Fitotehnie i+ii

186
PROF.UNIV.DR. ŞTEFAN MARIN FITOTEHNIE I - II MANUAL UNIVERSITAR pentru învăţământul la distanţă C R A I O V A 2 0 1 1

Transcript of Fitotehnie i+ii

Page 1: Fitotehnie  i+ii

PROF.UNIV.DR. ŞTEFAN MARIN

FITOTEHNIE I - II

MANUAL UNIVERSITAR

pentru

învăţământul la distanţă

C R A I O V A 2 0 1 1

Page 2: Fitotehnie  i+ii

2

CUPRINS

TEMA NR.1. GRÂUL ……………………………………………….................…...... 4 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 4 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 10 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 18 Rezumatul temei………………………………………………………….. 30

TEMA NR.II. ORZUL……………………………………………….................…...... 31 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 31 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 36 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 38 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 42

TEMA NR.III. SECARA ………………………………………….................…......... 43 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....…………………………. 43 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 47 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 49 Rezumatul temei …………………………………………………………. 62

TEMA NR.IV. OREZUL …………………………………………….................…...... 53 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 53 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 58 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 63 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 70

TEMA NR.V. PORUMBUL ……………………………………………..................... 73 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 73 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 84 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 97 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 110

TEST RECAPITULATIV I…………………...…....................................................... 111 TEMA NR.VI. MAZĂRE ………..………………………………….................…...... 115 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 115 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 118 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 121 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 125

TEMA NR.VII. FASOLEA ………………………………………….................…...... 126 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 126 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 131

Page 3: Fitotehnie  i+ii

3

1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii … 134 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 140

TEMA NR.VIII. SOIA……………………………………………….................…...... 141 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 141 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 152 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 158 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 165

TEMA NR. IX. NĂUT……………………………………………….................…...... 166 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 166 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 168 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 170 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 173

TEMA NR. X. ARAHIDE ………………………………………….................…....... 174 1.1. Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică;

Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare ……....………………………..… 174 1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului...................................... 176 1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii …… 178 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 180

TEST RECAPITULATIV II.......................................................................................... 181 BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................. 186

Page 4: Fitotehnie  i+ii

4

Tema nr. 1

GRÂUL

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare; Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului; Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este grâul, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:

1. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., 1989 - Fitotehnie, vol.I, Editura Ceres,Bucureşti 2. Ceapoiu N. şi colab., 1984 - Grâul, Editura Academiei Române, Bucureşti 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan Marin, 2009 - Fitotehnie - Cerealele, Editura Universitaria, Craiova.

1.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare.

1.1.1. Importanţă Grâul este una din cele mai vechi plante de cultură, fiind cultivată de om în Orientul

Mijlociu cu circa 10 - 12 mii de ani î.e.n. În ţara noastră, cultura grâului datează de peste 2500 ani, martore în acest sens fiind inscripţiile de pe monedele vechilor cetăţi de pe malul Mării Negre (Tomis, Kallatys). De exemplu, monedele cetăţii Tomis (Constanţa), purtau pe o parte chipul zeiţei Demeter, zeiţa agriculturii, iar pe cealaltă parte, spice de grâu. Aşadar, din cele mai vechi timpuri, grâul a fost folosit mai mult decât oricare altă plantă în alimentaţia oamenilor şi a rămas nedespărţit de omul civilizat de-a lungul întregii istorii. Grâul este cereala cea mai importantă, ca urmare a întrebuinţărilor pe care le primeşte. Principala întrebuinţare o are grâul în fabricarea pâinii, alimentul de bază a peste jumătate din populaţia globului.

Pâinea de grâu este foarte valoroasă, datorită conţinutului ridicat de proteine şi digestibilităţii mari pe care o are, fiind mai gustoasă decât cea obţinută din alte cereale.

Page 5: Fitotehnie  i+ii

5

Grâul se utilizează în hrana oamenilor şi sub formă de paste făinoase, macaroane, spaghete, fidea, tăiţei etc., al căror consum se măreşte în întreaga lume pe an ce trece. Cele mai bune paste făinoase se obţin din grâul durum, a cărui suprafaţă cultivată pe plan mondial este în creştere. Tărâţele care rezultă de la măcinarea grâului, constituie un nutreţ concentrat foarte valoros pentru animale, fiind bogate în proteine, grăsimi şi substanţe minerale. Cultura grâului poate fi complet mecanizată, fapt ce asigură obţinerea unor producţii ieftine. Grâul este o excelentă plantă premergătoare pentru culturile de primăvară, deoarece părăseşte terenul devreme (prima parte a verii) lăsând în acest fel timp pentru executarea lucrărilor de vară. De asemenea, grâul este o bună plantă protectoare pe terenurile în pantă, având un grad de acoperire a solului de 50 - 75 %.

1.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate Ca urmare a importanţei pe care o prezintă, grâul se cultivă pe toate continentele, în

peste 50 de ţări. Cultura lui este extinsă până la 66o latitudine nordică şi 45o latitudine sudică (Bâlteanu Gh., 1991). După datele furnizate de FAO, la nivelul anului 2007, suprafaţa cultivată cu grâu pe glob a fost de 208,765 milioane hectare, suprafeţele semănate şi producţiile medii pe ha pe zone geografice fiind cele înscrise în tabelul 1. Ţări mari exportatoare de grâu sunt: S.U.A. (29,0 mil tone), Canada (14,4 mil tone), Franţa (12,2 mil tone), Australia (16,0 mil tone), Argentina (8,7 mil tone). În ţara noastră, suprafaţa cultivată cu grâu a avut fluctuaţii, la nivelul anului 2007 gǎsindu-se cultivate cu grâu 2295,9 mii ha, din care 2227,3 mii ha în sector privat.

1.1.3. Compoziţia chimică În compoziţia boabelor de grâu predomină în cea mai mare parte substanţele extractive neazotate, substanţele proteice şi apa, într-un procent mai mic găsindu-se substanţele grase, substanţele minerale, vitaminele, enzimele şi alte substanţe . Substanţele extractive neazotate reprezintă componentul principal al boabelor de grâu, conţinutul lor fiind cuprins între 63 - 75,5 % din greutatea bobului de grâu. Acestea sunt compuse din amidon (peste 90 %) şi din cantităţi mici de zahăr şi dextrine (2,7 % şi respectiv 2,3 %). Substanţele extractive neazotate ocupă partea centrală a boabelor.

Substanţele proteice reprezintă din punct de vedere al valorii nutritive şi al însuşirilor de panificaţie componentul cel mai important al boabelor de grâu. Ele se găsesc în boabele de grâu într-o proporţie de 12 - 16 % şi sunt dispuse mai mult spre periferia boabelor. De aceea făina integrală este mai bogată în substanţe proteice decât făina albă. Cantitatea de proteine din boabele de grâu variază în funcţie de specie, soi, factorii de mediu şi măsurile agrotehnice. Marea majoritate a soiurilor de grâu comune din colecţia mondială, conţin în boabele lor între 12 - 16 % substanţe proteice (Bâlteanu Gh., 1989). Condiţiile de mediu şi măsurile agrotehnice influenţează în măsură importantă conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice. În zonele secetoase conţinutul de proteine din grâu este mai mare decât în zonele umede şi mai răcoroase. Aceasta se explică prin faptul că în zonele secetoase, durata depunerii amidonului în boabe se scurtează prin uscarea mai de timpuriu a plantelor din cauza secetei şi căldurilor care intervin.

Aşa de exemplu, grânele din sud-estul Europei au un conţinut în substanţe proteice care depăşeşte de multe ori 15 %. În schimb, în condiţiile unui climat mai umed şi mai răcoros, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce favorizează acumularea unei cantităţi mai mari de amidon

Page 6: Fitotehnie  i+ii

6

(grânele din Europa occidentală, Anglia, Franţa, Suedia, conţin numai 9 - 12 % substanţe proteice). O influenţă mai mare asupra conţinutului de proteine din boabe o au îngrăşămintele. Îngrăşămintele cu azot sporesc cantitatea de proteine, iar cele cu fosfor aplicate singure o reduc. În acelaşi sens este influenţat conţinutul de proteine al boabelor de grâu şi de bogăţia solului în azot. Pe cernoziomuri, care sunt soluri fertile, bogate în nitraţi, grâul acumulează cantităţi mai mari de proteine decât pe alte soluri mai puţin fertile. Aplicarea mai târzie a azotului în primăvară, în perioada de diferenţiere a organelor de reproducere şi de formare a bobului, sporeşte conţinutul de proteine în boabe.

Plantele premergătoare influenţează de asemenea conţinutul de proteine din boabe. Cele care îmbogăţesc terenul în azot, cum sunt leguminoasele, sporesc procentul de proteine, iar cele care îl sărăcesc, îl reduc. În condiţiile de irigare, procentul de proteine al boabelor de grâu este mai scăzut. De aceea, pentru asigurarea şi în aceste condiţii a unui conţinut ridicat de proteine în boabele de grâu, trebuie aplicate cantităţi mai mari de îngrăşăminte cu azot şi în timpul vegetaţiei. Cantitatea de gluten este influenţată de condiţiile climatice şi conţinutul de azot din sol, iar calitatea glutenului depinde de soi. Astfel, soiurile de grâu durum deşi sunt mai bogate în gluten, acestea fiind de calitate mai slabă, sunt inferioare în ceea ce priveşte însuşirile de panificaţie ale grânelor comune. În schimb, grânele durum formează un aluat de calitate superioară pentru pastele făinoase. Un gluten de calitate trebuie să aibă elasticitate, extensibilitate şi tenacitate. Un asemenea gluten reţine bioxidul de carbon, aluatul se formează şi creşte.

Substanţele grase (lipidele), se găsesc în boabele de grâu în cantităţi reduse, de cca. 2%, cea mai mare parte din acestea găsindu-se în embrion şi stratul aleuronic. Grăsimile formate în special din acizii oleic şi linoleic, reprezintă un ulei uşor oxidabil, care râncezeşte uşor, putând altera astfel calităţile organoleptice ale făinurilor.

Celuloza se află de asemenea în cantităţi reduse în boabele de grâu şi anume, în proporţie de 1,9 - 2,5 %, proporţia cea mai mare fiind localizată spre periferia boabelor (pericarp, tegumentul seminal). Substanţele minerale se află în boabele de grâu într-o proporţie de 1,5 - 2,0 % şi se găsesc în cantităţi mai mari spre periferia boabelor. De aceea, făina integrală conţine o cantitate mai mare de substanţe minerale. În cenuşa boabelor de grâu se găseşte fosfor, potasiu, magneziu şi în cantităţi reduse calciu, clor, sodiu etc. Vitaminele. Boabele de grâu mai conţin cantităţi importante de vitamine, între care: B1 (0,5-0,8 mg/100 g), B2 (0,2-0,4 mg/100 g), B6 (3-6 mg/100 g), PP (2-5 mg/100 g), E (4-7 mg/100 g), vitamina K (K1, K2, K3) şi vitamina H. Boabele de grâu sunt sărace în vitamina A şi nu conţin vitaminele C şi D. Toate aceste vitamine se găsesc în cantităţi mai mari spre periferia boabelor. Conţinutul în apă al boabelor de grâu este de 13 - 14 %.

1.1.4. Cerinţe fată de climă şi sol Grâul are o arie de răspândire foarte largă pe glob, fiind cultivat de la 450 latitudine

sudică (în Argentina) până la 670 latitudine nordică (în Norvegia). Aria cea mai largă de cultură a grâului se află în zona temperată, unde întâlneşte

condiţiile de mediu cele mai favorabile. Altitudinea până la care se cultivă grâul, este mare în zona ecuatorială, unde poate

ajunge până la 4000 m (în Peru) şi mică în zona temperată (în Europa centrală atinge rareori altitudinea de 500 m). La noi în ţară, în Munţii Apuseni, ajunge până la altitudinea de 1400 m.

Page 7: Fitotehnie  i+ii

7

Grâul cere un climat moderat de cald şi umed (cu ierni nu prea friguroase şi veri nu prea călduroase şi cu ploi moderate în timpul toamnei şi mai frecvente primăvara şi la începutul verii).

El suportă însă condiţii climatice foarte variate, atât în ceea ce priveşte temperatura, cât şi umiditatea, datorită numeroaselor specii şi soiuri existente în cultură.

Perioada de vegetaţie în condiţiile ţării noastre este de 250 - 280 zile pentru grâul de toamnă şi de 90 - 120 zile pentru grâul de primăvară.

Temperatura minimă de încolţire a grâului este de 1 - 30, însă la temperaturi mai ridicate el încolţeşte şi răsare mai repede. Astfel, la o temperatură de 14 - 170C şi la o umiditate suficientă în sol, grâul răsare în 7 - 9 zile. Temperaturile mai scăzute şi umiditatea mai redusă în sol întârzie răsărirea.

După răsărire, pentru ca grâul să crească bine, să înfrăţească şi să se călească până la venirea iernii, are nevoie de zile însorite, cu temperaturi moderate şi cu nopţi răcoroase. Înfrăţirea începe la circa 2 săptămâni de la răsărire şi se poate continua până la venirea iernii.

Numai în condiţii excepţionale ea se continuă şi în primăvară. Înfrăţirea se petrece în condiţii normale la temperaturi de 8 - 120C. Temperaturile mai ridicate, ca şi cele mai scăzute, sunt nefavorabile. Cele mai mari de 120C favorizează o creştere vegetativă viguroasă şi formarea nodului de înfrăţire aproape de suprafaţă, care slăbesc rezistenţa la ger, iar cele mai scăzute de 80C încetinesc ritmul de înfrăţire.

Spre sfârşitul toamnei, când temperatura scade mai mult, creşterea plantelor se reduce şi are loc un proces de „călire“ a plantelor de grâu. Călirea plantelor de grâu constă în acumularea în frunze şi în nodul de înfrăţire a unor cantităţi sporite de zaharuri şi de proteine, ceea ce asigură o creştere a rezistenţei acestora la gerurile din timpul iernii.

În prima fază, temperaturile mai ridicate şi lumina intensă din timpul zilei favorizează sinteza zaharurilor, iar temperaturile scăzute din timpul nopţii (între 0 şi +60C) reduc respiraţia, şi deci consumul de zaharuri în plante.

În a doua fază, când temperatura scade sub 00C (până la -100C), are loc un proces de deshidratare, ca urmare a transpiraţiei mai intense decât absorbţia apei din sol şi a îngheţării unei părţi din apa liberă în spaţiile intercelulare, precum şi de sporire a conţinutului de coloizi hidrofili din plante. Călirea asigură în felul acesta o rezistenţă sporită plantelor la ger. Rezistenţa la ger este cu atât mai mare cu cât la intrarea în iarnă plantele conţin o cantitate mai mare de zaharuri şi de substanţe proteice şi o cantitate mai mică de apă.

Plantele care au parcurs în condiţii optime procesul de călire, pot suporta temperaturi până la -220C, -230C fără zăpadă. Acoperite însă cu zăpadă, grâul suportă temperaturi şi mai scăzute. Rezistenţa la ger a grâului depinde de soi. Se cunosc soiuri cu o rezistenţă la ger mai mare şi soiuri cu o rezistenţă la ger mai scăzută.

Rezistenţa la ger mai depinde de epoca de semănat, de condiţiile climatice din perioada de la semănat şi până la intrarea în iarnă, de îngrăşămintele folosite şi de grosimea stratului de zăpadă. Rezistă astfel mai bine la ger o cultură de grâu, dacă semănatul s-a făcut la epoca optimă, condiţiile climatice au favorizat răsărirea, înfrăţirea şi călirea plantelor, s-au aplicat îngrăşăminte şi s-a reţinut zăpada pe semănături.

Zăpada constituie un izolator faţă de temperaturile scăzute. Aşa de exemplu, sub un strat de zăpadă gros de 23 cm, temperatura a fost de -12,60C, faţă de -31,30C în aer. Pagube mai provoacă grâului gerurile venite brusc, înainte ca plantele să fi parcurs procesul de călire. Primăvara, când temperaturile depăşesc +50C, grâul începe să crească, până la împăiere fiind favorabile temperaturile de 8 - 100C.

Pentru perioada de împăiere (formarea paiului) sunt necesare temperaturi de 14 - 180C. Temperaturile mai ridicate determină o creştere accelerată a paiului, însă ţesuturile mecanice se dezvoltă slab şi rezistenţa la cădere se micșorează. Pentru înspicare sunt necesare temperaturi de 16-180C, iar pentru înflorire şi fecundare sunt necesare temperaturi de

Page 8: Fitotehnie  i+ii

8

18 - 200C. În timpul formării boabelor, temperatura de 200C este optimă pentru acumularea substanţelor de rezervă şi pentru maturizarea treptată a boabelor.

Umiditatea. Sub aspect al umidităţii grâul se cultivă în regiuni foarte diferite, întâlnindu-se culturi de grâu în zone cu 2.500 mm precipitaţii anuale, dar şi în zone cu 200 mm. Peste 75 % din suprafaţa mondială cultivată cu grâu se extinde în regiuni cu precipitaţii anuale cuprinse între 370 şi 875 mm ( Bâlteanu Gh., 1989). Aceste cerinţe ale grâului faţă de umiditate sunt diferite în timpul vegetaţiei. Astfel, în perioada după semănat şi până la intrarea în iarnă, grâul are nevoie de precipitaţii moderate, care să asigure încolţirea, răsărirea şi înfrăţirea. În toamnele cu secete accentuate fapt care obligă însămânţarea în teren uscat, grâul răsare numai după o ploaie, iar dacă seceta se prelungeşte, răsăritul poate avea loc în timpul iernii sau chiar primăvara timpuriu. În această fază, răsăritul se petrece în condiţii optime la umiditatea solului de 70 – 80 % din capacitatea capilară pentru apă. Primăvara, grâul are nevoie de ploi moderate, până în perioada coacerii. La începutul primăverii, el foloseşte foarte bine apa acumulată în sol în timpul iernii. În perioada formării paiului, insuficienţa apei îl scurtează, iar excesul de umiditate favorizează atacul bolilor.

În perioada de alungire a paiului-înspicare, consumul mediu zilnic de apă atinge 4 - 4,5 mm. În această perioadă, plantele au cea mai mare suprafaţă de asimilaţie şi înregistrează cea mai mare producţie de substanţă uscată. În perioada de fecundare şi umplere a boabelor, grâul are de asemenea cerinţe ridicate faţă de umiditate.

Insuficienţa apei în sol, însoţită şi de secetă atmosferică şi temperaturi ridicate în timpul umplerii boabelor, duce la şiştăvirea acestora. Datorită şiştăvirii boabelor, recolta poate scădea în astfel de ani cu 20 - 40 %. În schimb, ploile prea multe în această perioadă favorizează căderea, atacul bolilor şi scad calitatea recoltei. Solul. Faţă de sol, grâul este mai pretenţios decât celelalte cereale păioase. Pentru grâu sunt indicate solurile profunde şi permeabile, în care rădăcinile sale să pătrundă cu uşurinţă şi unde nu bălteşte apa. Solurile lutoase şi luto-argiloase, cu o bună capacitate pentru apă, sunt foarte potrivite pentru cultura grâului. Sunt foarte indicate pentru grâu solurile cu fertilitate ridicată, capabile să aprovizioneze bine plantele cu substanţe nutritive, al căror sistem radicular nu este deosebit de dezvoltat şi de activ.

Din acest punct de vedere, tipurile de sol cele mai indicate pentru cultura grâului sunt solurile brune-deschise de stepă, cernoziomurile, solurile brun-roşcate, solurile aluvionare de luncă, pe care datorită însuşirilor lor fizice şi chimice foarte favorabile, acestea dau producţii mari şi de calitate superioară. Sunt puţin favorabile pentru grâu solurile nisipoase, nisipurile, solurile sărăturoase şi cele puternic acide. Pe solurile prea acide sau prea alcaline, plantele de grâu se dezvoltă slab şi dau producţii mici. Cel mai potrivit pH se încadrează în limitele 6 - 7,7 (Bâlteanu Gh., 1989). Solurile podzolice, dacă primesc amendamente pentru corectarea reacţiei şi îngrăşăminte, pot asigura producţii însemnate la grâu. Terenurile în pantă, cu diferite grade de eroziune, pot de asemenea să asigure producţii bune la grâu dacă primesc îngrăşăminte şi o agrotehnică corespunzătoare. Soiurile de grâu au cerinţe diferite în ceea ce priveşte fertilitatea solului. Astfel, soiurile intensive şi semiintensive cer soluri fertile, în timp ce soiurile extensive, mai rustice, dau producţii mulţumitoare şi pe solurile cu fertilitate mai redusă. 1.1.5. Zonarea ecologică a grâului În ţara noastră, grâul găseşte condiţii favorabile de cultură pe aproape toată suprafaţa arabilă a ţării.

Page 9: Fitotehnie  i+ii

9

Pe baza condiţiilor de climă şi sol pe care le oferă teritoriul ţării noastre şi a cerinţelor biologice ale plantelor de grâu, s-au stabilit următoarele zone favorabile pentru cultura grâului.

Zona foarte favorabilă. Cuprinde suprafeţe mari în toate câmpiile ţării, în general terenuri plane sau uşor ondulate.

Se extinde în linii mari în cea mai mare parte din Câmpia Banatului şi Crişanei, cu soluri bogate cum sunt cernoziomurile, aluviunile solificate, lăcoviştile şi condiţii climatice deosebit de favorabile (ierni blânde, veri puţin călduroase). Suma precipitaţiilor în lunile de toamnă este de 130 - 180 mm. Primăvara, precipitaţiile însumează 150 - 120 mm, acestea fiind bine repartizate cu perioada de maximă necesitate (diferenţierea organelor de reproducere). Anual cad 600 - 700 mm precipitaţii.

În sudul ţării, Câmpia Băileştilor, Câmpia Caracalului, Câmpia Bărăganului, cu soluri cernoziomice şi în mai mică măsură soluri brun-roşcate şi aluviale şi condiţii climatice favorabile.

În această zonă foarte favorabilă din sudul ţării, spre deosebire de câmpia de vest, se înregistrează frecvent precipitaţii insuficiente în perioada de însămânţare a grâului de toamnă (suma medie a precipitaţiilor din luna septembrie şi octombrie este cuprinsă între 70 - 80 mm).

În Transilvania, suprafeţe mari în Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor şi Ţara Bârsei, cu cernoziomuri levigate, soluri brune şi aluviale, cu condiţii climatice foarte favorabile culturii grâului (cu 115 - 125 mm precipitaţii în toamnă şi 150 - 175 mm precipitaţii în primăvară, din care mai mult de jumătate în luna mai).

În Moldova, câmpia din nord-estul Moldovei, cu cernoziomuri propriu-zise şi levigate, mai grele şi foarte fertile. Zona favorabilă a grâului de toamnă cuprinde în ţara noastră suprafeţe mult mai mari decât zona foarte favorabilă. Ea se împarte în favorabilă I şi favorabilă II.

Zona favorabilă I cuprinde vestul ţării, o fâşie situată la est de zona foarte favorabilă. În sudul ţării cuprinde o zonă întinsă la nord de zona foarte favorabilă din Oltenia şi Muntenia, estul Munteniei şi o zonă în sudul Dobrogei.

Solurile din această zonă sunt cernoziomuri şi soluri aluviale. În Transilvania, porţiuni din centrul şi nordul Câmpiei Transilvaniei, zona dintre Copşa Mică, Deva, Sibiu şi porţiuni din depresiunea Sfântu-Gheorghe şi Ţara Bârsei, cu soluri foarte variate (soluri brune, brune podzolice şi cernoziomuri levigate, soluri aluviale, lăcovişti). În Moldova, o fâşie în dreapta Prutului, care se lăţeşte în zona Iaşi, cu cernoziomuri şi soluri de luncă. Zona favorabilă II. Cuprinde în Vestul ţării zona deluroasă cu soluri brun roşcate podzolite şi podzoluri. În sudul ţării, cuprinde zona deluroasă, cu o fâşie situată la nord de zona favorabilă I şi în Dobrogea partea centrală şi nordică. În această zonă predomină solurile brune şi aluviale, iar în Dobrogea cernoziomul castaniu. În Transilvania, cuprinde porţiuni întinse din Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor şi Câmpia Maramureşului, cu soluri brune şi brune podzolite. În Moldova, Podişul Sucevei, lunca şi terasele Siretului şi Podişul Bârladului, cu soluri brune şi cenuşii. Zona puţin favorabilă asigură cerinţele grâului din punct de vedere climatic, însă solurile se caracterizează prin fertilitate redusă, cu însuşiri fizice şi chimice puţin corespunzătoare.

Se întinde în regiunea dealurilor subcarpatice şi a dealurilor erodate din nordul Dobrogei. În această zonă se pot obţine producţii satisfăcătoare de grâu, dacă se aplică solului măsuri ameliorative şi se asigură o tehnologie optimă de cultivare.

Page 10: Fitotehnie  i+ii

10

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de grâu?

Răspuns: În compoziţia boabelor de grâu predominǎ substanţele extractive neazotate - 37,7 % (amidon 90 %, zahǎr 2,7 %, dextrine 2,3 %), substanţele proteice - 13,5% (gliadinǎ 40-50 %, gluteninǎ 30-40 %, globulinǎ 6-10 %, albuminǎ 3-5 %), substanţele grase - 2 % (lipide în cea mai mare parte), celuloza - 2,2 %, apǎ - 13,0 %, substanţele minerale 1,5-2 %, vitamine (B1 0,5-0,8 mg/100 g, B2 0.2-0,4mg/100g, B6 3-6mg/100g, PP 2-5 mg/100 g, E 4-7 mg/100g şi K1, K2, K3, H).

2. Care sunt cerinţele grâului pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate

şi sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la grâu este: a) 4 - 50 C b) 5 - 60 C c) 6 - 70 C d) 1 - 30 C e) 7 - 80 C Rezolvare: d.

De rezolvat: 2. Zona foarte favorabilǎ pentru cultura grâului se întinde în: a) Ţara Bîrsei, depresiunea Sfîntu GheorGh., zona Copşa Micǎ, Deva,Sibiu b) Câmpia Banatului şi Crişanei, Câmpia Bǎileştiului, Câmpia Bǎrǎganului, Câmpia

Transilvaniei, Câmpia din Nord-Estul Moldovei c) Câmpia Olteniei, Munteniei, Podişul Sucevei, Terasele Siretului şi Podişul

Bârladului d) În Moldova, Podişul Sucevei, lunca şi terasele Siretului şi Podişul Bârladului, cu

soluri brune şi cenuşii. e) În sudul ţării, cuprinde zona deluroasă, cu o fâşie situată la nord de zona favorabilă

I şi în Dobrogea partea centrală şi nordică. Rezolvare:

1.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului

1.2.1. Rotaţia culturii Grâul este o plantă pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi la rândul ei constituie o plantă bună premergătoare pentru toate plantele care se seamănă primăvara. Pentru grâul de toamnă, cele mai bune premergătoare sunt acelea care se recoltează timpuriu, care îmbogăţesc solul în substanţe nutritive, au un consum redus de apă şi combat bine buruienile şi dăunătorii.

Page 11: Fitotehnie  i+ii

11

Dintre plantele care eliberează terenul vara devreme, foarte bune premergătoare pentru grâu sunt leguminoasele (mazărea, fasolea, borceagul de toamnă, borceagul de primăvară). După leguminoase, solul are o fertilitate ridicată, datorită azotului acumulat de bacteriile simbiotice în nodozităţile plantelor. Foarte bune premergătoare pentru grâu sunt şi rapiţa, inul de fuior, inul de ulei, care se recoltează de timpuriu. După in, grâul dă producţii apropiate de cele obţinute după mazăre. De asemenea, foarte bune premergătoare pentru grâu, sunt leguminoasele perene (trifoiul, lucerna, sparceta), dacă arătura se face vara adânc şi terenul se menţine afânat şi curat de buruieni până toamna la semănatul grâului. Plante bune premergătoare pentru grâu, sunt cartofii timpurii, porumbul furajer, porumbul şi floarea soarelui cultivate pentru siloz şi bostănoasele.

Cerealele păioase, ca orzul de toamnă, orzul de primăvară şi ovăzul, sunt premergătoare mijlocii şi uneori neindicate pentru grâul de toamnă, având cerinţe asemănătoare pentru substanţele nutritive, favorizează înmulţirea buruienilor şi a unor boli şi dăunători, comune grâului.

Ele pot deveni bune premergătoare atunci când solul nu este infestat de boli şi dăunători comuni.

Porumbul pentru boabe, este o premergătoare mediocră pentru grâu, deoarece eliberează terenul târziu, fapt ce determină întârzierea însămânţării grâului. De asemenea, de multe ori, în perioada de recoltare, solul fiind uscat, pregătirea terenului în vederea însămânţării, nu se poate face în condiţii atât de bune.

Cu toate aceste neajunsuri, cultura grâului de toamnă după porumb este pentru ţara noastră o necesitate inevitabilă, aceasta, pe de o parte datorită faptului că porumbul se cultivă pe suprafeţe mari, iar pe de altă parte, datorită faptului că plantele considerate foarte bune şi bune premergătoare pentru grâu se cultivă pe suprafeţe mici.

Cultura grâului în rotaţie cu porumbul se impune şi din motive economice. Astfel, producţia însumată a grâului şi porumbului cultivate în rotaţie, nu poate fi egalată nici pe departe de oricare alt cuplu al grâului cu altă plantă.

Nu se poate însă semăna grâu după porumb în cazul când în cultura porumbului s-a folosit erbicid pe bază de Atrazin în cantitate mare (mai mult de 3 kg/ha; Atrazinul are efect remanent negativ asupra grâului).

Floarea soarelui este premergătoare slabă pentru grâu, datorită faptului că sărăceşte solul în elemente nutritive şi în apă, ceea ce face ca pregătirea terenului să se facă după această plantă greu şi de calitate inferioară.

Dacă ea se recoltează la timp şi cât mai repede, cultura a fost întreţinută bine prin praşile, se ară adânc şi se folosesc îngrăşăminte, floarea-soarelui poate deveni o bună premergătoare pentru grâu.

Sfecla de zahăr este o bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă, dacă recoltatul ei se face mai timpuriu, deoarece lasă terenul afânat, curat de buruieni şi fertil.

Pe măsură ce data recoltării se apropie de epoca semănatului grâului de toamnă, valoarea sfeclei pentru zahăr ca premergătoare pentru grâu se reduce.

Nu sunt indicate ca premergătoare pentru grâu, sorgul, iarba de Sudan, meiul, deoarece se recoltează târziu, epuizează solul în apă şi substanţe nutritive.

Faţă de cele arătate, rezultă că grâul trebuie să urmeze în cultură în primul rând după cele mai bune premergătoare (leguminoase anuale sau perene) şi după prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni şi permit semănatul grâului la timpul optim.

Grâul se poate cultiva şi după el însuşi 2 sau cel mult 3 ani, cu condiţia ca solul să se lucreze în cele mai bune condiţii, să se aplice îngrăşăminte şi terenul să nu fie infestat cu boli şi dăunători.

În cazul terenurilor infestate de boli şi dăunători şi mai ales de fuzarioză (Fusarium sp.),

Page 12: Fitotehnie  i+ii

12

mălură (Tilletia sp.), făinare (Erysiphe graminis), gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) ca şi alte boli şi dăunători, trebuie exclusă cultura grâului după grâu şi revenirea acestuia pe asemenea terenuri numai după cel puţin 2 - 3 ani.

Cultura grâului după grâu este indicată în toamnele secetoase, când pregătirea terenului după plantele care se recoltează târziu nu se poate face în condiţii bune, sau în toamnele excesiv de ploioase, când nu se pot şi se întârzie recoltarea premergătoarelor planificate (porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr), terenul în acest caz fiind încă pregătit în condiţii bune din vară.

Monocultura de grâu în alte condiţii şi pe un număr mai mare de 2 - 3 ani, reduce mult producţia, faţă de aceea obţinută în cadrul rotaţiei cu alte plante.

Reducerea producţiei în monocultură de grâu se datoreşte îmburuienării terenului, înmulţirii bolilor şi dăunătorilor etc.

Rotaţia are o influenţă pozitivă chiar şi în cazul folosirii îngrăşămintelor. Astfel, în medie pe 6 ani şi 3 staţiuni experimentale pe agrofond nefertilizat, grâul cultivat după mazăre a dat un spor de producţie de 889 kg/ha; după porumb de 522 kg/ha; faţă de monocultură, iar pe agrofond cu N96P64, sporul a fost de 644 kg/ha; după mazăre şi de 611 kg/ha; după porumb.

Rezultă deci că aplicarea îngrăşămintelor a făcut ca la grâul cultivat după porumb producţia să fie practic egală cu cea obţinută după mazăre, compensând astfel efectul mai slab al porumbului ca premergătoare pentru grâu, în comparaţie cu mazărea.

În ceea ce priveşte comportarea grâului ca premergătoare pentru alte culturi, sunt evidente avantajele pe care le prezintă pentru culturile prăşitoare de primăvară.

Recoltându-se vara, permite executarea arăturii de vară în condiţii bune, solul acumulează apă, substanţe nutritive uşor asimilabile şi combaterea buruienilor.

De asemenea, în zonele cu precipitaţii mai multe în timpul verii şi mai ales în condiţii de irigare, după grâu se pot cultiva în mirişte plante furajere şi pentru boabe.

1.2.2. Fertilizarea Grâul de toamnă valorifică foarte bine îngrăşămintele, fiind chiar o plantă pretenţioasă

din acest punct de vedere. El valorifică economic, atât îngrăşămintele organice, cât şi îngrăşămintele minerale,

constituind una din măsurile cele mai importante de sporire a producţiei de grâu. Consumul de elemente nutritive nu este mare. Pentru 100 kg boabe şi cantitatea

corespunzătoare de paie, grâul extrage din sol următoarele cantităţi de elemente nutritive: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 kg K2O.

Acest consum relativ mic de substanţe nutritive nu se corelează însă cu cerinţele reduse faţă de aplicarea îngrăşămintelor.

Din contră, grâul este foarte pretenţios şi reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor, datorită sistemului său radicular slab dezvoltat şi cu o putere redusă de solubilizare a rezervelor nutritive greu accesibile din sol, iar consumul cel mai mare de elemente nutritive are loc primăvara într-o perioadă scurtă şi când procesele biochimice din sol au intensitate mică.

Grâul are nevoie de cantităţi mari de elemente nutritive în tot timpul vegetaţiei şi acestea trebuie să fie sub formă uşor solubile. În cantitate corespunzătoare el asigură o bună înfrăţire şi înrădăcinare a plantelor, măreşte rezistenţa la ger, sporeşte numărul de boabe în spic şi îmbunătăţeşte calitatea boabelor. Insuficienţa azotului se manifestă prin reducerea numărului de fraţi, reducerea suprafeţei de asimilaţie, debilitatea pronunţată a plantelor, reducerea rezistenţei la iernare, reducerea numărului de flori fertile în spic, scăderea conţinutului boabelor în substanţe proteice.

Page 13: Fitotehnie  i+ii

13

Excesul de azot determină creşterea suprafeţei foliare, întârzierea vegetaţiei, scăderea rezistenţei la cădere, reduce rezistenţa la iernare, măreşte sensibilitatea la boli, reduce rezistenţa la secetă, reduce capacitatea de fructificare a plantei.

Azotul este principalul element nutritiv pentru grâu pe toate solurile din ţara noastră. Grâul absoarbe azotul atât sub formă nitrică, cât şi sub formă amoniacală.

Fosforul favorizează înrădăcinarea, înfrăţirea, rezistenţa la iernare, rezistenţa la cădere, precocitate şi măreşte conţinutul de proteine din boabe.

Este necesar în primul rând, în formă uşor solubilă, tinerelor plante cu sistem radicular dezvoltat.

Carenţa în fosfor încetineşte creşterea plantelor, reduce capacitatea de înfrăţire, reduce masa de rădăcini şi întârzie maturitatea.

Excesul de fosfor determină creşterea în bobul de grâu a conţinutului de P2O5 şi a amidonului şi reducerea conţinutului de proteină.

Fosforul este necesar la grâu alături de azot, pe toate tipurile de sol din ţara noastră, mărind eficacitatea acestuia.

Potasiul favorizează sinteza şi depunerea substanţelor hidrocarbonate în boabe, măreşte rezistenţa grâului la ger, secetă, cădere şi boli.

Insuficienţa se manifestă prin îngălbenirea specifică („opărirea“) a limbului frunzei în partea superioară şi pe margini (Bâlteanu Gh., 1989), iar la baza plantei se formează fraţi axilari, încât planta capătă aspect de tufă.

Pe solurile din ţara noastră, nu apare necesară folosirea îngrăşămintelor potasice la grâu, decât pe podzoluri, în urma aplicării amendamentelor de calciu, unde aduce sporuri de producţie.

Grâul valorifică bine atât îngrăşămintele chimice cât şi pe cele organice. Îngrăşămintele minerale, în special cele cu azot şi fosfor, au un efect pozitiv asupra

producţiei de grâu. Cele mai mari sporuri de producţie se obţin când îngrăşămintele cu azot şi fosfor se

dau împreună. Aplicarea unilaterală a azotului şi mai ales a fosforului, aduce sporuri mai mici, suma

sporurilor de producţie obţinute de fiecare element nutritiv separat fiind mai mică decât sporul obţinut când ambele elemente s-au aplicat împreună. La aplicarea îngrăşămintelor minerale la grâul de toamnă, trebuie luate în calcul două aspecte: dozele folosite şi timpul de aplicare.

La stabilirea dozelor de îngrăşăminte, trebuie ţinut seama de soiul cultivat, tipul genetic de sol, planta premergătoare, umiditatea solului, caracteristicile climatice ale anului precedent şi interacţiunea elementelor nutritive.

Alături de aceşti factori, trebuie luaţi în calcul şi tipul de îngrăşământ folosit, interacţiunea îngrăşământ-sol, epoca de aplicare şi metoda de încorporare, etc.

Influenţa soiului cultivat asupra stabilirii dozei de îngrăşăminte minerale se manifestă prin particularităţile biologice ale sale.

