Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

27
1 Istoria contemporană a României (1918-1940) Ioan Scurtu, Teodora Stănescu Stanciu TEMATICĂ 1. Noul cadru de evoluţie a României a) Populaţia; b) Caracteristicile vieţii politice; c) Ştiinţa şi cultura. 2. Dezvoltarea economiei naţionale a) Trăsături generale; b) Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale; c) Economia românească după 1938. 3. Viaţa politică în perioada interbelică a) Puterile statului; b) Funcţionarea regimului democratic; c) Regimul de autoritate monarhică. 4. Politica externă a României în perioada interbelică a) Principalele caracteristici şi acţiuni; b) Situaţia internaţională a României în anii 1938-1939; c) Pierderile teritoriale din anul 1940. 5. Cultură şi societate în România interbelică a) Învăţământul; b) Presa; c) Radioul; d) Ştiinţa; e) Literatura şi artele 6. Un bilanţ istoric: 22 de ani de existenţă a României Mari a) La început de secol; b) Marea Unire din 1918; c) România interbelică; d) Sfâşierea României Mari.

Transcript of Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

Page 1: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

1

Istoria contemporană a României (1918-1940)

Ioan Scurtu, Teodora Stănescu Stanciu

TEMATICĂ

1. Noul cadru de evoluţie a României a) Populaţia; b) Caracteristicile vieţii politice; c) Ştiinţa şi cultura. 2. Dezvoltarea economiei naţionale a) Trăsături generale; b) Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale; c) Economia românească după 1938. 3. Viaţa politică în perioada interbelică a) Puterile statului; b) Funcţionarea regimului democratic; c) Regimul de autoritate monarhică. 4. Politica externă a României în perioada interbelică a) Principalele caracteristici şi acţiuni; b) Situaţia internaţională a României în anii 1938-1939; c) Pierderile teritoriale din anul 1940. 5. Cultură şi societate în România interbelică a) Învăţământul; b) Presa; c) Radioul; d) Ştiinţa; e) Literatura şi artele 6. Un bilanţ istoric: 22 de ani de existenţă a României Mari a) La început de secol; b) Marea Unire din 1918; c) România interbelică; d) Sfâşierea României Mari.

Page 2: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

2

1. Noul cadru de evoluţie a României

Ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, în 1918, România şi-a modificat locul în Europa, transformându-se dintr-o ţară mică, în una de mărime medie. Suprafaţa sa a crescut de la 138 000 km² (1915) la 295 049 km² (1918), ocupând locul 10 pe continent. România era, după Polonia, cel mai mare stat în spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Egee.

a) Populaţia. România avea 7,9 mil. de locuitori în 1915, populaţia sa crescând de acum într-un proces continuu: 14,7 mil., în 1919; 18 mil., în 1930; 20 mil., în 1939. Din acest punct de vedere, România se situa pe locul 8 în Europa: provincia cea mai populată fiind Muntenia, urmată de Transilvania, cel mai mic număr de locuitori înregistrându-se în Dobrogea şi Bucovina.

Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1920) a pus la baza deciziilor sale principiul naţionalităţilor. S-a urmărit ca noile graniţe europene să includă în cadrul statelor naţionale un număr cât mai mic de minorităţi. În România, potrivit recensământului din 1930, populaţia totală era de 18.057.028 locuitori, dintre care: 71,9% români, 7,9% unguri, 6,15% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, şi alte minorităţi, în procente mult mai mici.

În ceea ce priveşte religia locuitorilor – marea majoritate era ortodoxă - 72,68%, alături de care existau greco-catolici, romano-catolici, mozaici, reformaţi-calvini, evanghelici-luterani, mahomedani, unitariani, etc.

După 1918, un număr important de români a rămas în afara graniţelor statului. Potrivit unor date statistice, numărul acestora era de peste un milion, dintre care 250 000 trăiau în Rusia (Uniunea Sovietică), 230 000 în Iugoslavia, 60 000 în Bulgaria, 23 000 în Ungaria, 40 000 în Albania, 13 000 în Cehoslovacia, 200 000 în S.U.A., 100 000 în Australia, 70 000 în Canada.

În perioada interbelică, indicele demografic a cunoscut o evoluţie pozitivă. Cu un spor natural de 35 la 1 000 de locuitori, România se afla pe primul loc în Europa. În acelaşi timp, România ocupa prima poziţie în privinţa mortalităţii infantile, cu 20 decese la 1.000 de nou-născuţi. În cele două decenii ale perioadei interbelice, ţara noastră a cunoscut un spor demografic de 4,4 milioane de locuitori, ajungând în 1939 la o populaţie de aproape 20 milioane.

Repartizarea demografică după mediile de locuire cuprindea 77,78% din populaţie în mediu rural, respectiv 22% în cel urban. Interesant este faptul că la sfârşitul perioadei interbelice, ponderea populaţiei rurale a crescut la 81,8%, datorită ratei de natalitate mult mai sporită în această zonă. Totuşi, în cifre absolute, populaţia urbană a crescut de la 2.087.612 locuitori (în 1919) la 3.621.666 (în 1939).

Page 3: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

3

Potrivit recensământului din 1930, în România se înregistrau şase oraşe cu peste 100 000 de locuitori, pe primul loc aflându-se capitala ţării, Bucureşti, cu 640 000 de locuitori, urmată la mare distanţă de Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi.

Structura populaţiei după profesiuni era similară cu cea a mediului de locuire: în covârşitoarea sa majoritate se ocupa cu agricultura, în timp ce în industrie lucra mai puţin de 10%. O pondere foarte mică o deţinea populaţia din servicii.

b) Caracteristicile vieţii politice. Viaţa politică din România a fost puternic marcată de introducerea votului universal. Constituţia a fost modificată în iulie 1917, iar decretul-lege pentru reforma electorală a apărut în noiembrie 1918.

Votul universal a chemat la viaţa politică activă milioane de cetăţeni. Sistemul partidelor s-a diversificat. Alături de vechile partide politice de guvernământ – Liberal şi Conservator – şi-au desfăşurat activitatea în vechiul Regat şi altele, cum ar fi: Liga (Partidul) Poporului, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Social-Democrat (devenit mai târziu Partidul Socialist). Lor li s-au adăugat, din provinciile istorice unite, şi: Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Basarabia sau Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. În anii 1920-1923, acestea au fuzionat cu partide din vechiul Regat. S-au constituit şi partide ale minorităţilor naţionale. Iar regimul politic a evoluat pe o cale democratică, specifică marii majorităţi a statelor din Europa.

Imediat după adoptarea actelor de Unire, a debutat acţiunea de integrare a provinciilor istorice în cadrul noului stat naţional unitar român. Astfel, la 9ş22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se ratifica unirea Basarabiei, la 13ş26 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei, iar la 19 decembrie 1918ş1 ianuarie 1919 – unirea Bucovinei.

Pe aceeaşi linie, se înscrie şi adoptarea calendarului gregorian (stilul nou) pe întreg cuprinsul ţării, ziua de 1 aprilie 1919, pe stil vechi, devenind 15 aprilie – stil nou.

În noiembrie 1919 au avut loc şi primele alegeri generale pe baza votului universal, în urma cărora cetăţenii au ales un singur Parlament. Este semnificativ faptul că preşedintele Consiliului de Miniştri desemnat în urma acestora a fost ardelean – Alexandru Vaida-Voievod, care a depus jurământul în ziua de 1 decembrie 1919, când se împlinea exact un an de la Unirea Transilvaniei cu România. În şedinţa solemnă din 29 decembrie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui Nicolae Iorga, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.

În ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc, la Alba-Iulia, încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, act ce semnifica consfinţirea unei realităţi istorice: Marea Unire, înfăptuită în 1918, împlinirea celui mai scump ideal al poporului nostru.

c) Ştiinţa şi cultura. Ştiinţa de carte este un element important în aprecierea gradului de civilizaţie al unui popor. În 1930, aprox. 57% dintre români ştiau să scrie şi să citească, cei mai mulţi regăsindu-se în Transilvania, iar cei mai puţini numeroşi – în Basarabia.

Caracteristica esenţială este puternica dezvoltare în această perioadă a învăţământului, fie el liceal sau universitar şi afirmarea unor mari personalităţi în domeniile ştiinţei, artei şi culturii.

Realitatea istorică arată că, după 1918 – prin noul cadru creat ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – România a cunoscut o evoluţie pozitivă, fiind

Page 4: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

4

una dintre ţările cu cea mai puternică dezvoltare economică, politică şi culturală din Europa.

2. Dezvoltarea economiei naţionale

a) Trăsături generale. Unirea din 1918 a condus la întărirea potenţialului

economic al ţării noastre, a creat condiţiile necesare fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.

Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 mil. la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, iar reţeaua de căi ferate de la 4 300 km la circa 11 000 km. Forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică - 429,4% şi cea chimică - 320%.

În perioada imediat următoare Unirii, două deziderate au stat în faţa economiei româneşti: refacerea ţării şi integrarea la scară naţională a tuturor ramurilor economice.

Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea specialiştilor în economie – o involuţie de circa 10-15 ani. Practic, întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de prima conflagraţie mondială fusese unul dintre cei mai mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru asigurarea necesarului de hrană.

Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin noi înşine“, care viza asigurarea independenţei economice a României, modernizarea structurilor sale, prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică, reflectată şi în sporirea ponderii ministerelor de resort în structura guvernamentală.

b) Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale. Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului, măsurile vizând refacerea producţiei urmăreau, în acelaşi timp, şi realizarea unui organism economic unitar şi funcţional. Cu ajutorul statului au fost înfiinţate mari întreprinderi metalurgice cu procese tehnologice complexe, între care: Fabrica de Sârmă de la Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădlag-Călan (1924), Copşa Mică-Cugir (1925), precum şi întreprinderi constructoare de maşini – Malaxa-Bucureşti (1926), I.A.R.- Braşov (1926). În intervalul 1923-1938, ea s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4% pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi locul şase în lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone atins în 1936); locul al doilea în Europa la extracţia de aur (5.355 kg în 1937) şi aceeaşi poziţie secundă la extracţia de gaze (256.491.042 m³ în 1937).

Potrivit aprecierilor specialiştilor, în 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile de produse industriale ale României.

