Portofoliu la limba şi literatura română

Ilie Mihaela Violeta(Oprea)

profesor Popa Cătălina

Ilie Daniela(Săraru)

profesor Popa Cătălina

Chiriac Jana

profesor Popa Cătălina

I. SUBSTANTIVUL

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri, fenomene ale naturii, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile (o alta este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și caz. În propoziție, substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.

1. Clasificarea substantivelor1. Substantive proprii și substantive comune

Substantivul (sau numele) propriu denumește individual o ființă sau un lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri din aceeași categorie. Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă: Franța, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e vorba de planetă).

Substantivul comun servește la indicarea obiectelor de același fel. Se scrie cu inițială minusculă cu excepția cazurilor cînd majuscula este cerută de alte reguli gramaticale sau necesități stilistice.

2. Substantive numărabile și substantive nenumărabile

Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființe, lucruri, fenomene ale naturii și locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluși, o mulțime de probleme, cîteva minute.

Substantivele nenumărabile denumesc noțiuni care nu pot fi numărate și deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noțiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:

defective de plural : oxigen, nea, liniște, sete, unt, lapte, aur.

defective de singular : zori, ochelari, cervide, cuișoare.

3. Substantive colective

Substantivele colective sunt acele substantive care exprimă o colectivitate.

Dupa modul de formare substantivele colective sunt:

simple / primare: hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib, grup, mulțime derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș, tineret, armată

4. Substantive simple și substantive compuse

Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.)

Substantivele compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar.

prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu prin alăturare cu spațiu: carte de credit, Ștefan cel Mare prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință, untdelemn prin abreviere: FMI, FBI, OZN.

5. Substantive concrete și substantive abstracte

Substantivele concrete denumesc obiecte sau substanța constitutivă a unor obiecte: telefon, pantof, lampă, tablou

Substantivele abstracte denumesc abstracțiuni: noroc, idee, fericire, atitudine, pace, liniște

6. Substantive epicene

Substantivele epicene sunt acele substantive care denumesc ființe, dar care au o singură formă pentru ambele sexe. Exemple: pește, veveriță, elefant .

2. Categorii gramaticaleI. Determinarea

În limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărît este enclitic, adică se așază la sfîrșitul cuvîntului și face corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice și limbile scandinave prezintă aceeași particularitate, dar în familia limbilor romanice limba română reprezintă o excepție.

II. Genul

În timp ce la celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul gramatical în două clase - substantive masculine și feminine - în limba română există și o a treia clasă, cea a substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o combinație a celorlalte două clase, în sensul că la singular necesită același fel de acord gramatical cu adjectivele ca și substantivele masculine, iar la plural același acord ca și substantivele feminine: măr galben (n.) - nasture galben (m.); mere galbene (n.) - jucării galbene (f.)

Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru masculin și feminin: cămilă, cioară, maimuță, șobolan, gîndac, țînțar, fluture, elefant.

Substantivele mobile sunt substantive (nume de ființă) cu o formă pentru masculin și alta pentru feminin: prinț – prințesă, gîscă – gîscan, unchi – mătușă.

III. Numărul

Substantivele din limba română își modifică forma în funcție de număr. Limbile romanice se împart din acest punct de vedere în două categorii:

limbile în care forma de plural se construiește prin adăugarea sunetului /s/ (sau variante ale acestuia) și care derivă din forma de acuzativ din latină;

limbile în care pluralul derivă din terminația /i/ a nominativului din latină, și care se construiește în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoțită sau nu și de alte mutații fonetice.

Geografic, această separație se face pe linia La Spezia-Rimini care unește două localități din Italia. Limbile romanice vorbite la nord și la vest de această linie cad în prima categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care și limba română, cad în a doua.

În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roată - roți, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale.

IV. Cazurile şi funcţiile sintactice ale substantivelor

Cazul Nominativ ( N )

⊝Subiect : Toamna coboară peste sat. (cine coboară peste sat ?) ⊝Nume predicativ : Ionel este elev. (ce este Ionel ?) ⊝Atribut apoziţional : El , Eminescu este cel mai mare poet român. (care el ?) Cazul Genitiv ( G ) Atribut genitival :Elevul intrase în graţiile profesoarei . (în ale cui graţii intrase ?) Atribut prepoziţional : Se va intensifica lupta contra incendiilor .(care luptă ?-întrebare specifică atributului , în a cui contră ? - întrebare pentru identificarea cazului substantivului) Atribut apoziţional (rar) : Parcurile municipiului,ale Timişoarei ,te îmbie cu răcoarea lor. (ale cui parcuri ?) Nume predicativ : Biserica era a enoriaşilor din sat. (a cui era ?) Subiect (rar) : Ai casei erau plecaţi în excursie. (cine erau plecaţi ?-întrebare specifică subiectului , ai cui erau plecaţi ? - întrebare pentru identificarea cazului substantivului) Complement indirect:S-a pronunţat împotriva legii funciare.(pentru ce s-a pronunţat ?- întrebare specifică complementului indirect,în a cui împotrivă s-a pronunţat ? - întrebare pentru identificarea cazului substantivului) Complement circumstanţial de cauză:Din pricina ceţii nu se vede nimic.(din ce cauză nu se vede ?- întrebare specifică complementului circumstanţial de cauză, din a cui pricină ?- întrebare pentru identificarea cazului substantivului)

