ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

CONF.UNIV.DR/DECAN DIANA CAMELIA IANCU

ABSOLVENT:

PLEŞA ROBERT CLAUDIU

BUCUREŞTI

(2015)

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

CONF.UNIV.DR/DECAN DIANA CAMELIA IANCU

ABSOLVENT:PLEŞA ROBERT CLAUDIU

BUCUREŞTI

(2015)

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................................................................4

CAPITOLUL I............... EVOLUŢIA ISTORICĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN, ÎN CADRUL

EVOLUŢIEI NOII EUROPE...............................................................................................................................6

1.1 Consideraţii introductive...............................................................................................................................6

1.2 Parlamentul European în cooperarea externă până la Lisabona..................................................................16

1.2.1Actul Unic European.............................................................................................................................16

1.2.2Tratatul de la Maastricht........................................................................................................................16

1.2.3Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa................................................................................................17

CAPITOLUL II

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI ALEGERILOR PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN............20

2.1Componenţa dinaintea alegerilor directe......................................................................................................21

2.1.1Desemnarea de către parlamentele naţionale.........................................................................................21

2.1.2.Problemele ivite şi soluţionarea lor......................................................................................................22

2.2Reguli fundamentale comune.......................................................................................................................23

2.2.1Cadrul general........................................................................................................................................23

2.2.2Obstacole de ordin politic......................................................................................................................25

2.2.3Obstacole de ordin tehnic......................................................................................................................27

2.3Alegerile europene după 1979......................................................................................................................30

2.3.1Noul Parlament European. Cadrul general............................................................................................30

2.3.2. Consecinţele alegerilor europene.........................................................................................................31

CAPITOLUL III

CONSTITUIREA ŞI COMPONENŢA PARLAMENTULUI EUROPEAN.................................................33

3.1Constituirea Parlamentului.......................................................................................................................33

3.1.1. Procedura alegerilor.............................................................................................................................34

3.1.2. Statutul deputaţilor...............................................................................................................................36

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI......................................................................38

4.1Preşedintele şi biroul.....................................................................................................................................38

4.2Comisiile parlamnetare.................................................................................................................................40

4.3Grupurile politiice.........................................................................................................................................42

4.4Delegaţiile.....................................................................................................................................................44

4.5Serviciile administrative...............................................................................................................................44

4.6Funcţionarea Parlamentului..........................................................................................................................45

CAPITOLUL V

ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI................................................................................................................47

5.1Atribuţii normative şi procedurile utilizate...................................................................................................49

5.2Atribuţii privind desemnarea şi cenzurarea Comisiei...................................................................................53

5.3Atribuţii în domeniul bugetar.......................................................................................................................55

5.4Atribuţii de control şi proceduri utilizate......................................................................................................56

CONCLUZII........................................................................................................................................................63

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................66

ABREVIERI

alin. - aliniatul

art. - articolul

A.U.E. - Actul Unic European

C.E. - Comunităţile europene

C.E.E - Comunitatea economică europeană

CEEA/

EURATOM - Comunitatea Europeană a energiei atomice

C.E.C.O - Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului

nr. - numărul

p. - pagina

PESC - Politica externă şi de securitate comună

op.cit. - opere citate

urm. - următoarele

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a fi analiză a uneia dintre cele mai importante instituţii ale

Uniunii Europene, respectiv Parlamentul European, instituţie cu un rol hotărâtor la nivelul

constucţiei europene.

Datorită realităţii secolului XXI şi al extinderii Uniunii Europene instituţiile Uniunii

joacă un rol din ce în ce mai impotant, rol pe care voi încerca să-l demonstrez în cuprinsul

lucrării.

Lucrarea de faţă, structurată în 5 (cinci) capitole, încearcă a prezenta rolul

Parlamentului European în cadrul construcţiei europene..

Pentru a putea ajunge la prezentarea rolului acesteia, în primele două capitole lucrarea

dezbate pe larg evoluţia Parlamentului European, atât sub aspectul organizării alegerilor cât

şi sub aspectul atribuţiilor Parlamentului European, atribuţii mult sporite după Tratatul de la

Lisabona.

Următoarele capitole prezintă, în detaliu, modul de organizare şi funcţionare a

Parlamentului European, atribuţiile şi, nu în ultimul rând, componenţa acestei importante

instituţii europene.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conţinutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare

fapt datorat specificităţii conţinutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaştere specifice

temei, cum sunt: drept european, istoria construcţiei europene.

Au fost consultate tratate şi lucrări de specialitate, prin aceasta urmărind a analiza cât

mai exact evoluţia Parlamentului European şi paşii urmaţi până la Tratatul de la Lisabona.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece ştiinţa foloseşte

experienţa ca mijloc de confirmare a concluziilor şi ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a

preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

4

Astfel observaţia directă s-a utilizat pentru sublinierea importanţei cadrului general

privind organizarea, componenţa, funcţionarea şi atribuţiile Parlamentului European.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza şi interpretarea informaţiilor;

cercetarea documentară în scopul creionării tabloului general al rolului pe care

Parlamentul European îl joacă la nivelul Uniunii Europene ;

cercetarea indirectă prin consultarea numeroaselor articole ale revistelor de

specialitate care încearcă a evidenţia rolul sporit al Parlamentului după Tratatul de la

Lisabona din 2009.

5

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA ISTORICĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN, ÎN

CADRUL EVOLUŢIEI NOII EUROPE

1.1 Consideraţii introductive

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Europa era ruinată economic, social,

demografic, distrugerile fiind generale în toate ţările învinse sau învingătoare, cu excepţia

Statelor Unite, care contribuie cu aproape 50% la producţia economică mondială.

Întâlnirea de pe Elba relevă temerile lui Alexis De Toqueville, dublate, după un secol,

de cele ale contelui Coudenhove-Kalergi1, privind diminuarea efectivă a Europei ca pol al

puterii mondiale, dar care nu va mai fi un declin, precum după primul război, ci o prăbuşire.

De acum, principalii actori pe scena relaţiilor internaţionale sunt SUA-putere

non-europeană şi URSS putere semi-europeană, la scurt timp, după 9 mai 1945, Europa fiind

doar unul din teatrele de confruntare ale Războiului Rece.

În aceste condiţii, ideea de Europă unită, ca singură modalitate de reconstrucţie şi

menţinere a securităţii, reapare mai puternic ca oricând, mai ales că politica stalinistă

utilizează, imediat după război, două modalităţi de acţiune de creştere a influenţei U.R.S.S. la

scara continentului: ascensiunea partidelor comuniste în interior şi presiunea sovietică la

exterior. 2

De asemenea, reluarea planurilor de reorganizare a Europei şi transpunerea lor în

realitate apare ca o soluţie viabilă în ceea ce priveşte o nouă creştere a puterii Germaniei, în

condiţiile in care această ţară devine o miză importantă a războiului rece.

O asemenea reconstrucţie nu poate avea loc decât în opoziţie cu cele două sisteme

totalitare, din care unul pusese serios sub semnul întrebării existenţa Europei democratice, iar

celălalt reuşise să o facă în Estul continentului şi ameninţa să o facă, mai devreme sau mai

târziu şi în Vest.

1 Richard N. Condenhove-kalergi, Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureş, 1997, p. 132 Alin Remus Nicula, Parlamentul European şi funcţiile sale în construcţia comunitară europeană, Teză de doctorat susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca 2011, p.31

6

Astfel, beneficiind de moştenirea amplelor dezbateri interbelice, părinţii fondatori ai

noii Europe caută soluţii pentru asigurarea ireversibilităţii reconstrucţiei, fără a compromite

viitorul democratic al noii alcătuiri, care trebuia să funcţioneze ca şi garanţie pentru

menţinerea securităţii continentului, dar şi pentru respectarea drepturilor cetăţenilor statelor

componente.3

Este o nouă viziune ce apare în cadrul primelor organizaţii europene postbelice,

marcate, însă de abordarea interguvernamentală, care se impune efectiv odată cu prima

comunitate europeană, ce prevede în tratatul său constitutiv funcţionarea unui corp

reprezentativ supranaţional, dar şi în următoarele, tocmai din perspectiva structurării unui

sistem politic coerent de gestionare a noii societăţi, pornind de la principiile liberal-

democratice.

Rolul jucat de către adunările parlamentare ale Comunităţilor Europene se leagă de

locul ocupat de către acestea în sistemul instituţional vest-european, începând cu dezbaterile

ce au loc imediat după război-Congresul Europei, din mai 1948-şi până la momentul

reuniunii de constituire a primului Parlament ales prin sufragiu universal direct, în iulie

19794.

În ceea ce priveşte sistemul european, acesta nu a plecat de la un model teoretic

prestabilit, ci este rezultatul negocierilor între susţinătorii celor două paradigme:

interguvernamentalismul şi supra-naţionalismul, dezbateri care îşi regăsesc expresia în

configuraţia decizională din care adunările fac parte, deşi nu joacă un rol important.

Importanţa studiului evoluţiei acestor structuri originare ale parlamentarismului

supranational european constă în faptul că ele funcţionează de la începuturi conform

principiului, de regrupare a reputaţilor în grupuri politice europene şi nu în delegaţii

naţionale.5

De asemenea joacă un rol aparte în progresul noii Europe, prin dezbaterile,

propunerile şi activităţile deputaţilor europeni, către noul sistem supranaţional, care, în a

doua jumătate a secolului XX, se va transforma într-un actor important pe scena relaţiilor

internaţionale, prin asigurarea cadrului de dezbateri, vital intr-un sistem reprezentativ, chiar

3 Ibidem, p. 314 Ibidem, p. 325 Pascale Fontaine, Construcţia europeană până în zilele noastre, Institutul European, Iaşi 1998, p. 12

7

dacă, din punctul de vedere al coerenţei, al controlului politic şi al legitimităţii, rolul său este

redus.6

Crearea Consiliului Europei, prin semnarea convenţiei din mai 1949, va constitui

cadrul pentru încheierea a numeroase convenţii interguvernamentale între care cea mai

importantă este Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, din noiembrie 1950.

Planul Schuman, din 9 mai 1950, şi semnarea tratatului Comunităţii Economice a

Cărbunelui şi Oţelului vor contribui la reconcilierea franco-germană şi vor pune bazele

Europei comunitare.

În schimb, tratatele de la Roma vor asigura cadrul singurei structuri viabile, din punct

de vedere economic şi politic, a vestului Europei.

Expresie a cooperării politice şi parlamentare, înfiinţarea Consiliului Europei

reprezintă concretizarea unui proiect vechi de 7 secole. Era necesară o structură specific

europeană, iar momentul favorabil se iveşte după Congresul mişcărilor europene de la Haga,

al cărei Comitet de coordonare, condus de Duncan Danoys va impulsiona activitatea

guvernelor7. Este rândul celui francez să ia iniţiativa şi să pledeze de la început pentru o

Adunare Parlamentară europeană şi o uniune vamală a celor cinci.

Succesorul lui Bidault, noul ministru de externe francez, Robert Schuman se

angajează în favoarea proiectului Mişcării europene şi în continuarea propunerii Bidault, atât

pentru a se găsi garanţii împotriva Germaniei, prin integrarea ei într-o organizaţie europeană,

cât şi pentru a asigura SUA de seriozitatea procesului de cooperare.

Propunerea francezului este bine primită atât peste Ocean, cât şi dincolo de Rin, unde

primul cancelar german postbelic, vorbeşte despre crearea CE ca fiind un eveniment istoric

ce face posibilă reconcilierea între foştii inamici occidentali8.

Structura CE reprezintă un compromis şi cuprinde Adunarea, organism deliberativ,

compusă din deputaţi naţionali, care votează, cu majoritate calificată, rezoluţii ce sunt

transmise Consiliului de miniştri, organul decizional, care se exprimă cu unanimitate. Sunt în

principiu o adunare consultativă şi un consiliu interguvernamental, expresie a compromisului

6 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 327 Ibidem, p. 338 Marie-Therese Bitsch, Histoire de la construction europeenne de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996, p. 48

8

între englezi şi franco-belgieni, redactat de Conferinţa celor 10-au fost invitate şi Danemarca,

Irlanda, Norvegia şi Suedia9.

Semnarea documentului instituind CE are loc loc la Londra în mai 1949, iar sediul

acesteia este stabilit la Strasbourg, ca un simbol al apropierii franco-germane.

Scopul acestei organizaţii, club al ţărilor ataşate democraţiei liberale şi pluralismului

politic, se vrea a fi „realizarea unei uniuni mai strînse între membrii săi, salvarea şi

promovarea patrimoniului comun şi favorizarea progresului economic şi social”.

Competenţele sale sunt foarte generale-în domeniul economic, cel social, cultural,

ştiinţific, juridic-singurele rezultate concrete fiind obţinute în ceea ce priveşte protecţia

drepturilor omului şi a protecţiei minorităţilor naţionale10.

Primele organizaţii europene sunt marcate de abordarea interguvernamentală: statele

cooperează însă îşi păstrează în totalitate suveranitatea, situaţie în care rolul Adunării

parlamentare este redus.

Cooperarea guvernamentală rămâne o dimensiune importantă a procesului decizional

în cadrul construcţiei europene. Însă, acceptând că o parte din suveranitatea lor să fuzioneze,

statele creează o primă comunitate integrată. Prin declaraţia lui Robert Schuman din 9 mai

1950, urmată de Declaraţia Europa11, începe abordarea comunitară, a doua perioadă, de fapt

prima de construcţie propriu-zisă, o etapă esenţială deoarece marchează începerea apropierii

franco-germane-condiţia prealabilă a organizării Europei de Vest-şi aduce înfiinţarea primei

instituţii supranaţionale a Europei: Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului-CECO.

În condiţiile unei cooperări tot mai dificile cu Marea Britanie, Parisul optează pentru

construirea unei Europe supranaţionale, dar sectoriale, în jurul axei franco-germane. Rezultă

astfel crearea micii Europe a celor Şase, care se naşte oficial la 18 aprilie 1951, prin

semnarea în capitala Franţei a tratatului instituind prima comunitate europeană.

Planul Schuman, victorie a luptei federaliştilor, reprezintă o invenţie a lui Jean

Monnet, ajutat de juristul Paul Reuter, „părinte fondator” alături de Robert Schuman şi

Konrad Adenauer.12 Comisar general al Planului în cadrul guvernului francez din 1945,

Monnet nu este la primul său proiect de cooperare internaţională.

9 Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei,Institutul European, Cluj-Napoca 2007, pp224-22510 Ibidem,p. 22211 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3412 Ibidem, p. 35

9

El observă rapid slăbiciunile organizaţiilor internaţionale de natură

interguvernamentală, constatând că nici CE şi nici OECE nu ar putea să integreze economic

şi politic Ţările Europei.

Monnet consideră că prosperitatea şi progresul social trec printr-o regrupare a statelor

Europei într-o federaţie sau o entitate economică, lansând ideea unei „ţări europene

industriale”, care să includă regiunile siderurgice ale Europei de Vest.

Propunerea din 9 mai 1950 se deosebeşte de precedentele în două puncte importante.

Rolul cărbune-oţel odată creat, constituie prima etapă a unui proces de integrare mai

larg, care să ducă de la înfiinţarea de organizaţii sectoriale generală, dorindu-se a fi o

veritabilă Federaţie, pomenită de două ori în Declaraţie13. Se pleacă de fapt de la viziunea

funcţionalistă a construcţiei europene, bazată pe principiul „solidarităţii de fapt", principiu

lansat de Jean Monnet14.