Folosirea unor cantităţi mari de îngrăşăminte depinde în special de rezistenţa la cădere a acestora, de rezistenţa la boli foliare şi la capacitatea lor de a valorifica îngrăşămintelor.

Referitor la tipul genetic de sol, grâul de toamnă reacţionează la azot şi fosfor, date împreună, pe toate tipurile de sol din România.

Doza optimă economică de azot este cuprinsă între 77 - 120 kg/ha; (substanţă activă), iar doza optimă de fosfor 58 - 90 kg/ha; P2O5.

Raportul de N:P se situează, în favoarea azotului, mai ales în anii umezi sau după premergătoare ce consumă o cantitate mare de azot (porumb, floarea soarelui etc.).

Trebuie reţinut faptul că fertilizarea unilaterală cu azot şi mai ales cu fosfor, nu sporeşte economic recoltele de grâu. În general, pe solurile din ţara noastră, raportul N : P este egal cu 1:0,7 - 0,8.

Page 14: Fitotehnie  i+ii

14

Se vor stabili doze mai mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor pe solurile cu fertilitate scăzută (solurile podzolice, solurile brune erodate, nisipuri şi doze mai mici, în special cu azot, pe soluri cu fertilitate mare, cum sunt cernoziomurile).

Planta premergătoare. Natura plantei premergătoare constituie un important criteriu în stabilirea dozelor de îngrăşăminte ce se administrează grâului de toamnă. Astfel, după plante foarte bune premergătoare, cum sunt leguminoasele anuale şi perene, care îmbogăţesc solul în azot, dozele de îngrăşăminte, în special cu azot, trebuie să fie mai mici. De exemplu, cantitatea de azot ce se administrează grâului semănat după mazăre, se reduce cu 30 - 40 % faţă de cantitatea utilizată la grâul semănat după porumb.

După premergătoarele mijlocii (porumb, floarea soarelui, sfecla pentru zahăr), dozele de îngrăşăminte cu azot şi fosfor trebuie să fie mai mari, predominând în asemenea condiţii azotul.

Dozele de îngrăşăminte ce se administrează grâului sunt în corelaţie strânsă cu umiditatea solului. În zonele mai umede, ca urmare a asigurării plantelor cu apă în cantitate suficientă, grâul poate valorifica doze mai mari de îngrăşăminte.

În schimb, în zonele secetoase, valorificarea îngrăşămintelor este limitată într-o măsură importantă de insuficienţa apei.

Aşadar pentru grâul de toamnă, dozele de azot sunt diferite de la un an la altul, în funcţie de cantitatea de precipitaţii din lunile septembrie-februarie. În funcţie de umiditate, în cercetările efectuate timp de 11 ani, dozele optime de azot au variat între 54 - 105 kg (Bâlteanu Gh., 1989).

În condiţii de irigare, ca urmare a prezenţei apei în cantităţi suficiente, grâul este capabil să valorifice doze sporite de îngrăşăminte. În aceste condiţii, dozele medii de azot se situează în general, între 100 - 110 kg/ha;, iar dozele de fosfor între 31 - 61 kg/ha.

Consumul economic de azot determinat pe baza eficienţei economice a îngrăşămintelor pentru realizarea unei producţii maxime de grâu se ridică în medie la 180 kg/ha.

Caracteristicile climatice ale anului precedent influenţează de asemenea stabilirea dozelor de îngrăşăminte. După ani secetoşi, dozele de îngrăşăminte pot fi reduse, în acest caz manifestându-se efectul remanent al substanţelor nutritive date plantei premergătoare. Când anul precedent a fost bogat în precipitaţii, dozele de îngrăşăminte se măresc, pe de o parte datorită levigării substanţelor mai solubile, iar pe de altă parte, datorită producţiei mari a plantei premergătoare, în acest caz consumul de elemente nutritive din sol fiind mai mare.

În ceea ce priveşte interacţiunea elementelor nutritive, în alcătuirea dozelor de îngrăşăminte trebuie să se acorde importanţă raportului între azot şi fosfor, în funcţie de sol, planta premergătoare, îngrăşările din anii anteriori, etc.

Un raport nefavorabil poate duce la insuficienţa unuia dintre aceste elemente, ceea ce limitează şi consumul celuilalt. Se creează astfel un dezechilibru în nutriţia plantei, valorificarea îngrăşămintelor este neeconomică şi în consecinţă se obţin producţii scăzute şi la un preţ de cost ridicat.

În ceea ce priveşte folosirea potasiului ca îngrăşământ la grâu, determinant rămâne conţinutul solului în acest element şi potenţialul productiv al soiurilor.

Se consideră soluri bine aprovizionate pentru grâul de toamnă, cele care conţin peste 15 mg K2O la 100 g sol uscat, sub 15 mg K2O administrându-se 50 - 60 kg/ha K2O.

Pe solurile cu un conţinut mai mic de 6 mg P2O5/100 g sol uscat, doza de P2O5 se majorează cu 15 - 20 kg/ha; pentru fiecare mg P2O5 sub această limită. În general, grâul valorifică bine, doze de P2O5 cuprinse între 60 - 120 kg/ha.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele cu fosfor, fiind mai greu solubile, trebuie să se administreze odată cu arătura de bază, pentru ca încorporarea lor să se facă adânc în sol, în zona în care se dezvoltă majoritatea rădăcinilor. În cazul când

Page 15: Fitotehnie  i+ii

15

acestea nu s-au aplicat cu lucrarea de bază, se pot da odată cu lucrările premergătoare semănatului, însă eficienţa lor este în acest caz mai redusă. Aplicate în timpul vegetaţiei, îngrăşămintele fosfatice nu aduc nici un spor de producţie, deoarece rămân la suprafaţă şi sunt folosite numai într-o mică măsură de către plante.

Sub formă de îngrăşământ complex, fosforul poate fi aplicat peste iarnă sau primăvară pentru fertilizarea grâului cu azot. Situaţia este asemănătoare şi pentru potasiu.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot prezintă diferenţieri, în funcţie de condiţiile climatice, planta premergătoare etc., dat fiind în primul rând stabilitatea mare a acestor îngrăşăminte, precum şi cerinţele grâului pentru azot în diferite faze din timpul vegetaţiei.

Ţinând seama de factorii amintiţi (înfrăţirea plantelor, gradul de răsărire, suprafeţe erodate etc.) şi făcând o analiză atentă a celorlalţi factori fitotehnici, în majoritatea zonelor de la noi din ţară îngrăşămintele cu azot se pot aplica peste grâul de toamnă sub formă de azotat de amoniu cât şi sub formă de uree, odată cu lucrarea de bază sau cu lucrările premergătoare semănatului, la semănat, la intrarea în iarnă sau la ieşirea din iarnă.

Întrucât nu se poate prevedea din toamnă mersul vremii şi modul cum vor ierna plantele de grâu, apare mai indicat să divizăm de la început doza de îngrăşământ cu azot, din care o parte să se dea cu arătura de bază sau la semănat şi o parte (1/3 până la 1/2 din doză) la ieşirea din iarnă-începutul primăverii.

Aplicarea în primăvară a unei părţi din doza de azot ajută creşterea şi fructificarea plantelor şi îmbunătăţeşte conţinutul de proteine din boabe. În regiunile umede, în mod deosebit este necesară divizarea dozei de azot, din care o parte trebuie aplicată în primăvară.

Fertilizarea foliară trebuie asociată cu combaterea chimică a buruienilor, 6 - 8 kg uree pură, la 100 litri soluţie şi cu combaterea bolilor foliare şi a ploşniţelor (Bâlteanu Gh., 1989).

Îngrăşămintele organice. Dintre îngrăşămintele organice, la grâu se poate folosi cu bune rezultate, gunoiul de grajd. El se poate aplica în cultura grâului direct, sau plantei premergătoare, în toate regiunile de cultură.

Gunoiul de grajd se poate aplica grâului atât nefermentat, cât şi fermentat, fără a se înregistra diferenţe de producţie semnificative între cele două forme de utilizare. Gunoiul proaspăt prezintă avantajul că se poate transporta la câmp imediat ce există posibilitatea de încorporare în sol.

Gunoiul de grajd administrat împreună cu îngrăşămintele chimice, în special pe solurile argilo-iluviale şi erodate, îşi măreşte eficacitatea. Gunoiul de grajd se poate da direct grâului sau plantei premergătoare.

Deoarece în ţara noastră grâul urmează pe suprafeţe mari după porumb, cu toate că grâul valorifică mai bine decât porumbul gunoiul dat direct, în rotaţie porumb-grâu, gunoiul de grajd trebuie dat întotdeauna porumbului, la grâu folosindu-se îngrăşămintele chimice.

Se procedează în felul acesta, deoarece timpul disponibil pentru aplicarea gunoiului este foarte scurt, se întârzie pregătirea terenului şi însămânţarea. De asemenea, grâul beneficiază de efectul prelungit în al doilea an al gunoiului, iar aplicarea lui la o plantă premergătoare prăşitoare asigură o mai bună combatere a buruienilor. Prin folosirea a 20 t/ha gunoi, doze care sunt cele mai recomandate, s-au obţinut sporuri de recoltă între 6,69 - 15,5 q/ha (Bâlteanu Gh., 1989).

1.2.3. Lucrările solului Grâul de toamnă este o plantă foarte pretenţioasă la pregătirea terenului. Solul în care

se însămânţează grâul, trebuie să fie afânat pe o adâncime de 15 - 20 cm, mărunţit, nivelat, suficient aşezat, curat de buruieni şi bine aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive.

Lucrările solului pentru grâul de toamnă se efectuează diferenţiat, în funcţie de zona

Page 16: Fitotehnie  i+ii

16

de cultură (tipul de sol) şi în funcţie de planta premergătoare. În funcţie de planta premergătoare, grâul poate să urmeze în cultură după plante care eliberează terenul vara, la sfârşitul verii sau toamna.

După plante care eliberează terenul vara. Se recoltează vara rapiţa, borceagul de toamnă şi de primăvară, mazărea, fasolea, orzul, ovăzul şi grâul. Lucrarea de bază pentru grâul de toamnă după recoltarea plantelor timpurii sus menţionate, o constituie aratul, la executarea căruia trebuie luate în considerare două aspecte: data efectuării şi adâncimea.

Data efectuării. Arătura se execută imediat după eliberarea terenului, folosindu-se plugul în agregat cu grapa cu colţi reglabili.

Dacă solul este uscat sau nu sunt forţe mecanice suficiente, se execută imediat după recoltarea plantelor premergătoare o lucrare cu grapa cu discuri, urmând ca cel mai târziu în luna august să se execute arătura.

Aşadar, lucrarea cu discul nu înlocuieşte arătura, ci numai o amână. Prin această lucrare se combat buruienile, se creează un strat protector de mulci pentru

conservarea apei, se favorizează procesele de nitrificare. Adâncimea arăturii. Adâncimea arăturii de vară pentru grâu cea mai indicată este de

20 cm, în toate zonele de cultură. Pe solurile cu exces de umiditate temporar, arăturile mai adânci de 20 cm, sunt recomandate în vederea înmagazinării în sol a apei.

Hotărâtor în realizarea unor producţii ridicate la grâu nu este adâncimea arăturii, ci timpul când se execută şi calitatea acesteia.

O arătură de bună calitate, fără bulgări, păstrează bine apa în sol, influenţează favorabil procesele biochimice din sol, pune seminţele de buruieni în condiţii de încolţire pentru a fi distruse prin lucrările următoare şi semănatul se face în condiţii bune.

În schimb, o arătură bulgăroasă este lipsită de toate aceste avantaje şi în plus necesită lucrări suplimentare cu tăvălugul şi grapa cu discuri, pentru mărunţirea bulgărilor, terenul nu se poate pregăti bine şi semănatul se face în condiţii puţin favorabile.

Lucrarea arăturii de vară până la semănatul grâului. Arătura de vară, după executare şi până toamna la semănat, trebuie menţinută afânată şi curată de buruieni, prin lucrări cu grapa reglabilă, repetate de 2 - 3 ori, pentru spargerea crustei, nivelarea solului şi distrugerea buruienilor. Ultima discuire trebuie făcută cu 1 - 2 zile înainte de semănat, perpendicular pe direcţia de însămânţare, la adâncimea de 8 - 10 cm, în agregat cu grapa reglabilă, iar în ziua semănatului, imediat înaintea maşinilor de semănat, se lucrează cu combinatorul pentru pregătirea patului germinativ şi cultivaţie totală a solului, asigurându-se în felul acesta cele mai potrivite condiţii pentru răsărirea seminţelor de grâu.

De reţinut, că pentru grâu nu trebuie să se realizeze nici o mărunţire exagerată a solului, deoarece bulgării rămaşi reţin zăpada în timpul iernii, iar primăvara se sfărâmă şi acoperă rădăcinile plantelor dezrădăcinate.

După plante care se recoltează la sfârşitul verii. La sfârşitul verii se recoltează cartofii timpurii, porumbul de siloz şi diferite plante anuale furajere. După recoltarea acestor plante, terenul trebuie să se are imediat la adâncimea de 20 cm, în agregat cu grapa stelată sau reglabilă. Dacă după arătură terenul este bulgăros, se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă.

Până toamna, se mai execută 1 - 2 discuiri în agregat cu grapa reglabilă, în funcţie de formarea crustei şi de apariţia buruienilor.

După plante care se recoltează toamna. Grâul se cultivă pe suprafeţe mari după plante care se recoltează toamna târziu, în cursul lunii septembrie, uneori la începutul lunii octombrie (porumb pentru boabe, soia, floarea-soarelui, cartofii târzii, sfecla pentru zahăr etc.).

Data efectuării. Arătura şi pregătirea terenului trebuie să se facă cu cel puţin 14 zile înainte de semănat. În arătură proaspătă şi neaşezată, seminţele nu germinează bine, se

Page 17: Fitotehnie  i+ii

17

măreşte pericolul degerării grâului, se favorizează procesul de dezrădăcinare („descălţare“) a plantelor.

Adâncimea arăturii. După aceste culturi, arătura se execută la 20 cm adâncime cu plugul în agregat cu grapa stelată.

Arăturile mai adânci nu sunt necesare deoarece nu aduc sporuri de recoltă la grâu sau acestea sunt mici şi nu compensează cheltuielile efectuate în plus.

Şi în cazul arăturilor după premergătoare târzii, calitatea trebuie să primeze faţă de adâncime. De aceea, când nu se poate executa o arătură la 20 cm fără bulgări este mai indicat să se are la o adâncime mai mică de 14 - 16 cm care să nu scoată bulgări. Arătura se face de asemenea în agregat cu grapa stelată sau reglabilă.

Tot pentru realizarea unei arături de calitate, deoarece după recoltarea porumbului, a florii soarelui rămân pe teren resturi numeroase de tulpini, care împiedică executarea unei arături de calitate, este bine ca înainte de arătură să se lucreze de 1 - 2 ori cu grapa cu discuri. Prin discuire, resturile de tulpini se sfarmă, se amestecă cu stratul superficial de sol şi arătura care urmează se execută în condiţii bune şi de calitate.

Pentru un efect mai bun de mărunţire a resturilor organice, prima discuire trebuie să se facă perpendicular pe direcţia rândurilor de porumb sau floarea soarelui.

După arătură, de regulă, solul mai trebuie lucrat de 1 - 2 ori cu grapa cu discuri. Prima discuire se face perpendicular pe direcţia arăturii, iar a doua, în agregat cu grapa reglabilă, trebuie să fie perpendiculară pe direcţia de semănat.

Când terenul este bulgăros şi uscat şi nu poate fi suficient de bine mărunţit cu grapa cu discuri, este necesar să se folosească tăvălugul, care mărunţeşte în bună măsură bulgării, iar pe alţii îi îndeasă în solul afânat şi pot fi mai uşor mărunţiţi de grapa cu discuri cu care se lucrează în alternanţă.

Tăvălugul este necesar să se folosească şi în cazul când în momentul semănatului arătura este prea afânată.

Se foloseşte în acest caz tăvălugul inelar sau neted, în agregat cu grapa reglabilă. În toamnele foarte secetoase, când terenul nu se poate ara, sau arătura s-ar face foarte bulgăroasă şi pentru a nu întârzia semănatul în speranţa unei eventuale ploi, pregătirea terenului pentru însămânţarea grâului se face numai cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată. Prima discuire se face în acest caz perpendicular pe direcţia rândurilor plantei premergătoare, iar celelalte perpendicular una pe alta. Lucrarea se repetă de mai multe ori până când se mobilizează un strat de sol de 10 - 12 cm adâncime şi apoi se seamănă. În asemenea condiţii, de secetă accentuată pe terenul pregătit numai prin discuire, se obţin producţii de grâu mai mari decât pe terenul arat bulgăros din cauza secetei. După pajişti. Dacă grâul se seamănă după pajişti naturale sau artificiale, se execută o arătură cu plugul cu antetrupiţă, la o adâncime de 20 - 30 cm, imediat după coasa I în regiunile secetoase şi după coasa a II-a în regiunile umede. Când pajiştea este infestată de plante cu rizomi şi stoloni, premergător arăturii, se execută o arătură superficială, iar dacă este o pajişte cultivată (lucernă etc.) o arătură de decoletare. Până la semănat, arătura se menţine sub formă de semiogor. Înainte de semănat, se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă perpendicular pe direcţia rândurilor. Lucrările solului pentru grâul de toamnă pe terenurile irigate. Pe terenurile irigate, după premergătoare timpurii, solul pentru grâul de toamnă se pregăteşte la fel ca pe terenurile neirigate. După premergătoare târzii (soia, porumb, sfeclă pentru zahăr, cartof), timpul rămas de la eliberarea terenului până la semănat este foarte scurt. Din această cauză, pentru realizarea semănatului de toamnă în epoca optimă, solul se pregăteşte prin lucrări superficiale cu grapa cu discuri grea (GDS 4,2) sau grapa cu discuri (GD 6,4), în funcţie de resturile vegetale şi textura solului, sau prin arături mai puţin adânci dar cu încorporarea bună a resturilor vegetale.

Page 18: Fitotehnie  i+ii

18

La alegerea variantei se va ţine seama de timpul rămas până la semănat şi de adâncimea arăturii efectuate la planta premergătoare (Bâlteanu Gh., 1989). TEST DE EVALUARE

1. Care sunt plantele foarte bune premergǎtoare pentru cultura grâului de

toamnǎ? Răspuns:

Pentru grâul de toamnă, cele mai bune premergătoare sunt acelea care se recoltează timpuriu, care îmbogăţesc solul în substanţe nutritive, au un consum redus de apă şi combat bine buruienile şi dăunătorii (mazǎrea, fasolea, borceagul de toamnǎ, borceagul de primǎvarǎ, trifoiul, lucerna, spaceta, rapiţa, inul de fuior, inul de ulei).

2. Care sunt cerinţele grâului de toamnǎ pentru principalele elemente nutritive ,

respectiv azot, fosfor şi potasiu şi în funcţie de ce criterii se stabileşte corect doza de îngrǎşǎminte?

Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la grâul de toamnǎ pentru 100 Kg

boabe plus producţia secundarǎ de paie aferentǎ este: a) 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 kg K2O b) 1,3 - 2,7 kg N, 2,5 - 2,8 kg P2O5, 3,7 - 3,9 kg K2O c) 2,3 - 2,5 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 3,2 - 3,7 kg K2O d) 2,0 - 2,5 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 3,2 - 3,7 kg K2O e) 3,4 - 3,6 kg N, 4,6 - 4,8 kg P2O5, 3,7 - 3,9 kg K2O

Rezolvare: a

De rezolvat: 4. Dozele de îngrǎşǎminte ce se administreazǎ grâului sunt în corelaţie strânsǎ cu: a) soiul cultivat, epoca de aplicat, tipul de îngrǎşǎmânt, modul de aplicare, producţia

planificatǎ b) soiul cultivat, consumul specific, producţia planificatǎ, tipul genetic de sol, planta

premergǎtoare, umiditatea solului, regimul pluviometric, tipul de îngrǎşǎmânt, epoca de aplicare

c) soiul cultivat, epoca de aplicat, tipul de îngrǎşǎmânt, regimul pluviometric d) epoca de aplicare şi producţia planificată; e) soiul cultivat şi condiţiile pedoclimatice Rezolvare:

1.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii

1.3.1. Sămânţa şi semănatul 1. Sămânţa de grâu folosită la semănat trebuie să fie valoroasă, numai în felul acesta existând premisa obţinerii unor recolte mari.

Page 19: Fitotehnie  i+ii

19

Ea trebuie să aparţină soiului recomandat în zonă şi să posede o valoare culturală ridicată (puritate minimă 99 % pentru clasa I, 98 % pentru clasa a II-a şi 97 % pentru clasa a III-a, iar capacitatea germinativă minimă de 95% pentru clasa I, 90 % pentru clasele a II-a şi a III-a). În calitatea seminţelor de grâu destinate semănatului trebuie inclusă şi greutatea lor exprimată prin greutatea a 1000 de boabe (M.M.B., masa a 1000 de boabe). M.M.B. trebuie să fie cât mai mare, deoarece seminţele mari şi grele germinează mai bine, au putere de străbatere a solului mare, iar plantele îşi formează nodul de înfrăţire mai adânc şi cresc mai viguroase. Toate aceste aspecte cu referire la calitatea seminţei de grâu semănate trebuie cuprinse obligatoriu în buletinele de analiză emise de laboratoarele Inspectoratelor Judeţene pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor care însoţesc loturile de seminţe.

Sub aspectul acesta sămânţa trebuie să facă parte din categoriile biologice bază, prebază, înmulţirea întâia (C1) sau cel mult înmulţirea a doua (C2). 2. Tratarea seminţelor. Pentru a preveni atacul de boli şi dăunători, seminţele de grâu se tratează obligatoriu înainte de semănat cu diferite substanţe fungicide sau insectofungicide. Pentru combaterea mălurei comune (Tilletia sp.), a fuzariozei (Fusarium sp.), septoriozei (Septoria sp.), helminthosporiozei (Helminthosporium sp.) şi a altor boli, sămânţa se va trata cu Criptodin, fungicid pe bază de clorură de etil-mercurică, foarte eficace, în cantitate de 100 - 150 g/100 kg sămânţă (1 - 1,5 kg/tona de sămânţă de grâu), Pei 431 P.T.S. - 2,5 kg/t, Raxil T GEL - 5 l/t, Divident F.S. - 1 l/t, Raxil 2 W.S. - 1,5 kg/t, Bayleton 25 W.P. - 2 kg/t, Benit 4,75 D.S. - 2 kg/t, Miclobor 70 P.T.S. - 2 kg/t, Sumi 8 plus - 1,5 l/t, Panoctim 35 L.S. - 2 l/t, Maxim Star - 1 l/t, Wincit F.P. - 1,5 kg/t, Amiral 3 FS - 1 l/t, Artemis - 0,5 l/t, Fortral 2 WS - 1,5 kg/t, Kripto Super 60 FS - 0,5 l/t, Orius 2 WS - 1,5 kg/t, Orius 6 FS - 0,5 l/t, Premise 0,3 l/t, Sirius 1 l/t, Dinizon 1 kg/t etc. Deoarece în interiorul bobului, ca rezultat al infecţiilor din timpul înfloritului, se pot găsi germeni ai tăciunelui zburător (Ustilago tritici), seminţele de grâu se tratează cu Vitavax 75 (pe bază de carboxină), în doză de 150 g/100 kg sămânţă (1,5 kg/t sămânţă grâu), Vitavax 20, în doză de 250 g/100 kg sămânţă (2,5 kg/t sămânţă grâu), Quinalate 15 PUS (pe bază de oxichinolet de cupru) în doză de 200 g/100 kg sămânţă (2 kg/t sămânţă grâu) Prelude SP, 2 kg/t sămânţă (pe bază de prochiloraz + carbendazin) sau Supervax - 2,5 l/t. Aceste produse sistemice sunt eficace şi pentru prevenirea infecţiilor primare cu speciile de Fusarium, Septoria, Helminthosporium, etc. Împotriva tăciunelui zburător se pot folosi şi fungicidele Benlate sau Fundazol, pe bază de benomil, cu acţiune sistemică, în doză de 150 - 200 g/100 kg sămânţă (1,5 - 2 kg/t sămânţă). Pentru prevenirea „piticirii grâului“, produsă de către mălura pitică (Tilletia controversa), deoarece nu există fungicide eficace, obligatoriu se va folosi sămânţă sănătoasă, provenită din culturi neatacate şi certificată în acest sens.

Deoarece infestarea cu sporii mălurei pitice se face prin sol, sămânţa venind în contact ulterior punerii în pământ cu aceştia, obligatoriu se va respecta rotaţia şi se va trata solul cu Hexadin 20 în doză de 25 - 30 kg/ha, imediat după semănat sau la 10 - 15 zile după semănat, aceasta în cazul în care nu s-a cunoscut acest aspect al infestării solei respective. În solele în care solul este infestat cu gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) sau cu viermele sârmă (Agroties sp.), sămânţa se va trata preventiv cu Aldrin 20 % pulbere (3 - 4 kg/t sămânţă) în amestec cu Criptodin (1,5 - 2 kg/t sămânţă), în felul acesta combătându-se concomitent atât bolile cât şi dăunătorii sau cu Vitalin 85 P.S. - 3 kg/t, Procarb L - 3 kg/t, Tirametox 90 P.T.S. - 3 kg/t, Supercarb T 80 P.S.U. - 3 kg/t, Lindan 400 S.C. - 2,5 l/t, Tonic 20 CS - (1 - 1,5 l/t), Dalila - (0,6 - 1 l/t), Picus 600 FS– (0,6-1 l/t), Palisade 600 FS – (0,6-1 l/t), Nuprid AL 600 FS – (0,6-1 l/t) etc.

Page 20: Fitotehnie  i+ii

20

Între preparatele cu acţiune mixtă (insectofungicidă), cu cea mai largă răspândire se înscriu produsele Yunta 246 FS - (2 - 2,25 l/t,) Sirius Extra 2,25 l/t, FB - 7, care conţine clorură etil-mercurică şi lindan sau chinodintox PTS (conţine oxichinoleat de cupru + lindan). Aceste produse trebuie folosite pentru tratarea seminţelor de grâu în locul Criptodinului, obligatoriu când grâul se seamănă după grâu sau pe suprafeţele unde sunt semnalate larve de Elateridae. Dozele utilizate de FB-7 şi Chinodintox PTS sunt de 250 g la 100 kg sămânţă (2,5 kg/t sămânţă grâu). Pentru orice preparat, timpul de tratare este de 10 - 15 minute, iar operaţia se execută numai cu maşini speciale şi în nici un caz prin lopătare, în saci sau în coşul distribuitor al maşinii de semănat, deoarece prin aceste metode rudimentare se reduce eficacitatea tratamentului existând în acelaşi timp pericolul intoxicării muncitorilor. Tratamentul se execută când seminţele au sub 15-16% umiditate şi numai cu 2 - 3 zile înainte de semănat. Astfel, un interval mai mare între tratamente şi semănat, atrage după sine alterarea capacităţii germinative a seminţelor. Pe solele unde s-au constatat în anii anteriori atac de viermi sârmă, peste 10 larve/m2, de Zabrus sau Buha semănăturilor peste 2 larve/m2, în afara de tratarea seminţei se va efectua un tratament general la sol cu Duplitox 3,5, în doză de 25 - 30 kg/ha, Aldrin, 20 - 25 kg/ha; sau alte insecticide, prin încorporare în sol odată cu lucrările de pregătire a patului germinativ pentru semănat. 3. Epoca de semănat. La grâul de toamnă, epoca de semănat trebuie aleasă astfel încât, plantele să intre în iarnă bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite, pentru a putea suporta mai uşor condiţiile nefavorabile din timpul iernii. Pentru aceasta, până la intrarea în iarnă, plantele de grâu au nevoie să vegeteze 40 - 50 zile până la data când temperatura medie zilnică scade sub 50C fără însă să crească vegetativ prea mult. În această perioadă (de la semănat până la faza de 2 - 3 fraţi, deci care include germinarea, răsărirea şi înfrăţirea), grâul de toamnă solicită o sumă a gradelor termice de cca 450 - 5500C. Pe baza unor observaţii îndelungate, începutul epocii optime de semănat se consideră când temperatura medie a aerului este de 13 - 150C, iar sfârşitul ei, când temperatura scade la 8 - 90C.

Numai în aceste condiţii, pentru a putea rezista peste iarnă la acţiunea condiţiilor nefavorabile, grâul răsare repede şi uniform, îşi dezvoltă puternic rădăcinile embrionare, îşi formează 2-3 fraţi, creşte normal şi acumulează mari cantităţi de zaharuri în frunze şi la nivelul nodului de înfrăţire. Toate aceste aspecte trebuie îndeplinite până la intrarea plantelor în iarnă (în criptovegetaţie).

Semănatul mai timpuriu, ca şi semănatul cu întârziere nu este indicat, deoarece determină scăderi importante de producţie. Însămânţarea prea târzie a grâului de toamnă, cu mult peste perioada optimă, atrage după sine scăderi importante de producţie (30 - 50 kg/ha pentru fiecare zi din cursul lunii octombrie şi 60 - 100 kg/ha pentru fiecare zi din cursul lunii noiembrie (Bâlteanu Gh., 1989).

Scăderile de producţie în cazul întârzierii semănatului se datoresc faptului că plantele de grâu intră în iarnă firave, slab înrădăcinate, slab înfrăţite şi necălite. Din această cauză, un număr mare de plante sunt distruse de ger, fenomenul de „descălţare“ este mai intens, vegetaţia este întârziată şi expusă astfel într-o măsură mai mare secetei, atacului de rugină etc.

Semănatul înainte de perioada optimă, are de asemenea efecte negative asupra nivelului producţiei.

Scăderea producţiilor de grâu în cazul semănatului mai de timpuriu se datoreşte următoarelor cauze: plantele cresc prea mult toamna, devenind mai sensibile la iernare şi ulterior la cădere; temperaturile mai ridicate de la începutul vegetaţiei determină formarea nodului de înfrăţire mai aproape de suprafaţa solului, crescând astfel pericolul de pierire a plantelor din cauza

Page 21: Fitotehnie  i+ii

21

gerului; atacul dăunătorilor în timpul toamnei este mai accentuat; culturile sunt expuse îmburuienării încă din toamnă; atacul de boli în toamnă cât şi în primăvară este mai accentuat.

În legătură cu epoca de semănat a grâului de toamnă, trebuie de asemenea precizat, că în cadrul epocii optime, semănatul trebuie să înceapă cu parcelele eliberate de premergătoarele timpurii şi să continue cu cele pe care plantele premergătoare se recoltează toamna. De asemenea, în toamnele secetoase, semănatul trebuie făcut mai spre sfârşitul epocii optime, iar în toamnele reci la începutul acesteia.

4. Desimea culturii şi cantitatea de sămânţă la hectar. Producţia de grâu este determinată în mare măsură de desimea culturii şi mai exact de numărul de spice productive, de numărul de boabe în spic şi de greutatea bobului.

De măsura în care se corelează aceste elemente depinde producţia. Având în vedere că asupra numărului de boabe din spic şi asupra greutăţii lor nu se

poate interveni apriori, desimea/m2 (plante sau spice) constituie elementul asupra căruia se poate acţiona prin măsuri fitotehnice, chiar de la semănat. Se consideră că un număr de 600 spice la m2 bine dezvoltate, cu o producţie medie pe spic de 1 gram, asigură o producţie bună de grâu/ha (cca 60 q/ha).

La desimi prea mari, plantele se etiolează, înfrăţesc slab, spicele rămân mici cu boabe puţine şi slab dezvoltate. Plantele din lanurile prea dese devin sensibile la cădere şi la atacul diferitelor boli (făinare, rugini, fuzarioză). În plus, o desime prea mare înseamnă o cantitate mai mare de sămânţă, deci în ultimă instanţă o risipă nejustificată de sămânţă.

O cantitate prea mică de sămânţă, determină semănături rare, care nu sunt capabile să valorifice pe deplin condiţiile de mediu, se îmburuienează puternic, iar producţia scade mult.

Desimea plantelor de grâu se stabileşte de la semănat prin numărul de boabe germinabile/m2.

Numărul de boabe germinabile ce se însămânţează la m2, oscilează în funcţie de soiul cultivat, de fertilitatea naturală a solului, de condiţiile climatice, de nivelul de fertilizare şi în general de agrotehnica aplicată.

Se poate asigura desimea de 600 spice productive/m2, asigurând la semănat 400 - 600 boabe germinabile/m2.

La fiecare soi, se va folosi desimea la limita inferioară sau apropiată de aceasta, când terenul este bine pregătit pentru semănat, s-au aplicat îngrăşăminte, umiditatea din sol este favorabilă şi semănatul se face la epoca optimă.

Când solul este uscat, patul germinativ nu s-a pregătit bine şi semănatul se face cu întârziere, desimea folosită va trebui să fie la limita superioară.

Cantitatea de sămânţă la hectar se calculează pe baza numărului de boabe germinabile la m2, de masa (greutatea) a 1000 de boabe (M.M.B.), puritatea şi capacitatea germinativă, după formula:

Cs = GPMMBmD

××2/ x 100 (kg/ha), în care:

Cs - cantitatea de sămânţă în kg necesară pentru semănat/ha; D/m2 - desimea (boabe germinabile) la m2; MMB - masa a 1000 de boabe, în grame;

P - puritatea, în procente; G - capacitatea germinativă în procente.

În general, cantitatea de sămânţă care asigură desimea optimă, oscilează în funcţie de factorii arătaţi, între 220 - 280 kg/ha. 5. Distanţa între rânduri. Grâul se poate semăna în rânduri simple, în rânduri

Page 22: Fitotehnie  i+ii

22

încrucişate şi în benzi. În ţara noastră grâul de toamnă se seamănă la distanţa între rânduri de 12,5 cm. În alte ţări, distanţa între rânduri oscilează, ea fiind mai mare sau mai mică, în funcţie de particulariţăţile soiurilor, de condiţiile de vegetaţie şi de nivelul tehnologiei aplicate. În Anglia, de exemplu, se foloseşte frecvent distanţa de 15 - 25 cm, în Franţa 18 - 20 cm, în Italia 14 - 20 cm etc.

Indiferent de distanţele dintre rânduri, pretutindeni, se are în vedere realizarea desimii culturii, a numărului de spice recoltabile la unitatea de suprafaţă - component esenţial al producţiei - având grijă deosebită în stabilirea judicioasă a spaţiului de nutriţie individual şi asigurându-se totdeauna o atenţie deosebită factorului lumină.

Direcţia rândurilor de semănat, este recomandabil să fie perpendiculară pe direcţia arăturii, în felul acesta asigurându-se îngroparea mai uniformă a seminţelor. Pe terenurile cu pantă, spre a împiedica scurgerea apelor rezultate din ploile torenţiale şi a reduce procesul de eroziune, semănatul trebuie executat pe curbele de nivel.

Cu referire la orientarea rândurilor, cea mai potrivită este direcţia N - S, deoarece plantele folosesc mai bine energia solară dimineaţa şi seara, iar în timpul zilei suferă mai puţin de supraîncălzire. În zonele cu ierni aspre, este indicată orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului, împiedicând în felul acesta spulberarea solului şi descoperirea nodului de înfrăţire.

Pentru executarea integrală a lucrărilor de îngrijire, prin folosirea mijloacelor terestre, grâul se distruge în cea mai mare parte pe urma de trecere a acestora. Din considerentele acestea este indicat să se lase cărări încă de la semănat, pentru accesul în parcele a maşinilor şi utilajelor, acest sistem reprezentând numeroase avantaje, cum ar fi repartizarea uniformă a îngrăşămintelor, a erbicidelor, insectofungicidelor, evitând în felul acesta greşelile care duc în final la pierderi însemnate de producţie. Cărările se obţin prin închiderea tuburilor 1 - 2 - 3 ale semănătorii, în funcţie de sistema de maşini, la al treilea parcurs în dreptul roţilor tractorului.

Procedând în felul acesta, se realizează o diminuare a suprafeţei de cultură cu 4 - 5 %, însă recolta de pe această suprafaţă este compensată de producţia mai mare de pe rândurile de lângă cărări (Bâlteanu Gh., 1979).

Grâul se seamănă cu semănătorile universale SUP-21, SUP-29, SUP-48, semănători care există în prezent în dotare, cu viteza de semănat în medie de 5 km/h, putând fi mai mare sau mai mică, mai mare când terenul este bine pregătit şi mai mică când terenul este bulgăros.

7. Adâncimea de semănat depinde de natura solului, de umiditatea şi gradul de afânare al acestuia, de asprimea iernii etc.

Pe solurile mai grele şi umede, în zonele cu geruri mai uşoare în timpul iernii, se seamănă la 4-5 cm. La această adâncime, grâul răsare repede, iar nodul de înfrăţire se poate forma la adâncimea specifică soiului, de 2 - 3,5 cm.

Pe solurile uşoare şi uscate, ca şi în zonele cu ierni aspre şi vânturi puternice, se însămânţează mai adânc, la 6 - 8 cm, aceeaşi adâncime de semănat folosindu-se şi în cazul în care se seamănă într-un pământ insuficient aşezat.

Nu trebuie însă exagerat cu adâncimea de încorporare a seminţei, indiferent de factorii enumeraţi anterior, deoarece la o adâncime prea mare de încorporare a seminţei, se reduce capacitatea de înfrăţire şi pier în timpul iernii un număr mare de plante (Bâlteanu Gh., 1989).

De regulă, la soiurile actuale de grâu ce se găsesc raionate în cultură în ţara noastră, adâncimea de semănat se poate mări cu cel mult 1,5 - 2 cm peste adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire (Bâlteanu Gh., 1989).