Complement circumstanţial de loc: Deasupra satului se adunaseră norii.(unde se adunaseră ? - întrebare specifică compl. circumstanţial de loc, a cui deasupra ?- întrebare pentru identificarea cazului subst.)Complement circumstanţial de timp :În timpul iernii oamenii cumpără lemne.(când cumpără lemne, întrebare specifică compl.circumstanţial de timp ; în al cui timp ?-întrebare pentru identificarea cazului în care se află substantivul)Complement circumstanţial de mod :Înoată contra curentului . (cum înoată ?-întrebare specifică complementului circumstanţial de mod , în a cui contră înoată ?- întrebare pentru determinarea cazului în care se află substantivul)Complement circumstanţial de scop :Se pregăteşte intens în vederea concursului.(cu ce scop se pregăteşte ?-întrebare specifică compl.circumstanţial de scop, în a cui vedere se pregăteşte ?-întrebare pentru identificarea cazului substantivului.)

Cazul Dativ ( D )

¤ Complement indirect : Dă-i omului mintea cea de pe urmă. (cui să-i dai ?)

¤ Complement circumstanţial de mod : Se îmbracă contrar modei . (cum se îmbracă ? - întrebare specifică complementului circumstanţial de mod , contrar cui se-mbracă ?- întrebare pentru identificarea cazului în care se află substantivul)

¤ Complement circumstanţial de cauză : Datorită ninsorii s-au blocat drumurile. (din ce cauză s-au blocat drumurile ?- întrebare specifică compl. circumstanţial de cauză , datorită cui ? - întrebare pentru identificarea cazului substantivului)¤ Complement circumstanţial de loc : Aşterne-te drumului.(unde să te aşterni ?- întrebare specifică compl. circumstanţial de loc , cui să te aşterni ? - întrebare pentru identificarea cazului substantivului)¤ Atribut:"Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre , semnelor vremii profet." (preot cui ? , vremii cui ?)

¤ Atribut prepoziţional :Traversarea conform regulilor de circulaţie este sigură.(care traversare ?- întrebare specifică atributului , conform cui ?- întrebare pentru identificarea cazului substantivului)¤ Atribut apoziţional : Eminescu îi era prieten lui Creangă,povestitorului.(care Creangă ? –întrebare specifică atributului , prieten cui ?- întrebare pentru identificarea cazului substantivului.)¤ Nume predicativ : De cele mai multe ori copiii sunt aidoma părinţilor . (aidoma cui ?)Cazul Acuzativ ( Ac.)

¤ Complement direct : Lupul păru-şi schimbă , dar năravul ba. (ce îşi schimbă ?)¤ Complement indirect : Se gândea insistent la femeia aceea . (la ce se gândea ?)¤ Complement de agent : Dorul îi era purtat de valurile mării. (de cine îi era purtat ?)¤ Complement circumstanţial de loc : Calul bea apă din pârâu . (de unde bea apă ?)¤ Complement circumstanţial de mod : Vedea ca prin ceaţă . (cum vedea ?)¤ Complement circumstanţial de timp : În anul acesta va fi secetă . (când va fi secetă ?)¤ Complement circumstanţial de cauză : De teamă n-a mai făcut nimic.(din ce cauză n-a făcut ?- întrebare specifică compl. circumstanţial de cauză , de ce ? - întrebare pentru identificareacazului substantivului.)¤ Complement circumstanţial de scop : Se pregăteşte pentru concurs . (cu ce scop se pregăteşte ?- întrebare specifică compl. circumstanţial de scop,pentru ce se pregăteşte ?- întrebare pentruidentificarea cazului substantivului)¤ Atribut prepoziţional : Stoluri de păsări zburau deasupra deltei. (ce fel de stoluri ?)¤ Nume predicativ : "Iarba pare de omăt . (în ce fel pare ?)¤ Subiect (rar) : A venit la lume . (cu sens de lume multă) (cine a venit ?- întrebare specifică suiectului, la ce a venit ? - întrebare pentru identificarea cazului substantivului)Cazul Vocativ ( V )

Fără funcţie sintactică : Mergeţi , dragi copii , acasă !OBSERVAŢIE : Cu excepţia cazurilor nominativ şi vocativ , toate celelalte cazuri folosesc prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale , unele specifice. Pentru cazul genitiv : deasupra, contra, asupra, împotriva, dedesubtul, înaintea, înapoia, înlăuntrul, în faţa, în spatele, la stânga, la dreapta, în josul, în vârful, în timpul etc.Pentru cazul dativ : datorită, mulţumită, graţie, contrar, conform, potrivit, asemeni, aidoma etc.Pentru cazul acuzativ : la, cu, din, spre, către, prin, în, despre, dinspre, înspre, faţă de, în loc de, în afară de etc.