În al doilea rând se preconizează crearea unui nou tip de instituţie, revoluţionar, Înalta

Autoritate, care este scoasă de sub incidenţa guvernelor.

Elaborată în secret, şi cunoscută de foarte puţini, Declaraţia lui Robert Schuman a

produs un veritabil şoc psihologic. Acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări

din Benelux, planul nu va fi urmărit, pentru a fi păstrat în spiritul său iniţial, în timpul

negocierilor de către Jean Monnet, care reuşeşte în principiu să păstreze independenţa unei

Înalte Autorităţi, dotată cu puteri reale. În schimb trebuie să accepte alte trei instituţii create

ca o contrapondere.

Tratatul de la Paris15, în cele 100 de articole, defineşte precis compoziţia şi

funcţionarea Înaltei Autorităţi, precum şi modalităţile de acţiune şi domeniile de intervenţie.

Astfel art. 46-75 reprezintă un organ colegial, de esenţă supranaţională, compus din

9 membri, pentru şase ani-doi francezi, doi germani şi câte unul din celelalte state, ultimul

ales de ceilalţi, conform principiului cooptării, numiţi de guvern.

Conform Declaraţiei Schuman, scopul ei este de „a asigura în cât mai scurt timp:

modernizarea producţiei şi creşterea calităţii acesteia, furnizarea cărbunelui şi oţelului în

aceleaşi condiţii pe piaţa franceză şi pe cea germană, cât şi pe pieţele celorlalte ţări aderente,

13 Declaraţia lui robert Schuman, Paris 9 mai 1950, citat de Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3514 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3615 Ibidem, p. 36

10

dezvoltarea exportului comun spre alte ţări, egalizarea progresului în ceea ce priveşte

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a forţei de muncă din aceste industrii”.

Adunarea Comună-art. 20-25-este compusă din 78 de membri, delegaţi de către

parlamentele naţionale şi reprezintă popoarele Statelor în Comunitate.

Foarte repede susţinută de parlamentele celor Şase, era formată după o pondere care

favoriza în mai mare măsură, statele mici decât Adunarea Consultativă a CE.

Principala sarcină este de a dezbate pentru a adopta sau respinge raportul anual

prezentat de înalta Autoritate. Votul unei moţiuni de cenzură duce la demisia colectivă a

Înaltei Autorităţi, lucru care nu s-a petrecut niciodată.

Consiliul special de miniştri-art.26-30, pretins a fi înfiinţat de ţările Benelux, are ca

principal scop armonizarea acţiunii Înaltei Autorităţi şi a celor şase guverne şi este compus

din cei şase miniştri de Externe. Rolul său este acela de a-şi da avizul pentru numeroase

decizii ale Înaltei Autorităţi.

Funcţionarea şi structura Curţii de Justiţie sunt prevăzute de articolele 31-45. Este

alcătuită din 7 judecători numiţi, prin comun acord, de guverne şi asigură respectul dreptului

în cadrul Comunităţii, în interpretarea şi aplicarea tratatelor, precum şi controlul judiciar,

pronunţându-se asupra recursurilor împotriva deciziilor Înaltei Autorităţi depuse de statele

membre, Consiliul de Miniştri sau de întreprinderi.

Înalta Autoritate Comună, organul cel mai inovator, de esenţă supranaţională, în

cadrul unui „funcţionalism parţial”, este controlată parţial de Adunarea Comună, în care

deputaţii nu se regrupează în delegaţii naţionale, ci în grupuri politice europene, de asemenea

ea avea rol de control politic16.

Prefiguratoare a Comisiei în Uniunea Europeană, Înalta Autoritate dispune de o mai

mare putere de decizie în raport cu Consiliul de Miniştri. Câştigul decizional este o premieră

absolută: CECO este prima organizaţie europeană ce dispune de puteri supranaţionale, care

rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state, prin intermediul unui proces de

negociere a textelor ratificate de parlamentele naţionale. Supranaţionalitatea este valabilă

numai asupra unor sectoare limitate, dar decisive, cu competenţe în gestionarea pieţei

comune a cărbunelui şi oţelului. CECO ale cărui organe au fuzionat apoi cu cele ale CEE,

16 Adrian Liviu Ivan, op. cit.,p. 244

11

prin „Tratatul de fuzionare a executivelor”, intrat în vigoare în 1967, are cele mai importante

atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile înfiinţate.17

După 10 ani de la sfârşitul războiului, Europa de Vest este acoperită de o reţea

complexă de organizaţii: de la cea mai mică CECO - în şase, până la cele mai largi: OECE cu

17 membri şi Consiliul Europei cu 15, dar şi cele mai eterogene. La sfârşitul acestei faze

experimentale coexistă mai multe sisteme instituţionale, ghidate de principii decizionale

diferite. Cel mai sofisticat, constituie o comunitate economică sectorială şi supranaţională,

ale cărei decizii sunt imediat executorii pentru toate statele între scopurile şi cu mijloacele

sale, dar cu supraveghere parlamentară şi o contrapondere (relativă, interguvernamentală).

Celelalte sunt mai restrictive în procesul de luare a deciziei, fiind organizate, după

principiul interguvernamental, al unanimităţii deciziei, în jurul unui Consiliu de Miniştri, care

cuprinde reprezentanţi numiţi de state.18

Există nu mai puţin de 3 Adunări europene cu funcţii variabile: control pentru CECO

şi consultare pentru CE şi UEO.

Guvernele sunt cele care iau iniţiativa presate de circumstanţe, care alături le sunt

acţiunile câtorva oameni, inspiratori sau de decizie, poartă fermentul decisiv.

După o tentativă de Europă în jurul Londrei şi al Parisului, propunerea revoluţionară

din 9 mai 1950 va deplasa centrul de greutate spre axa Paris-Bonn. De fapt la sfârşitul acestei

perioade odată cu eşecul CEA şi reorganizarea UEO, niciunul din cei doi poli nu s-au stabilit

definitiv că motor al Europei.19

Pe plan internaţional climatul e mai puţin crispat decât în 1950. Se înregistrează o

relativă destindere între Est şi Vest după moartea lui Stalin.

Semnate în martie 1957, pentru o durată nelimitată, spre deosebire de Tratatul CECO

- pentru 50 de ani-tratatele de la Roma îşi stabilesc ca obiective politice „salvgardarea păcii şi

libertăţii”, precum şi punerea „bazelor unei uniuni fără sfîrşit, mai strînsă, între popoarele

europene”20.

Sunt prevăzute instituţii diferite, cf. Cartea V, art. 137-200, pentru fiecare organism în

parte, conform unei structuri identice. Comunitatea este alcătuită dintr-un Consiliu de

Miniştri, organul de decizie, esenţial, prezidat pe rând de fiecare stat. Este însărcinat cu 17 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3618 Ibidem, p. 3819 Ibidem,ip. 3820 Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 260

12

luarea principalelor decizii, o diferenţă absolută faţă de CECO. El poate emite acte

obligatorii: reglementări, direct aplicabile în toată Comunitatea, valabile inclusiv pentru

particulari şi directive, cu un caracter mai variat , care fixează statelor obiectivele şi

mijloacele pe care le au la dispoziţie.21

Consiliul cuprinde reprezentanţii statelor, în general miniştri specializaţi sau secretari

de stat aferenţi diferitelor domenii prevezute: ai afacerilor externe, economiei finanţelor etc.

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie de fiecare membru pentru 6 luni.

Organisme asociate Consiliului, Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor

membre (COREPER) şi Secretariatul general (condus de Consiliu) au fiecare funcţii diferite.

Primul sprijin al compromisului între interguvernamentalism şi supranaţionalitate, cu

accent pe cel dintâi, are ca misiune pregătirea deciziilor Consiliului. Cel de-al doilea are rolul

unui organism logistic.

Spre deosebire de Înalta Autoritate, Comisia poate lua decizii în doar câteva domenii

cu majoritate simplă. Este doar un executiv tehnic fiind inspiratoarea, iniţiatoarea şi paznicul

acţiunii comunitare. Are drept de iniţiativă, la momentul pe care îl socoteşte potrivit, acesta

fiind rolul principal. Ea poate modifica ceea ce Consiliul nu a hotărât încă, iar dacă acesta

doreşte să amendeze propunerea sa, are nevoie de unanimitate, ceea ce relevă asocierea

Comisiei în cadrul actului de decizie. De asemenea, este însărcinată cu supravegherea şi

aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a deciziilor Consiliului, apoi cu animarea şi medierea

procesului comunitar prin urmărirea şi mijlocirea nepărtinitoare în negocierile şi deliberările

interguvernamentale. Combinaţia între rolul majoritar al Consiliului şi puterea de iniţiativă a

Comisiei organul comunitar prin excelenţă face posibil începutul perioadei tranzitorii şi

evoluţia spre mai multă supranaţionalitate22. Deşi nu este un adevărat executiv, Comisia

reprezintă Comunitatea în exterior şi răspunde în faţa Adunării parlamentare.

Conform tratatelor de la Roma, la 19 martie se formează o Adunare (parlamentară

europeană) comună celor trei comunităţi, după dizolvarea Adunării CECO, care din 1962 ia

numele Parlament European23. Prefigurare a Tratatului de fuziune a executivelor, era formată,

pentru anul 1958, din 142 de delegaţi ai parlamentelor naţionale, conform unei proceduri din

nou favorabilă statelor mici.

21 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3922 Adrian Liviu Ivan, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca 2009, p.31323 Ibidem, p. 314

13

Ea cuprinde grupări politice europene, transnaţionale, rolul său principal fiind de a

asigura controlul democratic al Comisei. Nu participă la procesul de luare a deciziei, fiind

doar consultat în câteva situaţii, însă participă la revizuirea textelor constitutive şi participă la

aprobarea bugetului, funcţie care va fi esenţială pentru creşterea rolului său în procesul

decizional, sens în care după 1975 se va prevala în mod particular în domeniul dreptului

bugetar24.

Acordurile de la Roma reprezintă un pas înainte într-un proces care devine tot mai

pronunţat ireversibil. Succesul CEE aduce baza economică, ce face din Europa o mare putere

comercială şi determină afirmarea comunităţilor europene25.

Prima extindere deplasează centrul de greutate al Europei celor şase spre nordul

continentului. Extinderea mediteraneeană, care se desfăşoară pe parcursul deceniului

următor, restituie Franţei locul său în centrul geografic al construcţiei europene. Aderarea

celor trei ţări mediteraneene, la sfârşitul anilor 60, după o lungă perioadă de regim autoritar,

consolidează caracterul democratic al CEE care prinde astfel un contur ferm, ce prefigurează

următoarele extinderi. Reversul medaliei este rezolvarea problemelor dezvoltării economiilor

lor mai puţin dezvoltată.26

După prima lărgire compoziţia instituţională se modifică dar echilibrul nu se schimbă.

Consiliul de Miniştri creşte de la 6 la 9 membri, iar ponderea sa este remaniată.

„Fiecare din cei patru „mari” primeşte câte 10 voturi, Belgia şi Olanda câte 5,

Danemarca şi Irlanda-3, iar Luxemburgul 2 voturi. Majoritatea calificată ajunge astfel la 41

de voturi din 58. Numărul membrilor Comisiei creşte cu cei doi comisari britanici, alături de

comisarul danez şi cel irlandez, ajungând la 13, sub Preşedinţia francezului Francois Xavier

Ortoli. Parlamentul ajunge la 158 de membri-intră 36 englezi, 10 danezi şi 10 irlandezi-iar

la Luxemburg, numărul judecătorilor ajunge de la 7 la 927.”

În cadrul reuniunii la vârf de la Paris, din decembrie 1974, urmare a unei propuneri

lansate un an mai devreme de Jean Monnet, care dorea un nou impuls spre uniunea politică,

prin crearea unui guvern european provizoriu, ia naştere Consiliul European, un nou organ,

ce instuţionalizează practica reuniunilor şefilor de stat şi de guvern. Este un organ hibrid, ce

24 Ibidem,p.314 25 Marie-Therese Bitsch, op. cit.,p. 12126 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 39

27 Marie-Therese Bitsch, op. cit.,p. 125

14

se reuneşte de cel puţin trei ori pe an şi care are rolul de a da impulsurile şi de a fixa liniile

mari ale cooperării politice şi ale activităţii comunitare.

Tot în cadrul Conferinţei de la Paris principiul alegerii Parlamentului European prin

sufragiu universal direct, este în sfârşit adoptat, însă modalităţile concrete de alegere sunt

foarte greu de găsit.

În ianuarie 1975, Parlamentul avizează un proiect care fixează numărul

eurodeputaţilor la 355 şi repartiţia naţională după importanţa populaţiei fiecărui stat, ceea ce

duce la încălcarea principiului paritar stabilit după 1950 pentru instituţiile comunitare,

avantajând Germania fată de Franţa.

Semnat sub numele de Actul Instituţional, în septembrie 1976, acesta prevede

alegerea deputaţilor prin vot universal direct, primele având loc în 1979, după ratificarea

Actului şi adoptarea de legi electorale în fiecare ţară. Alături de aceste acţiuni concrete,

summit-ul de la Paris, prevede o transformare globală a comunităţii, prin crearea Uniunii

Europene însărcinându-l pe primul-ministru belgian, Leo Tideman, cu redactarea unui raport

în acest sens, rămas fără urmări28.

Astfel, chiar dacă rolul său rămâne eminamente consultativ, de la jumătatea anilor 70

Parlamentul începe să înregistreze primele creşteri reale din perspectiva controlului politic,

traduse prin unele atribuţii legislative şi de control în ceea ce priveşte Comisia.

Această situaţie cunoaşte un real progres, în contextul în care el se poate prevala de

un rol particular, în domeniul dreptului bugetar, unde, în cadrul procedurii bugetare, decide

alături de Consiliul de Miniştri şi avea dreptul de a proceda la anumite modificări, pe care

Consiliul nu avea dreptul să le respingă29.

La începutul deceniului opt, evoluţia construcţiei intră într-o evidentă stagnare. Este

perioada „eurosclerozei”, consecinţă şi a crizei economice mondiale, izbucnită după al doilea

şoc petrolier, alături de politica monetaristă a preşedintelui Reagan.

Cauza principală poate fi găsită în lărgirea CEE, care astfel funcţionează mai greu, în

viaţa comunitară afectată de problemele britanice.

Insuficienţa resurselor şi lentul progres al politicilor comune îşi spun şi ele cuvântul.

Relansarea din anii 1985-1986, concretizată prin Actul Unic European, are loc graţie

eforturilor Comisiei alături de Parlament şi statele fondatoare. 28 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4229 Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 43

15

Aflată în plin efort de extindere comunitatea are nevoie de o mai mare eficienţă a

instituţiilor, alături de democratizarea lor, lucru realizabil doar prin intensificarea politicilor

comune, secondată de o mai bună coordonare între activitatea comunitară şi cooperarea

politică.

1.2 Parlamentul European în cooperarea externă până la Lisabona

1.2.1Actul Unic European

Prima încercare de dezvoltare a unei politici externe a Comunităţilor Europene a

purtat numele de Cooperare Politică Europeană, iar aceasta, până la Actul Unic European din

198630, a rămas în afara cadrului legal al CE.