Page 5: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

5

Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. Mai ales între anii 1929-1933 s-a realizat o reţea rutieră modernă, s-a introdus transportul interurban cu autobuzul (încă din 1921). În această idee, şi numărul automobilelor a sporit ajungând în 1938 să se înregistreze 25.350 automobile personale, 2.687 autobuze şi 7.670 autocamioane. Progrese importante au fost înregistrate şi în domeniul feroviar, prin modernizare şi acoperirea necesarului de material rulant. De asemenea, s-au construit noi linii pentru căile ferate (Eforie Sud-Mangalia, Caransebeş-Reşiţa, etc.) şi a început şi realizarea unora noi, care vor fi finalizate după anul 1944: Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu.

România dispunea de un important transport prin conducte ce legau zona petrolieră din Valea Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi Olteniţa. De asemenea, dispunea de un transport aerian modern. Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română şi de Serviciul Maritim Român, iar prin construirea Palatului Telefoanelor (intrat în funcţiune în 1933), dispunea şi de aparatură la nivelul tehnicii mondiale.

Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale. Dar în structura proprietăţii s-au produs importante mutaţii, graţie mai ales mult doritei reforme agrare. Proiecte de reformare a proprietăţii agrare apar încă din perioada primei conflagraţii mondiale (modificarea art. 19 din Constituţie, în iulie 1917), ca ele să reprezinte apoi substanţa dezbaterilor Parlamentelor de după Marea Unire, apărând în platformele-program a majorităţii partidelor politice. Pusă în practică începând cu iulie 1921, reforma agrară din România viza, cu toate lipsurile sale, desfiinţarea marii proprietăţi. Astfel, s-au expropriat aprox. 66,1% din totalul moşiilor de peste 100 ha. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 mil. de familii au primit 3,7 mil. ha de teren arabil, la care se adăugau 2,7 mil. ha, reprezentând izlazurile comunale. Proprietatea mică deţinea marea majoritate a suprafeţei ţării, circa 73,7%. O puternică frână în calea modernizării agriculturii a reprezentat-o suprapopulaţia agricolă, adică acea forţă de muncă disponibilă din lumea satelor, care nu-şi găsea plasament în alte ramuri economice. Producţia globală a sporit, în perioada interbelică, de la 7,1 milioane tone la 13,6 milioane tone în 1929 (nivelul maxim), România ocupând primul loc în Europa şi cinci pe glob la producţia totală de porumb, locul patru în Europa şi zece în lume – l la producţia de grâu şi, respectiv, locul întâi pe glob la producţia de floarea soarelui.

Chiar dacă, conform statisticilor din 1938, marea majoritate a lucrărilor agricole se realizau cu ajutorul tracţiunii animale (94,9%), a sporit şi înzestrarea cu inventar tehnic, mai ales cu tractoare, România ocupând însă la acest capitol poziţii inferioare în comparaţie cu ţările vecine. În schimb, a crescut vizibil numărul de specialişti angrenaţi în sectorul agrar.

Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante. În 1920 s-a realizat unificarea monetară. După repetate încercări de revalorizare a leului la cursului anului 1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un curs de 32 ori mai mic decât cel antebelic. Treptat, s-a înregistrat un proces de devalorizare, care a ajuns în 1936 la 36%, iar în 1938 la 56%. Leul a rămas o monedă liber-convertibilă, participând la operaţiunile de bursă din Europa şi S.U.A.

Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei, în 1921, la 141 miliarde lei, în 1933, când s-a înregistrat şi cel mai înalt nivel, scăzând apoi, în 1938, la 80 miliarde lei. Între 1922-1940, transferul peste graniţă de profit şi de capital, împreună cu anuităţile

Page 6: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

6

datoriei publice externe, s-a ridicat la 406 miliarde lei, adică de 13,4 ori bugetul naţional pe anul 1938, cel mai substanţial buget din perioada interbelică.

O problemă cu care s-a confruntat economie românească a fost aceea a capitalului străin. În 1916, ponderea acestuia în industria României era de circa 80%, în industria petrolieră atingând maximum de 98%. Ca urmare a efectului de dezvoltare prin forţe proprii, a creşterii puterii economice a ţării, prezenţa acestui capital extern în industrie s-a redus la 37%, numai în sectorul petrolier atingând cele mai înalte cote, respectiv de 70%.

Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut în 1919, după care a cunoscut creşteri însemnate. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei economice, s-a aplicat o politică de forţare a exporturilor, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o scădere sensibilă.

Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerealele au pierdut primul loc la export, fiind înlocuite de produsele petroliere (cu o pondere de 42% din totalul exportului). O altă caracteristică a constituit-o şi creşterea controlului de stat asupra comerţului exterior, care din 1934 viza 9ş10 din totalul acestuia. În acelaşi timp s-a înregistrat şi o creştere a importului de materii prime şi o diminuare a preluării de produse fabricate.

c) Economia românească după 1938. Mutaţiile survenite în perioada interbelică au demonstrat o evoluţie pozitivă a economiei naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de circa 45%, iar cea producătoare de mijloace de consum – 54%. Printre cele mai profitabile ramuri industriale, putem aminti: industria chimică (inclusiv petrol), metalurgică, textilă, electrotehnică, etc.

La rândul lor, ramurile neagricole aveau o pondere de aprox. 51% în produsul social şi de 41,7% în venitul naţional. Acestea arată limpede că România încetase să mai fie un stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.

Provinciile istorice unite în 1918 s-au integrat armonios în economia naţională. O atestă şi puternica dezvoltare a sectorului industrial în Transilvania, unde, din numărul societăţilor anonime existente în 1939, aproape trei sferturi fuseseră înfiinţate după 1918.

Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economiei, venitul naţional era, în 1938, de 110 dolari. Ţări ca Ungaria, Portugalia sau Iugoslavia, situându-se sub poziţia ocupată de România. În timp ce în S.U.A. se înregistra o valoare de 512 dolari, iar în Franţa – 146 dolari.

Aceste date demonstrează că, deşi era în urma unor state dezvoltate ale lumii, România se situa într-o poziţie avantajoasă comparativ cu cea a statelor vecine. Înfrângând numeroase obstacole – între care distrugerile din timpul primului război mondial, ravagiile crizei economice din 1929-1933 sau presiunea monopolurilor străine - ţara noastră a cunoscut în perioada interbelică o dezvoltare economică semnificativă.

Schematic, principalele caracteristici ale vieţii economice în perioada interbelică se pot structura în jurul următoarelor problematici:

a) modificarea raportului dintre agrar şi neagrar, prin creşterea ponderii industriei în cadrul produsului social total şi al venitului naţional;

b) creşterea mai accentuată a industriei extractive, metalurgice, alimentare şi textile;

c) diversificarea pe ramuri şi subramuri a industriei, lărgirea gamei de produse fabricate în ţară;

Page 7: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

7

d) creşterea gradului de acoperire a necesarului de consum intern din producţia internă;

e) consumul pe cap de locuitor cu toate că sporeşte vizibil, rămâne în continuare destul de scăzut în comparaţie cu al altor state;

f) agricultura – relativ dezvoltată - se bazează pe mijloace de producţie noi, dar şi pe extensia teritoriului agrar;

g) dezvoltarea transporturilor; h) scăderea importului de produse finite şi creşterea importului de materii prime

şi semifabricate; i) transformarea esenţială - România devine din ţară agrară - ţară agrar-

industrială.

3. Viaţa politică în perioada interbelică

a) Puterile statului. Constituţia din 1923, care de fapt prelua textul celei din 1866, prevedea la art. 33: „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.“ Ea avea la bază principiul separării puterilor în stat.

Puterea legislativă (Parlamentul). După 1918, s-a menţinut Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modificări în ceea ce priveşte modalitatea de alegere, datorită introducerii votului universal. Legislaţia electorală prevedea că acest drept, ca toate cele politice, în general, era acordat bărbaţilor majori (de la 21 de ani în sus). Iar pentru a fi eligibil în Camera Deputaţilor se cerea a fi cetăţean român, exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 25 ani împliniţi, domiciliu în România. Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. Prima categorie era aleasă de cetăţenii români care aveau vârsta de 40 de ani împliniţi, precum şi de membrii consiliilor judeţene, comunale şi urbane (câte unul de fiecare judeţ), de membrii Camerelor de Comerţ, Industrie, Muncă, Agricultură - câte unul din fiecare circumscripţie şi pentru fiecare categorie; de fiecare Universitate – câte un senator, ales prin votul profesorilor.

Printre membrii de drept ai Senatului se numărau: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi (cu drept de vot deliberativ de la 25 ani), mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice; capii confesiunilor recunoscute în stat, câte unul pentru fiecare confesiune care păstoreşte peste 200.000 de credincioşi, reprezentantul superior al musulmanilor, preşedintele Academiei Române (mandatul acestora fiind doar pe perioada în care îndeplineau funcţia respectivă); foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri (cu o vechime de 4 ani), foştii miniştri cu o vechime de cel puţin 6 ani, foştii preşedinţi ai Corpurilor legislative, generalii în rezervă sau în retragere sau foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.

Creşterea numărului senatorilor de drept a condus la diminuarea interesului partidelor politice faţă de acest corp legiuitor. În practică, lupta electorală s-a desfăşurat, în principal, pentru obţinerea unui număr cât mai mare de locuri în Adunarea Deputaţilor – oglinda fidelă a rezultatelor electorale înregistrate la urne.

Legea electorală din 27 martie 1926 a sporit numărul senatorilor de drept. Elementele noi introduse acum se refereau la centralizarea rezultatelor şi repartiţia mandatelor. S-a introdus principiul primei majoritare şi s-a stabilit pragul electoral de

Page 8: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

8

2%. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (din care 113 aleşi la colegiul universal). Iniţiativa legislativă aparţinea executivului (regele) şi parlamentarilor.

Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Deputaţii şi senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.

Puterea executivă (Guvernul). Conducerea treburilor ţării era asigurată de către Guvern. De regulă, regele încredinţa unei persoane mandatul de a forma guvernul, iar acesta alcătuia lista miniştrilor pe care o prezenta suveranului pentru aprobare prin decret. Faptul că regele era „capul puterii armate“, iar militarii nu aveau dreptul să facă politică, a creat obiceiul ca suveranul să-l propună pe ministrul apărării naţionale.

Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicată abia în 1929. Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era şeful administraţiei ministerului său. Erau stabilite prin lege 10 ministere. În fapt, însă, s-a ajuns la o dublare a numărului de miniştri şi secretari de stat, fie prin înfiinţarea de noi ministere, fie prin scindarea celor deja existente, fie prin apariţia de noi funcţii, cum este cea, datată 1932, de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Puterea judecătorească (Justiţia). Cea de-a treia ramură a puterii în stat era justiţia. În iunie 1924 a fost adoptată Legea pentru unificarea judecătorească, prin care se prevedea organizarea de judecătorii urbane, rurale şi mixte, de tribunale, 12 Curţi de Apel, unei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea prevedea că magistraţii nu puteau ocupa o altă funcţie publică, nu puteau fi aleşi în Parlament sau în alte organisme administrative.

Monarhia (Regele). După 1918, România a continuat să fie un stat cu regim monarhic-constituţional. În sistemul politic al ţării, regele ocupa o poziţie centrală. Legea fundamentală avea la bază principiul potrivit căruia „regele domneşte, dar nu guvernează“, însă prevederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite. Căci, în fond, nu exista ramură a activităţii de stat în care regele să nu fie implicat.

Regele României era, după 1914, Ferdinand I, iar moştenitor – fiul său mai mare, principele Carol. În 1918, 1919 şi 1925, acesta a renunţat la calitatea sa. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroană a acceptat renunţarea principelui Carol la prerogativele de moştenitor al tronului. Iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei Regenţe.

La 20 iulie 1927 a încetat din viaţă regele Ferdinand, astfel că a intrat în funcţiune Regenţa; deoarece Mihai I era minor (în vârstă de doar 6 ani). Dar după trei ani, la 6 iunie 1930, principele Carol s-a reîntors în ţară, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea. Fostul suveran a devenit moştenitor al tronului şi a primit titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia”.

Obiectivul central al acţiunii sale politice a fost creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat. Acesta a fost atins la 10 februarie 1938 când a recurs la o lovitură de stat, impunând apoi, la 27 februarie 1938, o nouă Constituţie, prin care prerogativele suveranului erau mult sporite. Regimul său de autoritate monarhică a durat până la 6 septembrie 1940, când a fost nevoit să abdice. La tron a revenit fiul său Mihai, dar principalele prerogative regale fuseseră preluate de generalul Ion Antonescu, „conducătorul statului“.

Page 9: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

9

b) Funcţionarea regimului democratic. În iulie 1917, Constituţia a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct şi secret pentru toţi cetăţenii (bărbaţi). Iar decretul-lege din noiembrie 1918 aducea şi alte precizări importante cu privire la modalitatea de fi ales într-una din cele două Camere.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate al vieţii electorale de la oraş la sat. Astfel, de la 100 000 de alegători direcţi, înainte de război, s-a ajuns la 4,6 milioane în 1937. Dacă în 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni; decretul-lege din 1918 mărea numărul alegătorilor la 30.000, iar cel adoptat în 1920 – la 50.000, adică de 125 de ori mai mulţi comparativ cu perioada antebelică.

Cum aproximativ 80% din populaţia României trăia în mediul rural, ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la sat. În acest climat nou, şi alegătorii au devenit mai activi, interesaţi de realităţile politice. Iar cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa efectiv la viaţa politică, în intervalul 1919-1937, în România desfăşurându-se zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).

Evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922. Liga (Partidul) Poporului a avut un rol politic major în anii 1919-1920, apoi intrând, însă, în declin. Din multe partide politice s-au desprins importante grupări care au format mai apoi partide cu tentă politică nouă. Astfel, în mai 1931, Constantin Stere înfiinţa Partidul Ţărănesc-Democrat, iar în noiembrie 1932, Grigore Iunian – Partidul Radical-Ţărănesc.

O expresie a regimului politic democratic sunt partidele politice care reprezintă curente de opinie, interese ale unor grupuri socio-profesionale, etnice, etc. În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de astfel de organizaţii politice, din dreapta – de ex. Partidul Conservator-Democrat, Partidul Conservator-Progresist; centru – Partidul Naţional-Liberal, Partidul Poporului; centru-stânga – Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Ţărănesc; stânga – Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat; extremă-stângă - Partidul Comunist din România; extremă-dreaptă - Legiunea Arhanghelul Mihail. De asemenea, au activat şi partide ale minorităţilor naţionale: Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc, ş.a. Fiecare organizaţie politică avea un program şi o ideologie proprie, propunând soluţii privind dezvoltarea statului român.

Dinamica partidelor politice a reflectat, în bună parte, capacitatea acestora de a găsi soluţii adecvate pentru problemele cu care se confrunta România. Astfel, Partidul Naţional-Liberal a reuşit să se menţină la putere circa 10 ani din cei 20 ai perioadei interbelice întrucât a fost, efectiv, cel mai bine organizat, cu viziunea cea mai clară asupra evoluţiei României după Marea Unire şi a deţinut nu numai un program cuprinzător, dar şi lideri cu experienţă politică şi netăgăduită capacitate organizatorică. Acest partid şi-a legat numele de adoptarea unora dintre actele fundamentale ale noii Românii, precum: Constituţia din 1923, legile de unificare (administrativă, judecătorească, electorală, privind învăţământul, cultele, etc.), de cele vizând dezvoltarea economiei naţionale (legea minelor, a energiei, a apelor, etc.).

În perioada interbelică, alternanţa la putere a fost o realitate: 1918-1919 – Partidul Naţional-Liberal; 1920-1921 – Partidul Poporului; 1921-1922 – Partidul

Page 10: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

10

Conservator-Democrat; 1922-1926 – Partidul Naţional-Liberal; 1926-1927 – Partidul Poporului; 1927-1928 – Partidul Naţional-Liberal; 1928-1931 – Partidul Naţional-Ţărănesc; 1931-1932 – coaliţie (Uniunea Naţională); 1932-1933 – Partidul Naţional-Ţărănesc; 1933-1937 – Partidul Naţional-Liberal. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să stea la putere peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.

Prin alternanţa la putere s-au experimentat şi diferite formule pentru rezolvarea problemelor interne. De exemplu, guvernele naţional-liberale din primul deceniu interbelic au promovat centralizarea administrativă, pe când cele naţional-ţărăniste din anii 1928-1930 au urmărit o descentralizare. Liberalii au acţionat în spiritul doctrinei economice “prin noi înşine”, iar naţional-ţărăniştii – a “porţilor deschise”.

S-a încercat şi formula unor guverne de coaliţie, mai ales în timpul domniei regelui Ferdinand, care dorea să realizeze un “consens” al principalelor partide politice într-o acţiune comună, constructivă. Eforturile suveranului nu au dat rezultate, liderii politici nereuşind să depăşească rivalităţile şi disensiunile. Guvernul din 1919-1920 s-a creat ca urmare a faptului că nici un partid nu avea majoritate parlamentară, astfel că el s-a sprijinit pe un “bloc parlamentar”, care s-a dovedit, de altfel, extrem de fragil. În ceea ce-l priveşte pe regele Carol al II-lea, acesta a promovat ideea guvernului de uniune naţională, cu scopul de a diminua rolul partidelor politice şi de a se implica el însuşi în activitate executivului. Guvernul din 1931-1932, prezidat de Nicolae Iorga, s-a dovedit a fi un experiment nereuşit, astfel că regele va utiliza noi forme şi metode de a-şi atinge obiectivele politice.

Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice: conservatori (1919-1922), liberali (1919-1937), averescani (1919-1937), ţărănişti (1919-1926), naţional-ţărănişti (1926-1937), comunişti (1931), legionari (1931-1933).

Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului democratic, căutând să medieze între puterile statului. Soluţiile date în rezolvarea crizelor de guvern au satisfăcut adesea starea de spirit a populaţiei. Astfel, în 1919, când nici un partid nu a câştigat alegerile, regele Ferdinand a numit un guvern de coaliţie, în 1920 l-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din România acelui moment, în 1922, i-a încredinţat frâiele guvernului lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepţionalele sale calităţi de lider politic şi de stat. În 1928, Regenţa a oferit mandatul de premier lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, în care o bună parte a electoratului îşi punea mari speranţe.

Presa perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în stat“. Numărul periodicelor a crescut de la 13 în 1917, la 1 233 în 1922 şi 2 351 în 1935. Cele mai multe fiind consacrate vieţii politice, editate atât în Bucureşti, cât şi în provincie.

Progresele înregistrate în anii interbelici în domeniul evoluţiei democratice a vieţii politice din România au fost cu adevărat remarcabile, dacă facem o comparaţie cu perioada anterioară primului război mondial. “Formele” legale au fost mai bine “acoperite” de “fondul” societăţii româneşti, care a făcut progrese importante pe calea modernizării şi a creşterii gradului de educaţie civică a populaţiei.

Totuşi, carenţele regimului democratic au fost vizibile si au influenţat viaţa politică a României. Au fost preluate unele practici nedemocratice din trecut, dar au apărut şi altele noi. Votul universal a fost acordat unor cetăţeni fără experienţă politică, iar o bună parte a electoratului (circa 40%) nu ştia să scrie şi să citească; astfel că votul se da mai mult pe baza impresiei de moment, decât în urma studierii atente a programului

Page 11: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

11

electoral. De altfel, pentru ca alegerea să fie mai uşoară, s-au adoptat semne electorale sugestive, precum: steaua (Partidul Poporului), secera (Partidul Ţărănesc), crucea (Partidul Naţional-Liberal), etc.

Opţiunile electorale au fost extrem de contradictorii, fapt ce demonstra că nu exista o cunoaştere a „ofertelor politice“. Spre exemplu, Partidul Naţional-Liberal a obţinut 6,8% din voturi în 1920, 60,3% în 1922, 7,3% în 1926, 61,7% în 1927 şi 6,5% în 1928. Iar Partidul Naţional-Ţărănesc a câştigat 22,1% din voturi în alegerile parlamentare din 1926, a urcat la 77, 7% în 1928, pentru ca în 1931 să obţină doar 13,6%. Şi mai spectaculoasă a fost evoluţia Partidului Poporului: 42,4% în 1920, 6,5% în 1922, 52% în 1926, pentru ca în 1927 să nu atingă pragul electoral de 2% (obţinând doar 1,9%).

