Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

23
1 UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE, MUZEOLOGIE ŞI ARHIVISTICĂ ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI DUPĂ 1940 - SINTEZĂ - Titular: prof.univ.dr. Ştefan Lache Capitolele cursului: I. România şi al doilea război mondial (1939-1945); II. Tranziţia spre regimul socialist totalitar; III. România în perioada regimului socialist totalitar; IV. România după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989. Bibliografie minimă obligatorie: Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României. (1918-2007), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, pp. 90-222. Lache, Ştefan, România în relaţiile internaţionale. 1939-2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, pp. 113-392. Bibliografie facultativă: 1. Anton, Mioara, Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007. 2. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român , Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 342-511. 3. Giurescu, Dinu, C., România în al doilea război mondial, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999. 4. Duţu, Alesandru, Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003. 5. Onişoru, Gheorghe, România în anii 1944-1948. Transformări economice şi realităţi sociale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998. 6. Retegan, Mihai, 1968. Din primăvară până în toamnă. Schiţe de politică externă românească, Editura RAO, Bucureşti, 1998. 7. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 365-566. Sinteza cursului pe capitole: I. ROMÂNIA ŞI AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939-1945) Obiectivul principal al capitolului: analiza situaţiei interne şi internaţionale a României în perioada septembrie 1940 – mai 1945. Concepte, date şi sintagme-cheie: stat naţional-legionar; conducător al statului; dictatură militară; capitulare necondiţionată; convenţie de armistiţiu; cobeligeranţă; 6 septembrie 1940; 21-23 ianuarie 1941; 22 iunie 1941; 23 august 1944; 9 mai 1945. Rezumat: La un an de la declanşarea celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939), România resimţea din plin consecinţele grave ale dezmembrării sale teritoriale şi naţionale. Pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, a sudului Dobrogei şi a nord-

Transcript of Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

Page 1: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE, MUZEOLOGIE ŞI ARHIVISTICĂ

ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI DUPĂ 1940 - SINTEZĂ -

Titular: prof.univ.dr. Ştefan Lache

Capitolele cursului: I. România şi al doilea război mondial (1939-1945); II. Tranziţia spre regimul

socialist totalitar; III. România în perioada regimului socialist totalitar; IV. România după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989.

Bibliografie minimă obligatorie:

Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României. (1918-2007), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, pp. 90-222.

Lache, Ştefan, România în relaţiile internaţionale. 1939-2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, pp. 113-392.

Bibliografie facultativă:

1. Anton, Mioara, Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007.

2. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român , Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 342-511.

3. Giurescu, Dinu, C., România în al doilea război mondial, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999.

4. Duţu, Alesandru, Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.

5. Onişoru, Gheorghe, România în anii 1944-1948. Transformări economice şi realităţi sociale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998.

6. Retegan, Mihai, 1968. Din primăvară până în toamnă. Schiţe de politică externă românească, Editura RAO, Bucureşti, 1998.

7. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 365-566. Sinteza cursului pe capitole: I. ROMÂNIA ŞI AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939-1945)

Obiectivul principal al capitolului: analiza situaţiei interne şi internaţionale a

României în perioada septembrie 1940 – mai 1945. Concepte, date şi sintagme-cheie: stat naţional-legionar; conducător al statului;

dictatură militară; capitulare necondiţionată; convenţie de armistiţiu; cobeligeranţă; 6 septembrie 1940; 21-23 ianuarie 1941; 22 iunie 1941; 23 august 1944; 9 mai 1945.

Rezumat: • La un an de la declanşarea celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939),

România resimţea din plin consecinţele grave ale dezmembrării sale teritoriale şi naţionale. Pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, a sudului Dobrogei şi a nord-

Page 2: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

2

vestului Transilvaniei, în 1940, a dezorganizat economia naţională, provocându-i mari daune atât sub raportul resurselor naturale, cât şi al instalaţiilor şi capitalurilor investite, forţei de muncă, producţiei industriale şi agricole, au afectat statutul internaţional al României. Starea de nemulţumire şi revolta românilor s-au generalizat, îmbrăcând forme publice de manifestare. Se protesta atât împotriva actelor impuse de marile puterile totalitare, cât şi împotriva regimului lui Carol al II-lea. Încercând să soluţioneze criza politică, suveranul a destituit guvernul Gigurtu şi, la 5 septembrie 1940, l-a învestit pe generalul Ion Antonescu cu „puteri depline pentru conducerea statului român”; în ziua următoare a transferat prerogativele regale fiului său, principele moştenitor Mihai, şi a părăsit România.

Generalul Antonescu a încercat să constituie un cabinet de „uniune naţională”, aşa cum convenise anterior cu Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu şi Horia Sima. Dar, liderii Partidelor Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal şi ai Mişcării Legionare au refuzat. La 14 septembrie 1940, generalul Antonescu, la sugestia germanilor şi-a asociat la putere Mişcarea legionară/Garda de fier; în aceeaşi zi România este proclamată prin decret-regal „stat naţional legionar”. Cumulând funcţiile de preşedinte al Consiliului de Miniştri, de conducător al statului (funcţie nouă) şi de şef al regimului legionar, Ion Antonescu a concentrat în mâinile sale, atât atribute ale puterii legislative, cât şi pe cele ale puterii executive. Prin asumarea calităţii de şef al regimului legionar, Antonescu dorea să-şi subordoneze Mişcarea Legionară şi să definească rolul secundar al acesteia în raport cu propria sa putere. Horia Sima era recunoscut, prin acelaşi decret, „conducător al Mişcării Legionare”, el fiind şi vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. Astfel, s-a ajuns la un guvern bicefal, datorită conjuncturii interne şi internaţionale.

Regelui i-au rămas următoarele prerogative: era capul oştirii; avea dreptul de a bate monedă; conferea decoraţiile române; primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; aproba legile organice şi numea primul ministru, însărcinat cu depline puteri; avea drept de amnistie şi graţiere. Ion Antonescu părea fidel monarhiei, dar a acţionat ca un şef de stat autocrat, părăsind în practica guvernării orice subordonare faţă de regele Mihai.

În domeniul politicii externe, generalul Ion Antonescu a raliat România la Axa Berlin-Roma, pe care o vedea câştigătoare în conflagraţia mondială. El a repetat solicitarea făcută anterior de Carol al II-lea lui Hitler de a trimite o misiune militară în România şi a început negocieri pentru încheierea unui nou tratat economic cu Germania.

Primele trupe germane au intrat pe teritoriul românesc la 10 octombrie 1940, în zona Braşov, iar peste două zile au sosit la Bucureşti. misiunea lor era: să apere regiunea petroliferă a României împotriva unei terţe puteri care ar încerca să o acapareze sau să o distrugă; să dea posibilitatea armatei române să execute sarcini definite, corespunzător unui plan elaborat în favoarea intereselor germane; în cazul unui război cu Rusia sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României.

La 23 noiembrie 1940, cu prilejul primei sale vizite la Berlin, Ion Antonescu a semnat Protocolul de aderare a României la Pactul Tripartit (alianţă încheiată la 27 septembrie 1940, între Germania, Italia şi Japonia). Prin aderare la Pactul Tripartit şi prin prezenţa Wehrmacht-ului pe teritoriul său, România a devenit un aliat militar de facto al celui de-al treilea Reich. Orientarea progermană a României era determinată de: relaţiile economice tradiţionale dintre cele două ţări şi complementaritatea economiilor lor; garanţiile germano-italiene oferite României odată cu Dictatul de la Viena; instabilitatea la noua frontieră româno-sovietică.

Page 3: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

3

Mişcarea Legionară a încercat să-şi subordoneze şi economia, după ce, prin repartiţia portofoliilor lor guvernamentale, primise departamentele: de Interne, Externe, Educaţie şi Culte. „Poliţia legionară” a trecut la răzbunarea „Căpitanului” şi a altor „martiri” legionari. Au fost ucişi oameni politici, foşti miniştri şi intelectuali de mare prestigiu, precum: istoricul Nicolae Iorga şi economistul Virgil Madgearu. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, legionarii au împuşcat în celulele închisorii Jilava 64 de deţinuţi, politicieni şi militari, colaboratori ai regelui Carol al II-lea. După aceste asasinate, înţelegerea dintre cele două componente ale regimului s-a destrămat definitiv; opoziţia latentă dintre acestea se transformă într-o confruntare făţişă şi dură pentru supremaţie în conducerea statului.

Ion Antonescu, având acordul lui Hitler şi sprijinul armatei, a înclinat balanţa de partea lui; a înfrânt rebeliunea legionarilor din 21-23 ianuarie 1941 şi a restabilit „liniştea şi ordinea”. Mişcarea Legionară a fost interzisă. Unii rebeli, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania, unde vor fi ţinuţi ca o rezervă politică în eventualitatea că Antonescu şi-ar fi schimbat orientarea progermană.

Un nou guvern, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din militari şi tehnocraţi, avea ca obiective imediate declarate: asigurarea ordinii interne şi administrarea eficientă a ţării. La 14 februarie 1940 s-a abrogat Decretul-regal privind crearea statului naţional legionar şi s-a stabilit că până la o nouă reglementare, orice acţiune politică de orice natură era interzisă. Generalul Antonescu îşi păstra calitatea de conducător al statului şi de şef al guvernului; el deţinea puterea legislativă, executivă, controla justiţia, dirija politica externă, punând bazele unui tip de autoritarism care poate fi definit ca dictatură militară. Rolul instituţiei monarhice rămânea minimalizat, tânărul suveran, Mihai I, fiind lipsit de dreptul de a se implica în conducerea statului.

Partidele politice rămâneau interzise. Liderii P.N.Ţ. şi P.N.L. şi-au continuat însă activitatea, exprimându-şi opoziţia, mai ales prin memorii şi scrisori, adresate lui Ion Antonescu, faţă de principalele acte de politică internă şi externă ale guvernului.

Guvernul Antonescu a pus în aplicare o politică antisemită care îi viza îndeosebi pe evreii basarabeni şi bucovineni acuzaţi de aderenţă la comunism. Evreii au fost supuşi discriminărilor şi represiunilor de tot felul; mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa în lagărele de concentrare din Transnistria. Oficialităţile române au încercat să reziste presiunilor exercitate de nazişti de a recurge la „soluţia finală” (exterminarea totală a evreilor) şi au optat pentru emigrare.