În acest context, Parlamentul a fost aproape exclus din procesul decizional,

exercitând, doar, ceea ce Schimmlefenning a numit, presiune normativă, în mai multe ocazii

la nivelul relaţiilor externe, dintre care cea mai notabilă a fost întârzierea cu un deceniu a

aderării Spaniei franchiste, la începutul anilor '60.

Actul Unic European obligă Consiliul să asigure asocierea Parlamentului cu CPE,

prin articolul 30. Ceea ce nu este, însă, specificat în acest tratat este felul în care Parlamentul

urma să fie asociat cu CPE31.

1.2.2Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht este cel care introduce Cooperarea Politică în cadrul legal al

UE, transformând-o în pilonul al II-lea, PESC32.

În acest context, Parlamentul primeşte dreptul de a adresa întrebări Consiliului, de a-i

înainta recomandări şi de a fi informat în mod regulat despre principalele aspecte din cadrul

PESC, fără a se specifica însă conţinutul recomandărilor sau intervalul de timp şi conţinutul

informărilor PE.

Textul Tratatului face de asemenea referire la dreptul Parlamentului de a fi informat

în legătură cu principalele activităţi din cadrul PESC, fără a se referi însă la conţinutul precis

al acestor informări.

30 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4431 Ibidem,4432 Tratatul asupra Uniunii Europene, în J.O. C 191 din 29 iulie 1992

16

Însă cea mai importantă competenţă primită de Parlament odată cu Tratatul de la

Maastricht se referă la introducerea bugetului PESC în bugetul mai larg al Uniunii.

„Articolul J.11 (2) al Tratatului realizează distincţia dintre cheltuielile administrative

din cadrul PESC şi cele operaţionale, distincţie care se păstrează şi în cadrul Tratutului de

la Lisabona.

Comună celor două tratate, precum şi celor care se situează cronologic între ele este

modalitatea de finanţare.

Astfel, cheltuielile administrative sunt întotdeauna parte din bugetul Uniunii, iar cele

operaţionale, doar în condiţiile în care nu au implicaţii militare sau de apărare.

În acest din urmă caz, acestea sunt suportate de statele membre.”

Cheltuielile operaţionale, în cazul în care nu au implicaţii militare sau de apărare, trec

prin procedura bugetară, iar cele administrative pot fi considerate parte a bugetului

Consiliului, în virtutea unei înţelegeri între Consiliu şi Parlament, conform căreia acesta din

urmă nu supervizează cheltuielile administrative ale Consiliului.33

1.2.3Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa

Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa nu introduc în mod formal competenţe noi ale

Parlamentului, iar acest aspect i-a determinat pe unii autori, mai ales pe cei de orientare

interguvernamentalistă, să afirme că de fapt în cadrul acestor tratate Parlamentul nu a

„cîştigat” niciun fel de putere în cadrul PESC, cu atât mai mult cu cât, tocmai aceasta este

perioada în care Parlamentul începe să câştige puteri în toate celelalte domenii.

Deşi Parlamentul nu a câştigat mai multe competenţe formalizate şi

constituţionalizate la nivel de Tratat la Amsterdam, poziţia sa a fost luată în calcul ulterior

acestuia, la semnarea Acordului Interinstituţional privind bugetul PESC din anul 1997.

Poziţia Parlamentului la Amsterdam a fost, fără îndoială, influenţată de eşecurile

succesive din 1994 şi 1995, de a semna un acord interinstituţional prin care să se clarifice

procedura de împărţire a cheltuielilor în cadrul PESC.

În cadrul Conferinţei Interguvernamentale anterioare Tratatului de la Amsterdam34, de

la Torino, Parlamentul a acuzat lipsa unei structuri clare a costurilor din cadrul acţiunilor

PESC, ceea ce făcea - în opinia Parlamentului, imposibilă compararea acestora. 33 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4534 În martie 1996

17

Încă din acest punct cronologic, Parlamentul militează pentru renunţarea la distincţia

cheltuieli obligatorii-cheltuieli non-obligatorii, întrucât acestea îi limitau atât controlul

bugetar, cât şi marja de manevră. Este emblematic că la această distincţie la nivel de buget se

va renunţa abia odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, respectiv aproape

15 ani mai tîrziu.35

Parlamentul a afirmat, în finalul poziţiei sale, că lipsa prezenţei sale, chiar şi la nivel

bugetar în PESC, însemna mai puţină legitimitate democratică pentru acest câmp politic în

ansamblu. Parlamentul nu uită de asemenea să menţioneze sau să-şi reitereze, propriile

drepturi la a fi consultat în cadrul PESC, aşa cum se stabilise prin Tratatul de la Maastricht36.

Un alt aspect important al agendei Parlamentului în cadrul Conferinţei

integuvernamentale care a precedat Tratatul de la Amsterdam a fost, pe lângă stabilirea unui

calendar al informării sale de către Consiliu în ce priveşte PESC, dimensiunea de raportare în

cadrul acestui domeniu politic.

Este important de reţinut în acest punct faptul că Parlamentul iniţiase în cadrul său o

dezbatere anuală în ce priveşte politica externă a Uniunii, susţinută de una dintre cele mai

importante Comisii - AFET.

Parlamentul a luat iniţiativa în ce priveşte problemele de politică externă încă de la

momentul la care nu era decât Adunarea Parlamentară a Comunităţilor Europene.

La Amsterdam, Parlamentul cerea un raport anual al Consiliului referitor la PESC,

care să constituie baza dezbaterii sale anuale pe politica externă. Mai mult decât atât,

Parlamentul avea pretenţia că elementele strategice ale acestei politici să nu fie adoptate

decât în urma unei audieri obligatorii în faţa membrilor săi37. Acest lucru nu va ajunge să se

realizeze nici măcar în cadrul Tratatului de la Lisabona, unde direcţia strategică a politicii

externe rămâne apanajul exclusiv şi de drept al Consiliului.

Cu toate acestea, este de menţionat în acest context faptul că nu numai Parlamentul,

dar şi Comisia, a uzat de diferite forme de presiune normativă pentru a-şi asigura, chiar şi

neoficial, consultarea pe chestiunile sau deciziile de importanţă strategică.

35 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4636 Ibidem, p. 4737 Ibidem,p. 47

18

Faptul că, ulterior Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri

Externe al Uniunii este şi vicepreşedinte al Comisiei nu face decât să aducă un argument în

plus pentru acest aspect.

19

CAPITOLUL II

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI ALEGERILOR PENTRU

PARLAMENTUL EUROPEAN

Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele

naţionale. În iunie 1979, această desemnare a fost incredinţată votului universal. Însăşi

noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internaţională, precum şi noutatea pe

care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei astfel de adunări explică faptul că, pe de o

parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de

altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul

universal.

În ce priveşte numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea

comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunităţi, apoi la 198

odată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei; a ajuns la 410 odată cu

instituirea alegerilor directe şi apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518

prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, apoi la 567 odată cu reunificarea Germaniei şi, în

sfârşit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie 199538.

Parlamentul european cuprinde în prezent peste 700 de „reprezentanţi ai popoarelor

statelor reunite în Comunitate”, numărul deputaţilor neputând să depăşească 700-conform

Tratatului de la Amsterdam).

Tratatul de la Nice încheiat la 11 decembrie 2000, a procedat însă la o nouă

repartiţie a locurilor în Parlamentul European, din perspectiva unei Uniuni cu 27 de

membri, repartiţie aplicabilă începând cu alegerile europene din 2004. Numărul maxim al

deputaţilor europeni (actualmente fixat la 700) este extins, prin Tratatul de la Nisa, până la

732. În ce priveşte numărul locurilor atribuite statelor membre, acesta a fost diminuat cu 91

de locuri, singurele Germania şi Luxemburg conservându-şi numărul de deputaţi. Trebuie

38 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 76.

20

să notăm totodată că această reducere nu va fi aplicabilă integral decât pentru Adunarea

parlamentară aleasă în 200939.

Cum fără îndoială că până în 2004 Uniunea Europeană nu va cuprinde 27 de

state membre, s-a decis să se mărească pro rata numărul deputaţilor aleşi (in statele membre

actuale şi în noile state membre cu care tratatele de adeziune vor fi semnate cel târziu până

în 2004), pentru a atinge în total 732 (fără ca totuşi numărul deputaţilor aleşi în fiecare stat

să fie superior numărului actual).

2.1Componenţa dinaintea alegerilor directe

Desemnarea parlamentarilor europeni de către parlamentarii fiecărui stat, care avea ca

efect implicarea partidelor în această desemnare, a dat naştere până în 1974 unor grave

dificultăţi ce riscau să dăuneze reprezentativitatea Adunării. În ajunul alegerilor directe ele

erau, din fericire, depăşite.

2.1.1Desemnarea de către parlamentele naţionale.

Acest mod de alegere era prevăzut prin articolul 138 CEE, conform căruia

„Adunarea era formată din delegaţi pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze în

cadrul lor, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru”, fiecare parlament alegându-

i pe cei care, pe lângă mandatul lor naţional, urmau să ia loc în Adunarea Comunităţii.

De fapt, fiecare stat membru adopta o procedură diferită, atât în ceea ce priveşte

repartiţia delegaţilor între camerele superioare şi camerele inferioare ale parlamentului lor,

cât şi în privinţa metodei de desemnare: proporţională sau majoritară. Germania Federală

nu delega decât membri din Bundestag, Italia 18 senatori şi 18 deputaţi (deşi senatul italian

era de două ori mai puţin numeros), Franţa 24 de deputaţi şi 12 senatori, Marea Britanie

lorzi şi deputaţi din Camera Comunelor deopotrivă, absolut empiric. În ce priveşte modul

de desemnare Belgia, Germania şi Ţările de Jos alegeau delegaţii proportional cu grupurile

parlamentare, în vreme ce Italia, Franţa, Luxemburg au stabilit regula majorităţii absolute,

cu intenţia declarată de a elimina din Adunarea de la Strasbourg partidele de extremă-stângă

şi micile formaţiuni politice. De aici s-a iscat curând o gravă problemă de

reprezentativitate40.

39 Augustin Fuerea, op. cit., p. 96.40 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 77.

21

2.1.2. Problemele ivite şi soluţionarea lor.

În Italia, regula majorităţii absolute stabilită de partidele „proeuropene” pentru

a-i inlătura pe comunişti şi pe neofascişti avea să se intoarcă destul de repede impotriva lor,

pe măsură ce numărul crescând al aleşilor comunişti în Camerele italiene a permis

Partidului Comunist Italian să blocheze orice desemnare începând cu anii 60. Din acel

moment a devenit imposibilă reînnoirea delegaţiei italiene care, în 1969, se afla redusă la

jumătate şi din care făceau parte, mai cu seamă, parlamentari invinşi la alegerile legislative

italiene, în lipsa unor dispoziţii care să-i declare in mod automat demisionari.

“În Franţa, cvasidispariţia aleşilor comunişti din Senat şi eşecul lor la alegerile

legislative din 1958 (zece aleşi) i-au exclus pe aceştia din reprezentanţa franceză la

Strasbourg. Mai înainte, sub cea de-a IV-a Republică, se excludeau ei inşişi, refuzând să

recunoască „aşa-zisa Adunare de la Strasbourg” (Maurice Thorez). “

În Regatul Unit, laburiştii, pentru a-şi arăta reticentele fată de Piata Comună şi

dezacordul cu termenii tratatului de adeziune negociat de Edward Heath, vor boicota

Parlamentul European până la referendumul organizat de Harald Wilson după renegocierea

acestui tratat. Sfârşind prin a aproba menţinerea ţărilor in Comunitate (în proporţie de două

treimi din votanţi), deputaţii laburişti au ajuns să ocupe fotoliile ce le reveneau la Strasbourg

cu începere din iulie 1975.

În aceste condiţii, Parlamentul European, în ajunul alegerii sale directe, a devenit

o adunare reprezentativă a tuturor familiilor politice europene, de la extrema-dreaptă la

extrema-stângă, observatorii notând chiar că repartizarea aleşilor pe grupuri politice

corespundea aproape riguros ponderii electorale a marilor familii politice europene. Prin

urmare, în această privinţă, alegerea directă nu a adus prea multe modificări în ce priveşte

componenţa politică a Parlamentului, cu o singură excepţie: laburiştii şi liberaiii au fost

victimele sistemului electoral care a permis conservatorilor, mai mobilizaţi de altminteri

pentru alegerile europene, să obţină 63 din cele 81 de fotolii rezervate britanicilor.

Astfel, întru totul reprezentativ pentru forţele politice europene, Parlamentul

European a devenit din ce în ce mai influent, până acolo încât va intra în conflict cu

Consiliul de Miniştrii înainte de alegerile directe şi va câştiga o primă bătălie în domeniul

bugetar41.

41 Augustn Fuerea, Instituţiile Uniuni Europene, Editura Universul Juridic, Bucueşti, 2002, pp. 88-91.

22

2.2Reguli fundamentale comune

2.2.1Cadrul general.

Până prin anii '70, Adunarea Europeană era una din instituţiile comunitare care

detinea o poziţie marginală, procesul decizional comunitar desfăşurându-se în relaţia

Consiliu-Comisie. Cât despre-alegerea acestei Adunări prin vot direct nici nu putea fi

vorba, atâta timp cât „ostilităţile” dintre concepţia supranaţională şi interguvernamentală

erau în curs, chiar dacă proiecte în acest sens n-au lipsit (proiectul Dehousse din 1953 şi

1960). După relansarea procesului european din anii '70, Adunarea Europeană, care între

timp se autoproclamase Parlamentul European, începe să câştige teren în procesul

decizional comunitar.

Comunităţile europene sunt însă cele care abordează cu cea mai mare seriozitate

alegerea unui Parlament al Europei, acestea fiind cele mai integrate

dintre toate organizaţiile europene. Articolul 138 CEE stabileşte cu lux de amănunte

procedura ce trebuie urmată: Adunarea Europeană are îndatorirea de a elabora proiecte în

vederea alegerii sale directe, proiecte supuse ulterior Consiliului de Miniştrii ai Comunităţii

în vederea adoptării lor.

Noua Adunare Europeană, comună celor trei Comunităţi, se reuneşte pentru

prima dată în martie 1958, când decide, fără amânare, să pună în practică articolul 138 şi să

elaboreze un proiect de convenţie privind alegerea directă a Adunării. Proiectul a făcut

obiectul unei pregătiri minuţioase în cadrul Grupului de lucru, prezidat de un expert în

materie de alegeri europene, Fernand de Housse, om politic şi universitar belgian

(socialist), preşedinte al Adunării Consiliului Europei din 1953 până în 1956, astfel încât el

a putut fi adoptat în două zile, în mai 1960, şi transmis imediat Consiliului. Proiectul a

zăcut timp de cincisprezece ani prin sertare, lovindu-se de opoziţia sistematică a Franţei lui

Charles de Gaulle, apoi a celei a lui Georges Pompidou, până spre sfârşitul anului 1973,

când Parlamentul European a constatat că proiectul său din 1960 se învechise şi a hotărât să

prezinte un alt proiect. între timp, opoziţia francezilor se transfonnase în acceptare, o dată

cu venirea la putere a lui Valéry Giscard d'Estaing, astfel că la summit-ul de la Paris din

decembrie 1974, cei Nouă se pun de acord pentru a debloca dosarul.