1.3.2. Lucrările de îngrijire După semănat şi în timpul vegetaţiei grâul de toamnă necesită lucrări de îngrijire. Necesitatea aplicării diferitelor lucrări de îngrijire depinde de mai mulţi factori, între care o

Page 23: Fitotehnie  i+ii

23

importanţă mai mare prezintă condiţiile climatice şi natura solului. O parte din lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei pot fi înlăturate, printr-o bună pregătire a patului germinativ, prin aplicarea raţională a îngrăşămintelor, semănatul la epoca optimă etc. Tăvălugitul după semănat. În zonele secetoase, în special după prăşitoarele care se recoltează toamna, când semănatul grâului are loc obişnuit în arătură proaspătă, după semănat trebuie să se facă tăvălugitul, pentru a pune seminţele în contact mai bine cu solul şi a favoriza răsărirea. În acest scop este indicat să se folosească tăvălugul inelat, cu acţiune la suprafaţă (Cambridge sau Croskill), care prin construcţie realizează presarea solului, dar în acelaşi timp lasă solul uşor afânat la suprafaţă. Tăvălugitul grâului după semănat poate constitui o măsură pozitivă numai în cazul în care în stratul de sol din apropierea seminţei se găseşte o cantitate de apă apropiată de necesarul germinării (1,7-1,8 ori apa higroscopică, Bâlteanu Gh., 1989). Eliminarea excesului de apă. După răsărire, în timpul toamnei şi iernii, trebuie luate măsuri de îndepărtare a apei stagnate de pe semănături prin crearea de şanţuri de scurgere sau de puţuri absorbante. Şanţurile de scurgere sunt mai indicate să se facă toamna după semănat şi să fie verificate la desprimăvărare, când pericolul stagnării apei este mai mare. În depresiunile închise este necesar să se facă puţuri absorbante. Reţinerea zăpezii. În zonele cu zăpadă puţină şi vânturi puternice care o spulberă sunt necesare măsuri de reţinerea zăpezii pe semănături. Reţinerea zăpezii pe semănături asigură o mai bună iernare a plantelor şi sporirea rezervei de apă din sol. Se pot folosi în acest scop parazăpezi din tulpini de porumb, floarea-soarelui, baloturi de paie, garduri de scândură, precum şi parazăpezile de tip C.F.R. Prin reţinerea zăpezii pe semănături, la S.C.A. Mărculeşti s-au obţinut în unii ani sporuri de recoltă de până la 48% (Matei I., 1974). Reţinerea zăpezii este necesară şi pe semănăturile făcute pe terenurile în pantă, sporind astfel rezerva de apă din sol, prin efectuarea de diguleţe din zăpadă sau prin tăvălugitul zăpezii. Controlul semănăturilor de grâu înainte de ieşirea din iarnă. În timpul iernării, după gerurile mai puternice şi mai ales spre sfârşitul iernii, este necesar să se facă controlul semănăturilor, prin care se stabileşte starea culturii şi măsurile ce trebuie luate la nevoie. La sfârşitul iernii - începutul primăverii, se aplică dozele de îngrăşăminte cu azot lăsate prin fracţionarea dozei totale pentru primăvară şi doze suplimentare când cultura grâului a ieşit din iarnă slăbită, dezrădăcinată, sau când ploile abundente din timpul toamnei şi iernii au spălat azotul la adâncimi mari, în afara zonei de acţiune a rădăcinilor. Dozele de îngrăşăminte cu azot suplimentare se stabilesc în funcţie de măsura în care cultura a suferit în timpul iernii, de precipitaţiile căzute, de soi etc. Se pot folosi în acest scop toate tipurile de îngrăşăminte cu azot care se fabrică la noi în ţară (azotat de amoniu, sulfat de amoniu, uree, nitrocalcar, îngrăşăminte foliare). Dezrădăcinarea (descălţarea). Când din cauza îngheţului şi dezgheţului repetat, mai ales de la sfârşitul iernii, cultura de grâu se prezintă în primăvară dezrădăcinată, trebuie să se facă tăvălugitul semănăturii imediat ce se poate intra pe teren pentru a pune rădăcinile plantelor şi nodul de înfrăţire în contact cu solul umed, favorizând astfel formarea de noi rădăcini şi în consecinţă refacerea plantelor. În acest scop se foloseşte tăvălugul neted. Dezrădăcinarea plantelor trebuie în primul rând prevenită prin semănatul la epoca optimă, într-o arătură aşezată şi mai adânc. Grăparea. Semănăturile de grâu de toamnă, la care în primăvară terenul prezintă crustă, se grăpează. Prin grăpare se sparge crusta solului, se reduce evaporarea apei, se distrug buruienile mici etc. În funcţie de grosimea şi tăria crustei se pot folosi, grapa cu colţi reglabili cu dinţii

Page 24: Fitotehnie  i+ii

24

înapoi, grapa stelată sau grapa rotativă cu poziţia dinţilor înapoi. Nu se grăpează semănăturile de grâu dezrădăcinate, ieşite slabe din iarnă şi semănăturile de pe terenurile uşoare, nisipoase etc. Combaterea buruienilor. Numărul cel mai mare de specii de buruieni din culturile de grâu este dat de dicotiledonate, anuale şi perene (peste 40) şi monocotiledonate (aproximativ 10). Prezenţa acestora, fără luarea măsurilor de combatere, pot produce pagube cuprinse între 60-80%. Dintre dicotiledonate, deosebit de dăunătoare sunt următoarele specii: Cirsium arvense, Matricaria inodora, Papaver rhoeas, Sinapis arvensis, Argostemma githago, Convolvulus arvensis, Vicia sp. etc. Dintre monocotiledonate, 2 specii sunt deosebit de dăunătoare, Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul).

Combaterea buruienilor din culturile de grâu cu ajutorul erbicidelor are în prezent o largă răspândire. Se pot folosi erbicide simple şi combinate.

Cele mai bune rezultate se obţin cu erbicidele combinate, care au un spectru de acţiune mult mai larg. Cele mai utilizate în acest scop în ţara noastră sunt erbicidele pe bază de 2,4 D (DMA-sarea de dimetil amină a acidului 2,4 D) şi cele pe bază de MCPA în special Dikotex, Agroxone etc. Cantitatea de erbicid folosită este de 0,5-0,8 kg/ha; (1,5-2,6 litri sare DMA) la 2,4 D, iar dozele de MCPA oscilează între 0,8-1,6 kg/ha; (2,0-4,1 litri Dikotex 40%), în funcţie de natura şi vârsta buruienilor şi gradul de îmburuienare. Sunt distruse foarte bine buruienile crucifere, precum şi loboda, măzărichea, ştirul, pălămida, susaiul, volbura, albăstriţa şi altele. Eficacitatea acestor erbicide este ridicată când la administrare se înregistrează o temperatură a aerului de cel puţin 15oC. Buruienile au cea mai mare sensibilitate la aceste erbicide în faza de rozetă. Erbicidele 2,4 D şi MCPA se pot administra fără să fie afectat grâul, până la începutul formării celui de-al doilea internod. Cu rezultate foarte bune în combaterea buruienilor din cultura grâului şi foarte mult folosit în ţara noastră este Icedinul, erbicid combinat, pe bază de 2,4 D şi dicamba (28% 2,4 D + 3,5% dicamba – Icedin simplu şi 29% 2,4 D + 5% dicamba – Icedin forte). Are spectrul de acţiune mult mai larg faţă de erbicidele pe bază de 2,4 D. Combate şi buruienile rezistente la 2,4 D cum sunt: Matricaria chamomilla, Matricaria inodora, Agrostema githago, Polygonum sp. etc. Doza optimă de Icedin simplu este de 3,0-3,5 litri/ha şi cea de Icedin forte 1,5-2 l/ha, în funcţie de gradul de infestare cu buruieni. Icedinul se poate administra şi când temperatura aerului este mai scăzută, de 8-10 oC, până la formarea primului internod. Pentru combaterea buruienilor rezistente la 2,4 D, alături de Icedin, se pot folosi şi erbicide pe bază de tribensulfuron metil (Granstar 0,020-0,025 l/ha), triasulfuron + 2,4 D (Longran 75WG + SDMA, 0,015l + 1,5 l/ha) sau clorosulfuron (Glean, 0,015-0,020 kg/ha;). De asemenea, se pot folosi Satis 18WP 200 g/ha, Grodyl 30-40 g/ha, Lontrel 418 C 4-5 l/ha, Logran D 1,5 kg/ha;, Oltisan 1 l/ha, etc. toate administrate ca şi Icedinul. În cazul erbicidului Glean, care are o persistenţă îndelungată în sol, după grâu trebuie să nu urmeze în rotaţie plante sensibile la acest erbicid (sfecla de zahăr sau furajeră, floarea-soarelui). Aplicarea se face când buruienile sunt în faza de rozetă, plantele de cultură de la faza de înfrăţire şi până la începutul formării primului internod, iar temperatura aerului este de

Page 25: Fitotehnie  i+ii

25

10-12 oC cu tendinţă de creştere. Erbicidul Glean se poate aplica şi preemergent (pre sau post semănat). Alte erbicide precum erbicidele sulfonilureice Comod 750 WP– (15-20) g/ha, Dacsulfuron 750 WP – (15-20) g/ha, Sansulfuron 75 WP – (15-20) g/ha, Rival 75 PU , Rival 75 PS – (15-20) g/ha, Suclin 75 WG – (15-20) g/ha, Peak 75 WG 20 g/ha, Arkan 75 WG – (20-40) g/ha se pot aplica chiar până în faza de burduf a grâului. Pentru combaterea lui Apera spica venti (iarba vântului) se pot folosi Igran 50 WP (terbutrin 50%) în doză de 3,0-4,0 kg/ha; produs comercial, Granarg (terbutrin 50%) 3,0-4,0 kg/ha; aplicate fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, fie primăvara în faza de 1-3 frunze ale buruienii. Aplicate înainte de semănat şi încorporate în sol, se pot folosi Avadex-BW, sau Trialat 40 EC, 3-5 kg/ha;, iar primăvara, când buruiana are 2-4 frunze, se pot face tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxydim (Grasp-CE, 2-2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma-S, 0,8-1,0 l/ha), diclofometil (Iloxan-CE, 2,5 l/ha). Odosul (Avena fatua), tot monocotiledonată, aduce însemnate pagube în cultura grâului dacă nu se combate. Se folosesc ca erbicide „antiodos“: Avadex BWEC (400 g/l triallate), 5,0-6,0 l/ha; Avadex BW 10G (10% triallate), 20-25 g/ha.

Ele se administrează înainte sau după semănat, încorporându-se imediat în sol, superficial, cu grapa cu colţi reglabili. Tot pentru combaterea acestor buruieni monocotiledonate se pot folosi Puma S (75 g/l fenoxapropetil), 0,8-1 l/ha sau Grasp (100 g/l tralkoxidim), 2-2,5 l/ha, care se vor administra primăvara când buruienile se găsesc în faza de rozetă iar grâul nu a format primul internod. Erbicidul Puma Super se va aplica separat de erbicidele anticotiledonate pe bază de dicamba deoarece nu este compatibil cu acesta. El se poate aplica asociat cu erbicidele Glean şi Grodyl.a Alt erbicid folosit împotriva odosului este Illoxan EC 36 (360 g/l diclofos-methyl), 3,0 kg/ha;. Se administrează primăvara când plantele de odos sunt în faza de 2-4 frunze. Administrat ulterior eficacitatea erbicidului se reduce. Tot pentru combaterea odosului se pot folosi Avenge, Malaven, Suffix, în faza de 2 -3 frunze până la faza de burduf. Se aplică primăvara, când plantele de grâu sunt înfrăţite până la formarea internodului al doilea. Se mai pot folosi erbicidele Isoflo 500 SC – (3-5) l/ha, Isoron 500 SC– (3-5) l/ha, Izoguard 500 SC 5 l/ha, aplicate postemergent pentru combaterea lui Apera spica venti (iarba vântului), Tolurex 50 SC – (2-3) l/ha, preemergent pentru combaterea lui Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odos), Sekator – (0,2-0,3) l/ha, postemergent pentru combaterea buruienilor dicotiledonate şi parţial monodicotiledonate. Împotriva speciilor Galium aparine şi Galeopsis tetrahit,până în faza de două intenoduri ale grâului şi la 15-20 cm înălţime a plantei de Galium se pot folosi erbicidele Cerlit 0,8 l/ha şi Tomigan 250 EC 0,8l/ha, postemergent, acestea combătând şi alte buruieni dicotiledonate şi perene, inclusiv Convolvulus, Stellaria, Capsella, Viola etc.

Când în cultura de grâu avem o cultură ascunsă de trifoi, buruienile din grâu se combat cu Aretit 40 WP (dinoseb acetat 40%), 5,6-6,0 kg/ha; Basagran (bentazon 480 g/l), 2,0-4,0 l/ha; Acetatin (dinoseb acetat 36 g/l), 5,0-6,0 l/ha etc. În această situaţie, se interzice folosirea icedinului sau a altor erbicide pentru a combate dicotiledonatele, datorită sensibilităţii deosebite a trifoiului faţă de aceste erbicide indiferent dacă este răsărit sau nu (Bâlteanu Gh., 1989). Combaterea bolilor. Principalele boli care aduc pagube însemnate producţiei de grâu sunt: făinarea – Erysiphe graminis, fuzarioza – Fusarium graminearum, septorioza – Septoria tritici; îngenunchierea tulpinilor – Ophiobolus graminis; rugina brună – Puccinia tritici etc.

Page 26: Fitotehnie  i+ii

26

Primul tratament trebuie realizat în faza de înfrăţire, în felul acesta limitând făinarea, ruginile, bolile coletului, al doilea tratament se efectuează în faza de burduf, având eficienţă asupra făinării, ruginii, septoriozei, iar al treilea tratament la apariţia spicului, prin el limitându-se bolile menţionate anterior ca şi bolile spicului (fuzarioza-înnegrirea). Substanţele folosite în combaterea bolilor grâului se utilizează singure sau în amestec şi sunt sistemice. Se folosesc în doze mici (0,3-0,5 kg/ha; s.a.) întâlnindu-se ca produse comerciale sub diferite denumiri (Benlate, Topsin, Alert - 1 kg/ha, Bayleton - 0,5 kg/ha, Tilt 250 EC - 0,5 kg/ha, Granit - 1 l/ha, Impact - 1 l/ha, Mirage- 1 l/ha, Sportak - 1 l/ha, Clio-1 l/ha, Sanaprop - 0,5l/ha, Odeon 720 SC - 1,5 l/ha, Cavaler 250 EC - 0,5 l/ha, Navigator - 0,8 l/ha, Aloha - 0,5 l/ha, Zamir 40 EW - 0,75l/ha etc. Combaterea dăunătorilor. Dintre dăunători, pagube însemnate produc: gândacul ghebos, ploşniţele cerealelor, musca de Hessa şi într-o măsură mai mică musca galbenă, musca neagră, viespea grâului, păduchele verde etc. Gândacul ghebos depune ouăle în pământ în luna august. Larvele apar în septembrie şi octombrie şi se hrănesc cu frunzele tinere de grâu. Plantele atacate se usucă. Atacul are loc noaptea şi e mai periculos toamna şi primăvara devreme. Adulţii atacă tot noaptea consumând boabele în lapte sau rozând pe cele în pârgă. Se combate prin arături, rotaţia culturilor şi tratarea seminţelor cu insecticide. Foarte bune rezultate se obţin prin tratarea seminţelor cu insectofungicidul FB7 în cantitate de 250 g/100 kg sămânţă, care combate atât gândacul ghebos cât şi mălura, Cartuş 60 EC - 2 l/ha, Diazol 60 EC - 2 l/ha, Basudin 600 EW - 2 l/ha, Pyrinex 48 EC - 2,5 l/ha etc. Ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp.). Adulţii şi larvele înţeapă tulpinile, frunzele, spicele şi boabele în lapte. Boabele înţepate sunt injectate cu un lichid care depreciază calitatea grâului (grâul cu peste 10% boabe atacate, dă o pâine moale, cleioasă, necrescută şi nu se coace bine). Se combat prin tratarea culturii, când se înregistrează 3 adulţi sau 5 larve/m2 cu Dipterex (1,2 kg/ha), Lebaycid 50 EC (2 l/ha) etc. Se pot folosi cu rezultate foarte bune preparatele tip VUR (volum ultra redus), de exemplu Dimevur 1 (3-4 l/ha) administrate cu mijlaoce aviatice. De asemenea, pentru combaterea ploşniţelor şi a altor dăunători se pot folosi produse ca: Ecalux 25 EC - 1,5 l/ha, Onefon 90 PS - 1,1 kg/ha, Onefon 30 VUR - 3,3 l/ha, Sinoratox 30 CE - 4,2 l/ha, Decis 2,5 CE - 0,3 l/ha, Sumicombi 30 EC - 0,750 l/ha, Trebon 10 EW - 0,750 l/ha, Supersect 10 EC - 0,2 l/ha, Regent - 0,1 l/ha, Dimithion 50 EC - 1 l/ha, Furg 10 EX - 0,1 l/ha, Alfasect 10 CE - 0,1 l/ha, Faster 10 CE - 0,1 l/ha, Filip 10 EC - 0,1 l/ha, Legent - 0,1 l/ha etc. Musca de Hessa. Are mai multe generaţii (de toamnă, primăvară şi vară). Pagube mari produc generaţiile de toamnă. Larvele coboară pe frunze până la teacă, unde sug seva plantei, planta se îngălbeneşte şi piere. Generaţia de primăvară atacă paiul, care înainte de înspicare se îndoaie şi se rupe. Se combate prin arături adânci, asolamente, distrugerea buruienilor graminee etc. Folosirea substanţelor de creştere. Pentru grâu cea mai mare însemnătate o prezintă produsul clorură de (2-cloretil) trimetil amonium, cunoscut sub denumirea comercială de Cycocel sau CCC. CCC-ul are ca efect principal reducerea taliei, prin scurtarea internodiilor 1 şi 2 sau 3 şi 4 şi îngroşarea acestora, mărind astfel rezistenţa la cădere a plantelor de grâu. Cycocelul se administrează extraradicular, primăvara, la începutul împăierii, până înainte de intrarea plantelor în burduf, în cantitate de 2,5 - 3 l/ha, revenind 1,25 - 1,50 kg/ha s.a., diluată în aproximativ 400 l apă. Tratamentul poate fi efectuat şi concomitent cu aplicarea erbicidelor (2,4 D, MCPA) amestecul fiind compatibil ( Bâlteanu Gh., 1989). Irigarea. Grâul de toamnă reacţionează bine la irigare, deşi spre deosebire de alte

Page 27: Fitotehnie  i+ii

27

plante cultivate pe terenuri irigate, solicită un număr mai mic de udări şi norme de irigare mai mici, aproximativ 70 - 75 % din consumul de apă asigurându-l din rezervele de apă ale solului şi din precipitaţii. Cea mai importantă şi în acelaşi timp eficientă udare a grâului, în marea majoritate a anilor este udarea de toamnă (de răsărire). Datorită precipitaţiilor puţine din lunile august, septembrie-octombrie, perioada de răsărire este în majoritatea anilor critică. Norma de udare folosită la răsărire este de 500 m3/ha, normă ce umezeşte solul pe 30 - 40 cm adâncime. Primăvara se aplică grâului încă o udare, rar două şi acestea în anii foarte secetoşi, momentul administrării acesteia din urmă nedepăşind faza de burduf. Irigările nu determină sporuri de producţie semnificative şi favorizează apariţia bolilor spicului şi căderea. În concluzie, norma de udare pentru răsărire se ridică la 40 - 50 mm, iar mărirea normelor de udare în primăvară se situează în jurul a 50-60-70 mm, aceasta în funcţie de sol, asigurând o umiditate a solului mai mare de 50 % din I.U.A.

Norma medie de irigare este de 1500 m3/ha. Ea poate fi mai mică sau mai mare în funcţie de rezerva de apă a solului în primăvară, de cantitatea de precipitaţii căzute, de zona de cultură etc.

Irigarea grâului se face prin aspersiune sau prin brazde mici (corugate), cu distanţe între ele de 30 - 60 cm, în funcţie de textura solului ( Bâlteanu Gh., 1989).

1.3.3. Recoltare. Producţii

Recoltarea grâului este o operaţiune complexă, care trebuie efectuată în cel mai scurt timp şi fără pierderi. Momentul optim de recoltare a grâului depinde de metoda de recoltare folosită şi de scopul în care este utilizată producţia. Recoltarea grâului se poate face prin două metode: recoltarea cu combina direct din lan şi recoltarea divizată. Recoltarea directă se efectuează cu combina la maturitatea deplină, când umiditatea boabelor este scăzută (sub 16 %), ceea ce permite treierarea fără pierderi, în sensul că boabele nu rămân în spic. În timpul recoltării, manipulării şi depozitării, boabele de grâu mai pierd din apa pe care o conţin, ajungând la umiditatea de păstrare (14 %). Recoltarea cu combina este cea mai mult utilizată, fiind şi cea mai economică. Combina execută secerarea plantelor, treierarea, precurăţirea şi colectarea boabelor. Pentru recoltarea grâului se folosesc combine autopropulsate C12 (Gloria) precum şi alte tipuri de combine (Klass, Ferguson etc.). Folosirea combinei cere lanuri uniforme, neîmburuienate, cu umiditatea boabelor sub 16 %, vremea să fie caldă şi însorită iar plantele să nu fie căzute. Prin recoltarea cu combina se reduc mult pierderile, ajungând la numai 2 - 4 %. De asemenea prin recoltarea cu combina se scurtează mult perioada de recoltare, ca urmare a randamentului de lucru ridicat al acesteia. Grâul trebuie recoltat în 5 - 6 zile în zonele uscate şi 6 - 8 zile în zonele mai umede. Prelungirea recoltatului peste acest termen se face cu însemnate pierderi, în primul rând datorită maturizării depline. Combinele autopropulsate cer terenuri plane, neaccidentate. Sunt însă şi combine special construite pentru terenurile în pantă, în acest caz batoza fiind ţinută prin nişte mecanisme tot timpul în poziţie orizontală. Prin mici adaptări, combinele autopropulsate pot recolta şi grâul căzut. Indicii de calitate ai recoltării grâului cu combina trebuie avuţi tot timpul în atenţie (puritate mare 95 - 99 %, pierderile de recoltă să fie minime prin efectuarea de reglaje corespunzătoare ca şi spargerea acestora). Dimineaţa, seara şi noaptea se măreşte turaţia bătătorului către limita superioară, iar ziua când este foarte cald se reduce. Recoltarea divizată, în două faze sau indirectă, constă în tăierea plantelor de grâu cu

Page 28: Fitotehnie  i+ii

28

vindroverul la o înălţime de 20 - 25 cm de la suprafaţa solului şi lăsarea acestora în brazdă continuă timp de 7 - 8 zile, pentru uscare, până la o umiditate a boabelor de 14 %. După aceasta grâul se treieră cu combina, echipată cu ridicător de brazde. Recoltarea divizată se practică în zonele umede, în anii ploioşi, culturi prea îmburuienate şi cu o coacere neuniformă. Calendaristic, recoltarea grâului începe la sfârşitul lunii iunie în sudul ţării, se desfăşoară în prima jumătate a lunii iulie în cea mai mare parte a ţării, iar în zonele de deal şi premontane aceasta se continuă până în primele zile ale lunii august.

Producţii. Producţia de grâu la hectar variază foarte mult în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de soi şi de agrotehnica aplicată.

Folosirea la timp a măsurilor agrotehnice tot mai avansate, crearea şi folosirea de noi soiuri cu o înaltă productivitate, a făcut ca producţia la hectar să crească tot mai mult în toate ţările mari cultivatoare de grâu.

În ţara noastră, producţia medie de grâu a oscilat în limite foarte largi, datorită condiţiilor climatice anuale, dar mai ales datorită unor tehnologii diferenţiate care s-au folosit de-a lungul timpului.

Producţia medie la cultura grâului pe plan mondial a fost în anul 1997 de 25 q/ha iar în anul 2005 a fost de 26,65 q/ha.

Producţiile cele mai mari s-au înregistrat în Irlanda (84,5 q/ha), Danemarca (73,23 q/ha), Franţa (62,5 q/ha), Olanda (75,55 q/ha), Germania (65,03 q/ha) etc.

Producţia medie în Europa a fost la nivelul anului 2005 de 31,64 q/ha, în Africa de Sud 20,29 q/ha, în Asia de 25,72 q/ha, etc.

Folosirea în anul viitor a noilor soiuri create cu productivitate ridicată, a unor cantităţi sporite de îngrăşăminte chimice, sporirea suprafeţelor irigate şi îmbunătăţirea agrotehnicii folosite în cultura grâului va conduce la ridicarea substanţială a producţiei medii de grâu pe ţară.

La nivelul anului 2007, producţia medie de grâu a fost de 34,03 q/ha obţinându-se o cantitate totală de grâu de 7.812.400 tone.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de grâu de toamnǎ în combaterea mǎlurei comune, fuzariozei, septoriozei.

Răspuns: Pentru combaterea mălurei comune (Tilletia sp.), a fuzariozei (Fusarium sp.), septoriozei (Septoria sp.), helminthosporiozei (Helminthosporium sp.) şi a altor boli, sămânţa se va trata cu Criptodin, fungicid pe bază de clorură de etil-mercurică, foarte eficace, în cantitate de 100-150 g/100 kg sămânţă (1-1,5 kg/tona de sămânţă de grâu), Pei 431 P.T.S. – 2,5 kg/t, Raxil T GEL – 5 l/t, Divident F.S. – 1 l/t, Raxil 2 W.S. – 1,5 kg/t, Bayleton 25 W.P. – 2 kg/t, Benit 4,75 D.S. – 2 kg/t, Miclobor 70 P.T.S. – 2 kg/t, Sumi 8 plus – 1,5 l/t, Panoctim 35 L.S. – 2 l/t, Maxim Star – 1 l/t, Wincit F.P. – 1,5 kg/t, Amiral 3 FS – 1 l/t, Artemis – 0,5 l/t, Fortral 2 WS –1,5 kg/t, Kripto Super 60 FS – 0,5 l/t, Orius 2 WS – 1,5 kg/t, Orius 6 FS– 0,5 l/t, Premise – 0,3 l/t, Sirius – 1 l/t, Dinizon – 1 kg/t etc.

2. Care sunt cerinţele pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ sǎmânţa de grâu de

toamna destinatǎ semǎnatului? Răspuns:

Page 29: Fitotehnie  i+ii

29

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Norma de sǎmânţǎ pentru semǎnat la grâul de toamnǎ, orientativ este:

a) 220 - 280 kg/ha; b) 280 - 300 kg/ha; c) 120 - 140 kg/ha; d) peste 280 kg/ha; e) 80 110 kg/ha.

Rezolvare: a.

De rezolvat: 1. Pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu rezistente la 2,4 D se pot

folosi: a) Icedin, Granstar, Logran, Glean, Satis, Grodyl, Oltisan, Lontrel; b) Icedin, Granstar, Logran, Glean, Satis, Grodyl, Primextra, Pitezin; c) Icedin, Granstar, Logran, Navigator, Granit, Tilt, Topsin; d) Isoflo 500 SC şi Izoguard 500 SC; e) Cerlit şi Tomigan 250 EC. Rezolvare:

Page 30: Fitotehnie  i+ii

30

REZUMATUL TEMEI

Din cele mai vechi timpuri, grâul a fost folosit mai mult decât oricare altă plantă în alimentaţia oamenilor şi a rămas nedespărţit de omul civilizat de-a lungul întregii istorii. Grâul este cereala cea mai importantă, ca urmare a întrebuinţărilor pe care le primeşte. Principala întrebuinţare o are grâul în fabricarea pâinii, alimentul de bază a peste jumătate din populaţia globului.

În compoziţia boabelor de grâu predomină în cea mai mare parte substanţele extractive neazotate (63 - 75,5 %), substanţele proteice (12 - 16 %) şi apa, într-un procent mai mic găsindu-se substanţele grase, substanţele minerale, vitaminele, enzimele şi alte substanţe .

Grâul cere un climat moderat de cald şi umed şi are cerinţe ridicate faţă de sol. Foarte bune premergătoare pentru grâu sunt şi rapiţa, inul de fuior, inul de ulei, care se recoltează de timpuriu. După in, grâul dă producţii apropiate de cele obţinute după mazăre. De asemenea, foarte bune premergătoare pentru grâu, sunt leguminoasele perene (trifoiul, lucerna, sparceta), dacă arătura se face vara adânc şi terenul se menţine afânat şi curat de buruieni până toamna la semănatul grâului. Plante bune premergătoare pentru grâu, sunt cartofii timpurii, porumbul furajer, porumbul şi floarea soarelui cultivate pentru siloz şi bostănoasele.

Pentru 100 kg boabe şi cantitatea corespunzătoare de paie, grâul extrage din sol următoarele cantităţi de elemente nutritive: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9-3,7 kg K2O.

Grâul de toamnă este o plantă foarte pretenţioasă la pregătirea terenului. Solul în care se însămânţează grâul, trebuie să fie afânat pe o adâncime de 15 - 20 cm, mărunţit, nivelat, suficient aşezat, curat de buruieni şi bine aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive.

Sămânţa de grâu folosită la semănat trebuie să fie valoroasă, să aparţină soiului recomandat în zonă şi să posede o valoare culturală ridicată (puritate minimă 99 % pentru clasa I, 98 % pentru clasa a II-a şi 97 % pentru clasa a III-a, iar capacitatea germinativă minimă de 95 % pentru clasa I, 90 % pentru clasele a II-a şi a III-a).

Epoca de semănat. La grâul de toamnă, epoca de semănat trebuie aleasă astfel încât, plantele să intre în iarnă bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite, pentru a putea suporta mai uşor condiţiile nefavorabile din timpul iernii. Pentru aceasta, până la intrarea în iarnă, plantele de grâu au nevoie să vegeteze 40 - 50 zile până la data când temperatura medie zilnică scade sub 5 oC fără însă să crească vegetativ prea mult.

În general, cantitatea de sămânţă care asigură desimea optimă, oscilează în funcţie de factorii arătaţi, între 220 - 280 kg/ha.

În tehnologia grâului, tăvălugitul după semănat, eliminarea excesului de apă, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor precum şi irigarea constituie principalele lucrării de îngrijire.

Recoltarea grâului este o operaţiune complexă, care trebuie efectuată în cel mai scurt timp şi fără pierderi. Momentul optim de recoltare a grâului depinde de metoda de recoltare folosită şi de scopul în care este utilizată producţia. Recoltarea grâului se poate face prin două metode: recoltarea cu combina direct din lan şi recoltarea divizată.

Page 31: Fitotehnie  i+ii

31

Tema nr. 2

ORZUL

Unităţi de învăţare : Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixare principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este orzul, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea(principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:

1. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., 1989 - Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres,Bucureşti 2. Drǎghici L. şi colab.,1975 - Orzul, Editura Academiei Române, Bucureşti 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan Marin, 2009 - Fitotehnie - Cerealele, Editura Universitaria, Craiova.

2.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol;Zonare

2.1.1. Importanţă Orzul (Hordeum vulgare L.), este una dintre cele mai vechi plante de cultură, din

vremuri îndepărtate fiind cunoscută şi cultivată de indieni, chinezi, egipteni, greci şi romani. Se consideră ca fiind prima plantă luată în cultură, orzul fiind cultivat odată cu primele începuturi ale agriculturii.

La chinezi orzul făcea parte din cele cinci plante sfinte, iar la egipteni, romani, era folosit în alimentaţia oamenilor, mai ales în rândul populaţiei de rând.

În prezent, orzul se foloseşte mai puţin în alimentaţia oamenilor, fiind cultivat în mod deosebit pentru numeroasele întrebuinţări pe care le primeşte în hrana animalelor şi în industrie.

Orzul se cultivă în special pentru boabele sale, care sunt utilizate în primul rând ca nutreţ concentrat în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod deosebit a porcilor şi cailor.

Page 32: Fitotehnie  i+ii

32

Poate fi utilizat fie sub formă de boabe, fie sub formă de uruială, valoarea nutritivă a sa fiind similară cu a boabelor de porumb.

Boabele de orz se folosesc în industria berii, în prezent, cca 20% din producţia totală de orz şi orzoaică din ţara noastră folosindu-se la fabricarea berii.

De asemenea, în industrie mai serveşte ca materie primă la fabricarea alcoolului, la obţinerea glucozei, dextrinei, amidonului.

De asemenea, în alimentaţia oamenilor, orzul se foloseşte sub formă de arpacaş sau surogat de cafea, chiar în zonele unde reuşeşte grâul.

Orzul se poate cultiva ca masă verde în cultură pură, fie în amestec cu mazărea sau măzărichea sub formă de borceag, obţinându-se un furaj timpuriu şi de bună calitate.

Orzul prin faptul că se recoltează şi eliberează terenul devreme, reprezintă o bună plantă premergătoare pentru toate plantele de cultură.

După orz, în unele regiuni şi în zonele irigate din ţara noastră, se creează premise favorabile pentru înfiinţarea culturilor succesive, de la care se obţin producţii normale. 2.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate Dintre cereale, orzul are cel mai vast areal, atingând 70o latitudine nordică (Norvegia), iar ca altitudine se întâlneşte în cultură la 1700-2700 m în Caucaz, 4700 m în Tibet, 5000 m în Punjab (India), (Bâlteanu Gh., 1989). În Europa, în unele ţări cu tradiţie în industria berii, cum sunt Germania, Austria, Danemarca, Polonia, orzoaica (orzul comun cu două rânduri) pentru bere, ocupă suprafeţe destul de mari, depăşind în unele situaţii suprafeţe ocupate de alte cereale. În alte ţări, cum sunt Franţa, Anglia, Olanda şi din nou Germania, Danemarca, pe suprafeţe destul de întinse în agricultura acestor ţări se găseşte în cultură orzul furajer. Suprafaţa cultivată cu orz pe glob a scăzut de la 78,1 milioane ha în anul 1970 la 73,162 milioane ha în anul 1997, respective la 57,2 milioane ha în anul 2003, ca suprafaţă orzul ocupând pe glob locul al patrulea. Producţia medie mondială la hectar era în anul 2003 de 24,70 q/ha, iar producţia totală de 141284000 tone (10% din producţia mondială de cereale, F.A.O., 2003). Cele mai mari suprafeţe cu orz se cultivă în Rusia (16,6 milioane ha), China (14,25 milioane ha), Canada (4,5 milioane ha), S.U.A. (1,9 milioane ha), Spania (3,1 milioane ha), Australia (2,3 milioane ha), Turcia (3,5 milioane ha), Franţa (1,8 milioane ha), Kazakstan (6,0 milioane ha), Ucraina (4,4 milioane ha), Germania (2,16 milioane ha), Belarus (1,15 milioane ha), Iran (2,5 milioane ha), Maroc (2,58 milioane ha), Polonia (1,03 milioane ha), Danemarca (687 mii ha, Finlanda (508 mii ha) (F.A.O., 1998). În ţara noastră, la nivelul anului 2000, suprafaţa cultivată cu orz şi orzoaică a scăzut la 411900 ha (315200 ha în sectorul privat), producţia medie scăzând de la 30,6 q/ha la 21,05 q/ha (18,76 în sectorul privat), pentru ca în anul 2004 suprafaţa cultivate cu orz să fie de 424500 ha (405400 ha în sectorul privat), producţia medie fiind de 33,12 q/ha (32,94 q/ha în sector privat).

2.1.3. Compoziţia chimică Compoziţia chimică a boabelor de orz este asemănătoare cu a altor cereale, oscilând în funcţie de specie, soi, condiţiile pedoclimatice şi agrofitotehnica aplicată. Ele conţin 59 - 65 % hidraţi de carbon, 9,5 - 13,8 % proteină brută, 2 - 3 % grăsimi, 4 - 7 % celuloză, 2 - 3 % cenuşă (datele sunt raportate la substanţa uscată, Bâlteanu Gh., 1989). Substanţele proteice din boabele de orz prezintă deosebită importanţă şi ele oscilează mult în funcţie de condiţiile climatice, de îngrăşămintele cu azot aplicate, de planta premergătoare.

Page 33: Fitotehnie  i+ii

33

Boabele bogate în substanţe proteice se obţin în zonele cu climat mai uscat şi mai cald, pe solurile cu fertilitate naturală ridicată, în condiţiile aplicării de îngrăşăminte cu azot ca şi după plante premergătoare care lasă solul bogat în azot. Substanţele extractive neazotate reprezentate în cea mai mare parte prin amidon, alcătuiesc masa principală a boabelor de orz. Ca şi proteinele, conţinutul lor este influenţat în mod deosebit de factorii de vegetaţie, de însuşirile ereditare şi de agrofitotehnica aplicată. Grăsimile din boabele de orz (2 - 3 % din s.u.) sunt localizate în cea mai mare parte în embrion (22,4 %). Celuloza (4 - 7 % din s.u.) se găseşte în cantităţi mari în pleve, pericarp şi paie. În paiele de orz de toamnă, se poate ajunge până la 42,0 %, iar în cele de primăvară până la 39,5%. La fabricarea berii se foloseşte în mod deosebit orzoaica. În acest scop, boabele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă un conţinut scăzut de proteine (10 - 12 %) şi un conţinut ridicat de amidon (mai mare de 65 %). Sub 9% proteine, este influenţată negativ germinaţia, iar un procent de peste 13 % proteine duce la scăderea extractului şi provoacă tulburarea rapidă a berii (berea precipită). De asemenea, un conţinut mare în amidon dă un procent mare de extract;

- boabele să aibă o mărime şi formă omogene, să fie grele pentru a avea o încolţire uniformă (MMB 40 - 48 g, MH 64 - 74 kg), să aibă o culoare gălbuie, cu miros plăcut de paie uscate şi puritate ridicată;

- să aibă o energie germinativă mare (cel puţin 80 - 90 % în 72 ore) şi un procent de pleve sub 14 %;

- umiditatea să nu depăşească 15 % deoarece în acest caz boabele nu se pot păstra bine timp îndelungat, dar nici sub 10 %, deoarece la umiditate scăzută albumina se coagulează şi scade energia germinativă.

În condiţiile ţării noastre, conţinutul de proteine din boabele de orz depăşeşte de cele mai multe ori valorile medii arătate, iar conţinutul în amidon este sub 65%.