II. PĂRŢILE DE VORBIRE se clasifică în :

1) PĂRŢI DE VORBIRE FLEXIBILE (îşi schimbă forma în vorbire)A. Substantivul D. PronumeleB. Articolul E. NumeralulC. Adjectivul F. Verbul

2) PĂRŢI DE VORBIRE NEFLEXIBILE (nu îşi schimbă forma în vorbire)A. Adverbul C. ConjuncţiaB. Prepoziţia D. Interjecţia

Părţile de vorbire neflexibile:

1. Adverbul Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoţeşte un verb,un adjectiv sau un alt

adverb şi exprimă caracteristica unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri, precum şi împrejurarea în care se petrece o acţiune.Ex. : Niciodată nu şedea degeaba . (când ? ; cum ? )

Felurile adverbelor :a. După formă,adverbele pot fi : - simple : mereu,atunci,aşa,bine,cât,aproape,afară,unde,când etc.- compuse : întotdeauna,niciodată,altfel,dincoace,dincolo,oricum,degeaba etc.b. După înţeles, adverbele sunt de trei feluri :- Adverbe de loc : acolo,aproape,aici,sus,unde,nicăieri etc.- Adverbe de mod : agale,bine,astfel,parcă,cum etc.- Adverbe de timp : acum,mereu,ieri,când,odată,niciodată,devreme etc.Observaţii : Există adverbe provenite din alte părţi de vorbire prin schimbarea valorii gramaticale .Ex. : Trenul rapid a plecat din gară. (adjectiv - care tren ?) A părăsit rapid peronul. (adverb de mod - cum a părăsit ?)Există adverbe formate prin derivare cu sufixe : târâş,pieptiş,actualmente etc.

Locuţiunile adverbiale - sunt grupuri de cuvinte,cu înţeles unitar,care împreună au valoarea unui adverb : de-a valma,de-a pururea,în veci,zi de zi,de jur împrejur etc.

GRADELE DE COMPARAŢIEMijloacele prin care se formează gradele de comparaţie ale adverbelor sunt aceleaşi cu

cele folosite la adjective.- Gradul "Pozitiv" : sus,devreme.- Gradul "Comparativ de superioritate" : mai sus,mai devreme.- Gradul "Comparativ de egalitate" : la fel de sus,tot atât de devreme.- Gradul "Comparativ de inferioritate : mai puţin sus,mai puţin devreme.- Gradul "Superlativ relativ de superioritate" : cel mai sus,cel mai devreme.

- Gradul "Superlativ relativ de inferioritate" : cel mai puţin sus,cel mai puţin devreme.- Gradul "Superlativ absolut" : foarte sus;foarte devreme;prea sus;prea devreme; sus ,sus; devreme, devreme; suus; devreeeme.Observaţii: Există adverbe care îndeplinesc funcţia sintactică de predicat verbal(adverbe predicative) : pesemne,poate,bineînţeles,desigur,fireşte,negreşit.Ex. : Pesemne 1/ că l-a supărat cineva. 2/ P1 = PP ; P2 = SB Desigur 1/ că toţi te vor ajuta. 2/ P1 = PP ; P2 = SB

După acest gen de adverbe urmează o propoziţie subordonată subiectivă ( SB ).Alte adverbe au un rol de nume predicativ într-o expresie verbală impersonală sau

îndeplinesc funcţia de nume predicativ putând primi verbul copulativ "a fi".Ex.:E uşor 1/ să desenezi. 2/ ("e uşor"- expresie verbală impersonală formată din verbul copulativ "a fi" şi adverbul de mod,cu funcţie de nume predicativ, "uşor") P1 = PP ; P2 = SBEx. : Probabil 1/ că lucrurile vor rămâne neschimbate. 2/ (adverbul de mod "probabil" îndeplineşte funcţia de nume predicativ el putând primi verbul copulativ "a fi", predicatul nominal ar fi "este probabil")P1=PP ;P2= SB.

FUNCŢIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR¤ Complement circumstanţial de loc : Bunicii mei locuiesc departe . (unde locuiesc ?)¤ Complement circumstanţial de mod : Şirul de oameni înainta greu . (cum înainta ?)¤ Complement circumstanţial de timp : Cândva mi-a spus o poveste. (când mi-a spus ?)¤ Atribut prepoziţional adverbial : M-a surprins sosirea lor pe neaşteptate . (care sosire a lor ?)¤ Nume predicativ :Astfel erau colegii din clasele primare.(formează predicat nominal împreună cu verbul copulativ "a fi")

Unele adverbe au conţinutul semantic foarte slăbit, ceea ce duce la ezitări în abordarea funcţiei sintactice : numai, doar, prea, şi, mai, barem, cam.