După instaurarea dictaturii militare, s-au dezvoltat tot mai mult relaţiile româno-germane. Ion Antonescu a reuşit să câştige încrederea lui Adolf Hitler în capacitatea sa de a stăpâni situaţia internă din România şi de a fi un partener eficient în războiul împotriva U.R.S.S. Relaţiile Antonescu-Hitler relevă numeroase domenii în care conducătorul român a adoptat poziţii diferite faţă de cele ale Führer-ului pe care le-a apărat cu argumente. Desigur, rămâne întrebarea în ce măsură Hitler a folosit în scopul propriilor sale proiecte, naţionalismul lui Antonescu, dar lupta acestuia pentru apărarea intereselor româneşti şi pentru refacerea frontierelor ţării – aşa cum a înţeles el – nu poate fi pusă la îndoială. În 1943, Ion Antonescu a refuzat să ia măsuri împotriva lui Mihai Antonescu, a unor diplomaţi români, precum şi a lui Iuliu Maniu, acuzaţi de contacte cu englezii, americanii şi ruşii. Cu toate acestea, Ion Antonescu s-a bucurat de încrederea deplină a lui Hitler.

• La 22 iunie 1941, România s-a alăturat Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S., cu scopul eliberării teritoriilor din est şi nord-est ce-i fuseseră răpite în urmă cu un an. Era un război legitim purtat împotriva unui stat care se dovedise chiar din momentul formării sale, în 1917, ostil integrităţii teritoriale a României. Războiul era

Page 4: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

4

unul de coaliţie – la care au mai luat parte Finlanda, Ungaria, Italia, Slovacia, precum şi divizii de voluntari din Franţa, Spania, Belgia, Croaţia, Norvegia. În documentele oficiale româneşti ale timpului, războiul avea să poarte denumirea de „războiul de reîntregire”.

Printr-o scrisoare adresată lui Antonescu, la 18 iunie 1941, Hitler a precizat misiunea forţelor germane şi române, în faza iniţială a războiului: apărarea teritoriului României de un eventual atac sovietic şi asigurarea, în special, a securităţii zonei petrolifere. Pe măsura înaintării forţelor germane în Galiţia de nord, forţele germane şi române urmau să treacă la ofensivă şi să determine, prin atacuri succesive, retragerea trupelor sovietice dincolo de Nistru. Ion Antonescu a luat comanda trupelor germano-române de la flancul sudic al frontului (Grupul de armate „General Antonescu”, în componenţa căruia intrau armata 11 germană şi armatele 3 şi 4 române).

Ordinul de zi din 22 iunie 1941, semnat de Ion Antonescu în calitate de Comandant de căpetenie al Armatei Române, sublinia caracterul eliberator al războiului. În Bucovina de Nord, ofensiva a început, în noaptea de 2/3 iulie 1941. La 8 iulie, trupele române au ajuns la Hotin. În Basarabia, trupele române şi cele germane au dat bătălia principală în masivul Corneştilor de la vest de Chişinău. La 16 iulie 1941, armata română victorioasă reintră în Chişinău; la 25 iulie este eliberat ultimul oraş deţinut de sovietici pe malul drept al Nistrului – Cetatea Albă.

La 21 august 1941, Ion Antonescu este avansat de regele Mihai la gradul de mareşal; la rândul său, regele primise acelaşi grad din partea conducătorului statului.

Eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa a întrunit adeziunea opiniei publice, a tuturor partidelor şi organizaţiilor patriotice. Liderii P.N.Ţ. şi P.N.L., deşi manifestaseră rezerve faţă de politica progermană a lui Antonescu, au sprijinit acţiunea militară pentru eliberarea provinciilor româneşti. La această atitudine s-au raliat şi militanţii Partidului Social-Democrat. Singura excepţie a fost aceea a P.C.d.R. care urma indicaţiile Cominternului.

Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a anulat în fapt efectele Pactului Ribbentrop- Molotov privind graniţa de răsărit a ţării. România îşi redobândea astfel, prin luptă, în virtutea propriilor drepturi la suveranitate, teritoriile din est ce-i fuseseră răpite în vara anului 1940.

În toamna anului 1941, mareşalul Ion Antonescu a retras cea mai mare parte a trupelor de pe front. Organizarea trecerii armatei pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti, la 8 octombrie 1941, semnifica încheierea războiului de reîntregire a hotarelor României la est şi nord-est.

• La cererea Germaniei, România a luat parte, în continuare, la operaţiuni militare, dincolo de Nistru – acţiune motivată de exigenţele strategice şi de obligaţiile ce decurgeau din războiul de coaliţie în care era angajată şi de necesitatea consolidării reîntregirii teritoriale. La 13 august 1941, forţele militare române au depăşit Bugul şi au înaintat, apoi, spre Nipru, Marea de Azov şi Crimeea. Unităţile române au rămas în Crimeea toată iarna anilor 1941-1942.

Participarea la Campania din est, pe teritoriul U.R.S.S., a adus România în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. Fiind aliate cu Uniunea Sovietică, cele două mari puteri occidentale s-au situat pe platforma luptei comune împotriva Germaniei şi a partenerilor ei.

La 6 decembrie 1941, guvernul britanic, răspunzând insistenţelor sovietice, a declarat război Finlandei, Ungariei şi României. Era o declaraţie de război determinată de solidaritatea cu Uniunea Sovietică, într-un moment când ofensiva Wehrmacht-ului părea să ducă la cucerirea Moscovei. În zilele de 7 şi 8 decembrie 1941, au declarat

Page 5: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

5

război României, în calitate de membre ale Commonwealth-ului britanic: Noua Zeelandă, Canada, Australia şi Africa de Sud.

La 12 decembrie 1941, guvernul de La Bucureşti a comunicat Washingtonului că „în conformitate cu dispoziţiile Pactului Tripartit şi ca urmare a stării de război ce a intervenit între Statele Unite pe de o parte şi Reichul german, Italia şi Japonia pe de altă parte, România se află ea însăşi în stare de război cu Statele Unite ale Americii”. Washingtonul a ignorat această declaraţie, considerând că România era o ţară ocupată de Germania. Statele Unite ale Americii au declarat război României la 6 iunie 1942.

În cursul anului 1942, armata română cu un efectiv de 26 de divizii a continuat operaţiunile din Crimeea, inclusiv la asediul Sevastopolului (noiembrie 1941-iulie 1942) şi cele de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă (noiembrie-decembrie 1942). În acest mare spaţiu geografic, românii au cunoscut victorii, dar şi înfrângeri, unele extrem de grave, în special pe frontul de la Stalingrad. În afara marilor lipsuri din dotarea şi echiparea trupelor şi a unor greşeli de execuţie, bătălia de la Stalingrad (iulie 1942-februarie 1943) a pus în lumină consecinţele negative ale angajării militare române într-un război de coaliţie, alături de o mare putere, fără a se stabili de la început, prin tratate sau convenţii, drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe măsura înaintării sovietice spre vest şi sud-vest, s-au intensificat bombardamentele americane şi britanice asupra României. După un prim atac aerian asupra Ploieştilor, la 12 iunie 1942, a urmat cel de la 1 august 1943 în zona Ploieşti-Brazi-Câmpina. De la 4 aprilie 1944, când a fost bombardat prima dată oraşul Bucureşti, România a fost supusă unor atacuri aeriene anglo-americane sistematice, până la 23 august 1944, vizând în principal rafinăriile de petrol şi reţeaua feroviară. Atacurile aviaţiei anglo-americane au provocat numeroase victime în rândul populaţiei civile. Bombardamentele anglo-americane, conjugate cu operaţiile terestre ale Armatei Roşii ce se apropiau tot mai mult de spaţiul românesc, au accentuat starea de spirit potrivnică regimului antonescian şi continuării războiului.

• La începutul anului 1943, după bătălia de la Stalingrad, România, ca şi alte state semnatare ale Pactului Anticomintern – Finlanda, Ungaria, Bulgaria – şi-au sporit tentativele diplomatice pe lângă reprezentanţii coaliţiei Naţiunilor Unite din ţările neutre vizând retragerea din război. Românii au stabilit iniţial contacte cu anglo-americanii, demersurile guvernului interferându-se cu cele ale opoziţiei. Protagoniştii, vicepremierul şi ministrul de externe Mihai Antonescu şi preşedintele P.N.Ţ., Iuliu Maniu, nu au găsit receptivitate, deoarece guvernele marilor puteri occidentale lansaseră, la Conferinţa de la Casablanca (ianuarie 1943), ideea capitulării necondiţionate a Germaniei şi partenerilor ei. Totodată, potrivit strategiei militare generale stabilită de reuniunea tripartită la nivel înalt de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), România intra în zona exclusivă de operaţiuni a Armatei Roşii. Ca urmare, emisarii români care încercau să negocieze numai cu anglo-americanii erau îndrumaţi să discute şi cu sovieticii.

La sfârşitul anului 1942, Mihai Antonescu a preconizat o acţiune comună a României şi Italiei, eventual şi a Bulgariei şi Ungariei, menită să ducă la încetarea ostilităţilor cu Naţiunile Unite. Privită de oficialităţile de la Roma, la început cu rezerve, propunerea românească este reluată după înfrângerea armatelor italo-germane în Tunisia; ducele Benito Mussolini şi-a însuşit-o, dar a fost de părere să fie amânată cu circa două luni, solicitând în schimb o întrevedere cu vice-premierul român. Întrevederea a avut loc pe 1 iulie 1943, dar totul era tardiv. Mussolini va fi îndepărtat de la putere, la 25 iulie 1943, iar noul guvern condus de mareşalul Pietro Badoglio a

Page 6: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

6

adoptat soluţia ieşirii unilaterale a Italiei din războiul dus alături de Germania, a trecut de partea Naţiunilor Unite şi a obţinut un statut de cobeligeranţă.

România a căutat o ieşire din angrenajul Axei, fără să piardă beneficiul Cartei Atlanticului privind nerecunoşterea frontierelor trasate în timpul războiului. La Bucureşti nu se ştia că încă din mai 1942, când s-a semnat tratatul de alianţă anglo-sovietic, guvernul de la Londra acceptase pretenţiile U.R.S.S. asupra statelor baltice şi a teritoriilor anexate de la Finlanda şi România, fiind urmat, în august acelaşi an, de guvernul de la Washington. Diplomaţia anglo-americană nu a perceput, se pare, în toată dimensiunea lor, revendicările viitoare ale sovieticilor.

La 2 aprilie 1944, în timpul operaţiei Uman-Botoşani (5 martie-17 aprilie 1944), când trupele sovietice pătrunseseră în nord-estul României, guvernul U.R.S.S. a publicat o declaraţie potrivit căreia el „nu urmăreşte să anexeze vreo porţiune oarecare din teritoriul românesc la Uniunea Sovietică şi nici să modifice în vreun fel stările sociale existente actualmente în România”. Aceasta era o declaraţie de circumstanţă oferită îndeosebi Londrei şi Washingtonului, menită să acrediteze ideea că Moscova renunţase la mesianismul revoluţionar şi, prin urmare, nu intenţiona să instaleze regimuri comuniste în Europa.