Aceasta, după ce a fost amânată din iulie până în septembrie, a avut loc efectiv şi

în mod public la Bruxelles la 20 septembrie 1976, când cei nouă miniştrii:

23

1) decid alegerea „reprezentanţilor popoarelor europene” prin vot universal

direct pentru o perioadă de cinci ani, urmând ca fiecare stat să-şi definească singur modul

de vot;

2) stabilesc reparţitia locurilor în Adunarea Europeană (cu un avantaj totuşi

pentru tările mai mici);

3) fixează perioada de votare în toate statele comunicare între 7-10 iunie 1978.

Dar cei nouă miniştrii au decis ca actul lor de la 26 septembrie să fie supus

ratificării parlamentelor naţionale. Dacă în unele state alegerea directă a Parlamentului

European trece cu uşurinţă, în altele însă, această perspectivă relansează dezbateri intense

referitoare la integrarea europeană.

Majoritatea parlamentară era şi ea divizată: partidele de centru, cărora le

aparţineau atât preşedintele cât şi primul-ministru, erau pentru; Gaulliştii erau ori ostili, ori

rezervaţi, oricum contra unei posibile integrări politice a Europei.

Opinia publică, aşa cum arătau sondajele, era favorabllă acestui proiect.

Discuţii puternice se purtau însă în Curtea constituţională, aceasta căutând

argumente care să situeze actul Consiliului CEE în conformitate cu Constituţia franceză. La

30 decembrie 1976, Curtea, definind actul nu ca un abandon de suveranitate ci ca un

angajament internaţional, îl declară constituţional. Decizia Curţii, distingând însă între

„limitarea de suveranitate”, autorizată de constituţie şi „transferul de suveranitate”, pe care

constituţia îl interzice, încearcă să demonstreze inexistenţa unei suveranităţi europene42.

În Adunarea Naţională ratificarea are o formă aparte, actul de la 26 septembrie

nefiind supus la vot, guvernul condus de Raymond Barre angajându-şi propria existenţă

pentru a înfrânge rezervele majorităţii parlamentare (opoziţia nu depune nici o moţiune de

cenzură în această direcţie).

Ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal s-a maturizat treptat în

partidele politice (în special în partidele politice franceze), dar şi a teoreticienilor care au

văzut de altfel în alegerile europene prilejul de a readuce în discuţie „spinoasa” problemă a

parlamentarismului în societăţile post industriale.

Natura „Internaţională” a alegerii unui Parlament European prin vot direct a

multiplicat obstacole de tot felul, politice, juridice şi tehnice, pe care ştiinţa politică le-a

42 Marie-Françoise Labouz, Le systéme communautaire européen, Editura Berger-Levrault, Paris, 1998, p. 175

24

rezolvat cu oarecare dificultate, o mulţime de probleme pe care Actul de la Bruxelles a

preferat să le remită statelor membre, însărcinând totodată Parlamentul European şi

Consiliul să le reglementeze cu ocazia viitoarelor alegeri europene. Natura internaţională a

alegerilor europene a fost şi este revelatorul unui şir de blocaje, de dificuităţi sociologice,

astfel că alegerea tipului de scrutin, perspectiva însăşi a alegerilor stârnesc revendicări

partizane, regionale şi sunt tot atâtea prilejuri de a se repune în cauză o serie de date deja

câştigate (suprareprezentarea unor partide din ţări unde nu se practică sistemul proporţional

în alegerile legislative, gerry-mandering, subreprezentarea unor regiuni în raport cu altele

etc.).

Observăm că primele „alegeri europene” prevăzute pentru 1972 nu sunt în

realitate decât alegeri naţionale în vederea alegerii unui Parlament European şi nu alegeri

europene. Pentru a fi autentic europene, acestea ar fi trebuit să încerce să spargă frontierele

naţionale, nu să le încurajeze, aşa cum s-a întâmplat de fapt. În schimb, punerea în practică

a alegerilor europene în plan naţional are un efect de antrenament în fiecare ţară, în măsura

în care se cer elaborate noi legislaţii electorale. Aşa se întâmplă că unele state încep sa

acorde drept de vot rezidenţilor „străini” pe teritoriul lor doar pentru că altele îl prevăd în

legislaţia lor electorală europeană (aşa a fost ales eurodeputat de Italia francezul Maurice

Duverger) sau, tot aşa, unele state reticente a priori faţă de sistemul proporţional (Franţa,

Regatul Unit) încep să perceapă natura specifică a alegerilor europene şi devin treptat

receptive faţă de ideea introducerii sistemului proporţional, astfel încât faimosul sistem

electoral uniform, amânat sine die, a sfârşit prin a fi instituit de facto începând din 1979 .

2.2.2 Obstacole de ordin politic

Deşi treizeci de ani au fost necesari pentru a ajunge la ideea alegerii unui

parlament European prin vot universal, acest lucru nu s-a datorat imposibilităţii de a găsi un

sistem electoral unic sau de a elabora un statut al parlamentarului european. Oricât de

dificile ar fi fost aceste probleme prin noutatea lor, ele erau, ca orice chestiune de natură

tehnică, solubilă. În schimb, obstacolele politice erau fundamentale. În fapt, alegerea unui

Parlament European prin sufragiu universal era şi încă mai este indisolubil legată de o

chestiune centrală a relaţiilor internaţionale postbelice: chestiunea germană. Ori alegerea

unei adunări europene semnifica tocmai reintegrarea Germaniei sau a unei părţi a

Germaniei în concertul naţiunilor europene şi chiar în concertul naţiunilor în general. De

25

altfel, din discursul preşedintelui Raimadier sau al viitorului prim-ministru Mac Milian,

care, la Congresul de la Haga din 1948, au luat cuvântul pentru a combate alegerea imediată

a unei adunări europene constituante, reiese foarte clar teama pe care le-o inspira

britanicilor, francezilor şi altora perspectiva de a reda atât de curând Germaniei, ţară

învinsă, ocupată şi care a capitulat fără condiţii, o recunoaştere internaţională prin

intermediul alegerilor europene-odată ce ar deveni electori al Parlamentului European,

germanii ar deveni în mod evident cetăţeni cu drepturi depline ai noii Europe.

O parte a deputaţilor germani, în special social-democraţii, s-au abţinut şi asta pentru

că, până prin anii '60, Germania Federală era mult mai preocupată de problema reunificării

decât de cea a integrării sale în noua Europă, ori participarea la alegerea unui Parlament

European însemna tocmai recunoaşterea împărţirii definitive a Germaniei.

De cealaltă parte a Rinului, în Franţa, problema Germaniei explică şi ea

reticenţele generalului de Gaulle faţă de perspectiva alegerilor europene. Era cu adevărat

dificil pentru francezi să accepte această reintegrare indirectă a Germaniei într-un fel de

confederaţie europeană-atât din cauza amintirilor, dar şi pentru că în urma eşecului CEA

(Comunitatea Europeană a Apărării) din 1953, provocat de Franţa, Germania Federală

fusese obligată să-şi incredinţeze apărarea Statelor Unite, ea neputând conta pe o apărare

propriu-zis europeană.

Începând cu 1978, neînţelegerile franco-germane au început să se estompeze,

însăşi generalul de Gaulle, favorizând schimburile franco-gennane (tratatul franco-german

din 1963), pregătise o reconciliere în profunzime a celor două naţiuni, care avea să-şi arate

cu succes roadele în anii următori. Nici raporturile germane-americane nu mai erau în 1979

ceea ce fuseseră în 1954, atunci când Comunitatea Europeană a Apărării a eşuat, iar

Germania Federală nu mai era, în materie de apărare, acea „colonie americană”43. În sfârşit,

admiterea celor două Germanii în Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi recunoaşterea

frontierelor rezultate din al doilea Război Mondial, devenită definitivă la Helsinki în 1975,

erau de natură să ofere garanţii francezilor, cel puţin parţial, în legătură cu o ipotetică

reunificare a Germaniei şi, în consecinţă, cu o Germanie „Imperială” şi imperialistă. De

altfel, la summit-ul de la Paris din decembrie 1974, Preşedintele Republicii Franceze a

ridicat veto-ul pe care Franţa îl opusese până atunci, prin preşedinţii de Gaulle şi

43 Prof.Duverger, La lumiére et les taupes, în Le Monde din 18 noiembrie 1978.

26

Pompidou, alegerii unei adunări europene.

Ultimul obstacol politic care putea întârzia alegerile europene a venit la

lărgirea Comunităţii cu Marea Britanie în 1973. Dacă până în acel moment Franţa era cea

care se opunea în fapt alegerilor europene, începând din 1973, Marea Britanie preia într-un

fel ştafeta Franţei, dacă nu pentru a spune veto la principiul alegerilor, oricum pentru a-şi

exprima dubii în privinţa oportunităţii desfăşurării acestor alegeri în 1978, Marea Britanie

dorind mai degrabă alegeri în 1980, atitudine deloc surprinzătoare ţinând seama de faptul

că Partidul Laburist care guvernează Marea Britanie cu Wilson, apoi cu Callaghan, a avut

din 1946 încoace reticenţe faţă de o anume construcţie europeană. În 1948-1949, laburiştii

au refuzat o integrare europeană mai profundă şi i-au substituit acesteia Consiliul Europei.

Pe de o parte, Partidul Laburist avea, prin natura lucrurilor, legături foarte strânse cu

internaţionala socialistă, având, aşadar, o viziune mult mai „mondialistă” decât

„europeană” a problemelor; pe de altă parte, construcţia europeană făcută în şase, în cadrul

unei Pieţe Comune de inspiraţie neoliberală, îi punea probleme de ordin ideologic, aripa

stângă a Partidului Laburist fiind complet împotriva acestei construcţii europene care, din

punctul ei de vedere, este esenţialmente capitalistă.

2.2.3. Obstacole de ordin tehnic

Obstacolele de ordin tehnic erau cu atât mai neglijabile cu cât în spatele fiecăruia

dintre ele se profilau preocupări politice.

Problematica sistemului electoral uniform

Conform articolului 138 din Tratatul de la Roma, proiectul sau proiectele de

alegere directă a Parlamentului European trebuie să stabilească o „procedură uniformă”,

adică un sistem electoral uniform.

Formula respectivă a fost introdusă în cursul negocierilor Tratatului de la Roma

de ministrul italian al Afacerilor Externe, Gaetano Martino, care avea să devină ulterior

preşedinte al Parlamentului European, el explicând că obiectivul propunerii sale era de a

grăbi alegerea unui Parlament prin sufragiu universal, evitând inconvenientul pe care l-ar fi

constituit posibilitatea ca unele state să-şi aleagă delegaţia prin vot universal, în vreme ce

altele ar fi continuat să o desemneze prin Parlamentele naţionale.

În fapt, se va vedea foarte curând că această preocupare pentru uniformitate în

procedura electorală constituie mai degrabă un obstacol în calea alegerilor europene, decât un

27

mijloc de a le grăbi, lucru care în 1957, când s-a semnat tratatul, nu putea fi prevăzut44.

În 1977, după douăzeci de ani de scrutin majoritar cu două tururi, francezii încep sa

manifeste o oarecare saturaţie faţă de sistemul majoritar, conturându-se foarte limpede, în

chiar interiorul Franţei, un puternic curent proporţionalist. În aceste condiţii, Franţa

preşedintelui Giscard d'Estaing ar fi acceptat cu bucurie un sistem electoral european bazat

pe proporţionalitate, chiar păstrând la nivel naţional scrutinul majoritar. În acelaşi timp însă

şi britanicii aveau rezerve în a accepta o regulă comună, ei confruntându-se cu aceeaşi

problemă cu care se confruntase Franţa în 1958. În aceste condiţii, atât preşedintele

Dehousse, când şi-a redactat proiectul în 1960, cât şi preşedintele Patjin, când a revăzut

acest proiect în 1974, au ajuns la concluzia necesităţii de a abandona formula „procedură

uniformă” din tratat sau mai exact, de a o interpreta ca însemnând nu „sistem electoral

comun” ci „reguli fundamentale comune”45, ceea ce însemna că scrutinul trebuie să fie

direct, liber, secret, deschis bărbaţilor şi femeilor etc. Deşi în Actul de la Bruxelles din

septembrie 1976 Adunarea Europeană, apoi Consiliul de Miniştrii vor reţine această soluţie

„minimalistă”, acestea vor decide că demersurile pentru elaborarea unui sistem electoral

uniform vor fi pur şi simplu reportate la o dată ulterioară şi că de la reuniunea din iulie 1979,

viitorul Parlament ales va fi autorizat să elaboreze proiecte de sistem electoral uniform.

Problema ponderii

Problema ponderii avea să fie una dintre cele mai delicate probleme de rezolvat şi

una dintre cele care vor duce la întârzierea alegerilor europene. Numărul reprezentanţilor

pentru fiecare stat membru a fost fixat de la apariţia Comunităţii şi s-a transmis prin

tratatele succesive fără mari modificări, în sistemul de atunci cei patru „Mari” (Franţa,

Germania, Regatul Unit şi Italia) plasându-se pe picilor de egalitate, cu câte 36 de delegaţi

în Parlamentul European, iar cei „mici” (Benelux, Danemarca şi Irlanda) fiind incontestabil

suprareprezentaţi în raport cu populaţia lor.

La elaborarea proiectului Dehousse în 1960, această pondere deosebit de

favorabilă celor „mici” a fost repusă în discuţie dar, după dezbateri anevoioase, s-a preferat

menţinerea acestei ponderi: s-a decis ca numărul membrilor să fie multiplicat cu trei.

În 1974, cu prilejul proiectului Patijn, problema ponderii s-a pus din nou în

discuţie cu şi mai multă vehemenţă, dar de această dată în Parlament s-a degajat un consens 44 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op. cit., p. 61.45 Raportul Patjin, Expunere de motive, DOC PE 368/74.

28

pentru modificare, Parlamentul socotind că progresele de integrare europeană permiteau

speranţa unei mai bune adecvări între numărul aleşilor şi populaţia fiecărui stat. Dar, în

aceste condiţii, multiplicarea cu trei a numărului reprezentanţilor, aşa cum se prevedea în

1960, ar fi dus la o adunare de aproape 600 de parlamentari pentru 9 state membre şi 700 sau

800 în caz de lărgire a Comunităţii, astfel că, în proiectul Patijn din 15 ianuarie 1975,

Parlamentul European a decis să pună capăt regulii sacrosante a egalităţii celor patru „Mari”,

dând statului celui mai populat, Germania, cinci parlamentari în plus faţă de Franţa, statul

cel mai puţin populat, hotărându-se de asemenea ca Luxemburgul să-şi menţină cei şase

reprezentanţi, iar reprezentarea altor state să fie uşor diminuată.

Noua pondere propusă de Parlamentul European a stârnit proteste peste tot,

prima care a ripostat fiind, în mod paradoxal, Irlanda, deşi în noul proiect ea continua să fie

suprareprezentată în raport cu statele mari. Cele mai mari dificultăţi au venit însă din parte

francezilor, Partidul Comunist şi Gaulliştii văzând în acordarea a cinci deputaţi suplimentari

Germaniei în raport cu Franţa simbolul concret al Europei germano-americane pe care o

pregătea, în opinia lor, alegerea Parlamentului European. În această situaţie, Consiliul de

Miniştrii s-a aflat în imposibilitatea de a găsi o soluţie, în ciuda numeroaselor „conclavuri”

reunite sub preşedinţie luxemburgheză la castelul Senningen unde, săptămâni la rând

miniştrii Afacerilor Externe nu au reuşit să cadă de acord (au existat nouă contrapropuneri).