Sub acest aspect, condiţiile climatice ale ţării noastre sunt mai puţin favorabile pentru orzoaica de bere.

2.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol

Având o perioadă de vegetaţie în general scurtă şi o adaptabilitate mare la cele mai diferite condiţii climatice, orzul se cultivă atât în regiuni cu un climat rece, cât şi în regiuni cu un climat cald şi secetos. Orzul suportă condiţiile din regiunile arctice şi de la altitudini mari, precum şi condiţiile din regiunile călduroase. În condiţiile ţării noastre, orzul de primăvară are o perioadă de vegetaţie de 90 - 110 zile, iar orzul de toamnă de 250 - 280 zile.

Pentru parcurgerea perioadei de vegetaţie, orzului de toamnă îi sunt necesare 1650-2100oC, iar orzoaicei de primăvară 1300 - 1800oC. Temperatura minimă de germinaţie a boabelor de orz este de 1 - 2oC, cea optimă de 15-20oC, iar cea maximă de 23 - 30oC.

Dintre toate cerealele de toamnă, orzul comun de toamnă are nevoie de un climat mai blând în timpul iernii, fiind cel mai puţin rezistent la temperaturile scăzute.

El poate rezista la temperaturi de până la –10oC, –12oC la nivelul nodului de înfrăţire, iar la –15oC fără zăpadă, plantele dispar aproape în totalitate. Sub strat protector de zăpadă, suportă temperaturi ale aerului mult mai scăzute, datele de specialitate menţionând –20oC,–25oC. Buna rezistenţă la temperaturile scăzute este dată şi de modul în care s-a desfăşurat călirea, adică acumularea substanţelor de rezervă la nivelul nodului de înfrăţire şi respectiv deshidratarea ţesuturilor.

Page 34: Fitotehnie  i+ii

34

Orzul de primăvară are o rezistenţă mult mai slabă la temperaturile scăzute, el suportând –3 oC, –4oC, rar –6 oC, –9oC.

Orzoaica având ca destinaţie obţinerea berii, solicită un climat răcoros şi umed, însă suficient de însorit în timpul verii. Faţă de umiditate, orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi ovăzul, atât datorită consumului specific redus cât şi maturizării sale înaintea secetelor din vară. Scăpând de secetele din vară, orzul este mai rezistent la şiştăvire. Pe întreaga perioadă de vegetaţie, orzul cere 480 - 500 mm, repartizaţi astfel: 80 - 100 mm în toamnă (semănat-intrarea în iarnă), 100 mm pe perioada de iarnă (10 decembrie - 20 martie), 300 mm în perioada de primăvară, perioada creşterii intensive (10 martie - 30 iunie). La orzul de primăvară, consumul total de apă oscilează între 180 - 300 mm (Bâlteanu Gh., 1989). Precipitaţiile sub formă de averse şi vânturile puternice provoacă culcarea plantelor care au o rezistenţă mai mică la cădere. Orzoaica dă producţii de cea mai bună calitate numai în regiunile cu un climat mai umed şi mai răcoros, cu oscilaţii mai mici în privinţa umidităţii şi temperaturii. Numai climatul umed şi răcoros favorizează obţinerea unei orzoaice cu bobul mare, amidonos, cu pleve fine, care exprimă calitatea orzoaicei de bere. Faţă de sol, orzul este pretenţios, datorită sistemului radicular mai slab dezvoltat şi cu putere mică de solubilizare precum şi a perioadei scurte de vegetaţie. Sunt foarte indicate solurile cu textură mijlocie şi fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină. Solurile grele, argiloase, cu permeabilitate redusă precum şi solurile nisipoase sunt neindicate pentru cultura orzului. Orzoaica de primăvară are cerinţe mai mari faţă de textura solului comparativ cu orzul şi orzoaica de toamnă. Reacţia acidă a solurilor nu este potrivită pentru orz. El realizează producţii mari la pH 6,8 - 8 (Bâlteanu Gh., 1989), solurile cu reacţie neutră şi slab alcalină fiind cele mai potrivite. Din punct de vedere genetic, sunt recomandate pentru cultura orzului, cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi aluviunile. Orzul se găseşte extins în cultură însă şi pe alte tipuri de sol (brun-luvice, luvisolurile albice, vertisolurile etc), reuşindu-se frecvent producţii de 50 q/ha prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice necesare. 2.1.5. Zonarea ecologică a orzului Ţinând seama de condiţiile pedoclimatice şi de particularităţile biologice ale orzului, în ţara noastră se pot delimita următoarele zone mari pentru cultura lui . Pentru orzul de toamnă. Zona foarte favorabilă a orzului şi orzoaicei de toamnă cuprinde suprafeţe mari în câmpia din vestul ţării, în sudul Olteniei şi Munteniei, în Bărăgan şi sudul Dobrogei precum şi partea de N-E a Moldovei. În lunile septembrie-noiembrie, cad frecvent 130-200 mm precipitaţii, iar temperatura medie de 15oC se menţine 40 - 50 zile. Solurile din zonele foarte favorabile culturii acestei specii sunt reprezentate de cernoziomuri, aluviuni, lăcovişti. Zona favorabilă orzului de toamnă se împarte în zona favorabilă I şi zona favorabilă II. Zona favorabilă I se situează la nord de zona foarte favorabilă din sudul ţării şi la est de zona foarte favorabilă din vestul ţării. Zona favorabilă II cuprinde suprafeţe mari în Dobrogea, estul Câmpiei Munteniei (Bărăganul), Moldova, Transilvania, zona de dealuri a Munteniei. În această zonă, condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile (în mod deosebit în sud-estul ţării, unde iernile sunt mult mai aspre). Solurile din aceste zone de favorabilitate pentru cultura orzului de toamnă sunt diferite: cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, argilo-iluviale, podzoluri, soluri erodate etc.

Page 35: Fitotehnie  i+ii

35

Unor soluri din aceste zone, pentru reuşita culturii orzului, trebuie să li se aplice diferite măsuri de îmbunătăţire a însuşirilor prin aplicarea amendamentelor, efectuarea de afânări adânci etc.

Zona puţin favorabilă pentru cultura orzului şi orzoaicei de toamnă, cuprinde suprafeţe întinse în Transilvania, în dreapta Siretului şi zona podzolurilor din Câmpia Română. Pentru orzul de primăvară. Zona foarte favorabilă, cuprinde o parte din Câmpia Transilvaniei şi luncile Someşului, Mureşului, Târnavelor, ţara Bârsei, Câmpia Timişului şi Bihorului, Podişul Sucevei. Zona favorabilă I cuprinde suprafeţe în vecinătatea zonelor foarte favorabile, în sudul Olteniei (Câmpia Băileştilor) şi Burnasul. Zona favorabilă II se întinde în vecinătatea zonei favorabile I cu excepţia zonei muntoase. Zona puţin favorabilă cuprinde tot sudul ţării, în Dobrogea şi sudul Moldovei.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de orz?

Răspuns: În compoziţia boabelor de orz intrǎ: 59 - 65 % hidraţi de carbon, 9,5 - 13,8 % proteină brută, 2 - 3 % grăsimi, 4 - 7 % celuloză, 2 - 3 % cenuşă (datele sunt raportate la substanţa uscată).

2. Care sunt cerinţele orzului pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate

şi sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la orz este:

a ) 1 - 20C b ) 4 - 50C c ) 2 - 40C d ) 6 - 70C e ) 7 - 80C

Rezolvare: a.

De rezolvat: 2. Zona foarte favorabilǎ pentru cultura orzului de toamnǎ (Hordeum vulgare) se

întinde în: a) Sudul Olteniei, Munteniei, Bǎrǎgan, sudul Dobrogei, partea de N-E al Moldovei: b) Zona colinarǎ a Olteniei, Moldova, Transilvania, Câmpia Munteniei; c) Câmpia Olteniei, Munteniei, Podişul Sucevei, Terasele Siretului şi Podişul

Bârladului: d) sudul ţării, în Dobrogea şi sudul Moldovei; e) în Transilvania, în dreapta Siretului şi zona podzolurilor din Câmpia Română.

Rezolvare:

Page 36: Fitotehnie  i+ii

36

2.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului 2.2.1. Rotaţia culturii

Orzul se cultivă după diferite plante premergătoare, locul său în rotaţie stabilindu-se în funcţie de particularităţile sale biologice şi cu scopul pentru care se cultivă. Pentru orzul alimentar (arpacaş, surogat de cafea, măciniş) şi pentru cel furajer la care se cere un conţinut ridicat de proteine, sunt indicate în general aceleaşi premergătoare ca şi pentru grâul de toamnă. Foarte bune premergătoare pentru orzul de toamnă sunt considerate: mazărea, rapiţa de toamnă, inul pentru fibră şi ulei, fasolea, borceagurile de toamnă şi primăvară precum şi alte plante care eliberează terenul devreme; bune premergătoare sunt considerate: floarea-soarelui, trifoiul, cartofii timpurii, soia (soiurile timpurii); mijlocii premergătoare sunt considerate: porumbul (hibrizii timpurii), cartoful (soiurile semitimpurii), ovăzul, sfecla pentru zahăr (recoltată până la 10 septembrie); necorespunzătoare ca premergătoare sunt: orzul sau orzoaica de toamnă, orzul sau orzoaica de primăvară, grâul, porumbul (hibrizii tardivi), soia (soiuri tardive), sfecla pentru zahăr (recoltată după 10 septembrie), (Bâlteanu Gh., 1989).

În cazuri excepţionale, se pot lua în calcul grâul şi chiar orzul, dacă terenul nu este îmburuienat şi infestat cu gândacul ghebos. Orzul comun de primăvară poate să urmeze în cultură atât după plante care se recoltează vara cât şi după plante care se recoltează toamna. Pentru orzoaica de toamnă, în funcţie de scopul utilizării, se iau în calcul în general aceleaşi plante premergătoare de la orzul de toamnă, cu excepţia leguminoaselor (mazărea, fasolea, trifoiul), care duc la obţinerea unor boabe cu un conţinut ridicat în substanţe proteice. În general, cultura de orz este amplasată după cartofi, sfeclă recoltată timpuriu, porumb recoltat timpuriu, in (fibră şi sămânţă), floarea-soarelui, soia (soiuri timpurii). Pentru orzoaica de primăvară, folosită în exclusivitate la obţinerea berii, la care se urmăreşte un conţinut cât mai scăzut de proteine şi cât mai ridicat de amidon, plantele după care solul rămâne bogat în azot trebuie evitate. Orzoaica pentru bere trebuie cultivată după sfecla pentru zahăr, porumb, cartofi. Leguminoasele, care lasă terenul bogat în azot, nu sunt indicate ca premergătoare pentru orzul destinat obţinerii berii, deoarece în aceste condiţii creşte procentul de proteine din boabe.

Orzul, la rândul său, este o excelentă plantă premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, permite o bună pregătire a sa, solul îmbogăţindu-se în nitraţi şi apă.

2.2.2. Fertilizarea Orzul are în linii mari, acelaşi consum de substanţe nutritive ca şi grâul. Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă este de 2,4 - 2,8 kg N, 1,2 kg P2O5 şi 1,8 - 2,5 kg K2O. Aceasta înseamnă că pentru 50 q/ha, producţie uşor obţinută datorită potenţialului biologic al plantei, orzul foloseşte 120 - 140 kg N, 60 kg P2O5 şi 125 kg K2O. La aplicarea îngrăşămintelor la orz trebuie să se ţină seama de particularităţile de nutriţie ale acestuia. În primul rând, perioada de consum a elementelor nutritive este foarte mică (orzul de primăvară consumă în 40 - 50 zile 90 % din N.P.K.). Orzul este slab rezistent la cădere, deci se va evita îngrăşarea masivă cu azot, dar în acelaşi timp trebuie luat în calcul şi aspectul că are un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi cu o capacitate mai mică de solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive.

Page 37: Fitotehnie  i+ii

37

Ţinând cont de aceste aspecte, la orz este indicat să se folosească îngrăşăminte uşor solubile, cu acţiune rapidă. De asemenea, felul îngrăşămintelor şi dozele folosite sunt determinate de scopul pentru care se cultivă orzul. La orzul pentru bere, se vor folosi mai puţine îngrăşăminte cu azot, pentru a se evita sporirea procentului de proteine. Nici pentru orzul comun, cantităţile prea mari de îngrăşăminte cu azot nu sunt indicate pentru că, după cum am văzut, favorizează căderea, orzul fiind din acest punct de vedere mai sensibil decât grâul şi slăbesc rezistenţa la ger şi la boli. Folosite în doze moderate şi în proporţie armonioasă cu cele cu fosfor şi potasiu, îngrăşămintele cu azot conduc la producţii sporite de orz şi superioare calitativ. La stabilirea dozei se mai are în vedere fertilitatea solului, planta premergătoare, fertilizările anterioare. Orientativ, pentru orzul de toamnă, la soiurile raionate în cultură, cu o rezistenţă medie la cădere şi boli foliare, sunt recomandate dozele de 80 - 100 kg azot s.a. la ha. În funcţie de fertilitatea solului (indicele de azot) şi de planta premergătoare, dozele de azot pot să scadă până la 60 kg la hectar s.a. sau pot să crească până la 122 kg/ha; s.a. mai ales când premergătoarele se recoltează târziu. În cultura orzului de toamnă, îngrăşămintele cu azot se aplică fracţionat, respectiv 1/3 din doză la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu semănatul, iar 1/3 din doză primăvara timpuriu, imediat ce se poate intra pe teren. Doza de azot dată la semănat influenţează favorabil înfrăţirea (3 - 4 fraţi), iar cea aplicată primăvara timpuriu influenţează pozitiv dezvoltarea tulpinilor (fraţilor). La orzoaica de primăvară, care se foloseşte la obţinerea berii, dozele de N sunt 60 - 70 kg/ha; după plantele premergătoare la care s-au folosit îngrăşăminte organice. Nu se administrează azot dacă orzoaica de primăvară pentru boabe urmează după leguminoase anuale sau perene, după sfecla pentru zahăr şi cartof, fertilizate cu îngrăşăminte organice sau minerale.

La aplicarea îngrăşămintelor cu azot la orzoaica de primăvară pentru bere, trebuie luate în calcul elemente specifice pentru a realiza în boabe 9 – 12 % proteine şi peste 65 % amidon. Cantitatea de azot stabilită a se administra la orzoaica de primăvară pentru bere, se ia în calcul la pregătirea patului germinativ. Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu folosite în cultura orzului şi orzoaicei, sunt în corelaţie directă cu conţinutul în fosfor şi potasiu mobil al solului. Este considerat optim pentru orz, un conţinut al solului în P2O5 la 100 g sol uscat, de 8 - 10 mg, iar în K2O de 15 mg.

Ca epocă de aplicare, îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu trebuie încorporate în sol la arătura de bază.

Trebuie subliniat că îngrăşămintele fosfatice exercită o influenţă pozitivă asupra orzului, în sensul că-i măresc rezistenţa la cădere, la boli, grăbesc maturitatea, iar în cazul orzului de toamnă, sporesc rezistenţa plantelor la ger şi sporesc conţinutul de proteine.

Cele cu potasiu, sporesc conţinutul boabelor în amidon şi-l micşorează pe cel de proteine, măresc rezistenţa plantelor la cădere, iar în cazul orzului de toamnă la ger. Aşadar, efectul potasiului trebuie urmărit în calitatea producţiei, mai ales la orzoaica destinată fabricării berii. Gunoiul de grajd. Folosirea gunoiului de grajd direct la orz este mai puţin indicată, deoarece acesta nu este bine valorificat din cauza perioadei scurte de vegetaţie, gunoiul necesitând timp mai îndelungat pentru descompunere şi eliberarea elementelor nutritive. Cel mai indicat este ca gunoiul de grajd să se aplice la planta premergătoare, orzul valorificând foarte bine efectul prelungit al acestuia în al doilea an (20 - 30 t/ha).

Page 38: Fitotehnie  i+ii

38

2.2.3. Lucrările solului Pentru orzul de toamnă, lucrările de pregătire a solului sunt aceleaşi ca pentru grâul de toamnă, iar pentru orzul de primăvară, aceleaşi ca pentru grâul de primăvară, ovăz sau alte plante cu însămânţare timpurie primăvara.

Se va acorda o atenţie mai mare pregătirii patului germinativ pentru orzul de toamnă care se cere să fie bine mărunţit şi aşezat, deoarece se seamănă mai superficial decât grâul, colţul are putere de străbatere mai slabă, iar nodul de înfrăţire se formează la suprafaţă, fiind astfel expuse mai mult plantele la „descălţare“ şi la îngheţ.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt plantele foarte bune premergǎtoare pentru cultura orzului de toamnǎ şi a orzoaicei?

Răspuns: Pentru orzul de toamnă, Foarte bune premergătoare sunt considerate: mazărea, rapiţa de toamnă, inul pentru fibră şi ulei, fasolea, borceagurile de toamnă şi primăvară precum şi alte plante care eliberează terenul devreme; Pentru orzoaica de toamnă, în funcţie de scopul utilizării, se iau în calcul în general aceleaşi plante premergătoare de la orzul de toamnă, cu excepţia leguminoaselor (mazărea, fasolea, trifoiul), care duc la obţinerea unor boabe cu un conţinut ridicat în substanţe proteice. Pentru orzoaica de primăvară, folosită în exclusivitate la obţinerea berii, la care se urmăreşte un conţinut cât mai scăzut de proteine şi cât mai ridicat de amidon, plantele după care solul rămâne bogat în azot trebuie evitate. Orzoaica pentru bere trebuie cultivată după sfecla pentru zahăr, porumb, cartofi. Leguminoasele, care lasă terenul bogat în azot, nu sunt indicate ca premergătoare pentru orzul destinat obţinerii berii, deoarece în aceste condiţii creşte procentul de proteine din boabe.

2. Care sunt lucrǎrile de pregǎtire a solului pentru orzul de toamnǎ şi orzul de

primǎvarǎ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la grâul de toamnǎ pentru 100 kg

boabe plus producţia secundarǎ de paie aferentǎ este: a )2,2 - 2,3 kg N, 1,4 - 1,8 kg P2O5, 2,5 - 2,7 kg K2O

b ) 2,4 - 2,8 kg N, 1,2 kg P2O5, 1,8 - 2,5 kg K2O c ) 2,8 - 3,2 kg N, 1,2 - 1,8 kg P2O5, 3,2 - 3,7 kg K2O d ) 2,0 - 2,5 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 3,2 - 3,7 kg K2O e ) 4,2 - 4,6 kg N, 1,9 - 2,1 kg P2O5, 3,2 - 3,7 kg K2O

Rezolvare: b.

Page 39: Fitotehnie  i+ii

39

De rezolvat: 2. La stabilirea dozei de îngrǎşǎminte se are în vedere:

a) fertilitatea solului, planta premergǎtoare, fertilizǎrile anterioare, regimul pluviometric, consumul specific, producţia planificatǎ, destinaţia finalǎ a producţiei;

b) soiul cultivat, producţia planificatǎ, tipul genetic de sol, umiditatea solului, tipul de îngrǎşǎmânt, epoca de aplicare;

c) soiul cultivat, epoca de aplicat, tipul de îngrǎşǎmânt, regimul pluviometric; d) producţia planificatǎ, destinaţia finalǎ a producţiei; e) tipul de îngrǎşǎmânt şi condiţiile climatice. Rezolvare:

2.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii

2.3.1. Sămânţa şi semănatul

Dintre condiţiile obişnuite care se cer pentru materialul folosit ca sămânţă, la orz are mare importanţă greutatea a 1000 boabe (MMB). MMB-ul ridicat ca şi uniformitatea boabelor contribuie la sporirea producţiei în mod substanţial (peste 13 %) şi la eliminarea atacului tăciunelui zburător. Seminţele de orz folosite la semănat trebuie să aparţină soiurilor zonale, să aibă o puritate minimă de 97 % şi o germinaţie minimă de 90 %. Înainte de semănat cu 2 - 3 zile, sămânţa se tratează împotriva tăciunelui zburător (Ustilago nuda) cu Vitavax sau Quinolate V- 4 în doză de 2,5 kg/t de sămânţă, iar împotriva tăciunelui îmbrăcat şi fuzariozei cu Criptodin în doză de 1,5 - 2 kg/t de sămânţă. Tot pentru a se preveni bolile care se transmit prin sămânţă, la tratamentul seminţei se poate folosi şi unul din următoarele produse: Sumi 8 plus - 2 kg/t; Prelude SP - 2 kg/t; Maxim Star O35 FS - 1 l/t; Raxil 2 WS - 1,5 kg/t; Benit 4,75 DS - 2 kg/t; Vincit F - 1,5 l/t; Beret UWS - 2 kg/t; Sumi 82 Fl - 1 l/t; Vincit P - 1,5 l/t etc. Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor sau concomitent a dăunătorilor şi bolilor, sămânţa se tratează ca şi la grâu. Când orzul şi orzoaica urmează în cultură după cereale păioase, pentru combaterea viermilor sârmă şi a altor dăunători, sămânţa destinată semănatului se va trata cu produse cu acţiune mixtă (insecto-fungicidă) sau cu acţiune insecticidă: FB7 - 2,5 kg/t sămânţă; Lindatox 20 % - 4 l/t; Tirametox - 3 kg/t; Gammavit 85 PSU - 3 kg/t; Vitalin 85 PTS - 3 kg/t. Epoca de semănat. Epoca de semănat are mare importanţă la orzul şi orzoaica de toamnă. Ele trebuie semănate la o dată care să le permită ca până la venirea îngheţurilor să se dezvolte suficient şi să parcurgă toate fazele caracteristice pentru a suporta factorii nefavorabili din timpul iernii. Până la intrarea în iarnă, orzul de toamnă are nevoie de 40 - 50 zile mai calde, pentru o bună înrădăcinare, înfrăţire şi călire. El trebuie să-şi formeze 3 - 4 fraţi, să acumuleze în nodul de înfrăţire cantităţi însemnate de zaharuri şi substanţe proteice şi să-şi consolideze sistemul radicular. Toate aceste cerinţe sunt în corelaţie directă cu epoca de semănat. De regulă, orzul de toamnă se seamănă înaintea grâului sau la începutul epocii optime pentru grâu. În condiţiile ţării noastre, epoca optimă de semănat a orzului este cuprinsă între 20 septembrie - 10 octombrie. Pe zone geografice, 1 - 10 octombrie în sudul şi vestul ţării şi 20 septembrie - 1 octombrie, adică ultima decadă a lunii septembrie în Transilvania şi în nordul ţării (L. Drăghici, 1963). Trebuie însă reţinut că perioada optimă de semănat la orz este mult mai scurtă decât la grâu.

Page 40: Fitotehnie  i+ii

40

Orzoaica de primăvară, este indicat să se semene cât mai timpuriu posibil (prima urgenţă), deoarece germinează la 1 - 2oC. Întârzierea semănatului duce inevitabil la scăderea producţiei, iar în cazul orzoaicei pentru bere, îi înrăutăţeşte însuşirile calitative, se formează boabe mici, cu procent mare de pleve, conţinut ridicat de proteine şi scăzut de amidon, însuşiri ce nu sunt favorabile unei beri de calitate superioară. Desimea de semănat se stabileşte în primul rând ţinând seama de particularităţile biologice ale orzului şi orzoaicei, de condiţiile pedoclimatice şi de destinaţia culturii. În general, pentru orzul şi orzoaica de toamnă trebuie asigurate 450 - 550 boabe germinabile/m2, iar pentru orzoaica de primăvară 400 - 500 boabe germinabile/m2. În condiţii de producţie, desimea de semănat se măreşte cu 10 - 15 % în funcţie de umiditatea din sol, de calitatea patului germinativ, data semănatului etc. Orientativ, luând în calcul masa a 1000 de boabe şi valoarea culturală a seminţelor (P % şi G %) şi ţinând seama de desimile menţionate anterior, la orzul şi orzoaica de toamnă, cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat oscilează între 180 - 220 kg/ha, iar la orzoaica de primăvară între 160 - 200 kg/ha. Distanţa între rânduri. Semănatul se execută în rânduri obişnuite, la distanţa de 12,5 cm. Reducerea distanţei între rânduri la 6 - 8 cm nu duce la obţinerea unor producţii care să justifice asemenea modificări. Adâncimea de semănat. De la început trebuie reţinut că orzul are putere de străbatere a solului mai slabă decât grâul. Obişnuit, orzul şi orzoaica de toamnă se seamănă la 3 - 4 cm, maxim 5 cm, în funcţie de textura solului. De asemenea trebuie luată în calcul necesitatea formării nodului de înfrăţire la o adâncime mai mare în sol pentru a asigura o mai bună rezistenţă la iernare. Orzoaica de primăvară se seamănă la 2 - 3 cm. Semănatul se face cu SUP-29. 2.3.2. Lucrările de îngrijire Lucrările de îngrijire la orzul de toamnă sunt în general aceleaşi ca şi la grâul de toamnă (măsuri pentru preîntâmpinarea băltirii apei, tăvălugitul în cazul în care culturile sunt dezrădăcinate, aplicarea îngrăşămintelor, combaterea buruienilor prin aplicarea aceloraşi erbicide şi după aceleaşi reguli ca la grâu). La orzoaica de primăvară, mai ales în zonele uscate, imediat după însămânţare se tăvălugeşte, se distruge crusta cu grapa stelată dacă este cazul, pentru a grăbi răsărirea plantelor şi se combat buruienile cu erbicide. 2.3.3. Recoltare. Producţii Momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei. Orzul comun de toamnă destinat alimentaţiei şi pentru furaj se recoltează la maturitatea în pârgă, când umiditatea seminţelor este de 16 - 18 % sau la coacerea deplină, când umiditatea scade la 14 - 15 %. Recoltarea orzului se face mecanizat, cu combina autopropulsată, direct din lan. Când recoltatul se realizează în faza de pârgă, seminţele trebuie expuse la soare sau la depozitare în straturi subţiri şi lopătate foarte des, deoarece având un conţinut ridicat de apă se pot încinge foarte uşor, în felul acesta depreciindu-se calitativ. Recoltarea la coacerea deplină trebuie finalizată în 4 - 6 zile, pentru a evita pierderile prin scuturare care trebuie să se încadreze în procentul de 2 - 4 % din recolta totală. Orzul comun destinat pentru sămânţă se recoltează de asemenea la coacerea deplină cu combina într-un timp la fel de scurt pentru a se evita pierderile prin scuturare. De regulă, orzul de toamnă se recoltează cu cca. 10 zile mai devreme decât grâul de toamnă. În zonele din sudul ţării, recoltarea lui începe pe 15 - 20 iunie, fiind de fapt cereala cu care se începe campania de recoltare.

Page 41: Fitotehnie  i+ii

41

Orzul pentru bere se recoltează numai la maturitatea deplină cu combina, când umiditatea seminţelor este sub 14 %, deoarece în această fază boabele sunt bine dezvoltate, au un conţinut mai ridicat în extractive neazotate (amidon) şi mai scăzut în proteine, iar capacitatea şi energia germinativă sunt de asemenea mai ridicate. Producţii. Orzul este una din cerealele foarte productive, cele mai mari producţii dându-le orzul de toamnă, fiind cunoscute producţii de peste 100 q/ha (Bâlteanu Gh., 1989). În România producţia medie de orz la hectar a fost în anul 2007 a fost de 33,24 q/ha (32,98 q/ha în sector privat) producţia totală de orz fiind de 1.406.000 t, din care 1.335.100 t în sector privat

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de orz de

toamnǎ în combaterea mǎlurei comune, fuzariozei, septoriozei. Răspuns:

Înainte de semănat cu 2 - 3 zile, sămânţa se tratează împotriva tăciunelui zburător (Ustilago nuda) cu Vitavax sau Quinolate V - 4 în doză de 2,5 kg/t de sămânţă, iar împotriva tăciunelui îmbrăcat şi fuzariozei cu Criptodin în doză de 1,5 - 2 kg/t de sămânţă.

Tot pentru a se preveni bolile care se transmit prin sămânţă, la tratamentul seminţei se poate folosi şi unul din următoarele produse: Sumi 8 plus - 2 kg/t; Prelude SP - 2 kg/t; Maxim Star O35 FS - 1 l/t; Raxil 2 WS - 1,5 kg/t; Benit 4,75 DS - 2 kg/t; Vincit F - 1,5 l/t; Beret UWS - 2 kg/t; Sumi 82 Fl - 1 l/t; Vincit P - 1,5 l/t etc.

2. Care sunt cerinţele pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ sǎmânţa de orz de

toamna şi orzoaicǎ destinatǎ semǎnatului ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Norma de sǎmânţǎ pentru semǎnat la orzul de toamnǎ şi de primǎvarǎ

orientativ este: a )140 - 160; 140 - 150 kg/ha; b )180 - 220; 160 - 200 kg/ha; c )240 - 260; 220 - 240 kg/ha; d ) peste 280 kg/ha; e ) 80 - 100; 60 - 80 kg/ha.

Rezolvare: b. De rezolvat: 2. Când este indicat semănatul la orzoaica de primăvara?

a) la desprimăvărare, când în sol sunt 2 - 3oC; b) când temperatura din sol este de 3 - 4oC; c) când temperatura din sol este de 4 - 5oC; d) când temperatura din sol este de 5 - 6oC; e) în prima urgenţă, deoarece germinează la 1 - 2oC.

Rezolvare:

Page 42: Fitotehnie  i+ii

42

REZUMATUL TEMEI

Orzul se cultivă în special pentru boabele sale, care sunt utilizate în primul rând ca nutreţ concentrat în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod deosebit a porcilor şi cailor. Poate fi utilizat fie sub formă de boabe, fie sub formă de uruială, valoarea nutritivă a sa fiind similară cu a boabelor de porumb.

Compoziţia chimică a boabelor de orz este asemănătoare cu a altor cereale, oscilând în funcţie de specie, soi, condiţiile pedoclimatice şi agrofitotehnica aplicată. Ele conţin 59 - 65 % hidraţi de carbon, 9,5 - 13,8 % proteină brută, 2 - 3 % grăsimi, 4 - 7 % celuloză, 2 - 3 % cenuşă (datele sunt raportate la substanţa uscată).

Dintre toate cerealele de toamnă, orzul comun de toamnă are nevoie de un climat mai blând în timpul iernii, fiind cel mai puţin rezistent la temperaturile scăzute.

Faţă de umiditate, orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi ovăzul, atât datorită consumului specific redus cât şi maturizării sale înaintea secetelor din vară. Scăpând de secetele din vară, orzul este mai rezistent la şiştăvire.

Faţă de sol, orzul este pretenţios, datorită sistemului radicular mai slab dezvoltat şi cu putere mică de solubilizare precum şi a perioadei scurte de vegetaţie. Sunt foarte indicate solurile cu textură mijlocie şi fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină. Solurile grele, argiloase, cu permeabilitate redusă precum şi solurile nisipoase sunt neindicate pentru cultura orzului.

Foarte bune premergătoare pentru orzul de toamnă sunt considerate: mazărea, rapiţa de toamnă, inul pentru fibră şi ulei, fasolea, borceagurile de toamnă şi primăvară precum şi alte plante care eliberează terenul devreme; bune premergătoare sunt considerate: floarea-soarelui, trifoiul, cartofii timpurii, soia (soiurile timpurii); mijlocii premergătoare sunt considerate: porumbul (hibrizii timpurii), cartoful (soiurile semitimpurii), ovăzul, sfecla pentru zahăr (recoltată până la 10 septembrie); necorespunzătoare ca premergătoare sunt: orzul sau orzoaica de toamnă, orzul sau orzoaica de primăvară, grâul, porumbul (hibrizii tardivi), soia (soiuri tardive), sfecla pentru zahăr (recoltată după 10 septembrie.

Orzul are în linii mari, acelaşi consum de substanţe nutritive ca şi grâul. Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă este de 2,4 - 2,8 kg N, 1,2 kg P2O5 şi 1,8 - 2,5 kg K2O. Aceasta înseamnă că pentru 50 q/ha, producţie uşor obţinută datorită potenţialului biologic al plantei, orzul foloseşte 120 - 140 kg N, 60 kg P2O5 şi 125 kg K2O.

În condiţiile ţării noastre, epoca optimă de semănat a orzului este cuprinsă între 20 septembrie şi 10 octombrie. Pe zone geografice, 1-10 octombrie în sudul şi vestul ţării şi 20 septembrie - 1 octombrie, adică ultima decadă a lunii septembrie în Transilvania şi în nordul ţării .Orzoaica de primăvară, este indicat să se semene cât mai timpuriu posibil (prima urgenţă), deoarece germinează la 1 - 2oC.

Orientativ, luând în calcul masa a 1000 de boabe şi valoarea culturală a seminţelor (P % şi G %) şi ţinând seama de desimile menţionate anterior, la orzul şi orzoaica de toamnă, cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat oscilează între 180 - 220 kg/ha, iar la orzoaica de primăvară între 160 - 200 kg/ha.

Lucrările de îngrijire la orzul de toamnă sunt în general aceleaşi ca şi la grâul de toamnă (măsuri pentru preîntâmpinarea băltirii apei, tăvălugitul în cazul în care culturile sunt dezrădăcinate, aplicarea îngrăşămintelor, combaterea buruienilor prin aplicarea aceloraşi erbicide şi după aceleaşi reguli ca la grâu).

Momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei. Orzul comun de toamnă destinat alimentaţiei şi pentru furaj se recoltează la maturitatea în pârgă, când umiditatea seminţelor este de 16 - 18 % sau la coacerea deplină, când umiditatea scade la 14 - 15 %.

Page 43: Fitotehnie  i+ii

43

Tema nr. 3

SECARA

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Obiectivele temei:

- trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei specii fitotehnice care este secara, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:

1. Bâlteanu Gh., 1991- Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres,Bucureşti 2. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 2001- Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 3. Reichbuch L., Gaşpar I., 1970 - Secara, Editura Academiei Române, Bucureşti 4. Ştefan M., 2009, Fitotehnie - Cerealele, Editura Universitaria, Craiova.

3.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia

chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare 3.1.1. Importanţă

Cultura secarei era cunoscută în agricultura veche egipteană, greacă şi romană, fiind amintită pentru prima dată de scriitorii greci şi romani, având însă o vechime mai mică decât a grâului sau orzului. În sudul Europei (peninsula balcanică), a fost introdusă în secolul I e.n., iar în răsăritul şi centrul Europei se consideră că în cultură ar data de prin secolele VII şi VI î.e.n. Secara este în primul rând, o cereală alimentară valoroasă, boabele ei având o compoziţie şi o valoare nutritivă asemănătoare cu a celor de grâu, fiind folosită în alimentaţia oamenilor şi a animalelor. Din făina de secară, se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, însă mai închisă la culoare şi mai puţin digestibilă decât cea de grâu. Ea asigură hrana de bază a unei părţi însemnate din populaţia globului, consumându-se mai mult în ţările din centrul şi nordul Europei, iar amestecată într-o proporţie mai mică cu făina de grâu, se foloseşte la prepararea pâinii şi în alte ţări. Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată pentru gustul şi

Page 44: Fitotehnie  i+ii

44

acţiunea ei laxativă. În ţara noastră, făina de secară se foloseşte la fabricarea pâinii, numai atunci când aceasta se consumă în scopuri dietetice. Boabele de secară, se pot utiliza sub formă de uruială ca nutreţ concentrat pentru vacile de lapte, pentru îngrăşarea porcilor, pentru cabaline şi în hrana păsărilor. Având un conţinut ridicat de proteine, tărâţele sunt foarte valoroase şi se folosesc în hrana tuturor speciilor de animale. Boabele de secară sunt mult utilizate şi în diverse industrii alimentare, în special la fabricarea alcoolului, pentru extragerea amidonului, dextrinei, glucozei. Paiele de secară, fiind mai lungi decât ale celorlalte cereale, pot fi utilizate în industria împletiturilor, a ambalajelor, la acoperirea adăposturilor sau se pot folosi în industrie la fabricarea celulozei şi hârtiei. Pentru industria farmaceutică, prezintă importanţă scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, cunoscuţi sub denumirea de cornul secării (Secale cornutus), folosiţi la extragerea unor substanţe cum ar fi ergotina, ergotamina şi acidul sfacelic, cu efect antihemoragic. Secara se poate cultiva şi ca plantă furajeră, pentru nutreţ verde sau ca fân, singură sau în amestec cu măzărichea sub formă de borceag.

Borceagul de secară şi măzăriche, este un nutreţ timpuriu şi de foarte bună calitate şi prezintă importanţă deosebită mai ales în zonele secetoase, acolo unde baza furajeră este deficitară. Secara este importantă şi prin faptul că este printre puţinele plante care pot fi cultivate cu succes în condiţii diferite de climă şi sol, atât în regiuni umede şi reci, cât şi în regiunile secetoase, pe solurile nisipoase, puţin fertile şi cu aciditate pronunţată, acolo unde grâul dă producţii mici. 3.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate Secara este extinsă în cultură în emisfera nordică, predominant în zona centrală şi de nord a Europei, pe terenurile nisipoase şi în regiunile muntoase cu climat umed şi rece, trecând şi de cercul polar şi ajungând până la paralela 69o (Bâlteanu Gh., 1989). Suprafaţa de secară cultivată pe glob, era în anul 2003 de 6,93 milioane hectare, iar producţia medie de 21,42 q/ha (Leon S. Muntean şi colab., 2005).

Pe zone geografice, în Europa (fără Rusia) se găsesc în cultură 3984000 ha (producţia totală 1.100.7000 tone, producţia medie 2.673 kg/ha;), în Asia 650000 ha (935.000 tone, 1.438 kg/ha), în Africa 47000 ha (16.000 tone, 346 kg/ha), America de nord 357.000 ha (686.000 tone, 1919 kg/ha) etc.