La 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat României condiţiile de armistiţiu, prin care se cerea „ruptura cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi a trupelor aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor pentru redobândirea independenţei şi suveranităţii României”; restabilirea frontierei româno-sovietice de după „tratatul” din 1940; reparaţii de război; eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi; trupele sovietice, cât şi celelalte trupe aliate să aibă posibilitatea, dacă situaţia militară o impune, să se deplaseze, în toate direcţiile pe teritoriul românesc, guvernul României fiind obligat să acorde, în acest sens tot sprijinul prin căile de comunicaţie, pe pământ, pe apă şi în aer. Guvernul sovietic socotea nedrept rezultatul Dictatului de la Viena şi era de acord „să participe la acţiuni comune cu România împotriva ungurilor şi a nemţilor pentru restituirea întregii Transilvanii, sau a celei mai mari părţi din ea”. Aceste condiţii au fost comunicate şi guvernelor englez şi american, precum şi prinţului Barbu Ştirbey, care se afla la Cairo pentru a prezenta Aliaţilor punctul de vedere al opoziţiei privind ieşirea României din Axă şi trecerea de partea Naţiunilor Unite. Guvernul de la Bucureşti a încercat să obţină ameliorarea acestor condiţii prin negocieri la Stockholm, între ministrul plenipotenţiar Frederik Nanu şi ambasadorul sovietic, Alexandra Kollontai, dar atât aceste negocieri, cât şi altele purtate cu reprezentanţii U.R.S.S., Angliei şi S.U.A., la Cairo, Ankara şi în capitalele altor ţări neutre au eşuat. Guvernanţii şi opoziţia, deopotrivă, se hrăneau cu iluzia că anglo-americanii nu-i vor lăsa pe sovietici să decidă singuri soarta României.

În prima jumătate a anului 1944, s-a accentuat tendinţa de regrupare a opoziţiei pe o platformă comună având ca obiective esenţiale înlăturarea guvernului Antonescu şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Modelul avut în faţă era cel sugerat odată cu autodizolvarea Kominternului (iunie 1943), coalizarea forţelor politice interne, care să fie reflexul „marii alianţe” dintre U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A.

La 1 Mai 1944 s-a încheiat o alianţă între P.C.d.R. şi P.S.D., denumită Frontul Unic Muncitoresc. A urmat, la 20 iunie 1944, constituirea Blocului Naţional Democratic (B.N.D.)., care reunea P.N.Ţ., P.N.L., P.C.d.R. şi P.S.D. Având sprijinul regelui şi al armatei această coaliţie şi-a asumat ca obiective: încheierea imediată a Armistiţiului pe baza ofertei făcute de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, căutând a obţine condiţiile cele mai bune; ieşirea României din Axă şi alăturarea ei de Naţiunile Unite; restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale; înlăturarea

Page 7: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

7

regimului de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional, democratic; menţinerea unei ordini democratice şi realizarea păcii conform cu interesele poporului român. Cele patru partide au declarat că „îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică, acordul neprivind decât punctele mai sus fixate”.

După crearea B.N.D., liderii opoziţiei au purtat discuţii cu privire la forma şi componenţa noului guvern şi la aspectele militare răsturnării dictaturii: planul de măsuri elaborat în acest sens a fost înaintat Aliaţilor, la 22 iunie 1944. Acest plan a fost lăsat fără răspuns. Declanşarea ofensivei sovietice pe frontul Iaşi-Chişinău, la 20 august 1944, a precipitat evoluţia evenimentelor.

La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere printr-o acţiune politico-militară, denumită de către protagoniştii ei lovitură de stat. Ion Antonescu a fost demis şi arestat, în urma unei audienţe, la Palatul regal din Bucureşti, sub motiv că a refuzat să încheie imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite. Un nou guvern, constituit în aceeaşi zi sub preşedinţia generalului Constantin Sănătescu, a adoptat primele măsuri care marcau schimbarea cursului politicii interne şi externe a României. Cele mai multe departamente au fost încredinţate unor generali, dar guvernul funcţiona sub egida politică a Blocului Partidelor Democrate, având în componenţa sa, în calitate de miniştri secretari de stat, pe Iuliu Maniu (P.N.Ţ.), C.I.C. Brătianu (P.N.L.), Lucreţiu Pătrăşcanu (P.C.d.R.), Constantin-Titel Petrescu (P.S.D.). Grigore Niculescu Buzeşti, diplomat de carieră, apropiat de naţional-ţărănişti, a fost numit ministru de Externe, iar Lucreţiu Pătrăşcanu devine şi ministru ad-interim la Justiţie.

Proclamaţia regelui către Ţară şi Declaraţia noului guvern, radiodifuzate în seara zilei de 23 august, anunţau o dată cu „sfârşitul dictaturii” ieşirea din războiul purtat alături de Puterile Axei şi „acceptarea armistiţiului oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”; se sublinia, totodată, hotărârea de angajare a armatei române „alături de Puterile Aliate”, pentru „a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”.

Decizia lui Hitler „de a suprima puciul, de a-l aresta pe rege şi camarila de la Palat şi a constitui un nou guvern condus de un general filogerman, în cazul în care mareşalul Antonescu nu va fi disponibil”, şi atacul trupelor germane asupra Bucureştilor, au determinat începutul luptei armatei române contra Wehrmacht-ului. Un comunicat al guvernului României din 24 august 1944, arăta că „unităţi germane au atacat sau au încercat să dezarmeze unităţi româneşti şi au mitraliat chiar populaţia paşnică”. În acelaşi timp „aviaţia germană a bombardat masiv Capitala şi alte oraşe ale ţării, distrugând obiective nemilitare, vizând în special Palatul regal şi făcând numeroase victime în rândul populaţiei civile”. Prin aceste acte de agresiune – se sublinia în comunicat – „Germania s-a pus în stare de război cu România”.

Guvernul U.R.S.S. nu a luat în considerare decizia unilaterală a guvernului României privind „acceptarea armistiţiului” cu Naţiunile Unite. Armata Roşie opera ca într-o ţară supusă ocupaţiei militare, luând prizonieri din rândul militarilor români, capturând importante cantităţi de armament, dezarmând şi sechestrând flota militară română.

La 12 septembrie 1944, o delegaţie guvernamentală condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu a semnat la Moscova Convenţia de Armistiţiu cu U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A.. Din partea guvernelor celor trei mari puteri, Armistiţiul a fost semnat de mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean. Convenţia relua şi completa în termeni agravanţi condiţiile de armistiţiu din aprilie 1944: în preambul se stipula că România „recunoaşte faptul înfrângerii în război” şi însera clauze împovărătoare. România îşi asuma obligaţia de a plăti Uniunii Sovietice despăgubiri de

Page 8: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

8

300 milioane dolari. Controlul executării armistiţiului era atribuit unei Comisii Aliate cu sediul la Bucureşti, alcătuită din reprezentanţi ai U.R.S.S., Marii Britanii şi S.U.A., prezidată de acelaşi mareşal Malinovski. Această comisie era împuternicită să controleze toate aspectele vieţii politice, economice, administrative, culturale, din România, „până la încheierea păcii, sub conducerea generală şi ordinele Înaltului Comandament Aliat (sovietic), lucrând în numele Puterilor Aliate”.

Convenţia de armistiţiu ignora actul de la 23 august 1944; nu ţinea seamă de faptul că România a ieşit din război printr-o acţiune politico-militară proprie, de suveranitate naţională, care aducea mari avantaje armatei sovietice, desfăşurării de ansamblu a războiului în favoarea Naţiunilor Unite. În timpul negocierii armistiţiului de la Moscova, delegaţia română a stăruit să se facă distincţie între guvernul constituit la 23 august 1944 şi guvernul Antonescu, argumentând că noul guvern, fiind rezultatul unei răsturnări politice, înfăptuită de forţele naţionale de opoziţie, în consens cu dorinţele Naţiunilor Unite, avea o altă bază juridică şi nu putea fi făcut răspunzător de acţiunile militare ale vechii guvernări. Dar reprezentanţii celor trei mari puteri aliate n-au acceptat acest punct de vedere.

Actul de la 23 august 1944 s-a impus ca unul dintre evenimentele cruciale ale istoriei celui de-al doilea război mondial, având profunde implicaţii internaţionale militare, politice, economice. Cele mai importante avantaje strategice aduse efortului de război al Naţiunilor Unite au fost: contribuţia la prăbuşirea defensivei germane la flancul sudic frontului est-european şi dezintegrarea întregului dispozitiv de luptă al Wehrmacht-ului în Peninsula Balcanică; deschiderea „Porţii Focşanilor” şi prin aceasta a „Porţilor Europei Centrale” (pe Valea Dunării) şi ale Europei de Sud-Est în calea ofensivei armatelor sovietice, aşa cum ceruseră reprezentanţii S.U.A. şi ai Marii Britanii înainte de 23 august 1944; impactul asupra asigurării logistice a Wehrmacht-ului, în special cu petrol şi cereale, provocarea unui adevărat seism în sistemul politic dominat de Reich.

• România a pus la dispoziţia Naţiunilor Unite întregul potenţial militar, economic şi financiar de care dispunea, aducând o însemnată contribuţie la obţinerea victoriei din mai 1945. În perioada 23-31 August 1944, armata română a îndeplinit, sub comanda Marelui Stat Major, avându-l în frunte pe generalul Gheorghe Mihail, trei operaţiuni de importanţă strategică: eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul naţional; acoperirea frontierei şi a liniei de demarcaţie româno-ungare din podişul transilvan; recuperarea trupelor din Moldova, care încetaseră luptele împotriva sovieticilor, urmând să declanşeze apoi „ofensiva pentru eliberarea teritoriului românesc, ocupat de Ungaria, în 1940.

La 30 august 1944, primele unităţi ale armatei sovietice au ajuns la Bucureşti, eliberat prin efortul exclusiv al forţelor militare române. Până la 31 august 1944, armata română a reuşit să elibereze, practic, întreg teritoriul aflat sub autoritatea guvernului român.

La 5 septembrie 1944, Frontul 2 ucrainean a cerut Înaltului Comandament român să-i pună la dispoziţie două-trei divizii pentru „acoperire” pe Dunăre şi să folosească trupele din zona Braşov pentru ofensiva spre Cluj. Apoi, mareşalul Malinovski şi-a subordonat toată armata operativă română, şefului Marelui Stat Major român fiindu-i luate atributele de conducere strategică a trupelor. Această acţiune a fost oficializată prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, care a prevăzut că „operaţiunile militare din partea forţelor române, inclusiv forţele navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei vor fi purtate sub conducerea Înaltului Comandament Aliat (sovietic)”.

Page 9: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

9

La 25 octombrie 1944, când unităţile germano-ungare s-au retras din Carei şi Satu-Mare, s-a încheiat eliberarea Transilvaniei. Românii au luptat în continuare, alături de sovietici, în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Contribuţia României la Campania din Vest a fost substanţială. Unsprezece divizii române au luptat în „Operaţia Budapesta”, în centrul şi nordul Ungariei, desfăşurată, de la sfârşitul lunii octombrie 1944 până la mijlocul lunii ianuarie 1945. Între decembrie 1944 şi mai 1945, ostaşii români s-au aflat chiar în centrul ofensivei întreprinse prin Slovacia şi Moravia către Boemia.