Reunificarea Germaniei din 1990 a pus însă noi probleme, la 3 octombrie 1990 o seamă de

voci făcându-se auzite pentru a cere o nouă repartiţie care să ţină cont de „sporul” de

populaţie german. S-a decis să se acorde Germaniei 18 deputaţi „observatori” aleşi în noile

landuri din fosta R.D.G. şi aceasta până la alegerile europene din 1994. Cei 18 observatori

au devenit însă deputaţi cu drepturi depline, sporind astfel numărul germanilor la 99. Dar

cum între timp, populaţia altor state-membre crescuse uşor, s-a hotărât să se sporească uşor

şi numărul deputaţilor francezi, britanici şi italieni, precum şi al deputaţilor olandezi şi

spanioli.

2.3Alegerile europene după 1979

29

2.3.1Noul Parlament European. Cadrul general

Odată hotărâtă perioada alegerilor europene, 7-10 iunie 1979, urma să fie ales

primul parlament al popoarelor din statele membre CEE; un eveniment nou, dar cu

„obiceiuri” politice totuşi vechi, cu aceleaşi tipuri de campanii electorale în faţa unui

electorat „european” suficient de „neinstruit” şi destul de dezinteresat46.

“Campania electorală „europeană” s-a desfăşurat în spaţiul fiecărui stat

membru CEE, după modelul şi procedurile alegerilor parlamentare naţionale. Nu arareori

dezbaterile reveneau la teme de actualitate din ţara respectivă. Beneficiarul principal al

acestor dezbateri era un public „european” cu o idee destul de vagă asupra Comunităţii şi

instituţiilor sale: Adunarea Europeană era adesea confundată cu Adunarea Consiliului

Europei cu sediul tot la Strasbourg; cât priveşte sistemul comunitar-cine şi ce face în

Europa -el este şi astăzi o sursă de nedumerire.

În urma alegerilor din iunie, statele membre CEE şi-au desemnat deputaţii

europeni, numărul de deputaţi „alocaţi” fiecărei ţări fiind totuşi departe de a fi

proporţional cu populaţia aceştia; forţele politice din noul Parlament formau un larg

spectru de ideologii şi de atitudini politice.”

În lipsa unui sistem electoral uniform alegerile europene din 1979, 1986, 1989,

1994 şi 1999 s-au derulat în conformitate cu nouă, apoi cu douăsprezece şi în cele din urmă

cu cincisprezece legislaţii electorale naţionale, adoptate în acest scop de parlamentele

naţionale.

Nu este deci prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanţi, dar,

potrivit art. 138, par. 3 din Tratat şi art. 7. par. 1 şi 2 din Actul de la Bruxelles din 1976,

Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri pentru un sistem electoral prin sufragiu universal

direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre pentru adoptare

potrivit cerinţelor lor constituţionale respective. Această prevedere este inserată şi în Tratatul

de la Amsterdam.

La scurt timp de la instalarea primului Parlament European ales prin vot direct,

survine şi prima dezbatere europeană: se propune, pe de o parte, dezvoltarea unei industrii

europene de armament, pe de altă parte, cei ce se opun unui Parlament cu puteri sporite,

reamintesc acestuia incompetenţa sa în această materie.

46 J.L.Burban, „Le Parlement Européen”, Paris: Presses Universitaires de France, 1997, 6-e éd., p. 41.

30

2.3.2. Consecinţele alegerilor europene.

Multă vreme a persistat teama, în special în rândul federaliştilor europeni şi a

naţionaliştilor, că viitoarea Adunare se va comporta ca o constituantă şi, pe ruinele statului-

naţiune, va proclama Statele Unite ale Europei.

Astăzi, după mai bine de 30 de ani de la primele alegeri europene, argumentele

care vin să infirme această teză sunt cât se poate de clare, dovada fiind adusă tocmai de

noua Adunare:

1) Alegerea Adunării Comunităţilor europene prin sufragiu universal nu poate,

în nici un fel, să se confunde cu alegerea unei constituante europene, chiar dacă mai

planează încă o îndoială în această privinţă, ţinând cont de faptul că atunci când Paul

Reynaud şi Edouard Bonnefous au propus în Congresul de la Haga alegerea unui Parlament

European, era vorba chiar de o Constituantă. Această teză era împărtăşită pe atunci şi de

generalul de Gaulle, care avea în vedere o construcţie europeană după modelul reînnoirii

franceze de după Eliberare: „Cel dintâi act de creare a Europei trebuie să fie un referendum

cu vot universal, organizat în acelaşi timp în toate ţările interesate şi prin care popoarele vor

decide ele însele mai întâi să se unească şi vor încredinţa apoi unui organism constituant,

format din delegaţiile tuturor naţiunilor, mandatul de a organiza Confederaţia Europeană”47.

Această Europă Politică visată de generalul de Gaulle n-a văzut lumina zilei, fiind înlocuită,

până la urmă, printr-o Europă de ordin economic prin intermediul CECO, CEE şi

EURATOM, o Europă redusă la 6, apoi la 9 state membre, şi nu Marea Europă a

Congresului de la Haga.

2) Aşa cum sublinia prof. Henry Lesguillons în articolul intitulat „Scenariul

alegerii Parlamentului European prin vot universal”, „în istorie o putere nu s-a putut declara

constituantă decât afirmând o nouă legitimitate împotriva celei vechi. Evident, nu este cazul

aici: autorităţile statelor membre rezultă din sufragiul universal. A se declara constituant ar

însemna pentru Parlamentul European să se ridice împotriva reprezentativităţii guvernelor şi,

deopotrivă şi mai ales poate, a parlamentelor naţionale. Ori, Parlamentul European ştie bine

că el nu vehiculează un nou tip de legitimitate. El vine numai să beneficieze de o extensie a

legitimităţii dominante: el nu este decât un botezat recent în marea biserică a votului

universal. Nimic mai mult”.

47 Comunicat RPF din 7 august 1949.

31

3) Consecinţele alegerilor europene erau şi sunt de cu totul alt ordin:

- în primul rând, ele au marcat la numai 35 de ani de la sfârşitul celui mai

atroce conflict european din istorie, reconcilierea naţiunilor europene, alegerea unui

Parlamentului comun prin vot universal concretizând cel mai bine această dorinţă de

reconciliere definitivă;

- în al doilea rând, trebuie să avem în vedere principalul efect al alegerilor

europene şi anume, acela că ele obligă, în sfârşit, pe europeni, să se informeze asupra

chestiunilor europene şi să ia în discuţie destinul Europei.

- în fine, Parlamentul European ales prin vot universal este în măsură să

asigure un control mai eficace asupra executivelor comunicare şi, prin aceasta, să

„detehnocratizeze” Comunitatea Europeană, care a fost şi rămâne locul privilegiat al

tehnocraţiei.

32

CAPITOLUL III

CONSTITUIREA ŞI COMPONENŢA PARLAMENTULUI EUROPEAN

3.1Constituirea Parlamentului

Parlamentul European a fost prevăzut-deşi sub alte denumiri în fiecare dintre cele trei

tratate iniţiale:

Adunarea Comună, în cadrul CECO;

Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA.

Prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în “Adunarea

Parlamentară Europeană”, care ulterior devine “Parlamentul European”, prin Rezoluţia din

30 martie 1962.

Prin Actul Unic European este consacrată din punct de vedere juridic denumirea de

„Parlament European", denumire menţinută şi de tratatele ulterioare (tratatele de la

Maastricht, Amsterdam, Lisabona).

Parlamentul European se compune din reprezentanţi ai cetăţenilor statelor Uniunii

Europene. S-a afirmat că membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare,

ci şi alte popoare ale Uniunii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice

“European political party groups”, ceea ce subliniază că partidele politice la nivel european

sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii şi că ele contribuie la aria unei

conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.48.

Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din cadrul

membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale.

S-a considerat că pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este

necesară alegerea membrilor săi prin vot direct, universal, după o procedură unitară pentru

toate statele membre. Deşi această iniţiativă a fost avută în vedere de autorii tratatelor

iniţiale, nu a fost materializată datorită poziţiei obstrucţioniste a Franţei decât mult mai

târziu, după 197649.

48 Nicoleta Diaconu,Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, Bucureşti 2011, p. 157 49 Ibidem, p. 157

33

3.1.1. Procedura alegerilor

Aspectele generale privind reglementarea alegerilor membrilor Parlamentului

European sunt stabilite prin dispoziţiile.art. 223 TFUE.

„Parlamentul European elaborează un proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare

care să permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o

procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor

statelor membre.

Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă

specială şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea

membrilor care îl compun, stabileşte dispoziţiile necesare. Respectivele dispoziţii intră în

vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor

instistituţionale.”

După avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, Parlamentul European, hotărând

prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială,

stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiilor membrilor săi .

“Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la orice regulă şi orice condiţie

referitoare la regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri.

La 20 septembrie 1976 a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în

Parlamentul European, prin vot universal direct-Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr.

76/78750. Primele alegeri s-au desfăşurat în perioada 7-10 iulie 1979.

Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încă aleşi după o proceduri uniformă

în toate statele membre.”

Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispoziţiilor naţionale şi a unui

ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede: că

nimeni nu poate vota decât o singură dată; alegerile se desfăşoară la datele fixate de către

fiecare stat membru în cursul aceleiaşi perioade care începe joi dimineaţa şi se termină

duminica-în aceeaşi săptămână; deschiderea urnelor se face numai după închiderea

scrutinului în toate statele membre.

50 JOCE-nr. L278 din 8 octombrie 976

34

“In afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile

posibilitatea organizării unui al doilea tur de scrutin.51

Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne

diversitatea reglementărilor fiind foarte mare52.

Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate ce

validitatea alegerilor.”

Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales-pentru

toate persoanele care au cetăţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia

unor reglementări naţionale, altele însă, rămânând în vigoare.

Actul din 20 septembrie 1976 dispune unele incompatibilităţi între calitatea de

reprezentant în Parlamentul European şi alte funcţii în cadrul organelor comunitare ale

guvernelor naţionale.

Numărul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele

membre-aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976-au fost modificate

succesiv prin aderarea noilor membri în Uniunea Europeană.53

Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu

aprobarea acestuia, o decizie privind stabilirea componenţei Parlamentului European.

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit că în perspectiva extinderii Uniunii

Europene, numărul maxim al membrilor Parlamentului european să nu depăşească 700 de

parlamentari.

Conform hotărârii luate de şefii de state şi guverne reuniţi la Nisa numărul membrilor

Parlamentului European a fost stabilit la 732. Cu acelaşi prilej s-a stabilit şi necesitatea unei

redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor

mari în favoarea celor mici şi mijlocii. După aderarea României şi Bulgariei din 2007,

numărul membrilor Parlamentului European a crescut la 785.

După alegerile din 2009 numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la

736 de membri.Locurile din Parlamentul European se redistribuie conform unei formule

proporţionale. Niciunul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai

puţin de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi de 750 plus preşedintele.51 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 15852 Ibidem, p. 15853 Începând cu 13 iunie 2004 numărul membrilor Parlamentului a fost stabilit le 732. După aderarea României şi Bulgariei numărul membrilor a crescut la 785

35

Numărul membrilor Parlamentului European se stabileşte de către Consiliul European

care hotărăşte prin decizie adoptată în unanimitate, la propunerea şi cu aprobarea

Parlamentului, cu respectarea principiilor privind numărul minim şi maxim de membri.

Prin dispoziţiile noului tratat se acordă parlamentelor naţionale un rol mai mare în

luarea deciziilor europene. Comisiei îi revine sarcina de a notifica parlamentelor naţionale

toate propunerile legislative făcute la nivel european. Parlamentele naţionale vor avea la

dispoziţie un termen de 8 săptămâni pentru a comenta aceste propuneri. Parlamentele

naţionale vor putea formula contestaţii privind legislaţia comunitară.54

Dacă o treime dintre parlamentele naţionale au obiecţii la adresa unei propuneri

legislative, Comisia trebuie să o discute din nou şi să ia decizia dacă să o susţină în

continuare, să o amendeze sau să o retragă.

Dacă Comisia decide să menţină propunerea în forma contestată de parlamente,

acestea nu mai au dreptul să o conteste mai departe. Dacă contestaţia vine din partea

majorităţii parlamentelor naţionale, iar Comisia se hotărăşte să meargă înainte cu propunerea

în forma contestată, intervin Consiliul şi Parlamentul European, care vor media conflictul.

3.1.2. Statutul deputaţilor

Durata mandatului parlamentar este stabilită la cinci ani şi coincide cu perioada de

legislatură a Parlamentului European. Conform art.3 al Actului din 1976 se statuează

caracterul reprezentativ al mandatului, ceea ce înseamnă că parlamentarii acţionează în mod

individual.

Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi circumscripţiile lor

electorale. Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în

funcţie de afinităţile lor politice. Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent.55

Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce mai

importante, influenţează toate domeniile vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii: mediul,

protecţia consumatorilor, transporturile, precum şi educaţia, cultura, sănătatea etc.

Din cauza diferenţelor dintre reglementările Uniunii Europene şi cele naţionale,

statutul parlamentarilor nu este uniform.

54 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 15955 Ibidem, p. 160

36

“Membrii Parlamentului European beneficiază de imunităţile şi privilegiile stabilite

de dispoziţiile art. 7-9 din Protocolul nr.7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii

Europene, anexat Tratatului de la Lisabona.56 Aceste imunităţi se referă la:

libera circulaţie, fără restricţii de orice natură privind deplasarea la şi de la locul

reuniunilor parlamentare;

imunitatea de jurisdicţie penală privind cercetarea, reţinerea sau urmărirea datorită

opiniilor sau voturilor exprimate în exercitarea funcţiilor lor;

în materie de taxe vamale parlamentarii beneficiază de facilităţile recunoscute

înalţilor funcţionari care se află în străinătate în misiuni oficiale temporare-

facilităţile se aplică prin intermediul guvernelor statelor membre;

Pe durata sesiunilor Parlamentului european, membrii săi beneficiază:

pe teritoriul lor naţional - de imunităţile recunoscute membrilor Parlamentului ţării

lor;

pe teritoriul celorlalte state membre - de imunitate de jurisdicţie penală; imunitatea

personală pe durata mandatului (fiind înregistrate unele diferenţe între legislaţiile

naţionale cu privire la aceasta). “

Imunitatea nu poate fi invocată însă în caz de flagrant delict şi nu poate constitui un

obstacol privind dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii

săi.

Indemnizaţiile parlamentarilor europeni nu sunt stabilite prin acte normative

comunitare, ci conform reglementărilor naţionale, care, de regulă sunt similare cu cele

privind parlamentarii naţionali. Însă, este instituit un sistem de compensare comunitar în

funcţie de numărul de zile în care a desfăşurat activităţi în cadrul Comunităţilor care nu se

impozitează pe plan intern dacă se înscriu în limitele rezonabile57.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că supunerea regimului

indemnizaţiilor reglementărilor naţionale generează inegalităţi materiale dificil de admis între

aleşii europeni provenind din ţări diferite. Parlamentul European încearcă să corijeze acest

deficit printr-un regim generos de avantaje comunitare.58

56 Ibidem, p. 16057 Ibidem,ip. 16058 I. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a IV-a, Editura Actami Bucureşti 1999,

37

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

Conform dispoziţiilor Protocolului nr.6 privind stabilirea sediilor instituţiilor Uniunii

Europene, anexat Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European are sediul la Strasbourg,

unde au loc cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară.

Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Secretariatul General al

Parlamentului European şi serviciile acetuia îşi păstrează sediul la Luxemburg59.

„Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European este reglementată în linii

generale în Regulamentul interior. Parlamentul European îşi adoptă regulamentul de

procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi.

În cadrul organizării interioare a Parlamentului European distingem:

biroul;

comisiile parlamentare;

grupurile politice;

delegaţiile;

serviciile administrative”

4.1Preşedintele şi biroul

Toate activităţile Parlamentului European şi ale organismelor sale se desfăşoară sub

conducerea Biroului Parlamentului, alcătuit dintr-un preşedinte şi 14 vicepreşedinţi.60

“Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii

europene. El este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate din

legislatura parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

În conformitate cu art.20 din Regulamentul interior, atribuţiile Preşedintelui sunt

următoarele:

59 Protocolul păstrează dispoziţiile iniţiale stabilite prin art. 1 din Decizia 92/C341/101 a Consiliulu de la Edimbourg , p. 11760 Nicoleta Diconu, op. cit., p. 161

38

coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive-Biroul şi

Conferinţa preşedinţilor-precum şi dezbaterile din şedinţele plenare.

În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi alte

şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles;

se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi

garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei

instituţii şi ale organelor sale constitutive;

reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe.

Acesta se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face

recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană.

în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele Parlamentului

prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte

specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;

în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua

lectură, Preşedintele îl semnează, acesta devenind astfel operaţional; Preşedintele

Parlamentului European semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate

actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.

Preşedintele şi vice-preşedinţii sunt desemnaţi de către Parlamentul European din

membrii săi, pe baza majorităţii absolute a voturilor exprimate pentru o perioadă de doi ani

şi jumătate.61”

Fac parte din birou şi şase chestori, având voturi consultative, fiind însărcinaţi cu

administrarea şi cu finanţele care-i privesc în mod direct pe deputaţi.

Biroul lărgit este format din preşedinte şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare,

suplimentaţi eventual cu câte un membru al grupurilor.

“Biroul îşi îndeplineşte sarcinile care îi revin prin regulament. Biroul lărgit are

atribuţii de organizare internă şi de stabilire a relaţiilor cu alte organe comunitare. De

asemenea, asigură funcţionarea politică a Parlamentului European, exercitând următoarele

atribuţii:

reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind

organizarea internă a Parlamentului, Secretariatul şi organele Parlamentului;

61 Ibidem, p. 162

39

reglementează chestiunile privind desfăşurarea şedinţelor;

stabileşte organigrama Secretariatului General şi normele privind situaţia

administrativă şi financiară a funcţionarilor şi a altor agenţi.;

stabileşte un proiect preliminar de estimare a bugetului Parlamentului;

autorizează reuniunile comisiilor în afara locurilor obişnuite de desfăşurare a

activităţii, a audierilor, precum şi a călătoriilor de studiu şi de informare efectuate de

raportori;

numeşte Secretarul General;.

stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2004/2003 a

Parlamentului European şi al Consiliului privind statutul şi finanţarea partidelor

politice la nivel european şi îndeplineşte, în cadrul punerii în aplicare a

regulamentului menţionat, sarcinile care îi revin în temeiul prezentului: regulament;

Preşedintele şi/sau Biroul pot încredinţa unuia sau mai multor membri ai Biroului

sarcini generale sau speciale care ţin de competenţa Preşedintelu: şi/sau a Biroului.

In acelaşi timp, se stabilesc modalităţile de executare a acestor sarcini.”

4.2Comisiile parlamnetare

Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii

parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul

sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.

“Comisiile prevăzute în Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. Unele sunt

Comisii permanente, altele sunt comisii mixte, cu parlamentele statelor asociate, cu caracter

temporar.

Comisiile permanente ale Parlamentului European sunt următoarele:

Comisia de afaceri externe, securitate şi de apărare;

Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală:

Comisia pentru buget;

Comisia economică, monetară şi de politică industrială;

Comisia de cercetare, a dezvoltării tehnologiei şi de energie;

Comisia de relaţii externe economice;

Comisia juridică şi a drepturilor cetăţenilor;

Comisia pentru afaceri sociale şi încadrarea în muncă;

40

Comisia de politică regională;

Comisia mediului pentru sănătate publică şi protecţia consumatorilor;

Comisia pentru transport şi turism;

Comisia de cultură, tineret, educaţie şi alte mijloace mass-media;

Comisia pentru dezvoltare şi cooperare;

Comisia pentru libertăţi publice şi afaceri interne;

Comisia de control bugetar;

Comisia instituţională;

Comisia pentru pescuit;

Comisia regulamentară de verificare a puterilor şi imunităţilor;

Comisia pentru drepturile femeii;

Comisia pentru petiţii.

Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VII din

Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a

sesiunii Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate. O comisie

este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.”

Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. Comisiile

parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora .

sunt publice.

În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri

leglslative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale

Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul sedinţelor

plenare. Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al căror mandat este

de regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor comisii sunt stabilite

prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene se arată că la cererea unei pătrimi din membrii

săi, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă, pentru a examina

acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului

comunitar, cu excepţia cazurilor când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.62

62 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene,ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisbona, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, p. 250

41

În conformitate cu art.226 TFUE., în îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul

European poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, o comisie

temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite prin

prezentui tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de dept

sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care

pretinsele fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura

jurisdicţională nu este încheiată. Comisia temporară de anchetă îşi încetează existenţa prin

depunerea raportului său. Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă se stabilesc de

Parlamentul European, hotărând prin regulamente, din proprie iniţiativă, în conformitate cu

procedura legislativă specială, după aprobarea de către Consiliu şi Comisie.

În Regulamentul interior sunt prevăzute şi comisii parlamentare mixte cu

parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea

aderării63.

4.3Grupurile politiice

„Conform art. 10 alin.4 TUE, partidele politice la nivel european contribuie la

formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.”

Statutul partidelor politice la nivel european este stabilit de Parlamentul European şi

Consiliu, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară.64

Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile organizatorice ale

parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice

reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând orientările

partidelor politice care le formează. Regulamentul interior reglementează aspectele concrete

privind organizarea grupurilor politice în art.30-34.

Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care

cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului. Această

declaraţie se publică în JOUE.

63 De exemplu, prin Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1995 se reglementează înfiinţarea unui Comitet Parlamentar de Asociere64 A se vedea art. 224 din TFUE

42

Pentru prima dată în Parlamentul European, constituirea grupurilor politice a fost

decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a

Parlamentului European din acelaşi an)65.

Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile

politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după criteriul naţionalităţii

lor.

Deputaţii care nu aderă la niciun grup sunt desemnaţi ca “neînscrişi”, respectiv

independenţi sau apolitici. Conform art.33, din Regulamentul interior, din categoria

parlamentarilor apolitici sunt desemnaţi doi participanţi fără drept de vot, la lucrările Biroului

lărgit.

În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputaţii sunt aşezaţi în semicerc pe

grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.

Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la Conferinţa

Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă poziţiile grupurilor

lor.

Grupurile politice au multiple prerogative:

beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului;

au propriul secretariat a cărui importanţă ar trebui întărită;

au o participare activă în pregătirea ordinii de zi;

au o contribuţie susţinută la dezbateri;

desfăşoară activităţi proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.);

Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depăşească tradiţionala

divizare politică stânga-dreapta.

Pot fi constituite şi delegaţii interparlamentare desemnate de către grupurile politice,

având competenţa stabilită de Parlament în scopul întreţinerii relaţiilor cu parlamente ale

altor state şi cu organizaţii internaţionale.66

Tratatul de la Maastricht a evidenţiat importanţa partidelor politice în procesul

integrării europene. Partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare

în cadrul Uniunii.

65 Nicoleta Diaconu, op. cit.,p. 16466 Augustin Fuerea, op. cit., p. 265

43

Parlamentul European reprezintă un forum democratic unic în lume, reflectând

interesele politice şi naţionale ale popoarelor a 27 state membre (în Parlamentul European

găsindu-şi reprezentarea aproximativ o sută de partide politice naţionale).

Dialogul politic aprofundat dintre Parlamentul European şi parlamentele statelor

membre precum şi alte parlamente naţionale ale Ţărilor Europei Centrale şi de Est, contribuie

la procesul unificării europene.

4.4Delegaţiile

Delegaţiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele ţărilor care nu fac

parte din Uniunea Europeană. Delegaţiile joacă un rol important în sprijinirea extinderii

influenţei Europei la nivel mondial. Fiecare delegaţie este alcătuită din aproximativ 15

deputaţi europeni.

„Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei

preşedinţilor de delegaţie. Se pot distinge 4 categorii de delegaţii:

Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu

parlamentele ţărilor din afara Uniunii Europene care nu şi-au depus candidatura

pentru aderare;

Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor candidate

la aderare şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea;

Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE

reuneşte deputaţii în Parlamentul European şi parlamentarii din statele din Africa,

Caraibe şi Pacific;”

Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneanâ

4.5Serviciile administrative

Structura organizatorică a serviciilor administrative ale Parlamentului este

determinată de grupurile politice şi nu de departamentele administrative ca în cazul

Comisiei.67

În cadrul acestei structuri se distinge un secretariat general care conlucrează cu

Direcţia Informatică şi cu Departamentul Juridic.

În subordinea secretariatului îşi desfăşoară activitatea 7 direcţii generale.

67 N. Diaconu, op. cit., p. 165

44

Fiecare grup politic desemnează pe unul dintre administratorii permanenţi

specializaţi, din cadrul lor să participe la lucrările fiecărei comisii parlamentare.

Funcţionarii administrativi desfăşoară activităţi specializate în cadrul serviciilor

administrative ale Parlamentului68

4.6Funcţionarea Parlamentului

Funcţionarea Parlamentului este reglementată prin Regulamentul său interior care

este permanent actualizat. Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani şi coincide cu

durata mandatului parlamentarilor.

Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an, acestea fiind subdivizate

în “perioade ale sesiunii” reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ţine în fiecare

lună.69

Parlamentul se reuneşte de plin drept în prima zi de marţi a lunii ce urmează datei

alegerilor parlamentare, sau în a doua zi de marţi a lunii martie, în fiecare an. De asemenea,

Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorităţii

membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei.

Sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an calendaristic.

Parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale când consideră necesar.

Înaintea fiecărei sesiuni se stabileşte un proiect al ordinii de zi de către Conferinţa

Preşedinţilor pe baza recomandărilor făcute de comisiile parlamentare. Membrii Consiliului

şi Comisiei pot, la invitaţia preşedintelui Parlamentului, să asiste la deliberările Conferinţei

preşedinţilor cu privire la stabilirea ordinii de zi. Proiectul definitiv al ordinii de zi se

distribuie deputaţilor înaintea reuniunilor parlamentare.

Regulamentul interior fixează regulile generale privind ordinea lucrărilor,

desfăşurarea şedinţelor, modul de votare, intervenţiile privind procedura, publicitatea

lucrărilor.

Parlamentul European este singura instituţie a Uniunii Europene care se reuneşte şi

care deliberează în mod public. Dezbaterile, avizele şi rezoluţiile sale se publică în JOUE.

Spre a facilita contactele cu Comisia Europeană şi cu Consiliul, comisiile

parlamentare se reunesc la Bruxelles de regulă timp de două săptămâni pe lună. A treia 68 Augustin Fuerea, op. cit., p. 26669 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 166

45

săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice, iar a patra, sesiunilor plenare de la

Strasbourg (sesiunile adiţionale se ţin la Bruxelles).

Toate reuniunile Parlamentului se desfăşoară în cele 23 limbi oficiale ale Comunităţii,

prin interpretare simultană (23 de limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce

irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007)

Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 22 dintre aceste

limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbii irlandeze, numai anumite documente

fiind traduse în această limbă.70

70 Ibidem, p. 167

46

CAPITOLUL V

ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI

Parlamentul European este instituţia Uniunii Europene care a cunoscut modificări

substanţiale pe parcursul perioadei construcţiei comunitare, în privinţa extinderii atribuţiilor

Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene au încredinţat iniţial Parlamentului

doar atribuţii de control conform art. 20 din Tratatul CECO şi atribuţii de liberare şi control

conform art. 137 din Tratatul CEE şi art. 107 din Tratatul CEEA.

Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate,71 în afara exercitării atribuţiilor de

control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.

Începând din 1970, printr-o serie de tratate şi acte succesive s-a înregistrat o creştere a

rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului

rolitic şi în domeniul normativ.

Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970

referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-a acordat Parlamentului

posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum şi de a

dispune în privinţa cheltuielilor considerate neobligatorii.

Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975, Parlamentul

dobândeşte pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum şi

dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia bugetară. Mai mult, prin

actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobândeşte o nouă

legitimitate, care a deschis calea creşterii atribuţiilor sale72.

Actul Unic European întregeşte o primă etapă în sporirea atribuţiilor Parlamentului

European, introducând două proceduri de esenţă şi anume:

procedura cooperării - prin care Parlamentul European participă la procesul

decizional alături de Consiliu;

71 J. Boulois, op. cit., p. 9472 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 167

47

procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare şi de asociere. Deşi

puterile Parlamentului European au cunoscut progrese, nu numai cantitative

dar şi calitative, în mod deosebit în privinţa atribuţiilor bugetare şi de control, Parlamentul a

reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta

prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar.

Tratatul de Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor

legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri instituite prin

Actul Unic European, se extind la noi domenii şi se instituie o nouă procedură de

“codecizie”-care a marcat o creştere a puterilor Parlamentului în elaborarea deciziilor.

“Dispoziţiile art. 192 alin.l din Tratatul CE (introduse prin art. G 41 din Tratatul de

la Maastricht) precizau că, în măsura în care tratatul prevede, Parlamentul European

participă la procesul care conduce la adoptarea actelor legislative ale Uniunii Europene,

exercitând atribuţiile în carul procedurilor de codecizie şi cooperare, sau dând avize

conforme şi consultative.

Rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziţia Parlamentului

în cadrul sistemului institutional al Uniunii Europene, prin extinderea procedurii codeciziei

la noi domenii, fiind substanţial simplificată faţă de procedura greoaie prevăzută iniţial prin

Tratatul de la Maastricht.”

Pe lângă creşterea competenţelor Parlamentului în procesul decizional, s-a constatat şi

o extindere a atribuţiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea să participe activ la

viaţa comunitară, intervenind direct între cetăţean şi instituţiile Uniunii.

Tratatul de la Lisabona extinde competenţele normative ale Parlamentului European

prin aplicarea procedurii legislative pentru adoptarea majorităţii reglementărilor Uniunii

Europene. “Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratatele Uniunii

Europene, atribuţiile Parlamentului European pot fi grupate în următoarele categorii:

atribuţii normative;

atribuţii în cadrul procedurii de desemnare şi cenzurare a Comisiei;

atribuţii de control;

atribuţii în domeniul bugetar.”

48

5.1Atribuţii normative şi procedurile utilizate

Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, puterea normativă a Parlamentului European

s-a exercitat în mod schematic, după patru proceduri legislative, în funcţie de natura

propunerii în discuţie: consultarea, cooperarea, codecizia, avizul conform.

Consultarea

Această procedură reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie a

Parlamentului în cadrul procesului decizional. Această procedură presupune o singură lectură

din partea Parlamentului şi emiterea unui aviz consultativ.