Ortografia adverbelorAdverbele compuse pot fi scrise :- cu liniuţă (cratimă) : după-amiază,astă-vară etc.- legate (contopite) : întotdeauna,demult,oricum,niciunde etc.

Valorile stilistice ale adverbului# Epitet : "Zboară şoimeşte ..." (George Coşbuc)# Repetiţie : "Mai departe,mai departe, Mai încet,tot mai încet ..." (Mihai Eminescu)

2. Prepoziţia Prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau un complement

de partea de vorbire pe care o determină.Ex. : Ei mergeau către sud. [ prepoziţia "către" leagă complementul "sud" de verbul (cu funcţie sintactică de predicat) "mergeau"].

Clasificarea prepoziţiilor- Prepoziţii simple : cu,la,pentru,spre,de,contra,asupra,fără,către,pe etc.- Prepoziţii compuse : de la,fără de,pe lângă,de pe la,pe sub,de către,despre,dinspre,deasupra,de pe, de peste etc.Observaţie : Există prepoziţii provenite din adverbe.

Ex.:Deasupra se vedea cerul. (unde se vedea cerul ?"deasupra"=compl. circumst. de loc exprimat prin adv. de loc).Ex. : Norii se ridicaseră deasupra munţilor. ("deasupra"= prepoziţie,leagă complementul de loc "munţilor" de verbul,cu funcţie de predicat verbal,"ridicaseră")

LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unitar,care au valoarea unei prepoziţii.Ex. : faţă de,în spatele,în vârful,în caz de,în loc de,afară de,cu excepţia,în urma,în jurul etc.

Cazurile în care se folosesc prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale :- Cazul genitiv : deasupra,contra,împotriva,împrejurul,dedesubtul,înlăuntrul,în faţa,în josul,în dosul, în (la) stânga,în (la) dreapta,de-a latul,de-a lungul,de-a curmezişul,în timpul,în afara,în locul, înaintea.Ex. : În spatele şcolii se află terenul de sport.(unde se află terenul de sport ?-"în spatele şcolii = complement circumstanţial de loc exprimat prin substantiv comun în cazul genitiv,precedat de locuţiunea prepoziţională "în spatele")- Cazul dativ : datorită,mulţumită,graţie,conform,contrar,potrivit,aidoma,asemeni.Ex. : Materia a fost parcursă conform programei . (în ce mod a fost parcursă ? -"conform programei" = complement circumstanţial de mod exprimat prin substantiv în cazul dativ,precedat de prepoziţia "conform")Observaţie : Cazul dativ poate folosi prepoziţiile genitivului în faţa unor pronume,forma neaccentuată. Ex. : Înainte-ne se zărea marea. (unde se zărea ? - "înainte-ne" = complement circumstanţial de loc exprimat prin pronume personal,formă neaccentuată,caz D. precedat de prepoziţia "înainte" specifică cazului G.)- Cazul acuzativ : cu, la, în, din, de, prin, spre, către, lângă, despre, dinspre, înspre, după, de pe, de (pe) lângă, pe sub, de către, faţă de, în loc de, afară de.Ex. : Au trecut pe lângă muzeu . (unde au trecut ? - "pe lângă muzeu" = complement circumstanţial de loc exprimat prin substantiv în cazul acuzativ, precedat de prepoziţia "pe lângă")OBSERVAŢIE :Prepoziţia "de" poate avea şi alte valori morfologice.Ex. : Urcau pe scările de piatră. ("de" = prepoziţie ,leagă complementul circumstanţial de loc "pe scările" cu atributul substantival "piatră")Ex. : De ştii,răspunde. ("de" = conjuncţie subordonatoare,introduce o propoziţie subordonată condiţională,poate fi înlocuit cu conjuncţia "dacă")Ex. : Romanul de-l citii,mi-a plăcut mult. ("de" = "pe care" = pronume relativ)Ex. : Apoi, de , aşa e lumea ! ("de" = interjecţie)

3. Conjuncţia

Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă două părţi de propoziţie de acelaşi fel sau două propoziţii.Ex. : Prostia şi nerozia se înrudesc cu nebunia.(conjuncţia "şi" leagă două subiecte.)Ex. : Taci tu , 1/ ca să vorbesc eu. 2/ ("ca să" leagă o propoziţie principală de o propoziţie subordonată circumstanţială de scop.)

LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALELocuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte,cu înţeles unitar,care împreună au valoarea unei conjuncţii. Ex. : pentru că,din moment ce,cât timp,în timp ce,pe măsură ce,măcar că,măcar să,chiar dacă,cu toate că etc.

