acesta creşte armonios şi în mod corespunzător

vârstei. Astfel, fiecare copil, în dezvoltarea sa, parcurge mai multe perioade3:

Perioada intrauterină (corespunde lunilor de sarcină petrecute în

uterul mamei);

Perioada de nou-născut (de la naştere până la 28 de zile postpartum);

Perioada de sugar (28 de zile - 1 an);

3Elena Chiţimia, Vladimir Mihăilescu, Letiţia Popovici Puericultură şi pediatrie, Editura Info – Team, 1997, pp. 42 – 50.

Perioada de copil mic sau de antepreşcolar (1-3 ani);

Perioada de preşcolar (3-6 ani);

Perioada de scolar mic (de la 6-7 ani până la pubertate);

Pubertatea (10- 14 ani);

Adolescenţa.

Perioada intrauterină4 (prenatală) corespunde celor nouă luni de

sarcină şi este perioada care precede actul sexual propriu – zis în care cei

doi, bărbatul şi femeia, , celulele reproducătoare s-au unit formând

spermatozoidul printr-o spriralare centrifugală, în cazul organelor masculine,

respectiv ovulul printr-o spiralare centripetă, în cazul organelor feminine.

Spermatozoidul dar şi ovulul au trimis vibraţii spre mediul înconjurător sub

formă de şabloane spiralate, pe măsură ce s-au atras reciproc unul spre celălalt

în uterul feminin, iar mişcarea lor urmează acelaşi şablon, amplificat de

propria rotaţie.

Din momentul concepţiei până în cel al naşterii, ovulul însămânţat creşte,

trecând prin patru perioade majore. Fiecare perioadă se dezvoltă spre

următoarea conform unei funcţii logaritmice de timp cu rotaţia 3. În această

perioadă fătul creşte cel mai mult în comparaţie cu celelălte perioade,

deoarece pe parcursul celor 9 luni, din numai două celule (ovulul şi

spermatozoidul) dă naştere unui întreg organism. Potrivit unei opinii de

specialitate5 se poate distinge următoarele etape:

Prima perioadă 7 zile din momentul fertilizării se petrece în adâncurile cele

mai profunde ale uterului. În această perioadă, ovulul fertilizat îşi sporeşte

4Seminţele neviciate ale celor doi părinţi dau naştere unei individualităţi psihice aflată în căutarea unei noi încarnaţii, împinsă de efectele actelor sale anterioare (karman) şi îmbinarea celor cinci elemente. Deci karma părinţilor trebuie să fie de aceeaşi natură pentru a putea da naştere. Dar dacă meritele părinţilor sunt mari şi cele ale individualităţii spihice sunt mici, şi invers, sau dacă cei doi, părinţii şi viitorul foetus (au aceleaşi merite), fără se se fi acumulat karma din întâlnirea lor, nu poate avea loc concepţia. Nimic nu se întâlneşte fără elementul pământ, de asemenea, reunirea nu se poate fără apă, şi nu există maturizare fără foc, nu există dezvoltare fără vânt, iar dezvoltarea nu poate avea loc fără spaţiu. Sperma normală este albă, grea, dulce şi abundentă. În cazul femeii calitatea ovulelor se determină în funcţie de nromalitatea sângelui menstrual, care în mod normal trebuie să se asemuiască cu sângele de iepure, adică uşor negru. Menstruaţia are loc, în primele 15 zile ale lunii, fiind determinată de elementul lunar care creşte şi cel solar care descreşte. Deci există o relaţie strânsă între macrocosmos şi corpul uman: sângele mestrual adună în această perioadă în timp ce în cea de a doua perioadă a lunii (echivalentul cosmic al elementului alb , sperma, scade, iar soarele, (echivalentul cosmic al roşului), creşte. Deci în prima perioadă a lunii, creşte sperma, însoşeşte de partea cealaltă trecerea sângelui în uter, şi apoi scurgerea lui spre bază. În primele trei zile, raporturile sexcuale sunt contraindicate, din motivele expuse imediat mai sus şi apoi datorită că sunt nefaste vieţii şi corpului partenerului masculin. De asemenea, în a – 11 zi, nu poate fi conceput un băiat, ci numai o fată. Dacă raportul sexual are loc a 4 a , a 6 a, a 8 a, a 10 a, şi a 12 a zi, se naşte un băiat, iar în a 5 a zi, a 7 a , a 9 a, si a 11 a va fi o fată. Dupa a 12 zi, deschiderea uterului este ca o floare de lotus. Sperma este importantă pentru că din ea ia naştere: oasele, creierul si măduva spinării. Iar din sângele mestrual iau naştere carnea, organele pline şi cavităţile. – Amchi Kunsang „Miracolul sănătăţii prin medicina tibetană”, Ed. Antet, p. 123.5Michio Kushi Do – In, Dezvoltarea fizică şi spirituală, Ed. Teora, 2004, p. 56.

diviziunea celulară după un şablon logaritmic: de la 1 la 2, de la 2 la 4, de la 4 la

8, şi de 8 la 16, această creştere urmând mişcarea de creştere a celulei după un

şablon spiralat, determinată o dată cu rotaţia ovulului şi cu mişcările de

deplasare ale axei sale de rotaţie.

A doua perioadă, 21 de zile din momentul însămânţării şi până la

momentul formării sistemului general, este perioada în care se formează sistemul

intern, prin care ulterior se va dezvolta funcţiile digestive şi respiratorie,

sistemul periferic, care se va dezvolta în sistemul nervos, şi sistemul central, care

se va dezvolta în funcţiile circulatorie şi excretoare.

Sistemele interne digestiv şi respirator cresc în şabloane spiralate ce se

extind centrifugal, iar sistemul periferic nervos creşte într-un şablon spiralat

guvernat mai degrabă de forţa centripetă, de contracţie. Astfel sistemele centrale

circulator şi excretor sunt formate în continuare de mişcarea în spirală, între

primele două sisteme principale. Nu numai că fiecare sistem este format în mod

spiralat, ci, de asemenea, în decursul acestei perioade, cele trei sisteme majore –

intern, periferic şi central, sunt alcătuite ca un tot, în straturi în spirală,

conectându-se între ele la ambele capete.

A treia perioadă, este perioada de 63 de zile în care se formează organele,

glandele şi alte structuri importante, acestea se formează în cadrul celor 3

sisteme. Toate cresc în configuraţii spiralate, fie datorită forţei centrifuge,

fie datorită celei centripete. Cea dintâi forţă formează structuri preponderent

cave şi capabile de mişcări, aşa cum sunt: intestinul gros şi cel subţire, stomacul,

vezica urinară şi vezica biliară, iar a doua forţă formează structuri mai

compacte, ca: plămânii, inima, splina, ficatul şi rinichii. Deoarece apar ca

urmare a mişcării în spirală a energiei a câmpurilor morfogenetice sau biofizice

care asigură comutarea pe genele specifice şi renunţarea la altele, în funcţie de

poziţia lor în blastocist din uter. Dacă aceste câmpuri se află lângă axă în vârf,

devin celulele ochiului şi ale esofagului. Dacă sunt în partea de jos vor deveni

anus, iar dacă sunt în centrul blastocistului vor deveni tubul digestiv. Dacă sunt la

suprafaţă vor deveni celulele pielii.

Acum intervine şi o insulinorezistenţă maternă, adică insulina secretată nu

mai este la fel de eficientă şi îi este greu să facă glicemia să scadă. Acest fapt

permite trimiterea cantităţii maxime de glucoză spre făt, pentru a-i asigura

creşterea optimă. La nevoie, mama îşi va găsi energia în rezervele de grăsime.

Acest hiperinsulism suplimentar este cu totul nedorit, pentru că el există deja

spontan la femeia însărcinată. Deci un consum excesiv de glucide cu indice

glicemic (IG) ridicat la femeia însărcinată poate fi de natură nu numai să

favorizeze o creştere în greutate a femeii, dar şi să declanşeze apariţia unui

diabet de sarcină.

A patra perioadă, este de 189 de zile şi până în momentul naşterii. În

decursul acestei perioade, sistemele, organele, glandele şi toate celelalte

componente şi funcţii auxiliare continuă să crească şi devin complete spre

sfârşitul

celor 280 de zile ale etapei embrionare.

Acum, embrionul alternează între mişcarea activă şi mişcarea lentă. În

plus, el de deplasează în spirală, printr-o combinare de rotaţie şi schimbări ale

axei de rotaţie. Pe tot parcursul acestor mişcări în spirală, embrionul realizează

echilibrul între cap şi corp, stânga şi dreapta, faţă şi spate, interior şi exterior, ca

şi între sisteme, organe, glande, şi circulaţia diverselor fluide corporale.

Aceste fluide, cunoscute în doctrina de specialitate ca yin şi yang, sunt

bine echilibrate, pregătindu-se ca un tot pentru naştere. De exemplu,

regiunea capului se compactează, în vreme ce regiunea corpului se extinde.

Partea ventrală a corpului devine mai moale, în timp ce partea dorsală devine

mai tare.

Muşchii şi ţesuturile acumulează acum mai multe proteine şi grăsimi, pe

când oasele acumulează mai multe minerale.

Femeia însărcinată trebuie să evite în mod obligatoriu consumul de glucide

cu indice glicemic ridicat (superior lui 60). Repartiţia glucidelor cu IG mediu sau

scăzut rămâne esenţială şi trebuie să se distribuie pe parcursul celor trei mese.

Aportul este deosebit de important la micul dejun (40 până la 50 g) sub

formă de pâine integrală, cereale brute fără zahăr, dulceaţă fără zahăr6.

Femeia însărcinată suportă tranformări metabolice care o fac foarte

vulnerabilă dacă stă nemâncată. De aceia ea nu trebuie să se abţină de la micul

dejun, căci ar putea să-i provoce tulburări metabolice importante ( hipoglicemie,

apariţia corpurilor cetonice în urină, ca dovadă a detonificării masei musculare).

Pentru femeia însărcinată o jumătate de zi nemâncată echivalează din punct de

vedere al urmărilor fiziologice, cu un post de o săptămână ca pentru o femeie

care nu aşteaptă un copil.

Pentru femeia însărcinată nu se pune problema raţionalizării grăsimilor,

unele îi sunt chiar necesare. Fătul are nevoie pentru constituirea propririlor

rezerve, dar şi nevoi particulare, fosfolipidice, pentru dezvoltarea creierului.

6Michel Montignac Obezitatea la copii, metode de prevenţie şi tratament. Editura Litera, Bucureşti, 2010, p.93.

Pentru dezvoltarea sarcinii în condiţii normale trebuie să consume apă

minerală, în special toate acele ape bogate în săruri minerale şi în primul rând

calciu. Acestea vor completa aporturile în lichide.

Apa de la robinet, mai ales cea care trece prin instalaţia veche şi care

eventual are ţevi din plumb, face ca fătul să sufere de saturnism, ceea ce poate

declanşa o naştere prematură şi o alterare a viitoarelor performanţe intelectuale

ale copilului.

Conţinutul în nitraţi al apei de la robinet trebuie să fie sub 50 mg/l, ceea

ce, din nefericire este greu de atins în zilele noastre, de aceea se recomandă apa

filtrată.

Sucurile de fructe sunt deosebit de indicate datorită aportului lor de

vitamina C, cu condiţia să fie proaspete şi stoarse pe loc. Sunt contraindicate

toate cele care conţin inlocuitori de zahăr (polioli), îndulcitori şi alţi aditivi. În

acest sens sunt de evitat coca -cola, care conţine, între elemente nocive, multă

cofeină şi acid fosforic care perturbă metabolismul calciului. Ceaiul este total

nerecomandat femeii însărcinate, şi asta din două motive:

- conţine prea multă cofeină;

- duce la o carenţă de fier, ca urmare a acţiunii acizilor tanici.

Perioada prunciei durează din momentul naşterii şi până la momentul

dobândirii poziţiei verticale. În acest răstimp, omul reproduce evoluţia străveche

a speciilor animale care s-a petrecut pe uscat după formarea continentelor, până

la epocile recente, când a apărut rasa umană.

În această perioadă de repetare de aproximativ 400 de milioane de ani

biologici, ne dezvoltăm percepţiile mecanice, în următoarele 12 săptămâni,

creşterea percepţiilor senzoriale se dezvoltă o dată cu funcţiile mecanice, iar în

următoarele aproximativ 36 de săptămâni, conştiinţa noastră senzorială

continuă să crească. În acest timp, alături de precedentele reacţii mecanice şi

senzoriale, mărim logaritmic dimensiunile spaţiului înconjurător, în vreme ce

poziţia se îndreaptă spre verticală, trecând prin etapele de amfibian, reptilă,

mamifer şi maimuţă. Mişcările corpului aflat în creştere reflectă, de asemenea

mişcarea în spirală, atunci când se aplecăm în faţă, alcătuieşte spirala corpului;

când se întinde, descompunem spirala corpului. În mod similar, atunci când

îndoim braţele, formăm spirale, iar când le întindem descompunem spirale.

În respiraţia noastră, inspiraţia şi expiraţia determină mişcări în spirală

opuse ale aerului care trece prin cavităţi nazale. Atunci când înghiţim alimentele

şi băuturi, mişcarea lor de coborâre descrie o spirală opusă celei a mişcării de

eliminare a urinei şi fecalelor.

În primele luni de viaţă sugarul mic se bizuie nutriţional pe un singur

aliment, care dacă este insuficient calitativ nu poate fi compensat de un alt

aliment, laptele matern în care există toţi factorii nutritivi necesari sugarului în

primele 4 – 6 luni de viaţă. Laptele matern este ideal pentru nutriţia sugarului,

mai ales în primele 4 – 6 luni de viaţă, având compoziţia nutritivă optimă

necesară creşterii, dezvoltării şi maturării. Compoziţia laptelui matern variază

funcţie de nevoia individuală extragestaţională a sugarului, posibil de o bază

genetică sau ca rezultat al unor mecanisme feedback, pe care mama şi le

însuşeşte în cursul gestaţiei. Laptele uman nu este, aşadar, o entitate

standardizată, aşa încât nu poate fi imitat perfect de nici o formulă de lapte

adaptat. S-a apreciat că sugarul la sân, primeşte o raţie care înregistrează, în

cursul aceleiaşi zile şi chiar în cursul aceluiaşi supt, variaţii importante,

concordante cu nevoile sale, sugarul hrănit artificial primeşte formule mecanice

şi constante din punct de vedere cantitativ şi calitativ. De exemplu, cantitatea de

grăsimi din laptele matern este mult mai redusă la începutul suptului şi creşte în

cursul aceluiaşi supt. Conţinutul mai mare de grăsimi de la sfârşitul suptului ţine

de secreţia de prolactină indusă chiar de subt şi are un efect de control asupra

apetitului (senzaţia de saţietate pe care o produce conţinutul mai mare de

grăsimi îl face pe sugar să înceteze a mai suge).7

În această perioadă are loc:

creştere rapidă în lungime şi greutate;

anticorpii sunt transmisi prin laptele matern;

bebeluşul doarme mult, având faţa inexpresivă;

apariţia unor fenomene fiziologice: icterul fiziologic al nou-

născutului, meconiul, erupţii cutanate şi iritaţii, scădere în greutate;

apariţia reflexelor necondiţionate (cu care bebeluşul s-a născut) şi

a celor condiţionate (învăţate) legate în principal de actul suptului la sânul

mamei.

Alimentaţia naturală cu late uman a reprezentat modul principal de

alimentaţie a sugarului de la începutul istoriei omului, până în secolul al XX –lea,

dacă mama nu putea alăpta, nu exista în mod obişnuit altă alternativă decât

donarea laptelui de către o altă femeie (doică).

7 Victor Duţă Cum să scăpăm de obezitate: metode eficiente de slăbire pentru copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni. Editura Andreas Print, Bucureşti, p. 139.

Alimentaţia la sân oferă alimentul specific (adaptat speciei), ea fiind

recomandată tuturor sugarilor chiar şi celor născuţi înainte de termen, pentru că

laptele uman este complet şi favorizează interrelaţia mamă – copil.

Aşadar, această perioadă se caracterizează prin :

creşterea rapidă în lungime şi greutate;

apariţia dentiţiei de lapte;

datorită dentiţiei de lapte şi a dezvoltării corespunzătoare a sistemului

digestiv, alimentaţia poate fi diversificată;

organismul îşi dezvoltă propria imunitate, astfel că anticorpii nu mai

provin exclusiv din laptele mamei;

apare somnul de lungă durată;

spre sfârşitul perioadei începe să meargă, să vorbească şi să îşi formeze

personalitatea;

principalele afecţiuni ce pot apărea sunt: diaree, infecţii respiratorii,

otite, erupţii cutanate etc.

Studiile au demonstrat că sugarii hrăniţi cu biberonul au o creştere în

greutate mai rapidă decât copiii hrăniţi la sân. Compoziţia de proteine a fiecărei

formule ar fi unul dintre motivele acestei diferenţe.8

Rolul protector al laptelui matern (în termeni de prevenire a obezităţii) a

fost subliniat mai ales de un studiu german făcut pe 10 000 de copii cu vârsta

cuprinsă între cinci şi şase ani. S-a constatat că copiii care beneficiază de un timp

de alăptare mai mare de şase luni, riscul de a fi supraponderali era mai mic cu

30% şi riscul de obezitate, redus cu 40%. Mai mult, studiul arată că, cu cât se

prelungea timpul de alăptare maternă, cu atât riscul de obezitate a copilului se

reducea9.

Laptele matern conţine numeroase substanţe cu proprietăţi extrem de

benefice pentru copil:

imunoglobuline (IgA), care asigură o imunitate naturală. Apără

împotriva infecţiilor şi împiedică pătrunderea intestinală a

proteinelor străine;

imunoglobuline (IgM, IgC şi IgD, active împotriva antigenilor

infecţioşi şi alimentari;

lactoferine, care împiedică proliferarea bacterilor (colibacili) a

micozelor;

8Paula Kelly Îngrijirea copilului în primul an de viaţă - Ghid ilustrat pas cu pas pentru tinerii părinţi,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2007, p. 56. 9Michel Montignac Op. Cit., Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 111.

bacillus bifidus care combate flora patogenă;

laptele matern conţine un aport proteic mai bogat în complexuri

minerale valoroase (fosfat, citrat, calciu, magneziu), mai dispune şi

de un aport insolubil care corespunde cazeinei, şi reprezintă 20% din

aportul total proteic faţă de 80% în laptele de vacă.;

forma solubilă a proteinelor din lactoserum din laptele de mamă

include:

- alfalactoalbumină cu rol covârşitor în sinteza lactozei;

- lactotransferina care serveşte la transportul fierului şi al zincului în

intestin şi exercită o acţiune antibacteriană;

- imuglobinele( IgG, IgM şi IgA) nu există în laptele de vacă. Anticorpi

de IgA îmbracă mucoasa intestinală a sugarului pentru a împiedica păstrunderea

proteinelor străine, bacteriene şi virale, în circulaţia generală.

Toate aceste proteine, în afară de proprietăţiile specifice, oferă copilului,

prin laptele matern, diverşi aminoacizi esenţiali, ceea ce nu este evident în cazul

laptelui de vacă.

Mai mult studiile au arătat că sugarii hrăniţi la sân prezintă mult mai

puţine riscuri de a deveni obezi în adolescenţă şi că acest risc este cu atât mai

mic, cu cât timpul de alăptare este prelungit. În acest sens, este evident că

cantitatea mai mică de proteine din laptele matern este un factor preventiv

important pentru obezitatea la copil. Din această cauză, majoritatea specialiştilor

în pediatrie sunt înclinaţi să recomande o reducere a aporturilor proteice la

sugar, mai ales atunci când acesta nu este hrănit la sân. Faptul este deosebit de

important odată cu diversificarea alimentaţiei, la patru – cinci luni, când multe

mame sunt tentate să completeze alimentaţia bebeluşului lor dându-i lapte de

vacă, obişnuit, degresat.

S-a demonstrat că, în aceste cazuri, e mai bine să se continue cu laptele

pentru copii de vârsta a doua, care, deşi conţine mai multe proteine decât laptele

matern, conţine mult mai puţine decât laptele de vacă degresat. Astfel,

reducerea aporturilor proteice la sugarul între 12 şi 18 luni nu afectează

creşterea, în schimb reducea riscul de exces ponderal. Laptele de mamă rămâne

hrana cea mai indicată nou născutului. Un supt timpuriu, chiar imediat după

naştere, favorizează un început bun pentru lactaţie. El permite copilului să sugă

colostrul, acel lichid galben care produce laptele, foarte dens şi deosebit de bogat

în anticorpi (IgA).

Colostrul este prima secreţie a glandei mamare. Pentru a beneficia de el,

nou – născutul trebuie să fie pus la sân cel târziu la o oră după naştere. Ideal ar fi

să se înceapă suptul chiar în sala de naştere, întrucât colostrul este deosebit de

bogat în minerale şi anticorpi materni şi în proteine. Este extrem de benefic

pentru nou – născut. Mai întâi pentru că este foarte hrănitor şi în acelaşi timp

favorizează rezistenţa imunitară şi motricitatea intestinală a copilului. Astfel se

faciliteată evacuarea meconiului, primele scaune (verzui) ale nou – născutului.

Apoi, colostrul favorizează apariţia treptată a laptelui, ceea ce diminuează riscul

de angorjare mamară. În final, colostrul pregăteşte laptele de tranziţie. Laptele

de tranziţie începe să curgă odată cu „apariţia laptelui”, care se produce la circa

trei zile după naştere. Mai puţin bogat în anticorpi şi în proteine, conţine în

schimb mai multă lactoză şi calciu. Este secretat din ziua a opta până în ziua a

douăzecea.

Laptele matern furnizează astfel nou – născutului un formidabil arsenal

imunitar pe plan intestinal şi pulmonar, îl apără împotriva infecţiilor ORL şi

împotriva gastroenteritelor, încă multă vreme după perioada alăptatului.

Printre altele, laptele matern este uşor de digerat şi, datorită lui, practic nu

există riscul intoleranţei. În cele din urmă, alăptarea maternă îl apără nu numai

pe sugar, ci şi pe copilul şi pe viitorul adult de:

alergii, atunci cân există antecedente de alergie în familie. Un studiu

a arătat că alăptarea exclusiv la sân timp de cel puţin patru luni este un factor

preventiv pentru prevenirea astmului;

obezitate,

diabet de tip I. Apariţia acestei boli imunologice este favorizată de

consumul de proteine din laptele de vacă în timpul alăptării în fragedă copilărie.

În Japonia preponderenţa acestui tip de diabet este foarte scăzută deoarece

consumul de lapte de vacă nefermentat este foarte redus, mai puţin de 3 g/zi, în

timp ce răspândirea acestei boli este cea mai crescută din lume în Filnanda,

unde consumul de lapte de vacă la copii este de 28 g /zi.

Perioada de copil mic sau de antepreşcolar (1-3 ani)

Din punct de vedere psihic, în această perioadă este momentul

adoptării poziţiei verticale, astfel încât, mişcarea devine fizică şi mai activă,

urmând un şablon spiralat, între mărire şi micşorare. Copilul când stă în picioare

în timpul zilei, tinde să întindă la maximum spiralele corpului, păstrând corpul în

general drept, însă când doarme, în timpul nopţii, tinde să micşoreze spirala

corpului, capul şi picioarele fiind îndoite spre interior. Dacă copilul se mişcă

rapid, ca în alergare, se formează spirala într-o formă îndoită, însă când se

odihneşte, de asemenea, se măreşte spirala, întrucât picioarele, braţele şi

întregul corp sunt întinse, într-o stare relaxată. Iar când articulează sunete,

aerul părăseşte corpul, formând un şablon spiralat în extindere, însă când

expiră, aerul circulă spre interior, formând o spirală mai strânsă.

Astfel, funcţiile senzoriale sunt îndeplinite prin mişcarea în spirală a

capului, care identifică intensitatea, direcţia şi distanţa impulsurilor senzoriale.

Funcţiile psihologice şi dezvoltarea diverselor gânduri au loc după un

şablon spiralat. Deci în perioada prunciei, ne dezvoltăm conştiinţa senzorială

şi emoţională în decursul celei de a cincea perioadă, continuăm să ne

dezvoltăm conştiinţa intelectuală, care creşte şi se manifestă în spirală, spre

dimensiunile mari ale mediului exterior, sub forma imaginaţiei, speculaţiei,

calculului, ipotezei şi a altor funcţii pe care, în general le denumin, cunoaştere.

Din punct de vedere fizic, în această perioadă, se înregistrează o încetinire

a ritmului de creştere în lungime şi greutate. De asemenea, se dezvoltă

perimetrele capului, membrelor, trunchiului şi se modifică astfel proporţia dintre

ele.

Prin urmare, această perioadă este caracterizată de următoarele aspecte:

aspectul organismului se schimbă, deoarece proporţia între

elementele corpului se modifică;

copilul începe să meargă şi să vorbească;

îmbolnăvirile frecvente sunt cauzate de: intoxicatii, accidente in

casă sau pe stradă datorate neglijentei părinţilor (inec,

electrocutare), boli ale tractului respirator, otite, tulburări de

comportament etc.

Copilul îşi exersează vocabularul şi începe să-l îmbogăţească. Propoziţiile

lui sunt scurte, de doar 2-3 cuvinte, dar înţelege mai mult decât poate vorbi.

La 1 an, copiii cunosc câteva cuvinte scurte (mama, tata, papa, caca), însă

în jurul vârstei de 2 ani, unii copii pot cunoaşte în jur de 100-150 de cuvinte. Se

spune că dacă la sfârşitul perioadei de copil mic (după 3 ani) nu cunoaşte mai

mult de 50 de cuvinte, este indicat să se consulte un pediatru pentru a vedea

dacă ceva este în neregulă.

Perioada de preşcolar (3-6 ani)

Această perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi cu

influenţe asupra evoluţiei biopsihice ulterioare. Expresia celor 7 ani (6 ani) de

acasă pe care "omul îi are sau nu îi are" reflectă tocmai importanţa constituirii

bazelor activităţii psihice şi conturarea trăsăturilor de permeabilitatea ce îşi pun

pecetea pe comportamentele viitoare.