O carenţă fundamentală a democraţiei româneşti a fost menţinerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul face parlamentul“. Regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea de noi alegeri. Guvernul proceda la destituirea vechilor autorităţi locale şi numirea unor oameni de încredere aparţinând partidului instalat la putere, astfel că noile autorităţi acţionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului.

În perioada interbelică s-a înregistrat un adevărat carusel guvernamental. În primul deceniu de după Marea Unire s-au perindat la conducerea ţării 11 guverne, iar în cel de-al doilea – 14, deci în total 25 de guverne în numai 20 de ani. Au existat doar două guverne care s-au menţinut la putere patru ani (1922-1926 şi 1934-1937), dar şi şase guverne care au durat câteva săptămâni, iar alte opt s-au aflat la cârma ţării pentru scurte perioade, variind între o lună şi două luni. Evident că aceste dese schimbări au afectat coerenţa politicii de stat şi, nu o dată, au derutat marea masă a cetăţenilor.

Partidele politice trăiau mai ales prin şefii lor. Astfel, Partidul Naţional-Liberal a cunoscut perioada sa de glorie atunci când a fost prezidat de Ion I.C. Brătianu şi o evoluţie descendentă sub urmaşii săi: Vintilă Brătianu, I.G. Duca şi Constantin I.C. Brătianu. În Partidul Naţional-Ţărănesc, figura centrală era Iuliu Maniu, iar Partidul Poporului a trăit efectiv prin personalitatea generalului Al. Averescu; atunci când “mitul Averescu” a ajuns la apogeu (1919-1920), Liga (Partidul) Poporului s-a bucurat de o uriaşă aderenţă. O situaţie şi mai frapantă se întâlneşte în cazul Ligii Apărării Naţional-Creştine, condusă de A.C. Cuza, ca şi în cel al Legiunii Arhanghelului Mihail, al cărei “căpitan” era Corneliu Zelea Codreanu; aceşti doi lideri decizând soarta organizaţiilor şi a membrilor lor.

O altă carenţă a democraţiei româneşti a fost creşterea rolului puterii executive în dauna celei legislative. La originea acestei situaţii se află modul în care se constituiau majorităţile parlamentare; acestea depindeau de guvern, care „aranja“ listele de candidaţi şi mobiliza aparatul de stat pentru a le asigura victoria în alegeri. Monarhia şi-a adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic în România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului. Conform Constituţiei, parlamentul era ales pe 4 ani, dar, în fapt, doar două corpuri legiuitoare (alese în 1922 şi 1933) s-au menţinut la putere întreaga legislatură. În perioada 1919-1937, durata medie se existenţă a unui parlament a fost de 2 ani, înregistrându-se şi situaţii când acesta a fost dizolvat şi după doar patru luni (în 1920) sau un an (în 1927).

Toate acestea au creat, treptat, în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în primul rând a Mişcării Legionare; în acelaşi timp, s-au intensificat manevrele regelui

Page 12: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

12

Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim autoritar. Procesul de degradare a regimului democratic în anii ’30 nu a fost specific României, ci întregii Europe. Astfel, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare, de diferite nuanţe. În acest context, intern şi internaţional, regele Carol al II-lea a instaurat, la 10 februarie 1938, regimul monarhiei autoritare, care, în vara anului 1940 a evoluat spre totalitarism.

În concluzie, credem că regimul democratic din România a fost o realitate, dar a înregistrat şi numeroase carenţe, care s-au accentuat spre sfârşitul perioadei interbelice. Cu toate imperfecţiunile sale, democraţia românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele ţări în care s-a instaurat un regim totalitar.

c) Regimul de autoritate monarhică Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim. În noaptea de 10/11 februarie

1938, s-a constituit un nou guvern, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de care se aflau şi alţi şase foşti preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, în poziţia de miniştri secretari de stat.

În aceeaşi noapte s-a hotărât şi introducerea stării de asediu pe întreg cuprinsul ţării. La 20 februarie, Consiliul de Miniştri a aprobat textul noii Constituţii. Plebiscitul s-a desfăşurat la 24 februarie 1938, marea majoritatea votând în favoarea ei.

Noul regim a fost instituţionalizat prin această Constituţie promulgată la 27 februarie 1938. Ea menţinea unele principii, ca: suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea ministerială. Recunoştea unele drepturi şi libertăţi democratice, precum: libertatea conştiinţei, a învăţământului, muncii, presei, întrunirilor, de asociaţie, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea în faţa legii.

Elementele noi – definitorii pentru noul regim – se refereau la prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic activ, implicându-se nemijlocit în activitatea guvernamentală. El era declarat „capul statului“ şi, în această calitate, exercita puterea executivă prin guvern; acesta era numit de suveran şi răspundea numai în faţa sa, miniştrii nemaiavând o bază parlamentară. Alte transformări mai vizau: vârsta alegătorilor – 30 de ani, în loc de 21, cum se prevăzuse în Constituţia din 1923, dar şi împărţirea acestora pe trei categorii, în funcţie de îndeletniciri, respectiv agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Mandatul deputaţilor era prelungit de la 4 la 6 ani, iar la senatorilor de la 4 la 9 ani. Iar regele avea dreptul de a numi jumătate din numărul membrilor Senatului, la care se adăugau senatorii de drept, în rândul cărora au fost incluşi toţi principii majori ai familiei regale.

Parlamentul a devenit astfel un organ mai mult decorativ, lipsit de principalele lui atribuţii. Mai mult, membrii Adunărilor legiuitoare erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de rege.

Un nou pas pe calea instituţionalizării noului regim s-a înregistrat la 30 martie 1938, când s-a constituit Consiliul de Coroană, ca organ permanent, alcătuit din membri desemnaţi de rege, care primeau o remuneraţie. Consiliul avea un rol consultativ, hotărârile sale nefiind obligatorii pentru suveran. Tot la 30 martie 1938 s-a publicat decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiilor, grupărilor sau partidelor politice. În ziua de 14 aprilie 1938 a fost publicat decretul privind apărarea ordinii în stat, care preciza că dizolvarea unei grupări sau asociaţii cu caracter politic atrăgea după sine în mod automat închiderea cluburilor sau localurilor de întruniri ale acestora.

Page 13: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

13

Noul regim a procedat la reorganizarea administrativă a ţării. La 14 august 1938 a fost decretată reforma administrativă, pe baza căreia, alături de vechile unităţi, s-a introdus una nouă: ţinutul.

Reorganizarea a cuprins şi domeniul social: sindicatele au fost dizolvate, iar prin decretul-lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breslele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi. Pentru a da un suport politic regimului său, Carol al II-lea a hotărât să constituie, la 16 decembrie 1938, Frontul Renaşterii Naţionale. Urmărind să dezintegreze vechile partide politice prin atragerea unor cadre în posturi de conducere, se preciza că F.R.N. devenea “unica organizaţie politică în stat”.

În ziua de 9 mai 1939 a fost publicat decretul-lege asupra reformei electorale, care detalia prevederile noii Constituţii. Acum, însă, primeau drept de vot şi femeile, pentru prima dată în istoria României. Însă, dacă în decembrie 1937, avuseseră drept de vot 4.649.163 cetăţeni, pe baza noii legi, numărul acestora s-a micşorat la 2.025.123.

O dată cu deschiderea parlamentului, la 7 iunie 1939, procesul de instituţionalizare a regimului instaurat la 10 februarie 1938 s-a încheiat. Analiza concretă a instituţiilor şi a modurilor sale de funcţionare conduce la concluzia că acesta a fost un regim de autoritate monarhică.

Politica economică a guvernului s-a caracterizat prin creşterea intervenţiei statului, exprimată în măsurile vizând coordonarea activităţii economice, în comenzile masive făcute industriei, în achiziţionarea unor mari cantităţi de cereale şi stocare lor, în angajarea unor împrumuturi pe piaţa internă, în dirijarea comerţului exterior şi controlul circulaţiei valutare. Viaţa economică a fost influenţată de: evoluţia situaţiei internaţionale, care a impus acordarea unei atenţii prioritare înarmării în vederea apărării graniţelor; reorientarea comerţului exterior în condiţiile dispariţiei unor pieţe tradiţionale pentru România; îngreunarea transporturilor internaţionale; stocarea de către diferite state a unor produse, îndeosebi strategice.

În cursul anului 1938, producţia industrială a continuat să crească, însă declanşarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, a dus la restrângerea posibilităţilor de aprovizionare a industriei româneşti cu materii prime şi semifabricate.

Principala ramură a economiei naţionale a continuat să fie agricultura. Prin decretul-lege din 1939, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor împreună cu Ministerul Apărării Naţionale erau autorizate să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru organizarea agriculturii în vremuri excepţionale, având ca obiectiv asigurarea aprovizionării armatei şi populaţiei civile. Însă concentrările şi rechiziţiile masive au lipsit agricultura de o bună parte a forţei de muncă, ceea ce a condus, începând cu anul 1939, la o accentuată scădere a producţiei.

În domeniul financiar, s-au urmărit echilibrarea bugetului, creşterea veniturilor statului, în special pe baza impozitelor indirecte. La sfârşitul anului 1939 s-au făcut resimţite primele simptome ale inflaţiei, care a luat amploare în anii următori. În mai 1940, Banca Naţională a fost autorizată să reevalueze stocul de aur, operaţie în urma căreia leu a fost depreciat cu 50% faţă de nivelul anului 1929.

În ceea ce priveşte comerţul exterior, deteriorarea situaţiei internaţionale a făcut ca principalele produse de export ale României – petrolul şi cerealele – să devină obiect de puternică dispută între marile puteri.

Guvernanţii români continuau să promoveze o politică orientată spre Franţa şi Marea Britanie, opunându-se strângerii legăturilor cu Germania. Dar, la 23 martie 1939, a

Page 14: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

14

fost semnat un tratat economic româno-german, care prevedea o puternică dezvoltare a relaţiilor dintre cele două ţări, dar şi o serie de avantaje unilaterale pentru Germania; aplicarea tratatului, în condiţiile în care starea internaţională s-a mai clarificat, a fost tergiversată de către autorităţile de la Bucureşti. Şi, deşi a crescut sensibil, ponderea capitalului german în economia românească va rămâne încă destul de modestă. În industria petrolului, spre exemplu, a atins valoarea de 5,81% (în 1940), în comparaţie cu doar 0,18% (în 1938).