CLASIFICAREA CONJUNCŢIILORa. După formă,conjuncţiile sunt :- conjuncţii simple : şi,dar,iar,ci,ori,sau,fie,dacă,de,să,ca.- conjuncţii compuse : ca să, ci şi, fiindcă, deoarece, încât, întrucât.b. După funcţia pe care o au,conjuncţiile pot fi :1. Conjuncţii coordonatoare : şi, nici (copulative), dar, însă, ci (adversative), sau, ori, fie (disjunctive), deci, aşadar (conclusive).Aceste conjuncţii pot lega :- două părţi de propoziţie de acelaşi fel.Ex. : "Soarele şi luna mi-au ţinut cununa." (leagă două subiecte)Ex. : Băiatul cel mic era isteţ dar leneş. (leagă două nume predicative)Ex. : În vacanţă mergem la munte sau la mare. (leagă două complemente circumstanţiale de loc)Ex. : Am văzut copii frumoşi şi cuminţi. (leagă două atribute adjectivale)- două propoziţii de acelaşi fel.Ex. : Eşti elev, 1/ deci învaţă. 2/ (două propoziţii principale)Ex. : Îmi place 1/ să-l privesc 2/ şi să-l ascult. 3/ (două propoziţii subordonate subiective)Ex. : Nu tăia pomul din rădăcină 1/ ca să cadă 2/ şi să-i culegi rodul. 3/ (două circumstanţiale de scop)2. Conjuncţii subordonatoare -leagă o propoziţie subordonată de regenta ei.Ex. : să,că,de,deoarece,fiindcă,ca să,deşi,căci,încât etc.Ex. : Nu sta, 1/ că-ţi stă norocul. 2/ (leagă o circumstanţială de cauză de regenta ei,în cazul nostru principală)Observaţii : Există conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale specifice unor anumite tipuri de subordonate :a. Propoziţia subordonată circumstanţială de cauză : căci,fiindcă,deoarece,din moment ce,pentru că,întrucât,de vreme ce.b. Propoziţia subordonată circumstanţială concesivă : deşi,chiar dacă,chiar să,chiar de,cu toate că,măcar să,măcar de,chit că,fie că.c. Propoziţia subordonată circumstanţială consecutivă : încât,încât să.d. Propoziţia subordonată circumstanţială condiţională : în caz că.e. Propoziţia subordonată circumstanţială de timp : în timp ce,cât timp,de câte ori.- Celelalte conjuncţii subordonatoare sunt nespecifice,ceea ce le permite să introducă o varietate de propoziţii subordonate : să,că,dacă,de,ca să.

PUNCTUAŢIA :- Conjuncţiile coordonatoare adversative şi cele conclusive sunt precedate de virgulă.- Se foloseşte virgula între părţile de propoziţie sau propoziţiile legate de conjuncţii coordonatoare copulative sau disjunctive,dacă acestea se repetă.- Înaintea conjuncţiilor subordonatoare specifice propoziţiei circumstanţiale de cauză,concesivă,condiţională şi consecutivă se pune virgulă.Observaţie :

Cuvântul "şi" poate avea mai multe valori morfologice :Ex. : Vorbeşte şi nenea Ion,că şi el e om. (adverb de mod)Ex. : Nu-şi aminteşte despre ce au vorbit atunci. (-şi = îşi = pronume reflexiv)Ex. : Cum a auzit gălăgie,a şi ieşit din casă. (adverb de timp)

4. Interjecţia Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă :

- o stare sufletească : of , vai , aoleu , aş .- o poruncă : hai , haide , nani , marş , stop , na .- imită sunete sau zgomote din nautră ( cuvinte imitative sau onomatopee ) : ga-ga , cucurigu , piu ! piu ! , cirip - cirip , bâlbâdâc , trosc .- exprimă un mod de adresare : măi , mă , bre , fă .- Unele intrejecţii se folosesc pentru a atrage atenţia unei persoane asupra unui fapt :iată,iacă,ia.

FUNCŢIILE SINTACTICE :¤ Predicat : "Hai la maica să te joace !" ( G.Coşbuc) (ce să facă ?)¤ Nume predicativ : E vai de turma fără păstori !(formează predicatul nominal împreună cu "a fi")¤ Complement circumstanţial de mod : Copilul mergea boca,boca . (în ce mod mergea ?)¤ Complement direct : Am auzit : trosc,trosc ! (ce am auzit ?)¤ Atribut : Din frunziş se auzeau trilurile păsărilor : cirip-cirip ! (care triluri ?)¤ Subiect : Din iarbă se auzea : fâş,fâş ! ("se auzea" =verb impersonal,"fâş,fâş"=subiect)

PUNCTUAŢIA :Interjecţia se izolează prin virgulă de restul propoziţiei.Se pune semnul exclamării la sfârşitul propoziţiei.

III. FIGURI DE STIL Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau

construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai importante figuri de stil se ține seamă de gradul lor de complexitate și de relațiile care se stabilesc între ele.

Figurile de stil pot fi definite drept cuvinte sau grupuri de cuvinte (expresii) ce modifică raporturile firești dintre semnificant și semnificat. Modificarea este înregistrată ca o deviere de la modul curent, „normal” în care se realizează corespondența dintre obiectul desemnat și cuvântul ce-l denumește.