Între 3 şi 6 ani are loc creşterea de la +/- 92cm la +/-116 cm ca statură şi

o creştere de la +/-14kg la +/-22kg ponderal. Concomitent are loc o schimbare şi

dezvoltare a structurii muşchilor, descreşte ponderea ţesutului adipos, pielea

devine mai elastică, mai densă, procesul de osificare este intens la nivelul

epifizelor oaselor lungi, a celor toracice şi claviculare, dantura provizorie începe

să se deterioreze şi mugurii danturii definitive se înăresc. Organismul în

întregime devine mai elastic, iar mişcările mai suple şi sigure.

În această perioadă se observă o agitaţie mai mare la băieţi, şi o cooperare

mai dezvoltată la fetiţe însoţită de o activate verbală mai bogată.

Perioada de şcolar mic (de la 6-12 ani până la pubertate)

Această perioadă este apreciată de unii autori ca fiind sfârşitul copilariei şi

un început primar al pubertăţii. Este perioada caracterizată de o creştere fizică

mai redusă dar foarte intensă din punct de vedere al dezvoltării emoţionale şi

sociale. Familia nu mai reprezintă unica sursă de influenţă a copilului, şcoala are

acum un rol important în influenţarea şi dezvoltarea comportamentului.

Problemele acestei etape sunt legate de adaptarea şcolară şi de învăţare.

În jurul vârstei de 6-7 ani, în viaţa copilului se petrece un eveniment cu

totul deosebit, acela al intrării în şcoală. Întreaga sa dezvoltare fizică şi psihică

este influenţată de acest nou factor. Învăţarea devine tipul fundamental de

activitate, solicitând intens intelectul şi determinând dezvoltarea unor capacităţi

şi strategii de învăţare. Paralel cu acest proces,  copilul face achiziţii importante,

deprinderile de scris-citit, devin condiţia şi instrumentul însuşirii celorlalte

achiziţii.

Aspectele cele mai importante ale dezvoltării fizice sunt următoarele:

• creşterea în înălţime este uşor încetinită între 6 şi 7 ani dar apoi ritmul

este mai mare şi la sfârşitul stadiului înălţimea medie este la băieţi de 132 cm iar

la fete de 131 cm. Există însă tendinţa ca fetele să aibă pentru prima dată un

uşor avans faţă de băieţi;

• creşterea în greutate este relativ constantă şi se ajunge, în medie, la 29

kg la băieţi şi 28 kg la fete;

• osificările cele mai importante din acest stadiu se petrec în următoarele

zone: la nivelul coloanei vertebrale dar curbura lombară este încă instabilă şi în

pericol de a se deforma dacă şcolarii au poziţie proastă la scris sau duc greutăţi

mari; în zona bazinului, la mâini (carpiene şi falange); continuarea schimbului

dentiţiei provizorii. Se întăresc articulaţiile şi creşte rezistenţa generală a

sistemului osos;

• cele mai importante perfecţionări ale sistemului muscular sunt la nivelul

mâinii, a acelor grupuri musculare implicate în scriere;

• la nivelul sistemului nervos sunt importante următoarele schimburi:

a) creşte masa creierului pâna la 1200-1300 g;

b) din punctul de vedere al structurii neuronilor creierul şcolarilor

mici este aproape ca al adultului;

c) se dezvoltă în mod deosebit, sub raport funcţional lobii frontali;

d) creşte viteza de formare a legăturilor dintre neuroni;

Se dezvoltă şi se perfecţionează activitatea motorie generală, mai ales

autocontrolul. Abilităţile motorii se dezvoltă şi ca urmare a exerciţiului fizic din

orele de educaţie fizică. Copilul între 6-7 ani/10-11 ani poate învăţa orice sport:

mersul pe bicicletă, înot, patinaj, handbal etc., cu condiţia ca el să fie susţinut şi

stimulat în acest sens.

S-a considerat că între 5 şi 15 ani, copiii cresc de trei ori: greutatea

corporală, volumul plămânilor, inimii şi consumul maxim de oxigen.

Frecvenţa cardiacă înregistrează următoarele caracteristici:

frecvenţa cardiacă de repaus este în medie peste 80 b/minut în

copilărie;

frecvenţa cardiacă de repaus ajunge la valoarea vârstei adulte la

pubertate;

maximul frecvenţei cardiace este în funcţie de vârstă (220);

Volumul sistolic

volumul sistolic este strâns legat de mărimea inimii;

copiii între 5 şi 16 ani au un volum sistolic de 30 până la 40 ml.

Debitul cardiac

debitul cardiac este legat de mărime;

creşterea debitului cardiac este direct proporţională cu creşterea

volumului sistolic;

creşterea debitului cardiac pentru o anumită creştere a consumului

de oxigen este constantă pe tot parcursul vieţii, este aceeaşi în

copilărie ca şi la vârsta adultă;

Respiraţia

frecvenţa respiratorie este de 12 – 15 respiraţii/minut în copilărie şi

ajungând la 16 respiraţii /minut la vârsta de 17 – 18 ani;

capacitatea vitală şi maximul ventilaţiei voluntare corelată cu

înălţimea, cu toate că este mai mare la băieţi decât la fete la

pubertate, poate fi datorată unei creşteri a ţesutului pulmonar.

Pubertatea (12- 14 ani)

Pubertatea este perioada de dezvoltare a corpului de la copilărie spre

maturitate. Este marcată de mari modificări fizice, cea mai importantă fiind

maturizarea din punct de vedere sexual al băieţilor şi a fetelor, care face posibilă

reproducerea.

În jurul vârstei de 10 ani la fete şi între 12-13 ani la băieţi are loc un salt de

creştere. Rata de creştere se diminuează semnificativ în jurul vârstei de 14-15 ani

la fete şi 16-17 ani la băieţi. În acest moment, corpul este aproape adult, şi matur

din punct de vedere sexual. Pubertatea începe la orice vârstă cuprinsă între

aproximativ 11 şi 16 ani, media fiind de 13 ani. De obicei, la fete începe cu un an

mai devreme decât la băieţi. S-a constata în ultimii 150 de ani, că în ţările

dezvoltate, copiii ajung la pubertate la o vârstă din ce în ce mai mică.

Aceste aspecte fizice sunt controlate de variaţiile rapide ale hormonilor,

mesagerii chimici ai corpului. Aceste schimbări includ creşterea rapidă şi

dezvoltarea muşchilor, împlinirea corpului, creşterea sânilor la fete, îngroşarea

vocii şi creşterea părului pe corp la băieţi etc.

Modificările fizice care se produc în timpul pubertăţii sunt declanşate de

diferiţi hormoni. Aceştia sunt mesagerii chimici ai corpului şi circulă prin

intermediul sângelui. Fiecare este produs de către un organ, o glandă şi are

efecte asupra altor organe sau a anumitor ţesuturi altundeva în organism.

Hormonii asociaţi cu pubertatea sunt produşi de glanda pituitară de la baza

creierului, de testicule sau de ovare şi de glandele suprarenale poziţionate

deasupra rinichilor. Lobul anterior al glandei pituitare acţionează primul.

Sunt puse în mişcare de mesajele nervoase ale hipotalamusului din creier,

care se manifestă ca un ceas biologic, ce porneşte doar la vârsta potrivită. Primul

hormon secretat de lobul anterior al glandei pituitare este hormonul somatotrop

sau hormonul de creştere. Acesta actionează direct asupra ţesuturilor corpului

(anatomic numite somatice) determinând creşterea şi multiplicarea celulelor.

Rezultatul este, mărirea oaselor şi a muşchilor.

Adolescenţa

Spre deosebire de pubertate, adolescenţa este perioada de trecere de la

copilărie la vârsta adultă, funcţiile organismului fiind perfecţionate la maximum,

adolescenţa fiind perioada de definitivare a caracterului viitorului adult, întregul

organism are un echilibru bine definit. Tânărul trece de la o stare de dependenţă

social – economică totală, în care şcoala şi familia îi călăuzeau activitatea şi

comportamentul, la o independenţă relativă. El încearcă să îşi formeze o

personalitate stabilă, manifestând interes pentru valorificarea forţelor proprii.10

Prietenia este privită cu alţi ochi şi este mai durabilă. Tinerii de ambele

sexe se simt, în această perioadă, atraşi între ei, relaţiile lor dobândind tot mai

mult o motivaţie interioară.

Adolescentul are o labilitate crescută şi este preocupat de el însuşi. Acest

lucru se simte mai mult la băieţi decât la fete. Băiatul nu face o selecţie riguroasă

a partenerei, ci se mulţumeşte cu satisfacerea rapidă a impulsurilor sexuale. Fata

are instinctul sexual mai slab dezvoltat, deşi din punct de vedere morfo –

funcţional el este mult mai precoce. Pe fondul unei afectivităţi crescute, alegerea

partenerului se realizează cu mult discernământ.

Prin urmare, adolescenţa este perioada cea mai importantă a dezvoltării

umane, perioadă de numeroase şi profunde schimbări biologice, fizice, psihice,

morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile copilăriei, cedând

locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări psihice

individuale specifice.

2.2. Secreteale metabolismului in menţinerea greutăţii corporale

Metabolismul înseamnă procesele prin care organismul nostru utilizează

mâncarea digerată pentru creştere şi pentru obţinerea energiei vitale în vederea

functionarii eficiente a organismului uman. Majoritatea alimentelor pe care le

ingerăm sunt descompuse până la glucoză, care este forma sub care există

10 Vasile Niţescu Adolescenţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1985, p. 47.

zahărul în sânge. Aşadar, glucoza este principala sursă de combustibil pentru

organism.

După digestie, glucoza trece în fluxul sangvin, acolo unde este folosită de

către celule pentru creşterea şi pentru obţinerea energiei vitale. Pentru ca

glucoza să poată pătrunde în interiorul celulelor este nevoie de prezenţa

insulinei. Insulina este un hormon produs de pancreas, care este o glandă de

dimensiuni mari aflată în spatele stomacului.

Atunci când mâncăm, pancreasul produce în mod automat cantitatea

adecvată de insulină pentru a deplasa glucoza aflată în sânge în interiorul

celulelor noastre.

Sintetizând, metabolismul reprezintă procesul prin care au loc

transformările diferitelor substanţe în organism, procesul de transformare care se

realizează în două etape11:

prin anabolism, care înseamnă asimilare, construcţie (reprezentat

de digestie, absorbţie şi metabolismul intermediar, tradus prin

schimburile ce au loc continuu între sânge şi celulă prin intermediul

peretelui capilar);

catabolismul (dezasimilare, distrucţie celulară).

Pentru ca procesele metabolice care întreţin viaţa şi care generează

energia necesară tuturor activităţilor să se desfăşoare la parametrii normali, este

necesar ca atât cantitatea nutrienţilor cât şi raportul dintre ei, să se afle la nivele

optime de vitalitate prevăzute pe meridianele urmane. Deoarece metabolismul

se desfăşoară în interiorul celulelor, este necesar ca substanţele importante care

provin din alimente să ajungă din tubul digestiv în sânge, şi de aici în spaţiul

interstiţial şi mai departe, trecând de membrane, în interiorul celulelor să se

transforme în hrană energetică meridională.

Se poate conchide, că nutrienţii din alimente reprezintă acei compuşi

exogeni (ce provin din afara organismului), care, după o prealabilă digestie şi

absorbţie, participă la metabolism, proces indispensabil vieţii, precum şi la

nutriţia celulară.

   Calea parcursă de un principiu alimentar cu valoare de nutrient este

următoarea:

11Barry, Atkinson Obezitatea între a fi sau a nu fi, Editura Alex – Alex, Bucureşti, 2001, p. 66.

ALIMENT → DIGESTIE → ABSORBŢIE DIGESTIVĂ → CIRCULAŢIE

→ABSORBŢIE CELULARĂ → NUTRIŢIE CELULARĂ.

Studiul organismului uman pe ideea combaterii obezitatii poate fi abordata

numai pe etape ale varstei fie ca ne adresam sexului masculin sau feminin

pentru că in aceste etape se produc reajustari hormonale. Iar schimbarile

hormonale si chimice din organismul uman actioneaza pentru creier ca un

semnal – spectru frecvential, prin care i spune individului sa intre in modul de

conservare a grasimilor utile metabolismului ce se efectueaza prin anabolism.

Specialistii in nutritie au considerat ca dietele urmeaza un tipar – similar, si cam

toate transmit mentalului nostru, mesajul foamei catre organism, mesaj care

impune activarea unor programe genetice vechi când de fapt ar trebui să

acceseze programele care alimentează întreg organismul cu fluxul de vitalitate

care se pretinde a fi încredinţat. Este vorba de programele genetice de

supravietuire si conservare, cunoscute si ca programele FAT.12

Programele genetice transmit profilului metabolic al organismului,

semnalandu-i acestuia ca intr-o etapa a vietii are nevoie sa fie mai gras din

motive de autoconservare si supravietuire. Iar daca organismul lucreaza

impotriva acestor simuli dictati automat prin declansarea programelor genetice,

apare asa – zisa senzatie de foame continua atunci cand tinem o dieta. De aceea

este recomandata realizarea unei diete adecvate varstei, care sa nu transmita

mentalului nostru, senzatia de foame, ca urmare a administrarii unui program la

dieta. Cu cat programul dietei este mai armonios cu atat stimuli de o asemenea

maniera sunt transmisi tiroidei. Spre exemplu, daca programul dieta este doar

partial adecvat organismului uman, tiroida va transmite mesajul de incetinire a

metaboismului generat, traducandu-i reactia ca nu trebuie numai sa slabeasca

daca mananca putin ci sa transmita si activarea programului energetic de

depozitare a grasimii, ceea ce ne face sa devenim mai eficienti in depozitarea

grasimii si pierderea abilitatii de a o arde.

Studiile au indicat că nu este recomandată impunerea unei diete la

adolescenti pentru că există o probabilitate foarte mare ca acestia să se îngraşe

în următorii 5 ani. Cea mai indicată modalitate de slăbire este o măncare

cumpătată, bogată în diverse vitamine şi fibre care să ne păstreze din punct de

vedere mental în spectrele de frecvenţe care nu solicită şi impune tipuri variabile

de stresuri.

12 Jon Gabriel „Metoda Grabriel” – calea revoluţionară de transformare a corpului fără dietă.

Femeile gravide dispun şi ele de programele FAT care pot fi activate, cu

scopul de a le face să ajungă la greutatea corporală necesară să hrănească

corespunzător fetusul în creştere. Aceste programe la om nu sunt comune ca la

animalele - mamiferele. De exemplu, la animalele care hibernează, programele

FAT incep sa fie activate în lunile dinaintea iernii, cu scopul de a le forţa să

câştige în greutate cât mai mult posibil.

Atunci când Programele genetice FAT sunt active, în organism au loc

anumite schimbări hormonale şi chimice subtile, menite să ne dirijeze o anumită

senzaţie de stare a organismului nostru.

Prin acestea organismul este programat inca de la inceputurile omenirii să

fie protejat de pericolele şi nesiguranţele unei lumi vechi, în care ameninţările

zilnice împotriva vieţii se reduceau la trei aspecte principale: foamea, frigul si alte

intemperii ale naturii. In zilele noastre, organismele umane sunt obligate sa

restarteze vechile programe genetice si sa treaca pe frecventele de vibratii care

sunt emanate de cosmos in prezent cu mult superioare instinctelor de

supravietuire care au existat in vechime. Oamenii sunt pusi fata in fata cu o

realitate care ne obliga sa stim, sa evidentiem propriile nevoi biologice pentru a

ne putea dezvolta armonios pentru satisfacerea cu eficienta si randament optim

activitatiile cotidiene.

În fond şi la urma urmei, toate se rezumă la capabilitatea organismului de

a absorbi şi sintetiza din alimentaţia zilnică dar şi din mediul înconjurător energia

degajată din proteine şi aminoacizii cu care interferează organismul în buna sa

funcţionare.

În continuare vom aborda mecanismul de sinteză şi eliberare a hormonilor

de creştere din glanda hipofizară, care pune în legătură toţi amonoacizii şi

proteinele din organism, unii fiind eliminaţi şi prin piele cu prilejul efectuării

exerciţilor de gimnastică în sala de gimnatsică, parc sau acasă. Aşadar, putem

considera că prin efortul fizic – gimnastica în cazul sexului feminin şi efortului

muscular, în cazul sexului masculin, întreprins, organismul uman efectuează o

eliberare naturală a unor cantităţi importante de hormoni de creştere, care vor

mări forţa şi rezistenţa organismului la intemperiile mediului ambiant. Mai ştim că

hormonii de creştere sunt asimilaţi elementelor nutritive depozitate în glanda

pituitară, cu rolul esenţial în eliberarea hormonilor de creştere, ca răspuns la

stimulii de genul: exerciţilor fizice, o anumită dietă adecvată şi chiar prin odihna

periodică a organismului prin somn.

Combinând exerciţiile fizice cu administrarea de proteine şi aminoacizi

vom reuşi să producem biochimismul adecvat organismului uman, împreună vor

stimula impulsurile electrice de natură să elibereze, cantitatea de hormoni de

creştere. Acum, creierul uman perfect racordat la neurotransmiţători va sesiza

schimbările de impuls electric, generat de metabolismul neuronilor, care se

comportă asemenea unui sistem electric propagator de impulsuri ce descriu,

două faze funcţionale: o fază neexcitată în care stimulii nu depăşesc un anumit

prag de intensitate şi deci nu descarcă informaţie în organism, şi o fază excitată

când se descarcă impulsuri, semnale de comandă prin axon (fir – canal). Deci

neuronul asigură circulaţia energetică şi bio-informaţională prin corelarea cu

informaţiile energetice, provenite din mediul înconjurător, după un mod simplu

astfel: descărcări rare pentru o intensitate simultană mică, şi descărcări dese

pentru o intensitate mare a excitaţiei. Astfel, neuronul îşi croieşte propriul sistem

de telecomunicaţii nervoase prin sinapse, care sunt reprezentate ca un sistem

chimic de forma unei joncţiuni cu două membrane, cea a butonului axional

(presinaptică) si cea dendritică (postsinaptică) prin care se realizează

deschiderea şi închiderea trecerii impulsurilor electrice sosite prin axon în

membrana presinaptică, unde se formează un flux energetic ca urmare a

moleculelor de acetilcolină, cunoscut şi ca mediator chimic. Moleculele de

mediator chimic se epuizează prin intervenţia unei enzime specifice, prin care tot

sistemul telecomunicaţional nervos este readus la starea de repaus.

Când molecula de acetilcolină este suficientă ca să dezvolte în membrana

postsinaptică o diferenţă de potential electric, asemenea celui propagat prin

axon, membrana presinaptică va începe să se comporte ca un traductor al

frecvenţei de repetiţie a impulsurilor, în fluxul de mediator chimic. Iar sinapsa se

va comporta ca un filtru de prelucrare a informaţiei bioenergetice cerebrale în

momentul când aceasta intră în sistemul neurotransmiţător. Impulsurile electrice

sunt transportate de ionii care se deplasează cu zeci de metri pe secundă, prin

nervi în relee mai ample ale neuronilor care sunt cu milioanele şi sunt dispuse

asemenea unor dispozitive analogice. Toate aceste sisteme prelucrează

informaţia energetică din creier, pe care o utilizează ca impulsuri numerice ce

decurg din numărul lor, în zecimea de secundă. Aşadar, neuroniii cerebrali

controlează neîncetat informaţiile din mediu (prin legături inverse şi procese de

inhibiţie), excluzând semnalele lipsite de o semnificaţie imediată şi importantă,

care doar ar surmena sistemul nervos. Prin căile olfative se efectuează procesul

de transformare a influxului nervos – electric, în informaţii osmice de natură

chimică, conversia realizându-se la nivelul corpului neuronal receptor (bipolar),

care este asemenea unui sistem electric ce codifică, elaborează şi transmite apoi

semnalele sau impulsurile electrice spre o scoarţă înregistratoare printr-un

proces centrifug (activ), care se adaptează proceselor de analiză chimică ce

trebuie să aibă loc exclusiv în cili olfativi. Acum cilii olfativi reţin substanţele

odorante - un fel de coloid degajat prin procesul de suprafaţă, datorat

fenomenului de absorţie din mediu ambiant – de la nivelul solului, unde se

produce un schimb de ioni. Particulele coloidale din sol reţin electrostatic ionii pe

suprafaţa lor, care nu sunt prea tare legaţi, fapt ce le permit trecerea cu cei din

suprafaţa firişorului din axon, care înlocuieşte permanent, ionii de hidrogen, care

trec pe particulele din sol. În acest proces organul vederii, receptorull

neuroepitelial este legat de un suport pigment-epitelial, pigmentul indinspensabil

prinderii luminii incidente la fel de indinspensabilă prinderii moleculelor odorante.

Deci conversia proceselor neurocerebrale – electrice din creierul uman în

conversia osmică de natură chimică, concură de acum inclusiv cu mecanismul

distribuţiei apei în organismul uman, menită să transporte proteinele şi

aminoacizii prin vasele capilare. Aici mecanismul este influenţat şi de presiunea

din mediul înconjurător, care se va reflecta asupra circulaţiei plasmatice si

permeabilităţii capilare, care cu cât aceasta se menţine crescută cu atât

circulaţia lichidului prin vasele interstiţiale este mai mare şi va fi însoţită şi de o

cantitatea de proteine şi aminoacizi necesari. Când presiunea vaselor interstiţiale

scade, circulaţia apei în organismul uman, se realizează fără transportul de

proteine şi aminoacizi şi deci glanda hipofizară nu mai poate activa

neurotransmiţătorii esenţiali prin aminoacizii şi proteinele asimilate, menite să

elibereze hormonii de creştere.

Acum printr-un instinct natural, organismul este forţat, să consume o

alimentaţie bogată în sodiu, întrucât acesta dispune de ionul cu cantitatea cea

mai mare care se găşeşte în plasmă, şi care la rândul său, premite stabilirea

constantă a presiunii osmotice, care face posibilă transferul aminoacizilor şi

proteinelor prin vase şi spaţiul lacunar. Dacă se va declanşa o creştere a presiunii

extracelulare atunci apa va trece din celulă în spaţiul lacunar. Înregistrarea unor

mici variaţii în presiunea osmotică, va permite o distribuţie armonioasă a apei în

organismul uman, însoţită de proteinele şi aminoacizii absorbiţi prin stimulii

exercitaţi, iar cu cât proprietăţiile fizico-chimice ale apei sunt mai ideale, cu atât

procesul celular va asigura o temperatură constantă şi uniformă în întregul

organism, permiţând ca viaţa celulară şi activitatea diverselor sisteme enzimale

să se poată desfăşura nestingherite.

Adesea realitatea a relevat că procesul celular este mult îmbunătăţit prin

administrarea aminoacizilor care devin lipsă sau deficitari, ei repornesc sau fac

posibilă, funcţionarea normală a neurotransmiţătorilor din glanda pituitară –

hipofiza decii îmbunătăţesc acţiunea neurologică a funcţiilor din creier.

Administrarea aminoaciziilor adecvaţi, precum arginina şi ornitina luaţi fie sub

formă de tablete, în doze de 2 gr /zi sau din alimentaţia vegetală precum: nuci,

floricele de porumb, dulciuri pe bază de gelatină, orezul brun, stafide, seminţe de

susan şi floarea soarelui, pâinea integrală din grâu etc vor alimenta procesele

osmice care mai apoi fac conversiile în impulsuri electrice necesare scoarţei

cerebrale să menţină diferenţele de potenţial şi polaritate electrică, impuse

pentru funcţionarea armonioasă a organismului uman. Arginina se mai poate

combina si cu fenilalanina in scopul producerii, sintezei si secretiei hormonului de

crestere al glandei pituitare, fiind frecvent recomandat ca vindecare naturala

imbunatatind functia imunitara prin stimularea glandei timus, unde sunt stocate

celulele albe - T, care lupta impotriva bolilor cand sunt puse in actiune,

limfocitele T, ajutand si aparand organismul impotriva bolilor de cancer.

Actioneaza sub comanda glandei timus carora li se spune unde si cand sa atace

si ce anticorpi ar trebui sa produca aliatii lor din celulele B ca sa mentina armonia

celulara a maduvei osoase, reducandu-se efectele adverse ca urmare a scaderii

puterii si dimensiunii glandei timus.

Arginina permite metabolizarea grasimilor din organism si tonifica tesutul

muscular. Ajuta la scaderea colesterolului.Aminoacidul arginana devine necesar

adultilor dupa varsta de 30 de ani deoarece secretia de arginina de glanda

piuitara inceteaza complet dupa aceasta varsta. Mai ales ca majoritatea

organismelor umane dupa aceasta varsta tind sa ia in greutate iar combinarea

acesteia cu aminoacidul lizina si cu L-ornitina ajuta la stimularea

proceselor metabolice care produc pierderea in greutate. Reducand greutatea

organismului prin suplimentarea adecvata, naturala a aminoaciziilor, va servi in

primul rand la mentinerea combustibilului adecvat creierului. Se imbunatateste

coeficientul de inteligenta al oamenilor ajuta la controlul alcoolismului prin

administrarea formei naturale a glutaminei disponibila ca supliment de 500 mg.

Totodata scurteaza timpul de vindecare pentru ulcere, atenueaza oboseala,

depresia si disfunctia erectila.

Asadar, aminoacizii pot îmbunătăţi chiar procesul de ardere a grăsimilor

prin conversia acestora în energie şi fibre musculare, îmbunătăţesc rezistenţa la

boală şi accelerează vindecarea rănilor, prin refacerea ţesuturilor conjunctive,

întărind tendoanele şi ligamentele, îmbunătăţeşte cantitatea de voicime la

bărbaţi şi în cele din urmă, asigură voiciunea fizică şi mentală, toate concordă o

înaltă performanţă creierului, care permite schimuri de informaţii osmice şi

electrice cu alţi aminoacizi, cum ar fi glutamina, cistina şi cisteina.