Conform acestei proceduri, Consiliul poate să adopte un act, pe baza propunerii

Comisiei, după consultarea Parlamentului.73

Obligaţia de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziţii specifice ale tratatelor

cu ocazia reglementării domeniilor de competenţă. Curtea de Justiţie defineşte consultarea ca

fiind mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al

Comunităţii.

Această competenţă reprezintă un element esenţial al echilibrului instituţional urmărit

de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată la nivelul Comunităţii, a unui principiu

democratic fundamental potrivit căruia, popoarele participă la exercitarea puterii prin

intermediul unei puteri reprezentative.

Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea actului

adoptat cu încălcarea acestor dispoziţii .74

Consultarea obligatorie a fost prevăzută prin Tratatul de la Roma (CE) în câteva

domenii ale activităţii comunitare: politica agricolă comună, libera mişcare a

bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător, coeziunea economică şi

socială, programul de cercetare şi dezvoltare tehnologică, programul de înlăturare a

restricţiilor privind libertatea de stabilire, anumite măsuri financiare, orice

amendament privind taxele vamale, etc.

73 Augustin Fuerea,op. cit., p. 29374 CJCE-Hotărârea 65/98 16 iulie 1992, Parlamentul European C Conseil

49

Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Propunerea

Comisiei este remisă Parlamentului de către Secretariatului General al Consiliului

Miniştrilor. Preşedintele Parlamentului supune propunerea primită analizei efectuate de către

comisia parlamentară competentă.75

Comisia parlamentară numeşte un raportor şi examinează propunerea. Oricare dintre

membrii comisiei parlamentare competente poate propune amendamente, acestea fiind

adoptate de respectiva comisie prin vot majoritar, (cel puţin o pătrime din membrii săi având

obligaţia să fie prezenţi).

Raportul întocmit de comisia parlamentară competentă împreună cu propunerile de

amendamente aprobate, sunt înaintate Parlamentului, care le va discuta în sesiune plenară. In

cadrul sesiunii Parlamentului propunerea Comisiei poate fi adoptată, poate fi respinsă, sau

Parlamentul poate să propună amendamente.

În cazul respingerii, Parlamentul avertizează Comisia să-şi retragă propunerea.

Retragerea propunerii încheie procedura de consultare. Menţinerea procedurii conduce la o a

doua examinare a textului de către comisia parlamentară competentă care va înainta în două

luni un nou raport sesiunii plenare.

Dacă în cadrul sesiunii plenare Parlamentul aprobă propunerea însă cu amendamente,

Comisia trebuie să-şi prezinte poziţia cu privire la fiecare din amendamentele propuse.

Se încearcă realizarea unui compromis între Comisie-Parlament. Votul Parlamentului

este consultativ, varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comisiei, amendamentele

propuse de Parlament şi neacceptate de Comisie fiind prezentate doar în scop informativ.

Procedura consultării obligatorii a fost extinsă la noi domenii atât prin Actul Unic

European, cât şi prin prevederile Tratatului de la Maastricht. Dacă o anumită măsură

legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului atunci când această consultare este

obligatorie, măsura va fi declarată nulă, întrucât procedura consultării este mijlocul care

permite Parlamentului să joace un rol esenţial în procesul legislativ comunitar76.

Consultarea facultativă se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în

baza atribuţiilor legislative conferite de Consiliu.

75 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 16976 CJDE-Hotărârea 138/79 din 29 octombrie 1980, Raquette Freres C Conseil

50

Proiectele acestor propuneri pot fi prezentate Parlamentului spre consultare fără ca

neîndeplinirea acestei formalităţi să atragă - ca în cazul consultării obligatorii - nulitatea

măsurii adoptate.

Reconsultarea Parlamentului s-a pus în practică cu ocazia modificărilor importante

aduse textului iniţial.

Tratatele nu prevăd în mod expres procedura de urmat în această situaţie.

S-a considerat că pentru modificările propuse de Comisie este necesară reconsultarea

Parlamentului însă pentru modificările propuse de Consiliu, nu s-a stabilit încă o practică.

În mod oficial avizul consultativ al Parlamentului este solicitat de către Consiliu, însă

în practică, proiectul este trimis de către Comisie simultan Consiliului şi Parlamentului.

Avizul consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, motivat şi prezentând

eventualele propuneri de modificare a propunerii Comisiei.

Cooperarea

Aceasta este o procedură care presupunea două lecturi de către Parlament şi Consiliu

a textului ce urmează să fie adoptat. Ea se aplică ori de câte ori tratatul face referire la

aceasta. Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European în art. 149 - par. 277,

fiind preluată de Tratatul de la Maastricht şi reiterată în art. 252 din Tratatul CE78.

Această inovaţie creşte rolul Parlamentului European şi îl implică în procesul de luare

a deciziilor, dar fară să-i confere puteri legislative.

Procedura legislativă

Procedura legislativă ordinară

“Procedura codeciziei a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, fiind

reglementată în art.251 din Tratatul CE. Tratatul de reformă de la Lisabona înlocuieşte

noţiunea de „codecizie” cu noţiunea de “procedură legislativă ordinară”.

Conform dispoziţiilor art.289 TFUE, procedura legislativă ordinară constă în

adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei

directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. “

Procedura legislativă ordinară se generalizează, noile domenii în care se va aplica

această metodă incluzând agricultura, energia, imigrarea, justiţia şi afacerile interne,

sănătatea şi fondurile structurale.77 Text în prezent abrogat prin Tratatul d ela Maastricht78 Prin Tratatul de la Lisabona se abrogă art. 252, în locul acestuia fiind introdus art. 295 TFUE

51

Procedurile legislative speciale

Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene reglementează şi un ansamblu de

proceduri legislative speciale, în cadrul cărora este implicat Parlamentul European.

Avizul conform

Procedura avizului conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a

Consiliului de către Parlament, care se pronunţă cu majoritate absolută a membrilor ce îl

compun. Această procedură a fost introdusă prin Actul Unic European privind două situaţii

distincte:

a. art. 23779 CEE- referitor la cererile de aderare de noi state europene;

b. art. 310 CE- referitor la încheierea acordurilor de asociere cu state terţe.

Prin Tratatul de la Maastricht procedura avizului conform se extinde la noi domenii

reglementarea dreptului de sejur şi de circulaţie pentru cetăţenii Uniunii; elaborarea unei

proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European; modificarea statutului

Sistemului European al Băncilor Centrale şi încredinţarea unor sarcini specifice Băncii

Centrale Europene în domeniul controlului preventiv; organizarea şi definirea obiectivelor

fondurilor structurale şi crearea Fondului de coeziune; admiterea de noi state în cadrul

Uniunii Europene. De asemenea, procedura avizului conform este extinsă prin Tratatul de la

Maastricht la noi categorii de acorduri80: acorduri ce creează un cadru instituţional

organizând proceduri de cooperare; acorduri cu implicaţii bugetare importante; acorduri prin

care se modifică un act adoptat conform procedurii codeciziei.

Procedura avizului conform cuprinde mai multe faze fiind asemănătoare procedurii

consultării cu excepţia faptului că avizul Parlamentului obligă din punct de vedere juridic,

dar nu pot fi introduse amendamente.

La solicitarea unui aviz de către preşedintele Consiliului către preşedintele

Parlamentului, se întocmeşte un raport de către comisia parlamentară competentă care va fi

supus votului Parlamentului în sesiune plenară.81

Avizul conform se emite de Parlament cu votul majorităţii absolute a membrilor care

îl compun. În cazul votului negativ al Parlamentului, Consiliul reexaminează proiectul de

acord fiind din nou înaintat preşedintelui Parlamentului şi procedura poate fi reluată.

79 Text abriogat prin Tratatul de la Maastricht80 R. Munteanu, op. cit., p. 23281 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 171

52

În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform sau acesta este negativ,

Consiliul nu poate adopta textul respectiv. Avizul conform al Parlamentului se publică în

JOUE.

Absenţa intervenţiei Parlamentului.

La nivelul Uniunii Europene sunt domenii de competenţă legislativă a Consiliului în

care acesta poate legifera-în baza unei proceduri de vot diferite-fără a fi necesară intervenţia

Parlamentului. Aceste domenii sunt:

a. domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime şi aeriene, domeniul

liberei circulaţii a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun,

acţiuni urgente în materie de vize, în care Consiliul decide cu majoritate calificată;

b. domeniul culturii, acordurile internaţionale, în care Consiliul decide în unanimitate.

5.2Atribuţii privind desemnarea şi cenzurarea Comisiei

Atribuţii privind desemnarea Comisiei

Dispoziţiile 17 alin.7 TUE asociază Parlamentul European la procedura de numire a

preşedintelui şi a celorlalţi membrii ai Comisiei.

Conform acestor dispoziţii, ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi

după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate

calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.

Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl

compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European,

hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este

ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.82

Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe

care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei.

Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în

conformitate cu criteriile stabilite în tratat.

Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de

82 Ibidem, p. 171

53

aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de

Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.

Atribuţii privind cenzurarea Comisiei

Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European.

Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în

conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să

demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită

în cadrul Comisiei.83

Conform dispoziţiilor art.234 TFUE, Parlamentul European, sesizat printr-o moţiune

de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunţa asupra acestei moţiuni numai după

cel puţin trei zile de la depunerea acesteia şi numai prin vot deschis.

În cazul în care moţiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din

voturile exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun Parlamentul European,

membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al

Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe

care le exercită în cadrul Comisiei.

Aceştia rămân în funcţie şi continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea

lor în conformitate cu articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În acest caz,

mandatul membrilor Comisiei numiţi pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să

expire mandatul membrilor Comisiei obligaţi să demisioneze colectiv din funcţiile lor.

Moţiunea de cenzură este o sancţiune gravă care se poate aplica Comisiei, la iniţiativa

unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii

Parlamentului.

Posibilitatea introducerii moţiunii de cenzură de către Parlamentul European relevă

responsabilitatea politică a Comisiei faţă de acest organ cu largă reprezentativitate

democratică.

83 Augustin Fuerea, op. cit., p. 300

54

Atribuţii privind desemnarea membrilor altor instituţii

Membrii Curţii de Conturi se numesc de către Consiliul, după consultarea

Parlamentului European, pe baza propunerilor făcute de fiecare stat membru.

Dreptul Parlamentului de a fi consultat cu privire la munirea membrilor Curţii de

conturi a fost introdus în 1975.

După numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună,

acesta este invitat să facă o declaraţie în faţa Parlamentului European.

5.3Atribuţii în domeniul bugetar

Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, rolul Parlamentului a fost esenţial în

domeniul adoptării bugetului, Parlamentul fiind instituţia care adopta bugetul.

Atribuţiile bugetare ale Parlamentului conform tratatelor anterioare

Tratatului la Lisabona

Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, adoptarea bugetului Uniunii Europene

era rezultatul unei proceduri de „codecizie” între Consiliu şi Parlament. Procedura adoptării

bugetului a evoluat concomitent cu evoluţia regimului financiar.

Puterile Parlamentului erau diferit exercitate în privinţa adoptării bugetului, în funcţie

de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.

Cheltuielile obligatorii (66%din buget) sunt: Fondul Agricol European de Garanţii, -

ondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.

Cheltuielile neobligatorii (34%din buget) reprezintă: cheltuieli de personal, chirii,

Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare,

energie, informaţie, inovare.84

Puterile Parlamentului se exercitau, în principal, asupra cheltuielilor neobligatorii.

Noul tratat a eliminat distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii,

Parlamentul şi Consiliul urmând să aibă un rol echilibrat în adoptarea bugetului.

Atribuţiile Parlamentului privind adoptarea bugetului conform dispoziţiilor

Tratatului de la Lisabona

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură egislativă

specială, adoptă bugetul anual al Uniunii,

84 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 173

55

Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de

execuţia bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului,

conturile, bilanţul financiar şi raportul de evaluare prevăzute la articolul 318, raportul anual

ai Curţii de Conturi însoţit de răspunsurile instituţiilor controlate la observaţiile Curţii de

Conturi, declaraţia de certificare, precum şi rapoartele speciale corespunzătoare ale Curţii ce

Conturi.85

Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se încadrează în

exercitarea atribuţiilor acesteia în materie de execuţie bugetară, Parlamentul European poate

cere să audieze Comisia cu privire la efectuarea cheltuielilor sau la funcţionarea sistemelor

de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea acestuia, orice

informaţie necesară.

Comisia depune toate eforturile pentru a da curs observaţiilor care însoţesc deciziile

de descărcare şi celelalte observaţii ale Parlamentului European cu privire la executarea

cheltuielilor, precum şi a comentariilor care însoţesc recomandările de descărcare adoptate de

Consiliu.

La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia face un raport referitor

la măsurile luate pe baza acestor observaţii şi comentarii şi, în special, cu privire la

instrucţiunile date serviciilor însărcinate cu execuţia bugetară. Aceste rapoarte se transmit şi

Curţii de Conturi.

5.4Atribuţii de control şi proceduri utilizate

Controlul politic, primul ansamblu de atribuţii ce au fost recunoscute Parlamentului

prin tratatele constitutive, s-a perfecţionat în cursul anilor, fiind completat cu noi mijloace şi

proceduri juridice.

În domeniul controlului politic Parlamentul European a deţinut atribuţii tradiţionale,

acestea fiind:

atribuţii de informare - care constau în examinarea diferitelor documente adoptate de

celelalte instituţii comunitare precum şi în posibilitatea de a adresa acestora întrebări

scrise sau orale86;

85 Augustin Fuerea, op. cit., p. 30586 De exemplu în art. 233 TFUE este prevăzută discutarea de către Parlamentul European a raportului general anula prezentata de Comisiei

56

atribuţii de sancţiune care constau în votarea unei moţiuni de cenzură împotriva

Comisiei.

Tratatul de la Maastricht a adus o extindere şi o întărire a atribuţiilor de control ale

Parlamentului adăugând tehnici noi de control la dispoziţia acestuia. De asemenea au fost

prevăzute noi atribuţii de control ale Parlamentului: dreptul de anchetă, dreptul de a primi

petiţii de la cetăţenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.

Informările

Pe lângă sporirea atribuţiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp şi o

extindere a atribuţiilor tradiţionale de informare. În acest sens, este prevăzută obligaţia de

principiu pentru toate celelalte instituţii comunitare de a înainta rapoarte anuale

Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii

comunitare.

Prin extinderea atribuţiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relaţii

interinstituţionale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituţional

comunitar şi în special principiile echilibrului instituţional şi al cooperării loiale între

instituţii.

În practică, Parlamentul European şi-a extins controlul şi asupra Consiliului European

privind dreptul la informare.

“Astfel, conform art. 15 alin.6 lit.d, Consiliul European trebuie să prezinte

Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport scris anual

privind progresele realizate de Uniune.

Conform art.l21 alin.5 TFUE, preşedintele Consiliului şi Comisia au obligaţia de a

prezenta rapoarte Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale,

instaurată în cadrul noii politici economice.

În aceaşi ordine conform art. 175 alin.2 TFUE, Comisia trebuie să prezinte un raport

Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor la

fiecare trei ani asupra progresului obţinut în realizarea coeziunii economice şi sociale.

Totodată, Comisiei îi revine sarcina conform art. 190 TFUE să prezinte anual un

raport Parlamentului şi Consiliului cu privire la activităţile desfăşurate în domeniul

cercetării şi dezvoltării tehnologice .”