Politica socială a vizat, în principal, sprijinirea marii burghezii, interesate în dezvoltarea industriei grele şi în cea privind înzestrarea armatei. Politica guvernamentală faţă de ţărănime a vizat acordarea unui sprijin în vederea modernizării producţiei şi sporirii disponibilităţilor pentru export. Muncitorimea a suportat şi ea consecinţele negative ale deteriorării situaţiei internaţionale şi izbucnirii războiului mondial. Astfel, în martie 1940, Ministerul Muncii a fost autorizat să prelungească ziua de muncă la 10 ore în întreprinderile industriale, oricând necesităţile le impuneau, iar în iulie 1940 s-a adoptat un decret pentru stabilirea regimului muncii în împrejurări excepţionale. Intelectualitatea a continuat să aibă o situaţie materială superioară celorlalte categorii sociale.

În general, anii 1938-1940 s-au caracterizat prin accentuarea procesului de stratificare socială, a cărui dominantă a fost detaşarea puternică a unei grupări a marii burghezii industriale şi bancare, în frunte cu regele Carol al II-lea.

Partidele politice şi atitudinea lor faţă de regimul lui Carol al II-lea. Deşi au fost scoase în afara legii, partidele politice au continuat să-şi desfăşoare activitatea în fapt. Partidele mici care sprijiniseră şi anterior politica lui Carol al II-lea, cum ar fi Partidul Agrar sau Partidul Naţionalist-Democrat au primit favorabil actul dizolvării. La rândul său, Carol al II-lea a îngăduit ca aceste organizaţii şi grupări să-şi continue oficios activitatea, concretizată în ţinerea legăturii permanente între conducerile centrale şi organizaţiile judeţene, editarea unor ziare proprii, etc.

Alte partide mici şi-au încetat activitatea, cum ar fi Partidul Poporului, Partidul

Naţional Creştin, Partidul Conservator sau Partidul Radical-Ţărănesc. Această situaţie a avut ca efect direct simplificarea sistemului partidelor din România.

Organizaţiile minorităţilor naţionale şi-au continuat activitatea. De exemplu, Partidul Maghiar şi-a luat numele de Comunitatea Maghiară şi a aderat, în ianuarie 1939, la Frontul Renaşterii Naţionale.

Principalul partid de opoziţie era Partidul Naţional-Ţărănesc condus de Iuliu Maniu. Acesta a făcut repetate declaraţii împotriva regimului, protestând contra măsurilor de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Preşedintele Partidului Naţional-

Liberal, C-tin I. C. Brătianu, a adoptat, iniţial, o atitudine pozitivă faţă de regim. Dar, pe parcurs, a înţeles că suveranul nu se limita doar la acţiuni împotriva Gărzii de Fier, ci era decis să permanentizeze regimul, distrugând sistemul democratic.

O caracteristică esenţială a vieţii politice din România de după actul din 10 februarie 1938 a fost ameliorarea relaţiilor dintre Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal, ajungându-se la desfăşurarea unor acţiuni comune, de neconceput în perioadele anterioare. În fapt, cele două partide şi-au continuat activitatea chiar dacă au fost dizolvate. O parte a presei lor a continuat să apară sub titulaturi independente, iar emisarii lor au circulat nestingheriţi în afara sau în interiorul ţării. Liderii acestor două grupări politice au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a specula orice slăbiciune de

Page 15: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

15

ordin intern sau extern a regimului, adoptând o poziţie protestară, fără a se angaja într-o luptă fermă împotriva luui, apreciind că acesta se va prăbuşi de la sine.

Partidul Social-Democrat a cunoscut, la rândul lui, importante convulsii interne, ca urmare că unii dintre fruntaşii lui au sprijinit regimului lui Carol al II-lea. Partidul

Comunist din România a trecut prin evoluţii semnificative, reintroducând, în programul său, la cererea Moscovei, lozinca autodeterminării până la despărţirea de statul român nu numai a Basarabiei, ci şi a Bucovinei, Transilvaniei şi Dobrogei.

Mişcarea Legionară s-a aflat într-o situaţie extrem de grea. Regimul însuşi a fost o reacţie împotriva ascensiunii Mişcării Legionare. Comandantului legionar, C.Z. Codreanu i s-a înscenat un proces, în urma căruia, în ziua de 16 aprilie 1938 a fost condamnat la 6 luni închisoare. În urma altor descinderi la sediile legionare, a urmat un nou proces, terminat cu încă 10 de ani de temniţă pentru Codreanu. După o vizită la Berlin, regimul lui Carol al II-lea a hotărât şi lichidarea fizică a acestuia, înfăptuită în noaptea de 29ş30 noiembrie 1938. Ca răspuns, la 21 septembrie 1939 un grup de legionari a trecut la asasinarea primului ministru Armand Călinescu. După ce şi-au anunţat fapta la postul de radio, asasinii s-au predat autorităţilor. Ei au fost împuşcaţi şi expuşi pe locul unde fusese lichidat A. Călinescu.

Trecerea la totalitarism. Prăbuşirea lui Carol al II-lea. Agravarea situaţiei internaţionale l-a determinat pe Carol al II-lea să iniţieze, la începutul anului 1940, politica de reconciliere naţională. Aceasta evidenţia incapacitatea regimului de a rezolva, prin propriile forţe, gravele probleme ale României, năruirea speranţelor lui Carol al II-lea de a lichida vechile partide, în special Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal, precum şi falimentul F.R.N., care nu reuşise să devină o organizaţie politică viabilă.

Luna iunie a anului 1940 a marcat astfel o importantă cotitură în evoluţia regimului politic din România. Sub impactul evenimentelor internaţionale, regimul de autoritate monarhică a evoluat spre totalitarism. Chiar în ziua capitulării Franţei, aliata tradiţională a ţării noastre, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis transformarea F.R.N. în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar“.

Notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, au marcat începutul sfârşitului pentru regele Carol al II-lea. La 28 iunie 1940, Horia Sima, noul conducător al Mişcării Legionare, a fost numit în guvern, Garda de Fier devenind astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, forţă politică de guvernământ. La 4 iulie 1940, Ion Gigurtu, agreat de Berlin, a fost numit prim-ministru. Astfel, baza politică a regimului se modifica radical, în guvern legionarii primind conducerea a două ministere şi a unui subsecretariat de stat.

Însă aceste spectaculoase schimbări politice, care exprimau dorinţa regelui Carol al II-lea de a se adapta la noile realităţi de pe continent, nu aveau sorţi de izbândă. Astfel, la 15 iulie 1940, Hitler a trimis regelui român o scrisoare extrem de dură, în care-i cerea pe un ton ultimativ ca România să înceapă negocieri cu Ungaria şi cu Bulgaria, pornind de la ideea cedării de teritorii în favoarea acestora.

La 8 august 1940, Carol al II-lea a dat publicităţii şi decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei, oficializând antisemitismul de stat. În mijloacele de propagandă în masă patronate de noul regim au început să facă carieră conceptele de “totalitarism”, “naţionalism” sau “realism european”, iar democraţia în sine era repudiată

Page 16: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

16

cu vehemenţă. Totuşi, şansele de supravieţuire politică a lui Carol al II-lea se diminuau cu fiecare zi ce trecea.

Schematic, viaţa politică interbelică se poate prezenta în următoarele linii: a) descompunerea partidelor politice conservatoare şi dispariţia lor treptată de pe

scena politică; b) consolidarea poziţiei politice a Partidului Naţional-Liberal; c) înfiinţarea de noi partide politice şi impunerea lor pe scena politică; d) integrarea partidelor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina, militante ale

realizării unirii; e) întemeierea şi activitatea Partidului Naţional-Ţărănesc; f) apariţia şi activitatea partidelor politice ale minorităţilor naţionale; g) apariţia şi afirmarea unor organizaţii de dreapta şi extrema dreaptă; h) sciziunea în sânul mişcării socialiste – apariţia Partidului Social-Democrat, a

Partidului Comunist din România, ş.a. 4. Politica externă a României în perioada interbelică

a) Principalele caracteristici şi acţiuni. Problemele organizării lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920). România a acţionat aici pentru obţinerea confirmării pe plan internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918. Conferinţa păcii de la Paris era chemată să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al României, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului nostru asupra teritoriului său naţional.

În practică, lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate şi dificile. Deşi, potrivit tratatului încheiat la 4ş17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte state semnatare, ea a fost inclusă în rândul ţărilor cu “interese limitate”, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând “Consiliului celor patru (Marea Britanie, Franţa, Italia şi S.U.A.).

După ample discuţii, Consiliul Suprem a stabilit, la 11 iunie 1919, graniţa dintre România şi Ungaria, iar la 13 iunie 1919, cea dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven, prin care se recunoştea astfel actul istoric al unirii Transilvaniei.

Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania, fără a îngădui delegaţiei române, condusă de I.I.C.Brătianu, să-şi exprime punctul de vedere. Ea a fost nevoită să semneze tratatul de pace, la Versailles, în ziua de 28 iunie 1919, fără să-l fi putut studia şi formula asupra sa observaţii. În aceste condiţii improprii, Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa. În ziua de 10 septembrie 1919, Marile Puteri au parafat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punând România în faţa faptului împlinit, ţara noastră l-a semnat, prin guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod, la 10 decembrie 1919. El consfinţea autodeterminarea popoarelor, dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu România. În acelaşi timp, el oferea şi o bază legală pentru amestecul Marilor Puteri în afacerile interne ale statelor succesorale, inclusiv în România. La 18 decembrie 1919, Marile Puteri au trasat frontiera dintre România şi Polonia, acceptată de cele două ţări.

În ziua de 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur Seine, tratatul de pace cu Bulgaria. Graniţa dintre cele două ţări rămânea cea din 1913. Vii discuţii a

Page 17: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

17

suscitat proiectul de pace cu Ungaria. În 1919 a avut loc şi un conflict armat între România şi Ungaria. Guvernul comunist de la Budapesta a refuzat să-şi retragă trupele de pe teritoriul transilvan şi a atacat armata română. În urma unor lupte grele (16-18 aprilie 1919), atacul a fost respins, a urmat un nou atac la 20 iulie; de această dată, armata română a trecut la contraofensivă, ocupând Budapesta la 2 august. Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920. El recunoştea unirea Transilvaniei cu România.