Cea mai mare suprafaţă se întâlneşte în Rusia 3.700.000 ha. Pe suprafeţe întinse se mai cultivă în Polonia (aprox. 2,4 milioane hectare), Germania (aprox. 1,120 milioane hectare), Portugalia (aprox. 180 mii hectare). În S.U.A., secara ocupă cca 340 mii ha, Canada 370 mii ha, iar în Asia cea mai mare suprafaţă (cca 250 mii hectare) o deţine Turcia. În ţara noastră, secara cultivată pentru boabe se seamănă pe 30 - 45 mii ha, cu o producţie medie de circa 20 q /ha, cele mai mari suprafeţe cu secară întâlnindu-se în regiunile cu suprafeţe întinse de nisipuri (Oltenia, Galaţi, Crişana, circa 15 mii ha), precum şi în regiunile cu climat mai umed şi rece, pe soluri acide (circa 20 mii ha), fiind amplasată de regulă pe podzoluri şi pe suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite terenuri nefavorabile grâului şi cedate acestuia în ultimii ani cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, zonele nisipoase, în aceste condiţii secara depăşind în producţie grâul.

3.1.3. Compoziţia chimică Compoziţia chimică a boabelor de secară, oscilează mult în funcţie de soi, condiţiile climatice, fertilizarea solului, îngrăşăminte şi agrotehnica aplicată. Conţinutul boabelor de secară în proteine este cuprins între 8 şi 19,4 %, cel mai mare procent înregistrându-se în regiunile secetoase ale ţării (Dobrogea, Sudul Olteniei) şi cel mai scăzut în zonele din nordul ţării unde umiditatea este mai abundentă.

Page 45: Fitotehnie  i+ii

45

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, boabele de secară se aseamănă cu cele de grâu, însă comparativ cu grâul substanţele proteice din boabele de secară sunt mai puţin valoroase. Gliadina, care constituie principalul lor component, se găseşte în cantitate mai mică la secară fiind de asemenea şi calitativ inferioară. Digestibilitatea proteinelor din boabele de secară, este de asemenea mai scăzută decât a celor din boabele de grâu, fapt pentru care secara are o valoare nutritivă mai redusă decât grâul, pâinea de secară fiind astfel inferioară pâinii obţinute din boabele de grâu. Substanţele extractive neazotate, reprezentate în principal prin amidon, se găsesc într-o proporţie de 60 - 75 %. Ele sunt influenţate de soi şi condiţiile de vegetaţie (condiţiile climatice, fertilitatea solului, îngrăşămintele aplicate etc.), fiind în strânsă corelaţie cu proporţia de substanţe proteice.

Pe nisipurile de la Tâmbureşti, folosirea îngrăşămintelor chimice în doză de N144P64 a sporit proporţia de proteine din boabele de secară cu 2,8 % şi a scăzut pe cea de amidon cu 6,3 % faţă de martorul neîngrăşat (Matei I., 1974).

Substanţele grase se află într-o proporţie redusă în boabele de secară, oscilând între 1,5 - 2,3 %, cea mai mare parte găsindu-se în embrion.

Conţinutul de substanţe minerale (cenușa) din boabe oscilează între 1,9 - 2,4 %, principalele componente minerale din cenuşă fiind fosforul, magneziul şi potasiul.

3.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol Secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt pentru care ea se cultivă până la 70o latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de 1800 m. În condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie este la secara de toamnă de 270 - 280 zile, necesitând o sumă a gradelor de temperatură de 2000 - 2200oC. Temperatura minimă de germinare a boabelor de secară este de 1 - 2oC, iar la 12 - 14oC în sol secara răsare în 5 - 6 zile de la semănat. Dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând suporta geruri de până la –25oC şi chiar până la –35oC (temperaturi ale aerului). La nivelul nodului de înfrăţire, suportă temperaturi de până la –18oC, –20oC. Din această cauză la noi în ţară, cultura secarei se poate lua în calcul cu rezultate bune până la 1300 m altitudine. Având o creştere puternică în timpul toamnei, secara intră în iarnă cu o masă vegetală bogată şi din această cauză, nu suportă straturile groase de zăpadă (rezistă mai puţin la fenomene de asfixiere, este atacată de mucegaiul de zăpadă). De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai aproape de suprafaţa solului, este mai sensibilă decât grâul de toamnă la fenomenul de descălţare. În primăvară creşte mai viguros şi repede datorită puterii mari de absorbţie şi coeficientului de evapotranspiraţie mic. În perioada înfloritului, cere timp frumos şi potrivit de cald (17 - 20oC). Timpul ploios şi rece, ca şi cel uscat şi foarte cald influenţează nefavorabil polenizarea şi fecundarea florilor rezultând spice „ştirbe“. În timpul umplerii boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică depunerea substanţelor în boabe, rezultând boabe şiştave. Faţă de umiditate, secara este mai puţin pretenţioasă decât alte cereale. Aceasta pe de o parte, se datoreşte sistemului radicular puternic dezvoltat şi profund al plantelor de secară, iar pe de altă parte, faptului că pornind primăvara devreme în vegetaţie, îşi alungeşte paiul foarte repede, valorificând foarte bine apa acumulată în sol în timpul iernii şi din ploile care cad în această perioadă, scăpând astfel de perioadele de secetă de mai târziu.

Nu suportă umiditatea prea mare în sol. Ploile sub formă de averse, însoţite de vânturi puternice în perioada înspicării, determină căderea plantelor, producţia fiind astfel diminuată. Solul. Faţă de sol, secara are de asemenea cerinţe reduse, datorită sistemului său radicular profund şi cu o capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive

Page 46: Fitotehnie  i+ii

46

din compuşii mai greu solubili. Datorită acestui fapt, secara este capabilă să dea producţii bune şi pe terenurile cu

fertilitate scăzută, cu reacţie puternic acidă (pH = 4) sau alcalină (pH = 8), cum sunt sărăturile, solurile mlăştinoase sau nisipoase etc. Din această cauză, în zona de cultură a grâului de toamnă, terenurile necorespunzătoare se însămânţează cu secară. Producţiile însă cele mai mari se obţin la secară pe solurile fertile, cu textură mijlocie şi în condiţiile aplicării îngrăşămintelor.

3.1.5. Zonarea ecologică a secarei Secara se poate cultiva în toate zonele din ţara noastră, dar cea mai mare răspândire o are în zonele cu soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), pe terenurile nisipoase din Oltenia şi din sudul Dobrogei.

TEST DE EVALUARE

1. Ce importanţǎ prezintǎ pentru industria farmaceuticǎ secara?

Răspuns: Pentru industria farmaceutică, prezintă importanţă scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, cunoscuţi sub denumirea de cornul secării (Secale cornutus), folosiţi la extragerea unor substanţe cum ar fi ergotina, ergotamina şi acidul sfacelic, cu efect antihemoragic.

2. Care sunt cerinţele secarei pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate

şi sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la secarǎ este:

a) 4 - 50C; b) 1 - 20C; c) 3 - 40C; d) 5 - 60C; e) 7 - 80C.

Rezolvare: b.

De rezolvat: 1. Care este valoarea de suportabilitate a secarei la ger la nivelul nodului de

înfrǎţire? a) -350C; b) -250C; c) -180C pânǎ la -200C; d) -240C; e) -260C.

Rezolvare:

Page 47: Fitotehnie  i+ii

47

3.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului 3.2.1. Rotaţia culturii

Secara este o plantă mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi ea poate suporta monocultura un număr mare de ani la rând. Producţiile cele mai mari le realizează însă după plantele care eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa. Bune premergătoare sunt însă şi cartofii timpurii şi semitimpurii, porumbul siloz şi bostănoasele, acestea eliberând terenul la sfârşitul verii sau la începutul toamnei. În zonele mai umede şi mai reci de cultură ale secarei din ţara noastră, se poate cultiva după inul de fuior, după cartofii timpurii şi semitimpurii, după borceag, trifoi. În regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomuri, brun-roşcate), secara se poate cultiva după rapiţă, borceag, in de ulei, porumb siloz sau porumb timpuriu, floarea-soarelui. După leguminoasele pentru boabe, în această zonă terenurile sunt rezervate culturii grâului. Pe solurile nisipoase, unde secara se cultivă pe suprafeţe mari, urmează în cultură în ordine după lupin, fasoliţă, pepeni verzi, pepeni furajeri, porumb şi după ea însăşi (monocultură). În monocultură, pe solurile cu fertilitate bună, secara se autosuportă mai mulţi ani la rând, deoarece nu îmburuienează terenul şi nu favorizează înmulţirea bolilor şi dăunătorilor. În schimb, pe solurile cu fertilitate redusă, secara cultivată în monocultură realizează producţii mari numai dacă se folosesc îngrăşăminte organice şi chimice. După secară se cultivă orice plantă, deoarece părăseşte terenul mai devreme şi-l lasă curat de buruieni.

3.2.2 Fertilizarea

Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol, secara foloseşte cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă: 2,7 kg azot, 1,6 kg fosfor, 3,6 kg potasiu. Datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor pentru substanţele minerale, secara extrage hrana chiar din solurile mai sărace. Ritmul de absorbţie al substanţelor nutritive cel mai intens are loc toamna în faza de înfrăţire şi primăvara în perioada formării paiului (înspicare), în lunile aprilie-mai. Secara foloseşte bine atât îngrăşămintele organice cât şi pe cele chimice, acestea aducând sporuri însemnate de recoltă. Gunoiul de grajd este mai bine valorificat dacă se dă plantei premergătoare. Dacă totuşi se foloseşte direct la secară, aplicarea lui trebuie făcută diferenţiat, în funcţie de condiţiile pedoclimatice. Astfel, pe solurile cu fertilitate redusă cum sunt podzolurile din regiunile umede, gunoiul de grajd se poate aplica atât direct la secară, în cantitate de 20 - 30 t/ha, încorporat odată cu arătura de bază, cât şi la planta premergătoare. Pe nisipuri, gunoiul de grajd aplicat direct la secară, aduce sporuri mici de recoltă, mai ales dacă este încorporat superficial. Cu alte cuvinte, pe nisipuri, gunoiul de grajd este preferabil să se dea la prăşitoarele premergătoare, încorporându-se printr-o arătură cât mai adâncă, secara valorificând efectul remanent al acestuia. Gunoiul trebuie însoţit de doze moderate de îngrăşăminte chimice. Fertilizarea cu doze mari de gunoi de grajd (30 t/ha) pe nisipurile de la Tâmbureşti, aplicate porumbului şi încorporate printr-o arătură la 55 cm, a dat sporuri de 197 % (836 kg/ha) în al doilea an şi de 52,9 % (200 kg/ha;) în al patrulea an de la încorporare (I. Matei şi colab.). Secara valorifică bine şi îngrăşămintele verzi. Pe nisipurile din Oltenia, lupinul alb

Page 48: Fitotehnie  i+ii

48

cultivat pentru îngrăşământ verde, după care s-a semănat secara, a dat sporuri de producţie asigurate atât pe vârf de dună cât şi pe dună, prin asigurarea a 15 - 20 t/ha masă verde.

Secara reacţionează foarte bine la îngrăşămintele chimice şi îndeosebi la cele cu azot. Ele sunt foarte bine valorificate, îndeosebi pe solurile cu fertilitate naturală scăzută, cum sunt podzolurile şi solurile nisipoase. Pe aceste soluri, îngrăşămintele chimice trebuie asigurate în doze sporite.

Pe solurile fertile şi mijlociu de fertile se recomandă doze moderate de îngrăşăminte cu azot.

La secară, îngrăşămintele cu azot şi fosfor se pot folosi în doză de N96P32 kg/ha;, în general după aceleaşi principii ca la grâu. Fosforul se încorporează în sol odată cu arătura de bază, iar azotul este indicat să se administreze odată cu lucrările de pregătire a solului (1/2 din doză), iar restul la desprimăvărare.

Îngrăşămintele cu fosfor şi cu potasiu, administrate singure sau împreună, nu aduc sporuri de producţie.

Aplicarea împreună a îngrăşămintelor chimice cu cele organice, aduce sporuri mari de recoltă, însă mai mici decât suma sporurilor realizate prin aplicarea separată a acestora.

3.2.3 Lucrările solului

Pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru cultura grâului, ţinându-se seama însă că secara cere un teren mai bine mărunţit şi mai aşezat, pentru că seminţele de secară fiind mai mici decât cele de grâu, semănatul se face la o adâncime mai mică (3 - 5 cm). Într-un teren bolovănos, seminţele se strecoară în adâncime, ceea ce stânjeneşte înfrăţirea secarei care-şi formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă.

Dacă semănatul se face în teren afânat, neaşezat, seminţele de asemenea se îngroapă prea mult şi în plus pericolul dezrădăcinării se măreşte. Atunci când planta premergătoare părăseşte târziu terenul şi lucrările solului s-au făcut cu puţin timp înainte de epoca de însămânţare, se recomandă ca terenul să se tăvălugească înainte de însămânţare. Pe nisipuri, pregătirea terenului se execută diferit de celelalte soluri. Dacă secara urmează după plante care se recoltează devreme, arătura se va efectua cu 3 - 4 săptămâni înainte de semănat şi fără grăpare. În felul acesta se împiedică spulberarea nisipului de către vânt. Grăpatul se va face în preziua semănatului, sau chiar deloc, mai ales când arătura nu este prea denivelată. Arătura este indicat să se execute la 25 - 30 cm adâncime. Când secara urmează după porumb sau o altă plantă prăşitoare, imediat după recoltare se efectuează o arătură la 20 - 30 cm adâncime.

Cum porumbul se recoltează devreme pe nisipuri, până la semănat terenul se aşează şi este favorabil semănatului şi răsăritului în bune condiţii. Şi în această situaţie, arătura se execută cu 3 - 4 săptămâni înainte de semănat (Matei I., 1967). De asemenea, pe nisipuri, arăturile mai adânci de 20 - 30 cm nu sunt necesare, deoarece sporurile de producţie realizate sunt mici şi neeconomice.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt plantele bune premergǎtoare pentru cultura secarei ? Răspuns: Bune premergătoare pentru secarǎ sunt cartofii timpurii şi semitimpurii, porumbul siloz, bostănoasele,în zonele mai umede şi mai reci inul de fuior, borceagul iar pe soluri nisipoase lupinul, fasoliţa, pepenii verzi, porumbul.

Page 49: Fitotehnie  i+ii

49

2. Care sunt lucrǎrile de pregǎtire a solului pentru secarǎ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la secarǎ pentru 100 Kg boabe plus

producţia secundarǎ de paie aferentǎ este: a) 2,7 kg N, 1,6 kg P2O5, 3,6 kg K2O

b) 2,4 kg N, 1,2 kg P2O5, 1,8 kg K2O c) 3,2 kg N, 1,8 kg P2O5, 3,2 kg K2O d) 2,0 kg N, 1,1 kg P2O5, 3,1 kg K2O e) 1,8 kg N, 0,8 kg P2O5, 3,2 kg K2O

Rezolvare: a De rezolvat: 1. La stabilirea dozei de îngrǎşǎminte se are în vedere:

a) fertilitatea solului, planta premergǎtoare, fertilizǎrile anterioare, regimul pluviometric, consumul specific, producţia planificatǎ, destinaţia finalǎ a producţiei;

b) soiul cultivat, producţia planificatǎ, tipul genetic de sol, umiditatea solului, tipul de îngrǎşǎmânt, epoca de aplicare;

c) soiul cultivat, epoca de aplicat, tipul de îngrǎşǎmânt, regimul pluviometric; d) producţia planificatǎ şi destinaţia finalǎ a producţiei; e) soiul cultivat, producţia planificatǎ şi condiţiile climatice. Rezolvare:

3.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii

3.3.1. Sămânţa şi semănatul

Pentru semănat se folosesc seminţe care corespund standardelor în vigoare, adică să aibă o puritate şi o germinaţie de 99 % şi respectiv 90 % pentru clasa I, de 98 % şi 85 % pentru clasa a II-a, de 97 % şi 85 % pentru clasa a III-a. Deoarece secara după doi ani de vechime îşi pierde mult din germinaţie, este indicat ca pentru semănat să se folosească sămânţă proaspătă, sau cel mult din anul precedent. Când se foloseşte sămânţă proaspătă, se va avea grijă ca materialul destinat semănatului să fi parcurs repausul seminal de 25 - 30 zile. Înainte de semănat, sămânţa trebuie tratată cu fungicide ca şi la grâu şi condiţionată. Semănătura făcută cu boabe mari şi uniforme dă sporuri mari de recoltă. Epoca de semănat. La stabilirea epocii de semănat a secarei, se ţine cont de faptul că plantele trebuie să intre în iarnă cât mai bine înfrăţite şi fortificate, fără ca ele să fie prea dezvoltate, deoarece suferă de asfixiere în iernile cu zăpadă multă. Secara trebuie să-şi termine înfrăţirea înainte de sosirea iernii şi fiind mai puţin atacată de musca de Hessa, se seamănă cu 5 - 10 zile înaintea grâului de toamnă. În zonele de dealuri şi premontane, secara se seamănă în cursul lunii septembrie, iar pe nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie. Întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie şi mai ales până în noiembrie, reduce mult producţia. Astfel, pe nisipurile de la Tâmbureşti, întârzierea semănatului faţă de epoca optimă

Page 50: Fitotehnie  i+ii

50

până la 30 octombrie a redus producţia de secară cu 195 kg/ha, până la 10 noiembrie cu 367 kg/ha, până la 20 noiembrie cu 519 kg/ha şi până la 30 noiembrie cu 679 kg/ha (I. Matei şi colab., 1964). Semănatul prea timpuriu nu este nici el indicat, deoarece aşa cum am amintit anterior, secara intră în iarnă cu o masă vegetală foarte bogată şi suferă mult de asfixiere şi fuzarioză mai ales când stratul de zăpadă este gros şi de lungă durată. Când secara se foloseşte ca masă verde, semănatul se efectuează în prima parte a epocii de semănat pentru secara boabe. Distanţa de semănat. Semănatul se face obişnuit, la distanţa de 12,5 cm între rânduri cu semănătoarea SUP-29. Se poate semăna şi la 6 - 12,5 cm între rânduri, iar pe solurile nisipoase din Oltenia, semănatul în benzi (13 rânduri la 12,5 cm, distanţa între benzi 25 cm), a dus la creşterea producţiei cu 4,1 q/ha (28 %), (I. Chichea, 1976, citat de Bâlteanu Gh.,). Cantitatea de sămânţă care se dă la hectar trebuie să asigure 400 - 500 boabe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 140 - 160 kg/ha. Pe nisipurile din sudul Olteniei, cantitatea optimă s-a dovedit a fi de 100 - 110 kg/hasămânţă. Adâncimea de semănat la secară este mai mică decât la grâu, şi se stabileşte în funcţie de sol şi de umiditatea lui. Semănatul se efectuează la adâncimea de 2 - 3 cm pe solurile grele şi umede, la 3 - 4 cm pe solurile mijlocii şi la 4 - 5 cm pe solurile uşoare. 3.3.2 Lucrările de îngrijire Lucrările de îngrijire la secară sunt în general aceleaşi ca şi la grâu. În primul rând, dacă este cazul, ca şi la grâu, se îndepărtează apa care stagnează pe semănături, atât toamna cât şi primăvara. Datorită semănatului superficial, a nodului de înfrăţire care se formează mai la suprafaţă sau a solului neaşezat în care s-a semănat, o atenţie deosebită trebuie acordată dezrădăcinării, secara suferind mai mult sub acest aspect decât grâul. De aceea, în mod obișnuit, primăvara, culturile de secară se tăvălugesc pentru a repune rădăcinile în contact cu solul. Acest lucru, trebuie făcut cât mai timpuriu primăvara, când se poate intra pe teren, fără ca solul să adere de tăvălug sau de roţile tractorului. Primăvara foarte timpuriu, când se poate intra pe teren, se fertilizează cu azot 30 - 40 kg/ha, lucrare obligatorie pe semănăturile ieşite slab din iarnă, în vederea refacerii plantelor şi a stimulării vegetaţiei. Datorită faptului că primăvara, prin ritmul său rapid de creştere, secara depăşeşte buruienile şi le înăbuşe, în general, în culturile de secară, buruienile sunt mai puţin periculoase. Dacă este însă cazul, combaterea buruienilor din culturile de secară, se poate face cu erbicide pe bază de 2,4 D sau 2,4 D + Dicamba (Icedin). 3.3.3. Recoltare. Producţii

Recoltarea. Secara are o coacere mai uniformă decât celelalte cereale păioase, ceea ce avantajează mult stabilirea momentului de recoltare. Calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului, deoarece ea ajunge la maturitatea de recoltare mai devreme decât grâul cu aproximativ 7 zile. Recoltarea se face cu combina. Începutul recoltării trebuie să corespundă cu sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai devreme aduce pierderi prin şiştăvirea boabelor, iar recoltatul mai târziu înregistrează pierderi prin scuturare.

Producţii. Producţia de boabe la secară oscilează mult, în funcţie de fertilitatea naturală a solului, de condiţiile de climă, de agrotehnica folosită. În general producţiile obţinute la secară sunt mult mai scăzute decât la grâu. Capacitatea de producţie a plantei este de 20-40 q/ha.

Pe nisipurile de la Tâmbureşti, prin îngrăşare cu N96P32 şi folosind o agrotehnică adecvată, s-a obţinut o producţie de secară de 28,53 q/ha (I. Matei şi colab., 1967).

Page 51: Fitotehnie  i+ii

51

Acolo unde se realizează producţii mici la secară în ţara noastră, acestea se datorează în primul rând cultivării ei pe cele mai sărace soluri, şi în al doilea rând, datorită fertilizării necorespunzătoare. Producţia medie mondială de secară este de 23,4 q/ha. În Europa, producţia medie la hectar este de 27,63 q/ha. Ca ţări mari cultivatoare de secară, putem aminti Austria (34,17 q/ha), Danemarca (45,12 q/ha), Elveţia (44,17 q/ha), Anglia (50,0 q/ha), Polonia (21,76 q/ha), (F.A.O., 2005). Secara produce multe paie, raportul între boabe şi paie fiind de 1:3 până la 1:3,5.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de secarǎ:

Răspuns: Pentru combaterea mălurei comune (Tilletia sp.), a fuzariozei (Fusarium sp.),

septoriozei (Septoria sp.), helminthosporiozei (Helminthosporium sp.) şi a altor boli, sămânţa se va trata cu Criptodin, fungicid pe bază de clorură de etil-mercurică, foarte eficace, în cantitate de 100-150 g/100 kg sămânţă (1-1,5 kg/tona de sămânţă de secarǎ), Pei 431 P.T.S. – 2,5 kg/t, Raxil T GEL – 5 l/t, Divident F.S. – 1 l/t, Raxil 2 W.S. – 1,5 kg/t, Bayleton 25 W.P. – 2 kg/t, Benit 4,75 D.S. – 2 kg/t, Miclobor 70 P.T.S. – 2 kg/t, Sumi 8 plus – 1,5 l/t, Panoctim 35 L.S. – 2 l/t, Maxim Star – 1 l/t, Wincit F.P. – 1,5 kg/t, Amiral 3 FS – 1 l/t, Artemis – 0,5 l/t, Fortral 2 WS –1,5 kg/t, Kripto Super 60 FS – 0,5 l/t, Orius 2 WS – 1,5 kg/t, Orius 6 FS– 0,5 l/t, Premise – 0,3 l/t, Sirius – 1 l/t, Dinizon – 1 kg/t etc.

2. Care sunt cerinţele pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ sǎmânţa de secarǎ

destinatǎ semǎnatului? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Norma de sǎmânţǎ pentru semǎnat, la secarǎ, orientativ este:

a) 140 - 160 kg/ha; b) 180 - 220 kg/ha; c) 240 - 260 kg/ha; d) 180 kg/ha; e) 80 - 90 kg/ha.

Rezolvare: a.

De rezolvat: 2. Pentru combaterea buruienilor din culturile de secarǎ se pot folosi:

a) Icedin, 2,4 D; b) Icedin, Granit; c) Icedin, Topsin; d) Icedin, Benlate; e) Icedin, Raxil.

Rezolvare:

Page 52: Fitotehnie  i+ii

52

REZUMATUL TEMEI

Din făina de secară, se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, însă mai închisă la culoare şi mai puţin digestibilă decât cea de grâu. Ea asigură hrana de bază a unei părţi însemnate din populaţia globului, consumându-se mai mult în ţările din centrul şi nordul Europei, iar amestecată într-o proporţie mai mică cu făina de grâu, se foloseşte la prepararea pâinii şi în alte ţări. Conţinutul boabelor de secară în proteine este cuprins între 8 şi 19,4 %, cel mai mare procent înregistrându-se în regiunile secetoase ale ţării (Dobrogea, Sudul Olteniei) şi cel mai scăzut în zonele din nordul ţării unde umiditatea este mai abundentă. Secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt pentru care ea se cultivă până la 700 latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de 1800 m. Secara se poate cultiva în toate zonele din ţara noastră, dar cea mai mare răspândire o are în zonele cu soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), pe terenurile nisipoase din Oltenia şi din sudul Dobrogei. Producţiile cele mai mari le realizează însă după plantele care eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa. Bune premergătoare sunt însă şi cartofii timpurii şi semitimpurii, porumbul siloz şi bostănoasele, acestea eliberând terenul la sfârşitul verii sau la începutul toamnei. Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol, secara foloseşte cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă: 2,7 kg azot, 1,6 kg fosfor, 3,6 kg potasiu. Datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor pentru substanţele minerale, secara extrage hrana chiar din solurile mai sărace

Pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru cultura grâului, ţinându-se seama însă că secara cere un teren mai bine mărunţit şi mai aşezat, pentru că seminţele de secară fiind mai mici decât cele de grâu, semănatul se face la o adâncime mai mică (3-5 cm). Într-un teren bolovănos, seminţele se strecoară în adâncime, ceea ce stânjeneşte înfrăţirea secarei care-şi formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă. În zonele de dealuri şi premontane, secara se seamănă în cursul lunii septembrie, iar pe nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie. Întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie şi mai ales până în noiembrie, reduce mult producţia.

Cantitatea de sămânţă care se dă la hectar trebuie să asigure 400-500 boabe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 140 - 160 kg/ha;. Lucrările de îngrijire la secară sunt în general aceleaşi ca şi la grâu.

Recoltarea. Secara are o coacere mai uniformă decât celelalte cereale păioase, ceea ce avantajează mult stabilirea momentului de recoltare. Calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului, deoarece ea ajunge la maturitatea de recoltare mai devreme decât grâul cu aproximativ 7 zile.

Page 53: Fitotehnie  i+ii

53

Tema nr. 4

OREZUL

Unităţi de învăţare : Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii.

Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este orezul, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii(plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea(principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat(tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:

1. Badea I., Albescu I., Jinga I., Vasilescu N., 1975 - Cultura orezului, Editura Ceres,Bucureşti.

2. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., 1989 - Fitotehnie, vol.I, Editura Ceres,Bucureşti 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 2008 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie - Cerealele, Editura Universitaria, Craiova.

4.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia

chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol;Zonare. 4.1.1. Importanţă. Orezul este una din cele mai vechi şi importante plante agricole, constituind hrana

principală pentru circa 3,2 miliarde de oameni în China, Japonia, Filipine, India, Vietnam, Indonezia, Thailanda şi Cambodgia, unde consumul anual pe cap de locuitor oscilează între 120 - 150 kg. În unele ţări din America Latină (Cuba, Peru, Ecuador, Guiana-Britanică), în Brazilia, Egipt, Siria şi alte ţări din Orientul Mijlociu, precum şi în Africa Occidentală, orezul ocupă de asemenea un loc important în alimentaţie, consumul fiind estimat la 50 – 80 g pe cap de locuitor. În celelalte ţări ale lumii, orezul, cu valoare dietetică incontestabilă, grad ridicat de digestibilitate, calităţi gustative remarcabile, este un aliment de completare. În Europa, orezul a început să se cultive începând cu secolul al VIII-lea al erei noastre, mai întâi în Spania şi Italia. La noi în ţară, prima orezărie s-a înfiinţat în anul 1786 la Banloc (Jud. Timiş), însă pe

Page 54: Fitotehnie  i+ii

54

suprafeţe mai însemnate s-a cultivat după anul 1938. Consumul boabelor de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Se folosesc în alimentaţia oamenilor sub formă de boabe fierte, mâncăruri, grişuri, fiind foarte uşor digestibile şi constituind totodată un aliment dietetic de valoare ridicată. Boabele de orez se mai folosesc în cantităţi mai mici în industrie la fabricarea amidonului, glucozei, alcoolului(în Japonia se produce băutura tradiţională „sake“), spirtului, berii(în amestec cu boabele de orez), acidului acetic, acetonei, produselor farmaceutice şi vitaminizante, iar din embrionii lor se extrage un ulei care se foloseşte la fabricarea săpunurilor şi lumânărilor. Din embrionii de orez se poate obţine ulei semisicativ,iar turtele rezultate sunt furaje valoroase. Din paiele de orez se fabrică hârtie de calitate superioară şi împletituri(pălării, coşuri, sandale, funii, etc.). În zootehnie paiele se folosesc ca aşternut sau ca furaj, pot fi folosite drept combustibil sau pot fi tocate, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare.

4.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate. În agricultura mondială, orezul ocupă locul doi ca suprafaţă după grâu, cultivându-se 153 mil. ha, producţia medie mondială oscilând în ultimii ani între 2670 - 3837 kg/ha (Muntean L.S. şi colab., 2008). Aria de cultură a orezului este cuprinsă între 370 latitudine sudică şi 470 latitudine nordică (Fig.4.1. Bâlteanu Gh., 1989), cultivându-se în peste 53 ţări, din zonele tropicale până în zonele temperate, ca altitudine găsindu-se în cultură la peste 3000m în Himalaia.

Cultivă suprafeţe mari cu orez în primul rând ţările asiatice: India-44,5 mil.ha, China-27,3 mil.ha, Indonezia-11,4 mil.ha, Bangladesh-11,1 mil.ha, Thailanda-11 mil.ha, Vietnam-7,5 mil.ha, Filipine-4,0 mil.ha. În afara acestor ţări, mari cultivatoare de orez sunt considerate şi Brazilia (3,1 mil. ha), Pakistan (2,4 mil. ha), Japonia(2,2 mil. ha), Nigeria (4,9 mil. ha), Cambodgia(1,9 mil. ha), Nepal (1,5 mil. ha), S.U.A.(1,3 mil. ha), Madagascar (1,2 mil. ha) etc.(,,Production Yearboak”, 2003).

Fig.4.1. Aria de răspândire a orezului în lume(după Bâlteanu Gh., 1989). Schimburile comerciale cu orez sunt estimate la circa 25 mil.tone, principalii exportatori fiind Thailanda (6,1 mil.tone), Vietnam (4,5 mil.tone), China (2,8 mil.tone), S.U.A. (2,7 mil.tone), India(2,4 mil.tone), (Muntean L.S. şi colab., 2003). Aceste schimburi comerciale relativ scăzute cu orez(numai 4-10 din producţia mondială), se datorează faptului că recolta este consumată preponderent în zonele de producere. În Europa, orezul se găseşte în cultură pe suprafeţe restrânse (581 mii ha), dintre ţările cu tradiţie în cultivarea orezului detaşându-se Italia cu 220 mii ha şi o producţie medie de 6181 kg/ha; şi respectiv Spania cu 118 mii ha şi o producţie medie de 7277 kg/ha; (Muntean L.S. şi colab., 2008). România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa. În anul 1989, erau

Page 55: Fitotehnie  i+ii

55

cultivate cu orez 62 mii ha, pentru ca în anii ulteriori cultura orezului să cunoască un regres considerabil, în special datorită dificultăţilor economice prin care a trecut ţara, costului ridicat al apei pentru irigaţie şi nu în ultimul rând concurenţei orezului din import.

La nivelul anului 1991, suprafeţele semănate cu orez se restrânseseră la 22 mii ha, în 1992 la 16 mii ha, 5 - 6 mii ha în 1995 - 1996 şi respectiv 2,495 mii ha în anul 2005.

4.1.3. Compoziţia chimică.

Boabele de orez mature, aşa cum se folosesc în alimentaţia oamenilor, au un conţinut mai ridicat de substanţe extractive neazotate şi un conţinut mai scăzut de proteine, grăsimi şi celuloză comparativ cu alte cereale.

Astfel, substanţele extractive neazotate se găsesc în boabele de orez în procent de 75,2 %, în cea mai mare parte reprezentate prin amidon, substanţele proteice în proporţie de 7,7 %, grăsimile 0,4 %, celuloză 2,2 %, iar cenuşa 1,2 %.

Prin decorticare şi polizare-albire(procesul de prelucrare a boabelor de orez în urma căruia are loc eliminarea pericarpului şi a embrionului), se pierd 3/4 din grăsimi, 50 % din sărurile minerale, un procent ridicat de proteine(în funcţie de duritatea polizării) şi aproape complet vitaminele. De aceea consumul exagerat de orez decorticat duce la îmbolnăvirea de avitaminoză, din cauza lipsei vitaminei B1, numită ,,beri-beri“. În urma procesului de prelucrare şi obţinere a orezului alb, boabele conţin 70 - 90,3 % amidon, 5 - 9,2 % proteine, 0,4 - 0,6 % lipide, 0,2 % celuloză şi 0,6 % săruri minerale (tabelul 4.1, Muntean L.S. şi colab., 2003). Proteinele sunt reprezentate predominant de gluteline (1,2 - 8,0 g/100g boabe uscate, în principal orizeina) şi albumine (1,6 - 3,2 g/100 g boabe uscate, în principal leucosina), globulinele şi prolaminele găsindu-se într-un procent mult mai scăzut (0,5 g/100 g boabe uscate). Orezul este un aliment valoros pentru om având o valoare energetică ridicată şi un grad de digestibilitate mai mare în comparaţie cu cartoful, pâinea de secară sau de grâu, lapte şi alte alimente.

Tabelul 4.1

Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.) ( Muntean L.S. şi colab., 2003)

Specificare

Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa) Orez brut (,,paddy“)

Orez decorticat (,,cargo“)

Orez alb

Orez brut (,,paddy“)

Orez decorticat (,,cargo“)

Orez alb

Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37 Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19 Amidon+ zaharuri

73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05

Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00 Săruri minerale

6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0,46

4.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol.

Temperatura. Orezul este o plantă de climă caldă, cu cerinţe ridicate faţă de căldură în tot cursul vegetaţiei. Temperatura minimă de germinaţie este de 10 - 12oC. În timpul înfrăţirii, temperatura

Page 56: Fitotehnie  i+ii

56

minimă necesară este de 16 - 18oC, la înflorire-fecundare aceasta este de 20 - 22oC, iar în timpul maturării de cel puţin 15oC (tabelul 4.2, Bâlteanu Gh., 1989).

Tabelul 4.2 Cerinţele orezului faţă de temperatură

Fazele de vegetaţie Temperatura (oC)

minimă optimă maximă Germinaţie 10 - 12 25 - 30 35 Înfrăţit 16 20 32 - 34 Apariţia paiului, înflorit, fecundare 20 - 22 28 38 - 40 Maturitate 15 19 -

Temperaturi mai scăzute decât acestea sunt dăunătoare, putând determina încetarea creşterii, căderea florilor, iar dacă intervin în timpul maturizării boabelor nu se coc şi rămân zbârcite.

Orezul suportă mai bine temperaturile ridicate, însă temperatura apei mai mare de 40oC provoacă ofilirea plantelor sau chiar pieirea lor. Umiditatea. Orezul este o plantă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte apa. Marea majoritate a culturilor de orez se practică în condiţii de irigare.

În acest caz este necesar un debit mediu de 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40000 m3 apă/ha. Acolo unde se cultivă orez în cultură neirigată, trebuie să cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau 1000 - 1800 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie. În zona temperată, unde se plasează ţara noastră, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi bruşte în timpul verii, stratul de apă din orezărie, gros de 5 - 25 cm, joacă un rol termoreglator foarte important.

Ca urmare, în zona temperată nu se poate practica cultivarea orezului decât în condiţii submerse. În timpul vegetaţiei orezului, nevoia de apă este diferită.

În perioada răsăririi nevoia de apă este mai mică, creşte în perioada de înfrăţire, iar cea mai mare nevoie de apă o manifestă orezul în perioada de înspicare, când stratul de apă trebuie să aibă o grosime mai mare.

După maturitatea în lapte, nevoia de apă a orezului scade treptat şi încetează la maturitatea deplină. Apa ce se foloseşte la irigarea orezului trebuie să nu conţină reziduuri industriale sau resturi organice în descompunere, să fie caldă şi bine oxigenată şi să nu conţină săruri în cantitate mai mare de 1 - 2 g/l. Lumina. Orezul este o plantă care necesită multă lumină, minimum 1000 ore de strălucire a soarelui. Nebulozitatea întârzie creşterea plantelor ţi diminuează producţia. Radiaţia solară optimă pentru orez este de 500 cal/cm2/zi. Solul. Orezul manifestă o adaptabilitate mare pentru sol, datorită capacităţii mari de solubilizare a rădăcinilor, putând valorifica soluri foarte diferite ca textură şi fertilitate.

Orezul se poate astfel cultiva pe soluri neproductive sau slab productive, saline, alcaline. Nu sunt indicate pentru cultură solurile extreme - nisipoase sau argiloase.

Preferă solurile mai grele, cu peste 40 % argilă, mai puţin permeabile, cu un pH optim 6 - 7, cu limite suportabile ale pH 4,5 - 8,5. Important este ca terenul destinat pentru orezării să fie în apropierea unei surse de apă, corespunzătoare din punct de vedere calitativ, solul să fie permeabil şi structurat, iar subsolul să fie mai puţin permeabil pentru a reţine apa, să fie plan pentru a se putea nivela uşor sau cu o uşoară înclinare necesară evacuării apei.