I. FIGURI DE SUNETALITERAŢIA repetarea unei consoane sau a unui grup

de consoane pentru efectul sonor al expresiei

„Prin vulturi vântul viu vuia”

ASONANŢA repetarea unei vocale sau a unui grup de vocale pentru efectul sonor al expresiei

II. FIGURI DE CONSTRUCŢIEENUMERAŢIA prezentarea detaliată a faptelor sau

aspectelor, constând într-o înşiruire de termeni, uneori conferind un sens hiperbolic

„taie un cap, taie două, taie nouzeci şi nouă”

REPETIŢIA(RECURENŢA)

folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt / cuvinte într-un enunţ pentru a întări o idee

„cald aici, cald afară, cald pretutindeni”

ANAFORA repetarea unui cuvânt la începutul mai multor versuri sau propoziţii din frază

„Pe-un picior de plaiPe-o gură de rai”

EPIFORA repetarea unui cuvânt la sfârşitul mai multor versuri sau propoziţii din frază

„Se uita la lunăSe-nchina la lunăSe ruga la lună...”

PARALELISMULSINTACTIC

dispunere identică sau asemănătoare a unor construcţii sintactice identice

Ex.: poezia Şi dacă de M. Eminescu

EPANADIPLOZA repetarea unui cuvânt, grup de cuvinte la începutul şi la sfârşitul unor unităţi sintactice, versuri.

„Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăşi soare”

CHIASMUL permutarea unor cuvinte cu schimbarea sensului

„Unii trăiesc ca să uite, alţii uită ca să poată trăi.”

ELIPSA elidarea unui cuvânt subînţeles, enunţat anterior

„Când citea o carte, când alta.”

INVERSIUNEA(ANASTROFA)

schimbarea topicii normale a cuvintelor dintr-o propoziţie

„Porni luceafărul.”„limpezi depărtări”

POLIPTOTONUL repetarea aceluiaşi cuvânt în forme flexionare diferite

„E stăpânul fără margini peste marginile lumii”

III. FIGURI DE ADRESAREEXCLAMAŢIA RETORICĂ

exprimarea spontană a unui puternic sentiment prin expresii exclamative sau interjecţii, printr-un enunţ a cărui funcţie conativă este doar formală (persoana căreia îi este adresată nu este prezentă)

ironică: „O, te-admir progenitură de origine romană!”

patetică:„O, tempora! O, mores!”

INVOCAŢIA RETORICĂ

rugăminte adresată divinităţii, muzei, unui erou, pentru a căpăta ajutor la rezolvarea unei probleme

„Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, orânduie-mi cărarea.”

IMPRECAŢIA(BLESTEMUL)

exprimarea spontană a dorinţei de pedepsire a unei persoane, formă de invocare a unor forţe supranaturale în vederea unei acţiuni destructive cu caracter punitiv (cu rol de pedeapsă)

„Ăsta e joculArde-l-ar focul!”

INTEROGAŢIA RETORICĂ

enunţul interogativ care formulează o întrebare ce implică răspunsul prin însăşi formularea şi conţinutul ei, ca un adevăr incontestabil

„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni? / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”

IV. FIGURI SEMANTICE (TROPI)

EPITETUL alăturarea unui adjectiv, adverb etc., pe lângă un substantiv pentru a-l înfrumuseţa sau sublinia o însuşire socotită ca esenţială

Tipuri:- cromatic: „flori albastre”- personificator: „mândrul întuneric”- antitetic sau oximoronic: „bulgări fluizi”- sincretic (corespunde fuziunii percepţiilor senzoriale): „voce albă”- apreciativ: „om bun”- depreciativ: „om rău”-ornant: „călăreţul singuratic”

COMPARAŢIA aăturarea a doi termeni cu scopul de a se releva trăsăturile asemănătoare şi de a se evidenţia unul dintre termeni

„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”

SIMBOLUL imagine sau un semn concret prin care sunt sugerate însuşirile caracteristice ale unor fenomene sau noţiuni abstracte

Ex.: simbolul geniului creator în Luceafărul

OXIMORONUL alăturarea a doi termeni contradictorii din care rezultă o necruţătoare ironie sau un dur adevăr

„sărăcie lucie”„otravă dulce”„suferinţă tu, dureros de dulce”

PERSONIFICAREA procedeu tipic prin care se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii sau unor idei abstracte, însuşiri şi manifestări ale omului

„Primăvara... suflă bruma din fereastră.”