57

Conform art. 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht,

Comisia trebuie să întocmească stabilească în fiecare an un raport asupra evoluţiei realizării

obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului, Consiliului şi

Comitetului Economic şi Social87.

Tot în cadrul atribuţiilor de informare se înscrie şi obligaţia preşedintelui Băncii

Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei şi Consiliului

European - cu privire la activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale-conform

art.284 alin.3 TFUE

Chiar şi preşedintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în faţa Comisiei

parlamentare competente pentru a furniza explicaţii în cazul în care Consiliul a făcut rublică

o recomandare privind politica economică.

Interpelările

Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control parlamentar, fiind

reglementate iniţial în art. 23 din Tratatul CECO, art. 110 din Tratatul CEEA şi art. 197 alin.

3 din Tratatul CE.

Conform art.230 TFUE, Comisia răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le

adresează Parlamentul European sau membrii acestuia.

Consiliul European şi Consiliul sunt audiate de Parlamentul European în condiţiile

rrevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului European şi al Consiliului.

Regulamentul interior al Parlamentului stabileşte trei categorii de interpelări: scrise,

orale tară dezbateri, orale cu dezbateri.

Interpelările scrise pot fi făcute de membrii Parlamentului şi se adresează Comisiei

sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea

Europeană şi statele membre.

Acestor întrebări li se răspunde conform unor proceduri în termen de patru-şase !uni

până la comunicarea răspunsului.

Interpelările deputaţilor sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le

repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris şi se publică în

JOUE.

87 Nicoleta Diaconu, op. cit.,p. 174

58

Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputaţi către Comisie sau după caz,

Consiliu.

Interpelările sunt prezentate mai întâi preşedintelui Parlamentului care le va supune

aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare comunicându-le

deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are cel mult o jumătate

de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid: întrebările să fie scurte şi precise,

instituţiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.88

Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice

sau de la grupuri de câte cel puţin cinci deputaţi.

Acestea se înaintează preşedintelui Parlamentului, se analizează de către Biroul lărgit,

după care se adresează instituţiei vizate. Reprezentantul instituţiei vizate va răspunde

interpelărilor.

Petiţiile

Pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe

promovarea şi respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor şi mijloacelor de

garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaţionale generale şi a celor

europene în special.89

Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetăţenilor Uniunii

acelea fiind dreptul la petiţionate şi dreptul de a se adresa unui mediator.

Orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul European în

condiţiile art.227 TFUE.

Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice persoană fizică sau

morală având reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu

titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie Parlamentului European

asupra unui subiect ţinând de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl sau o privesc în

mod direct90.

Tratatul de la Maastricht menţiona în art F că Uniunea respectă drepturile

fundamentale aşa cum au fost garantate în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 şi aşa cum 88 Augustin Fuerea, op. cit., p. 27589 Viorel Marcu, Mecenismele internaţionale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, 1998, p. 15890 Nicolea Diaconu, op. cit., p. 176

59

rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea fiind

considerate principii generale ale dreptului comunitar91.

Dreptul de petiţionare era reglementat anterior adoptării prin dispoziţiile

Regulamentului interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetăţean al

Comunităţii avea dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni

cereri sau petiţii scrise Parlamentului European.

Tratatul de la Lisabona extinde reglementările privind principiile democratice, cărora

le consacră Titlul II din cuprinsul Tratatului privind Uniunea Europeană.

În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care

beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale.

Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia

Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta. Funcţionarea Uniunii se

întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative.

Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de

guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în

faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor.

Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile se

iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean.

Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice

europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.

Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative, prin mijloace

corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în

mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii.

Instituţiile Uniunii menţin un dialog deschis, transparent şi constant cu asociaţiile

reprezentative şi cu societatea civilă.

În vederea asigurării coerenţei şi a transparenţei acţiunilor Uniunii, Comisia

Europeană procedează la ample consultări ale părţilor interesate.

Mediatorul

Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie adusă prin Tratatul de la Maastricht92

91 Art. F par. 2 din Tratatul de la Maastricht92 Augustin Fuerea, op. cit., p. 280

60

Consacrarea juridică a acestei instituţii o reprezintă dispoziţiile art. 228 TFUE

Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European, este împuternicit să

primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau

juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de

administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii,

cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta

investighează aceste plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea.93

Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră

justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin

intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele

fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.

În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta

sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză, care dispune de un termen de trei

luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport

Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana care a formulat plângerea este

informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii.

În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la

rezultatele investigaţiilor sale.

Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata

legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de

Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile

necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.

Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea

îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern,

instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu

poate exercita nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în

conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de

exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului94.

Comisia temporară de anchetă93 Nicolea Diaconu, op. cit., p. 17694 Ibidem, p. 177

61

O altă posibilitate de a-şi pune în valoare atribuţiile de control ale Parlamentului, o

reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă - reglementată în art. 226 TFUE

În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert

dintre membrii dintre săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără

să aducă prejudicii atribuţiilor conferite altor instituţii sau organe, acuzaţiile de infracţiune

sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele

respective sunt cercetate de un for jurisdictional iar procedura jurisdicţională nu s-a încheiat.

Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzaţiile de

infracţiune şi proasta administrare a aplicării în dreptul comunitar, existenţa ei luând sfârşit

prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.

Dispoziţia legală nu face nicio referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel

încât se poate considera că aceste acuzaţii pot fi formulate de orice cetăţean al Uniunii, de

persoane fizice sau de persoane juridice, de instituţiile comunitare sau de statele membre.

Obiectul afirmaţiilor îl poate constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei

jurisdicţii, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.

Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între

Parlamentul European, Consiliu şi Comisie95.

CONCLUZII

După mai bine de şase decenii de integrare europeană, prin tratate, negocieri, ajustări,

inovaţii, adaptări etc…, în Uniunea Europeană de astăzi există, fără îndoială, multe reuşite.

Există libera circulaţie (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri), există o serie de politici

95 Augustin Fuerea, op. cit., p. 281

62

comune (agricultura, mediu, transporturi etc…), orientări pentru structuri şi politici

economice comune, există instituţii comunitare, drept comunitar, buget comunitar, există

imn, steag, cetăţenie, misiuni diplomatice. Mai există iniţiative şi acţiuni politico-diplomatice

purtate în numele Europei, ajutoare economice, sprijinul moral şi umanitar. Fiecare dintre

acestea îşi are însemnătatea şi greutatea sa în lumea de azi. Din aceste puncte de vedere,

Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă.

Până la aceste reuşite au fost dispute de anvergură, au fost şicane, au fost ratări, au

existat incertitudini. Au fost momente când cu greu se putea prevedea traiectoria procesului

comunitar, precum eşecul Comunităţii Europene de Apărare (1954), criza scaunelor goale

(1965), unele extinderi, conferinţe interguvernamentale sau procesul de ratificare al

Tratatului de la Maastricht şi chiar Amsterdam. Au fost (şi mai sunt) puse în discuţie chiar

unele dintre principiile fondatoare. Au fost lăudaţi, criticaţi, ignoraţi şefi de state, miniştrii

sau chiar statele însele. Fiecare şi-a jucat interesul şi şansa sa acolo unde s-a putut, indiferent

că a fost vorba de Franţa, Marea Britanie, Grecia sau Danemarca.

Destinul Parlamentului European este în chipul cel mai evident legat de cel al

construcţiei europene în general. Dacă, pe de o parte, puterile sale s-au întărit, dacă, pe de

altă parte, alegerea lui directă a putut fi realizată, acest lucru nu s-a întâmplat numai pentru că

există o „dinamică proprie” a organelor parlamentare.

Dacă era aşa, alte adunări europene ar fi putut şi ele să-şi sporească puterile şi să

organizeze alegeri directe.

Situaţia actuală se datorează faptului că popoarele celor Şase state, au voit laolaltă şi

în acelaşi timp aprofundarea şi lărgirea Uniunii. Uniunea Europeană este însă compusă din

state care practică democraţia parlamentară. Este, aşadar, inevitabil ca suprastructura care se

elaborează la Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg să comporte deopotrivă un organ

parlamentar. Acest organ parlamentar, pentru că este european, nu poate fi prin forţa

lucrurilor decât o sinteză a structurilor parlamentare naţionale.

Fiind o sinteză, în multe privinţe, combinând unele tehnici parlamentare

anglo-saxone cu tehnici continentale şi oferind o osmoză între temperamente parlamentare

anglo-saxone şi latine, osmoză reuşită de altfel, defectele celor două tipuri de parlamentarism

corijându-se reciproc.

63

Astfel, riscul atât de temut de unii al unui regim de adunare europeană este redus, cu

atât mai mult cu cât nu există un guvern european de susţinut.

Tot aşa, întărirea, prin etape succesive, a puterilor Parlamentului European face

imposibilă transformarea sa subită în Constituantă. Sufragiul universal nu este în sine

revoluţionar. El era în 1789, când reprezenta instrumentul modern de legitimare a puterii în

raport cu principiul ereditării senioriale sau regale. El nu mai este aşa astăzi, când este în

general admis şi serveşte pentru a desemna la fel de bine adunările naţionale şi Parlamentul

European.

Reprezentând peste 500 de milioane de cetăţeni, forum democratic unic în lume,

Parlamentul European reflectă sensibilităţile politice şi naţionale ale celor 27 de state

membre şi îşi asumă invitaţia de a aborda numeroase probleme sociale de care se loveşte

cetăţeanul Europei şi de a propune soluţii.

Astfel, „proiectul Tratatului instituind Uniunea Europeană”, adoptat de către

Parlamentul European în 1984, a fost catalizatorul decisiv care, doi ani mai târziu, le-a

condus pe cele 12 state la semnarea Actului Unic şi, în 1992, a Tratatului asupra Uniunii

Europene. Parlamentul European a avut de asemenea un rol major în semnarea tratatului de

la Amsterdam (prima revizuire a tratatului de la Maastricht) şi a tratatului de la Nice (esenţial

în condiţiile extinderii Uniunii Europene).

Din 1989, trăim într-o Europă nouă. Parlamentul European susţine toate eforturile

desfăşurate pentru a profita de istorica ocazie de a reuni toate popoarele Europei în sânul unei

structuri comune de pace şi prosperitate96.

Cuvântul „unitate” are diferite înţelesuri pentru diferite persoane. Popoarele Europei

au o istorie comună şi, în ciuda diferenţelor, ele au o moştenire comună.

Conceptele care stau la baza Uniunii Europene erau şi vor rămâne, dreptatea,

democraţia şi statul de drept şi nicidecum puterea militară. Această abordare s-a dovedit a fi

cea mai potrivită, datorită succesului său spectacular. Vechea ordine în Europa Răsăriteană a

dispărut.

Toate ţările Europei fac eforturi în cadrul OSCE şi în alte contexte în scopul creării

păcii permanente şi stabilităţii. Vechii duşmani fac acum schimburi de vederi şi de idei.

96 Octav Bibere, op. cit., p. 195.

64

Pentru moment, se acordă prioritate reconstrucţiei economice precare a Europei pe

fondul crizei financiare mondiale ce s-a făcut simţită începând cu anul 2008, toate ţările UE

cooperând în acestă direcţie.

În ultimul timp s-a ridicat problema supravieţuirii Uniunii Europene.

Începuturile dilemei supravieţuirii Uniunii Europene şi implicit a Parlamentului

European a început să existe odată cu problema Greciei, stat membru al Uniunii Europene.

Criza prin care Uniunea Eupopeană trece datorită crizei datoriilor suverane pune în

pericol planurile statelor est-europene ce îşi doresc să intre în zona euro.

Însă, oficialii acestor state subliniază necesitatea ca Uniunea Europeană să îşi menţină

criteriile stricte de aderare şi nu să le modifice în scopul salvării Greciei de a faliment .

Este cunoscut faptul că în 2014 vor avea loc alegerile europene, acestea reprezentând

o noutate pentru toate statele membre şi asta pentru că sunt primele alegeri care se vor

desfăşoară în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona.

Aşa cum am prezentat pe parcursul lucrării ceea ce aduce nou Tratatul de la Lisabona

este, în primul rând, reprezentat de sporirea rolului Parlamentului European ca adunare

reprezentativă a Uniunii Europene.

Viitorul Parlament European va trebui alături de Comisia Europeană, să asigure

implementarea noului acord cadru pentru perioada 2014-2020.

Alegerile ce se vor desfăşura în 2014 vin într-un moment în care Uniunea Europeană

are nevoie de mai multă solidaritate, de mai multă unitate pentru a putea trece peste

problemele de ordin economic ce există la ora actuală la nivelul Uniunii.

Având la bază instituţiile comunitare şi mesajul lăsat de Robert Schuman şi de ceilalţi

întemeietori, cetăţenilor Europei le revine acum datoria de a desăvârşi unitatea continentală,

fără a înceta vreodată să creadă în contribuţia pe care această Uniune va continua să o aducă

civilizaţiei97.

BIBLIOGRAFIE

A. Doctrină

97 Une idée neuve pour l`Europe „ La déclaration Schuman – 1950-2000” par Pascal Fontaine, Documentation Européenne, Luxembourg: Office des publications officieles des Communautés européennes, 2-e éd., 2000.

65

1) Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Editura Trei,

2001 ;

2) Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real şi virtual,

Editura All Bucureşti 1999;

3) Bitsch Marie-Therese, Histoire de la construction europeenne

de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996;

4) Condenhove-Kalergi Richard N. , Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureş,

1997;

5) Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediţia a

II-a revizuită, Editura Lumina LEx, Bucureşti 2011

6) Fontaine Pascale , Construcţia europeană până în zilele

noastre, Institutul European, Iaşi 1998;

7) Fuerea Augustin., Instituţiile Uniunii Europene, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti 2002;

8) Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-

a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006;

9) Fuerea Augustin, Filipescu, Drept instituţional comunitar

european, ediţia a IV-a, Editura Actami Buucreşti 1999

10) Fuerea Augustin , Filipescu, Ion, , Drept instituţional comunitar

european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti 2000;

11) Gautron J.C , Droit européen, Dalloz Paris 1997;

12) Ivan, Adrian Liviu Sub zodia Statelor Unite ale Europei,

CA Publishing, Cluj-Napoca 2009;

13) Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar şi

instituţii europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001;

14) Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituţional comunitar, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti 2002;

15) Monnet Jean , Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;

16) Nicula, Alin Remus Parlamentul European şi funcţiile sale

în construcţia comunitară europeană, Teză de doctorat susţinută la Universitatea Babeş-

Bolyai, Cluj-Napoca 2011;

66

17) Rideau Joël, Droit institutionnel de l'Union et des

Communautés européennes, ediţia a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999;

18) Scăunaş, Stelian Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii.

Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

19) Ţinca, Ovidiu Drept comunitar general, Editura

Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti 1999;

20) Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie şi

jurisprudenţă, Ed. EX PONTO, Constanţa 2002.

21) Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar, Ed.

Olimp, Bucureşti 1999;

B. Legislaţie

1) Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

2) Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în vigoare în

1958).

3) Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică –1965 (intrat

în vigoare în 1967).

4) Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

5) Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în

1993).

6) Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în

1999).

7) Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

8) Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa adoptat la 13

iunie-10 iulie 2003 ;

9) Tratatul de la Lisabona din 2009

67

68