Acestea vor funcţiona, prin conversia simultană a uneia în alta, iar prin

metabolizare, cistina va elibera acidul sulfuric, care reacţionează cu alte

substanţe metionina din organismul uman, care împreună vor contribui la

întreprinderea unui proces natural de detoxifiere periodică a acestuia cat si

eliberarea unui nutrient antiimbatranire. Daca vom dori sa sporim eficacitatea in

directia de antrimbatranire vom asocia L-glutationul care are o putere tripla de a

cauza antiimbatranirea. Se asociaza perfect cu L – cisteina si glicina actionand

ca antioxidant si dezactivator al radicalilor liberi, acestia din urma avand rolul de

a declansa procesul antiimbatranire. Are prezenta mare in fructe si legume iar ca

supliment se gaseste in capsule de 50mg/zi.

Cistina/cisteina s-a dovedit ca suplimenteaza capacitatea de rezistenta a

organismului impotriva radiatilor gamma, X, provenite din Cosmos cat si a

radiatiilor nucleare. Aminoacidul cisteina se combina cu L-cisteina cat si cu

vitamina C ca regim propus fumatorilor si bautorilor de alcool. Insa in doze mari

de cistina/cisteina insotite de vitaminele C si B1 nu pot fi recomandate

persoanelor cu diabet zaharat, al caror efect nutritiv afecteaza eficacitatea

insulinei.

Toti acesti aminoacizi lucreaza totodata si asupra nivelului redus de

hormoni de crestere produsi de glanda pituitara, pe care i imbunatateste prin

functionarea timusului. De exemplu, suplimentele cu antioxidanti precum:

vitamina C, alfa si betacarotenul, luteina, licopenul, seleniul, extractii din

semintele de struguri, ceai verde, zinc, enzimele precum papaina fac minuni in

inversarea sistemului degenerativ.

De asemenea, endorfinele sunt o proteină neurotransmiţătoare alături de

alte substanţe produse de creier printr-un proces natural cum sunt şi dopamina şi

serotonina, care din punct de vedere chimic au o structură proteică complexă.

Sunt un fel de narcotic natural al organismului uman, dispunând de substanţe

psihodelice care secretă molecula fericirii prin exercitarea unei reacţii calmante,

apropiată de opium ca efecte. Acestea au menirea de a prezida chimia stării de

bine sau stării de dragoste care se declanşează printr-un mecanism natural al

organismului uman. Mecanismul se exercită prin hipotalamus, centrala chimică a

creierului, stimulat fizic prin (hormonii volatili) sau psihic prin (memoria afectivă

din hipocâmp) inundă corpul cu un val de amfetamine naturale (dopaminele) care

traduc în organismul uman, senzaţiile de euforie, manifestate prin afişarea de

stări de binedispunere. Dacă inducerea acestor senzaţii se realizează prin

intermediul amorului fizic, corpul devine solicitat suplimentar şi această solicitare

crează surmenaj amoros chimic care va împiedica elaborarea în mod natural şi

suficient a endorfinei, un fel de morfină naturală umană. În cazul manifestat,

rugăciunea minţii îndreptata cu sentimente spre Inimă poate reface secreţia

naturală de endorfină, în faza incipientă şi chiar lucrătoare, şi astfel se poate

activa proprietăţiile Inimii energetice care comunică prin glanda timus. De acum,

timusul va acţiona ca un corector energetic, care este implicat chiar în sporirea

imunităţii organismului uman ce devine mult mai recetiv la fericirea, bucuria

duhovnicească, care ne călăuzeşte spre o fericire socială stabilă. Şi enumerarea

aminoacizilor încă mai poate continua, însă doar câţiva au rolul de

nerotransmiţători de primă clasă, care trebuie activaţi în permanenţă pentru

stimularea şi îmbunătăţirea activităţii cerebrale.

Constructia metabolica continua cu activarea sau administrarea

aminoacidului tirosinei. Acesta are rol de neurotransmiţător, ce permite conversia

aminoacidului fenilalaninei care este esenţial în apariţia stărilor de spirit

superioare iar prin revenirea la tirosină, se reduce pofta de mâncare, menţinând

silueta organismului. Fenilalanina este aminoacidul cu rol de neurotransmitator

care in organismul uman mai este transformata in noreprinefina si dopamina ,

ambii avand rolul de emitator in scoarta cerebrala reducand foamea si sporeste

vigilenta si vitalitatea.

Este un mod de administrare a dietelor celor mai adecvate şi efectuarea

de activităţi fizice de natură să întreprindă aceste conversii şi recţiii electrice si

osmice în creier şi în întregul organism uman care traduc la nivel de

nerotransmiţători, stările de spirit şi vitalitatea adecvată vârstei individului.

Activitatea fizica in sala de gimnastica , parc sau acasă este pofund solicitata de

suplimentarea aminoaciziilor cu lant ramificat precum cei compusi din: leucina,

valina si izoleucina, administrate ca suplimente naturale vor ajuta la construirea

muschilor. Ele regleaza modul in care proteinele sunt folosite de organism jucand

un rol unic in metabolismul muscular al proteinelor. Efortul fizic solicitat de

antrenamentele cu greutati la sala, produc excretie de azot care scade proteina

musculara. In acest context se impune producerea in cantitati adecvate ale

glicogenului N-acetilcisteina 500 mg, luat in timpul meselor, va ajuta la

mentinerea echilibrului proteic care se propaga implicit asupra insulinei.

Scopul interventiei noastre in celulele arhivate secret in receptorii ADN –

ului uman, trebuie sa trezească, mai multă informaţie genetică, generată chiar

din enzimele specifice care coexistă în ADN-ul fiecăruia dintre noi. Aceasta se

poate realiza numai prin producerea substanţei chimice adecvate receptorilor din

ADN, care trebuie să efectueze transmisia către celula specifică, care va incepe

sa lucreze ca un imens laborator ce va produce reacţiile biochimice şi energetice

în serie, transmiţând stimuliii declansaţi de influxurile nervoase în senzaţiile

prielnice organismului uman să întreprindă, recepţia moleculelor fundamentale

din mediul înconjurător. Ca si cum verdele frunzei, adică clorofila compusă din

(porfirină cu magneziu) captează lumina solară prin care îşi va sintetiza glucidele,

prin mecanismul de fotopilă, un element instabil din punct de vedere energetic -

electric deoarece fluctuează sub fluxul de fotoni. Iar în momentul în care are loc

incidenţa luminii prin reflexie sau refraţie, fluxul de fotoni luminoşi exercitaţi cu o

anumită lungime de undă (437 nanometrii) se manifestă prin atragerea razelor

Soarelui în dreptul perdelelor de vegetaţie, de unde unda coloristică descompusă

prin procesul de fluroscenţă va genera compuşi de polifenoli naturali în perdelele

de vegetaţie care va permite, să efectueze un schimb de reacţie chimică

constantă (oxidarea) prin care se elimină moleculele instabile din plante ce

previn îmbătrânirea lor, producându-se o revigorare constantă a acestora. Ştim

că lungimea de undă de 437 nm este încadrată în spectrul de frecvenţe vizibile

indigo o culoare şi totodată o frecvenţă foarte mult folosită în medicina

energetică pentru că ea este un bun eliberator mental şi un stimulator de energii

psihice generate de mediul natural prin plantele vegetale şi pădurile în

ansamblul habitatelor ce le alcătuiesc. În mediul informatic de clasificare RGB se

foloseşte prin încadrarea în categoria de frecvenţă şi culoare albstru. Totuşi în

mediul natural culoarea indigo provine din planta “Indigofera tinctoria” o

plantă foarte rară. Astfel, spectrul de frecvenţe indigo se racordează perfect

undelor sonore ce transmit vibraţii de melodicitate relaxante, naturale prin care

trupul , mintea şi corpul se armonizează continuu pentru a înţelege natura de

manifestare a acestora în complexitatea lume universică ce înconjoară sub formă

de fotoni – lumină care se metamorfozează apoi în substabţele minerale şi

vitaminele de bază energetice ale trupului uman care intră în acesta prin

neuroreceptorii programaţi să arhiveze în moleculele de ADN de unde se vor

suplimenta nejunsurile şi aporturile de vitamine insuficient dezvoltate în

organismul uman. Asadar dezvoltarea posibilitatilor de performanta a creierului

nu presupune o dezvoltare a masei lui ci a cresterii nivelului interconexiunilor

nervoase.

În cazul organismelor umane, administrând printr-un proces natural

polifenolii de bază ai organismului şi urmând combinaţia cu beta – carotenul,

precursorul vitaminei A, dar şi a vitaminelor C si E, pune în mişcare, seleniul care

curăţă radicalii liberi prin prevenirea formării de molecule de oxigen instabile,

care traduce în metabolismul bazal, oxidarea sau arderile de reziduri din

organismul uman, producându-se o detoxifiere naturală a organismului.

Asemenea, in organismul uman, roşul din sângele ce alcătuieşte

hemoglobina, care nu este decat porfirină cu fier, captează printr-un program

metabolic indus, oxigenul cel mai rarefiat din mediul înconjurător, care concură la

producerea fluctuaţiilor chimice. Pentru ca recepţia oxigenului să fie de cea mai

înaltă calitate, la nivelul tegumentelor pielii trebuie să existe cantitatea de

melanină care dă şi culoarea brun a pielii noastre şi ne apără totodată împotriva

radiaţiilor diversificate şi nocive din mediul înconjurător. Melanina ca şi culoarea

acesteia din piele (brun – maron) se menţine din punct de vedere metabolic, prin

recepţia corespunzătoare a culorilor vitale din mediu – a spectrelor de undă

asimilate, care traduc senzaţiilor olfative, culorile vieţii.

Undele energetice provenite din mediul înconjurător, transmit sistemului

optic – energetic, procesarea energiilor cromatice corespondente. Procesul

ulterior care are loc este de a converti influxul luminos, în flux nervos, iar de aici

realizează printr-un laborator osmic, chima adecvată pileii care fabrică, enzimele

specifice, ce definesc parametrii metabolismului cutanat al pileii individului, care

vor induce reacţii conexe implicit, vaselor capilare şi limfatice, care la rândul lor

vor influenţa vascularizaţia prin straturile acesteia.

De exemplu, carotenoidele, cunoscute ca şi hidrocarburile vieţii, extrase

din alimentele portocali, precum: morcovi, dovleac de toamnă, combinate cu cele

de o altă culoare, cum ar fi, porfirinele, care dispun de piroli legati de un metal,

ca verdele frunzei şi roşul sângelui asimilate din hrana se combina cu

fonoreceptorii excitati de lumina zămislită corpuscular în picuri (cuante) numite

fotoni, care se împrăştie vibrand energia ondulatorie, vor comunica la nivelul

metabolismelor, schimbul de informaţii cu semnificaţii vitale pentru organism.

În mecanismul informaţional al luminii, culoarea semnal – şi semnalul

formelor în mişcare apar explicite şi direct sesizabile. Receptorii din enzimele

celulare vor traduce energia primită, asemenea unui fotoelement – fotosensibil,

care proliferează creşterea celulară din noi şi totodată îmbunătăţeşte,

metabolismul energetic prin fabricarea enzimelor naturale. Din momentul în care

organismul şi-a făcut plinul de substanţe energetice, receptorii din celulele ADN

şi celulele specifice, care au procesat informaţia energetică din mediu, de

exemplu cele de la nivelul porilor pielii, pigmentepiteliu ce formeaza celulele

plate, hexagonale umplându-se cu melanină, transmit, senzaţia de deplinătate,

prin receptorii alungiti, neuroepiteliului din extremitatea receptoare, închizând

practic canalele de procesare a enzimelor suplimentare ce provin din corpusculii

de lumină.

Acestă tipologie de metabolism energetic, se va procesa la nivelul retinei

cristalinului, care comunică informaţia neuronilor, la nivelul receptorului bastonaş

capabil să îşi modifice rezistibilitatea în funcţie de lumina primită, graţie structurii

cristaline de seleniu. Pe mozaicul conurilor maculare se înfiripă şi alunecă

imaginile reale şi nuanţate în tonuri cromatice ce criptează valoarea energetică

a realităţii din jurul nostru printr-o diferenţă de potenţial electric în cadrul

membranei neuronale. Aceasta va determina disponibilitatea de răspuns a

fiecărui neuron, în sensul de eliberare a neurotransmiţătorilor adecvaţi.

Capacitatea de răspuns a fiecărui neuron este direct proportională cu echilibrul

dintre transmiţătorii excitatori si inhibitori, care acţionează asupra membranei

celulare în apropierea sinapsei, în fiecare moment.

Prin modificările mediului de câmp energetic al celulelor periferice,

sistemul de meridiane este de acum, capabil să direcţioneze sistemele

bioelectrice de creştere şi reparare a celulelor enzimatice, iar după ce procesul

de refacere s-a încheiat, senzaţia corespunzătoare se comunică prin, lentila

cristalinului, suspendată de inelul muscular (ciliar), care modifică curburile şi

implicit puterea de răsfrângere, a frecvenţelor oscilaţiilor vizibile, ce osicilează în

secunde, vor reda astfel lungimea de undă energetică, exprimată prin diferenţa

de potenţial electric adecvată neuronilor din scoarta cerebrală. Acum influxul

luminos, convertit în flux nervos va transmite mai departe, senzaţiile osmice care

redau biochimismul adecvat fiecărui receptor enzimatic, ce efectuează

metabolismul energetic prin intermediul întregii reţele meridionale. Energiile

vitale din cadrul acestora sunt transformate şi receptate prin modificările

curentului continuu care le străbat, şi mai apoi sunt transmise lent de a lungul

traseelor perineurale care străbat reţeau periferică.

Toate aceste mecanisme energetice se traduc la nivelul creierului printr-o

diferenţă de potenţial a curentului continuu, care sunt asociate cu mecanismele

neurochimice, care pot preceda sau pot coincide cu modificările potenţialului de

acţiune suferite de neuronii individuali şi pot impune o hemostază specifică

organismului uman, în care curgerea energiei urmează un tipar biochimic

specific.

Geografiile teritoriale globale, înglobează geometriile sacre din mediul

planetar, şi integrează în prezent noile energii cosmice, care traduc semnalele

luminoase la nivelul interacţiunilor interumane, care are loc între structura fizică

celulară umană şi frecvenţele vibratorii mai înalte sau mai joase.  Interacţiunea

biologică a omului cu energiile de frecvenţă superioară se produce de-a lungul

sistemului de meridiane, care se întrepătrund cu sistemul de grile şi linii

axiotonale.

Energia absorbită de meridiane este transmisă sistemului nervos, asupra

căruia acţionează modificând voltajul curenţilor, care functionează în sistem

continuu şi care fac parte din mediul electric înconjurător în care actionează

neuronii.

Sistemele meridionale asigură alimentarea cu energie vitală a tuturor

organelor din dreapta cât şi a celor din stânga corpului prin organele pereche.

Energia vitală intră în meridiane prin partea stângă şi iese prin partea dreaptă.

Integrarea pe noile tipologiile de grile planetare sacre prin care se

fundamentează şi exprimă structura eterică a Fiinţei Pământ, şi curge energia

vitală către sistemele de condiţie umană va intra prin partea stângă meridională

şi va urma un proces de convertire a acesteia prin partea dreaptă hrănind

corespunzător cu flux de vitalitate sistemele de metabolism uman cât şi

sistemele arhitecturale ambientale.

Energia vitală va fi amplificată în momentele de minime frecvenţiale prin

intermediul celulei nervoase aflată într-o continuă stare de stand-by şi totodată

de activitate, îi va permite să răspundă la stimuli, şi diferenţele de potenţiale de

curent continuu într-o milisecundă.

Celulele nervoase vor elibera în mod constant, cantităţile de

neurotransmiţători, care păstrează sistemul într-o stare de activitate tăcută sau

intr-un anumit bioritmic adecvat.  Procesul eliberării de neurotransmiţători ce

accesează energiile vitale prin tipologiile planetare sacre va fi condiţionat de

cantitatea şi de viteza potenţialelor de acţiune a forţei vitale, care ajung la

membrana presinaptică, în afară de factorii care ţin de membrana locală.

Prin modificările mediului de câmp energetic al celulelor periferice,

sistemul de meridiane este capabil să direcţioneze, sistemele bioelectronice de

creştere, reparare si adaptare la noile bioritmuri de menţinere a vitalităţii şi

sănătăţii adecvate organismului uman generate de structura şi tipologia cristalină

a Terrei.

Grilele sau hărţile cristaline planetare emit şi recepţionează în mediu şi

către indivizii situaţi în preajma unor asemenea obiective sacre, vibraţiile din aer,

pe frecvenţele corespondente, aşa cum o primsă descompune culoarea albă în

mai mulţi pigmenţi de culoare şi frecvenţă eterică. În aceste condiţii

metabolismul actual al celulei nervoase este solicitat prin structura şi configuraţia

lui să facă recepţia şi să funcţioneze adecvat în preajma noilor energii ce se

transmit. Prin urmare, se impune adaptarea metabolismului celulei nervoase la

frecvenţele de armonie care străbat mediul înconjurător, integrându-le perfect

spre asimilare optimă în mecanismele care le procesează inclusiv în mecanismul

auditic constituit din membrana ferestrei ovale, care vibrează cu frecvenţe

asemănătoare şi ia amploarea transmisă de oscioare. De aici se propagă aceeaşi

oscilaţie lichidului din melc.

Dispozitivul receptor va concentra, vibraţia de aer prin (cornetul acustic),

efectiv o culege de (pe membrana vibratorie, şi o converteşte în tensiune

reglabilă specifică), o amplifică (prin angrenajul de oscioare) şi apoi o transformă

în vibraţie de lichid (prin membrana ferestrei ovale), apoi culege unda lichidului

(pe o harpă de rezonatori) şi o transformă în impulsuri nervoase prin

(fonoreceptori).

În acest spaţiu de arhitectură şi cromatică ideală, urechea are proprietatea

de a localiza spaţial sursa sunetelor ce se propagă, putând recunoaşte direcţia

sunetului aservit, punând în valoare un decalaj în timp, de o diferenţă adecvată

de 10 milisecunde între o ureche şi alta, care va permite creierului să lucreze,

artistic reliefând cu umbrele sonore vor ajuta la asimilarea şi integrarea

corespunzătoare a vibraţiilor lde luminozitate superioară generate de reţelele de

unde luminoase ce vor străbate cuantic mediul înconjurător.

Complexul sonor (vibrator) al umbrelor sonore va fi proiectat pe corzile

membranei bazilare şi desfăcut, sunet cu sunet. Acest complex sonor de unde va

fi transmis celor 24 000 de corzi de lungimi progresive crescânde (de la bază,

spre vârful melcului) de unde rezonatorii acordaţi fiecare pentru un anumit ton

(luând o frecvenţă proprie de vibraţie, de la cel mai salb, până la cel mai înalt).

Fonoreceptorii aşezaţi pe fiecare coardă descarcă în răstimpul vibrării

semnalul propriei lor corzi. Aşadar, fiecare coardă dispune de o linie de conducţie

(spre centrii nervosi) proprii. Iar dispozitivul receptor efectuează astfel, prima

analiză periferică a complexelor sonore, prin mii de fibre acustice, în conducţie

individuală, codificând-o printr-o succesiune de impulsuri modulate în frecvenţă.

Impulsurile mai dese pentru sunetele puternice sau mai rare pentru sunetele

slabe, ale corzilor ce corespund suntelor, acute sau grave, le vor procesa mai

apoi în complexul fonic.

Harpa de rezonatori prin care se transmit undele de lichid (asemenea celor

ale aerului) vor fi transmise corzilor membranei bazilare, vibraţii care constituie

stimulii mecanici, pentru cilii fonoreceptori, care la rândul lor le transformă în

salve de impulsuri nervoase.

Acest proces reprezintă principalul mecanism metabolic de procesare şi

adaptare a undelor înalte, provenite din diverse regiuni ale spatiului cosmic, care

se derulează prin propagarea particulelor eterice prin aer. Aceste particule se

vor transmite cu aceeasi intensitate curenţilor turbionari din apele curgătoare,

armonizând vibraţia plantelor şi vieţuitoarelor din mediu acvatic şi aerian,

inclusiv bioritmul organismelor biologice care vor fi solicitate să se adapteze prin

procesarea corespunzătoare metabolică la nivelul celulei nervoase, a undelor

sonore care se propagă prin reţelele cristaline în configuraţile de relief şi

geografie locală, regională, naţională, globală ce le fac adecvate să se propage la

parametrii prevăzuţi în propagarea lor ideatică.

Situaţia de propagare armonioasă poată fi anticipată prin exprimarea

intensităţilor curenţilor turbionari din apele curgătoare sau orice alte ape

potabile. Iar apele vor deveni mai pure astfel exprimând printr-o cromatică

ideatică în debitele râurilor puritatea lor adecvată care va ajunge prin traseele

de ape subterane să le ofere consumatorilor parametrii adecvaţi. Astfel apa va

produce o absorţie intestinală ce va realiza un metabolism specific efectuat sub

controlul ficatului care izotonizează lichidele în circulaţia lor. După izotonizare,

apa este vărsată în circulaţia generală care este reglată de arhitectura musculară

a vaselor suprahepatice. Prin jocul său, sfincterul suprahepatic lasă să treacă în

circulaţia generală o cantitate de lichid variabilă. Acum sfincterul vaselor

suprahepatice este relaxat de simpatic şi intră în tonusul muscular prin acţiunea

parasimpaticului.

Mediatorii chimici precum (acetilcolina şi adrenalina) lucrează la nivelul

acestui metabolism asemănător cu sistemul vegetativ. Astfel, când nevoile

circulatorii necesită o mare cantitate de lichid, tonusul simpatico – adrenal creşte.

Iar prin cantitatea de sânge trimisă de ficat în circulaţie se satisface nevoile

circulatorii la nivelul întregului organism. În repartiţia apei în organism, ficatul

exercită rolul de organ depozitar. În acest proces metabolic, ficatul sintetizează

corespunzător serinele, care exercită funcţia de intervenţie în metabolismul

apei şi permite hipofizei să secrete hormonul antidiuretic prin reabsorţia apei la

nivelul tubului Rebal – Ansa Henle. Dacă se produce un dezechilibru al

hormonului antidiuretic, va determina o creştere sau o scădere a lichidului reţinut

în ţesuturi, când hormonul antidiuretic funcţionează normal, el va fi dizolvat în

proporţie de 58% în ficat.

În cadrul organismului, metabolismul apei13 după cum am amintit,

utilizează două surse principale:

a) ingerarea de alimente lichide, semisolide sau solide,

b) şi apa formată în cursul metabolismului diverselor substanţe, prin

oxidarea hidrogenului din alimente sau tesuturile organismului. (de exemplu, 1oo

gr grăsime produc în timpul metabolizării lor, 107,1 ml de apă).

În schimb când nu se ingerează nici alimente şi nici lichide, apa este

furnizată în cantităţi importante prin degradarea substanţelor proprii ale

organismului, cum sunt glicogenul, proteinele şi grăsimile, care reprezintă

adevăratele rezervoare, cum este cocoaşa cămilei care este un adevărat rezervor

de apă.

În mod normal, calea de acces a apei în corp este cea digestivă şi în

condiţii obişnuite omul adult trebuie să ingereze zilnic în jur de 2500 ml de

lichide. Apa, ca şi celelalte lichide este absorbită în organism la nivelul

intestinului. Din intestin apa trece în vase, iar de aici mai departe în lichidul

interstiţial. Schimbul de apă dintre lichidul intravascular şi cel interstiţial prin

pereţii capilarelor este permanent, schimbul se face în mod pasiv, fiind rezultatul

unor forţe ce acţionează în sens contrar, şi anume, pe de o parte presiunea

hidrostatică (imprimată sângelui de forţa de contracţie a Inimii) care are tendinţa

să expulzeze sângele din capilare, iar pe de altă parte, presiunea coloid –

osmotică, exercitată de către proteinele sanguine (faţă de care membrana

peretelui capilarului este impermeabilă) are tendinţa să reţină apa în vascular.

Deci lichidele din spaţiul interstiţial au o presiune hidrostatică şi o presiune

coloid – osmatică care prin combinarea celor două presiuni, rezultă o forţă, care

în condiţii normale, face ca la capătul arterial al capilarului apa să treacă din

13 http://youtu.be/m65jhGwtWrg

sânge în spaţiul interstiţial în limfă, iar la capătul venos al acestuia transferul ei

să se facă în sens invers, adică dinspre interstiţii spre capilare. Odată cu apa

trece şi celelalte substanţe solvite pentru care peretele capilarului este

permeabil. Însă în paralel are loc şi un transfer de solviţi, dar în sens invers, care

se face de la soluţia concentrată la soluţia cea mai concentrată.

Fenomenul de osmoză are o reală importanţă deoarece asigură

totodată transferul de apă şi de substanţe solvite sau nutritive între toate

organele meridionale, din compartimentele organismului. Proteinele prin

structura lor coloidală în soluţie, deci solvită, exercită o presiune coloid –

osmotică.

Schimbul de apă dintre compartimentul extracelular şi cel intracelular

are loc în mod continuu. Transferul apei prin membrana celulară este

determinată de presiunea osmotică efectivă dinăuntrul şi din afara ei. Presiunea

osmotică efectivă a lichidului extracelular depinde aproape în întregime de

conţinutul său în sodiu, care arată importanţa preponderentă a acestui ion în

distribuţia lichidelor din corp. Aşa se explică de ce reducerea sodiului din

alimentaţie (recomandată în cura de slăbire sau la anumiţi bolnavi are tendinţa

să reţină apa în corp) producând o scădere marcată a apei reţinute în ţesutul

interstiţial.

În situaţia femeilor însărcinate, acest metabolism realizează vascularizaţia

corespunzătoare a organelor genitale întrucât hormonii degajaţi sunt agenţii

principali în reglarea reţelei capilare care exercită principala legătură a motilităţii

uterului şi circulaţiei sangvine, făcând ca hormonii estrogeni să acţioneze direct

asupra capilarelor sau indirect prin modificarea activităţii metabolice a

muşchiului uterin.