La 28 octombrie 1920 România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă, au semnat tratatul de pace de la Paris, prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Deşi, în ansamblul lor, tratatele de pace încheiate au purtat amprenta Marilor Puteri învingătoare, acestea au luat în considerare şi situaţia de fapt a prăbuşirii Imperiului habsburgic şi a celui ţarist, pe ruinele cărora au apărut state noi, care şi-au întregit acum unitatea teritorială.

În mod firesc, ţara noastră avea drept la despăgubiri de război din partea statelor inamice, dar Comisia reparaţiilor, în ciuda daunelor estimate la 72 miliarde de lei, a apreciat o valoare de doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa, din iulie 1920, a hotărât ca România să primească 1,1% din reparaţiile germane şi 10,55% din reparaţiile Orientale (exigibile de la Austria, Ungaria şi Bulgaria). Acordurile ulterioare (planurile Dawes şi Young sau conferinţa de la Haga) au făcut ca România să nu primească din partea nici unui fost stat inamic suma integrală a despăgubirilor de război cuvenite.

După ratificarea internaţională a actelor de Unire de la 1918, politica externă a guvernelor a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele, apărarea unităţii şi integralităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele.

În ansamblul acestor raporturi internaţionale o poziţie importantă a ocupat-o şi rezolvarea navigaţiei pe Dunăre. Astfel, statutul definitiv al Dunării, semnat la Paris, în ziua de 23 iulie 1921, prevedea reglarea unei alte probleme de interes pentru România, navigaţia pe acest fluviu fiind liberă şi deschisă tuturor pavilioanelor, în condiţii de perfectă egalitate. Iar convenţia de la Lausanne (24 iulie 1923) privind regimul strâmtorilor Mării Negre stipula şi demilitarizarea acestora, ca şi libera navigaţie pentru toate vasele comerciale ale tuturor statelor, atât în timp de pace, cât şi de război. În Comisia internaţională a strâmtorilor a fost aleasă şi România.

În iulie 1919 s-a creat Societatea Naţiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca membru fondator. Ea a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forţelor revizioniste. În iunie 1932, Comitetul pentru dezarmare morală a adoptat punctul de vedere românesc, cuprins în “Memorandumul Pella”, privind adaptarea legislaţiilor naţionale la cerinţele fundamentale internaţionale, iar Nicolae Titulescu, şi ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, a fost ales, doi ani consecutivi, în 1930 şi 1931, în funcţia de preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor.

Tot în spiritul acestei organizaţii, ţara noastră a contribuit la realizarea unor alianţe bi şi multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnată Convenţia de alianţă dintre România şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în

Page 18: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

18

cazul unui atac neprovocat la graniţa de est. Tratatul a fost reînnoit la 26 martie 1926, când a căpătat şi un conţinut mai larg, prevăzând ajutorul mutual în cazul oricărei agresiuni externe.

În iunie 1921 a luat fiinţă şi Mica Înţelegere, formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, cu scopul de a promova o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a statu-quo-ului teritorial. Ea a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa după primul război mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei.

O coordonată fundamentală a politicii externe româneşti a constituit-o orientarea tradiţională spre Franţa şi Marea Britanie. La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de alianţă dintre România şi Franţa, potrivit căruia, în cazul unui atac neprovocat, cele două ţări se vor consulta asupra măsurilor ce trebuie luate în scopul “salvgardării intereselor legitime naţionale şi al menţinerii ordinii stabilite prin tratatele de pace”. În cadrul aceleaşi politici de apărare a păcii şi statu-quo-ului teritorial, se înscrie şi tratatul semnat la 17 septembrie 1926 între Italia şi România. Dar semnarea de către Italia a tratatului de alianţă cu Ungaria, la 5 aprilie 1927, în care se punea deschis problema revizuirii graniţelor, precum şi sprijinirea revizionismului horthyst de către Mussolini au făcut ca tratatul româno-italian să-şi piardă eficienţa şi apoi, în 1934, chiar valabilitatea.

Relaţiile cu vecinii. Raporturile României cu Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, concretizate şi în tratatele menţionate anterior, au cunoscut o largă dezvoltare. În ceea ce priveşte, relaţiile cu Bulgaria, ele s-au reluat imediat după încheierea tratatelor de pace, fiind impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski în România (ianuarie 1921). În octombrie 1920 au fost reluate relaţiile diplomatice şi consulare cu Ungaria, dar politica revizionistă promovată de la Budapesta a făcut ca legăturile dintre cele două ţări să se dezvolte lent şi într-o atmosferă de suspiciune reciprocă.

În ceea ce priveşte raporturile româno-sovietice, ele fuseseră rupte în ianuarie 1918, din iniţiativa părţii sovietice. În nota trimisă cu acel prilej guvernului român Consiliul Comisarilor Poporului al rusiei aducea la cunoştinţa părţii române că sechestrase depozitul nostru de aur, păstrat la Moscova.

Este de remarcat că, în ciuda chiar a numeroaselor presiuni venite din partea puterilor occidentale, România nu a participat la intervenţii militare împotriva statului sovietic. În 1920-1924 s-au iniţiat unele contacte vizând normalizarea relaţiilor. Astfel, la începutul anului 1920, între primul ministru Al. Vaida-Voievod şi comisarul poporului pentru afaceri externe, Gheorghi V. Cicerin, a avut loc un schimb de radiograme, convenindu-se asupra iniţierii unor tratative directe între cele două ţări, tratative care, însă, nu au mai avut loc.

În martie 1924 s-a organizat o conferinţă româno-sovietică la Viena, care a eşuat însă datorită faptului că Uniunea Sovietică a refuzat recunoaşterea actului unirii Basarabiei.

Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellog) din 27 august 1928, primul tratat internaţional care interzicea recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor. Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat protocolul de la Moscova, din februarie 1929, prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia, Estonia şi Letonia se angajau să-l pună în aplicare imediat în substanţa raporturilor reciproce.

Page 19: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

19

Pe fundalul instaurării la putere, în Germania, a lui Adolf Hitler, şi a ascensiunii din ce în ce mai vizibile a curentului revizionist, România a militat, mai ales prin vocea lui Nicolae Titulescu, pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa, pentru creşterea rolului Societăţii Naţiunilor, întărirea alianţelor existente şi încheierea altora noi. Pe această linie, în februarie 1933, a fost semnat la Geneva Pactul reorganizării Micii Înţelegeri. Iar la 9 februarie 1934 s-a înfiinţat Înţelegerea Balcanică, de către reprezentanţii României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei.

La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. Acest document consolida, din punct de vedere juridic internaţional, situaţia României, întrucât prevedea că prin teritoriu se înţelege teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt autoritatea. În virtutea aceluiaşi principiu, România a aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune, semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

Negocierile dintre N. Titulescu şi Maksim Litvinov au dus la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi U.R.S.S., în ziua de 9 iunie 1934. Militând pentru realizarea securităţii colective a statelor europene, Titulescu a contribuit şi la realizarea pactelor de asistenţă mutuală între Franţa, U.R.S.S. şi Cehoslovacia. Următorul pas trebuia să-l reprezinte pactul de asistenţă între România şi U.R.S.S., pentru încheiere căruia Titulescu primise mandat din partea guvernului român în anul 1935. Negocierile între cei doi s-au concretizat printr-un protocol la 21 iulie 1936. Însă Nicolae Titulescu a fost înlocuit din funcţia de Ministru de Externe la 29 august 1936, încheindu-se astfel o etapă importantă din istoria relaţiilor diplomatice ale României, caracterizată prin principiile de iniţiativă, consecvenţă, dinamism şi autentic prestigiu mondial. Prin numirea în fruntea Ministerului Afacerilor Străine a unei personalităţi destul de şterse, puţin cunoscute pe plan internaţional, Carol al II-lea şi Gheorghe Tătărescu au urmărit retragerea României din prim-planul diplomaţiei, în contextul eşuării securităţii colective europene şi promovarea unei politici cât mai prudente, vizând strict interesele naţionale.

b) Situaţia internaţională a României în anii 1938-1939. În anii 1936-1938, pe cerul Europei se adunau nori negri, care prevesteau declanşarea unui nou război mondial. Anexarea Austriei şi acordul de la München au încurajat Germania pe drumul declanşării conflictului. Dezmembrarea Cehoslovaciei a avut consecinţe extrem de negative pentru România, care a pierdut astfel un aliat credincios şi a marcat dezagregarea Micii Înţelegeri, care constituise până acum unul dintre punctele de sprijin ale politicii externe româneşti în lupta împotriva revizionismului maghiar.

În acest cadru internaţional, se înscriu şi vizitele lui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie) şi Paris (19-21 noiembrie), pentru a solicita sprijin economic şi politic, în vederea respingerii presiunilor Germaniei. La întoarcerea spre ţară, Carol al II-lea s-a oprit în Germania, unde la 24 noiembrie a avut convorbiri şi cu Hitler. Regele român a propus intensificarea cooperării economice româno-germane şi a sugerat ca Reich-ul să nu mai sprijine pretenţiile revizioniste ale Ungariei, dar führerul nu a dat un răspuns pozitiv.

La 12 februarie 1939 au început la Bucureşti tratative în vederea încheierii unui acord economic între România şi Germania. După discuţii agitate, la 23 martie 1939 a fost semnat Tratatul economic româno-german.

Pe de altă parte, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Londra şi Paris făceau cunoscut că au decis să garanteze integritatea teritorială a României şi Greciei. Aceste

Page 20: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

20

garanţii aveau numai o valoare teoretică, întrucât ele nu au fost urmate de vreun acord tehnic, care să stabilească în mod concret ajutorul pe care cele două ţări urmau să-l primească.

Tot în acest timp, România a încercat să obţină o ameliorare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică. La 8 mai 1939, ministrul de externe român, Grigore Gafencu, a avut o discuţie la Bucureşti cu Potemkin, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe, în cadrul căreia şi-a exprimat dorinţa îmbunătăţirii relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică. La 11 august 1939, Carol al II-lea a purtat tratative cu Ismet Inönü, preşedintele Turciei, solicitând ca guvernul turc să mijlocească o apropiere româno-sovietică, mergându-se până la încheierea unui pact de neagresiune între cele două ţări.