ALEGORIA discurs constituit cu dublu sens, unul literar şi altul figurat care se lasă subînţeles

Ex.: în Mioriţa, ideea morţii iniţiatice este exprimată alegoric prin viziunea unei nunţi de dimensiuni cosmice

V. FIGURI DE GÂNDIRE ŞI DE COMPOZIŢIEHIPERBOLA exagerată mărire sau micşorare a

trăsăturilor unei fiinţe, lucru, fenomen, întâmplări

„crapă de necaz”„Vodă-i un munte”

ANTITEZA opoziţia între două cuvinte, idei, personaje, fapte, termenii reliefându-se reciproc

Tipuri: structurală/

rematică = vizează construcţia textului

Ex.: Epigonii de M. Eminescu este alcătuit pe baza antitezei între trecut şi prezent

punctiformă = cea redusă la un vers, sintagmă

Ex.: „Toate-s vechi şi nouă toate”

METAFORA figură de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie pe care nu o poate avea decât în virtutea unei comparaţii

Tipuri: explicită (in praesentia)

= metafora în care sunt prezenţi ambii termeni: „lună, tu, stăpân-a mării”„Soarele, lacrima Domnului”, „Primăvara, o pictură parfumată”

implicită (in absentia) = metafora în care este prezent numai un termen: „regina nopţii”

IV. Imaginea artistică

Este forma figurată a cuvântului, procedeul prin care un creator îi măreşte expresivitatea sau îi dă un sens nou. În mod general, imaginea artistică este o reflectare subiectivă a realităţii, cu ajutorul cuvintelor, sunetelor ori al culorilor în literatură, muzică, arte plastice, un produs al fanteziei ca oglindire a procedeului figurat, exprimarea noului în raport cu experienţa personală a autorului şi cu formaţia sa intelectuală.

În literatură, imaginea artistică reprezintă o reflectare subiectivă, personală a realităţii, determinată de viziunea scriitorului, sau formarea unei lumi noi, produs al fanteziei. Imaginea artistică are un caracter concret, prezentându-ne aspectul unui peisaj, al unui portret, al unui obiect, determinându-ne să le percepem prin intermediul altor simţuri. Creatorul de frumos oglindeşte astfel realitatea într-un mod transfigurat, printr-o transpunere emotivă particulară.

După natura lor sensibilizatoare, acestea pot fi:

imagini vizuale: Copacii par goi. imagini auditive: ,,care...vin...scîrțîind''. imagini olfactive (care privesc simțul mirosului): ,,parfum de piersici coapte''. imagini motorii (care se referă la mișcări lente sau accelerate în cadrul naturii): ,,Aburii

ușori ai nopții ca fantasme se ridică/Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.'' imagini tactile (care se referă la simțul pipăitului): ,,Simt mâinile tale, mamă, căutându-

mă,/ca-n copilărie, să mă alinte...''. imagini chinestezice (includ toate senzațiile pe care le produc mișcările omului, ale părților

corpului său, orientate spre exprimarea unor stări interioare). imagini gustative (se referă la simțul gustului): ,,Galbenă gutuie, /Dulce-amăruie...'' imagini sinestezice (constituie un complex de senzații transpuse literar prin îmbinarea

imaginilor vizuale, auditive, olfactive, tactile și gustative). Sinestezia este specifică liricii simboliste.

V. GENURILE ŞI SPECIILE LITERARE

Când operele literare pot fi grupate după asemănări de structură, scop şi trăsături vorbim despre genuri literare. Termenul provine din latinescul „genus” şi înseamnă „familie”, „origine”.

Genurile literare sunt:

a) Genul liric;b) Genul epic;c) Genul dramatic.

1. Genul liric este genul confesiunii, al comunicării de sine, acoperă în linii mari, domeniul cunoscut al poeziei. Opera lirică exprimă sentimentele trăite cu intensitate de autor, sentimente pe care le transmite prin vocea sa interioară, eul liric.

Creaţii literare aparţinând genului liric întâlnim atât în literatura populară(doina, strigătura, bocetul) cât şi în cea cultă(oda, imnul, satira, elegia, romanţa, pastelul, meditaţia, idila).

2. Genul epic este genul redării unor fapte, a unui şir de întâmplări la care participă personaje. Relatarea se face la persoana a III-a, în general, dar se poate face şi la persoana I, atunci când naratorul este şi unul dintre personaje. Se pot nara fapte petrecute de-a lungul câtorva generaţii sau întâmplări ce se succed în câteva ore. Acţiunea şi personajele se pot deplasa în spaţii diverse, iar timpul nu este limitat.

Opera epică are următoarele caracteristici:

prezintă un şir de întâmplări la care participă personaje; ideile şi gândurile autorului sunt transmise indirect prin intermediul acţiunii şi al

personajelor; modul dominant de expunere este naraţiunea;

Speciile literare aparţinând genului epic sunt clasificate în funcţie de amploarea acţiunii şi de numărul de personaje. Acţiunea poate fi simplă, desfăşurată pe un singur plan, cu puţine personaje, redusă la un singur eveniment, dar şi complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, conţinând mai multe evenimente din viaţa personajelor.