Page 57: Fitotehnie  i+ii

57

4.1.5. Zonarea ecologică a orezului. Pe baza condiţiilor de mediu necesare orezului şi în special după suma gradelor de temperatură ce se realizează în perioada 1mai-30 septembrie, pe teritoriul

României condiţiile de temperatură nu permit delimitarea unei zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci numai a unor microzone cu condiţii favorabile, astfel:

- zona favorabilă I, cuprinde suprafeţe cu potenţial termic şi de strălucire a soarelui ce satisface pe deplin cerinţele orezului. Acest areal se situează în bazinul Dunării, în special în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea de circa 20 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de vară de 220C (fig. 4.2);

- zona favorabilă II, este situată în luncile râurilor importante Olt, Ialomiţa, Siret, Buzău precum şi în Banat, în vestul judeţului Timiş, fiind delimitată de izoterma de vară de 210C.

Fig. 4.2. Zonele de cultură ale orezului în România (Bâlteanu Gh., 1989).

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intră în compoziţia boabelor de orez ? Răspuns:

În compoziţia boabelor de orez predomină substanţele extractive neazotate, care se găsesc în procent de 75,2%, în cea mai mare parte reprezentate prin amidon, substanţele proteice în proporţie de 7,7%, grăsimile 0,4%, celuloză 2,2%, iar cenuşa 1,2%.

2. Care sunt cerinţele orezului faţă de temperatură, umiditate şi sol ?

Răspuns:

Page 58: Fitotehnie  i+ii

58

Exerciţii Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimă necesară în timpul înfrăţirii este:

a ) 14 - 15ºC; b ) 12 - 13ºC; c ) 16 - 18ºC; d ) 20 - 22ºC; e ) 10 - 11ºC

Rezolvare: c De rezolvat: 1. Zona favorabilă I pentru cultura orezului se întinde:

a) pe o fâşie cu lăţimea cca 20 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila în zona de influenţă a izotermei de vară de 22ºC;

b) pe o fâşie cu lăţimea cca 30 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila în zona de influenţă a izotermei de vară de 25ºC;

c ) pe o fâşie cu lăţimea cca 35 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila în zona de influenţă a izotermei de vară de 27ºC;

d ) pe o fâşie cu lăţimea cca 40 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila în zona de influenţă a izotermei de vară de 28ºC;

e ) pe o fâşie cu lăţimea cca 45 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila în zona de influenţă a izotermei de vară de 29ºC.

Rezolvare:

4.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului

4.2.1. Rotaţia culturii. Pentru că investiţiile în amenajarea orezăriilor sunt consistente, dar şi pentru faptul că orezul este o plantă ce se auto-suportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren, el se cultivă în monocultură timp de 3 - 4 ani. Prin monocultură mai îndelungată sau permanentă, producţia scade datorită proceselor anaerobe care duc la deteriorarea structurii solului, acidifierea lui, la spălarea substanţelor nutritive şi la infestarea puternică cu specii de buruieni specifice terenurilor umede. Pentru a evita aceste neajunsuri şi pentru a permite refacerea capacităţii de producţie a solurilor din orezării, monocultura la orez se întrerupe după 3-4 ani, urmând doi ani de ,,odihnă“ prin cultivarea de leguminoase şi prăşitoare. Plantele cele mai indicate pentru rotaţiile cu orez sunt: trifoiul, lucerna (cel mult 3 ani), borceagul, fasolea, soia, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, porumbul. După ultimele recomandări ale ICCPT. Fundulea, este recomandabil să se organizeze asolamente de 6 ani, dintre care 4ani cu orez, urmaţi de o prăşitoare în anul al 5lea (soia, porumb sau floarea-soarelui semănate primăvara), iar în anul 6 o cereală păioasă recoltată mai devreme care să permită lucrarea timpurie a solului în vederea semănatului orezului (Muntean L.S. şi colab., 2003). Pentru prelungirea duratei monoculturii, în scopul exploatării cât mai intensive a terenului amenajat pentru orezărie, se recomandă întreruperea monoculturii numai pentru câte un an, în care să se cultive borceag de toamnă, acesta recoltându-se primăvara devreme ca nutreţ verde, după care se seamănă orez.

Page 59: Fitotehnie  i+ii

59

4.2.2. Fertilizarea. Orezul este o plantă cu consum moderat de substanţe nutritive la unitatea de recoltă, necesarul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe/ha plus producţia secundară aferentă fiind de circa 2,2 kg N, 1 kg P2O5, 2kg K2O şi 1 kg CaO. Datorită însă producţiilor mari pe care le dă la hectar şi cantităţilor apreciabile de substanţe nutritive ce se pierd prin levigare cu apa de irigaţie, orezul solicită doze mari de îngrăşăminte pe unitatea de suprafaţă. Orezul valorifică bine atât îngrăşămintele chimice cât şi pe cele organice. Azotul. Dintre îngrăşămintele chimice, eficacitatea cea mai mare o au îngrăşămintele cu azot, acestea având un rol hotărâtor în ceea ce priveşte nivelul producţiei. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot trebuie să se ţină seama de fertilitatea solului, de planta premergătoare şi de anul în care se află cultura de orez. În cadrul rotaţiei, dozele de îngrăşăminte cu azot trebuie să fie progresive, pentru fiecare an de cultură majorându-se doza cu 30 - 40 kg azot/ha. Astfel, în primul an, după leguminoase, sau după plante care au fost fertilizate cu gunoi de grajd sau îngrăşăminte verzi, se folosesc doze mici, de 40 - 60 kg/ha. În anul al doilea se aplică 60 - 80 kg/ha azot, în anul al treilea 80 - 100 kg/ha şi în anul al patrulea 100 - 150 kg/ha azot. În fiecare orezărie doza de azot se stabileşte în urma unei analize atente a tuturor factorilor care influenţează eficienţa acestui element şi trebuie avut în vedere faptul că şi excesul de azot are repercursiuni negative asupra orezului, provocând întârzierea vegetaţiei, căderea plantelor şi îmbolnăvirea de brusone. Perioada critică în nutriţia cu azot a orezului este la începutul trecerii plantelor în etapa generativă, adică faza de înfrăţire-începutul alungirii paiului, condiţiile de nutriţie cu azot în această fază determinând în cea mai mare parte dimensiunile inflorescenţei lor şi dimensiunea culturii. Plantele de orez absorb aproape 30 % din cantitatea totală de azot până la începerea alungirii paiului, 28 % în perioada de alungire a paiului, 22 % în perioada înspicatului şi înfloritului, 20 % pe timpul formării boabelor (fig. 4.3, tabelul 4.3, Bâlteanu Gh., 1998).

Tabelul 4.3

Mersul absorbţiei elementelor nutritive la orez

Faza de vegetaţie N P2O5 K2O

De la semănat - înfrăţit 29,07 29,34 40,84 - burduf 57,32 42,41 51,41 - înflorire 79,98 74,82 98,45 - maturitate 100,00 100,00 100,00

Îngrăşământul azotat recomandat pentru orezării este sulfatul de amoniu. Orezul foloseşte mai bine azotul amoniacal decât pe cel nitric.

Prin fiziologia ei, planta de orez utilizează în primul rând azotul amoniacal, deoarece absorbţia lui cere mai puţină energie, iar pe de altă parte, azotul nitric se spală mai uşor în adâncime, spre deosebire de cel amoniacal care este reţinut în complexul argilo-humic al solului.

Din aceste considerente, sulfatul de amoniu este mai indicat în cultura orezului decât azotatul de amoniu, producţia realizată fiind în cazul sulfatului de amoniu mai mare cu 10 - 25 %.

Page 60: Fitotehnie  i+ii

60

Foarte repede se spală în orezării şi ureea, motiv pentru care dacă se foloseşte trebuie administrată înainte de semănat, încorporată în sol, inundarea parcelei făcându-se la 2 - 3 zile de la administrare.

Fig. 4.3. Ritmul de absorbţie al elementelor nutritive la orez (Bâlteanu Gh., 1998). În cultura orezului este obligatorie administrarea fracţionată a azotului.

Jumătate până la două treimi din doza totală se administrează primăvara, înainte de semănat, iar restul se aplică în timpul vegetaţiei (stadiul 7 - 9 frunze, când planta trece în faza reproductivă), fără a depăşii însă data de 1 - 5 iulie. Trebuie evitată administrarea azotului după această dată deoarece în condiţiile specifice de cultură din ţara noastră şi în corelaţie cu cerinţele plantei faţă de factorii de vegetaţie, se prelungeşte perioada de vegetaţie, creşte procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat atacul de boli criptogamice. Dacă s-a semănat mai târziu precum şi în cazurile în care vegetaţia este luxuriantă şi întârziată faţă de situaţia normală, fertilizarea cu azot în timpul vegetaţiei este eliminată şi se face cu mare prudenţă(cantitate mică), în cazul când luna iunie este răcoroasă. Pentru administrarea îngrăşămintelor cu azot în vegetaţie, se folosesc mijloace terestre(tractoare echipate cu roţi cu pinteni şi maşini pentru administrat îngrăşăminte chimice), sau mijloace ,,avio“ (avioane utilitare, elicoptere). Folosirea mijloacelor ,,avio“ este foarte indicată, deoarece lucrarea se face repede, se respectă dozele stabilite, aplicarea este uniformă iar costul lucrării este mult mai redus. Fosforul. Îngrăşămintele cu fosfor au rolul de a echilibra efectul azotului, favorizează creşterea sistemului radicular, înfrăţirea, fecundarea, creşterea boabelor, coacerea, conferă rezistenţă la cădere şi boli. Fertilizarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele recomandate fiind de 80 - 100 kg P2O5/ha. Aplicate singure, îngrăşămintele cu fosfor dau sporuri mici de producţie, de numai 8 - 15 %. În condiţiile ţării noastre, fosforul trebuie aplicat alături de azot, influenţând în felul acesta unele procese fiziologice cu efecte pozitive în obţinerea de producţii mari la hectar. Intensitatea absorbţiei fosforului de către plantele de orez este diferită de cea de azot. În faza de alungire a paiului se absoarbe numai 13 % din cantitatea totală de fosfor, pentru ca în perioada de înflorire să se reţină de plantă 32 %, iar în timpul maturării 25% (tabelul 4.3.,

Page 61: Fitotehnie  i+ii

61

Bâlteanu Gh., 1998). Lipsa fosforului pe timpul diferenţierii organelor de reproducere contribuie la scăderea semnificativă a producţiei. Ca îngrăşământ cu fosfor se utilizează superfosfatul. Epoca cea mai potrivită de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este primăvara cu lucrările premergătoare semănatului, administrarea lor făcându-se împreună cu sulfatul de amoniu. Potasiul. Îngrăşămintele cu potasiu sunt mai puţin necesare, deoarece solurile noastre sunt în general bine aprovizionate cu potasiu, în sol existând de regulă peste 15 - 17 mg K2O/100g sol uscat. Ca îngrăşământ se utilizează sarea potasică şi este important în mod deosebit pe solurile uşoare, în orezăriile vechi şi acolo unde s-au utilizat doze mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Orientativ dozele sunt de 80 - 100 kg K2O/ha, aplicate în întregime înainte de semănat. Îngrăşămintele organice sunt necesare în primul rând în orezăriile vechi, având pe lângă influenţa directă asupra plantelor prin substanţele nutritive pe care le aduce în sol şi o influenţă pozitivă asupra solului, contribuind la refacerea şi menţinerea structurii solului, la stimularea activităţii microorganismelor şi în general la afânarea şi aerisirea acestuia. Nu este indicată fertilizarea masivă cu îngrăşăminte organice bogate în azot, deoarece favorizează creşterea luxuriantă în detrimentul producţiei de boabe, lungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte sensibilitatea la boli. Se recomandă să fie aplicate 30 - 40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3 - 4 ani, de dorit la cultura premergătoare prăşitoare din asolament, evitând astfel îmburuienarea orezăriei şi descompunerea anaerobă a materiei organice. Este de asemenea indicat să se folosească gunoi de grajd fermentat, încorporându-se odată cu arătura de toamnă. În lipsa gunoiului de grajd, pentru îmbogăţirea în substanţă organică a solurilor din orezărie, se pot folosi şi îngrăşăminte verzi. În acest scop, toamna, după recoltarea orezului, se seamănă borceag, care se încorporează sub arătură primăvara, înainte de semănatul orezului. Amendamentele. Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente cu reacţie acidă, sub formă de ghips (sulfat de calciu) sau fosfogips (reziduu industrial cu 80 % sulfat de calciu), în doze de 4 - 10 t/ha. În urma reacţiilor din sol, are loc înlocuirea sodiului din complex şi în locul carbonatului de sodiu se formează în soluţia solului sulfat de sodiu, acesta fiind mai puţin nociv plantelor de orez comparativ cu carbonatul de sodiu. Amendamentele pe solurile sărăturate trebuie administrate numai pe baza analizelor de sol şi în cantităţile precis calculate, la arătura de toamnă, nu mai des de o dată la 2 - 3 ani, până la aplicarea dozei integrale, în funcţie de rezultatul analizelor. 4.2.3. Lucrările solului. Arătura. Ca şi în cazul altor culturi, arătura este lucrarea principală (de bază) de pregătire a solului în vederea semănatului. Aceasta trebuie să se execute toamna, când umiditatea permite executarea unei lucrări de calitate. Când umiditatea solului este excesivă, arătura se amână pentru primăvară după scurgerea apei şi zvântarea terenului. Dezavantajele care însoţesc arătura de primăvară, fapt pentru care aceasta nu este indicată în cazul altor culturi, sunt aici remediate prin irigaţie. Arătura de toamnă se execută la adâncimea de 25 – 30 cm, iar în cazul când arătura se face primăvara, adâncimea este de 15 – 20 cm. Pe solurile mai grele, adâncimea arăturilor trebuie să alterneze, pentru evitarea formării hardpanului. În cazul solurilor infestate cu buruieni cu rizomi(şovar, trestie, papură), toamna se face numai o arătură superficială (10 - 15cm) pentru a aduce rizomii buruienilor la suprafaţă pentru a rămâne peste iarnă expuşi intemperiilor (uscării toamna, degerării iarna). În cazul solurilor sărăturate, arătura se execută până la adâncimea la care nu aduce stratul de săruri la suprafaţă, afânarea mai adâncă a solului făcându-se cu scormonitorul.

Page 62: Fitotehnie  i+ii

62

Dacă arătura nu s-a putut efectua în toamnă, aceasta se va executa pe timpul iernii sau primăvara timpuriu. La desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Nivelarea terenului. În tehnologia de cultivare a orezului, nivelarea terenului este o lucrare importantă, aceasta făcându-se fie toamna, fie primăvara înainte de semănat. Se întâlneşte o nivelare capitală, care se face la amenajarea orezăriei şi apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament şi o nivelare de întreţinere (exploatare) care se face în fiecare an şi are ca scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice periodice. Nivelarea se poate face în teren uscat folosind nivelatoare tractate prin două treceri în sensuri diferite sau după inundarea terenului cu un strat de apă, acesta indicând denivelările, terenul lucrându-se în continuare cu tractorul prevăzut cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare. O parcelă bine nivelată trebuie să se încadreze în limitele ± 5 cm.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt plantele foarte bune premergătoare pentru cultura orezului?

Răspuns: Plantele cele mai indicate pentru rotaţiile cu orez sunt: trifoiul, lucerna (cel mult 3 ani), borceagul, fasolea, soia, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, porumbul.

2. Care sunt cerinţele orezului pentru principalele elemente nutritive, respectiv

azot, fosfor şi potasiu şi în funcţie de ce criterii se stabileşte corect doza de îngrăşăminte ?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la orez pentru 100 kg boabe plus

producţia secundară aferentă este: a) 2,2 kg N, 1,0 kg P2O5, 2,0 kg K2O,1,0 kg CaO b) 2,4 kg N, 1,2 kg P2O5, 2,2 kg K2O,1,2 kg CaO; c) 2,6 kg N, 1,4 kg P2O5, 2,4 kg K2O,1,4 kg CaO; d) 2,0 kg N, 0,8 kg P2O5, 1,8 kg K2O,0,8 kg CaO; e) 2,8 kg N, 1,2 kg P2O5, 2,6 kg K2O,1,6 kg CaO.

Rezolvare: a De rezolvat: 1. Monocultura de orez se întrerupe după:

a) 3 - 4 ani; b) 2 ani; c) 4 - 6 ani; d) 1 - 2 ani; e) 6 - 7 ani.

Rezolvare:

Page 63: Fitotehnie  i+ii

63

4.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii

4.3.1. Sămânţa şi semănatul Sămânţa folosită la semănat trebuie să aparţină soiului zonat, să conţină numai boabe nedecorticate, cu puritate minimă 97 %, germinaţie minimă 80 % şi MMB cu valori cât mai ridicate. Înainte de semănat sămânţa se tratează cu fungicide sau insectofungicide împotriva bolilor criptogamice (Pyricularia oryzae, Helminthosporium oryzae, Fuzarium moniliforme etc.) şi dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei, folosind lindan+tiuram+metiltiofanat Tirametox 90 PTS, 3 kg/t sămânţă), lindan+carboxină(Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă), Captafol+Benomyl – sinonim Marshal, 2 – 3 kg/t de sămânţă, sau mancozeb (Dithane M - 45 1,5 -2 kg /t de sămânţă. În anul 2003, în China, s-au cultivat în premieră primele suprafeţe comerciale de orez cu sămânţă modificată genetic, aceasta presupunând o reducere a îngrăşămintelor şi pesticidelor necesare pentru fertilizare şi protecţia culturii. Metode de semănat. Orezul poate fi semănat în strat de apă(teren submers) sau în teren uscat(emers). Semănat în teren submers sau în strat de apă este metoda cea mai extinsă, atât la noi în ţară cât şi pe plan mondial(peste 70% din totalul suprafeţei cultivate cu orez în lume). Această metodă prezintă numeroase avantaje:

• - permite folosirea erbicidelor pe bază de molinat (Ordram), care imediat după încorporare în sol, trebuie acoperit cu un strat de apă deoarece se volatilizează;

• - se câştigă 10-15 zile din perioada de vegetaţie deoarece se foloseşte sămânţă preîncolţită şi se poate semăna mai devreme;

• - pe terenurile salinizate se creează condiţii pentru spălarea sărurilor încă de la începutul vegetaţiei plantelor;

• - se asigură condiţii bune pentru semănat pe solurile grele, precum şi în situaţiile în care terenul nu este bine desecat, sau atunci când patul germinativ nu se poate pregăti corespunzător(aşa cum cere semănatul ,,în uscat”).

În vederea semănatului submers, cu două zile mai înainte de declanşarea lucrării, sămânţa se pune la preîncolţit. În acest scop, sacii cu sămânţă se introduc în apă timp de 24 ore, după care urmează zvântarea timp de 10-12 ore şi apoi 6-10 ore pentru ,,punctare“ (apariţia colţului ca un punct albicios). Preîncolţirea se mai poate face şi prin umezirea seminţelor în grămezi şi lopătare. Punerea la preîncolţire se face eşalonat, zilnic o cantitate de sămânţă cât este necesar pentru o zi de semănat. Semănatul se efectuează prin împrăştiere cu mijloace terestre(tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi semănătoare pentru semănatul cerealelor păioase fără tuburi respectiv maşina de împrăştiat îngrăşăminte chimice) sau ,,avio“. Semănatul cu semănătoarea prin împrăştiere, se execută cu semănătoarea universală SUP-21, SUP-29 fără tuburi, care împrăştie sămânţa umezită şi preîncolţită în apă timp de 24 - 48 ore sau cu semănătoarea SOP-10 de curând intrată în dotarea orezăriilor. La semănatul orezului în teren submers se poate apela şi la maşinile cu sistem de distribuţie centrifug, folosindu-se şi în acest caz, obligatoriu, sămânţă umectată 24 - 48 ore sau tratată sau preparatul Hidrostil, 2 l/t, diluat în 20 - 30 l apă (în scopul creşterii greutăţii specifice a seminţelor şi a căderii uniforme pe solul acoperit cu apă). Semănatul în teren submers cu avionul, este cea mai modernă metodă de semănat a orezului. La semănat se foloseşte sămânţa umezită şi încolţită. Prezintă avantajul că se execută într-un timp foarte scurt, distribuirea seminţei este uniformă iar costul lucrării este redus.

Page 64: Fitotehnie  i+ii

64

Semănatul orezului în teren emers sau semănatul în teren uscat se face cu maşini obişnuite (SUP-21, SUP-29), la distanţa între rânduri de 12,5 cm sau prin împrăştiere, folosind maşini de tipul MIC-1 sau semănătoarea obişnuită fără tuburi. Dacă semănatul se face la distanţa de 12,5 cm între rânduri folosind semănătoarea de cereale, adâncimea de semănat este mică, de 1 - 2cm, datorită puterii reduse de străbatere a germenilor de orez. Pentru asigurarea adâncimii dorite, înainte de semănat terenul se tăvălugeşte, iar pe brazdele semănătorii se montează o patină care limitează adâncimea de pătrundere. Pentru semănatul în teren emers se cere ca terenul să fie bine pregătit, mărunţit, nivelat şi fără buruieni, pentru ca seminţele să se îngroape uniform. Pentru asigurarea răsăririi, după semănat se aplică irigaţia, fie sub forma udărilor de umectare, fie sub forma submersiei. Epoca de semănat. Orezul se seamănă când temperatura solului şi a apei a înregistrat 12 - 13oC timp de câteva zile şi are tendinţa de creştere. Calendaristic, aceasta corespunde cu perioada 20 aprilie - 5 mai când se seamănă în uscat şi cu perioada 1 - 10 mai când se seamănă în apă. Întârzierea semănatului spre sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie este foarte dăunătoare deoarece spiculeţele avortează în proporţie de peste 40 %, se întârzie vegetaţia în toamnă, recoltarea, executarea lucrărilor de bază ale solului iar producţia scade considerabil (fig. 4.4, Bâlteanu Gh., 1998).

Fig. 4.4. Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de orez (după Bâlteanu Gh., 1998).

Desimea optimă este de 800 - 1000 boabe germinabile/m2 astfel încât, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile de la semănat-răsărire să se realizeze circa 350 plante/m2 la soiurile cu capacitate ridicată de înfrăţire respectiv 450 - 600 panicule recoltabile/m2. Pentru realizarea acestor desimi este necesar să se folosească între 250 - 300 kg sămânţă/ha. Adâncimea optimă de semănat a orezului este de circa 2cm la semănatul emers cu semănătoarea în rânduri, respectiv 0,5 cm la semănatul submers când seminţele sunt acoperite cu un strat subţire de nămol.

4.3.2. Lucrările de îngrijire. Principalele lucrări de îngrijire la orez sunt: irigarea, combaterea buruienilor, aplicarea îngrăşămintelor şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Irigarea este o lucrare esenţială în cultura orezului. În funcţie de timpul cât se menţine terenul acoperit cu apă se disting următoarele regimuri de irigare: regimul de irigare prin submersie intermitentă, regimul de submersie continuă şi regimul de irigare prin udări periodice.

Page 65: Fitotehnie  i+ii

65

În condiţiile ţării noastre cel mai potrivit şi cel mai folosit este regimul de irigare prin submersie intermitentă (fig. 4.5, Muntean L.S. şi colab., 2003). Se caracterizează prin aceea că în anumite perioade se face evacuarea apei din parcele. Când semănatul s-a făcut în uscat cu semănătoarea obişnuită pentru cereale păioase sau prin împrăştiere, în perioada semănat-răsărit se aplică udări periodice pentru răsărire. În acest scop solul se umectează introducându-se în parcele un strat mic de apă de 5 - 10 cm având grijă să nu fie antrenate(mişcate) seminţele şi se lasă să se infiltreze. Umectările se repetă ori de câte ori solul s-a zvântat (,,înflorit“) pe porţiunile mai drenate, până la răsărit aplicându-se în general 2 - 3 udări. În momentul răsăritului se aplică submersia, menţinând un strat de apă de 5-10cm. De la răsărire completă şi până la faza de 3 - 4 frunze (înfrăţire) se mai efectuează încă 2 - 3 umectări. Stratul de apă va creşte de la 10 - 15cm şi se va menţine cu 2 – 3 cm sub vârful plantelor de orez. În perioada înfrăţitului stratul de apă se reduce la numai 3 - 5cm. Când semănatul s-a făcut în apă, cu 1 - 2 zile înainte de semănat se inundă parcelele iar după limpezire se menţine stratul de apă de 10 - 15cm. În momentul răsăritului (6 - 10 zile de la semănat) se întrerupe alimentarea cu apă, realizând ,,uscarea I pentru ancorare“ (pentru înrădăcinare), condiţiile de aerare create prin evacuarea apei asigurând creşterea rădăcinilor şi pătrunderea lor în sol.

După înrădăcinarea plantelor de orez se aplică submersia cu un strat de apă de 5 - 10 cm până înainte de înfrăţire cu 1 - 2 zile când se întrerupe submersia, pentru ,,uscarea II de aerisire“.

Începând cu faza de 3 - 4 frunze (înfrăţit) şi până la recoltare regimul de irigare este acelaşi, fie că semănatul s-a efectuat în uscat fie în teren submers. Din această fază începe submersia propriu-zisă, care se menţine tot timpul perioadei de vegetaţie a orezului oscilând doar grosimea stratului de apă.

Fig. 4.5. Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă cu nivel de apă variabil la orezul semănat ,,în uscat”(emers) şi ,,în apă“ (submers), ( Muntean L.S. şi colab., 2003)

Înainte de începerea înfrăţirii se opreşte alimentarea parcelelor cu apă şi se coboară

nivelul apei la 3 - 5 cm, pe toată perioada de înfrăţire stratul de apă menţinându-se la acest nivel.

În această fază (înfrăţire), solul nu trebuie să se zvânte, lipsa stratului de apă în această perioadă conducând la formarea de fraţi sterili, lungirea perioadei de vegetaţie, reducerea numărului de boabe în panicul.

La încheierea înfrăţirii, după formarea primordiilor inflorescenţei, stratul de apă se ridică astfel încât să acopere nodul purtător al inflorescenţei.

Page 66: Fitotehnie  i+ii

66

În perioada alungirii paiului până la înspicare stratul de apă se menţine la 10 - 15cm înălţime. De la apariţia paniculului până la înflorit, stratul de apă se ridică la 20 cm iar dacă timpul este rece, nivelul apei se poate ridica la 25 cm. După fecundare până în faza de coacere în lapte, stratul de apă trebuie să fie de 10 - 15 cm.

În toată această perioadă de vegetaţie a orezului se pot aplica ,,uscări ocazionale“ pentru combaterea buruienilor şi dăunătorilor şi ,,uscări periodice“ pentru evitarea unei vegetaţii luxuriante (în cazul solurilor fertile). Evacuările se fac pentru câte 3 - 4 zile şi se pot repeta la 10 - 12 zile. Când boabele au ajuns la maturitate ,,în ceară“ se întrerupe alimentarea cu apă în vederea uscării terenului pentru recoltare. Cu 10 - 14 zile înainte de recoltare se evacuează apa din parcele folosind rigole de scurgere, în felul acesta asigurându-se recoltarea orezului mecanizat în condiţii bune. Evacuarea apei se va face treptat pentru a preîntâmpina căderea orezului. Regimul de submersie continuă, constă în menţinerea terenului acoperit cu apă în tot timpul vegetaţiei. Este cel mai indicat pentru solurile sărăturoase, fiind şi mai uşor de aplicat. Când boabele au ajuns la maturitatea ,,în ceară“ se lasă terenul să se usuce în vederea recoltării. Regimul de irigare prin udări periodice, constă în introducerea periodică a unui strat de apă în parcele, care apoi se lasă să se infiltreze. Intervalul dintre udări se stabileşte în funcţie de rezerva de apă din sol. Consumul de apă într-o orezărie în condiţiile ţării noastre, la o producţie de 50 q/ha, se ridică la circa 18500 m3/ha pe soluri cu textură grosieră, la 15500 m3/ha pe soluri cu textură mijlocie şi la 12000 m3/ha pe soluri cu textură fină ( Bâlteanu Gh., 1998). Combaterea buruienilor este una din lucrările foarte importante din cultura orezului. Pagubele aduse culturilor de orez de către buruieni sunt enorme, circa 10,8 % din total pierderi care sunt apreciate la 46 % din recolta posibilă de orez pe plan mondial. Buruienile găsesc în orezării condiţii favorabile de dezvoltare. Specific orezăriilor este mohorul, mai răspândite fiind speciile Echinochloa cruss-galli (mohor, mohorul înalt), Echinochloa phillopogoa (mohor orezar), Echinochloa oryzoides (mohorul alb) respectiv specia Leersya oryzoides (orizica), toate aparţinând familiei Gramineae (Poaceae). Foarte dăunătoare în cultura orezului sunt şi buruienile specifice de baltă, cum ar fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpus; Cyperus; Juncellus) şi Alismataceae (Alisma; Sagritaria). Pentru asigurarea unei combateri integrale a buruienilor din orezării şi pentru a evita înmulţirea unor buruieni rezistente, este necesară o rotaţie a erbicidelor, precum şi combinarea combaterii chimice cu metode culturale de combatere. Pentru combaterea speciilor de Echinochloa se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de molinat (Ordram 72 CE, 7-8 l/ha) şi thiocarbacil (Drepamon 70 EC, 5-6 l/ha). Se administrează dizolvate în 200-400l apă/ha, înainte de semănat, pe teren foarte bine pregătit, distribuite cât mai uniform şi încorporate imediat la 6-8cm adâncime prin două lucrări cu grapa cu discuri în sensuri diferite şi inundarea obligatorie a terenului după aplicare (dar nu mai târziu de 24 ore deoarece devin fitotoxice pentru orez). Tot pentru combaterea speciilor de mohor se pot folosi cu rezultate bune erbicidele pe bază de tiobencarb (Saturn 50 EC, 8-10 l/ha), aplicate preemergent şi care se pot folosi atât la semănatul orezului în apă cât şi la semănatul în uscat (tabelul 4.4., Muntean L.S. şi colab., 2003). Pentru combaterea speciilor de mohor rezistente la molinat precum şi a unor specii mai târzii de mohor, în vegetaţie se execută o erbicidare de corecţie folosind erbicide pe bază de quinoclorac (Facet PU, 0,75-1,0 kg/ha), tiobencarb+propanil (Saturn 50 EC+Stam LV-10, 6,0+8,0 l/ha, sau Satunil CE, 10,0 l/ha), pretilaclor+propanil (Soffit Plus 500 EC, 6,0 l/ha).

Page 67: Fitotehnie  i+ii

67

Pentru reuşita tratamentului cu erbicidele şi în dozele susmenţionate, înainte de aplicare a acesteia, apa este evacuată în totalitate din parcele, după 1 - 2 zile de la tratament se introduce un strat de apă de 15 – 20 cm, apoi după încă 6 - 8 zile se revine la stratul de apă de grosime normală. Buruienile dicotiledonate şi cele din familia Cyperaceae pot fi combătute în vegetaţie cu produse pe bază de triclopyr şi MCPA(Garlon 4E+Dicotex, 1,0+2 l/ha), bensulfuron metil (Londax 60 DF, 70-90 g/ha) sau bentazon+MCPA (Basagran M 60, 3,0 l/ha). De regulă, aceste erbicide sunt asociate cu erbicidele destinate combaterii monocotiledonatelor. Orizica (Leersia oryzoides), graminee mult extinsă în orezăriile din ţara noastră, poate fi combătută administrând postemergent preparate pe bază de glufosinat (Basta CE, 5,0 l/ha).

Pentru distrugerea rizomilor, înainte de recoltarea orezului, când umiditatea boabelor este de 20 - 25 %, iar plantele de Leersia sunt încă verzi se administrează erbicidul Roundup, 6 - 8 l/ha. La 20 - 25 zile de la tratament, timp în care erbicidul translocă în rizomi, se declanşează recoltarea orezului (tabelul 4.4.). Contra algelor, care se dezvoltă mai ales la suprafaţa apei şi pot sufoca plantele de orez în primele faze de vegetaţie, se foloseşte sulfat de cupru, în cantitate de 18 - 20 kg/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie (săculeţul cu sulfat de cupru se aşează la vaneta de alimentare cu apă a parcelei). De asemenea se mai pot folosi trifenilacetat de staniu şi Maneb(Brestan 60 WP, 2-4 l/ha), introdu-se în apa de irigat ori de câte ori este nevoie. Combaterea bolilor. Bolile mai frecvente şi mai periculoase la orez sunt: Pyricularia oryzae (brusone sau arsura frunzelor); Helminthosporium oryzae (helmintosporioza sau sfâşierea frunzelor); Fuzarium moniliforme şi Fuzarium soseum (fuzarioza); Sclerotium oryzae (boala sclerotiului). Cea mai păgubitoare şi care poate ataca plantele de orez în toate fazele de vegetaţie şi în mod deosebit în faza de burduf-înflorire este brusone sau arsura frunzelor. Răspândirea bolii este favorizată de verile răcoroase, de diferenţele termice mari de la zi la noapte, de excesul de azot, de fertilizarea unilaterală şi târzie cu azot, desimea prea mare a culturii. Foarte importante şi eficiente împotriva bolilor enunţate anterior sunt măsurile preventive(respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor vegetale, efectuarea arăturilor adânci, fertilizarea cu NPK echilibrată, tratarea seminţelor înainte cu mancozeb). Pot fi luate în considerare tratamente pe vegetaţie cu fungicide ca Metoben, zeamă bordeleză etc. când infecţia este în faza iniţială ( Muntean L.S. şi colab., 2003).

Combaterea dăunătorilor. Dăunătorii specifici culturilor de orez sunt musculiţa orezului sau ţânţarul orezului, moluştele, broaştele, racii. Sunt eficace tratamentele la seminţele pentru semănat, retragerea apei din parcele pentru 2 - 3 zile, reducerea stratului de apă la câţiva cm şi stropirea la suprafaţa apei cu Detox 25 % emulsie, 2,5 - 3 l/ha sau alte substanţe. În cazul apariţiei în masă a dăunătorilor, se recomandă tratamente cu diferite insecticide efectuate cu mijloace terestre dacă atacul este izolat, în vetre sau mijloace „avio“, folosind Nuvacrom, Dimecron sau alte substanţe eficace pentru combaterea dăunătorilor specifici.

4.3.3. Recoltare. Producţii. Păstrarea şi prelucrarea industrială La recoltarea orezului trebuie avut în vedere că maturizarea lui are loc eşalonat,

începând de la vârful paniculului spre bază. De asemenea, orezul se recoltează mai târziu decât celelalte cereale, într-o perioadă când încep ploile de toamnă, paiele şi boabele au un procent ridicat de apă, boabele se sparg mai uşor la treierat, etc. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie să primească o atenţie deosebită.

Astfel, când boabele ajung la 28 – 30 % umiditate, se recomandă evacuarea treptată a apei din parcele(pentru a preveni căderea plantelor de orez) şi a avea în momentul recoltării terenul cât mai uscat.

Page 68: Fitotehnie  i+ii

68

Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei. Orezul pentru sămânţă se recoltează la maturitatea deplină a boabelor, când au şi o capacitate germinativă mai ridicată. Orezul pentru consum se recoltează în momentul când majoritatea boabelor sunt la maturitatea în pârgă, iar cele din vârful paniculului sunt la maturitatea deplină (18 - 20 % umiditate, uneori 22 - 24 % umiditate). În această fază paniculele au culoarea galben-aurie, iar frunzele sunt încă verzi. Calendaristic, în condiţiile ţării noastre, orezul se recoltează între 15 septembrie şi 15 octombrie. Lanurile de orez cu frunzele încă verzi, dar cu boabele ajunse la maturitate (24 - 26 % umiditate) se tratează cu desicantul diquat (Reglone CS, 2 - 3 l/ha) sau dimetipin (Harvade 25 F, 1,5 l/ha). Recoltarea orezului se poate face direct cu combina sau divizat. Recoltatul cu combina direct din lan este cel mai indicat. Se foloseşte combina pentru cereale echipată şi reglată corespunzător pentru orez, cu viteză de înaintare în timpul lucrului de 1,5 - 2 km/oră, cu o turaţie a bătătorului de 500 - 550 rotaţii/minut şi un reglaj corespunzător între bătător şi contrabătător în funcţie de umiditatea boabelor din lan. Când recoltarea orezului se face divizat(cu vindroverul în condiţii speciale şi îndeosebi de coacere întârziată şi neuniformă), se taie plantele la înălţimea de 20 cm începând de la o umiditate a boabelor de 26 - 28 % şi se lasă în brazde. Când boabele ajung la 15 - 17 % umiditate, se treieră cu combina echipată cu ridicător de brazdă. Producţii. Orezul este o plantă productivă, capacitatea de producţie apropiindu-se de cea a hibizilor de porumb. În producţia medie mondială pe hectar, între cereale orezul ocupă locul doi, cu o diferenţă faţă de porumb de 7,49 q/ha (Bâlteanu Gh., 1998). Producţiile medii obţinute în România înainte de 1989 au oscilat între 2500 - 3500 kg boabe pe hectar (Muntean L.S. şi colab., 2003). În exploataţiile din incinta îndiguită a Dunării, cu condiţii adecvate cultivării orezului se realizează frecvent producţii de peste 4000 kg pe hectar.

Ţările mari cultivatoare de orez din zonele tradiţionale, cu condiţii climatice şi de sol foarte favorabile realizează producţii medii ce depăşesc 5000 - 6000 kg pe hectar( S.U.A. - 7205 kg/ha, Japonia - 6618 kg/ha, Coreea - 6929 kg/ha, China - 6349 kg/ha;, Indonezia - 4247 kg/ha, etc.).

Păstrare. Dintre toate cerealele, orezul se păstrează cel mai greu. Deoarece la recoltare boabele de orez au 18 - 20 şi chiar 24 % umiditate, se vor lua

măsuri pentru reducerea acesteia sub 15 % (umiditatea de echilibru care se i-a ca bază şi păstrarea orezului este de 13,7 %) cu ajutorul instalaţiilor speciale de uscare sau prin aşezarea acesteia în straturi subţiri şi lopătări repetate cu scopul de a se evita deprecierea calităţii recoltei. Pe tot timpul păstrării, în celulele de siloz sau magazii se asigură o aerare activă pentru a se reduce cât mai mult temperatura din masa de seminţe. Prelucrarea industrială. Transformarea orezului brut în orez comestibil comportă mai multe operaţii mecanice prin care se elimină învelişul boabelor (paleele) şi straturile superficiale ale cariopsei (bobului), până se ajunge la partea amidonoasă a endospermei. Succesiunea operaţiilor de prelucrare este următoarea: - curăţirea si eliminarea aristelor; - decorticarea (separarea bobului de pleavă) şi obţinerea „orezului cargo“; - şlefuirea (îndepărtarea învelişurilor bobului şi a embrionului) şi obţinerea „orezului alb“.