Dar, semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, numit “Tratatul de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Reich-ul german”, la 23 august 1939, a anulat aceste eforturi. La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, act ce a marcat debutul celui de-al doilea război mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană român a hotărât neutralitatea, dar şi manifestarea solidarităţii cu Polonia, cu toate că tratatul de alianţă dintre cele două ţări nu avea în vedere o agresiune din partea Germaniei, iar guvernul polonez nu acceptase propunerea părţii române (din martie 1939) de a i se da un caracter erga omnes.

În ajunul celei de-a doua conflagraţii mondiale, funcţionarea alianţelor politice şi militare ale României era anulată prin acţiunea unor factori externi. Deşi continuau să existe de jure, Societatea Naţiunilor, tratatele de pace, principalele instrumente de garanţie şi de recunoaştere pe plan internaţional a unităţii de fapt a României erau de facto desfiinţate.

În perioada septembrie 1939-februarie 1940, diplomaţia română şi-a concentrat eforturile în direcţia realizării unui bloc al neutrilor. După o serie de tatonări, guvernul român a propus, la 28 octombrie 1939, crearea unui bloc în care să intre, alături de ţările membre ale Înţelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Turcia, Grecia), Bulgaria, Italia şi Ungaria. Dar, în urma presiunilor germane, iniţiativa a eşuat.

Mergând pe calea „adaptării la realităţi“, regimul lui Carol al II-lea a început să reorienteze politica externă a României.

c) Pierderile teritoriale din 1940. Capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, a produs o adevărată consternare în

România, care pierdea astfel principalul său pilon de sprijin în politica externă. La rândul ei, Marea Britanie se afla în imposibilitatea de a acorda vreun ajutor ţării noastre, în eventualitatea că ar fi dorit, fapt neconfirmat însă de documente. Astfel, procesul de izolare politică a României era încheiat, ea nemaiputând conta pe nici un sprijin extern.

În seara zilei de 26 iunie 1940, guvernul sovietic a adresat guvernului român o notă ultimativă prin care-i cerea să „înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia“ şi partea de nord a Bucovinei. La Consiliul de Coroană, convocat la 27 iunie 1940, 11 participanţi s-au declarat împotrivă, 4 – pentru discuţii cu partea sovietică şi 13 – pentru cedare. Printr-o notă ultimativă din noaptea de 27 iunie 1940, guvernul U.R.S.S. a insistat pentru „restituirea“ celor două regiuni. Întrunit din nou, Consiliul de Coroană a decis să accepte ultimatumul. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat pe noile graniţe.

Noul guvern, prezidat de I. Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940, că orientarea României spre Axă devenea un „fapt împlinit“. La 15 iulie 1940, Hitler i-a adresat lui

Page 21: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

21

Carol al II-lea o scrisoare pe un ton ultimativ, cerându-i ca România să consimtă la cedări teritoriale faţă de vecinii ei. În ziua de 3 august 1940, Hitler a cerut astfel guvernului român să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul. La tratativele româno-bulgare de la Craiova, din 19 august 1940, partea română a satisfăcut integral cererile teritoriale bulgare.

La sugestia imperativă a Berlinului s-a hotărât organizarea unor tratative româno-maghiare, la 16 august la Turnu-Severin. Ele s-au desfăşurat cu intermitenţe până la 24 august, când s-a consemnat eşecul lor. La 26 august, von Ribbentrop i-a propus lui Ciano convocarea la Viena a miniştrilor de externe ai României şi Ungariei, pentru a primi „sfaturile amicale“ ale Axei. La 27 august 1940, Hitler a fixat graniţa între cele două ţări. În ziua de 29 august, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţiei române că discuţiile erau inutile, deoarece soarta fusese stabilită prin voinţa celor doi „arbitri“. Pe această bază se foloseşte termenul de arbitrajul de la Viena. Întrunit în grabă, Consiliul de Coroană a hotărât, cu 21 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, primirea acestei hotărâri.

Prăbuşirea lui Carol al II-lea. Schimbarea regimului politic. Ridicându-se împotriva dictatului din 30 august 1940, populaţia se ridica împotriva regimului lui Carol al II-lea, care se dovedise incapabil să apere integralitatea teritorială a României. În mai puţin de trei luni, ţara noastră pierduse 99.738 km² (33,8% din suprafaţă) şi 6.821.000 locuitori (33,3% din populaţie). Guvernul I. Gigurtu a încercat să stăvilească manifestările populare, ordonând autorităţilor să intervină pentru restabilirea ordinii, însă nemulţumirea nu mai putea fi oprită.

În aceste împrejurări tragice pentru ţară, regele a fost nevoit să apeleze la Ion Antonescu, personaj intrat în dizgraţie în 1934, când dezvăluise deturnarea unor fonduri destinate apărării naţionale, iar la sfârşitul lunii iunie 1940, adresare suveranului o scrisoare în care se declara împotriva cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei. La 4 septembrie 1940, după ce dusese tratative cu liderii principalelor partide politice, Ion Antonescu a fost investit de către Carol al II-lea cu formarea unui nou guvern. Acesta i-a cerut regelui acordarea de puteri depline. După multe ezitări, regele i le-a acordat în dimineaţa zilei de 5 septembrie. În aceeaşi zi a fost suspendată Constituţia şi au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Se sfârşea astfel regimul instaurat la 10 februarie 1938. În seara aceleaşi zile, Antonescu i-a cerut regelui să abdice. Înţelegând că partida fusese pierdută, suveranul a cedat, pe 6 septembrie principele moştenitor Mihai a depus jurământul în calitate de rege. Dar această funcţie era doar decorativă, figura dominantă devenind generalul Ion Antonescu.

Concluzionând, politica externă a României în perioada interbelică a fost structurată la nivelul a trei mari planuri:

a) general – respectiv centrat pe ideea “securităţii colective” şi participarea ţării noastre la încheierea de asemenea tratate, patronate de Societatea Naţiunilor;

b) regional – prin crearea celor două alianţe de sprijin reciproc – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, dar şi prin semnarea altor alianţe în zonă;

c) continental – manifestat mai ales prin politica promovată de N. Titulescu în Europa.

Page 22: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

22

5. Cultură şi societate în România interbelică Accelerarea procesului de modernizare a societăţii în noile condiţii impuse de

realizarea Unirii a permis înregistrarea unui adevărat salt calitativ în dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii.

a) Învăţământul. Datele statistice arată că, în momentul Unirii, numărul ştiutorilor de carte era destul de scăzut: vechiul Regat (în 1912) – 39,3%; Bucovina (1910) – 45,2%; Basarabia – 19,4% (1897); Transilvania – 51,1% (1910). Este de menţionat, de asemenea, faptul că numai 22% din totalul românilor din Transilvania ştiau să scrie şi să citească, ceea ce reflectă clar politica discriminatorie promovată de guvernul de la Budapesta.

După 1918, preocuparea tuturor guvernelor României a constituit-o dezvoltarea învăţământului primar, sporirea numărului ştiutorilor de carte, lichidarea analfabetismului. Un rol important în acest sens l-a avut legea învăţământului din 1924, care stabilea obligativitatea învăţământului de 7 ani, precum şi un sistem unitar de organizare. Rezultatele nu au întârziat să apară, la recensământul din 1930, numărul ştiutorilor de carte ridicându-se la 57%.

Ritmul de răspândire a ştiinţei de carte s-a intensificat şi după 1930. Luând în calcul procentul mediu de creştere al celor care beneficiaseră de alfabetizare, se desprinde concluzia că în 1939ş1940 acesta ajunsese la circa 80%.

Necesitatea formării de cadre cu pregătire medie, a ridicării nivelului de instrucţie a tineretului a impus o puternică dezvoltare a învăţământului liceal, recunoscut ca unul dintre cele mai bune pe plan european. Alături de cel teoretic a cunoscut o reală extindere şi învăţământul practic, luând fiinţă licee agricole, industriale, comerciale, sanitare, de arte şi meserii. Accesul la învăţământul liceal al tinerilor aparţinând minorităţilor naţionale era neîngrădit.

Învăţământul superior, la rândul său, a cunoscut o extindere şi o diversificare. Printre cele mai cunoscute institute de învăţământ superior din România interbelică, amintim: Universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Chişinău sau Cernăuţi, Şcoala Politehnică de la Bucureşti sau Timişoara sau Şcoala Superioară de Război de la Bucureşti.

Numărul de studenţi a crescut vertiginos, ca urmare a necesităţii de cadre resimţite de statul reîntregit. În 1926, România ocupa poziţia patru în Europa în ceea ce priveşte această categorie, iar Universitatea din Bucureşti se situa, în acelaşi an, pe locul cinci din lume, ca număr de studenţi.

Alături de şcoală, o contribuţie importantă la ridicarea nivelului de cultură a populaţiei au avut presa şi radioul.

b) Presa a cunoscut o adevărată perioadă de înflorire, generată de faptul că putea circula fără restricţii pe tot teritoriul ţării, iar interesul pentru viaţa publică a crescut constant, iar paleta opţiunilor politice s-a diversificat, la rându-i. Potrivit datelor statistice, numărul periodicilor a crescut de la 16 (1918) la 2.351 (1935), revenind astfel un periodic la 4 locuitori. Tirajul presei române era de 4,5 milioane de exemplare zilnic, dintre care 1 milion se tipăreau în limbile minorităţilor naţionale. Cele mai răspândite ziare erau Universul (200.000 exemplare), Dimineaţa (100.000), Curentul (60.000), Adevărul (50.000). Presa de partid înregistra însă tiraje foarte mici, de doar până la 20.000 exemplare.

Page 23: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

23

În cadrul periodicelor, ponderea cea mai mare o ocupau ziarele, o ierarhie a specializărilor acestora putându-se structura astfel: politică, literatură, informaţie diversă, teologie, economie, etc. După cum se observă, din această structură foarte diversă se detaşează problematica politicului, fapt ce atestă marea receptivitate a masei de cititori.

c) Radioul, mijloc modern de comunicare, a început să joace un rol tot mai important şi în peisajul cultural românesc, chiar imediat după înfiinţarea, la 22 decembrie 1927, a Societăţii de difuziune radiofonică din România (ulterior Societatea română de radiodifuziune). Numărul abonaţilor a crescut de la circa 8.000 în 1927 la 350.000 în 1939.