În plan economic şi financiar, efortul de război al poporului român este evaluat la peste 1 miliard de dolari S.U.A. (la cursul valutar al anului 1938).

Contribuţia românească la înfrângerea celui de-al treilea Reich a fost apreciată de înalte oficialităţi ale marilor puteri aliate, de analişti politici şi militari; unii dintre ei neezitând să afirme că România se situa în ianuarie 1945 „în al patrulea rând în ceea ce priveşte numărul de soldaţi care participaseră la bătălia pentru distrugerea nazismului”.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a găsit România alături de învingători, dar i s-a rezervat partea învinşilor. Nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranţă, fiind plasată de către Marii Aliaţi în categoria „fostelor state-satelit ale Axei”, înfrânte în război. Naţiunea română a fost sacrificată, suportând consecinţe politice, social-economice, militare, care s-au prelungit în întreaga sa evoluţie postbelică.

Lista subiectelor:

– Guvernarea din România în perioada septembrie 1940 – august 1944: conţinut, particularităţi, relaţii externe;

– Războiul României pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord; – Campania din Est şi angajarea României în conflagraţia mondială. Starea de

război cu puterile occidentale; – Tentative politico-diplomatice pentru ieşirea României din război; – Implicaţiile interne şi internaţionale ale actului de la 23 august 1944; – România în război alături de Naţiunile Unite; efortul militar, economic şi

financiar.

II. TRANZIŢIA SPRE REGIMUL SOCIALIST TOTALITAR

Obiectivul principal al capitolului: analiza contextului intern şi internaţional al instaurării regimului socialist totalitar.

Concepte, date şi sintagme-cheie: regim democratic; „Acordul de procentaj”; „Greva regală”; abolirea monarhiei; 6 martie 1945; 19 noiembrie 1946; 30 decembrie 1947.

Rezumat: • Guvernul român, constituit la 23 august 1944, şi-a exprimat, de la începutul

activităţii sale, printr-o declaraţie-programatică, hotărârea de a înfăptui „un regim democratic, în care libertăţile publice şi drepturile cetăţeneşti vor fi garantate şi respectate”. În domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost „acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite”, subliniindu-se că guvernele de la Moscova şi Washington au garantat independenţa şi suveranitatea României. La 31 august 1944 s-au repus în vigoare, prin decret regal, prevederile constituţiilor din 1866 şi 1923 privind drepturile românilor şi exercitarea puterilor în stat. Au fost recunoscute: egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dreptul de întrunire şi asociere, libertatea de conştiinţă şi de opinie, libertatea presei. Au fost abrogate toate decretele din septembrie 1940 referitoare la învestirea preşedintelui Consiliului de Miniştri cu depline puteri şi fixarea

Page 10: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

10

prerogativelor regale. Statul român redevenea monarhie constituţională şi se preconiza renaşterea instituţiei parlamentare.

Noul curs al istoriei românilor părea de bun augur. El va fi însă determinat de cadrul geopolitic proiectat de înţelegerile dintre marile puteri ale Naţiunilor Unite. Inclusă în spaţiul de interes şi de control sovietic, naţiunea română va fi deposedată de atribute esenţiale ale suveranităţii şi împiedicată să-şi reclădească instituţiile şi structurile democratice suprimate în anii 1938-1940. Principalele instrumente folosite în acest scop, aduse din exterior, au fost: Comisia Aliată de Control, instituită pe baza Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi Armata Roşie, omniprezentă pe teritoriul românesc; nu au lipsit nici trupele sovietice, specializate în represalii politice.

În timpul vizitei sale la Moscova din 9-18 octombrie 1944, Churchill a convenit cu Stalin asupra faimosului „Acord de procentaj” de delimitare a sferelor de interese ale celor două mari puteri în Sud-Estul Europei, dominaţia sovietică în România fiind evaluată la 90 %, iar cea britanică în Grecia 90 %.

Uniunea Sovietică şi-a impus controlul în România, ca şi în celelalte ţări în care au pătruns trupele sale, având în partidele comuniste principalul vector intern. Asaltul la putere al P.C.d.R. a început în toamna anului 1944, când împreună cu P.S.D., au rupt acordul de colaborare cu P.N.Ţ. şi cu P.N.L din cadrul B.N.D., au alcătuit Frontul Naţional Democrat (F.N.D.) şi au declanşat o campanie virulentă împotriva guvernului Sănătescu, pe care-l acuzau că are în componenţa sa „elemente reacţionare şi profasciste”. P.C.d.R. şi aliaţii săi din F.N.D. (P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor ş.a.) au reuşit să organizeze mitinguri şi demonstraţii de stradă care le dădeau aparenţa unui larg sprijin popular, invocat apoi de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control, pentru a lovi în partidele istorice şi a face presiuni în scopul impunerii grupărilor de stânga în conducerea statului. La 9 octombrie 1944, sosea la Bucureşti Andrei Vâşinski, comisarul sovietic adjunct al Afacerilor Externe, pentru a exercita presiuni de la faţa locului în vederea soluţionării crizei de. Succesul n-a putut fi decât unul parţial. În al doilea cabinet Sănătescu (4 noiembrie – 6 decembrie 1944), ca şi în cel condus de generalul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), comuniştii şi aliaţii lor au obţinut o treime din totalul portofoliilor, precum şi funcţia nou creată de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, încredinţată liderului Frontului Plugarilor, dr. Petru Groza.

La începutul lunii ianuarie 1945, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Apostol au fost primiţi la Moscova de către Stalin, care printre altele, le-ar fi dat următoarele sfaturi: să acorde o atenţie prioritară reformei agrare, dar să nu se atingă deocamdată de domeniile Coroanei şi cele mânăstireşti; să nu ridice „problema naţionalizării” (Platforma F.N.D. din septembie 1944 prevedea naţionalizarea B.N.R. şi a altor mari instituţii bancare); să se facă eforturi pentru a nu speria şi îndepărta elementele burgheze, „îndeosebi grupul Tătărăscu”; să fie folosită ca sprijin intern divizia Tudor Vladimirescu. Comuniştii mai erau îndemnaţi să afirme teza, potrivit căreia, dacă se va forma un guvern al F.N.D., „acesta va permite ca Transilvania de nord să fie a României”. Aceste sfaturi se vor regăsi în Programul de guvernare al F.N.D., publicat la sfârşitul lunii ianuarie 1945. Coaliţia de partide şi organizaţii, dirijată de comunişti, a reluat ofensiva pentru cucerirea puterii, organizând ample confruntări politice, demonstraţii de stradă, asalturi asupra prefecturilor şi primăriilor, ocuparea şi împărţirea moşiilor.

La 27 februarie 1945, Andrei Vâşinski revenea în Bucureşti cu un mandat ferm din partea Kremlinului, pentru a impune un guvern condus de dr. Petru Groza. La 1 martie 1945, Vâşinski îl informa pe Molotov, prin telefonogramă, că potrivit „directivei

Page 11: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

11

primite”, în cadrul convorbirii cu regele Mihai, i-a repetat declaraţia sa anterioară cu privire la Petru Groza, insistând pentru a i se da mandatul de a forma noul guvern. Regele a încercat să se opună imixtiunii sovietice, dar n-a primit un sprijin eficient din partea anglo-americanilor. Nici Londra, nici Washington-ul nu erau dispuse să facă din cauza României un litigiu cu Moscova.

Confruntările politice şi demonstraţiile de stradă, asociate cu intervenţia directă a autorităţilor militare şi a diplomaţiei sovietice, au adus la putere, la 6 martie 1945, guvernul Petru Groza. Acest guvern era alcătuit din reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi alte grupări de stânga) şi Partidul Naţional Liberal-Tătărescu.

Partidele istorice, cărora premierul desemnat le oferise câte două-trei portofolii, au refuzat să participe la guvernare şi au intrat în opoziţie; liderii lor, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, sperau să revină la putere, prin alegeri parlamentare libere, şi să asigure instaurarea unui regim democratic, după modelul occidental.

• Schimbarea guvernării la 6 martie 1945 a fost urmată de un act menit să dea satisfacţie românilor. Răspunzând unei telegrame ce-i fusese adresată cu o zi înainte, de Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu, la 9 martie 1945, I.V. Stalin a admis ca partea de nord-vest a Transilvaniei (preluată sub administraţia militară sovietică, în noiembrie 1944) să fie retrocedată României, ceea ce echivala cu anularea de fapt a Dictatului de la Viena.

Urmărind să-şi extindă influenţa la sate, guvernul a legiferat, la 23 martie 1945, reforma agrară; din cele 1.470.000 ha expropriate, 1.100.000 au fost împărţite la circa 918.000 de familii de ţărani. Ca rezultat al acestei reforme, a crescut ponderea proprietăţii rurale mici şi mijlocii (între 1 şi 10 ha), atingând 77 % din totalul exploatărilor agricole.

Încurajaţi de atitudinea guvernelor englez şi american, care considerau guvernul Groza ca fiind nereprezentativ, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu, şi-au reluat seria memoriilor şi intervenţiilor către regele Mihai, insistând că, după hotărârile Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), este „rândul Coroanei să ia iniţiativa şi uzând de prerogativele instituţionale să treacă la înfăptuirea noului guvern”. Reprezentanţii Statelor Unite ale Americii şi ai Marii Britanii în România s-au implicat nemijlocit în manevrele de culise care au provocat acţiunea antiguvernamentală, cunoscută sub denumirea de „Greva regală”.

La 20 august 1945, regele Mihai s-a adresat guvernelor U.R.S.S, S.U.A. şi Marii Britanii, arătând că, în urma refuzului primului ministru de a demisiona, se vedea constrâns să solicite sprijin în vederea constituirii unui guvern, care, potrivit hotărârilor Conferinţei de la Potsdam, „să fie recunoscut de cele trei puteri aliate, şi astfel, să se dea României posibilitatea de a încheia tratatele de pace şi de a fi admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite”. Reprezentanţii U.R.S.S. în Comisia Aliată de Control i-au reproşat regelui că a trimis scrisoarea anglo-americanilor fără să-i consulte şi i-au cerut să facă o declaraţie despre necesitatea ca guvernul Groza să-şi continue îndeplinirea funcţiilor. Regele a refuzat să le dea satisfacţie. Guvernul U.R.S.S. recunoscuse în mod oficial regimul de la Bucureşti şi restabilise relaţiile diplomatice cu România, începând de la 6 august 1946.