Albirea orezului poate fii însoţită de polizare (netezirea suprafeţei şi îndepărtarea urmelor de învelişi şi embrion) şi glazurare (acoperirea bobului cu un strat subţire de glazură, compusă din sirop de glucoză sau miere, caolin, cretă, amidon, etc.).

Din 100 kg orez prelucrat se pot abţine: 62 - 64 kg boabe întregi, 7 - 9 kg spărturi, 8 - 9 kg făină, 1 kg boabe verzi, 1 kg germeni şi 18 - 20 kg glume (Bâlteanu Gh., 1998).

Page 69: Fitotehnie  i+ii

69

Tabelul 4.4. Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura orezului

(Leon S. Muntean şi colab., 2003)

Burieni prezente

Substanţa activă

Produsul comercial

Doză produs comercial

Momentul aplicării

Recomandări de administrare

Echinochloa sp. (mohor)

Molinat Ordram 72 CE

7,0 - 8,0 l/ha

ppi - se încorporează imediat în sol, la adâncimea de 6 - 8 cm, prin două treceri cu grapa cu discuri, cu inundare la cel mult 24 ore de la aplicare;

Thiocarbacil Drepamon 70 CE

5 - 6 l/ha

ppi - se încorporează imediat în sol, la adâncimea de 6 - 8 cm, prin două treceri cu grapa cu discuri, cu inundare la cel mult 24 ore de la aplicare;

Tiobencarb Saturn 70 EC

8 - 10 l/ha

preem. sau postem.

- la semănatul în apă se aplică la suprafaţa solului, după ultima discuire, se inundă şi se seamănă la 4 - 5 zile după aplicare; - la semănatul în uscat cu încorporarea seminţei în sol, se aplică imediat după semănat, după care se inundă;

Quinoclorac Facet PU 0,75 – 1,0 l/ha

postem. - se aplică cu adjuvantul Wetal, 1 l/ha, în faza de 1 - 2 frunze ale mohorului (doza de 0,75 kg/ha;) sau 4 - 5 frunze ale mohorului (1 kg/ha;);

Tiobencarb + Propanil

Saturn 50EC+ STAM LV-10

6 - 8 l/ha

postem. - în faza de 1- 4 frunze ale mohorului, cu evacuarea apei din parcelă;

Cyperaceae şi buruieni

dicotiledonate

Tryclorpyr + MPA

Garlon 4E+ Dicotex

1,0 - 2,0 l/ha postem. - în faza de 1 - 2 frunze ale mohorului, după evacuarea apei din parcelă;

Benmefuron metil

Londax GS 70 - 90 g/ha postem. - în faza de 1-2 frunze ale mohorului, după evacuarea apei din parcelă;

Leersia oryzoides (orizica)

Glufosinat Basta CE 5 l/ha postem. - se poate aplica şi ca desicant, în doză de 2,0 - 2,5 l/ha;

Glifosat Roundap 6 l/ha postem. - când umiditatea boabelor este de 20 - 25 %, iar plantele de Leersia sunt încă verzi. După tratament, se aşteaptă 20 - 50 zile ca erbicidul să transloce în rizomi şi apoi se recoltează;

Alge Sulfat de cupru

- 20 kg/ha; - - se aplică începând cu prima inundare ori de câte ori este nevoie.

Page 70: Fitotehnie  i+ii

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de orez în combaterea bolilor critogamice şi a dăunătorilor:

Răspuns: Înainte de semănat sămânţa se tratează cu fungicide sau insectofungicide împotriva bolilor criptogamice (Pyricularia oryzae, Helminthosporium oryzae, Fuzarium moniliforme etc.) şi dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei, folosind lindan+tiuram+metiltiofanat Tirametox 90 PTS, 3 kg/t sămânţă), lindan + carboxină (Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă), Captafol+Benomyl – sinonim Marshal, 2 - 3 kg/t de sămânţă, sau mancozeb (Dithane M -45 1,5 - 2 kg/t de sămânţă.

2. Care sunt metodele de semănat a orezului? Detaliere. Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Norma de sămânţă pentru semănat la orez, orientativ este:

a) 220 – 230 kg/ha; b) 230 – 240 kg/ha; c) 200 – 210 kg/ha; d) 250 – 300 kg/ha; e) 180 – 190 kg/ha.

Rezolvare: d De rezolvat: 2. Orizica din culturile de orez se combate folosind:

a) Basta CE; b) Metoben; c) Garlon; d) Garlon 4E; e) Dimecron.

Rezolvare:

70

Page 71: Fitotehnie  i+ii

71

REZUMATUL TEMEI

Orezul este una din cele mai vechi şi importante plante agricole, constituind hrana principală pentru circa 3,2 miliarde de oameni în China, Japonia, Filipine, India, Vietnam, Indonezia, Thailanda şi Cambodgia, unde consumul anual pe cap de locuitor oscilează între 120 - 150 kg.

În agricultura mondială, orezul ocupă locul doi ca suprafaţă după grâu, cultivându-se 153 mil. ha, producţia medie mondială oscilând în ultimii ani între 2670 - 3837 kg/ha (Muntean L.S. şi colab., 2008).

Substanţele extractive neazotate se găsesc în boabele de orez în procent de 75,2 %, în cea mai mare parte reprezentate prin amidon, substanţele proteice în proporţie de 7,7 %, grăsimile 0,4 %, celuloză 2,2 %, iar cenuşa 1,2 %.

Orezul este o plantă de climă caldă, cu cerinţe ridicate faţă de căldură în tot cursul vegetaţiei ( temperatură minimă de germinaţie 10 - 12º C ), foarte pretenţioasă faţă de apă, cu cerinţe moderate faţă de sol.

Plantele cele mai indicate pentru rotaţiile cu orez sunt: trifoiul, lucerna (cel mult 3 ani), borceagul, fasolea, soia, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, porumbul.

Orezul este o plantă cu consum moderat de substanţe nutritive la unitatea de recoltă, necesarul de elemente nutritive pentru 100kg boabe/ha plus producţia secundară aferentă fiind de circa 2,2 kg N, 1 kg P2O5, 2 kg K2O şi 1 kg CaO.

Desimea optimă este de 800-1000 boabe germinabile/m2 astfel încât, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile de la semănat-răsărire să se realizeze circa 350 plante/m2 la soiurile cu capacitate ridicată de înfrăţire respectiv 450 - 600 panicule recoltabile/m2. Pentru realizarea acestor desimi este necesar să se folosească între 250 - 300 kg sămânţă/ha.

Principalele lucrări de îngrijire la orez sunt: irigarea, combaterea buruienilor, aplicarea îngrăşămintelor şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

La recoltarea orezului trebuie avut în vedere că maturizarea lui are loc eşalonat, începând de la vârful paniculului spre bază. De asemenea, orezul se recoltează mai târziu decât celelalte cereale, într-o perioadă când încep ploile de toamnă, paiele şi boabele au un procent ridicat de apă, boabele se sparg mai uşor la treierat, etc. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie să primească o atenţie deosebită.

Page 72: Fitotehnie  i+ii

72

Tema nr. 5

PORUMBUL

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii.

Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este porumbul, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat(tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat teme: 6 ore

Bibliografie recomandată: 1. Bâlteanu Gh.,1995 - Porumbul, Editura Wegafor, Bucuresti 2. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., 1989 - Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres,Bucureşti 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie - Cerealele, Editura Universitaria, Craiova.

5.1.Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia

chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare 5.1.1. Importanţă

Datele istorice existente arată că America este locul de origine al porumbului, fiind cultivat din timpuri străvechi de către băştinaşi, cu cca 2500 - 3000 î.e.n., dovedind acest lucru resturile de ştiuleţi şi boabele găsite în locuinţele preistorice, în morminte, peşteri etc.

În Europa, porumbul a fost adus după descoperirea Americii de către Columb (1493), mai întâi în Spania şi Portugalia, în ţara noastră fiind introdus în cultură spre sfârşitul secolului XVII, începutul secolului XVIII.

Din documentele existente reiese că în Muntenia, porumbul se găsea în cultură în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678 - 1688), în Moldova pe vremea lui Constantin Duca Vodă (1693 - 1695), iar în Transilvania, porumbul era cultivat pe suprafeţe mari în timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740 – 1760, T. Mureşan, 1973).

Porumbul este foarte mult întrebuinţat în alimentaţia oamenilor şi animalelor, fiind una din cele mai importante plante de cultură.

În alimentaţia oamenilor, boabele de porumb se pot utiliza sub diferite forme: mămăligă, porumb fiert sau conservat, floricele, fulgi etc., iar din făina de porumb, se pot

Page 73: Fitotehnie  i+ii

73

prepara diferite produse alimentare (prăjituri, budinci, biscuiţi etc.). În hrana animalelor, boabele de porumb constituie nutreţul cel mai utilizat,

folosindu-se cu rezultate foarte bune sub formă de boabe întregi, uruială, mălai. Din producţia mondială de porumb, cca 72 % se foloseşte în hrana animalelor, 21 % în alimentaţia oamenilor şi 7 % în industrie (Bâlteanu Gh., 1989).

În industrie, boabele de porumb sunt folosite ca materie primă pentru obţinerea spirtului, amidonului, dextrinei, glucozei, iar din embrioni se extrage un ulei de foarte bună calitate, fiind folosit pe scară largă în alimentaţia dietetică a bolnavilor, a oamenilor şi copiilor.

Prin prelucrarea a 100 kg boabe de porumb, se obţine unul din următoarele produse: 77 kg făină, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 44 l alcool, iar din prelucrarea embrionilor, în plus mai rezultă 1,8 - 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (Bâlteanu Gh., 1979).

Produsele secundare rezultate de la prelucrarea boabelor de porumb, cum sunt tărâţele, turtele, şroturile, borhoturile, se folosesc pe scară largă cu rezultate foarte bune în hrana animalelor.

Ciocălăii rezultaţi de la curăţirea boabelor, pot fi folosiţi sub formă de combustibil în gospodăriile populaţiei, fie în hrana animalelor uruiţi (măcinaţi) împreună cu boabele. În felul acesta se realizează o valorificare mai economică a porumbului (cu 15 - 20 %), iar uruiala este mai bogată în substanţe minerale.

Pănuşile (frunzele modificate care protejează inflorescenţa femelă) se folosesc în hrana animalelor, în industria împletiturilor, a ambalajelor, ca aşternut la animale etc.

Tulpinile porumbului (cocenii) se folosesc în hrana animalelor direct sau tocaţi şi amestecaţi cu melasa iar în unele cazuri însilozaţi cu alte furaje suculente (sfeclă furajeră tocată).

Porumbul prezintă importanţă agrofitotehnică deosebită. Fiind plantă prăşitoare, lasă terenul curat de buruieni şi dăunători, fiind sub acest aspect o bună premergătoare pentru alte plante, chiar şi pentru grâu, orz.

Porumbul permite cultura intercalată cu alte plante (de exemplu fasolea), iar după premergătoare timpurii se poate cultiva ca a doua cultură, asigurând în felul acesta o cultură suplimentară de masă verde, siloz sau chiar boabe.

Datorită particularităţilor sale biologice, şi în mod deosebit datorită introducerii în cultură a hibrizilor, porumbul are capacitate mare de producţie, 6000 - 9000 kg/ha boabe la neirigat, 9000 - 16000 kg/ha şi chiar mai mult la irigat.

De asemenea, este rezistent la secetă şi cădere, este mai puţin atacat de boli şi dăunători, valorifică foarte bine irigarea şi îngrăşămintele organice şi chimice.

Porumbul se poate cultiva pe soluri şi în condiţii climatice foarte diferite, nu este pretenţios la planta premergătoare şi suportă monocultura mai bine decât alte cereale. Porumbul are coeficient mare de înmulţire, din această cauză necesitând o cantitate mică de sămânţă la ha, iar cultura sa prezintă mari posibilităţi de mecanizare, de la semănat la recoltat. 5.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate În agricultura mondială, porumbul ocupă locul al treilea ca suprafaţă cultivată, după grâu şi orez. El este cultivat în variate condiţii de climă şi sol, întâlnindu-se în emisfera nordică în Canada şi Rusia până la 58o latitudine, iar în emisfera sudică în Noua Zeelandă, până la 42 – 430. Cultivat pentru boabe, porumbul se întâlneşte între 42o latitudine sudică şi 530 latitudine nordică, această limită fiind depăşită când are destinaţia nutreţ verde. Ca altitudine, porumbul reuşeşte la înălţimi destul de mari, pe glob întâlnindu-se în cultură la 500 - 800 m în Carpaţi, la 1200 m în Carolina de Nord, la 2000 m pe văile munţilor Kaşmir şi la peste 3900 m în Peru.

Page 74: Fitotehnie  i+ii

74

Între 40 - 450 latitudine nordică, în S.U.A., se găseşte aşa zisul cordon al porumbului (brâul porumbului), zonă ce cuprinde Statele Nebraska, Iowa, Minnesota, Wisconsin, Illinois, Indiana, Ohio, Missouri (Bâlteanu Gh., 1989). Îm America de Sud, porumbul se întâlneşte în cultură până în Argentina, pe continentul african în mod deosebit în jumătatea de sud, în Asia mai mult în China, India, Filipine, Indonezia, în Europa zona principală de cultură a porumbului întâlnindu-se în jurul cursului inferior al Dunării. Suprafeţe cultivate. Suprafaţa cultivată cu porumb pentru boabe în anul 2003 a fost de 142.685.000 ha, ocupând locul al treilea după grâu şi orez. După datele estimate de F.A.O., producţia totală de boabe s-a cifrat la cca 638.043.000 tone, iar producţia mondială medie pe hectar la 44,72 q/ha (F.A.O., 2003). Porumbul ocupă 21 % din suprafaţa cultivată cu cereale şi contribuie cu 31% la producţia totală de cereale. Principala zonă de cultură a porumbului rămâne continental american, cu cca. 58.000.000 ha. Pe continente, cele mai mari suprafeţe cultivate cu porumb se găsesc în America, urmată apoi de Asia, Africa şi Europa (tabelul 5.1). Dintre ţări, ca suprafaţă, pe primul loc se situează S.U.A., urmată de China, Brazilia, Mexic etc., iar ca producţie medie/ha, pe primul loc se situează tot S.U.A.. urmată de Italia, Canada, Franţa etc. (tabelul 5.2).

În ţara noastră, la nivelul anului 1993, atât ca suprafaţă cât şi ca producţie (totală şi medie), porumbul se situa pe primul loc dintre toate cerealele. El se găsea în cultură pe o suprafaţă totală de 3,06 mil. ha, 2,81 mil. ha aparţinând sectorului privat, iar restul 0,2 mil. ha, sectorului de stat. La nivelul anului 1996, suprafaţa cultivată cu porumb a crescut la 3,277 mil.ha (3,005 mil.ha în sector privat), pentru ca în anul 2004 să se găsească cultivate cu porumb 3,2741 mil.ha (din care 3,2174 mil. ha în sector privat).

Tabelul 5.1

Suprafaţa cultivată cu porumb pe glob şi pe mari zone geografice (F.A.O., 2003)

Zona geografică Suprafaţa mii ha

Prod. medie kg/ha;

Prod. totală mii tone

Africa America de Nord şi Centrală America de Sud Asia Europa Oceania Rusia

27.114 39.844 18.111 42.696 14.193

79 648

1.605 7.268 3.901 3.857 4.659 6.141 3.262

43.522 289.598 70.648

164.668 67.039

486 2.113

Total pe glob 142.685 4.472 638.043

Page 75: Fitotehnie  i+ii

75

Tabelul 5.2 Ţări mari cultivatoare de porumb (F.A.O., 2003)

Zona geografică Suprafaţa mii ha

Prod. medie kg/ha;

Prod. totală mii tone

S.U.A. China Brazilia Mexic India Indonezia Filipine Thailanda România Argentina Franţa Ucraina Ungaria Germania Canada

28.789 23.520 12.935 7.781 7.000 3.355 2.485 1.150 3.199 2.323 1.667 1.953 1.150 473

1.226

8.924 4.854 3.696 2.526 2.114 3.252 1.802 3.913 3.070 6.475 7.137 3.533 3.943 7.224 7.819

256.905 114.175 47.809 19.652 14.800 10.910 4.478 4.500 9.577

15.040 11.898 6.900 4.534 3.415 9.587

La noi în ţară, 70 % din suprafaţa cultivată cu porumb, se află concentrată în sudul şi vestul ţării, unde sunt întrunite cele mai bune condiţii de vegetaţie (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei şi câmpia de Vest). În Transilvania se cultivă 13 % din întreaga suprafaţă, iar în Moldova 17 %.

5.1.3. Compoziţia chimică

Boabele de porumb au o compoziţie chimică asemănătoare cu a celorlalte cereale. Ele conţin de exemplu, aceleaşi elemente chimice ca şi boabele de grâu, însă în proporţii diferite (tabelul 5.3).

Tabelul 5.3 Compoziţia chimică medie a boabelor de porumb

Componente %

Apă 13,32 Proteine brute 10,05 Grăsimi brute 4,76 Extractive neazotate din care: - zaharuri - dextrine - amidon

- pentozani

68,17 2,23 2,47

59,09 4,38

Celuloză brută 2,25 Cenuşă 1,45

Substanţele proteice din bobul de porumb ocupă o proporţie însemnată şi sunt

reprezentate de prolamine cca 45 %, glutenine cca 35 % şi globuline cca 20 %.

Page 76: Fitotehnie  i+ii

76

În părţile principale ale bobului de porumb, componentele chimice sunt prezente în proporţii foarte diferite (tabelul 5.4).

Tabelul 5.4 Compoziţia chimică medie a principalelor componente din bobul de porumb

(raportată la substanţa uscată, Fl. Ciobanu, 1974)

Componente bob

Proporţia din bob

%

Proteine %

Grăsimi %

Extract neazot.

%

Celuloză %

Cenuşă %

Bob întreg 100 12,6 4,3 79,4 2,0 1,7 Endosperm 84 12,2 1,5 85,0 0,6 0,7 Embrion 10 21,7 29,6 34,7 2,9 11,1 Tegument 6 6,6 1,6 74,1 16,4 1,3

Din datele prezentate în tabelul 5.4, rezultă că endospermul este bogat în extractive

neazotate însă sărac în grăsimi şi substanţe minerale, embrionul este bogat în proteine, grăsimi şi substanţe minerale, iar tegumentul este bogat în celuloză şi extractive neazotate.

Zeina bobului de porumb, care este o prolamină, este cea mai importantă proteină şi se caracterizează prin conţinut ridicat de aminoacizi neesenţiali (acid glutamic 31,30 %, leucină 25 %), procent foarte scăzut de triptofan (0,17 %) şi absenţe sau numai urme de lizină şi glicocol. Acest aspect (procent redus sau lipsa totală a aminoacizilor esenţiali) reduce valoarea biologică a proteinelor din boabele de porumb, hrănirea excesivă cu acest produs ducând la apariţia în organism a unor tulburări grave. În prezent, prin descoperirea genelor Opaque-2 şi Fluory-2, s-a putut îmbunătăţi acest neajuns. Astfel, gena Opaque-2 influenţează mai mult conţinutul de lizină şi triptofan, iar gena Fluory-2 mai mult pe cel de metionină şi mai puţin pe cel de lizină. În felul acesta sunt omologaţi şi în ţara noastră hibrizi de porumb bogaţi în lizină, cu un conţinut de cca. 4,5 % lizină la 100 g proteină, faţă de 4,2 % necesar organismului uman (Turda 125, Turda 250, Fundulea 345, Bâlteanu Gh., 1989). Conţinutul de proteine din boabele de porumb este influenţat în mare măsură atât de factorii genetici (convarietate, soi, hibrid) cât şi de condiţiile de mediu (sol, climă, agrofitotehnica aplicată). Hibrizii şi soiurile din convarietatea indurata prezintă un procent mai mare de proteine în bob (între 12,5 % - 15,5 %), pe când conţinutul în substanţe proteice la hibrizii dubli de porumb ce aparţin la convarietatea indentata, este în general mai mic (între 10,84 % - 14,04 %). Perioada de vegetaţie, influenţează şi ea conţinutul în proteine al boabelor de porumb: hibrizii mai timpurii sunt în general mai bogaţi în proteine decât cei tardivi. În condiţii de secetă şi pe solurile din zonele cu precipitaţii mai puţine (cernoziomuri), porumbul acumulează mai multe proteine decât în zonele cu ploi abundente sau decât pe solurile cu umiditate suficientă. De asemenea, fertilizarea cu azot sporeşte conţinutul în proteine al boabelor de porumb. Prin aplicarea unei doze de N50 şi N100, conţinutul în proteine din boabele de porumb s-a ridicat la 0,56 % şi respectiv 11,94 %, faţă de 7,62 % la martor (Ciobanu Fl., 1974).

Page 77: Fitotehnie  i+ii

77

Extractivele neazotate. Extractivele neazotate ocupă proporţia cea mai mare din compoziţia boabelor de porumb, circa 80% din substanţa uscată a bobului. Ele sunt reprezentate de amidon peste 80 %, zaharuri cca. 3 %, dextrine cca. 3 %, pentozani 6 %, celuloză cca. 3 %. Zaharurile, în cantitatea cea mai mare, sunt localizate la nivelul embrionului (70 % din totalul bobului), iar restul se găsesc în endosperm (28,2 %) şi tegument (pericarp, 1,8 %, Bâlteanu Gh., 1989). Celuloza în cea mai mare parte este depusă în coaja bobului. Amidonul din boabele de porumb, conţine aproximativ 25 % amiloză (partea solubilă din interiorul grăunciorilor de amidon) şi aproximativ 75 % amilopectină (partea greu solubilă din învelişul grăunciorilor de amidon, Bâlteanu Gh., 1989). Prin hidroliză acidă, amidonul de porumb este transformat la presiuni şi temperaturi ridicate în sirop, care ulterior, în urma procesului de cristalizare, este transformat în glucoză solidă. Conţinutul în extractive neazotate este influenţat de aceeaşi factori ca şi conţinutul de proteine, dar în sens invers, adică factorii care favorizează acumularea de proteine, defavorizează acumularea de extractive neazotate.

De exemplu, hibrizii şi soiurile ce aparţin convarietăţii indentata au un conţinut mai ridicat în amidon decât hibrizii şi soiurile ce aparţin convarietăţii indurata (conţinutul de proteine este mai mare la convarietatea indurata şi mai mic la convarietatea indentata). De asemenea, hibrizii cu perioadă de vegetaţie mai lungă sunt mai bogaţi în amidon decât hibrizii mai timpurii (conţinutul de proteine este mai mare la hibrizii timpurii şi mai mic la cei tardivi). Din această cauză, între procentul de extractive neazotate şi cel de proteine există în general o corelaţie negativă. Grăsimile se află într-o proporţie ridicată în boabele de porumb, comparativ cu cele de cereale. Cea mai mare parte din acestea se află în embrion (30 - 45 % din substanţa uscată sau peste 80 % din totalul deţinut de bob). De aceea, prin degerminarea boabelor de porumb folosite în industria spirtului sau obţinerii de mălai fin, embrionii de porumb sunt utilizaţi la extragerea uleiului, care poate fi utilizat în alimentaţia dietetică şi în industrie. Conţinutul de grăsimi al boabelor de porumb oscilează de la un hibrid la altul. Creşterea conţinutului de grăsimi se realizează în primul rând, pe seama mărimii embrionului din boabe. Cu alte cuvinte, hibrizii de porumb care prezintă boabe cu embrion mare, vor avea un conţinut mai ridicat de grăsimi comparativ cu hibrizii care prezintă boabe cu embrion mic. De asemenea, conţinutul de grăsimi este influenţat în măsură mai mare sau mai mică şi de condiţiile de vegetaţie, îndeosebi de umiditate. În anii cu precipitaţii suficiente, se acumulează cantităţi mai mari de grăsimi în bobul de porumb. Componentele minerale. Boabele de porumb au un conţinut în componente minerale de 1,7 % din substanţa uscată, acestea aflându-se în cantităţi mai mici decât în boabele altor cereale. Celuloza ocupă o proporţie redusă şi se află în cea mai mare parte în învelişul bobului.

Cenuşa ocupă, de asemenea, o proporţie redusă, boabele de porumb fiind din acest punct de vedere mai sărace decât alte cereale. Cea mai mare proporţie din cenuşă revine fosforului (45,61 %), potasiului (29,78 %) şi magneziului (15,52 %). Mai conţine în cantităţi foarte mici sodiu, calciu şi alte elemente minerale.

Boabele de porumb conţin şi o cantitate însemnată de vitamine şi pigmenţi din grupa carotinoidelor (alfa carotina, beta carotina şi criptoxantina). Aceşti pigmenţi prezintă o importanţă deosebită deoarece, sub acţiunea carotinazei se transformă în vitamina A. Conţinutul în vitamina A şi pigmenţi este mai ridicat la porumbul cu pericarpul şi endospermul galben comparativ cu cel de culoare albă. Se mai găsesc în boabele de porumb

Page 78: Fitotehnie  i+ii

78

cantităţi mici de vitamina E (în cantitate mai mare în embrion), B1, B2, PP şi lipsesc vitaminele C şi D.

Datorită absenţei elementelor chimice esenţiale (lizină, glicocol, vitamina C şi D) şi a raportului neechilibrat dintre diferitele componente minerale (foarte puţin CaO şi Na2O faţă de P2O5, K2O, MgO), boabele de porumb nu prezintă însuşirile şi calităţile unui aliment complet. Din această cauză, folosirea lui unilaterală în alimentaţia oamenilor şi furajarea animalelor nu este indicată, trebuind completată cu alimente şi furaje mai bogate în aminoacizi şi vitamine.

În concluzie, putem spune că: hibrizii cu perioadă mai scurtă de vegetaţie, acumulează mai multe proteine şi

mai puţin amidon decât cei cu o perioadă de vegetaţie mai lungă; în condiţiile unui climat umed şi răcoros, cât şi în alte zone, în anii cu

precipitaţii bogate, în boabele de porumb se acumulează mai puţine proteine şi mai mult amidon, în timp ce în zonele cu precipitaţii puţine şi în anii secetoşi, se acumulează mai multe proteine şi mai puţin amidon;

fertilitatea solului influenţează compoziţia chimică a boabelor de porumb, în sensul că, solurile fertile, cum sunt cernoziomurile, imprimă boabelor de porumb un conţinut de proteine mai ridicat, comparativ cu solurile cu o fertilitate mai scăzută;

fertilizarea cu azot influenţează favorabil conţinutul de proteine din boabele de porumb;

compoziţia chimică a boabelor de porumb depinde de convarietatea la care hibridul aparţine (procent mai mare de proteine la convarietatea indurata şi mai mic la convarietatea indentata respectiv procent de amidon mai mare la convarietatea indentata şi mai mic la convarietatea indurata);

conţinutul de amidon şi de grăsimi, spre deosebire de cel de proteine, scade odată cu creşterea dozelor de azot şi este mai mic atunci când îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara;

poziţia boabelor pe ştiuleţi, influenţează de asemenea compoziţia chimică a boabelor în sensul că boabele de la mijlocul ştiuletelui au conţinutul cel mai ridicat în proteine şi grăsimi, iar cele din vârful ştiuletelui, sunt cele mai sărace în proteine şi mai bogate în amidon.

5.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol Cerinţe faţă de temperatură. Originar din climatul tropical şi subtropical, porumbul

este o plantă iubitoare de căldură, având nevoie pentru germinaţie de o temperatură minimă de 8 - 10oC.

La 8oC în sol şi la umiditate suficientă, porumbul răsare în aproximativ 18 - 21 zile. La temperaturi mai ridicate, încolţirea şi răsărirea porumbului are loc într-un timp mai scurt. La temperatura de 15,5 – 180C, porumbul răsare în 8 - 10 zile, iar la 20 – 210C, răsare în 5 - 6 zile (Bâlteanu Gh., 1989). Pentru întreaga perioadă de vegetaţie el solicită 2000 – 30000C (este vorba de suma temperaturilor active, egale sau mai mari de 100C), iar pentru răsărire suma de grade efective (prag biologic 80C) este de 800C. După răsărire, temperaturile mai mici de 4 - 50C opresc creşterea plantelor, brumele uşoare vatămă frunzele la plantele tinere, iar temperaturile de –40C distrug plantele de porumb. În paralel cu creşterea plantelor de porumb cresc şi pretenţiile faţă de temperatură, aceste cerinţe fiind specifice fiecărei etape de morfogeneză.

Page 79: Fitotehnie  i+ii

79

Pentru o creştere normală a plantelor de porumb şi implicit pentru realizarea unor producţii superioare, trebuie să se realizeze următoarele temperaturi lunare (tabelul 5.5) în cursul perioadei de vegetaţie (Ciobanu Fl., 1974).

Temperaturile foarte ridicate, de peste 32oC, însoţite de umiditate atmosferică scăzută, sub 30%, dăunează creşterii şi fructificării porumbului.

Când asemenea situaţii intervin în perioada de creştere a plantelor, provoacă îmbătrânirea prematură iar în perioada de înspicare-înflorire, frânează apariţia stigmatelor (mătăsii), mărind în acelaşi timp intervalul dintre apariţia inflorescenţelor mascule şi femele, ajungându-se în unele situaţii la un decalaj de 10 - 16 zile.

Tabelul 5.5

Temperaturi lunare necesare pentru creşterea porumbului

Luna Temperaturi medii lunare 0C

Suma gradelor lunare 0C

Mai 15 - 20 450 - 600 Iunie 18 - 21 540 - 630 Iulie 20 - 23 600 - 690 August 19 - 22 570 - 660 Septembrie 14 - 17 420 - 570

Total 2580 - 3900 Aceste aspecte sunt nedorite, deoarece în asemenea situaţii, o parte din polen se pierde neproductiv (nu are ce poleniza), iar cel care rămâne îşi pierde de multe ori, chiar după numai câteva ore viabilitatea. Temperaturile excesiv de ridicate, corelate cu seceta atmosferică, influenţează negativ polenizarea în sensul că stigmatele îşi pierd din umiditate, polenul căzut pe ele nu germinează, sau dacă germinează tubul polinic nu poate pătrunde până la ovar. În aceste situaţii nedorite, fecundarea se face incomplet sau nu se face deloc, ştiuleţii rămânând parţial sterili sau total, cu repercursiuni negative asupra producţiei. În această perioadă de apariţie a inflorescenţei mascule, a stigmatelor şi deci pentru realizarea fecundării, temperatura optimă este cea cuprinsă între 20 - 280C, iar umiditatea relativă a aerului între 70 şi 80 %. Nu sunt favorabile în perioada de formare şi umplere a boabelor temperaturile de peste 300C însoţite de secetă atmosferică, deoarece în asemenea situaţii acumularea amidonului încetează sau se desfăşoară insuficient, bobul pierde multă apă şi ca urmare se şiştăveşte. Amidonul se acumulează în boabele de porumb în cantitate mare, atunci când la maturitatea în lapte - începutul coacerii în pârgă, temperaturile au valori cuprinse între 16 - 190C.

Nu sunt favorabile, având o influenţă negativă asupra creşterii şi dezvoltării porumbului, oscilaţiile mari de temperatură de la zi la noapte.

Variaţiile de temperatură între 300C în timpul zilei şi sub 100C noaptea, începând după o săptămână de la fecundare, chiar cu o durată de numai 2 - 4 zile, dereglează procesul de umplere a bobului de porumb, constituind cauza principală a fenomenului de şiştăvire (T. Mureşan, 1966).

În ţara noastră, intervalul de timp cu temperaturi medii zilnice de peste 100C este cuprins între 165 zile în zonele mai nordice şi până la 200 zile în zonele sudice. În funcţie de grupa de precocitate la care aparţin, suma temperaturilor utile necesare hibrizilor cultivaţi în ţara noastră, are valori cuprinse între 1000 - 14000C.

Page 80: Fitotehnie  i+ii

80

În funcţie de gradele zilnice utile pentru creştere necesare porumbului (suma temperaturilor efective), în ţara noastră s-au delimitat trei zone ( Bâlteanu Gh., 1989):

zona I, cu 1400 - 15000C acumulate în timpul perioadei de vegetaţie; zona a II-a, cu 1200 - 14000C; zona a III-a, cu 800 - 12000C. Cerinţe faţă de umiditate. Porumbul este o plantă rezistentă la secetă, datorită

consumului de apă redus, sistemului radicular bine dezvoltat şi profund şi datorită capacităţii de a-şi reduce suprafaţa de transpiraţie prin răsucirea frunzelor.

Cu toate aceste însuşiri, el are un consum mare de apă, datorită perioadei lungi de vegetaţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, de acumulare a celei mai mari mase vegetative şi a fructificării în lunile cele mai călduroase.

Consumul specific de apă al porumbului are valori cuprinse în general, între 240 şi 590. Insuficienţa apei în anumite perioade din timpul vegetaţiei, în special în timpul înspicării - înfloririi şi formării boabelor, reduce mult recolta.

Suma precipitaţiilor care cad în timpul unui an este în general suficientă pentru obţinerea unor recolte bune de porumb în ţara noastră. În anumiţi ani însă, şi mai ales în sudul ţării, cantitatea anuală redusă de precipitaţii şi mai ales repartiţia necorespunzătoare a acestora în cursul perioadei de vegetaţie a porumbului, conduc la obţinerea de producţii scăzute.

Pentru producţia de porumb prezintă importanţă nu atât cantitatea anuală de precipitaţii, cât mai ales repartiţia acestora în timpul vegetaţiei.

Din cei peste 500 mm precipitaţii căzuţi în timpul anului, pentru realizarea unei producţii ridicate, 300 mm trebuie realizaţi în perioada mai-august, cu următoarea repartizare pe luni: 60-80 mm în mai, 100-120 mm în iunie şi iulie şi 40-60 mm în august. La aceste precipitaţii se mai adaugă rezerva de apă acumulată în toamnă-iarnă, ea având influenţă în mod deosebit asupra germinării şi răsăririi.

Nevoile de apă ale porumbului nu sunt aceleaşi pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Ele sunt mai reduse în prima parte a vegetaţiei – de la răsărit până la formarea tulpinii – şi mai mari pe parcurs. După formarea tulpinii şi în paralel cu înaintarea în vegetaţie, cerinţele plantei faţă de apă sporesc considerabil, ajungând la un nivel maxim în perioada de înspicare până la formarea bobului, adică în lunile iulie-august. Această perioadă este considerată cea mai critică pentru porumb, insuficienţa umidităţii şi arşiţele puternice din această perioadă frânând depunerea amidonului în boabe şi provocând astfel şiştăvirea şi coacerea prematură, cu repercursiuni negative asupra producţiei.

Nu sunt de dorit nici precipitaţiile prea abundente în timpul vegetaţiei, mai ales dacă sunt însoţite de temperaturi scăzute deoarece influenţează negativ creşterea plantelor şi fructificarea. În asemenea condiţii, în zonele mai nordice şi submontane din ţara noastră, porumbul nu reuşeşte să ajungă la maturitate.

Vânturile puternice provoacă pagube însemnate porumbului, prin culcarea şi frângerea plantelor.

Grindina provoacă pagube mai puţin importante la porumb în prima perioadă de vegetaţie, deoarece plantele se refac mai uşor. Pagubele sunt mai mari când grindina cade în perioada apariţiei paniculului.

Lumina. Porumbul are cerinţe ridicate faţă de intensitatea luminii, fiind o plantă de

zi scurtă. În ultima parte a perioadei de vegetaţie, porumbul are nevoie de suficientă lumină, care însoţită de căldură asigură coacerea.

Page 81: Fitotehnie  i+ii

81

Cerinţe faţă de sol. Faţă de sol, porumbul nu este o plantă pretenţioasă, cultivându-se pe toate tipurile şi categoriile de sol, datorită sistemului său radicular bine dezvoltat şi a capacităţii ridicate de absorbţie a apei şi substanţelor nutritive.

În ţara noastră, porumbul se cultivă pe toate tipurile de sol, pe cernoziomuri, pe brun-roşcate, pe argilo-iluviale, pe lăcovişti, pe soluri nisipoase şi pe alte soluri (Bâlteanu Gh., 1989).

Sub aspect al fertilităţii şi din punct de vedere textural, cele mai indicate sunt solurile mijlocii (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase), cum sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate din luncile râurilor, care au o fertilitate ridicată şi apa freatică la mică adâncime, permiţând dezvoltarea unui sistem radicular puternic şi profund şi aprovizionarea plantelor cu apă pe toată perioada de vegetaţie.

Porumbul dă rezultate slabe pe solurile argiloase, compacte, cum sunt podzolurile, lăcoviştile, deoarece se încălzesc greu primăvara, pregătirea terenului nu se poate face la timp şi de calitate, este afectată germinaţia seminţelor, rădăcinile se dezvoltă slab şi pătrund greu în adâncime, iar vara, în timpul căldurilor mari pierd multă apă datorită capilarităţii ridicate.

Porumbul se cultivă pe suprafeţe destul de extinse şi pe nisipuri, mai ales în sudul Olteniei. Factorul limitativ important pe aceste terenuri este insuficienţa apei.

De aceea, pe nisipurile uscate din stânga Jiului, datorită factorului sus menţionat şi a fertilităţii naturale reduse, porumbul dă producţii slabe. Tot în aceeaşi zonă, pe nisipurile freatic umede din Lunca Dunării şi pe cele din NV-ul ţării, pe interdune şi acolo unde se poate asigura irigaţia şi unde se coroborează cu un climat umed şi răcoros, ele (nisipurile) devin favorabile culturii porumbului, producţiile realizate fiind destul de bune.