Vascularizaţia peretelui uterin îşi exercită rolul şi asupra organelor din jur

până la nivelul vezicii unde comunică printr-o anastază cu arterele uterine dar şi

cu vezicalele superioare şi vezicalele inferioare, asigurându-se o intercomunicare

atât longitudinală cât şi circulară. Aceasta va permite asigurarea bunei

vascularizaţii atunci când apare o rezistenţă la scurgerea sanguină în reţeaua

vasculară, în acest caz circulaţia va fi suplinită prin canalele de anastamază cu

efectele exercitate asupra caracterelor drenajului limfatic al endometrului care

produce menstruaţia şi modificările vasculare. Toate aceste procese asigură

nutriţia şi funcţia de vascularizare a vaselor uterine, ovariene cât şi a altora.

Vasele uterine asigură peste 90% din sângele de care are nevoie uterul în afara

sarcinii şi în timpul gestaţiei, exercitând funcţia primară a circulaţiei uterine

alimentând creşterea uterină în timpul gestaţiei. Aceste mecanisme metabolice

specifice satisfac cererile sarcinii impuse temporar organismului comparativ cu

ciclul estrogen sau menstrual care necesită o creştere extensivă cum ar fi

creşterea în lungime şi grosime a arterelor ovariene, o creştere relativ mică în

comparaţie cu cea a arterelor uterine, aportul lor în evoluţia sarcinii fiind, să

asigure creşterea progresivă până în luna a treia producând totodată şi o

orientare nouă a vascularizaţiei uterine pentru a putea gâzdui armonios, produsul

de concepţie.

În procesul de evoluţie a sarcinii normale contează şi spaţiul în care

gravida coabitează, adică să existe indici favorabili unei aclimatizări aerate cu

ioni negativi specifici celor din atmosfera aerului de munte, care acţionează

direct asupra oxidărilor tisulare si indirect asupra raportului acido-bazic al

mediului intracelular, punând în mişcare procesele de sinteză şi hidroliză de pe

teritoriul hialoplasmei.

În acest proces se stabileşte raportul între variaţia naturală a

concentraţiilor de ioni şi travaliul sistemului de integrare şi reglare neuroendocrin

pe axa hipotalamus – hipofize – tiroidă.

Schimbările de mediu intervenite prin variaţia de temperatură şi presiune

atmosferică afectează concentraţiile de ioni, aşa cum am exemplificat pe axa

hipotalamus – hipofize – tirodidă. Un caz concret de exemplificat în această

privinţa a fost şi situaţia tinerei care a născut în aer în apropierea aeroportului

Otopeni. În asemenea cazuri riscante evident pentru tinerele purtătoare de

sarcină care se angrenează pe propria răspundere într-o călătorie aeriană,

impune asumarea de riscuri suplimentare şi consecinţe care rezultă din variaţiile

de mediu atmosferic, inclusiv turbulenţele din aer în care se călătoreşte.

Structurile bioenergetice ale organismelor umane sunt angrenate într-o

serie de parametrii specifici mediului de la înălţime şi anume presiunea care este

proporţională cu altitudinea, si variaţia de înălţime la care se călătoreşte în

sectoarele aeriene, impune metabolismul circulaţiei hialoplasmei.

Aceasta va implica consecinţe în structura energetică umană, care este

solicitată să suplimenteze un efort de metabolism în folosirea spectrului

frecvenţelor elementare ale naturii care se manifestă prin elementele de bază

cum ar fi: (pământ, aer, foc, apă si chiar eter). Prin întermediul receptorilor

astralo-mentali, singurii receptori capabili să efectueze echilibrarea sistemelor

energetice care le angrenează şi uneori suplimentează în situaţiile de turbulenţe

atmosferice, prin activarea de straturi eterice suplimentare cum ar fi: stratul

eteric primar (teluric), stratul eteric magnetic care conexeaza cu polii magnetici

ai Terrei in bioritmul fiecăruia dintre noi si permite în funcţie de alternanţa zi-

noapte, activarea bioritmurilor adecvate cât şi a stratelor eterice elemental,

stratelor eteric Solar şi-sau Lunar.

Stratul eteric al Soarelui permite accesarea unei conexiuni energetice –

câmpul vital al Soarelui, ce aducea abundenţă, vindecare, regenerare,

echilibrare, stabilitate, mobilizând puternic corpul solar cu influenţe puternice

asupra corpului mental şi emoţional. Pe când Luna este responsabilă cu

declanşarea energiilor de manifestare a subconştientului printr-o conexiune la o

matrice de vortex informaţională, care permite prin câmpul vital al Lunii,

creşterea vitală a propriului câmp magnetic individual, prin care se face legătura

de accesare a celorlalte energii planetare ale Sistemului Solar. Luna fiind în acest

proces un centru energetic guvernator de conversie energetică, în relaţia cu

Terra şi cu energiile întregului Sistem Solar.

În această completitudine energetică universală, straturile de cuante

eterice vor ajuta la menţierea în echilibru a gradientului biologic al individului,

prin activarea metabolismului specific din stratele eterice menţionate, să

asimileze inserţia adecvată ionilor suplimentari, care produc regenerarea

ţesuturilor vătămate ce se v-a realiza prin mobilizarea aspectelor pozitive din

subconştient, procese menite să declanşeze metabolismele de adaptare naturală

la variaţiile frecvenţiale din aerul atmosferic care oscilează adesea în anumite

condiţii atmosferice.

Suplimentarea adecvată de ioni se poare realiza şi printr-un consum

mililitric de particule nanometrice de argint elicoidal care se găsesc în apele

elicoidale.

Suplimentările de ioni sunt necesare mai ales persoanelor care au

organism supra-aglomerat sau în cazul gravidelor, accelerarea metabolismului

prin deplasarea la înălţime, le va permite furnizarea frecvenţei de stabilizare a

energiei subtile din straturile eterice elementare, care fluidizează sistemele

energetice ale organismelor umane, să rezoneze la nivelul vibraţilor adecvate şi

să asimileze împrejurările de la înălţimea mediului de deplasare, implicit a

spectrului de frecvenţe ale naturii capabile, să elimine reacţii organice, relaxat şi

fără surmenări, inclusiv eliberarea toxinelor care împiedică travaliul sistemului de

integrare şi reglare neuroendocrin pe axa hipotalamus – hipofize – tiroidă.

Vibraţiile declanşate cu prilejul acestui metabolism sunt spectre de energii

care iau forma tipului de frecvenţă declanşat, efectuând torul de măsură

energetică corespunzătoare în sistemul meridional energetic uman. Spectrele de

frecvenţă asociate sunt aşadar, măsurate prin torul corespunzător de vibraţie

energetică din regiunea respectivă, care va genera forma reacţilor biomoleculare

în fluidele de circulaţie meridională, ajutând astfel să se producă reacţii

energetice, care asimilează si construieste cu măsură adecvată, suplimentând

deficienţele energetice meridionale printr-o suplimentare moleculară întreagă.

În prima situaţie, forma energiei brute se va împărţi fractal prin unitatea de

tor adecvată, pe sistemele meridionale, sau realizând o copie redusă a întregului

spectru energetic ce caracterizează fluidul energetic în regiunea respectivă.

S-a constatat si dovedit că tot ce există în lume cât şi în spaţiul cosmic

(oameni, obiecte, spaţii, fenomene, biosfere ale altor civilizaţii din dimensiuni

superioare angelice etc.)  prezintă câmpuri energetice specifice şi fiecare câmp

energetic prezintă un sistem de vibraţiii şi frecvenţe specifice. Atunci când omul

doreşte să cunoască aceste câmpuri energetice, îşi racordează receptorii astralo-

mentali astfel încât să intre în rezonanţă cu tipurile de vibraţii care provin de la

acestea. Conectarea vibraţională la un câmp anume vibraţional presupune

recepţionarea anumitor tipologi de frecvenţe pure, provenite din sferele

dimensionale înalte.

Pentru a fi un bun receptor spiritual, este necesar să avem un circuit

receptor uman bine calibrat, echilibrat şi purificat. În acest sens, am recomandat

un proces continuu de rugăciune provenită din Inimă către minte care va putea

permite în timp conectarea spirituală pentru echilibrarea şi curăţarea energetică

a tuturor corpurilor, generând activarea corpului cauzal, care este format din

vectori de informaţie şi de voinţă. Curăţarea se realizează concomitent cu

reglajele de la nivelul unor circuite fine energetice, care fac legătura cu zone ale

mentalului conştient cât şi din supramental.

Cuvintele rugăciunii din Inimă către minte, declanşează cuantele de

Lumină christică ce similiarizează cu vitaminele aerului, eliberează ionii negativi

prin intermediul plantelor de apartament – florile, întrucât ele au un important rol

receptor în cadrul corpului eteric, de a autogenera, un câmp vital specific

generator de autocontrol mental în timpul unei zile, capabil să suprimeze

câmpurile negative energetice generatoare ale unor stări psiho - vitale

neadecvate, prin integrarea în mentalul conştient şi subconştient, a ioniilor

reflexivi ai cuantelor de lumină proveniţi din Soare şi Soarele Galactic. De aici

pătrund în perdelele de vegetaţie – florile de apartament, care prin dinamica lor

spectro – energetică, trezesc reacţiile electro – chimice, cuantice în plantele de

apartament, care la rândul lor, generează un volum de ioni negativi, menit a fi

respirat la suprafaţa spaţiului înconjurător, efectuând, o matrice volumică

atmosferică ce cristalizează şi ia forma cristalelor de provenienţă cu mediul din

care au corespondat în spaţiile cuantice universale, în spaţiile noastre. La nivelul

indivizilor umani, matricea volumică atmosferică, se manifesstă către receptorii

astralo-mentali, care de aici se reglează cu torul de oxigenare concomitentă şi

continuă, transmite în întreaga structură energetică a organismului uman, dând

naştere aşa – ziselor, vitamine naturale ale mediului şi informaţionale ale

spaţiului cosmic. Acum enzimele naturale activate la nivelul receptorilor astralo-

mentali vor fi transportate în similitudine cu celelalte fluide din reţelele capilare

umane dar si cristaline – energetice ale mediilor, producând o asimilare

energetică în metabolismul specific al perechilor de organe meridionale ale

corpului uman dar şi către organele care există doar prin unicitatea lor.

Metalele preţioase, cristalele atrag şi recepţionează frecvenţele de reacţii

care realizează procesul de corespondenţă al ionilor puri proveniţi din razele

cuantice galactice ajutând la activarea de spirale suplimentare în ADN-ul uman,

aşa-zisul ADN origamii. Noile spirale de ADN sunt capabile să însănătoşească

vitalitatea organismului prin emisiile de câmp auric corespunzătoare ce îi va

permite să creeze o atmosfera energetică specifică, îmbogăţită cu energiile

radiante ale Soarelui, Soarelui Galactic sau ale altor votexuri planetare din

Sistemul Solar (Luna – vortexul guverantor le asimiliarizează prin corespondenţă

în subconştient) care de aici deliberează în sistemul energetic uman. Se

realizează o conexiune de frecvenţe şi corespondenţe cu energiile emanate de

particulele perdelelor de vegetaţie din biosferele spaţiului cosmic ce aparţin

civilizaţilor inteligente, cât şi microsolul florilor din preajma locului de

provenienţă, alcătuind o biosferă, capabilă să declanşeze în structura moleculară,

variate metabolisme energetico- cuantice pentru transformarea profundă a

fiinţei umane.

Miscarile de vibraţii şi frecvenţe armonioase comunicate organismului

uman prin mediul inconjurator, vor imprima in structura energetica a

organismului uman, tipuri de reactii ce consfintesc o matrice gravitationala prin

care se comunica senzatiile si fluxurile energetice ale geometriei sacre din

factorii de mediu ce ne inconjoara si prin care circula forta vitala cea pura fara

perturbatii electromagnetice, acestea din urma fiind declansate de mijloacele

tehnologice telecomunicationale sau de insertiile sintetice vestimentare

neadecvate.

Fluxul de vitalitate se transmite prin mediul înconjurător meridianelor

umane prin aerul pur pe care îl vom respira la un moment dat într-o regiune.

Astfel, energia vitală circulă prin meridiane străbătând punctele meridionale

amplasate să recepţioneze energia vitală la unităţile de timp cuvenite prin care

se reglează funcţiile organelor interne cu susţinerea energiei vitale

corespondente.

Calibrând perfect legătura om – mediu ambiant, vom asimila enzimele

optime înscrise în tiparele celulare care vor hrăni celulele moleculare

corespondente in meridianele organismului uman, capabile să activeze

programele metabolice specifice, care activează memoria celulara, moleculara

prin care se comunica filtrarea fluxurilor electromagnetice provenite din

mijloacele tehnologice si din fibrele sintetice ale vestimentatilor. Acest program

metabolic este imaginat eteric şi programat să emită cuantic în momentul în care

o măsură de flux electromagnetic infuzează prin elementele menţionate pe

meridianele energetice umane, se strecoară neadecvat, adică nu se măsoară pe

aceeaşi lungime si circumferinţă de tor ca fluxul eterat, cristalin provenit din

vortexurile geometriei sacre ale spaţiului cosmic, care conexează şi prin mediul

nostru, în meridianele umane, energia christică, galactică, plină de lumină şi

iubire universală în noi Înşine. Stresurile vor fi astfel, contracarate adecvat prin

comunicaţiile cristaline ale chakrelor eterice planetare întrucât acestea nu se pot

combina cu fluxurile electromagnetice dizarmonice emanate de mijloacele

emiţătoare ale tehnologiei telecomunicaţionale. Ca urmare a acestei proprietăţii

de a fluidiza pur şi cristalin, căci de aceea sunt definite chackrele cristaline

planetare prin care se degajă lumina eterică, universală, efectuează apoi

corespondenţa la nivelul receptorilor în meridianele energetice umane aşa cum

am mentionat prin măsura de tor adecvată.

În situaţia în care oamenii sunt obligaţi să stea ore în sir în preajma unor

câmpuri electromagnetice, ca urmare a faptului că sunt nevoiţi să lucreze în faţa

ecranului racordat la calculator trebuie să găsim modalităţi adecvate de

contracarare a fluxului electromagnetic care emană în preajma noastră din

mijloacele tehnologiei informaţionale (wi –Fi, zgomotul vibrant al cooler-ului care

răceşte procesorul cât şi a emisiilor termocalorice din preajma noastră). Evident

că şi în cazul de faţă ca şi în cazurile anterioare, aceasta se va putea realiza prin

activarea receptorilor astralo – mentali programaţi să proceseze un metabolism

specific cuantic de recepţie cromatică periodică şi constantă adecvată in preajma

noastra.

În cazul situaţiei evidenţiate vom concentra atenţia retinei pe una din

culorile cromatice ale fundalului care se propaga la un moment dat. Evident că

depindem şi de împrejurarea în care lucrăm şi efectuăm anumite operaţiuni,

pentru că dacă vom redacta ceva într-un program office atunci cromatica cu care

ne vom confrunta în permanenţă pe retină şi în cristalin va fi albul. În acest caz

vom ajusta emisia culorii permanente pe un spectru de frecvenţă, care

descompune ca printr-o prismă, cromatica provenită din geometria sacră a

vortexului care rezoneaza în preajma noastră. Prin aceste vibraţii şi spectre de

frecvenţe eterice create în preajma noastră vom atenua vibraţiile

electromagnetice declanşate din factorii menţionaţi absorbind natural energia

eterată provenită din vortexurile cristaline, ajutandu-ne sa conştientizăm vibraţia

cromatică cea mai armonioasa.

Cromatica nuanţelor cristaline14 care circulă pe traseele eterate ale

chakrelor cristaline planetare este cea mai pură şi ideală. Cromatica lor pură este

sintetizată în meridianele umane, alimentează armonios reacţiile moleculare

umane prin care circulaţia sangvină şi limfatică realizează optim cele două

presiuni osmotică şi coloid osmitică prin care se face sinteza enzimelor în celule

şi se alimentează cu flux de vitalitate organul uman. Emisia se transmite sub

formă de emisie cristalină care formează energetic diverse geometrii de fluide

sacre în preajma noastră, cărora li se atribuie anumite proprietăţi de memorie

cuantică, capabile de a procesa interschimbările din mediu de la nivelul carora se

proiectează spre noi energia vitală care se propagă prin mijloacele naturale din

preajma noastră.

Instantaneu puteţi sesiza cum anume reusiti sa valorificati receptorii

cuantici prin care se comunică fluidul de memorie cuantică, cu proprietatea de

lumină pura si informată ce se transmite prin pixelii de fluid eteric în afara

circuitelor electronice prin vibraţii şi pânze de lumini care sunt paralele si in afara

spectrelor frecvenţiale ale vibraţilor electromagnetice. Acestea emit periodic in

preajma noastră prin fluxuri de vibraţii şi unde cromatice menite să situeze

câmpurile electromagnetice într-o polaritate cu centrii capacitori de absorţie din

chakrele umane. Fluidele eterice care s-au încrementat în preajma noastră ne

vor ajuta în timp ce coexistăm în preajma lor să ne menţinem vitalitatea, prin

recepţia de undă şi frecvenţă cromatică cristalina care rezonează constant spre

retină, de unde este memorată în receptorul cuantic care este atribuit să exercite

transformarea energetica în procesul si functiile intelectuale. Practic fluidul eteric

14 cu care ar putea fi inzestrat omul.

sau energia vitală este transformată printr-un algoritm de scară cromatică prin

care are loc descompunerea naturală a luminii cuantice provenită din vortex

careia i este asociată informatia cuantica provenita din elementele vitale care

compun spaţiul atmosferic din preajma. Fluxul de vitalitate gravitează în spaţiul

nostru ca o matrice energetică ce se formează instantaneu pentru a ajuta la

recepţia şi asimilarea informatiilor energetice, capabile sa intreprinda absortia

corespunzatoare. La nivelul acestora se transmite algortimul de scară cromatică

care se ţese din ilustraţiile sacre, precum Icoane, care rezonează pe aceeaşi

scară cromatică provenită din geometria sacră, cum ar fi Aura energetică a

Domnului Isus Hristos sau anumitor sfiinţi.

De exemplu, chipul Aurei ce aparţine Sfântului Vasile, radiază într-o

descompunere de scară cromatică, ce ne poate racorda periodic la câmpurile

energetice chakrale provenite din geometria sacră – ritualică prin infuzia şi

transformarea notelor muzicale din sfiintele molifte cuvântate în biserici în

cuante de unde de lumină pură si de iubire care, se transmit prin vortexurile

geometriei sacrale pentru a realiza, amplificarea luminozitatii şi strălucirii

meridionale, destinată să ridice atenţia spirituală. Aceasta este procesată de

fiecare dată în aura energetică şi spirituală prin intermediul receptorilor astralo –

mentali, pentru a efectua un program metabolico – spirituall alcătuit din fluidul

metabolic care prelucrează şi transmite cu fiecare ascultare melodică ritualică,

scara de descompunere a undelor muzicale ritualice în unde cuantice şi de

vitalitate prin care vine lumina ce înmagazinează ca şi trăire emoţională,

sentimentele de armonie şi iubire universală. Acestea sunt absorbite energetic pe

meridianele umane focalizate să facă conversia de scară a unghiurilor de lumini

cromatice ideale care pun individul în armonie cu mediul înconjurător şi cu Sinele

Universal.

Pentru a fi cat mai receptivi la energiile vitale trebuie sa avem un regim

alimentar adecvat, care sa nu ne mai hraneasca sistemele energetice

fundamentate pe energiile arhaice, care ne racordeaza meridianele la cele din

regnul animal si se formeaza din mancărurile pe baza de carne, cu excepţia

carnei de peşte care este foarte nutritivă. Nemaihranind cu carne sistemele

energetice mentionate, energia vitală isi va clădi circuitele prin care crează

rezistenta la agresiunile energiilor arhaice provenite din mâncăruile neadecvate,

şi ne v-a ajuta la trecerea treptata spre tipurile de energie superioare.

Declansarea energiilor vitale nutritive reprezinta un proces care se

fundamenteaza pe nivelul vibrational al alimentelor, in speta cel vegetarian pe

cand vibratiile scazute sunt predestinate produselor din carne care ne pot

impiedica profund sa ne dezvoltam din punct de vedere spiritual.

In continuare enumeram cateva tipuri de vibratii provenite din alimentele

ce le vom consuma si prin consumul carora ne putem fundamenta o baza solida

pentru construirea matricelor energetice superioare.

Dobandirea hranei ţine implicit de capacitatea de adaptare a

oraganelor. Biologii au constatat că pentru metabolizarea unui anumit

aliment, se pretează numai acele enzime care sunt legate organic cu

acesta. Dacă aceste enzime lipsesc, organismul se „descurcă” în sensul că

îşi cheamă în ajutor fermenţi digestivi, în special cei produşi de pancreas.

Celulele propriului nostru organism beneficiază de întreaga forţă şi

frumuseţe ca ale unei tinere plante, fie ea o legumă sau un fruct superb,

în care s-au dezvoltat enzimele, înainte de a ne fi dăruite nouă , ca părţi

componente ale alimentelor crude, pentru ca noi să trăim sănătoşi.

Aceşti administratori vii, sunt ca nişte spiriduşi gânditori, ei

acţionează ca nişte maşinişti vitali care controlează toate funcţiile din

corpul nostru. Cu cât ne alimentăm cu mai multe enzime provenite din

hrana crudă cu atât mai multă viaţă pătrunde în corpul nostru şi cu atât se

pot forma mai multe celule noi. Acestea asigură mai multă energie, mai

multă imunitate la boli, frumuseţe, funcţionarea corespunzătoare

glandelor prin care se realizează reglarea greutăţii corporale, curăţarea

sângelui cât şi a ţesutului celular de toate tipurile de deşeuri, de unde şi

vindecarea artritei.

Alimentaţia infusează în organismul nostru nu numai mineralele şi

vitaminele esenţiale anumitor organe meridionale care sunt hrănite din punct de

vedere energetic astfel încât să ajute la asimilarea celulară care activează

spirale de ADN energetico- spiritual în meridianele corespondente, prilejuieşte

acesarea codurilor unor energii cromatice superioare, provenite din dimensiunile

angelice. Aceste energii curg prin noi ca printr-o reţea hidrografică, care cu

fiecare flux pe care îl străbate infuzează o anumită informaţie cuantică în

meridianele noastre la nivelul recepţiei, scânteiază şi absoarbe, hrănind chiar,

cu cuantele de lumină cristalină optimă pentru fiecare chakră meridională. Deci

este esenţial ca prin hrana pe care o asimilăm zilnic să ne hrănim sistemul

meridional – energetic, cu lumina optimă care le caracterizează pentru ca ele să

vibreze în noi, capacităţi de inspiraţie profundă, de viziune, cât şi informaţia

cuantică care menţine legătura dintre chakra Muladahara care trimite energie

prin picioare, călcâie spre sol. Când această chakra se ancorează bine spre

centrul energetic al Pământului, noi devenim sisteme umane energetice, capabile

să canalizăm energia spre corpul fizic, activând-ne astfel, puterile minţii din

chakra Corona care o face capabilă să primească energia şi lumina de la Soarele

Galactic.

Această lumină exterioară intrând în chakra Corona ne va pune în

funcţiune capacităţile spirituale din aura eneregtică. Ne vom crea cu aceste

energii o nouă viziune de percepţie asupra vieţii şi realităţii noastre cotidiene.

Pentru că vom ajunge să depăşim lucrurile care stăteau în concepţiile care ne

determinau vechea existenţă. De acum, noi începem să procesăm concepţiile noi

existenţialităţi care se manifestă prin Noi Inşine, ca multiple capacităţi spirituale

ce determină, roluri existenţiale originale. Ceea ce creem în preajma noastră la

un moment dat, prin această realitate configurată, nu este ceva ce ţine de

manifestarea unei realităţi virtuale, insesizabile şi nepalpabilă. Dacă realitatea

pare la prima vedere nepalpabilă, adică această realitate se manifestă ca şi cum

nu o poţi ţine în mână ca pe un obiect, totuşi energiile care ne străbat de acum

cu fiecare moment, lasă în noi un cod eteric, care se va manifesta ulterior într-o

realitate sesizabilă şi palpabilă chiar măsurabilă din punct de vedere energetic –

cuantic. De exemplu, putem realmente sesiza că în locurile unde fiinţele de

lumină spirituală îşi fac apariţia pe ape, aceste fiinţe o inmagazinează cu

proprietăţi vindicative, lasă asupra acestor pânze de apă, nişte coduri eterice

care sunt menite să traducă informaţia de însănătoşire cu prilejul absorţiei în

organismul nostru. Proprietăţiile bioenergetice ajung să completeze spaţiile

deficitare de energie şi lumină, din Noi Înşine care determină mai apoi vibraţia de

armonie prin configurarea cromaticii corespunzătoare în chakra meridională.

Cromatica alimentează izovorul de lumină care pune în mişcare o altă chakră şi

tot aşa până când toate funcţionează într-o completitudine şi armonie deplină.

Astfel chakrele ne traduc în mintea noastră, voinţa divină şi gândurile cu care noi

trebuie să ne hrănim psiho-intelectual, acel intelect care iluminează conştiinţa şi

desăvârşeşte spiritul din Noi Înşine.

Din punct de vedere al dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre

echilibru şi spre adoptarea unei conformaţii apropiată de cea a adultului.

În această etapă are loc procesul de trecere spre organismul adult. Unele

măsurători pun în evidenţă faptul că între 14 şi 20 de ani creierul atinge

aproximativ greutatea maximă şi se apropie de finalizare, are loc osificarea

diferitelor părţi ale craniului. Procesul de osificare al scheletului se realizează însă

progresiv, încheindu-se între 20 şi 25 de ani.

Concomitent, se dezvoltă volumul muşchilor şi se măreşte forţa musculară.

La începutul perioadei adolescenţei se înregistrează o dezvoltare mai intensă la

nivelul muşchilor mari, iar apoi procesul se extinde şi la nivelul muşchilor mici,

ceea ce influenţează perfecţionarea şi coordonarea mişcărilor fine. Pe la mijlocul

perioadei, se constată şi o stabilizare relativă a creşterii adolescenţilor în înălţime

şi greutate.