La 24 august 1945, guvernul a adoptat o declaraţie în care se arăta că „este hotărât să rămână neclintit la postul său pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă”. Totodată, declaraţia avertiza că vor fi luate măsuri severe împotriva celor ce urmăreau să semene discordie între guvern şi popor, pe de o parte, şi între capul

Page 12: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

12

statului pe de altă parte, sfătuindu-l pe suveran „să întreprindă acţiuni dăunătoare atât intereselor naţionale ale poporului român cât şi intereselor Coroanei”.

Regele a întrerupt orice contact cu membrii guvernului şi a refuzat să mai semneze decrete-legi. A început astfel „Greva regală”, care s-a prelungit până la sfârşitul anului 1945. Îi va pune capăt Conferinţa miniştrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945, care a hotărât includerea în guvern a câte unui membru al P.N.Ţ. şi P.N.L., şi organizarea, în cel mai scurt timp, a alegerilor parlamentare, pe baza votului universal, la care să participe toate partidele democratice. În schimb, S.U.A. şi Marea Britanie au acceptat să recunoască guvernul Groza. Obiectivul principal urmărit prin „Greva regală” – înlăturarea guvernului prosovietic de la Bucureşti – n-a putut fi atins. La 6 februarie 1946, Marea Britanie şi S.U.A. au recunoscut guvernul Petru Groza şi au stabilit relaţii diplomatice cu România la nivel de legaţie.

Preparativele pentru campania electorală au început încă din ianuarie 1946, fiind apreciate atât de partidele de la putere, cât şi de cele din opoziţie, drept o confruntare decisivă pentru destinul lor.

La 17 mai 1946, s-a constituit Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.), din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Liberal (Gheorghe Tătărescu) Partidul Naţional-Ţărănesc (Anton Alexandrescu), Partidul Naţional Popular. Această coaliţie politică a participat la alegeri cu o platformă electorală şi liste electorale unice.

Partidele de opoziţie au decis să participe separat la alegeri, dar au încercat să-şi coordoneze activitatea în campania electorală. Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Independent (desprins din P.S.D., în martie 1946) au încheiat un acord de colaborare „pentru a apăra în comun libertatea alegerilor”.

La jumătatea lunii iunie 1946, au fost promulgate legile privitoare la organizarea Reprezentanţei Naţionale şi la alegerile generale. O modificare importantă adusă sistemului parlamentar a constat în stabilirea unui singur for legiuitor – Adunarea Deputaţilor – desfiinţându-se Senatul, considerându-se că, aşa cum acesta fusese conceput prin Constituţia din 1923, afecta exercitarea unitară a voinţei corpului electoral (prin senatorii de drept sau cei numiţi de rege). S-a acordat drept de vot şi femeilor, militarilor activi, funcţionarilor publici. Legislaţia electorală era democratică în principiile enunţate, în practică, însă, prin modul de proiectare a scrutinului, favoriza victoria blocului guvernamental. Pe lângă faptul că aveau sub control administraţia publică locală, poliţia, jandarmeria, serviciile secrete, guvernul a inserat în aceste legi prevederi care lipseau de drepturi electorale o serie de persoane, inclusiv oameni politici etichetaţi ca fascişti, profascişti, vinovaţi de participare la război împotriva Naţiunilor Unite. Dacă la acestea se adăugă faptul că partidele de opoziţie erau împiedicate – prin violenţă sau în temeiul legii, pe motive de cenzură – să-şi susţină campania electorală, rezultă că guvernul era hotărât să câştige alegerile prin orice mijloace.

Campania electorală a adus în prim-planul confruntării forţele guvernamentale grupate în Blocul Partidelor Democrate şi opoziţia reprezentată de P.N.Ţ. şi P.N.L. Între 6-15 mai, în plină bătălie electorală, a avut loc aşa-numitul „proces al marii trădări naţionale”; Ion Antonescu a fost condamnat la moarte şi executat. Procesul a fost conceput şi ca un prilej de a acuza liderii partidelor de opoziţie că ar fi susţinut regimul dictaturii militare şi războiul antisovietic.

Alegerile s-au desfăşurat la 19 noiembrie 1946, înregistrându-se o prezenţă masivă la vot: 6.934.588 de cetăţeni au avut în faţă 18 liste electorale, depuse de tot atâtea partide sau grupări politice. Rezultatul alegerilor a indicat o victorie categorică a

Page 13: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

13

Blocului Partidelor Democrate – aproximativ 71,80 % din voturi şi 347 de mandate în Adunarea Deputaţilor (din totalul de 414), faţă de 33 de mandate care reveneau P.N.Ţ., 3 P.N.L., 2 Partidului Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu). Uniunea Populară Maghiară, care a participat la alegeri pe liste proprii, dar şi-a exprimat adeziunea la Platforma B.P.D., a obţinut 29 de mandate de deputat. Partidele istorice au contestat rezultatul alegerilor prin declaraţii publice şi memorii adresate autorităţilor din ţară, precum şi Naţiunilor Unite şi au refuzat să participe la activitatea Parlamentului.

Demersurile liderilor naţional-ţărănişti şi naţional-liberali, pe lângă guvernele de la Washington şi Londra privind anularea rezultatului scrutinului şi organizarea unor noi alegeri n-au dat nici un rezultat. Nici încercările de a-l determina pe rege să nu deschidă lucrările Adunării Deputaţilor nu au avut succes. La 1 decembrie 1946, Mihai I s-a prezentat în faţa Adunării Deputaţilor şi a citit Mesajul Tronului. Astfel, suveranul valida alegerile. Remanierea ce a urmat a avut drept rezultat întărirea poziţiilor comuniştilor în conducerea departamentelor economice.

• Conferinţa de pace ale cărei lucrări s-au desfăşurat în capitala Franţei, în a doua jumătate a anului 1946, a constituit una dintre cele mai importante reuniuni internaţionale postbelice.

Începute după mai bine de un an de la încheierea războiului în Europa, la 29 iulie 1946, lucrările forumului păcii au durat aproape trei luni, reunind 21 de state cu drept de vot – Puteri Aliate şi Asociate. Conferinţa avea misiunea de a dezbate proiectele tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, elaborate de Consiliul miniştrilor de externe ai marilor puteri învingătoare. Tratatul de pace cu România a fost elaborat de miniştrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii.

Modalitatea de organizare a Conferinţei, obiectivele ce i-au fost stabilite, ca şi climatul de tensiune şi de „război rece”, ce se profilau în relaţiile internaţionale, au creat diplomaţiei româneşti o situaţie dificilă, limitându-i posibilitatea de acţiune. De fapt, soluţiile date la Paris în 1946 şi, apoi, deciziile concretizate în textele Tratatului de pace, au fost marcate de înţelegerile prestabilite – la Teheran, Ialta, Potsdam sau cu alte prilejuri –, dar şi de divergenţele dintre marile puteri, de persistenţa viciilor politicii de hegemonie, de împărţire a lumii în zone de influenţă şi de dominaţie.

La 13 august 1946, şeful delegaţiei României, Gheorghe Tătărăscu, a prezentat, în şedinţa plenară a Conferinţei, Declaraţia guvernului, şi a supus atenţiei cerinţe, precum: recunoaşterea cobeligeranţei României, a realităţii intrarii ei în război alături de Naţiunile Unite, la 23 august 1944, şi nu la 12 septembrie 1944, cum se stipula în Proiectul Tratatului de pace; caracterul nedrept al clauzelor privind limitarea excesivă a efectivelor militare şi a armamentului. Despre clauzele economice, se arăta că, dacă acestea ar fi impuse, România „nu le-ar putea satisface şi, totodată, ar vedea restaurarea sa economică iremediabil compromisă”.

Dezbateri prelungite şi contradictorii au fost consacrate clauzelor politice, teritoriale, economice şi militare. Referitor la începutul participării României la război de partea Naţiunile Unite, Tratatul de pace a consemnat, contrar adevărului, data de 12 septembrie 1944 (data la care s-a semnat Convenţia de armistiţiu). A fost respinsă, de asemenea, propunerea de recunoaştere a cobeligeranţei, una din principalele cerinţe îndreptăţite formulate de România în faţa Conferinţei de pace.

Problema anulării Dictatului de la Viena a reţinut atenţia, mai ales datorită delegaţiei Ungariei. Pretenţiile revizioniste ale Budapestei, combătute cu argumente istorice, economice, etnice şi politico-juridice au fost respinse de Conferinţă. În această problemă, România a fost sprijinită de U.R.S.S., Franţa şi Cehoslovacia; la 5 septembrie 1946, Comisia politică şi teritorială pentru România a confirmat anularea Dictatului de

Page 14: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

14

la Viena. Celelalte frontiere ale României au fost stabilite cum se prevăzuse în Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944, confirmându-se anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa.

Clauzele economice, îndeosebi cele referitoare la reparaţii şi restituiri, reflectau direct statutul atribuit României, de stat învins în război, precum şi tendinţa puterilor învingătoare, de a transfera greul consecinţelor războiului, asupra ţărilor „ex inamice”. Diplomaţii români au depus eforturi insistente pentru a determina modificarea unor asemenea obligaţii cuprinse în proiectul Tratatului de pace.

Partidele de opoziţie şi-au exprimat opiniile faţă de proiectul Tratatului de pace mai ales prin activitatea desfăşurată la Paris, în paralel şi uneori în consens cu delegaţia oficială, de un grup de foşti diplomaţi şi oameni politici din exil condus de Grigore Gafencu – acesta fiind desemnat „exponent al Partidului Naţional Ţărănesc în legăturile cu anglo-americanii”.

Proiectul Tratatului de pace cu România a fost votat, pe articole, la 10 şi 11 octombrie 1946. Peste câteva zile, la 15 octombrie, lucrările Conferinţei de pace de la Paris s-au încheiat, dar deciziile definitive au fost adoptate de Consiliul miniştrilor Afacerilor Externe ai U.R.S.S., Marii Britanii, S.U.A. şi Franţei – întrunit la New York, între 4 noiembrie şi 11 decembrie 1946. În redactarea finală, Tratatul a menţinut, în esenţă, textul adoptat la Paris; unele clauze fiind nu numai grele, ci nedrepte şi vexatorii. Guvernul român a atras atenţia asupra injusteţei dispoziţiilor Tratatului, care fixau 1 septembrie 1939 ca dată a începerii executării obligaţiilor de restituire şi, în special, asupra clauzei care obliga România să renunţe la toate creanţele faţă de Germania, chiar la cele din timpul neutralităţii.

La 8 februarie 1947, delegaţia împuternicită să semneze Tratatul de pace, alcătuită din Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu, a remis, la Quai d’Orsay, o notă cuprinzând observaţii ale guvernului român la Tratat, spre a fi adusă la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate. Exprimând hotărârea de a executa obligaţiile ce decurgeau din Tratatul de pace, guvernul de la Bucureşti prezenta, în acelaşi timp, rezervele sale faţă de unele prevederi excesive sau nedrepte, care nu ţineau seama de importanţa contribuţiei României la război alături de Naţiunile Unite.