În funcţie de aceste trăsături, speciile genului epic sunt:

a) în literatura populară: balada sau cântecul bătrânesc, cântece rituale (Pluguşorul, Oraţia), basmul, legenda, parabola.

b) în literatura cultă: balada cultă, fabula, poemul, epopeea, schiţa, nuvela, povestirea, romanul.

a. schiţa este o specie a genului epic în proză de dimensiuni reduse, cu acţiune simplă desfăşurată pe un singur plan, cu personaje puţine, în care este surprins un episod semnificativ din viaţa personajului principal.

b. povestirea este o specie a genului epic care prezintă o singură întâmplare, dar nu din contemporaneitate, ci din trecut, iar între narator şi receptor există o relaţie specială, o convenţie care implică oralitatea, ceremonialul relatării, modalitatea narativă preferată este evocarea.

c. nuvela este o specie a genului epic de dimensiuni mai dezvoltate decât ale schiţei, cu acţiune simplă, lineară, desfăşurată pe un singur plan, iar accentul este pus pe comportamentul personajului principal şi nu pe acţiune.

d. romanul este specia genului epic de dimensiuni ample, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, surprinzând diferite aspecte ale vieţii sub toate aspectele ei, prezintă conflicte puternice (exterioare şi interioare), cu un număr mare de personaje.

e. fabula este specia genului epic în versuri care are personaje, plante sau animale care surprind tipuri umane, are două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala, are caracter scenic deoarece personajele sunt puse să dialogheze.

f. poemul este specia genului epic în versuri, care narează o succesiune de fapte măreţe, eroice, conţine mai multe episoade, iar personajele sunt însufleţite de sentimente nobile.

g. balada este specia genului epic în versuri care relatează fapte şi întâmplări neobişnuite, are acţiune simplă şi de scurtă durată, personajele sunt puţine şi prezentate în antiteză.

3. Genul dramatic cuprinde operele create pentru a fi reprezentate pe scenă. Aceste opere trebuie să respecte anumite limite de spaţiu şi timp, iar numărul personajelor şi al tablourilor trebuie adaptat la condiţiile materiale ale scenei.

Operele dramatice au următoarele caracteristici:

• sunt împărţite în acte şi scene;

• personajele sunt lăsate să trăiască prin replici;

• mesajul este transmis atât prin textul propriu-zis cât şi prin indicaţiile scenice;

• modul dominant de expunere este dialogul;

Speciile literare ale genului dramatic sunt: tragedia, comedia, drama.

a) drama este specia genului dramatic ce prezintă o întâmplare din istoria reală, conflictul este concentrat, redă atmosfera vremii şi culoarea locală;

b) comedia este specia genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, caractere, are un final fericit.

Comicul constă în acţiuni, situaţii, replici, tipuri umane, moravuri care provoacă râsul şi care nu periclitează prin gravitatea lor existenţa celor implicaţi. Comicul rezultă din contrastul dintre frumos si urât, dintre esenţa şi aparenţă, dintre valoare şi nonvaloare, dintre scop şi mijloace, dintre vechi şi nou, dintre viu si mecanic .

Formele principale ale comicului sunt: umorul, satira, ironia, sarcasmul şi grotescul, iar din punct de vedere al sursei, identificăm drept principale tipuri de comic: de situaţie, de limbaj, de nume, de moravuri şi caracter.

c) tragedia este opera dramatică în versuri care prezintă personaje eroice în situaţii conflictuale excepţionale, în măsură să trezească spaima sau mila.

Specia numită tragedie aşa cum a fost înţeleasă de Aristotel , a devenit nucleul în funcţie de care s-a teoretizat şi s-a dezvoltat genul dramatic în literatura europeană. Structura şi normele tragediei clasice erau: unitatea de subiect, unitatea de timp, unitatea de loc, vina tragică, fixitatea caracterelor, neamestecul tragicului cu comicul. Ele au fost preluate de literatura latină, de Renaşterea italiană, de clasicismul francez. Aceste norme au fost criticate de romantici germani şi francezi.

Tragicul este o categorie estetică ce presupune un conflict puternic între o personalitate de excepţie, purtătoare a unei valori, şi forţe adverse care îi provoacă suferinţa şi nimicirea. Tudor Vianu considera tragică „orice viziune a lumii care presupune o astfel de rânduială a lucrurilor, încât purtătorii valorilor pe care le socotim mai preţioase sunt sortiţi suferinţei şi nimicirii” . Deşi reprezentată de un erou anume, valoarea respectivă are o dimensiune simbolică şi de aceea odată cu moartea personajului tragic se prăbuşeşte o întreagă ordine a lucrurilor, înlocuită, însă, cu una nouă.

În ciuda morţii eroului valoarea reprezentată de el triumfă. În Antichitate, tragicul provine în principal din conflictul dintre erou şi destin, mai târziu în clasicismul francez, tragicul provine din conflictul dintre pasiune şi datorie, dintre raţiune şi sentiment .

Eroul tragic clasic se caracterizează prin unitate şi consecvenţă, cea din urmă fiind considerată de Aristotel una dintre dominantele acestui tip de erou.