Corpul adolescentului câştigă în înălţime între 20 – 30 cm, iar în greutate

câte 4 – 5kg anual. Creşterea în talie şi greutate dă corpului proporţia, vigoarea,

graţia şi frumuseţea care îl caracterizează pe adolescent15.

Maturizarea treptată a aparatului circulator asigură o funcţionare normală

a inimii. Ca urmare a creşterii suprafeţei plămânilor, volumul de aer introdus prin

inspiraţie este mai mare.

Dintre factorii care influenţează procesele de creştere un rol deosebit îl au

glandele cu secreţie internă. Astfel hipofiza secretă mai mulţi hormoni. Unii din

aceştia influenţează creşterea, alţii stimulează şi reglează funcţia altor glande

endocrine. Glanda tiroidă exercită, de asemenea, acţiune asupra sistemului

nervos central, asupra funcţiilor organismului, precum şi asupra dezvoltării

psihice.

Cercetările efectuate au demonstrat existenţa unor diferenţe, ce sunt

specifice sexului. Adolescentele capătă o înfăţişare generală feminină,

15Emil, Căpraru Mama si copilul. Editia a VI-a (revizuita), Editura Medicală, Bucureşti, 2010, p. 87.

concretizată în proeminenţa bustului şi conformaţia bazinului, dezvoltarea

şoldurilor etc.

Aşadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă,

spre un anumit echilibru şi stabilizare, în timp ce evoluţia psihică se realizează

prin tensiuni şi conflicte. Totuşi, se constată un anumit paralelism între

dezvoltarea biologică (sexuală mai ales) şi cea psihică, cu o evoluţie pertinentă

spre maturizarea socială, ce determină implicarea adolescenţilor în rezolvarea

complicatelor probleme ale lumii contemporane.

Aşadar, alimentaţia are un roi esenţial la vârsta adolescenţei întrucât

contribuie la prevenirea anumitor afecţiuni, îmbunătăţeşte starea generală de

sănătate şi ajută la creşterea şi dezvoltarea normală a organismului. Asimilarea

adecvată de vitamine şi minerale este poate cel mai important segment al

alimentaţiei. Vitaminele sunt substanţe organice prezente în organism.

Organismul necesită cantităţi mici de vitamine, deoarece rolul acestora este de a

regla metabolismul şi de a asigura dezvoltarea şi funcţionarea normală a

organismului. Mineralele sunt substanţe vitale pentru organism, acestea fiind

considerate nişte "cărămizi" cu ajutorul cărora se construiesc: sistemul muscular,

articulaţiile şi oasele. De asemenea, acestea sunt esenţiale şi pentru activitatea

altor sisteme din organism, cum ar fi: hormonii, transportul de oxigen, sistemul

enzimatic.

Fiecare grupă de alimente consumate furnizează cel puţin un nutrient vital

pentru buna funcţionara a organismului. De exemplu, cerealele integrale din ovaz

furnizează organismului fibre şi mineralul numit magneziu.

Adolescenţii trebuie să înţeleagă că alimentaţia sănătoasă este vitală

deoarece asigură necesarul de substanţe nutritive şi, astfel, nu trebuie să urmeze

tratamente cu vitamine şi suplimente nutritive, care de altfel nu sunt

recomandate.

Administrarea suplimentelor nutritive se administrează numai la indicaţia

şi sub supravegherea personalului medical. De asemenea, adolescenţii ar trebui

să înţeleagă că cea mai bună metodă pentru menţinerea greutăţii corporale este

adoptarea unui stil de viaţă sănătos, care presupune o alimentaţie diversificată şi

echilibrată, la care se adauga un program regulat de exerciţii fizice.

Factorii care conduc la creşterea în greutate sunt: alimentaţia tip fast-food,

administrarea drogurilor şi a suplimentelor sau adoptarea unor diete neadecvate.

În cazul adolescenţilor, un program alimentar deficitar conduce la apariţia

problemelor de creştere şi dezvoltare, iar pe termen lung pot apărea complicaţii

precum: obezitatea sau osteoporoza. Totodată, tulburările de alimentaţie pot

conduce la apariţia unor complicaţii grave în rândul tinerilor, cum ar fi:

malnutriţia, boli cardiovasculare, diabet, hemoragie gastro-intestinală, depresie şi

chiar suicid.

O altă tendinţă în rândul adolescenţilor a fost sesizată şi din adoptarea

dietelor vegetariene, însă ca urmare a faptului că nu se face sub sfatul mediului

nutriţionist, efectele dietei sunt de cele mai multe ori negative.

Potrivit studiilor, adolescenţii cu precădere tinerele fete, în urma adoptării

dietei vegetariene de multe ori necorespunzătoare încep să prezinte simptome

precum: fragilitate osoasă, stres din cauza deficitului de vitamine şi minerale,

dezvoltarea nearmonioasă a trupului etc.

Prin calcularea corectă a numărului de calorii asimilate în urma servirii unei

mese dar şi prin evitarea consumării alimentelor cu un conţinut exagerat de mare

în zahar şi grăsimi, adolescentii îşi pot menţine greutatea corporală.

Utilizând noua piramidă a alimentaţiei, prezentată în Ghidul alimentaţiei

din anul 2005, regimul alimentar al adolescenţilor poate fi particularizat, astfel

încât alimentaţia să le asigure substanţele nutritive necesare pentru creşterea şi

dezvoltarea adecvată dar şi energia necesară pentru desfăşurarea tuturor

activităţilor zilnice.

Cei mai mulţi dintre adolescenţi ignoră rolul lichidelor în nutriţie. Este

foarte important să se limiteze consumul băuturilor răcoritoare cu un conţinut

ridicat de zahăr şi a sucului de fructe mai ales între mese.

Cafeina din băuturile carbogazoase şi cafeaua conduce la apariţia

tulburărilor de somn, mai ales dacă acestea sunt consumate seara, ceea ce

conduce la apariţia diferitor probleme de sănătate şi la scăderea performanţelor

la învăţătură. Potrivit, ghidurilor alimentare, adolescenţi trebuie să evite

consumul băuturilor alcoolice, organismul acestora necesitând cantităţi

semnificative de apă, pentru a evita deshidratarea.

Adolescenţii care zilnic sunt supuşi unor activităţi fizice intense sau care

practică un sport de performanţă au nevoie de o alimentaţie diferită spre

deosebire de ceilalţi tineri de aceeaşi vârstă. De axemplu, adolescenţii sportivi au

nevoie de o cantitate mai mare de lichide în timpul exerciţiilor, dar şi de o

cantitate mai mare de carbohidraţi, aceştia fiind principala sursă de energie.

Pentru ca sănătatea să nu aibă de suferit carbohidraţii trebuie asimilaţi din

cereale integrale şi din fructe, şi nu din produse cu un continut ridicat de zahar

rafinat.

Un regim alimentar echilibrat în alimentaţia adolescenţilor este dat de

fibrele alimentare care se găseşte în alimentaţia organică, alimentaţie în care

predomină cu precădere legumele şi fructele şi mai puţin carnea şi alte preparate

din ea. Acestă alimentaţie conţine mai multe nutrimente, inclusiv minerale cum

ar fi fierul, potasiu şi magneziul. Alimentele organice conţin mai puţine toxine.

Studiile au arătat că dietele bogate în cereale integrale şi fibre alimentare

pot fi o componentă cheie în reducerea şi prevenirea obezităţii.

Un stil de viaţă sănătos al adolescentului include o cantitate mare de

alimente bogate în acizi graşi esenţiali cum ar fi : ulei de in, nuci, seminţe de

susan, avocado, legume verzi (varză, spanac, muştar verde, lobădă) ca şi

uleiurile de peşte şi peşte. Iar când adolescentul doreşte să scadă în greutate

este foarte mult facilitată de evitarea uleiurilor încălzite de orice fel. Ca

alternativă se poate folosi ulei de măsline extravirgin, ulei de nucă de cocos crud,

sau ulei de unt organic încălzit moderat.

2.3. Obezitatea – definiţii, caracteristici

Etimologic, cuvântul obezitate derivă din latinescul „obesus” traducere

care defineşte într-o manieră convingătoare, un aspect al bolii. Însă noţiunea de

obezitate a variat în funcţie de loc şi de timp. Din cele mai vechi timpuri

obezitatea a fost considerată o boală.

Hippocrate vorbeşte de indivizi graşi care sunt mai expusi unor boli grave

decât cei slabi. Aceeaşi constatare o întâlnim la Aristot, pentru care oamenii graşi

îmbătrânesc mai de timpuriu. În tot cursul istoriei întâlnim observaţiile medicilor

sau ale altor diversi cercetători, care atrag atenţia asupra tulburărilor întâlnite la

obezi.

Un aspect mai ştiinţific al problemei apare în secolul al XVIII-lea şi al XlX-

lea, în care au fost emise diferite concepţii asupra cauzelor şi mecanismului de

producere a obezităţii.

Obezitatea a devenit mai frecventă în epoca noastră, şi, după datele

statistice, este în creştere.

În zilele noastre, obezitatea este abordată sub următoarele aspecte16:

Din punct de vedere fiziologic, obezitatea reprezintă o acumulare excesivă

a ţesutului adipos. În mod obişnuit un subiect când devine obez nu câştigă numai

16D. Lacatîş, Gh. Creţeanu Obezitatea, Editura Junimea, Iaşi, 1978, pp. 15 – 18.

grăsime, ci şi ţesuturi moi sub piele, 80% din greutatea acestui ţesut adipos este

grăsime, 2% proteine şi restul apă.

Această obezitate se determină prin partea pe care o ocupă în corpul

uman ţesutul adipos prin densimetrie, tehnici radiologice, măsurători de pliu

cutanat, disecţii izotopice. În realitate aceste tehnice de determinare a obezităţii

fiziologice au fost criticabile deoarece rezultatele variază cu vârsta şi morfologia,

iar pe de altă parte referinţele se fac obligatoriu cu ajutorul unor tabele (care

sunt discutabile) în funcţie de grosimea subiectului, de morfologie şi de rasă.

Aceste tehnici descriu cel mai elocvent interesul în aprecierea stării de nutriţie

(pliu cutanat) a unui grup omogen de populaţie, comparativ cu un alt grup sau în

lucrări de cercetare (disecţii izotopice).

Din punct de medical, se consideră obez orice subiect la care o pierdere

ponderală (ce priveşte ţesutul gros) este susceptibilă de a aduce ameliorarea

stării generale, a unei funcţii vitale compromise sau alte funcţii vitale. În acestă

situaţie obezitatea priveşte bolnavii supraponderali ce prezintă insuficienţă

respiratorie cronică, insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială, artroze, diabet

zaharat, varice ale membrelor inferioare, complicaţii ginecologice şi obstetricale,

complicaţii hepatice şi biliare, afecţiuni ale sistemului muscular şi osos,

eventraţii, risc chirurgical crescut etc.

Pentru medicul practician, acest grup de obezi medicali reprezintă cazurile

cele mai nobile, adică bolnavi supuşi sub tratament pentru vindecarea

afecţiunilor menţionate.

Din punct de vedere statistic, un subiect este obez atunci când el

cântăreşte mai mult decât greutatea socotită ideală sau recomandabilă pentru

talia, sexul şi vârsta sa.

Aceasta se poate evidentia prin verificarea periodica a indicelui de masa

corporala, care este simbolizat IMC.

IMC = greutatea (Kg) : Inaltimea in metri a individului2

Verificti-va apoi indicele de masa corporala functie de datele expuse in

tabel si vedeti unde va situati.

Inaltimea (m)

Gr 1,45 1,50 1,5

5

1,60 1,65 1,7

0

1,75 1,80 1,85 1,9

0

1,95 2,0

0

42 20,2 18,9 17,

7

16,6 15,6 14,

7

13,9

45 21,4 20 18, 17,6 16,5 15, 14,7 13,9

Inaltimea (m)

7 6

47 22,6 21,1 19,

8

18,6 17,4 16,

4

15,5 14,7

50 23,8 22,2 20,

8

19,5 18,4 17,

3

16,3 15,4 14,6

52 25 23,3 21,

9

20,5 19,3 18,

2

17,1 16,2 15,3 14,

5

55 26,2 24,4 22,

9

21,5 20,2 19 18 17 16,1 15,

2

14,5

57 27,3 25,6 23,

9

22,5 21,1 19,

9

18,8 17,7 16,8 15,

9

15,1 14,

4

60 28,5 26,7 25 23,4 22 20,

8

19,6 18,5 17,5 16,

6

15,8 15

62 29,7 27,8 26 24,4 23 21,

6

20,4 19,3 18,3 17,

3

16,4 15,

6

67 32,1 30 28,

1

26,4 24,8 23,

4

22 20,8 19,7 18,

7

17,8 16,

9

70 33,3 31,1 29,

1

27,3 25,7 24,

2

22,9 21,6 20,5 19,

4

18,4 17,

5

72 34,5 32,2 30,

2

28,3 26,6 25,

1

23,7 22,4 21,2 20,

1

19,1 18,

1

75 35,7 33,3 31,

2

29,3 27,5 26 24,5 23,1 21,9 20,

8

19,7 18,

8

77 36,9 34,4 32,

3

30,3 28,5 26,

8

25,3 23,9 22,6 21,

5

20,4 19,

4

80 38 35,6 33,

3

31,3 29,4 27,

7

26,1 24,7 23,4 22,

2

21 20

82 39,2 36,7 34,

3

32,2 30,3 28,

5

26,9 25,5 24,1 22,

9

21,7 20,

6

85 40,4 37,8 35,

4

33,2 31,2 29,

4

27,8 26,2 24,8 23,

5

22,4 21,

3

87 41,6 38,9 36,

4

34,2 32,1 30,

3

28,6 27 25,6 24,

2

23 21,

9

90 42,8 40 37,

5

35,2 33,1 31,

1

29,4 27,8 26,3 24,

9

23,7 22,

5

92 44 41,1 38,

5

36,1 34 32 30,2 28,5 27 25,

6

24,3 23,

8

95 45,2 42,2 39,

5

37,1 34,9 32,

9

31 29,3 27,8 26,

3

25 23,

8

97 46,4 43,3 40,

6

38,1 35,8 33,

7

31,8 30,1 28,5 27 25,6 24,

4

10

0

47,6 44,4 41,

6

39,1 36,7 34,

6

32,7 30,9 29,2 27,

7

26,3 25

Inaltimea (m)

10

2

48,8 45,6 42,

7

40 37,6 35,

5

33,5 31,6 29,9 28,

4

27 25,

6

10

5

49,9 46,7 43,

7

41 38,6 36,

3

34,3 32,4 30,7 29,

1

27,6 26,

3

10

7

51,1 47,8 44,

7

42 39,5 37,

2

35,1 33,2 31,4 29,

8

28,3 26,

9

11

0

52,3 48,9 45,

8

43 40,4 38,

1

35,9 34 32,1 30,

5

28,9 27,

5

11

2

53,5 50 46,

8

43,9 41,3 38,

9

36,7 34,7 32,9 31,

2

29,6 28,

1

11

5

54,7 51,1 47,

9

44,9 42,2 39,

8

37,6 35,5 33,6 31,

9

30,2 28,

8

11

7

55,9 52,2 48,

9

45,9 43,2 40,

7

38,4 36,3 34,3 32,

5

30,9 29,

4

12

0

57,1 53,3 49,

9

46,9 44,1 41,

5

39,2 37 35,1 33,

2

31,6 30

12

2

58,3 54,4 51 47,9 45 42,

4

40 37,8 35,8 33,

9

32,2 30,

6

Sursa: Jack Goldberg, Karen O'Mara, Gretchen Becker Sa slabim mancand sanatos, Ed. Paralela 45, 2005, p. 40.

Organizatia Mondiala a Sanatatii a definit drept un IMC normal valoarea de

25 sau mai putin. Daca aveti un IMC intre 25 si 30, sunteti considerat

supraponderal, iar peste 30, este evidenta starea de obezitate.

Din punct de vedere estetic se consideră obeză orice persoană care crede

că prin slăbire îşi poate modifica într-un mod avantajos forma sa fizică,

fizionomia, şansele sale în viaţă, comportamentul său afectiv, viaţa sa intimă etc.

Realitatea a demonstrat că majoritatea femeilor (căci ele reprezintă

procemtajul cel mai mare de obezitate estetică sau psiho – socială), se găsesc

confruntate cu o imagine corporală exterioară care nu ar fi cea fiziologică.

Această obezitate se regăseşte pentru anumite profesii şi medii, în care a cântări

greutatea medie a vârstei, taliei sale, constituie o formă de obezitate care

jenează viaţa socială.

Această obezitate s-a dovedit dificilă de a se stabili pe plan individual

momentul în care această acumulare poate fi considerată ca excesivă, deci

patologic.

La adolescent obezitatea este datorată unei discrepanţe între aportul

caloric şi cheltuielile de energie ale individului, în etiologia sa elementul

predominant îl reprezintă excesul caloric prelungit al dietei, pe fondul unei

perturbări a mecanismelor fiziologice de reglare a aportului alimentar,

condiţionată cel mai des de practici nutriţionale deficitare, de factori de mediu

familial şi psihologic inadecvaţi. Din punct de vedere al datelor antropometrice se

caracterizează prin exces de greutate faţă de talie sau raportat la vârstă (o

depăşire egală sau mai mare de 20% a greutăţii ideale a vârstei sau raportată la

talie17). Deci se constată o depunere de grăsime generalizată, simetrică; se

remarcă mărirea de volum şi distensia abdomenului.

La adolescenţi depunerea accentuată de grăsime se notează şi în regiunea

pectorală ( ginecomastie la băieţi) şi pe fese şi coapse (la fetiţe).

Din punct de vedere al simptomatologiei, obezitatea la adolescent se

manifestă prin:

probleme psihologice, constituie o categorie importantă de tulburări

la copil şi adolescentul obez şi sunt în general secundare obezităţii şi atitudinii

obişnuite a populaţiei de aceeaşi vârstă faţă de copilul obez ca şi prejudecăţii

adulţilor din anturaj18. Studiile psihologice descriu frecvent o imagine proastă

referitoare la propria persoanaă sentimente de inferioritate şi respingere din

partea colectivităţii de copii de aceeaşi vârstă, frustrare, depresiune.

Deseori se instalează un cere vicios: frustrarea şi izolarea crescândă pe

care le resimte copilul şi adolescentul obez conduc la hiperfagie ca element de

compensaţie pentru inferioritatea sa în cadrul familiei si/sau colectivităţii de copii,

contribuind la întreţinerea şi agravarea obezităţii.

Simptome legate de supraîncărcarea mecanică reprezentată de

excesul ponderal:

- dezadaptarea cardiocirculatorie ;

- oboseala, polipneea şi dispneea la eforturi moderate;

- edemele prezente in ortostatism la nivelul membrelor inferioare;

- piciorul plat, durerile articulare.

Modificările cutanate. Sunt datorate depunerii în exces de grăsime

la nivelul plicilor {fricţiune, hipersudaţie), intertrigo, prurit, abcese (cu localizare

la plici sau pe feţele interne ale coapselor) ;

Tulburări nespecifice : cefalee, astenie, tulburări menstruale

prezentate la adolescente (hipomenoree, flux menstrual neregulat), aspectul

uscat al tegumentelor, acneea, meteorismul, constipaţia, digestia dificilă.

Din punct de vedere al cauzelor, obezităţiile mai pot fi de două feluri :

17Greutatea actuală depăşeşte datele pentru percentilul 97 al vârstei şi sexului respectiv pe tabelele actuale de creştere şi dezvoltare somatică, sau + 2 deviaţii standard (3, 7). 18 Impune diagnosticul diferenţial cu simdromul adipozo – genital.

Obezitate exogenă sau simplă, apare datorită supraalimentaţiei şi

lipsei de efort fizic, cheltuielile energetice ale organismului fiind prea scăzute. Cei

care trec de la efort fizic intens la o viaţă comodă, sau cei care trăiesc în condiţii

de macro şi microclimat cu pierderi scăzute de calorii (gros îmbrăcaţi, staţionaţi

în încăperi prea încălzite, cei imobilizaţi de boală etc) sunt predispuşi la

obezitate.

Obezitatea endogenă este provocată de unele tulburări nervoase

sau de un dezechilibru glandular (endocrino – metabolic).

De cele mai multe ori, cauzele obezităţii nu sunt evidente, fapt ce

îngreunează diagnosticul etiologic. Şi nu se poate face cu uşurinţă o demarcaţie

între obezitatea exogenă şi cea endogenă. Totuşi, printr-o analiză minuţioasă a

modului de viaţă şi de muncă a celui consultat, se poate stabili factorul exogen,

iar cel endogen se poate găsi cu ajutorul unor semne discrete neuroendocrine.

Frecventă este obezitatea obişnuită sau simplă. Ea poate beneficia de un

tratament sigur, dacă acesta este complex şi instituit la timp, şi dacă cel în cauză

înţelege să se ajute singur, respectând indicaţiile prescrise. Această obezitate, de

natură exogenă, creşte ca frecvenţă cu vârsta, existând chiar predispoziţii

familiale.

În obezitatea comună excesul de greutate apare în majoritatea cazurilor

fără alte modificări în starea de sănătate.

Se consideră obezitate uşoară, depăşirea greutăţii ideale cu 10%,

depăşirea cu 20% indică o obezitate mijlocie, iar cu 30% o obezitate mare.

Aceste clasificări sunt aproximative şi corespund, după unii autori, următoarelor

grade de obezitate : obezitate mică sub 90 de kg, obezitate medie de la 90 – 120

de kg, obezitate mare de la 120 – 160 kg, monstruoasă peste 200 kg.

În ceea ce priveşte repartiţia, grăsimea poate fi distribuită uniform sau

segmentar. După clasici, repartiţia grăsimii pe regiuni corporale poate indica o

obezitate de tip superior, de tip mijlociu sau de tip inferior.

La tipul superior ţesutul adipos predomină la faţă, ceafă, trunchi, abdomen

şi foarte puţin la membre, care sunt în discordanţă cu restul corpului. Această

obezitate este mai frecventă la bărbaţi, mai ales după 40 de ani. Ţesutul gras al

acestor obezi are o consecinţă fermă.

La femei, depunerea grăsimilor în exces se face de obicei în partea mijlocie

şi inferioară a corpului, sub nivelul primei vertebre lombare, cuprinzând

abdomenul (sub ombilic), şoldurile, fesele şi coapsele până la genunchi. La aceste

tipuri ţesutul adipos este elastic. Această descriere corespunde tipului de

obezitate mijlocie.

La tipul inferior grăsimea în exces cuprinde regiunea bazinului şi membrele

inferioare în întregime, dând naştere aşa – numitei obezităţi în formă de

pantalon.

Unii autori consideră că pot pune cauzele acestor obezităţi pe seama

tulburărilor anumitor glande endocrine. Astfel, tulburările hipofizare, au

repercursiuni asupra glandelor sexuale, determină la femei depunerea ţesutului

adipos în exces.

La bărbat tulburarea diencefalohipofizară ar determina repartizarea

ţesutului adipos după tipul mediu feminin.

Distribuţia grăsimii la tipul inferior ar fi legată de o insuficienţă tiroidiană,

sau de tulburare hipofizară. Intervenţia hipofizei ar mai putea fi bănuită şi în

cazurile în care depozitele adipoase ar predomina în regiunea bazinului şi

glandelor mamare, ca în cazul distrofiei adiposogenitale.

După Ebstein formele obezităţii, stadiul de evoluţie, felul de comportare şi

aspectul obezilor sunt diferite. Astfel, în primul stadiu când obezul este invidiat,

el pare jovial, euforic, cu pomeţii îmbujoraţi etc. În obezitatea constituţională,

când greutatea ideală este depăşită cu 10%, scăderea poate duce la o stare

maladivă sau chiar la reducerea capacităţii de producţie când este mai

accentuată. Bolnavul pare obosit, este rău dispus, are insomnii etc. Acelaşi tablou

clinic se întâlneşte şi la cei aflaţi în stadiul de obezitate mijlocie, când greutatea

ideală este depăşită cu 20% şi apar tulburări funcţionale. Aceştia sunt dispneici la

cel mai mic efort, merg greu, transpiră abundent, sunt iritabili etc. Despre ei se

spune că au atins „stadiul comic”.

În stadiul avansat al obezităţii, când greutatea ideală depăşeşte cu 30%,

complicaţiile sunt evidente şi avem de a face cu o adevărată boală, cel în cauză

inspirând milă.

Printre formele clasice de obezitate localizată se întâlneşte aşa – numita

„maladie a lui Dercum”, caracterizată prin formaţii adipoase dureroase, dispuse

mai ales pe trunchi şi la rădăcina membrelor, prin hipotonie musculară, dereglări

senzitive şi psihice, iritabilitate, instabilitate, tendinţă la depresiuni melancolice şi

manifestări delirante. Ea este specifică sexului feminin, persoanele suferinde

prezentând glande mamare voluminoase, iar peretele abdominal formând pluri

sun formă de şorţ. Netratarea acestei forme duce la complicaţii grave.

Obezitatea pe care o întâlnim în sindromul Cushing este de asemenea,

specifică sexului feminin. În acest caz, ţesuturile adipoase se depun mai ales pe

trenul superior, respectându-se extremităţile şi rădăcina membrelor. Bolnavele

prezintă o faţă rotundă de „lună plină”, gât voluminos, ceafă de bizon, abdomen

enorm, căzut în şorţuri, cu vergeturi, fese proeminente, cifoze cervico – toracale

şi mult ţesut adipos în regiunea mamară. La bărbaţi se însoţeşte cu impotenţă

sexuală, iar la femei de amenoree, frigiditate şi hirsutism. Adesea, apar

complicaţii ca: tulburări cardio-vasculare , tensiunea maximă urcând la 18 – 23,

iar minima variind între 10 – 13, diabet, litiază renală, osteoporoză etc.

Obezitatea la adolescenţi, ca şi la adulţi, poate fi endogenă şi exogenă

după cum cauzele care o produc sunt extrene sau interne.