La 10 februarie 1947, a avut loc la Paris ceremonia semnării Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, act internaţional care avea să influenţeze dezvoltarea ulterioară a României şi statutul său internaţional. În aceeaşi zi, au fost semnate şi tratatele de pace cu Italia, Ungaria şi Finlanda, consfinţindu-se astfel noua situaţie politică a Europei, inclusiv a României, ca urmare a marii conflagraţii mondiale. Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate a fost ratificat de Adunarea Deputaţilor la 23 august 1947.

• În perioada imediat următoare alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 s-au înfăptuit măsuri ce vizau dirijarea economiei naţionale prin noul minister al Industriei şi Comerţului (condus de Gheorghiu Dej); etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946); instituirea controlului de stat asupra întreprinderilor industriale (iunie 1947); reforma monetară (august 1947). În acelaşi timp, s-a extins numărul sovromurilor – companii mixte sovieto-române, care teoretic erau înţelegeri între parteneri egali, menite să promoveze relaţii economice reciproc avantajoase, dar care, în realitate au devenit instrumente de spoliere a economiei României.

În vara anului 1947, România a refuzat să accepte Planul Marshall (program iniţiat de S.U.A. pentru redresarea economică a Europei), aşa au procedat, la indicaţia lui Stalin, celelalte state din zona de influenţă sovietică.

Page 15: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

15

Activitatea politică a opoziţiei era tot mai mult îngrădită; liderii naţional-ţărănişti şi naţional-liberali sunt arestaţi şi ţinuţi în închisori, adesea fără forme legale şi fără judecată. În aceste condiţii, mulţi români şi-au căutat salvarea fugind peste hotare, pentru a nu cădea victimă represiunii. Guvernele S.U.A. şi Marii Britanii au trimis la Bucureşti note de protest, în care îşi exprimau îngrijorarea faţă de arestarea adversarilor politici. Guvernul român a respins aceste note. În fond, opoziţia democratică din România era abandonată de către guvernele marilor puteri occidentale, care, dincolo de declaraţii şi atitudini formale, rămâneau legate de aranjamentele luate împreună cu U.R.S.S., privind împărţirea sferelor postbelice de influenţă.

În iulie 1947, la cererea lui Iuliu Maniu, un grup de militanţi ai P.N.Ţ., în frunte cu Ion Mihalache, a încercat să plece în străinătate pentru a forma un guvern în exil. Grupul a fost arestat la 14 iulie 1947, când se îndrepta spre avionul pregătit să decoleze. P.N.Ţ. este dizolvat sub acuzaţii grave (trădare de ţară, conspiraţie cu agenţi secreţi de la legaţiile engleză şi americană din Bucureşti ş.a.); liderii săi, în frunte cu Iuliu Maniu, sunt condamnaţi la ani grei de temniţă. În acelaşi timp, P.N.L.-Brătianu şi-a încetat activitatea, văzând că în România nu mai era posibilă o activitate politică democratică. Cele două mari partide istorice părăseau scena politică a românească.

Intervenţia U.R.S.S. în România, ca şi în alte state din zona sa de influenţă, a devenit tot mai energică. În septembrie 1947, s-a desfăşurat Conferinţa de la Szklarska Poreba (Polonia) a reprezentanţilor partidelor comuniste din 9 state europene (Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia, România şi U.R.S.S.) la care s-a decis constituirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Kominform) cu misiunea declarată de a organiza schimburi de experienţă şi coordonarea activităţilor pe baza acordului reciproc. Cu acesl prilej, Kremlinul a solicitat accelerarea trecerii ţărilor de „democraţie populară” la socialism, eliminarea reprezentanţilor burgheziei din structurile puterii, unificarea partidelor muncitoreşti, adoptarea unor programe de transformări socialiste. Partidul Comunist Român a acţionat cu promptitudine în spiritul acestor orientări. La 6 noiembrie 1947, miniştri aparţinând grupării Tătărescu sunt obligaţi să demisioneze, locul lor fiind luat de principalii exponenţi ai grupării prosovietice din Partidul Comunist: la Ministerul de Externe, Ana Pauker, iar la Ministerul de Finanţe, Vasile Luca. La 24 decembrie 1947, alt fruntaş comunist, Emil Bodnăraş, a fost numit ministru al Apărării Naţionale.

La 30 decembrie 1947, regele Mihai este silit să semneze actul de abdicare ce i-a fost prezentat de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej; în aceeaşi zi Adunarea Deputaţilor a proclamat Republica Populară Română.

Lista subiectelor: – Guvernarea în perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945; – Puterea şi opoziţia după 6 martie 1945. „Greva regală”; – Alegerile parlamentare din noiembrie 1946; – Problemele româneşti (teritoriale, politice, militare, economice etc.) în

dezbaterile Conferinţei păcii de la Paris din 1946; – Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române.

III. ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI SOCIALIST TOTALITAR Obiectivul principal al capitolului: analiza politicii interne şi externe a României

în epoca regimului socialist totalitar, de la instaurare până la prăbuşirea acestuia.

Page 16: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

16

Concepte, date şi sintegme-cheie: regim democrat popular; partid unic; sovietizare; naţionalizarea principalelor mijloace de producţie; industrializare socialistă; colectivizarea agriculturii; desovietizare; cultul personalităţii; 11 iunie 1948; 3-5 martie 1949; 21 august 1965; 22 decembrie 1989.

Rezumat: • La cumpăna anilor 1947-1948, începe o nouă etapă a istoriei poporului român

care durează patru decenii – etapa socialist totalitară sau comunistă. Un moment decisiv care marchează începutul acestei etape a constat în realizarea partidului unic, prin contopirea P.S.D. cu P.C.R., pe baza unei platforme întemeiată pe principiile marxism-leninismului, adoptată de conducerile celor două partide şi dată publicităţii la 13 decembrie 1947. Noul partid şi-a luat numele de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) şi cuprindea în rândurile sale circa 1.100.000 de membrii. Primul Congres din 21-23 februarie 1948 l-a ales în calitate de secretar general pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a schiţat orientarea României pe „calea socialismului”. Autodefinindu-se „forţă conducătoare a democraţiei româneşti”, P.M.R. îşi propunea să asigure „noi izbânzi pe calea adâncirii democraţiei populare”, „lichidarea înapoierii economice a României şi transformarea ei într-o ţară industrial-agrară înaintată”. Se preconiza înfăptuirea modelului sovietic de construire a socialismului. În documentele oficiale se evita denumirea de „regim comunist”, folosindu-se aceea de „regim democrat-popular” – denumire impusă tuturor ţărilor europene care au intrat sub dominaţia Moscovei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. „Democraţia populară” era considerată „o formă a dictaturii proletariatului”, sugerându-se că această formă ar fi diferită de regimul politic şi economic sovietic. În realitate, societatea românească va fi sovietizată în ritm alert prin acte şi norme juridice şi administrative şi prin dirijism economic, având la bază teoria marxist-leninistă „adaptată” la societatea românească.

În anii 1948-1953 au dispărut din viaţa politică a ţării toate partidele, altele decât Partidul Muncitoresc Român; ultimul şi-a încetat activitatea Frontul Plugarilor, condus de Petru Groza (s-a autodizolvat în februarie 1953), deşi această organizaţie s-a declarat de acord cu linia politică de construire a socialismului în România.

Marea Adunare Naţională, constituită în urma alegerilor din 28 martie 1948, sub egida Frontului Democraţiei Populare, a adoptat o nouă Constituţie, la 13 aprilie 1948, prin care se renunţa la principiul separării puterilor în stat, permiţând concentrarea întregii puteri în mâinile partidului unic. Constituţia, prin normele sale, a fost proiectată având în vedere schimbarea structurii economico-sociale a ţării şi demolarea vechilor structuri şi instituţii ale statului român. La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională a adoptat o lege de organizare administrativ- teritorială a României pe regiuni şi raioane, asemănătoare cu aceea din Republicile Unionale Sovietice. Din cele 58 de judeţe, câte existau în România atunci, au fost înfiinţate 28 de regiuni. În 1952, numărul regiunilor a fost redus la 18, acestea fiind: Arad, Bacău, Baia mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Oradea, Stalin, Suceava, Timişoara şi Regiunea Autonomă Maghiară. Tot la 6 septembrie 1950 a fost adoptată Legea pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare. Primele alegeri pentru sfaturile populare au avut loc la 3 decembrie 1950.

Marea Adunare Naţională, şi între sesiuni, Prezidiul Marii Adunări Naţionale, exercitau dreptul de control general asupra sfaturilor populare, iar Consiliul de Miniştri asupra comitetelor executive ale sfaturilor populare. Astfel, s-a instituţionalizat un sistem administrativ caracteristic modelului stalinist.

Un moment semnificativ în procesul de sovietizare al statului român a constituit adoptarea unei noi Constituţii, la 27 septembrie 1952. Această Constituţie prevedea că:

Page 17: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

17

„Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, baza puterii populare fiind „alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea mncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”, iar „Partidul Muncitoresc Român este forţa politică conducătoare, atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat”.

În cadrul noului aparat de stat s-au înfiinţat Securitatea (august 1948), Miliţia (ianuarie 1949), Procuratura (iunie 1952). În structurile de conducere ale Securităţii s-au aflat agenţi ai serviciilor secrete sovietice, care, exersau diverse metode de represiune staliniste. Sistemul judecătoresc s-a structurat şi el după modelul sovietic. Ştiinţa, cultura românească şi, inclusiv şcoala, se subsumau modelului sovietic. Ignorarea valorilor tradiţionale, prin diverse mecanisme juridice şi represive, a permis în fapt politizarea din ce în ce mai accentuată a tuturor aspectelor vieţii spirituale a poporului român.

Represiunea poliţienească dură, mai ales în primul deceniu de regim totalitar a lovit o mare parte a elitei politice, culturale şi militare, participanţi la rezistenţa anticomunistă; au căzut victime sute de mii de oameni nevinovaţi, „duşmani de clasă (ţărani, membrii ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă şi greco-catolică). Represaliile au cuprins şi propriile rânduri ale partidului comunist, în cadrul luptei pentru supremaţie (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu).

• La 11 iunie 1948, s-a înfăptuit naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport, sectorul de stat devenind preponderent în ansamblul economiei naţionale. S-a trecut la aplicarea unei politici de industrializare forţată, de planificare centralizată a volumului producţiei şi desfacerii mărfurilor, a întregii activităţi economice. Au fost elaborate două planuri de stat anuale (pe 1949 şi 1950), apoi planuri cincinale şi un plan decenal de electrificare (1951-1960). Fonduri masive de investiţii, provenite îndeosebi din agricultură, au fost alocate dezvoltării construcţiilor de maşini, industriei energetice, metalurgice, chimice, a transporturilor şi telecomunicaţiilor. În intervalul 1948-1965, producţia globală industrială a crescut de 11 ori (ritm mediu de creştere 13,3%). S-au neglijat însă calitatea produselor, rentabilitatea şi eficienţa economică.