Progresele realizate în domeniul răspândirii culturii sunt incontestabile, fapt atestat de sporirea cantitativă a ştiutorilor de carte, a celor care citeau presa, a celor care ascultau emisiunile radiofonice, precum şi a celor care frecventau sălile de conferinţe, concerte, teatre, cinematograf, a celor care-şi constituiau biblioteci personale sau îşi petreceau o parte din timp în sălile bibliotecilor publice.

d) Ştiinţa. Acum se poate vorbi chiar şi de atingerea unui adevărat salt calitativ şi în ştiinţa românească. În perioada interbelică s-au afirmat puternic şcolile româneşti de matematică, medicină, istorie, geografie, sociologie, filosofie, muzică sau teatru; au trăit şi au creat mari personalităţi care au îmbogăţit tezaurul ştiinţei şi culturii universale. Astfel: în domeniul matematicii s-au evidenţiat Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu sau Dimitrie Pompei; medicina românească a fost ilustrată de savanţi prestigioşi precum Victor Babeş, Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Constantin I. Parhon sau Dimitrie Gerota. Doi medici români – Nicoale Paulescu şi Ştefan Odobleja – au fost, în 1923, pe nedrept privaţi chiar de acordarea Premiului Nobel.

De asemenea, cercetătorii români au adus contribuţii remarcabile şi în ştiinţele tehnice (Traian Vuia, Henri Coandă), în geologie (Ludovic Mrazec), în geografie (Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu) sau în biologie (Emil Racoviţă).

Perioada interbelică s-a caracterizat şi printr-o adevărată efervescenţă în domeniul gândirii social-politice. Aici se pot înscrie contribuţiile lui Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru sau Mircea Eliade. La rândul ei, şcoala românească de sociologie, întemeiată de Dimitrie Gusti, s-a bucurat de un autentic prestigiu internaţional.

În ceea ce priveşte istoriografia românească, ea a fost dominată de uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga, recunoscut ca unul dintre titanii culturii universale. Alături de el, se impun şi alte nume precum cele ale lui Vasile Pârvan sau Gheorghe Brătianu.

e) Literatura şi artele. Literatura română a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu reală vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi sau Lucian Blaga.

În domeniul artelor s-au impus mari nume, cu vocaţie universală. Dintre realizările de marcă pot fi amintite sculpturile lui Constantin Brâncuşi, simfoniile lui George Enescu; dar şi performanţele scenice ale unor actori de renume internaţional precum Elvira Popescu, Tony Bulandra sau Alice Cocea.

Chiar dacă, la scara istoriei, cele două decenii de după Marea Unire reprezintă o perioadă foarte scurtă, sub raportul realizărilor ea a fost bogată şi densă, atât pe “orizontală” – prin creşterea gradului de cultură a poporului, cât şi pe “verticală” – prin realizări de vârf intrate în patrimoniul spiritual al umanităţii.

Page 24: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

24

7. Un bilanţ istoric: 22 ani de existenţă a României Mari

a) La început de secol După 1900, covârşitoarea majoritate a populaţiei române locuia în mediul rural,

ocupându-se cu agricultura. Numai elita politică şi culturală trăia la nivelul celor mai înstărite familii europene, România fiind recunoscută, din această perspectivă, ca o adevărată membră a comunităţii continentale, Bucureştiul fiind definit chiar „micul Paris“.

România reprezenta cel mai mare şi cel mai puternic stat din sud-estul Europei. Ea era angajată, din 1883, într-o alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria, dar “spiritul public” nu agrea deloc un asemenea aranjament politic.

b) Marea Unire din 1918 La 15/28 iulie 1914 a izbucnit primul război mondial, iar la Consiliul de Coroană

ţinut la Sinaia, în ziua de 21 iulie/3 august 1914 s-a decis ca România să-şi proclame neutralitate. Odată cu încetarea din viaţă a regelui Carol I, succesorul său, Ferdinand I, a recunoscut dorinţa naţională a eliberării fraţilor transilvăneni. După doi ani de neutralitate, la 4/17 august 1916, România a semnat o Convenţie politică şi una militară cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, în baza cărora Antanta recunoştea dreptul ţării noastre de a-şi anexa teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, iar noi ne angajam să intrăm în război împotriva Puterilor Centrale. A urmat apoi dezastrul militar, părăsirea capitalei şi încheierea de la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai 1918.

Deşi anul 1918 a debutat în condiţii foarte grele pentru ţară, el se va termina în triumf – proclamarea unirii în toate provinciile istorice: 27 martie – Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău; 28 noiembrie – Congresul General de la Cernăuţi, 1 decembrie – Adunarea Naţională de la Alba Iulia.

Ca urmare a unirii, România devenea o ţară de mărime mijlocie în Europa, ocupând locul opt, funcţie de numărul de locuitori şi locul zece – funcţie de suprafaţă.

c) România interbelică Ca şi în alte ţări europene, în această perioadă au fost legiferate reforme

democratice (vot universal, reformă agrară). Opţiunile politice s-au diversificat, partidele politice multiplicându-se, iar viaţa publică devenind mult mai intensă şi mai plină de conţinut.

Forma de guvernământ a rămas monarhia constituţională, după moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) i-a succedat la tron regele Mihai, care, fiind minor, era tutelat de o Regenţă; la 8 iunie 1930, coroana a fost preluată de Carol al II-lea. Acesta s-a implicat activ în viaţa politică, urmărind să discrediteze regimul întemeiat pe partidele politice şi să asigure creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat.

Prin politica sa externă, România, participantă a Societăţilor Naţiunilor şi semnatară a tratatelor de importanţă europeană, s-a înscris pe linia tuturor statelor importante de pe continent. Ea a urmărit, astfel, menţinerea păcii şi a statu-quo-ului teritorial, promovarea unor bune relaţii cu toţi vecinii. În acest scop, diplomaţia românească s-a bazat pe sprijinul Franţei şi al Marii Britanii, dar a şi acţionat pentru încheierea unor tratate bilaterale sau pentru crearea unor organisme regionale.

Page 25: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

25

Lovitura de stat din 10 februarie 1938, prin care Carol al II-lea a instaurat regimul monarhiei autoritare, a fost îndreptată, în primul rând, împotriva Mişcării Legionare, regele acţionând în vederea preluării tuturor pârghiilor puterii în propriile mâini.

În perioada interbelică, economia României a cunoscut o puternică dezvoltare, ca urmare, mai ales, a aplicării politicii “prin noi înşine”, a sprijinului acordat de stat prin credite, a politicii vamale protecţioniste, a lansării unor comenzi de mărfuri către întreprinderile particulare. Ca urmare a evoluţiilor din economie, România s-a transformat, de la mijlocul anilor ’30, dintr-o ţară agrară într-una agrar-industrială.

Cultura românească a fost una dintre cele mai acerbe promotoare a spiritului naţional peste hotare, având dimensiuni cu adevărat europene. Şcoala superioară românească era frecventată de numeroşi tineri din statele vecine, iar liceul era printre cele mai bune instituţii de acest fel din Europa. Analfabetismul s-a diminuat considerabil, numărul ştiutorilor de carte ajungând la circa 70%.

Imaginea oraşelor şi satelor s-a schimbat, viaţa românilor evoluând dinspre tradiţionalism spre modernitate. Nivelul de dezvoltare este reflectat mai ales în venitul naţional pe cap de locuitor, care demonstra că România acestei perioade intrase în rândul statelor cu dezvoltare economică medie din Europa.

d) Sfâşierea României Mari

În anii de început ai celui de-al doilea război mondial (1939-1940), România a cunoscut o evoluţie complexă, adesea dramatică. După atacarea Poloniei de către Germania, România nu se mai putea bizui pe nici un sprijin extern. Iar situaţia internă a ţării devenise tot mai dependentă de evoluţia vieţii internaţionale şi, mai ales, a războiului.

Capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, a fost receptată la Bucureşti ca o adevărată catastrofă europeană, cu consecinţe grave pentru România. Într-adevăr, numai după câteva zile, ţara noastră avea să piardă mare parte din teritoriile străbune: 26 iunie ultimatumul sovietic, 30 august – arbitrajul de la Viena. Astfel că în doar câteva luni, România a pierdut 33,8% din suprafaţă şi 33,3% din populaţie.

În aceste condiţii tragice, şi pe un fundal de mari nemulţumiri populare care vor şi conduce la părăsirea puterii de către regele Carol al II-lea, România a fost nevoită să se îndrepte spre Germania.

Page 26: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

26

Bibliografie

a) Documente

1. Scurtu Ioan, Stănescu-Stanciu Teodora, Scurtu Giorgiana Margareta, Documente şi

materiale privind istoria României (1918-1940), Bucureşti, Editura Universităţii, 2001.

2. Scurtu Ioan (coord.), Documente privind istoria României între anii 1918-1944,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. b) Lucrări de sinteză

1. Georgescu Titu, România în istoria secolului XX, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1997.

2. Scurtu Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la

democraţie la dictatură, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996. 3. Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de Mâine, 2002. 4. Scurtu Ioan (coord.), Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001),

vol. I, II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. 5. Scurtu Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Editura

RAO, 2001.

Page 27: Istoria contemporana a Romaniei (1918-1940) - Sinteza

27

Teste

1. Comentaţi evoluţia populaţiei României după Marea Unire din 1918 şi mediul de locuire.

2. Numiţi tratatele componente ale “sistemului Versailles” (1919-1920). 3. Numiţi cel puţin şase partide politice din perioada interbelică, prezentându-le, sumar,

ideologia şi principalii lideri. 4. Comparaţi programul politic al Partidului Naţional-Liberal cu cel al Partidului

Naţional-Ţărănesc. 5. Comparaţi şi comentaţi textele Constituţiilor din 1923 şi 1938 din perspectiva

puterilor regale. 6. Numiţi principalele caracteristici ale regimului monarhiei autoritare instituite de

Carol al II-lea. 7. Notaţi principalele caracteristici ale vieţii economice din România interbelică. 8. Numiţi principalele tratate componente ale sistemului de alianţe al României din anii

1921-1940. 9. Comentaţi condiţiile în care România a pierdut, în anul 1940, peste 30% din teritoriul

naţional. 10. Prezentaţi, succint, evoluţia regimului politic în România interbelică (1918-1940). 11. Menţionaţi principalele realizări în domeniile ştiinţei, literaturii şi artelor în perioada

interbelică.