Formelor, cauzelor, mecanismelor de producere a simptomelor,

complicaţiilor şi mai ales tratamentului ei trebuie să li se acorde acelaşi interes,

dacă nu chiar mai mare decât obezităţii adulţilor.

Mai jos este redat un tabel cu greutatea acceptată la băieţi şi la fete în

funcţie de înălţimea acestora.

Greutatea normală la adolescent

Tabelul 2.1.

VârstaBăieţii Fete

greutate în kg Înălţime în cm greutate în kg Înălţime în cm0 3,5 50,5 3,25 501 9,7 75,2 9,1 742 12,3 85,7 11,6 84,53 14 93,4 13,5 91,94 15,7 100 15,3 98,35 17,4 106,9 17 110,56 19,1 112,5 18,5 104,47 20,9 117,8 20,5 115,88 22,7 122,4 22,5 120,99 24,7 126,9 25,2 125,8

10 27,2 130,6 28,6 130,711 29,7 134,5 32,1 135,712 32,2 138,9 35,6 14113 35,1 143,5 39 14614 40,2 148,5 42,2 150,515 44,7 155,1 45,3 154

VârstaBăieţii Fete

greutate în kg Înălţime în cm greutate în kg Înălţime în cm16 49,2 159,6 48 155,817 54 163,2 50,2 157,118 58 166,2 51,8 157,819 60,5 167,1 52,9 15820 62,1 168 53,5 158

Sursa: Constantin Arion, Dimitrie Dragomir Obezitatea la sugar, copil şi adolescent, Editura Medicală, Bucureşti, 1983, p. 10

Unele statistici arată că există cauze familiale care favorizează instalarea

obezităţii la copii. Astfel, dacă ambii părinţi sunt obezi, circa 80% din copii vor

suferi de această boală. În cazurile când un singur părinte prezintă această

afecţiune, cca 50% dintre copii vor suferi de obezitate. Copiii din părinţi normali

sunt predispuşi doar în proporţie de 10%.

În cazurile de obezitate exogenă, tratamentul aplicat la timp poate scuti

copilul de complicaţiile obezităţii infantile. Netratată la timp, sau tratată incorect

şi incomplet, ea poate genera o stare de labilitate a mecanismelor de reglare a

echilibrului energetic.

Copiii stimulaţi de părinţi să mănânce peste măsură şi cu predilecţii pentru

ocupaţiile sedentare au toate şansele să îngroaşe rândurile celor obezi.

Simptomele obezităţii infantile sunt uşor vizibile: greutatea corporală

mărită, dezvoltarea musculară slabă, înclinarea spre sedentarism, comoditate,

lipsă de interes şi iniţiativă pentru activităţi practice, tendinţa de a rămâne

mereu sub scutul mamei etc.

În caz de tulburări nervoase şi endocrine poate să se instaleze fie obezitate

hipotalamică, fie obezitate hipotalamo – hipofizară. La prima formă întâlnim

depuneri masive de grăsime pe trunchi şi membre, în mod uniform. Ea este

însoţită de o stare de somnolenţă, de tulburări în termoreglare, de tulburări

nervoase, dureri de cap etc.

Cea de a doua formă, hipotalamo – hipofizară, mai este cunoscută şi sub

denumirea de distrofie adiposogenitală, se caracterizează prin obezitate şi

insuficienţă genitală. Grăsimea se depune mai ales la nivelul trunchiului şi la

rădăcina membrelor. Musculatura este slab dezvoltată, iar ligamentele laxe.

Deseori apare piciorul plat şi genunchii în vlag, făcând imposibilă apropierea

gambelor în poziţia de drepţi.

La băieţi organele sexuale prezintă o dezvoltare insuficientă, uneori

testiculele nefiind coborâte în scrot. Aceşti copii prezintă lipsuri în dezvoltarea

sistemului nervos central şi uneori chiar deficienţe mentale. Frecvente sunt şi

tulburările de creştere a staturii, copiii rămânând mici de statură.

Această obezitate se poate confunda uneori cu o alta, de origine cortico –

suprarenală. Deosebirile nu se pot deduce din aspectul somatic, ci mai curând din

comportament. Astfel, băieţii manifestă tendinţe feminizate, caută continuu

protecţia mamei, au înclinări spre jocuri de fetiţe. Fetiţele în schimb, pozează în

domnişoare mari, etalând o feminitate precoce.

S-a stabilit, că formele de obezitate endogenă pot compromite dezvoltarea

normală a copilului, în cazul în care nu sunt diagnosticate şi tratate la timp.

2.4. Factori de risc şi cauze în apariţia obezităţii

Datele etiologice sugerează că aportul caloric excesiv al dietei în raport cu

cheltuielile de energie constituie factorul etiopatogenic predominant al majorităţii

cazurilor de obezitate care apar în stadiul de dezvoltare: sugar, copil, adolescent

şi la adult.

S-a considerat că factorii care sunt responsabili de întreţinerea stării de

obezitate instalate sunt:

Factorii psihologici implicaţi în modificarea comportamentului

alimentar (inducerea hiperfagiei), care sunt consideraţi explicaţia cea mai

importantă a perpetuării obezităţii copilului şi adolescentului la adult;

Modificările metabolice locale şi generale, sunt determinate de

creşterea aportului caloric al dietei, pozitivitatea persistentă a balanţei

energetice şi creşterea proporţiei ţesutului adipos. Aceste modificări, constituie

cauza perpetuării stării de obezitate (faza staţionară a obezităţii) şi una din

explicaţiile rezistenţei la terapia dietetică (reducerea aportului caloric al dietei).

Modificările metabolice analizate generează senzaţia de foame între

mese care menţine hiperfagia la aporturi calorice mari ale dietei.

Deci în stadiul actual, etiologia obezităţii apare a fi legată de modificarea

balanţei energetice, în sensul unui import de calorii superior cheltuielilor bazale şi

pentru creştere şi activitate.

Instalarea obezităţii mai depinde şi de creşterea grăsimii din corp. Aceste

grăsimi sunt compuse din trigliceridele stocate în celulele adipoase iar volumul

adipocitului adult depinde de trigliceridele înmagazinate care formează picăturile

de grăsime, fără nici un fel de structură. Cu cât numărul de celule este mai mare

cu atât obezitatea se constituie mai repede19.

În mod normal există o hemeostazie ponderală (menţinerea greutăţii la un

echilibru) datorită faptului că există un echilibru între absorţia şi cheltuiala de

energie. Individul normal ingeră sau ar trebui să ingere atât cât este nevoie să-şi

păstreze o greutate normală. La o muncă fizică mai intensă el ingeră o cantitate

de alimente mai mare care-i aduce un surplus energetic. Spre deosebire de

animale unde există în general o cheltuială de energie proporţională cu ingestia

de energie, la om nu există o reglare în acest sens.

Pentru om (mai ales odată cu creşterea în vârstă) se poate depăşi foarte

uşor necesarul caloric în raport cu consumul energetic al organismului.

Aşadar, cauzele obezităţii sunt, evident, multiple şi pot avea origini

genetice, de mediu, psihologice sau patologice. Studii recente par să confirme

ipoteze conform cărora un dezechilibru de aport nutriţional la sugar ar putea să

inducă o obezitate în timpul copilăriei şi/ sau mai târziu, la vârsta adultă.

La adolescent cauzele cele mai importante care contribuie la instalarea

obezităţii sunt:

Lipsa de activitate fizică

Diminuarea activităţii în raport cu consumul alimentar (sedentarismul)

caracteristica epocii în care trăim constituie adesea una din cauzele importante.

Abandonul sportului, schimbarea modului de viaţă, profesiunile sedentare (care

impun o alimentaţie mai diminuată cantitativ) etc. constituie cauze ale obezităţii.

Viaţa sexuală

La om tendinţa de obezitate este legată de etapele vieţii sexuale:

pubertate, mariaj, sarcină, lactaţie, menopauză etc. Schimbarea de activitate,

modificarea psihologică proprie fiecăreia din aceste etape, sunt probabil

principalii intermediari. Sarcina şi alimentaţia, în paralele cu necesităţile calorice

crescute, au şi o acţiune anabolizantă discretă (tendinţa de creştere în greutate

prin reţinerea grăsimi).

Factorii psihologici

Factorii psihologici sunt în legătură cu comportamentul alimentar şi

activitatea musculară. Se ştie că senzaţia !de foame şi saţietate se găseşte sub

19Victor Duţă Cum să scăpăm de obezitate: metode eficiente de slăbire pentru copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni. Editura Andreas Print, Bucureşti, Bucureşti, p. 46.

controlul sistemului nervos (hipotalamusul şi cortexul ). La nivelul

hipotalamusului există un nucleu lateral, punct de plecare al reflexului foamei şi

un nucleu ventromedial, unde are sediul reflexul de saţietate. Activitatea acestor

doi nuclei depinde, pe de o parte, de substanţele care le parvin pe cale sanguina,

pe de altă parte, de stimulările care vin de la cortex. Alterările lezionale ale

acestor nuclei duc la modificări ale senzaţiei de foame, (La aceasta contribuie

uneori şi secreţia hormonală patologică).

O altă cauză este conştiinţa greutăţii reale şi căutarea unei greutăţi

preferate la care intervin unii factori de modă. Este motivul pentru care la unele

popoare, obezitatea este un semn de frumuseşte feminină mult apreciat. Adesea

unele femei şi chiar bărbaţi găsesc în obezitate o protecţie simbolică împotriva

fricii.

Totuşi există şi unele perturbări fiziologice care fac din aceşti oameni nişte

nefericiţi. Cum ar fi obezul care slăbeşte dificil cu toate eforturile făcute, se

plânge real de unele stări de rău, are un randament muscular şi adesea

intelectual mic. Prin urmare, înţelegerea pe plan afectiv a acestor bolnavi trebuie

făcută cu grijă.

Tot printer factorii psihologici trebuie menţionate decepţiile, fie cele de

natură sentimentală, fie acele cauzate de o nereuşită în viaţă care adesea se

găsesc la originea satisfacţiei găsită în alimente.

Obezitatea influenţată de glandele endocrine

Nu rare sunt cazurile în care obezul se consideră victima perturbării unor

funcţii ale glandelor endocrine. Mai jos enumerăm unele maladii endocrine în

care obezitatea apare ca un simptom. Cum este maladia Cushing (datorită unor

formaţiuni tumorale benigne sau maligne apărute în corticosuprarenală ceea ce

duce la o hipersecreţie de 11 – oxisteroizi) şi se manifestă prin obezitate însoţită

de hipertensiune arterială, virilism, diabet şi osteoporoză. De asemenea, cităm

sindromul adipozo – genital. În celelalte situaţii participarea endocrină este

minimă sau absentă.

Există situaţii în care se poate instala obezitatea la femeie : la pubertate,

în cursul sarcinii şi la menopauză. Aceste obezităţi s-ar datora unei dereglări

ovariene. Absenţa funcţiei ovariene se manifestă ca o boală denumită (sindromul

Turner). Explicaţia coexistenţei obezităţii cu tulburările menstruale s-ar datora

unei dereglări hipotalamice funcţionale sau organice cu atingerea concomitentă a

centrilor foamei şi a celor care reglează ciclul secretoriu al gonado- trofinelor. .

O altă disfuncţionalitate care provoacă obezitatea este şi hiperinsulismul

care se datoreşte unei rezistenţe periferice la acţiunea insulinei. Această

rezistenţă la acţiunea insulinei de datorează celulei grase, care creşte în volum şi

împiedică acţiunea insulinei.

Hiperinsulismul (secreţia excesivă de insulină) este una dintre cele mai

evidente trăsături ale obezităţii. Este o problemă de metabolism a cărei asociere

cu creşterea în greutate a fost demonstrată de numeroase studii.

Se poate afirma că hiperinsulismul în sine este cauza obezităţii (şi a

diabetului). Acest fenomen fiind rezultanţa unei reacţii metabolice în lanţ indusă

de consmul de glucide cu indice glicemic ridicat20.

Pentru a slăbi, este suficient să se inducă o reacţie inversă, consumând

glucide cu indice glicemic scăzut.

Aşadar, hiperinsulismul este cauza primară a obezităţii, şi nu invers

determinată de ingestia de glucide cu indice glicemic ridicat inducând stocarea

anormală a grăsimilor consumate.

Există totuşi şi oameni care rămân slabi toată viaţa lor, deşi au obiceiuri

alimentare proaste. Se datorează tocmai că au avut un pagreas foarte bun la

naştere şi în pofida hiperglicemiei puternice pe care au indus-o toată viaţa

consumând glucide rele, pancreasul a fost destul de rezistent pentru a nu face

hiperinsulism.

2.5. Rolul kinetoterapiei si tehnicilor de masaj în combaterea obezităţii

Obezitatea reprezintă în zilele noastre un flagel al societăţii moderne, în

special, obezitatea care se instalează la nivelul copiilor şi adolescenţilor. In

copilarie, se stabilesc obiceiuri, se imprimă un anumit stil de viaţă privind

alimentaţia, băutura, modul de petrecere a timpului liber, obiceiuri care vor

influenţa în mod hotărâtor tot restul vieţii.

Cercetările arată că obezitatea instalată în rândul grupelor de vârstă

menţionate este determinată în primul rând de factori, cum ar fi cei sociali şi

psihici. De aceea, pentru a asigura un viitor sănătos copiilor, este necesar să

intervenim prin mijloace şi metode adecvate vârstei lor pentru a combate acest

flagel21.

20Michel, Montignac Op. Cit., Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 71. 21Cordun ,M., Kinetologie medicala. Bucuresti, Editura Axxa, 1999, P. 88.

Kinetoterapia dispune de aceste mijloace şi poate să facă legătura cu alte

domenii pentru contracararea acestei afecţiuni – obezitatea. Dacă ţinem cont de

faptul că obezitatea în copilărie sau adolescenţă măreşte riscul unei sănătăţi

precare la maturitate, indiferent dacă adultul este sau nu obez. Cel mai mare risc

pe termen lung pentru obezitatea din copilărie este continuarea sa şi la

maturitate, asociată cu numeroase riscuri asupra sănătăţii şi calităţii vieţii. De

aceea, este important să se identifice obezitatea şi să se acţioneze din timp

pentru înlăturarea ei, înainte de maturizarea copiilor.

Excesul de greutate acumulat în jurul taliei la copiii şi adolescenţii obezi

poate, de asemenea, mări riscul apariţiei unor probleme cardiovasculare şi a

hipertensiunii, toleranţa anormală a glucozei şi colesterolului.

Pe langă aceste aspecte, intervin şi aspecte legate de modificări la nivelul

sferei psihologice, cum ar fi: lipsa încrederii în sine, izolare socială, scăderea

performanţelor şcolare etc.

Tratamentele kinoterapeutice impun recurgerea în prealabil la efectuarea

unor teste pentru determinarea masei de greutăţi corporale prin calcularea

greutăţii optime cu ajutorul celor 5 pliuri de ţesut adipos, indicelui de masă

corporală (IMC), evaluarea capacităţii de efort, a mobilităţii şi a forţei generale.

Greutatea corporală depinde de factori ce ţin de individualitatea fiecăruia

cum ar fi: talia, vârsta, sexul, conformaţia corporală, compoziţia corporală. Iar

calcularea ei se realizează prin metode statistice, rezultând o greutate

recomandabilă care concordă cu cea mai mare speranţă de viaţă, şi cu tipul

scheletului în funcţie de circumferinţa încheieturii pumnului. Indicatorul care

serveşte pentru cantitatea de grăsime intra-abdominală este proporţia talie –

şolduri; atunci când circumferinţa taliei o depăşeşte pe cea a şoldurilor la bărbaţii

de vârstă medie, riscul de boală creşte abrupt.

Reducerea greutăţii corporale nu este numai o simplă chestiune de

reducere a consumului energetic prin regim alimentar hipocaloric şi de creştere a

acestuia prin practicarea regulată a activităţilor fizice.

Cunoaşterea capacităţii de efort ne permite aplicarea unuia dintre

principiile fundamentale ale kinetologiei medicale, cel al progresivităţii efortului.

Unii autori se îndoiesc de efectele exerciţiilor fizice în tratamentul

obezităţii. Dimpotrivă, experienţa a demonstrat că exerciţiul fizic, folosit cu

competenţă şi perseverenţă, constituie un factor deosebit de valoros în

prevenirea şi tratarea obezităţii. Pentru a putea înţelege mai bine valoarea

exerciţiilor fizice în prevenirea şi tratarea obezităţii, este necesară trecerea în

revistă a efectelor lor asupra organismului22.

Redăm după prof. dr. Adrian N. Ionescu principalele efecte ale exerciţilor

fizice asupra organismului.

Din punct de vedere morfogenetic, exerciţiul reprezintă un factor plastic

foarte important, îndeosebi pentru elementele componente ale aparatului

locomotor: oase, articulaţii, muşchi, tendoane şi alte ţesuturi moi.

Forma şi structura întregului corp sunt influenţate în mare măsură de

efortul fizic depus în decursul vieţii. Aspectul sedentarului diferă fundamental de

cel al unui sportiv. Primul este expresia insuficieneţelor locomotoare, al doilea

este tipul de dezvoltare armonioasă.

Efectele nu se produc însă de la o zi la alta şi mai ales nu se pot obţine la

orice vârstă.

Întratamentul obezităţii, efectele morfogenetice sunt deosebit de

spectaculoase. Prin exerciţii bine alese poate ajunge la oprirea evoluţiei şi chiar

la corectarea unor deficienţe fizice, cauzate de instalarea obezităţii. Efectele

fiziologice sunt evidente şi imediate. Respiraţia se îmbunătăţeşte, capacitatea

respiratorie se măreşte, numărul respiraţiilor pe minut scade.

Contracţiile cardiace devin mai puternice, debitul sanguin este mai mare,

pulsul se răreşte.

Funcţiile nutritive şi de eliminare se echilibrează căci exerciţiul fizic este

regulatorul natural al nutriţiei creînd necesitatea hranei, mărind puterea de

asimilare a debililor, activând combustiile, utilizând substanţele de rezervă ale

supranutriţilor şi pbezilor.

Efectele educative ale exerciţiilor fizice se pun în evidenţă prin

îmbunătăţirea funcţiilor neuromotoare şi psihomotoare23. Exerciţiile fizice

influenţează favorabil funcţiile intelectuale, morla – volitive şi afetive, contribuind

la formarea caracterului şi la desăvârşirea personalităţii.

Efectele profilactice ale exerciţiilor fizice sunt îndeobşte cunoscute, la baza

culturii fizice stând ideea de păstrare şi întărire continuă a sănătăţii şi vigoarei,

de creştere şi perfecţionare a funcţiilor organismului, de întărire a capacităţii lui

de luptă şi de apărare împotriva îmbolnăvirilor.

Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice se obţin în special prin gimnastică

medicală. Acestea pot fi specifice sau nespecifice.

22Dorina Flora Tehnici de bază în kinetoterapie, Editura Universităţii, Oradea, 2002, p. 25.23Zorca Giurculescu, Dumitru Cristea, Constanţa Constantinescu, Ştefan Costea Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, 1974, p. 22

Dintre efectele specifice menţionăm: refacerea volumului şi îmbunătăţirea

proprietăţilor muşchilor, păstrarea sau redarea mobilităţii normale a articulaţiilor,

reeducarea neuromotoare în tulburările de coordonare şi de echilibru etc.

Efectele nespecifice se pot menţiona cele stimulatoare sau relaxatoare, de

echilibrare şi sinergie funcţională necesare în tratamentul unor tulburări.

Mijloacele şi metodele din gimnastica medicală folosite pentru combaterea

obezităţii la copii pun accentul, în special, pe exerciţiile respiratorii, exerciţiile

abdominale şi cele articulare, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a face ca

recuperarea să fie mai atractivă se insistă şi pe jocurile dinamice cu obiecte şi

aparate care impun exerciţii cu caracter aplicativ.

Gimnastica medicală are o largă aplicare în tratamentul obezităţii,

constituind un important mijloc preventiv şi curativ. Exerciţiile medicale trebuie

să respecte anumite principii: principiul accesibilităţi, principiul gradării efortului,

principiul alternării exerciţiilor după acţiunea lor.

Exerciţiile pot fi statice sau dinamice şi se vor executa fie pasiv, fie activ

sau cu rezistenţă. În mod practic musculatura abdominală lucrează static atunci

când imobilizăm trunchiul şi angrenăm membrele inferioare din articulaţia

coxofemurală prin: ridicarea, coborârea, circumducţia, abducţia sau adducţia lor.

Când imobilizăm membrele inferioare şi angrenăm trunchiul, în special din poziţia

de spate culcat, musculatura abdominală lucrează dinamic24.

În prevenirea şi trararea obezităţii, lucrul muscular static trebuie folosit cu

multă prudenţă, pentru a evita unele efecte nedorite, specifice contracţiilor

izometrice. Astfel, imobilizarea prelungită sau repetată la scurte intervale duce la

stânjenirea circulaţiei locale a sângelui şi limfei, a respiraţiei, îngreunează

schimburile metabolice locale şi favorizează apariţia timpurie a oboselii.

Satisfacerea nevoii de oxigen, în cazul efortului static, se face mai greu şi

muşchii sunt puşi să lucreze într-o măsură oareecare în lipsa oxigenului. Când

imobilitatea interesează toracele şi abdomenul, fie direct, fie indirect, respiraţia

este stânjenită, iar schimburile gazoase sunt mult reduse. Din această cauză, ori

de câte ori se execută exerciţii statice este necesar să se facă scurte pauze,

folosite pentru efectuarea exerciţiilor de respiraţie. Gimnastica abdominală

stimulează funcţiile de eliminare, intensificând activitatea energetică din

organism crescând produsele catabolice. Respiraţia se intensifică pe măsura

arderilor din muşchi şi nu se linişteşte în momentul în care excesul de bioxid de

carbon a fost eliminat.

24Ginetta Stoenescu, Petre Radovici Obezitatea şi combaterea ei, Editura Stadion,Bucureşti, 1972, p. 45.

În exerciţiile dinamice, contracţiile şi relaxările alternative ale muşchilor

acţionează ca o pompă, înlesnind circulaţia.

Rolul special al gimnasticii abdominale în tratamentul obezităţii poate fi

rezumat astfel: să tonifice musculatura pereţilor abdominali, să ajute la reglarea

neurohormonală şi circulaţia sângelui ărintr-o bună evoluţie a procesului digestiv,

să contribuie la creşterea vigoarei şi capacităţii de muncă.

Exerciţiile fizice medicale25 mai au şi cu efect lipolitic adică fac ca în timpul

acestora consumul energetic să crească, mărind astfel durata şi intensitatea

reacţiilor de oxidare de la nivelul celulelor şi ţesuturilor, consum realizat pe baza

rezervelor adipoase din vecinătatea şi din interiorul grupelor musculare solicitate.

Exerciţiile lipolitice efectuate într-un ritm alert, intercalat cu pauze de

odihnă şi relaxare, antrenează grupe de lanţuri musculare cât mai multe, cu

volum cât mai mare, determinând o schimbare permanentă a centrului de

greutate al corpului. Exerciţiile se efectuează liber, la aparate, cât şi exerciţii de

respiraţie.

Prin urmare, gimnastica medicală are efecte benefice asupra întregului

organism cu rol esenţial în combaterea obezităţii la copii, dar fără un regim

alimentar corespunzător metodele de gimnastică medicală nu pot oferi rezultate

bune26.

Aceste efecte sunt deosebit de eficace, dacă antrenamentul începe în

prima copilărie şi se continuă fără întrerupere pe toată durata creşterii şi

dezvoltării.

Printre metodele specifice kinetoterapiei, adăugăm şi rolul metodelor de

masaj şi tehnici complementare: masajul clasic, masajul reflexogen ale căror

efecte facilitează circulaţia sanguină impunând accelerarea transportului

toxinelor spre organele de eliminare sau de detoxifiere, îmbunătăţind astfel

starea de sănătate, presopunctura, masându-se punctele pentru diminuarea

poftei de mâncare.

Alte mijloace asociate folosite pentru combaterea obezităţii la copii şi

adolescenţi au mai fost: stretchingul, hidro-termoterapia si hidro-kinetoterapia.

Exercitiile de stretching constituie un sistem de antrenament care măresc

limitele de întindere ale muşchilor şi articulaţiilor, dezvoltă forţa şi rezistenţa

muşchilor şi îi ajută să rămână flexibili.

25Zorca Giurculescu, Dumitru Cristea, Constanţa Constantinescu, Ştefan Costea Op. cit., Editura Stadion, 1974, p. 18.26Carmen Şerban Kinetoprofilaxie primară – Biologia condiţiei fizice, Editura Universităţii, Oradea,2002, p. 42

Asffel, schimbul de căldură între corp sau segmentele acestuia în apă prin

imersia acestora se încadrează în hidro-termoterapie iar atunci când este însoţit

de mobilizări, hidro-kinetoterapie.

Factorii mecanici ai apei cu rol în tratamentul obezităţii sunt forţa ascensională,

rezistenţa apei, presiunea hidrostatică, factorul termic şi factorul chimic.

CAPITOLUL III STUDIU APLICATIV - CONSELING GENETIC SI

PLANIFICARE FAMILIALA

3.1.Rolul cabinetelor medicale de conseling – în planificarea familială

Sarcina este un eveniment normal, fiziologic în viaţa unei femei dar uneori

poate fi complicată de procese patologice, dăunătoare pentru sănătatea mamei

şi chiar a fătului.

Oricât de normală ar fi sarcina, ea antrenează unele modificări ale

organismului matern, de obicei pentru a realiza o acomodare a necesităţilor celor

două fiinţe – mama şi fătul – modificări ce nu sunt întotdeauna lipsite de riscuri.

De aceia, cadrele sanitare din cadrul cabinetelor de specialitate, trebuie să

desfăşoare o activitate susţinută pentru urmărirea medicală a femeii pe tot

parcursul sarcinii, astfel încât trecerea prin această perioadă să se realizeze fără

urmări nedorite pentru mamă şi copil.