În martie 1949 a început colectivizarea forţată agriculturii, cu toate că în mod oficial s-a preconizat liberul consimţământ al ţăranilor pentru constituirea de unităţi agricole socialist-cooperatiste. Un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, din 30 martie 1959, interzicea „darea în arendă sau în parte a terenurilor agricole, precum şi orice fel de exploatare a muncii străine de către producătorii agricoli”; ţăranii înstăriţi (chiaburii) erau obligaţi să se înscrie în gospodării agricole colective sau să cedeze statului pământul lor. În 1962 s-a proclamat încheierea cooperativizării agriculturii.

La două decenii de la sfârşitul războiului, România s-a apropiat de nivelul unei ţări dezvoltate din punct de vedere economic. În documente oficiale, România era definită ca „ţară socialistă industrial-agrară în curs de dezvoltare”. Progresul economic, obţinut cu preţul unor mari eforturi şi suferinţe, s-a răsfrânt în mică măsură asupra nivelului de trai al românilor.

• În anii 1947-1949, România a încheiat tratate de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, cu Iugoslavia (tratat denunţat după excluderea acesteia din Kominform), Polonia şi Ungaria. Reţeaua de tratate bilaterale a fost dublată prin crearea, în 1949, a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) şi de încadrarea în Tratatul de la Varşovia, în mai 1955.

După Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (1956), la care Nikita Hrusciov a condamnat cultul personalităţii lui Stalin şi represiunea care a însoţit acest fenomen,

Page 18: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

18

Gheorghe Gheorghiu-Dej a aderat la noua orientare a Kremlinului, afirmând că, în România, destalinizarea avusese loc încă din anul 1952, odată cu înlăturarea din conducere a grupului Pauker-Luca. Evenimentele petrecute în Polonia şi în Ungaria, în 1956, care puneau sub semnul întrebării stabilitatea regimurilor totalitare şi dominaţia sovietică, s-au repercutat în România prin încercarea de racordare a comunismului la o tradiţie naţională. La Bucureşti a început să se vorbească despre „calea românească” de construire a socialismului.

În 1956 au fost desfiinţate ultimele sovromuri – Sovromasigurare, Sovrompetrol şi Sovromcuarţ – acesta din urmă exploatase minereul de uraniu din României; în 1958 trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. În perioada următoare, politica externă a Bucureştilor a evoluat spre o mai mare distanţare faţă de Moscova. România a dobândit un statul de relativă autonomie politică şi economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare a ţărilor membre în C.A.E.R., cât şi de refuzul de mai susţine U.R.S.S. în politica ei de mare putere mondială, apropiindu-se, în acelaşi timp de China şi de ţările occidentale dezvoltate.

Noul curs al politicii româneşti a fost legitimat prin Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti

internaţionale, din aprilie 1964. Reorientarea politicii externe a României a coincis cu mutaţii semnificative pe plan intern, care şi-au găsit expresie în atenuarea regimului opresiv şi eliberarea deţinuţilor politici, în declanşarea unei campanii de desovietizare a ţării, în tendinţa de recuperare, reabilitare şi punere în circulaţie a valorilor naţionale, precum şi în înviorarea schimburilor culturale cu ţările occidentale. Toate acestea nu au fost urmate de reforme reale, de democratizare a vieţii social-politice interne.

• În 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu preluând conducerea ţării, a dat curs unor măsuri care reflectau continuarea tendinţei de liberalizare, de destindere. Congresul al IX-lea al P.C.R. (19-24 iulie 1965) a abandonat conceptul „modelului unic al construcţiei comunismului” şi a enunţat

principii de organizare a societăţii potrivit realităţilor româneşti. La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională, întrunită în sesiune extraordinară, adoptă o nouă Constituţie (în locul celei din 1952), care consfinţeşte în plan juridic „victoria deplină a socialismului” în România; adoptă o nouă denumire a ţării – Republica Socialistă România, „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”; reia stipulaţia privind rolul conducător al partidului unic în viaţa întregii societăţi. Marea Adunare Naţională a ales Consiliul de Stat – preşedinte Chivu Stoica şi Consiliul de Miniştri – preşedinte Ion Gheorghe Maurer.

Economia României continuă să funcţioneze mai mult din inerţie, fără să se ţină seamă de dezvoltarea proporţională a industriei şi de conjunctura internaţională; se dezvoltă foarte mult industria de prelucrare a ţiţeiului. În anii ’60, România înregistrează cea mai mare producţie de petrol din istoria sa – circa 15 milioane de tone. În condiţiile creşterii venitului naţional, în perioada 1965-1970, se asigură o relativă abundenţă de produse agro-alimentare.

Destinderea politică internă este însoţită de încurajarea iniţiativei particulare, luând fiinţă mici ateliere, magazine şi restaurante particulare; a început construcţia de locuinţe proprietate personală. Are loc modernizarea învăţământului, creşte ponderea disciplinelor exacte şi tehnice. Istoria şi alte ştiinţe umaniste au cunoscut o renaştere evidentă. O importantă realizare culturală a României din această epocă constă în extinderea şcolarizării obligatorii, de la 4 la 10 şi, apoi, la 12 clase şi gratuitatea întregului învăţământ. Consecinţele au fost eradicarea analfabetismului, formarea la nivel mediu de instrucţie a noilor generaţii, pregătirea de specialişti cu calificare

Page 19: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

19

superioară, oameni de ştiinţă şi creatori de cultură, artă etc., desfăşurându-şi activitatea în prestigioase instituţii de învăţământ şi de cercetare.

Partidul Comunist Român a cultivat imaginea unei forţe politice dornice de liberalizare, de înlăturare a dogmatismului, de stimulare a creaţiei ştiinţifice şi culturale naţionale. Relaxarea politică şi ideologică şi creşterea economică au creat o atmosferă de acceptare a regimului Ceauşescu.

După 1965, s-a accentuat cursul autonom al politicii externe. Iniţiative diplomatice spectaculoase au adus României respectabilitate internaţională. Preşedinţii Franţei şi S.U.A. au vizitat Bucureştiul, ceea ce a impulsionat relaţiile economice cu Occidentul. România a stabilit relaţii diplomatice cu R.F. Germania (1967), când nici un stat socialist nu avea astfel de legături; a menţinut relaţii diplomatice cu Israelul după „războiul de şase zile” (1967); a refuzat consecvent să participe la manevrele militare ale Tratatului de la Varşovia, susţinând în paralel ideea desfiinţării simultane a blocurilor militare; s-a opus invadării Cehoslovaciei de către trupele „ţărilor frăţeşti” în 1968. România devine un centru important al diplomaţiei mondiale, Nicolae Ceauşescu implicându-se în rezolvarea unor probleme delicate (stabilirea relaţiilor între China şi S.U.A., semnarea păcii între Israel şi Egipt, etc.). Pentru a atrage capital, tehnologie şi a-şi asigura disponibilităţi sporite la export, guvernul de la Bucureşti a anunţat, în 1971, înfiinţarea de societăţi mixte în care partenerii occidentali puteau deţine până la 49 % din acţiuni (până în 1973 fuseseră înfiinţate 20 de astfel de societăţi). Toate aceste iniţiative vădeau dorinţa de ieşire de sub tutela Moscovei, fără a constitui însă o încercare decisivă de părăsire sistemului socialist totalitar.

• Începând cu anul 1971, s-au accentuat tot mai mult tendinţele autocrate, intolerante ale regimului Ceauşescu, impunându-se o formulă de guvernare de sorginte stalinistă, bazată pe cultul. O serie de specialişti care realizau funcţionarea cu anumite rezultate a economiei au fost înlocuiţi cu aşa-zişii revoluţionari de profesie. În aprilie 1972 s-a instituit principiul rotării cadrelor, demnitarii devenind dependenţi tot mai mult de bunul plac al secretarului general al partidului. Încălcând statutul partidului adoptat în 1965 (care interzicea cumulul de funcţii), Nicolae Ceauşescu a ocupat în 1967 şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat. La 28 martie 1974, s-a modificat Constituţia din 1965, introducându-se funcţia de preşedinte al României, ales de Marea Adunare Naţională. Cultul personalităţii a fost împins până la paroxism, s-a instaurat ceea s-a numit „socialism dinastic” sau „monarhie comunistă”. Membrii familiei prezidenţiale au primit necontenit funcţii şi responsabilităţi în sferele puterii, şeful regimului nemaiavând încredere decât în rudele sale şi în câteva persoane obediente. Elena Ceauşescu a devenit a doua personalitate în conducerea partidului şi a statului.

Nicolae Ceauşescu a respins politica de glasnosti (transparenţă) şi perestroika (restructurare) inaugurată în U.R.S.S., în 1985, de Mihail Gorbaciov. Regimul politic devine tot mai rigid şi ostil oricăror reforme. Pe de altă parte, faptul că noul lider de la Kremlin a iniţiat un dialog personal cu liderii occidentali, în primul rând cu cei din S.U.A., a diminuat considerabil rolul lui Ceauşescu în medierea relaţiilor dintre Est şi Vest.

Centralizarea şi planificarea în amănunt a tuturor aspectelor existenţei populaţiei au atins limite insuportabile. Încorsetarea, îngrădirile de tot felul la care era supus cetăţeanul, au avut ca rezultat creşterea valului de nemulţumiri, concretizate, de exemplu, în grevele minerilor din Valea Jiului, din vara anului 1977, şi revolta muncitorilor din Braşov, din 15 noiembrie 1987. Hotărârea lui Nicolae Ceauşescu, de a reduce până la lichidare datoria externă a României, a fost urmată de forţarea excesivă a exportului pentru procurarea valutei necesare. Situaţia materială a populaţiei a început

Page 20: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

20

să se înrăutăţească, ajungându-se, în 1984-1985, la raţionalizarea unor produse de strictă necesitate, a consumului de energie electrică şi termică.

În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, societatea românească era decimată de o criză deosebit de complexă – exprimată în proasta funcţionare a economiei, blocarea energiilor sociale; degradarea structurilor politice şi culturale; la acestea se adăuga izolarea internaţională. Revolta populară izbucnită la Timişoara în 16 decembrie 1989 s-a extins în toată ţara. Sute de mii de oameni au ieşit în stradă şi au cerut înlăturarea dictatorului şi instaurarea unui regim democratic. La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este silit să abandoneze puterea. Peste 1.000 de români au plătit cu viaţa înlăturarea totalitarismului socialist.