Această activitate, desfăşurată de personalul de ocrotire maternă se

numeşte asistenţă sau activitate de îngrijire prenatală şi cuprinde consultaţiile şi

îngrijrile acordate femeii gravide pe tot parcursul sarcinii, pentru a asigura

naşterea unui copil sănătos, dintr-o mamă sănătoasă.

Obiectivele îngrijirii prenatale în cadrul cabinetelor menţionate sunt:

supravegherea evoluţiei sarcini cu scopul de a preveni unele

complicaţii ce ţin de sarcină şi tratamentul prompt al acestora, dacă

apar;

identificarea şi tratarea gravidelor cu risc crescut încă de la

începutul

sarcinii lor;

educarea femeilor gravide pentru a respecta regulile de igienă

raţională a sarcinii;

pregătirea fizică şi psihică a femeii pentru actul naşterii;

educaţia viitoarei mame.

Activitatea de îngrijire prenatală a femeii gravide începe odată cu luarea în

evidenţele cabinetelor de îngrijire prenatală şi planificare familială. Luarea

în

evidenţă a femeii gravide se va realiza în cadrul primei consultaţii prenatale. Este

indicat ca aceasta să se realizeze încă din primele 6 – 8 săptămâni de sarcină.

Orice femeie tânără cu menstruaţii regulate ar trebui să se prezinte ea

însăşi la medic, atunci când menstruaţia întârzie două săptămâni sau chiar

patru săptămâni, căci examinarea precoce este deosebit de importantă

pentru calcularea corectă a vârstei sarcinii şi a datei naşterii. Luarea în evidenţă

se va realiza de personal medical, îndeosebi cu specializări în mediul de

obstretică şi ginecologie de la cabinetul de consultanţă prenatală.

Cu prilejul acestei analize medicale este verificat diagnosticul de sarcină şi

starea aparatului genital fiind totodată evaluată şi starea de sănătate generală a

femeii gravide.

Medicul sau consultantul de specialitate înregistrează câţiva factori

importanţi pentru evoluţia sarcinii femeii pe care o examinează:

• dacă sarcina este dorită;

• mediul familial (afectivitate);

• factorii economico – sociali;

• condiţiile de viaţă şi de muncă.

Tot în cadrul acestei analize, se va realiza şi o consultaţie amănunţită

privind afecţiunile preexistente, antecedentele personale şi cele familiale,

insistându-se asupra locului de provenienţă, locului şi felului muncii

prestate,

vârstei, data primei menstruaţii, data căsătoriei, numărul de sarcini

anterioare, naşteri, avorturi şi complicaţiile acestora, naşterile anterioare

(cum au decurs, greutatea nou – născutului în primele clipe după naştere, starea

lor de sănătate şi evoluţia lor ulterioară) etc.

Toate aceste date sunt consemnate de medic în fişa medicală. Iar apoi

femeia este supusă unui examen genital complet, cum ar fi:

• inspecţia regiunii vulvare;

• examenul colului uterin cu valvele;

• se întreprind prelevări pentru examenele colpo – cito –

bacteorologice şi colpo – cito – hormonale, examen Babeş Papanicolau,

colposcopie;

• se realizează examinarea vaginală, la care se va prezenta vârsta

sarcinii, bazinul osos şi ţesuturile moi ale filierei plevigenitale.

Gravida trebuie să cunoască faptul că la prima consultaţie prenatală se

efectuează un bilanţ al stării de sănătate, iar cu această ocazie se pot descoperi

bolile ce preexistau sarcinii ca de exemplu:

• boli ale aparatului cardio – vascular: stenoză mitrală, stenoză

aortică, insuficienţă mitrală;

• boli renale: glomerulonefrite, pielonefrite, litiază renală;

• boli hepatice;

• boli endocrine: hiper sau hipotiroida, boala Cushing;

• anemii sau alte boli ale sângelui;

• afecţiuni ale aparatului respirator;

• parazitoze, în special, toxoplasmoza, fiind şi principala cauză a

avorturilor spontane repetate;

• infecţii:

- virale – rubeola;

- bacteriene – cronice: tuberculoză, lues.

Cu prilejul consultaţiilor întreprinse se identifică stările patologice specifice

stării de graviditate, cum ar fi: gestoza tardivă ce apare adesea după săptămâna

a 24 – a de sarcină, izoimunizarea maternă în cazul că există incompatibilitate

de grup ABO şi de Rh, hidramnios, oligoamnios, placentă praevia.

Se identifică si eventuale complicaţii ale sarcinii provenite din

anumite

medicamente care pot fi toxice atât pentru mamă cât şi pentru făt cum ar

fi

(cloramfenicolul, tetraciclina, sulfamidele etc) şi pot fi responsabile de apariţia

unor

malformaţii. De aceia medicamentele trebuie recomandate numai pe bază

de

prescripţie medicală.

Tot cu prilejul acestei consultaţii se va mai consemna:

• înălţimea femeii şi prezenţa unor eventuale stigmate rahitice

scheletice, bazine osoase viciate;

• starea de nutriţie;

• greutatea şi evoluţia curbei ponderale;

• pulsul şi tensiunea arterială - TA, valori ale TA de 130/90 mmHg trebuie

să constituie un semnal de alarmă;

• starea psihonervoasă;

• existenţa unor focare de infecţie.

Cu ocazia primei consultaţii, femeia va face unele analize de laborator:

• reacţia biologică de sarcină, când numai pe baza examenului clinic nu se

poate preciza diagnosticul de sarcină;

• analiza completă a sângelui, inclusiv nivelul hemoglobinei şi

hematocritului.

Dacă sunt în limite normale, acestea vor fi repetate la două luni. Dacă

Ht < 30% iar Hb < 10,5 g/ml sunt necesare analize mai amănunţite ale

parametrilor sangvini pentru a se putea determina tipul de anemie şi acordarea

tratamentului corespunzător prin:

• determinarea grupului sangvin şi Rh;

• testul serologic pentru sifilis, obligatoriu pentru prevenirea sifilisului

congenital. Sifilisul matern descoperit înainte de prima jumătate a sarcinii

poate fi tratat şi astfel poate fi împiedicată apariţia lui şi la copil:

• efectuarea de examinări bacteorologice cervicale şi rectale pentru

depistarea unei eventuale gonococii;

• analiza urinii poate depista afecţiuni ale tractului urinar sau apariţia

unor complicaţii ale sarcinii;

• glicozurii repetate pot indica existenţa unui diabet zaharat la mamă;

• gravida mai poate fi supusă unor consultaţii medicale

interdisciplinare ca: interne, nefrologice, hematologice, infecţioase, în vederea

depistării afecţiunilor chiar în stadiul preclinic la gravidele cu risc crescut. Bilanţul

făcut cu ocazia primei consultaţii prenatale este foarte important, deoarece

funcţie de acesta se stabilesc şi se apreciază posibilităţile de adaptare ale

organismului femeii în condiţiile începutului de sarcină.

Tot atât de importantă este şi cunoaşterea stării de sănătate a soţului

gravidei. Odată efectuat acest examen complet, femeia va putea fi încadrată

ca având o sarcină normală sau făcând parte din categoria gravidelor cu risc

crescut. În cazul că se ivesc complicaţii în evoluţia sarcinii, consultaţiile

ulterioare vor fi mai scurte decât prima consultaţie însă scopul va fi acelaşi:

evitarea patologiei de sarcină, şi pregătirea gravidei pentru naştere;

luarea de informaţii asupra stării generale de sănătate a femeii, a

felului cum suportă sarcina, asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă;

verificarea modului în care femeia gravidă respectă regulile de

igienă

date;

verificarea curbei ponderale şi recomandări privind alimentaţia

raţională a femeii gravide, cunoscând faptul că o nutriţie bună a mamei în

cursul sarcinii constituie unul din factorii majori care

determină creşterea şi dezvoltarea normală a fătului;

De asemenea, există părerea că femeia care ia mult în greutate în cursul

sarcinii (peste 10 – 12 Kg) naştere unor copii mari şi sănătoşi este periclitată.

Aceste femei trebuie considerate gravide cu risc obstretical crescut. La fel

de importantă este şi starea nutriţională a femeii înainte de concepţie iar medicul

nu poate influenţă starea nutriţională a femeii gravide, însă poate modifica

obiceiurile alimentare ale viitoarei mame încă de la începutul sarcinii.

Dieta zilnică normală pentru o femeie gravidă este:

• lapte de vacă 1 - 1 litri,

• fructe 200 gr,

• ouă , carne (vită, pasăre) 100 – 160 gr,

• legume 400 gr.

Aceste alimente produc femeii gravide, vitaminele, mineralele, proteinele,

lipidele şi glucidele necesare fătului şi mamei. În cazul consultaţiei prenatale,

se controlează tensiunea arterială, se examinează dezvoltarea uterului, se

repetă analizele de laborator, se reevaluează cazurile în raport cu riscul

obsterical reieşit eventual din evoluţia sarcinii, se intensifică măsurile de

prevenire a gestozelor hipertensive tardive, se fac recomandări menite să

prevină o naştere prematură şi anume evitarea eforturilor fizice.

Spre sfârşitul sarcinii se stabileşte data concediului prenatal, şi

unitatea

sanitară în care se va desfăşura naştera, se intensifică pregătirea psihologică şi

fizică pentru naştere, îndepărtarea fricii şi crearea unui comportament al femeii

de

participare activă, se realizează vitaminizarea organismului gravidei (cu

vitaminele

D şi facultativ A şi C) şi se mai realizează vacinarea antitetanică.

3.2. Pregatirea psihoprofilactică a gravidei prin conselling si cabinetele de planificare familială

Pregătirea psihoprofilactică a gravidei prin conselling se va face după ce

s-a întreprins un examen general şi obstretical al gravidei, s-a efectuat anamneza

acesteia, precizându-se diversele antecedente:

examenul neuropsihic,

indicarea tipului de activitate nervoasă a gravidei.

După aceea se va căuta să se capete încrederea gravidei şi să elimine

frica pe care o are faţă de naştere (frica de durere, hemoragie).

Lecţiile de pregătire psihoprofilactică cuprind noţiuni despre anatomia

organelor genitale, fecundaţia şi nidaţia dar şi despre dezvoltarea uterului gravid

şi modificările organismului în timpul sarcinii. Se vor încredinţa noţiuni

elementare despre primele simptome ale începutului naşterii, indicându-se

diverse fenomene ca:

eliminarea dopului gelatinos,

apariţia de contracţii abdominale intermitente, eventual scurgerea de

lichid amniotic.

În lecţia a doua, se vor da noţiuni despre perioada de dilatare a colului în

travaliu. Se va insista asupra caracterelor contracţilor uterine, asupra

mecanismului dilataţiei orificiului uterin şi se va arăta, cum pot fi calmate

durerile de travaliu prin respiraţie regulată şi profundă şi prin masarea zonelor

cutanate dureroase, abdominale şi lombare. La sfârşitul lecţiei se vor face

exerciţii practice (cca 15 minute) în care gravidele fiind în decubit dorsal, vor

efectua exerciţii ritmice de respiraţie, de masaj şi de comprimare a punctelor

dureroase situate la nivelul spinelor iliace antero – superioare, postero –

superioare şi la nivelul crestelor iliace.

Lecţia a treia, constă în prezentarea perioadei de expulzie a naşterii.

Pentru aceasta se va arăta cum se produce progresiunea craniului, rolul

screamătului, rolul contracţiei voluntare a muşchilor abdominali. Se va insista

asupra faptului că parturienta va putea să-şi reducă senzaţia dureroasă stând în

decubit dorsal, cu coapsele în abducţie şi la flexiune, prin respiraţii profunde, cu

pauze de 10 – 15 secunde şi mai ales printr-o relaxare cât mai completă a tuturor

muşchilor în pauzele dintre contracţiile expulzive. Se vor realiza exerciţii practice,

gravida fiind aşezată ca în poziţia de expulzie, indicându-i-se cum va trebui să se

„screamă” cum va trebui să obţină relaxarea musculară, făcând concomitent

exerciţii de respiraţie.

Lecţia a patra se exercită prin efectuarea de exerciţii practice de

respiraţie, relaxare şi masaj.

Lecţia a cincea presupune o scurtă seminarizare a lecţilor 2 şi 4 după

care se va indica cum trebuie să fie comportarea gravidei în timpul spitalizării ei,

în timpul naşterii şi lăuziei. Se va explica gravidei, de ce este necesar tactul

vaginal sau rectal, de ce trebuie să se practice uneori ruperea artificială a

membranelor şi realizarea de diverse injecţii. Se va atrage atenţia gravidei că

aceste manopere nu sunt dureroase doar naşterea comportă ceva dureri însă

numai dacă femeii îi este frică de naştere, aceasta chiar va mării intensitatea

durerii. De aceea se efectuează procedee analgezice pentru a-i calma durerile.

Lecţia a şasea presupune o reiterare a recţilor 2 şi 3 dar şi efectuarea de

exerciţii practice de respiraţie şi masaj, incitând gravidele să pună întrebări, la

care va trebui să se răspundă cu precizie, în scopul unei cât mai bune lămuriri a

gravidei.

La naştere, gravida trebuie să se bucure de o atenţie şi o îngrijire

deosebită din partea medicului dar şi a moaşei.

În timpul perioadei de dilataţie se va reaminti gravidei să stea în decubit

dorsal, să-şi maseze în timpul contracţiilor, zonele dureroase, să respire ritmic cu

inspiraţii adânci şi expiraţii lungi; totodată i se va indica să apese cu policele pe

coapse şi pe crestele iliace, iar când contracţiile devin mai intense, i se va arăta

cum să-şi plaseze pumnii închişi sub şale, ca să sprijine bazinul la nivelul

articulaţiilor sacro-iliace. Este bine să se administreze oxigen în timpul

contracţiilor uterine; iar în momentul expulziei propriu – zise se vor „dirija”

scrementele femeii, învăţănd-o să se apuce de nişte chingi, fixate la picioarele

patului, sau la picioarele mesei obstetricale, de care va trage în timpul eforturilor

expulzive. În acest fel, având gura închisă şi bărbia flectată pe torace, efectul

screamătului va fi puternic, ajutând expulzia fătului.

Trebuie menţionat gravidei că o bună pregătire psihoprofilactică

îndepărtează reflexele condiţionate vechi, înlătură frica şi stabileşte raporturi

normale dintre cortex şi regiunea subcorticală. Prin pregătirea psihoprofilactică,

gravida participă activ şi conştient la actul naşterii. Medicul şi moaşa îi va

reaminti în tot timpul naşterii că trebuie să aplice exact ce s-a predat în timpul

lecţiilor, urmând succesiunea fiziologică a diferitelor fenomene ale naşterii.

Medicul va avea astfel o conduită activă la naştere, corectând la nevoie

comportamentul gravidei, prin aplicarea celor predate în şedinţele de pregătire

psihoprofilactice.

Prin conduita sa activă, medicul va putea să înlăture sau să reducă

anumite anomalii funcţionale, fie că este vorba de un exces de contractilitate

uterină, fie că este vorba de o insuficienţă a contracţilor uterine, ceea ce permite

să se evite suferinţa letală. Dacă apre o stare spastică a colului, un endem sau

dacă s-a produs o rigiditate atomică a colului, un edem de col sau o rezistenţă

anormală a membranelor ovulare, se va aplica tratamentul adecvat. Numai în

cazurile în care metoda psihoprofilactică nu dă rezultate, se poate recurge la

metodele de farmacologice de analgezice. Aceste metode farmacologice se vor

aplica luându-se toate măsurile, ca şi pentru metodele strict obstetricale, pentru

a evita provocarea durerii. De altfel, în cursul diverselor metode necesare pentru

scurtarea duratei naşterii, se va explica gravidei care este scopul lor şi modul de

acţiune. Este incontestabil ca metoda psihoprofilactică să fie strâns legată de

tipul de sistem nervos al femeii, cazurile de eşec sau de efect redus observându-

se la femeile cu sistem nervos slab, neechilibrat.

Lecţia şapte se predau mamei noţiunii privind creşterea, igiena şi

îngrijirea nou – născutului. Modul de îmbăiere cum ar fi aşezarea cearşafului de

baie, care este bine să fie însemnat într-un colţ (în dreapta sus) acest semn

indicând colţul care se foloseşte exclusiv pentru uscarea părţii superioare a

corpului.

Caduţa de îmbăiere trebuie igenizată în prealabil cu praf de curăţat. Se

toarnă apoi apa în baie: mai întâi apa rece, după care se adugă apa caldă. Se

potriveşte cantitatea de apă din băiţă în aşa fel încât apa să acopere umerii

copilului, în poziţie semişezândă; dacă este prea puţină apă, copilului îi este frig.

Temperatura apei din cadă trebuie să fie în jur de 36,5 – 370 fără a se urmări

depăşirea acestei temperaturi. Aprecierea temperaturii este bine să se facă cu

ajutorul unui termometru de apă introdus sub nivelul apei.

Metode de îmbăiere a micuţului:

Copilul este dezbrăcat şi introdus în cadă în felul următor: mâna stângă a

mamei cuprinde axila stângă a copilului, iar degetul mare cuprinde urmărul lui, în

timp ce gâtul şi capul se află pe antebraţul mamei; mâna dreaptă va curpinde

picioarele copilului la încheietură, cu degetul arătător între cele două glesne.

După introducerea copilului în apă, mâna dreaptă a mamei se desprinde

de picioarele copilului, pentru a-i uda capul, mâna stângă continuând să ţină

capul copilului afară din apă. În momentul următor, copilul va fi readus pe

cearşaful de baie şi acoperit cu un colţ al acestuia.

Urmează săpunitul cu ajutorul mănuşii: nu se recomandă buretele de baie,

deoarece nu poate fi întreţinut absolut curat. Mănuşa se înmoaie bine şi se

îmbină cu săpun. Se freacă uşor tot corpul şi la urmă şezutul (funduletul) şi

organele genitale. Se va descoperi numai porţiunea care urmează să fie săpunită.

Săpunindu-l cum se cuvine, copilul se căleşte iar iritaţia care se produce pe piele

activează circulaţia sângelului. Avantajul de a săpuni copilul în afara băii constă

în faptul că se pot curăţi cu atenţie toate cutele corpului.

Se începe cu capul, care se săpuneşte dinspre frunte spre ceafă avându-se

grijă să nu intre săpun în ochii micuţului şi apoi se clăteşte. Capul copilului se

spală cel puţin de 2 ori pe săptămână. Se săpunesc apoi în ordine: gâtul, braţele,

mâinile, pieptul, abdomenul până la ombilic, spatele până la coapse, picioarele,

baza abdomenului, regiunea organelor genitale, fesele şi apoi regiunea anală. O

atenţie sporită trebuie acordată fetiţelor când se spală organele genitale aceasta

realizându-se totdeauna din faţă spre spate (niciodată invers, din cauza

pericolului de a transporta microbii din rect spre organele genitale, determinând

astfel o inflamaţie a acestora.

După ce a fost bine săpunit, copilul este reintrodus în baie pentru

limpezire, cu multă precauţie (fiind acoperită cu un strat de săpun, pielea capului

devine alunecoasă). Readus pe cearşaful de baie va fi uscat prin tamponare şi nu

prin ştergere brutală.

Se vor usca cu deosebită grijă toate cutele pielii fără teama de a produce

vreo durere copilului. Se vor tampona deci foarte atent cutele din jurul gâtului,

cele dintre picioare, în spatele urechilor, sub braţ etc. În aceste cute nu trebuie

să rămână nici umezeală, nici resturi de murdărie sau de pudră, care vor fi

şetrese cu un tampon înmuiat în ulei de masline. După ce suntem siguri că nu a

mai rămas nici o urmă de umezeală, vom pudra cu grijă toate cutele. Urmează

îmbrăcarea copilului, după care va fi înfăşat (dacă sugarul este mic). La urmă se

trece la spălatul feţei.

Vasul trebuie dinainte pregătit pentru acest scop, umplându-se cu apă

călduţă. Tampoanele din tifon sau în lipsă batistele (cu condiţia ca acestea să fie

schimbate des şi fierte de cel puţin două ori pe săptămână), gata împăturite, ele

se află la îndemână. Se începe spălarea ochilor. În prima lună se poate folosi

pentru spălatul ochilor o infuzie de muşeţel; tamponul se înmoaie în apă (sau

infuzie de muşeţel) şi apoi fiecare ochi în parte va fi şetrs cu grijă, pornindu-se de

la unghiul extern spre cel intern. Se procedează în acest fel pentru a se împiedica

o infecţie a acestui organ preţios.

Nasul şi urechile se curăţă fie cu bucăţi de tifon steril făcute sul, fie cu

bucăţele de vată răsucite între degete. Un astfel de tampon se introduce în nas

prin mişcări de rotaţie, către spate (nu în sus). Dacă nasul este astupat de cruste,

tampoanele se înmoaie în prealabil în apă fiartă sau ceai de muşeţel.

Pentru curăţirea urechilor, se trage pavilionul urechii uşor către spate şi în

sus. În acest fel se îndreaptă unghiul pe care-l face în mod obişnuit canalul

auditiv extern şi tamponul poate pătrunde adânc. Tamponul va fi introdus, în

acelaşi fel, prin uşoare mişcări de rotaţie. Apoi se curăţă atent pavilionul urechii

şi cutele pielii din spatele acestuia. Se cere o deosebită atenţie când se curăţă

partea superioară de implantare a pavilionului urechii. Este interzisă folosirea de

obiecte solide (ace de păr sau beţe de chibrit învelite în vată sau tifon) la

curăţarea nasului sau urechilor. Mucoasa fină a acestor organe poate fi uşor

rănită. La sfârşit, se spală şi restul feţei. Nu se foloseşte săpun în acest scop.

Obrajii se vor şterge cu prosopul ud, care se va folosi numai pentru aceasta

situaţie. Regiunea din jurul nasului şi gurii se spală la sfârşit. În aceeaşi ordine se

va produce şi uscarea.

O altă metodă presupune începerea îmbăierii cu spălarea feţeimicutului,

înainte de a fi dezbrăcat pentru baie. În acest caz, se procedează la fel ca în cazul

primei metode adică se spală mai întâi faţa cu un prosop destul de fin ud, fără

săpun şi apoi se şterge prin tamponare uşoară cu colţul marcat al prosopului de

baie. Urmează curăţirea nasului, urechilor, ochilor, după cum s-a descris anterior.

După aceea se dezbracă copilul,are loc operaţiunea de muiat în apă, săpunit şi

spălat în apă călduţă.

La sugarii foarte mici pentru a se evita răceala, se recomandă săpunirea şi

spălarea în cadă, după ce s-a spălat separat faţa. Este categoric contraindicat a

se spăla sau curăţi cu tampoane gura copilului. Mucoasa gurii este deosebit de

sensibilă şi rănirea ei constituie o poartă de intrare pentru infecţii.

La sfârşit, părul copilului este pieptănat şi periat; apoi se trece la tăierea

unghiilor.

În timpul pieptănatului se încearcă desprinderea cojilor de pe pielea

capului. Pentru a le desprinde mai uşor, se va aplica cu câteva ore înainte pe

pielea capului ulei din turte de măsline cu arome frumos mirositoare. Dacă

acest procedeu este ineficient, se va aplica un unguent salic 1% după baie, care

se va spăla la baia următoare.

În ceea ce priveşte tăierea unghiilor, este indicat să se apuce vârful

degetelor unul câte unul şi să se taie cu forfecuţa capătul liber al unghiilor. Se

trece apoi la tăierea unghiilor de la picioare. Această operaţie de tăiere a

unghiilor se face o dată la săptămână.

În general, baia copilului nu trebuie să depăşească câteva minute. Este

greşit obiceiul de a lăsa copilul să se joace în cadă. După baie, toate obiectele

folosite vor fi curăţite şi puse ordonat la locul lor.

Urmează înfăşarea, care se realizează în raport cu vârsta şi gradul de

dezvoltare al sugarului. Astfel, în primele săptămâni va fi înfăşat în scutece

pentru menţinerea temperaturii corpului, pentru ca la 3 – 4 să se păstreze doar

un scutec între picioare şi nişte pantalonaşi care să permită mişcările libere ale

picioarelor. Pentru a permite mobilitate sugarului acesta poate fi introdus într-un

sac de dormit.

Orice tehnică de înfăşat s-ar folosi, trebuie evitata ca umezeala să

pătrundă în regiunile unde pielea copilului este deosebit de sensibilă şi anume:

plicile inghinale (cutele care apar deasupra coapselor, la îndoirea acestora),

cutele coapsei şi regiunea posterioară a genunchilor.

De asemenea, trebuie evitată menţinerea umezelii de către foaia

impermeabilă care se află sub corpul copilului. Rostul acesteia este doar de a

împiedica pătrunderea umezelii până la saltea şi ca mărimea să nu depăşească

30/35 cm. La înfăşatul pentru plimbare, capetele foii impermeabile nu trebuie să

se împreuneze pe abdomenul copilului, ci să ajungă cel mult până la şolduri,

pentru a permite în felul acesta respiraţia pielii.

De asemenea, nu se vor folosi în mod sistematic pantalonii cauciucaţi sau

din material plastic.

Înfăşatul micuţului până la 4 luni se realizează astfel:

a. cămăşuţa de pânză şi pieptăraşul de bumbac, cu mânecile cămăşuţei

introduse în mânecile pieptăraşului;

b. boneţica de bumbac sau de pânză (în casă, la o temperatură de 20 – 22 0

se poate renunţa complet la boneţică),

c. scutece pentru înfăşat, se întind pe masă în următoarea ordine: un

scutec pătrat de finet bine întins, peste care se pune pânza cauciucată (se va

renunţa la acesta, dacă pielea sugarului este iritată sau prezintă eczemă);

deasupra se întinde scutecul pătrat din pânză; peste acesta se pune scutecul în

triunghi, iar deasupra cel dreptunghiular din material absorbant.

În timpul anotimpului rece, mai ales dacă temperatura camerei a coborât

prea mult, se mai adaugă şi o păturică de molton sau de bumbac.

Iată cum se procedează: se îmbracă micutul cu cămăşuţa şi pieptăraşul,

introducând mânuţa cu pumnul strâns în mâneca încreţită dinainte, având apoi

grijă să fie bine întinse, să nu facă nici o cută, după care se leagă şiretul pe umăr.

Se îndoaie partea inferioară, atât a cămăşuţei, cât şi a pieptăraşului peste

regiunea ombilicală. Astfel îmbrăcat, copilul este culcat peste scutecele aşezate

în ordinea indicată.

Se aplică dreptunghiul din material absorbant între picioarele copilului, în

aşa fel încât el să acopere regiunea fesieră şi organele genitale, ajungând sub

ombilic. Acest dreptunghi are rolul de a împiedica trecerea urinii spre regiunea

ombilicală. Se petrece apoi colţul din dreapta al scutecului triunghiular spre

partea stângă a copilului culcat, după care se ridică colţul inferior între picioarele

copilului; în momentul următor se petrece colţul din stânga spre partea dreaptă a

copilului, unde se fixează. Se realizează astfel un fel de pantalonaş.

Urmează scutecul de pânză şi pânza impermeabila de sub el, aceasta

panza nu trebuie sa tina rece micutului, care se înfăşoară în jurul triunghiului. În

sfârşit, se petrece partea dreaptă a scutecului mare de finet spre partea stângă a

copilului şi partea stângă peste partea dreaptă, fixându-se sus în dreapta la

nivelul toracelui. Partea de jos se întinde, se îndoaie apoi peste picioare, larg,

fixându-se la spate. Se realizează un fel de plic, care permite mişcările libere ale

picioarelor.

Înfăşatul sugarului după 3 – 4 luni. După această vârstă, evident dacă

sugarul este bine dezvoltat, se simplifică metoda de înfăşat descrisă. După ce se

îmbracă sugarul cu cămăşuţa şi pieptăraşul, se păstrează numai scutecul

triunghiular şi dreptunghiular absorbant, care se folosesc după tehnica arătată,

iar deasupra se îmbracă un pantalonaş din bumbac, scurt în anotimpul cald şi

lung în anotimpul rece. O menţiune: pantalonaşii scurţi sau lungi nu vor fi fixaţi

cu elastic, ci legaţi cu şireturi sau prinşi cu nasturi. Dacă pantalonaşii sunt scurţi,

picioruşele trebuie neapărat îmbrăcate în şosete şi botoşei de bumbac.

După baie, mai ales dacă nu este prea cald în cameră, sugarul se înfaşă tot

după metoda arătată la punctul 1, se fixează de a lungul corpului, cu ajutorul

scutecului mare de finet. Copilul se poate introduce apoi într-un sac care se leagă

la umeri.

Cum se îmbracă sugarul când este scos la plimbare. Sugarul mic se înfaşă

aşa cum am arătat, deci tehnica înfăşatului nu suferă nici o schimbare. În plus, se

adaugă o jachetă şi o bonetă de lână şi se introduce copilul într-un sac matlasat

sau de lână, când este rece afară. În lipsa sacului se poate folosi un pled de lână.

Sugarul mare este îmbrăcat într-un costumaş de lână (bonetă, jachetă şi

pantalon) şi încălţat cu botoşei de lână sau ghetuţe puse peste ciorapi.

Iar în timpul verii, când este deosebit de cald afară, sugarul mai mare va fi

îmbrăcat doar cu o jachetă cu bumbac şi pantalonaşi scurţi de bumbac prinşi în

nasturi de jacheţică. Sub pantalonaşi se va menţine scutecul triunghiular sau

dreptunghiular atâta timp cât copilul se murdăreşte şi se udă spontan. Eventual,

pentru scurt timp, se pot folosi şi pantalonaşi din material plastic.

Schimbarea acestuia este recomandată după fiecare masă deoarece

prezintă avantajul că scaunele şi urina emise în timpul mesei nu vor murdării

scutecele proaspete.

În schimb, sugarii alimentaţi la sân în poziţie şezândă nu vor fi luaţi în

braţe murdari; deci vor fi schimbaţi înainte de masă. De asemenea, vor fi

schimbaţi totdeauna înaintea mesei şi niciodată după masă, sugarii predispuşi la

vărsături şi regurgitaţii. Mişcările la care sunt supuşi în timpul desfăşatului şi

înfăşatului pot provoca vărsături acestor copii sensibili, cu stomacul plin.

Sugarul mic, cu atât mai mult cel mare, reacţionează prin plâns când este

ud saumurdar. El plânge şi din alte motive, dar ori de câte ori copilul plânge, el

este agitat din cauza umezelii din scutece.

Să presupunem că aţi desfăşat copilul şi l-aţi găsit ud. Îl veţi tampona până

la uscare cu un colţ curat al scutecului lui, după care îl veţi înfăşa cu scutece

curate.

Veţi şterge murdăria de pe pielea copilului tot cu un colţ curat din

scutecele lui, după care îl veţi spăla cu apă călduţă şi săpun şi îl veţi tampona cu

un scutec curat. Dacă sugarul prezintă o iritaţie în regiunea fesieră nu-l veţi spăla

cu apă, ci cu ulei de măsline fiert şi răcit.

Pânza cauciucată se şterge cu un scutec curat. Din timp în timp, pânza

cauciucată se schimbă şi se splaă cu apă şi săpun, şi cu o soluţie dezinfectantă,

după care se pune la uscat.

Pudra de talc pulverizată fin prin părţile sensibile ale pielii are un efect

calmant, de prevenire a iritaţiilor. Nu este indicat a se folosi pudra de tacl decât

în măsura şi cantitatea cât să acopere pielea într-un strat foarte subţiere. Este

greşită metoda de pudrare mai întâi a scutecelor şi apoi să înfăşaţi copilul. Nu

folosiţi pudrele organice (făină, amidon), deoarece se descompun şi formează o

cocă atunci când sunt ude.

De asemenea, curatenia rufelor sugarului, a scutecelor, are un rol esential

in mentinerea sanatatii copilului. Datorita constitutiei inca fragile a copilului este

predispus la tot felul de infectii.

Scutecele murdare, in afara de efectul iritant exercitat asupra pielii,

constituie o sursa importanta de infectie. Din acest motiv, ele trebuie

dezinfectate si spalate cu atentie.

Astfel, rufele copilului trebuie spalate zilnic, deoarece produsele excretate

(urina si fecalele) se descompun si emana un miros urat si constituie o sursa de

infectii.

Lectia 8 are in vedere, prezentarea de metode de masurare si verificare a

cresterii in lungime si greutate a micutului. Pentru a pune in aplicare aceasta

lectie este nevoie in primul rand de un cantar pentru a cantarii greutatea

copilului cu regularitate, pe de o parte cat si felul cum acesta se dezvolta, pe de

alta parte, in conditiile in care ratia zilnica de lapte este suficienta pentru buna sa

dezvoltare. Daca se doreste sa se cunoasca cat a supt la un moment dat copilul,

se procedeaza astfel: se va cantari copilul infasat inainte de a-l pune sa suga,

dupa care se noteaza greutatea dupa care trebuie pus la supt. Imediat dupa ce a

supt este cantarit din nou, fara a-i schimba scutecele. Se noteaza si aceasta

greutate. Se scade dupa aceea greutatea copilului dinainte de supt din cea

continuta dupa supt si astfel se va obtine cantitatea de lapte supta de copil.

Greutatea exacta a copilului se calculeaza dupa ce acesta a fost scos din

scutece, in prealabil se pune acesta pe cantar si se face raportarea la

greutateaanterioara. Copilul se cantareste dimineata inainte de masa sau seara

inainte de baie. Este indicat sa fie cantarit mereu la aceasi ora, niciodata dupa

masa si pe cat in aceleasi conditii.

Copilul va fi cantarit regulat (saptamanal sau lunar), cantaritul zilnic nu

este recomandat in conditiile de acasa. Specialistii recomanda tatalui micutului

sa intreprinda un grafic de crestere a copilului care sa fie pastrat in arhiva

familiei.

Graficul se compune din: cateva linii orizntale intrepatrunse de niste linii

verticale. In stanga se consemneaza greutatea in grame incepand cu cea de la

nastere, iar la baza, lunile pana la un an. Se insemneaza cu un punct greutatea

din luna respectiva. Prin unirea punctelor se obtine un grafic.

O curba ideala este cea uniform ascendenta, care nu deviaza brusc nici in

sus nici in jos.

Medicii considera ca lungimea normala a copilului la nastere este in medie

de 50 cm. Baietii ceva mai mult , fetitele ceva mai putin. Viteza de crestere a

sugarului este foarte rapida pana la varsta de 1 an.

Lungimea micutului se va determina astfel: se intinde copilul pe masa in

asa fel incat labele picioarelor sa ajunga exact la marginea mesei, iar la crestet

trebuie fixata un punct de reper de la care se masoara distanta exacta de la

marginea mesei pana la obiectul plasat la crestetul copilului, astfel s-a putut afla

talia micutului.

Asadar aceste masuratori priveste cresterea micului in greutate si lungime,

pana la varsta de 1 an. Daca se urmeaza o schema de crestere a micutului dupa

anumite grafice reprezentand valorile medii si totusi micutul nu va creste dupa

aceasta schema nu trebuie ridicata o grija daca copilul este sanatos.

In general ritmul de crestere este determinat de modul de alimentatie:

copilul alimentat cu laptele de mama va inregistra o crestere regulata, o curba

uniform ascendenta, decat cel alimentat artificial.

Iata un model ipotetic de crestere in medie lunar cat mai perfect al unui

sugar sanatos:

- in primele patru luni este indicata o greutate de 700 g/luna,

- de la varsta de 4 luni si pana la 8 luni va creste cu 450 g/luna,

- de la varsta de 8 luni si pana la un an, cu 235 g/luna.

In mod normal, un copil trebuie sa creasca zilnic in medie cu:

- 20g/zi in primul trimestru de viata,

- 15 g/zi al doilea trimestru,

- 10 g/zi in al treilea trimestru,

- 5 g/zi in al patrulea trimestru.

Greutatea de la nastere se dubleaza in luna a IV – a iar in a V a se tripleaza

in jurul varstei de 1 an. Aceste cifre reprezinta valori medii si sunt doar

orientative.

Cresterea in lungime este mai mare in primele luni. Mai jos unt prezentate

cateva valori medii pentru cresterea in lungime pana la 1 an:

- in prima luna copilul va creste cu aproximativ 5 cm,

- in a doua luna cu 3 cm,

- in lunile a III a, a IV a, cu aproximativ 2 cm/luna,

- in lunile a VIII a, XII, cu aproximativ 1cm/luna.

Insa datorita alimentatiei care prezinta tot mai multe concentratii de E-uri

si alte substante artificiale, copii inregistreaza cifre medii apreciabile mult mai

mari. Deoarece cresterea copilului (atat cea ponderala cat si cea staturala), este,

in primul rand, rezultatul unei alimentatii suficiente si echilibrate.

Lecţia 9 Tehnici de alăptare a micuţului.

De obicei, copilul suge fără efort însă anumite reflexe îi permit să apuce

mamelonul în gură în orice poziţie. Odată prins, mamelonul este fixat între buze,

împreună cu o anumită porţiune din jurul lui. În primul rând se realizează în gura

copilului un spaţiu de aer rarefiat, prin închiderea gurii în faţă şi în spate (gura se

închide posterior prin apăsarea bazei limbii pe cerul gurii), coborârea maxilarului

inferior şi a planşeului bucal muşchiulos. Presiunea negativă realizată (un vid

relativ) în gură are drept consecinţă umplerea cu lapte a canalelor de excreţie ale

glandei mamare (sânului). În al doilea timp, maxilarele se apropie, exercitând o

presiune atât de mare asupra căilor de escreţie, încât laptele pe care-l conţin

este împins în gura copilului.

Urmează înghiţirea laptelului, care este legată de actul suptului şi de ritmul

respiraţiei.

Alăptarea în poziţia culcat

În prima zi de după naştere, imediat ce vi s-a încredinţat micuţul trebuie să

îl alăptaţi. Vă culcaţi într-o parte, plasând în spate o altă pernă de sprijin, apoi vă

igienizaţi mamelonul şi regiunea înconjurătoare cu apă călduţă dar (fiartă în

prealabil), cu ajutorul unui tifon steril sau al unei batiste curate. Copilul este

culcat pe braţul dvs uşor îndoit (braţul drept dacă sunteţi pe dreapta şi braţul

stâng dacă sunteţi pe stânga). Capul copiului trebuie îndreptat, orientându-l în

aşa fel încât gura lui să se afle în faţa mamelonului. Cu mâna liberă prindeţi sânul

la baza mamelonului între degetul mijlociu şi arătător, apăsând uşor pentru a

evidenţia mamelonul. Apropiaţi apoi mamelonul de gura copilului, care se

deschide la atingerea cu acesta; odată cu mamelonul introduceţi şi o parte din

areolă (regiunea pigmentată din jurul mamelonului). Pentru a nu-i împiedica

respiraţia, apăsaţi sânul cu degetul arătător, evitând astfel astuparea nasului

copilului. Trebuie exercitată cu mare atenţie această tehnică de subt pentru că

copilul, fiind obligat să respire pe gură, va scăpa sânul.

În cazul în care copilul nu dă semne că ar vrea să apuce mamelonul,

stoarceţi puţin laptele în gura deschisă, ceea ce îi va provoca reflexul de sugere.

Alăptarea în poziţie şezândă

După încheierea perioadei de lăuzie se poate alăpta în poziţie şezândă, cât

mai comod posibil. Această poziţie solicită alcătuirea unui program zilnic, cu

suptul la ore fixe şi cu toate celelalte îngrijiri acordate copilului intercalate între

mese (plimbarea, baia, spălatul rufelor etc).

Dacă copilul s-a născut cu o greutate medie de 3000 – 3200 g este indicată

alăptarea de 6 ori pe zi, la un interval de 3 ore şi jumătate, începând de la ora 6

dimineaţa şi terminând la ora 23:30 când copilul va primi ultima masă.

Dacă copilul este mai mare şi este sănătos, i se poate administra numai 5

mese: fie prin suprimarea celei de la ora 23:30 fie, mai bine, prin mărirea

distanţei dintre mese la 4 ore (în acest ritm, ultima masă va fi la ora 22:00). La

prematuri şi la nou – născuţii la termen care prezintă dificultăţi de alăptare, cu

avizul medicului, se pot da 7 mese la interval de 3 oare (de la 6 dimineaţa până

la 12 noaptea).

Este foarte important ca alăptarea copilului să se realizeze la ore fixe şi

fără deviere de la programul fixat. Deoarece respectând un anumit ritm precis se

va creea o ordine în viaţa copilului dar şi a mamei, existând astfel timp de odihnă

cât şi de alte treburi.

A alăpta la ore fixe nu înseamnă că s-ar putea întâmpla ceva deosebit dacă

copilul va aştepta 5 – 10 minute la una, două din mese. Nu trebuie renunţat nici

la pauza din noapte, deoarece această pauză care există între 6 şi 9 ore, este

extrem de necesară pentru refacerea forţelor mamei şi copilului. Dacă veti ceda

agitaţiei copilului din primele zile după naştere şi îl veţi alăpta câteva nopţi la

rând, copilul se va obişnui să sugă noaptea şi veţi fi trezită din somn noapte după

noapte, timp de luni de zile.

Trebuie înţeleas, că necesitatea copilului de a fi alimentat din 3 în 3 ore

este fiziologică, ca o consecinţă a golirii stomacului, aşa încât, dacă sugarul

plânge şi se agită la acest interval, nu trebuie să se creadă că este vorba de o

simplă încăpăţânare. Cu cât copilul va creşte în vârstă cu atât mai rar se va semţi

această senzaţie de foame.

Unii medici prescriu o schemă „flexibilă” a meselor adică un orar cu pauze

variabile între mese. Aceasta nu înseamnă că trebuie să alimentaţi copilul ori de

câte ori plânge, deoarece sugarul plânge şi din alte motive decât de foame. Drept

consecinţă a aplicării acestui sistem ar trebui să alăptaţi copilul mai tot timpul,

neglijând celelalte ocupaţii.

Reguli de administrare a laptelui din sân copilului

a. Durata meselor trebuie să fie în jur de 10 – 15 minute şi în nici un caz să

nu depăşească 20 de minute. De asemenea, nu trebuie permis copilului să

adoarmă cu sânul în gură. Este indicat ciupirea uşoară de obraji, sau de vârful

picioarelor sau de năsuc, pentru al obliga să sugă tot timpul.

b. Dacă veţi permite copilului să doarmă cu sânul în gură, se va crea un

reflex condiţionat, adică el va dormi de fiecare dată când va avea sânul în gură.

Într-un fel, reflexul de sugere va fi, mai mult sau mai puţin, anihilat şi se va

întâmpla următorul lucru: după ce aţi pus copilul la sân va adormi după câteva

mişcări de supt, iar în momentul în care îi veţi scoate sânul din gură va ţipa de

foame.

c. Mamelonul nu trebuie morfolit în timpul perioadei de subt deoarece el

este deosebit de sensibil în această perioadă. În cazul în care mamelonul va fi

morfolit ore întregi, pe mamelon vor apare crăpături, care sunt şi foarte

dureroase şi constituie totodată o poartă de intrare pentru microbi.

Glandele mamare constituie un organ care produce cu atât mai mult lapte,

cu cât este mai solicitat. Cu cât copilul va suge mai bine şi mai mult va goli şi mai

bine sânul, cu atât glandele mamare vor secreta mai mult lapte.

Este recomandat să se ofere copilului câte un sân la fiecare masă; dacă a

supt la prima masă din cel stâng, va suge la masa următoare din cel drept şi aşa

mai departe. În acest fel sânii vor fi bine goliţi. În primele două săptămâni de

viaţă este foarte indicat, uneori, să se pună copilul să sugă la ambii sâni la fiecare

masă, în special atunci când secreţia lactată nu s-a instalat încă din abundenţă.

Din studiile specialiştilor, s-a constatat că în mod obişnuit, în a 3 a sau a 4

a zi după naştere are loc aşa – numita „furia laptelui” sau „suirea laptelui” care

evidenţiază umplerea sânilor însoţită de o uşoară roşeaţă. Dacă aceasta nu se

produce sau se produce insuficient, sânii rămân moi, iar secreţia de lapte este

deficitară. Instalarea secreţiei lactate este rezultatul unei transformări hormonale

foarte complicate în organismul femeii, având legături strânse cu sistemul

nervos. De aceea, este recomandat în cazul în care există o dovadă certă a unei

secreţii insuficiente, să se pună copilul să sugă concomitent la ambii sâni la

aceeaşi masă.

În cazul în care se oferă copilului ambii sâni la o masă, sânul care s-a dat

primul la supt la o masă va fi al doilea la masa următoare. Al doilea sân va fi mai

puţin golit decât primul, deoarece puterea de sugere a copilului scade cu cât el

este mai sătul, iar laptele se obţine mai uşor la începutul subtului şi mai greu pe

măsură ce sânul se goleşte. Din acest motiv, se recomandă această alternanţă la

fiecare masă.

După fiecare masă trebuie controlat dacă sânii au fost complet goliţi prin

supt, iar dacă nu au fost goliţi, îi veţi stoarce până la ultima picătură de lapte.

Atenţie, numai sânii complet goliţi fabrică lapte din abudenţă.

Sugarul nu va extrage laptele din sân conform unor indicaţii medicale ci el

îşi va lua cantitatea de lapte pe care trebuie să o sugă. Dacă mama are lapte

suficient, sugarul îşi va lua raţia necesară creşterii şi bunei dezvoltări, această

cantitate fiind reglată de cele două senzaţii instinctive: senzaţia de foame şi cea

de saţietate.

În primele zile de viaţă, cantităţile ingerate sunt foarte reduse. Însă în

zilele următoare, cantitatea de lapte suptă creşte pe măsură ce secreţia sânilor

devine mai bogată şi forţa de sugere tot mai mare. Variaţiile mari în ceea ce

priveşte cantităţiile de lapte secretate, ca şi cele ale puterii de sugere a sugarilor,

au făcut necesară stabilirea, în linii mari a unor cantităţi medii pe care trebuie să

le primească sugarul în 24 de ore, pentru buna sa dezvoltare şi pentru o creştere

cât mai armonioasă.

Cantităţile medii de lapte de mamă, exprimate în mililitrii, pe care trebuie

să le primească un nou – născut în 24 de ore, în prima săptămână sunt

următoarele:

- în a 2 – a zi după naştere: 70 ml, această cantitate fiind repartizată la

6 mese şi ar reprezenta 10 ml/masă;

- în a 3 – a zi: 120 ml, adică 20 ml/masă;

- în a 4 – a zi: 180 ml, adică 30 ml/masă;

- în a 5 – a zi: 270 ml, adică 45 ml/masă;

- în a 6 – a zi: 360 ml, adică 60 ml/masă;

- în a 7 – a zi: 420 ml, adică 80 ml/masă;

- în a 8 –a zi: 480 ml, adică 80 ml/masă.

Aceste cifre sunt relative şi trebuie evidenţiat că sugarul nu le cunoaşte

când suge şi deci nu se orientează după ele. El nu suge aceeaşi cantitate la

fiecare masă şi nici exact aceeaşi cantitate în fiecare zi. Însă mama copilului este

bine să cunoască aceste cifre pentru a-şi face o reprezentare situaţiei când se

iveşte o lipsă de creştere a copilului prin cantitatea insuficientă de lapte

ingerată27.

Cap. V. Concluzii

Lucrarea transmite cititorului multiple conştiinţe în lupta contra obezităţii,

inclusiv femeilor gravide aflate în etapa în care ele trebuie să menţină greutatea

ideală atât pentru sine cât şi pentru viitorul nou – născut.

Pentru ceilalţi cititori aflaţi într-o continuă luptă cu greutatea corporală,

lucrarea de faţă doreşte să comunice, că primul pas care trebuie făcut împotriva

obezităţii, este de natură mentală şi în acest caz cititorul va trebui avizat să

asimileze informaţia din această carte electronică recepţionând mesajul la nivel

de celulă, care se va procesa prin spectrele de energii adecvate prin intermediul

cărora individul reuşeşte să-şi reprogrameze metabolismul conform acestei

viziuni revoluţionare de slăbire prin activarea receptorilor de frecvenţă celulară

capabili mai apoi să emită si să transmită mesajul stării metabolice prin care

organismul slăbeşte de la sine.

27 Se poate stabili relativ uşor, dar ţinându-se cont de vârsta de 6 săptămâni, că un sugar sănătos are nevoie de o cantitate de lapte egală cu 1/5 din greutatea sa, iar între 6 săptămâni şi 4 luni de o cantitate egală cu 1/6 din greutatea sa, iar între 4 şi 7 luni de o cantitate egală cu 1/7 din greutatea sa. Calculul este simplu dacă se cunoaşte greutatea copilului. Spre exemplu, un sugar cântăreşte la 3 luni 5400 g, el va avea nevoie la această vârstă de o cantitate egală cu 1/6 din greutate (5400 g : 6 = 900 g). Ceea ce înseamnă că sugarul ar trebui să sugă în medie 900 ml/zi, adică 150 ml /masă.

BIBLIOGRAFIE

Adrian N. Ionescu Gimnastica medicală, Editura All, Bucureşti,

1994

Barry, Atkinson Obezitatea între a fi sau a nu fi, Editura

Alex – Alex, Bucureşti, 2001

Carmen, Şerban Kinetoprofilaxie primară – Biologia condiţiei

fizice, Editura Universităţii, Oradea, 2002

Cordun M., Kinetologie medicală. Bucureşti, Editura

Axxa, 1999

Constantin, Arion Obezitatea la sugar, copil şi adolescent,

Dimitrie, Dragomir Editura Medicală, Bucureşti, 1983

Dan, Peretianu Echilibru energetic şi obezitatea, Editura

All, Bucureşti, 2009

Dorina, Flora Tehnici de bază în kinetoterapie, Editura

Universităţii, Oradea, 2002

D. Lacatîş, Obezitatea, Editura Junimea, Iaşi, 1978

Gh. Creţeanu

Earl, Mindel Biblia vitaminelor, Ed. Elit, Iasi, 1991

Elena, Chiţimia, Puericultură şi pediatrie, Editura Info –

Team,

Vladimir, Mihăilescu, 1997

Letiţia, Popovici

Emil, Căpraru Mama si copilul. Editia a VI-a (revizuita),

Editura Medicală, Bucureşti, 2010

Emil, Bittman Homeostazia – echilibrul vieţii. Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

Fraga, Paveliu Supraponderalitatea şi obezitatea, Editura

InfoMedica, Bucureşti, 2007

Ginetta, Stoenescu Obezitatea şi combaterea ei, Editura

Stadion, Petre, Radovici Bucureşti, 1972

Gheorghe, Dumitru Sănătatea prin sport pe înţelesul fiecăruia,

Federaţia Română pentru Toţi, Bucureşti,

1997

Michel, Montignac Obezitatea la copii, metode de prevenţie şi

tratament. Editura Litera, Bucureşti, 2010

Mircea, Geormăneanu, Pediatrie, partea I, Editura Didactică şi

Ioan, Muntean Pedagogică, Bucureşti, 1997

Paula, Kelly Îngrijirea copilului în primul an de viaţă -

Ghid ilustrat pas cu pas pentru tinerii

părinţi, Editura Meteor Press, 2007

Razvan Priscu, Ingrijirea si cresterea sugarului, Ed.

Medicala,

Nahum Salzberg 1975

Raymond, Francis Niciodată nu vei mai fi obez, Editura All,

Bucureşti, 2007

Victor, Duţă Cum să scăpăm de obezitate: metode

eficiente de slăbire pentru copii, femei,

bărbaţi, tineri şi bătrâni. Editura Andreas

Print, Bucureşti, 1990

Vasile, Niţescu Adolescenţa, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. 1985

Zorca, Giurculescu Programe de gimnastică medicală,

Editura

Dumitru, Cristea Stadion, 1974

Constanţa, Constantinescu

Ştefan, Costea