Prăbuşirea regimului totalitar din România, ca şi celelalte regimuri totalitare din Europa Centrală şi de Est, a fost înlesnită de decizia lui Gorbaciov de a nu interveni cu forţă armată în aceste ţări (aşa cum făcuseră predecesorii săi în 1956 şi 1968). La prăbuşirea regimurilor totalitare a concurat „războiul invizibil” în care serviciile secrete, cele americane şi sovietice în special, au avut un rol de primă importanţă. România a fost singura ţară din fostul „imperiu extern” al Uniunii Sovietice în care s-a produs o răsturnare violentă şi sângeroasă a regimului politic, unde şeful partidului şi al statului a fost executat. Nicolae Ceauşescu a fost judecat, condamnat la moarte şi împuşcat la 25 decembrie 1989, la Târgovişte. Împreună cu el a fost condamnată şi executată Elena Ceauşescu.

Evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 au deschis naţiunii române perspectiva reinstaurării democraţiei, a sistemului politic pluralist, a revenirii la economia de piaţă liberă şi la reintegrarea în spaţiul politic şi cultural european.

Lista subiectelor:

– Instaurarea sistemului socialist totalitar; – Restructurare şi dezvoltare economică; – Politica externă şi relaţiile internaţionale până în 1965; – Evoluţia internă şi internaţională a României în perioada 1965-1971; – Criza şi prăbuşirea sistemului socialist totalitar. IV. ROMÂNIA DUPĂ EVENIMENTELE REVOLUŢIONARE

DIN DECEMBRIE 1989

Obiectivul principal al capitolului: analiza procesului de revenire la regimul democratic pluralist şi de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi la Uniunea Europeană.

Concepte, date şi sintagme-cheie: sistem politic pluripartidist; economie liberă de piaţă; integrare europeană şi euroatlantică; 22 decembrie 1989; 20 mai 1990; 1 februarie 1995; 26 noiembrie 2004; 13 aprilie 2005; 1 ianuarie 2007.

Rezumat:

• La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este obligat să părăsească puterea. Nereuşind, cum pretindea, să rezolve problemele fundamentale ale ţării, cele mai grave fiind de natură economico-socială, el a ajuns, în cele din urmă, la un sfârşit dezonorant. După ce, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, forţele de represiune reuşiseră să înăbuşe acţiunea de protest din centrul Capitalei, dimineaţa, mobilizarea muncitorilor de pe platformele bucureştene, care au înconjurat şi au ocupat sediul C.C. al P.C.R., şi „defecţiunea” forţelor de represiune s-au conjugat pentru a determina dezagregarea sistemului dictatorial.

Page 21: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

21

În seara zilei de 22 decembrie 1989, conducerea ţării este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.), care printr-un Comunicat dat publicităţii, anunţa: „Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi instituirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, elaborarea unei noi Constituţii”. În privinţa politicii externe a României, se avea în vedere promovarea „bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume”; integrarea „în procesul de construire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului”; respectarea angajamentelor internaţionale ale statului român. Preşedinte al noului organism de conducere al statului a fost desemnat Ion Iliescu.

Un decret-lege din 31 decembrie 1989 prevedea trecerea la înfăptuirea principiului pluralismului politic, precizând că: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept în România.”

Consiliul Frontului Salvării Naţionale îşi exercita puterea, abroga şi adopta decrete, decrete-legi şi alte acte normative în virtutea unei legitimităţi revoluţionare.

Întregul eşafodaj al sistemului totalitar din România s-a prăbuşit şi se pornea pe drumul unei societăţi pluraliste democratice, al integrării europene şi euroatlantice.

Viaţa politică a României a evoluat pe coordonatele democraţiei, în pofida unor tensiuni social-politice şi a unor carenţe ale guvernării, îndeosebi în privinţa conceperii şi aplicării unui program coerent de reformă economică. Până la mijlocul lunii februarie 1990 s-au înfiinţat/reînfiinţat 44 de partide politice, iar până la 18 mai 1990 numărul lor a ajuns la 80. La 1 februarie 1990, între C.F.S.N. şi reprezentanţii partidelor politice create până atunci, s-a convenit să se constituie un Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.), ca organ legislativ şi al puterii de stat, având drept scop principal conducerea ţării până la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale.

La 20 mai 1990 au avut loc primele alegeri generale după înlăturarea regimului totalitar. Ele au fost câştigate de Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.), cu 66,3%, fiind urmat, la mare distanţă, de Partidul Naţional Liberal (P.N.L.), Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (P.N.Ţ.C.D.), Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), Mişcarea Ecologistă din România (M.E.R.), Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.) ş.a. Ion Iliescu, candidatul F.S.N., este ales preşedinte al României, obţinând 85,07% din voturi. Contracandidaţii lui au fost: Radu Câmpeanu, P.N.L. şi Ion Raţiu, P.N.Ţ.C.D.

La 21 noiembrie 1991, cele două Camere ale Parlamentului, reunite în calitate de Adunare Constituantă, au adoptat noua Constituţie a României. Această Constituţie a intrat în vigoare, după aprobarea ei prin referendum naţional, la 8 decembrie 1991. Ea consacră: instaurarea democraţiei şi a statului de drept; forma republicană de guvernământ; caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român; garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice; egalitatea cetăţenilor în faţa legii; respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; pluralismul politic; separarea puterilor în stat; inalienabilitatea teritoriului României şi organizarea sa sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe; garantarea proprietăţii.

În 1996, s-a realizat prima alternanţă la guvernare. La alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 3 noiembrie 1996, opoziţia, reprezentată de Convenţia Democratică din România (C.D.R.) a obţinut cel mai mare număr de voturi, ceea ce i-a permis să preia puterea. La al doilea scrutin al alegerilor prezidenţiale, din 17 noiembrie 1996, Emil Constantinescu, preşedintele C.D.R., a obţinut 54,41% din voturi, devenind preşedinte al României.

Page 22: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

22

Peste patru ani, în 2000, a avut loc a doua alternanţă la putere, marcând intrarea societăţii româneşti într-o nouă etapă, cu elemente de normalitate în viaţa politică, în climatul social general. Noua democraţie din România, structurată după 22 Decembrie 1989, a trecut proba maturităţii concretizată şi prin dubla alternaţă la guvernare.

Un jalon important pe drumul reconstrucţiei democratice a României l-a constituit revizuirea Constituţiei în 2003, aprobată tot prin referendum naţional, urmărindu-se: modernizarea şi dinamizarea sistemului politic românesc; consolidarea şi extinderea sistemului de garanţii constituţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; întărirea democraţiei; accentuarea descentralizării administrative, precum şi definirea viitorului statut al României în cadrul Alianţei Nord-Atlantice (N.A.T.O.) şi al Uniunii Europene.

• După evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, aderarea la structurile europene şi euroatlantice devine opţiunea fundamentală de politică externă a României. În jurul acestui obiectiv strategic major, s-au regăsit principalele forţe politice româneşti, care, în pofida confruntărilor dintre ele, au acţionat împreună pentru realizarea acestui obiectiv. La 1 februarie 1995, a intrat în vigoare Acordul de Asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană, care înlocuieşte Acordul Interimar din 1992 între România şi Comunităţile Europene. România devine astfel, oficial, stat asociat la Uniunea Europeană.

La reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre ale N.A.T.O., ţinută la Praga, în 2002, România este nominalizată pentru a fi admisă în Alianţă, alături de alte 6 state candidate: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. La 26 noiembrie 2004, Parlamentul României adoptă Legea pentru aderarea României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.

Integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică materializează lărgirea acesteia de la Marea Baltică la Marea Neagră şi Gurile Dunării, consolidarea şi extinderea parteneriatului cu ţări din Peninsula Balcanică, din Asia Centrală şi Caucaz; întăreşte flancul sudic al Alianţei, cu urmări pozitive asupra menţinerii păcii şi stabilităţii în lume. Cuprinderea unui stat de dimensiunile României în Alianţa Nord-Atlantică, cu resursele sale umane şi materiale, cu influenţa sa zonală reprezintă un câştig pentru securitatea europeană şi euroatlantică. În calitatea sa de membru al N.A.T.O., România şi-a sporit rolul său politic şi militar în procesul securităţii regionale şi internaţionale. Societatea românească a înţeles necesitatea sporirii semnificative a eforturilor umane, materiale şi financiare pe care le presupune modernizarea armatei în condiţiile apartenenţei la N.A.T.O.

La 21 iunie 1995, este adoptată Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Cu acest prilej, se aprobă o Declaraţie politică – Declaraţia de la Snagov – de către liderii partidelor parlamentare, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, preşedintele României şi preşedintele Comisiei de elaborare a Strategiei. Cele două documente au fost înaintate preşedinţiei franceze a Uniunii Europene şi prezentată apoi, împreună cu cererea oficială de aderare a României la Comunităţile Europene, Consiliului European de la Cannes, din 26-27 iunie 1995.

Reuniunea Consiliului European de la Bruxelles, din 12-13 decembrie 2003, adoptă Strategia Europeană de securitate – O Europă mai sigură într-o lume mai bună. Consiliul European relevă „continuitatea şi ireversibilitatea procesului de extindere a Uniunii Europene cu România şi cu Bulgaria ca părţi integrante ale acesteia. În acelaşi timp, este stabilit calendarul de aderare al României la Uniunea Europeană – finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005, şi aderarea efectivă la Uniunea Europeană în ianuarie 2007.”

Page 23: Istoria contemporana a Romaniei dupa 1940 - Sinteza

23

Parlamentul European dezbate şi aprobă, la 10-11 martie 2004, Raportul asupra progreselor realizate de România, întocmit de baroana Emma Nicholson şi adoptat de Comisia de Politică Externă. Raportul sublinia că aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 este condiţionată de luarea, de către autorităţile de la Bucureşti, a măsurilor anticorupţie, de asigurarea independeţei justiţiei, a libertăţii presei, de încetarea controlului economic asupra mass-media, de încetare a abuzurilor poliţiei. În plan economic, Raportul afirma că România de apropie de statutul de economie de piaţă funcţională.

La 13 aprilie 2005, Parlamentul European aprobă aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, iar la 25 aprilie 2005 are loc la Luxembourg ceremonia oficială de semnare a Tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană. Devenind membru al Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2007, alături de alte 26 de state, România are menirea de a contribui la construcţia unei finalităţi economico-sociale, politice şi culturale, convergentă Europei contemporane. Românii sunt chemaţi să realizeze conjuncţia spiritului românesc cu cel european, să se alinieze felului de a gândi şi a concepe existenţa omului european contemporan.

Scrutându-şi prezentul în contextul unei inevitabile globalizări, poporul român îşi întrevede destinul într-o Europă unită şi paşnică, democratică şi prosperă, într-o nouă Europă a naţiunilor libere.

Lista subiectelor: – 22 decembrie 1989 – moment de răscruce în istoria românilor; – Începutul unei noi democraţii româneşti; – Constituţia României din 1991; – Alternanţa la guvernare după 1990; – Aderarea României la Alianţa Nord-Atlantică; – Aderarea României la Uniunea Europeană.