Sub aspect al reacţiei solului, porumbul suportă o amplitudine destul de mare, cultivându-se în ţara noastră pe soluri cu reacţie de la acidă până la alcalină (pH cuprins între 5 şi 8). Cele mai bune rezultate se obţin însă pe solurile cu reacţie slab acidă până la neutră (pH cuprins între 6,5 şi 7).

Pe solurile cu un pH egal cu 5, deci pe cele foarte acide, porumbul dă producţii foarte mici, fiind necesară aplicarea amendamentelor, ca şi a altor măsuri agrotehnice care să conducă la îmbunătăţirea însuşirilor chimice şi fizice.

5.1.5. Zonarea ecologică a porumbului Ţinând seama de cerinţele biologice ale porumbului şi de condiţiile pedoclimatice existente, în ţara noastră sunt delimitate următoarele zone ecologice:

1. Zona foarte favorabilă (Fig. 5.1) cuprinde suprafeţe întinse în sudul ţării (Câmpia Băileştilor, o parte din Câmpia Caracalului, lunca Oltului între Drăgăşani şi Dunăre, Câmpia Călmăţuiului, Burnasului şi Vlăsiei, o parte din Bărăgan, Lunca şi terasele Dunării), în vestul ţării (Câmpia Crişului, Mureşului şi Timişului). Suprafeţe mici cuprinde zona foarte favorabilă în Transilvania (luncile Someşului şi Mureşului) şI în Moldova (lunca inferioară a Prutului). În această zonă de favorabilitate, numărul zilelor cu temperaturi mijlocii zilnice > 100C şi a zilelor fără îngheţ este de 190 - 200. Solurile sunt reprezentate în această zonă de favorabilitate de soluri fertile, cum sunt cernoziomurile, aluviunile, solurile brun-roşcate etc. Regimul termic este ridicat, 2650 - 27500C, suma medie a temperaturilor este mai mare de 50C iar precipitaţiile anuale au valori anuale cuprinse între 550 - 600 mm. În această zonă de favorabilitate, din punct de vedere termic, există condiţii foarte favorabile pentru cultivarea tuturor hibrizilor de porumb, fie că sunt simpli, dubli sau triliniari, timpurii, mijlocii sau tardivi. De asemenea, există premisele în această zonă de favorabilitate pentru cultura dublă, folosind hibrizii timpurii. Potenţialul natural al zonei este favorabil obţinerii unor producţii de 60 - 65 q/ha producţie medie pe întreaga zonă.

Page 82: Fitotehnie  i+ii

82

Page 83: Fitotehnie  i+ii

83

2. Zona favorabilă. Are cea mai mare extindere şi se subîmparte la rândul său în zona favorabilă I şi zona favorabilă II. Zona favorabilă I, cuprinde în sudul ţării întreaga zonă centrală a Olteniei, Munteniei şi Câmpia Bărăganului, în Moldova, zone întinse între Siret şi Prut, în vestul ţării o fâşie la est de zona foarte favorabilă, reprezentată prin zona colinară, iar în Transilvania luncile râurilor. În această zonă de favorabilitate, elementele climatice, ca şi solurile sunt mai diferenţiate comparativ cu zona foarte favorabilă. Regimul termic este apropiat de cel din zona foarte favorabilă, iar precipitaţiile mai bogate, cu excepţia Bărăganului. Precipitaţiile anuale sunt variabile, 600 - 650 mm în vestul ţării, 500 - 550 mm în Moldova. Durata medie a intervalului cu temperatura mijlocie zilnică mai mare de 100C oscilează între 160 şi 190 zile. Solurile acestei zone prezintă o gamă mai diversificată: cernoziomuri levigate, brun roşcate, brune podzolite, aluviuni etc.

În zona favorabilă I, se pot cultiva hibrizi din toate grupele, cu excepţia microzonelor cu regim termic mai scăzut, unde se folosesc hibrizi timpurii şi extratimpurii. Zona favorabilă II cuprinde Dobrogea, zonele de dealuri din Oltenia şi Muntenia, cea mai mare parte din Moldova, zona dealurilor din vestul ţării, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor. În această zonă sunt întâlnite soluri foarte variate, mai reci şi mai puţin fertile, erodate (în Transilvania şi Moldova) şi alcaline (în Bărăgan şi Dobrogea). Cantitatea de precipitaţii este şi ea variabilă (650 - 750 mm în vestul ţării, 450 - 480 mm în Moldova, 400 - 450 mm în Bărăgan şi Dobrogea). Durata medie a intervalului cu temperatură mijlocie zilnică mai mare de 100C oscilează între 140 - 170 zile. În această zonă, pentru realizarea unor producţii bune, sunt necesare lucrări ameliorative şi măsuri agrofitotehnice diferenţiate. 3. Zona puţin favorabilă pentru cultura porumbului, ocupă în ţara noastră regiunile deluroase subcarpatice, dealurile accidentate şi erodate din nordul Dobrogei, zonele de nisipuri din Oltenia, de la Carei, precum şi sărăturile. Solurile din această zonă sunt soluri reci, slab fertile. Regimul termic din această zonă este favorabil numai hibrizilor foarte timpurii, în multe situaţii precipitaţiile bogate din această zonă prelungind perioada de vegetaţie.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt în cadrul substanţelor proteice cei mai importanţi reprezentanţi? Răspuns:

Substanţele proteice din bobul de porumb ocupă o proporţie însemnată şi sunt reprezentate de prolamine cca 45 %, glutenine cca 35 % şi globuline cca 20 %.

2. Care sunt cerinţele porumbului pe faze de vegetaţie faţă de temperatură, umiditate şi sol ?

Răspuns:

Page 84: Fitotehnie  i+ii

84

Exerciţii Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimă de germinaţie la porumb este:

a) 4 - 5ºC; b) 2 - 3ºC; c) 8 - 10ºC; d) 6 - 7ºC; e) 12 - 14ºC.

Rezolvare: c De rezolvat: 2. Zona favorabilă II pentru cultura porumbului cuprinde :

a) Dobrogea, o parte din Moldova, zonele de dealuri din Oltenia şi Muntenia, zona dealului din vestul ţării, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor;

b) Câmpia Băileştilor, Câmpia Călmăţuiului, Câmpia Burnasului; c) Câmpia Caracalului, lunca Oltului, terasele Dunării, Câmpia Vlasiei; d) Câmpia Mureşului, Câmpia Prutului, Câmpia Timişului, Câmpia Crişului; e) Câmpia Bărăganului, zona centrală a Olteniei, zona centrală a Munteniei, lunca

Someşului şi Mureşului. Rezolvare:

5.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului

5.2.1. Rotaţia culturii

Porumbul, prin particularităţile sale biologice, este o plantă puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare. El dă rezultate bune după numeroase plante cultivate, reuşind chiar în monocultură un număr mai mare de ani la rând.

Cele mai valoroase premergătoare sunt plantele care eliberează terenul devreme şi lasă multă materie organică în sol. Aici se încadrează leguminoasele anuale şi perene - mazărea, fasolea, soia, borceagurile, trifoiul. Fiind însă mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare, aceste plante sunt rezervate în rotaţie de regulă grâului.

În ţara noastră, în actuala structură a culturilor în asolament, principala plantă premergătoare pentru porumb este grâul de toamnă, care eliberează terenul devreme şi permite efectuarea unor lucrări corespunzătoare de pregătire a terenului, lasă timp suficient pentru efectuarea lucrărilor solului, care în final duc la acumularea unei cantităţi mari de apă din ploile de vară, la intensificarea procesului de nitrificare din sol şi la combaterea buruienilor. Rezultate foarte bune dă porumbul după lucernă. Lucerna lasă terenul în condiţii bune de fertilitate şi structurare iar până primăvara, terenul acumulează suficientă apă.

Producţii ridicate se obţin la porumbul cultivat şi după orzul de toamnă, după secară precum şi după cerealele de primăvară. De asemenea producţiile sunt mari când porumbul urmează după prăşitoare (cartofi, sfeclă, floarea-soarelui, in, cânepă, tutun).

Sunt neindicate ca premergătoare în cultura porumbului sorgul, iarba de Sudan şi meiul. Porumbul suportă monocultura mai mulţi ani, dacă se aplică îngrăşăminte chimice şi organice şi dacă se combat bolile şi dăunătorii. Rezultate deosebite în cultura de porumb se obţin pe terenurile cu fertilitate ridicată şi cu umiditate suficientă, cum sunt cernoziomurile, solurile aluviale, terenurile desţelenite şi despădurite etc.

Page 85: Fitotehnie  i+ii

85

Cercetările efectuate în ţara noastră au dus la concluzia că porumbul se poate cultiva 3-4 ani la rând, fără o diminuare însemnată a producţiei, cu condiţia ca solurile să fie fertile şi să se aplice îngrăşăminte anual. În S.U.A. ca şi în alte ţări mari cultivatoare de porumb monocultura se aplică pe scară largă, însă în tehnologiile respective nu se recomandă cultura porumbului mai mult de 2 ani, pe acelaşi teren.

În unele zone irigate din ţara noastră, în monocultură de 3 - 4 ani şi prin folosirea îngrăşămintelor, porumbul a dat producţii de 107,8 - 115,7 q/ha, acestea fiind practic egale cu producţiile realizate în rotaţia de 3 - 4 ani ( Bâlteanu Gh., 1989). În funcţie de ponderea pe care o are porumbul în structura culturilor, se pot întocmi rotaţii cu încărcături diferite de porumb: grâu-porumb 50 %; grâu-grâu-porumb-porumb 50 %; leguminoase-grâu-porumb-porumb 50 %; grâu-porumb-porumb 66 %; grâu-porumb-grâu 33 %; leguminoase-grâu-porumb-grâu 25 %. La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară, deoarece fiind o prăşitoare contribuie la distrugerea buruienilor, la afânarea solului, lasă solul în stare bună de fertilitate datorită îngrăşămintelor chimice şi a celor organice. De asemenea, porumbul este o bună premergătoare pentru grâul de toamnă, dacă se folosesc hibrizi cu perioadă de vegetaţie scurtă, primeşte îngrăşăminte, se dau praşile mecanice şi manuale şi se folosesc erbicide compatibile sau în doze mici (este vorba de erbicidele pe bază de Atrazin), fără efect remanent. În general, la alegerea culturii succesive, trebuie să se ţină seama de efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin în cazul în care s-au făcut tratamente cu astfel de produse la porumb. Sunt considerate mai rezistente la acţiunea remanentă a dozelor ridicate de Atrazin, mazărea, cartoful, soia, lucerna şi sensibile: grâul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr etc.

5.2.2. Fertilizarea Cunoaşterea efectului îngrăşămintelor aplicate porumbului şi a diferenţierii acestui efect în funcţie de condiţiile de climă, de doza de îngrăşământ, de proporţia dintre îngrăşăminte, de hibridul cultivat şi de agrotehnica aplicată, va ajuta pe specialişti să stabilească în mod judicios, cantităţile de îngrăşăminte ce trebuie aplicate pentru a obţine efectul economic optim. Porumbul este o plantă agricolă mare consumatoare de elemente nutritive, extrăgând din sol pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă 2,43 kg N, 1,00 kg P2O5 şi 2,14 kg K2O. Aceasta înseamnă că pentru o producţie medie de 6000 kg boabe/ha, porumbul utilizează 146 kg N, 60 kg P2O5 şi 128 kg K2O. Porumbul are aşadar un consum ridicat de azot şi fosfor, la care se mai adaugă Ca şi mici cantităţi de microelemente (Zn, Mn, B). Consumul şi ritmul de absorbţie al elementelor nutritive de către porumb este diferit pe parcursul perioadei de vegetaţie. Intensitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mai redusă în primele faze de creştere şi mai ridicată în perioada de creştere intensă a plantelor şi de fructificare. Aproximativ 7 % din totalul azotului este folosit până la formarea bobului (începutul formării tulpinii şi până la coacerea în lapte), aceasta fiind considerată şi perioada critică în asimilarea azotului la porumb. Fosforul este consumat într-o proporţie de 50 % până la formarea bobului, iar restul de la coacerea în lapte până la maturitatea completă.

Page 86: Fitotehnie  i+ii

86

Potasiul, în cea mai mare parte (peste 90 %), este folosit în prima parte a perioadei de vegetaţie, până la înspicare. Insuficienţa acestor importante elemente nutritive în perioada de consum maxim determină scăderea simţitoare a producţiei, astfel că folosirea lor reprezintă o măsură indispensabilă în cadrul verigilor tehnologice pentru obţinerea de producţii ridicate, atât calitativ cât şi cantitativ la porumb. Dintre toate elementele chimice nutritive, azotul este principalul element care determină nivelul producţiei de porumb, pe toate tipurile de sol din ţara noastră, favorizând în mod deosebit creşterea vegetativă a plantelor şi în final nivelul producţiilor. Carenţa de azot, mai ales în prima fază a perioadei de vegetaţie, face ca plantele să rămână mici, cu frunze puţine, producţia de boabe scăzând cu până la 70 %. Dacă carenţa de azot este foarte mare în această fază iniţială, plantele de porumb nu formează ştiuleţi (Bâlteanu Gh., 1989). Carenţa de azot în nutriţia porumbului se manifestă de asemenea prin schimbarea culorii frunzelor de la verde închis la verde-gălbui, primele care se usucă fiind frunzele de la bază, caracteristic pentru aceasta fiind necrozarea frunzei în formă de „V“, cu vârful îndreptat spre baza frunzei, tulpinile de porumb rămân subţiri, fructificarea este în final afectată, rezultând ştiuleţi mici, incomplet dezvoltaţi, cu potenţial productiv atât calitativ cât şi cantitativ scăzut. Trebuie reţinut faptul că, aplicarea azotului ulterior perioadei din faza iniţială, nu înlătură efectele negative ale carenţei în azot din această perioadă. Excesul de azot este de asemenea dăunător. El determină creşterea luxuriantă a plantelor de porumb în detrimentul producţiei (masa foliară fiind abundentă, se intensifică procesul de transpiraţie, se încetineşte formarea organelor generative, se întârzie apariţia paniculelor şi a stigmatelor, consumul de apă este mare), plantele suferind mult mai mult în perioadele secetoase. Fosforul favorizează în mod deosebit fructificarea şi într-o măsură mai mică creşterea plantelor. Insuficienţa lui se manifestă printr-o slabă dezvoltare a sistemului radicular, întârzie vegetaţia, înspicatul şi mătăsitul. Vârful şi marginile frunzelor capătă o culoare roşietică, uneori purpurie, rămân înguste. De asemenea, la insuficienţă de fosfor tulpinile rămân subţiri, ştiuleţii sunt mici, neuniformi, uneori lipsind de pe ei rânduri întregi de boabe. Perioada critică în nutriţia cu fosfor este considerat intervalul de la formarea frunzei a 7-a şi până la înspicare. Potasiul favorizează depunerea amidonului şi reduce transpiraţia plantelor. Insuficienţa lui se manifestă din primele faze de dezvoltare a porumbului, ducând la scurtarea internodiilor, la uscarea marginilor şi vârfului frunzelor, acestea căpătând o culoare deschisă. De asemenea, porumbul cultivat în insuficienţă de potasiu îşi reduce cu 12 - 40 % (Bâlteanu Gh., 1989) masa de rădăcini, în felul acesta plantele devenind sensibile la cădere. Se măreşte sensibilitatea plantelor la boli, ştiuleţii rămân insuficient dezvoltaţi, cu vârful neacoperit de boabe, acestea nefiind bine prinse de ştiulete, şiştave şi cu masa 1000 boabe mică. În general, în ţara noastră, marea majoritate a solurilor sunt bine aprovizionate cu potasiu. În nutriţia plantelor de porumb cu potasiu, faza critică este considerată perioada creşterii iniţiale (Bâlteanu Gh., 1989). Pe unele terenuri, ca urmare a folosirii neechilibrate şi în doze mari a îngrăşămintelor chimice, apar carenţe de zinc şi mai rar de magneziu. Insuficienţa magneziului determină apariţia unor dungi albe de-a lungul frunzelor, iar insuficienţa zincului care se manifestă în faza de 3 - 6 frunze, face ca frunzele să capete o culoare albicioasă (fenomen denumit albinism), în unele situaţii formându-se o fâşie decolorată între marginea frunzelor şi nervura principală. Tot datorită carenţei de zinc, internodiile plantelor se scurtează mult, iar sterilitatea este prezentă într-un procent foarte mare, putând ajunge până la 40 - 60 %.

Page 87: Fitotehnie  i+ii

87

Trebuie reţinut faptul că la porumb, carenţa în zinc se manifestă în mod deosebit pe acele soluri unde fosforul prezintă concentraţii ridicate.

După Bâlteanu Gh., în acest caz, zincul este reţinut sub formă de pectaţi în pereţii celulari ai rădăcinilor, acesta nemaiputând ajunge în partea epigee a plantei. Porumbul, datorită particularităţilor sale biologice, reacţionează diferit la îngrăşăminte, aceasta în funcţie de tipul de sol şi de fertilitatea sa, de condiţiile meteorologice, adâncimea apei freatice, planta premergătoare, hibrizii cultivaţi, felul culturii (irigat sau neirigat).

Îngrăşămintele chimice aduc sporurile de producţie cele mai mari, ele conţinând elemente chimice nutritive sub formă stabilă, uşor accesibile plantelor de porumb. Sporurile de producţie la neirigat, datorate aplicării îngrăşămintelor chimice au avut în staţiunile de cercetări din ţara noastră valori cuprinse între 12,0 şi 30,2 q/ha.

Dintre toate îngrăşămintele chimice, cele mai eficiente în cultura porumbului sunt cele cu azot, sporul de recoltă la 1 kg N şi în funcţie de hibrid şi condiţiile pedoclimatice putând ajunge la 18 - 25 kg Rezultatele medii din 143 experienţe arată că azotul aplicat singur sporeşte producţia de porumb cu 480 kg/ha sau cu 14 %, iar aplicat împreună cu fosforul, sporul de recoltă poate ajunge la 870 kg/ha, sau 24%, revenind în primul caz un spor pentru 1 kg substanţă activă de azot de 816 kg boabe/ha, iar în al doilea caz 914 kg/ha boabe.

Eficienţa îngrăşămintelor chimice cu azot este influenţată puternic de regimul pluviometric. De aceea, reacţia porumbului la îngrăşămintele cu azot, este mai mare în cultură irigată comparativ cu cultura neirigată.

Din rezultatele obţinute de I.C.C.P.T. Fundulea, rezultă că producţiile maxime de porumb în cultură neirigată, s-au obţinut la o fertilizare cu 87 - 113 kg N/ha.

În anii cu precipitaţii mai abundente, doza de azot necesară obţinerii unor producţii maxime a ajuns până la 120 - 126 kg N/ha, iar în ceea ce priveşte doza optimă economică, aceasta a oscilat între 75 - 95 kg/ha N. Doza optimă de azot a oscilat mai mult în funcţie de condiţiile anului respectiv, şi în mod deosebit de regimul de precipitaţii, decât de tipul de sol pe care s-a cultivat porumbul.

Aceasta este şi explicaţia pentru care solurile cu aceeaşi fertilitate naturală, cum sunt de exemplu cernoziomurile din zonele mai umede din vestul şi nordul ţării, unde precipitaţiile şi temperaturile sunt mai prielnice, dau producţii mai mari de porumb decât cernoziomurile din sudul ţării, unde factorul limitativ al producţiei este apa.

Culturile de porumb fertilizate cu azot în condiţiile lipsei de precipitaţii, epuizează mult mai repede rezerva de apă accesibilă a solului.

De aceea în asemenea ani secetoşi, cum a fost anul 2002, îngrăşămintele cu azot nu sunt bine valorificate, producţia suprafeţelor fertilizate abundent cu azot fiind apropiată sau mai mică decât producţia suprafeţelor nefertilizate.

Aşadar, la neirigat, un factor important de care trebuie să se ţină seama în cultura porumbului la stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, este rezerva de umiditate a solului înainte de semănat.

Acolo unde rezerva de umiditate a solului la ieşirea din iarnă este apropiată de capacitatea de câmp pe adâncimea de 1,5 m, sunt hotărâtoare pentru nivelul producţiilor şi pentru valorificarea îngrăşămintelor cu azot, precipitaţiile căzute în perioada 20 iunie - 10 august.

În regiunile unde la ieşirea din iarnă, rezerva de umiditate a solului este în deficit, sunt decisive pentru nivelul producţiilor şi a eficienţei îngrăşămintelor cu azot, precipitaţiile acumulate în timpul verii.

În paralel cu factorul apă, în stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, trebuie ţinut cont şi de planta premergătoare, de fertilitatea solului şi de tipul hibridului, ştiindu-se faptul că unii hibrizi, cum sunt cei tardivi, în condiţii favorabile de umiditate valorifică mai bine

Page 88: Fitotehnie  i+ii

88

îngrăşămintele, iar în condiţii de secetă şi temperaturi ridicate, efectul este uneori chiar contrar.

După Bâlteanu Gh., în stabilirea concretă a dozelor de azot la porumb, se pleacă de la consumul specific pe tona de boabe, care este de 23-25 kg, această cantitate de azot corectându-se în funcţie de asigurarea potenţială a solului cu azot, care este apreciată după indicele de azot (IN), de rezerva de apă şi de planta premergătoare. În Italia A. Giardini şi M. Vecchiettini recomandă aplicarea azotului înainte de semănat pe solurile grele şi fracţionat, o parte înainte de semănat şi o parte în timpul vegetaţiei, pe solurile uşoare (Muntean Leon S., 2008).

Pentru diferite nivele de producţie, dozele optime de azot (DOE) sunt prezentate în tabelul 5.6 (după Cr. Hera şi Z. Borlan, citaţi de Bâlteanu Gh., 1989).

Dozelor de azot din tabelul 5.6, li se face corecţia în plus sau în minus în funcţie de planta premergătoare astfel:

- după leguminoase perene sau anuale, se scade cantitatea de 25 - 40 kg N; - după porumb, floarea-soarelui, se adaugă 15 - 25 kg; - după sfecla de zahăr, se adaugă 30 kg; - după plantele neleguminoase cu recoltare timpurie, se iau în calcul DOE din

tabelul 5.6.

Tabelul 5.6

Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia boabe planificată şi de asigurarea potenţială a solului cu azot (apreciată după indicele IN al solului)

( Bâlteanu Gh., 1989)

Producţia planificată

boabe kg/ha;

Doza de N (kg/ha;) la IN al solului

1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

5.000 144 134 122 113 106 100 94 80 6.000 168 157 146 138 130 124 118 114 7.000 191 180 169 160 153 147 141 137 8.000 211 201 190 181 173 167 161 157 9.000 231 220 209 200 193 186 180 176 10.000 248 238 226 217 210 204 199 194 11.000 265 254 213 234 227 221 216 210 12.000 280 269 258 249 242 236 230 226 13.000 294 284 272 264 256 250 244 240 14.000 308 297 286 277 270 264 258 254

Pe terenurile neirigate, se face de asemenea corecţia dozei de N în plus sau în minus

ţinând seama de precipitaţiile din perioada octombrie-februarie astfel: +5 kg N pentru fiecare 10 mm precipitaţii peste media multianuală a precipitaţiilor din

perioada octombrie-februarie; -5 kg N, pentru fiecare 10 mm precipitaţii sub media multianuală a precipitaţiilor din

perioada octombrie-februarie; +15 - 20 kg N la aport freatic moderat. Fertilizarea însă unilaterală a porumbului cu azot, diminuează conţinutul solului în

fosfor mobil, astfel că apare imperios necesitatea aplicării îngrăşămintelor cu fosfor în vederea sporirii producţiei porumbului. De asemenea, tot fertilizarea unilaterală a porumbului

Page 89: Fitotehnie  i+ii

89

cu azot şi mai ales pe solurile acide, pe lângă acidifierea solului provoacă şi creşterea aluminiului mobil.

Aluminiul în cantitate mare în plante, blochează fosforul, duce la formarea fosfaţilor de aluminiu stabili care perturbează metabolismul fosfatic, pe care îl încetineşte sau îl opreşte, cu repercursiuni severe asupra producţiei. După Bâlteanu Gh., în faza de 3 - 5 frunze, aluminiul poate fi prezent în concentraţie de 200 - 300 ppm, fără a influenţa nutriţia şi deci implicit producţia dacă raportul P/Al din plantele respective este egal sau mai mare cu 15.

Dacă solul conţine peste 70 ppm P, conţinutul aluminiului din plante nu depăşeşte 200 - 300 ppm, chiar şi în situaţia în care se aplică pe aceste soluri cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot.

Din sinteza a numeroase rezultate experimentale existente la ora actuală, se poate concluziona că într-un sol în care există 8 - 10 mg P2O5 la 100 g sol, există toate premisele pentru obţinerea unor producţii ridicate.

Ca şi la stabilirea dozelor optime de azot, la stabilirea dozelor optime de fosfor se pleacă de la recolta planificată şi consumul specific pe tona de produs care este de 9 kg P2O5 ţinându-se seama de cantităţile de gunoi de grajd aplicate direct sau culturii premergătoare, de eventualele semne de carenţă în fosfor manifestate în anul precedent şi cantităţile de îngrăşăminte cu azot ce se vor aplica (tabelul 5.7). În general se consideră cantitatea de 50 - 60 kg P2O5/ha drept o fertilizare medie, capabilă să asigure menţinerea nivelului fosforului mobil din sol şi chiar o uşoară creştere a acestuia.

Datelor din tabelul 5.7 li se face corecţia, scăzând câte 1,5 kg P2O5 pentru fiecare tonă de gunoi de grajd administrată direct porumbului, şi respectiv 1,0 kg P2O5/ha pentru tona de gunoi de grajd administrată plantei premergătoare.

În ceea ce priveşte potasiul, solurile din ţara noastră sunt mult mai bogate decât în fosfor şi azot, un ha de teren conţinând între 40 - 70 t K2O.

Din sinteza a numeroase experienţe, rezultă că îngrăşămintele cu potasiu nu sporesc producţia de porumb sau sporurile de recoltă sunt mici, pe cernoziomuri şi pe solurile brun-roşcate.

Tabelul 5.7

Dozele optime economice medii de P2O5 în funcţie de producţia planificată (boabe)

şi starea de aprovizonare a solurilor cu fosfor mobil ( Bâlteanu Gh., 1989)

Producţia planificată boabe kg/ha;

DOE, P2O5 (kg/ha;) când PAL este de (ppmP) 10 20 30 40 50 60

5.000 82 61 42 27 14 - 6.000 95 74 55 40 27 18 7.000 106 85 66 50 38 28 8.000 115 93 75 59 47 37 9.000 122 101 82 67 54 45 10.000 129 107 89 73 61 51 11.000 134 113 94 79 66 57 12.000 139 117 99 83 71 61 13.000 143 121 103 87 75 65 14.000 146 125 106 91 78 69

Page 90: Fitotehnie  i+ii

90

Pe podzoluri şi pe solurile brun-podzolite, porumbul reacţionează puternic la fertilizarea cu potasiu aplicată pe fond de azot şi fosfor. Prin fertilizare chimică şi amendare producţia de porumb a crescut de la 24 - 30 q/ha la 28 - 47 q/ha, aportul fertilizării cu potasiu fiind de 2 - 11 q/ha, amendarea mărind eficienţa îngrăşămintelor potasice cu 50 - 60 %. De asemenea, pe aceste soluri aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu, influenţează pozitiv rezistenţa la cădere a plantelor cât şi dezvoltarea sistemului radicular (Mureşan T., 1973). Sunt considerate pe aceste tipuri de sol economice, dozele de K2O cuprinse între 60 - 80 kg/ha substanţă activă. Se consideră că porumbul are suficient potasiu pe acele soluri care au un conţinut de peste 20 mg K2O la 100 g sol (respectiv peste 166 ppm K, Bâlteanu Gh., 1989). Stabilirea necesarului optim de îngrăşăminte cu potasiu la ha se face în funcţie de recolta planificată, de gradul de aprovizionare al solului cu potasiu, de folosirea gunoiului de grajd şi de gradul de carbonatare al solului (tabelul 5.8, Bâlteanu Gh., 1989). Din nivelurile de îngrăşăminte cu potasiu prezentate în tabelul 5.8 se scad câte 2,5 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată direct porumbului şi câte 1 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată plantei premergătoare. Dacă în sol există carbonaţi, se măreşte doza de K2O cu 20-30 kg/ha (Bâlteanu Gh., 1989).

În ceea ce priveşte carenţa în microelemente se cunoaşte faptul că reacţia chimică a solului influenţează puternic solubilitatea unor microelemente.

Scăderea acidităţii solului sub pH = 5, scade accesibilitatea pentru plantă a borului, manganului, iar prezenţa carbonatului de calciu, împreună cu o valoare pH mărită, influenţează în negativ absorbţia zincului, fierului, magneziului.

Principala carenţă de microelemente la porumb este carenţa de zinc. Ea se manifestă pronunţat în plantele de porumb care prezintă un dezechilibru în raportul P : Zn, în acest caz anumite funcţii fiziologice fiind influenţate în negativ din cauza carenţei în zinc.

Tabelul 5.8

Doza optimă economică K2O în funcţie de producţia planificată şi starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil ( Bâlteanu Gh., 1989)

Producţia

planificată boabe kg/ha;

DOE, K2O (kg/ha;) când KAL este de (ppmP)

60 100 140 180 220 260 5.000 120 86 54 26 - - 6.000 141 107 75 47 21 - 7.000 160 125 94 65 39 17 8.000 178 141 110 81 56 33 9.000 190 155 124 95 70 47 10.000 203 168 137 108 82 60 11.000 214 179 148 119 94 71 12.000 224 190 158 129 104 81 13.000 233 199 167 139 113 91 14.000 242 207 175 147 121 99

Zincul are rol deosebit în nutriţia porumbului, deoarece influenţează producerea auxinelor, sinteza triptofanului şi metabolismul azotului.

Acele plante care prezintă deficit de zinc, au un conţinut scăzut în auxină şi în triptofan şi acumulează nitraţi, amine şi aminoacizi.

Page 91: Fitotehnie  i+ii

91

Zincul influenţează şi funcţionarea sistemului enzimatic al plantei, el având un efect inhibator în caz de carenţă, asupra înmulţirii celulelor din zona apicală a plantelor şi a celulelor meristematice. Pentru înlăturarea tuturor acestor aspecte negative datorate carenţei în zinc, pe solurile insuficient aprovizionate cu acest element, cea mai simplă şi economică cale este administrarea zincului în formă solidă ca îngrăşământ, în doză de 5 - 22 kg/ha Zn, odată la 4 ani, aceasta în funcţie de conţinutul în zinc accesibil şi de alcalinitatea solului. Din sinteza a numeroase experienţe, a rezultat că fertilizarea porumbului cu zinc a determinat sporuri mari de recoltă, de 20 - 50 q/ha (Dornescu, 1972). Ca îngrăşăminte organice la porumb, mai utilizate sunt gunoiul de grajd şi resturile organice (paie, coceni, tulpini etc.). Gunoiul de grajd, este un îngrăşământ deosebit de important pentru cultura porumbului, determinând sporuri de producţie, în toate zonele de cultură din ţara noastră. Pentru a ilustra acest fapt, trebuie menţionat că efectul a 20 t/ha gunoi de grajd din primul an poate fi egalat numai de aplicarea a 40 - 60 kg/ha N şi 30 - 50 kg/ha P2O5. Importanţa gunoiului de grajd se manifestă nu numai prin îmbogăţirea solului în elemente nutritive, dar şi prin efectul favorabil care se produce în modificarea unor însuşiri fizice şi biologice ale solului, mărindu-se porozitatea şi permeabilitatea sa, puterea de tamponare şi respectiv cantitatea de substanţă organică din sol. Eficacitatea gunoiului de grajd se materializează prin sporuri de producţie mult mai mari pe terenurile erodate şi pe acele soluri cu aport de apă freatică bună. Astfel, pe solurile erodate, prin aplicarea gunoiului de grajd, sporurile se ridică la 14 - 20 q/ha, iar pe podzolurile argilo-iluviale ca şi pe cernoziomurile din Câmpia Banatului şi din Transilvania, cu aport de apă freatică, sporurile pot atinge 18 q/ha. Eficacitatea sa este mai mică de asemenea pe teren neirigat (sporuri de 5 - 6 q/ha) şi mai mare pe terenuri irigate (sporuri de recoltă de 13 - 15 q/ha, Bâlteanu Gh., 1989). Luând în considerare toate aceste aspecte, în privinţa dozelor de gunoi de grajd, cea mai eficientă s-a dovedit a fi cantitatea de 20 t/ha. El se administrează direct porumbului, sau plantei premergătoare, dacă acesta are perioada lungă de vegetaţie şi cerinţe ridicate faţă de însuşirile fizice ale solului (cartof, sfeclă, cânepă), în rotaţia grâu-porumb rezervându-se întotdeauna porumbului. În privinţa resturilor organice, acestea aplicate fără îngrăşăminte chimice şi în special azot, nu măresc iar în unele situaţii chiar scad producţia de porumb, deoarece este imobilizată o anumită cantitate de azot total din sol, scade conţinutul în azot al plantelor şi conţinutul de nitraţi din sol şi plantă, cu repercursiuni negative în final asupra nivelurilor de producţie. Ele se toacă mărunt cu grapa cu discuri şi se încorporează sub arătură, concomitent cu aplicarea a 10 kg azot mineral substanţa activă pentru o tonă de resturi, cu efect favorabil asupra producţiei porumbului şi asupra însuşirilor solului. Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor chimice în cultura porumbului. În privinţa epocii de aplicare a îngrăşămintelor cu azot, datorită solubilităţii şi a mobilităţii diferitelor forme de azot, acestea se pot aplica în toamnă odată cu lucrarea de bază a solului, în primăvară, odată cu pregătirea patului germinativ şi în timpul vegetaţiei, odată cu lucrările de întreţinere sau cu irigarea. Plantele absorb din sol azotul sub formă de ioni de nitraţi şi ioni de amoniu. Dintre cele două forme, ionii de nitraţi sunt mai accesibili, fiind antrenaţi de apă, în timp ce ionii de amoniu sunt mai stabili, fiind absorbiţi de argilă sau de substanţa organică din sol. În zonele mai secetoase ale ţării, de stepă şi silvostepă, doza de azot se poate administra toamna, odată cu lucrarea de bază, în aceste cazuri obţinându-se cele mai bune rezultate, deoarece eficienţa azotului în formarea elementelor de producţie este puternic influenţată de factorul apă.

Page 92: Fitotehnie  i+ii

92

Necunoscând însă evoluţia precipitaţiilor şi pentru a împiedica levigarea formelor de azot uşor solubile, vom fracţiona doza de azot în două: 1/2 din doză toamna, odată cu lucrarea de bază, iar 1/2 din doza de azot se va aplica primăvara la pregătirea patului germinativ. Îngrăşămintele cu azot aplicate în toamnă, contribuie la ridicarea conţinutului de azot în straturile mai adânci ale solului, straturi în care umiditatea solului rămâne mai ridicată în timpul verii. În nici un caz, nu se vor aplica toamna îngrăşăminte pe solurile şi în zonele unde nu se cunoaşte mersul precipitaţiilor, pe solurile nisipoase, unde procesul de levigare este mai intens, pe solurile la care nivelul apei freatice se poate ridica primăvara până la 80 - 100 cm de la suprafaţă, pe solurile în pantă şi pe cele care stagnează apa. Deoarece aplicarea azotului este condiţionată de factorul apă iar mersul precipitaţiilor nu se poate anticipa cu exactitate, în primăvară, îngrăşămintele cu azot se vor administra fie în completarea celor din toamnă, fie în cantitate totală, prin împrăştierea pe toată suprafaţa şi încorporarea în sol cu grapa cu discuri. Aplicarea întregii doze de îngrăşăminte cu azot primăvara se poate face şi fracţionat, jumătate la pregătirea patului germinativ, iar restul în timpul vegetaţiei, odată cu efectuarea praşilelor mecanice, până în faza de 6-8 frunze, fără însă a se obţine sporuri de producţie semnificative faţă de aplicarea întregii doze primăvara, la pregătirea patului germinativ. În ceea ce priveşte metoda de aplicare a îngrăşămintelor cu azot, acestea pot fi administrate la porumb astfel: - prin împrăştierea pe toată suprafaţa, urmată de încorporarea în sol (prin arătură, discuire, folosirea cultivatorului sau a grapei); - prin administrarea în sol înainte sau după semănat în formă lichidă; - prin administrarea la semănat în acelaşi timp cu sămânţa; - prin administrarea a 1/2 din doză la pregătirea patului germinativ prin împrăştierea şi respectiv 1/2 din doză în timpul vegetaţiei, odată cu efectuarea praşilelor mecanice, până la faza de 6 - 8 frunze; - prin aplicarea odată cu apa de irigaţie.

Pentru obţinerea de producţii mari de porumb, cel mai indicat este să se facă combinarea aplicării prin împrăştiere cu aplicarea pe rând a îngrăşămintelor cu azot. Rezultate de asemenea bune se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor cu azot prin împrăştiere, condiţia de bază fiind ca îngrăşămintele aplicate să fie imediat încorporate în sol.

În scopul folosirii îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu de către porumb pe toată perioada de vegetaţie, acestea vor fi încorporate în zona de 15, 25, 30 cm adâncime, de unde îşi extrage majoritatea elementelor nutritive. Administrarea fosforului şi potasiului în timpul vegetaţiei, nu este justificată.

În ultimul timp, un accent deosebit se pune pe fertilizarea localizată, sau starter. Este cunoscut faptul că imediat după răsărire, plantele de porumb au o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive, în mod deosebit a fosforului. Plasat în imediata apropiere a seminţei, fosforul este absorbit după răsărire de plantele de porumb, prevenindu-se în felul acesta carenţa porumbului în acest element.

Dat împreună cu azotul, localizat, este stimulată absorbţia fosforului şi a azotului de către plantele de porumb, sporurile de producţie faţă de aplicarea clasică fiind de peste 6 q/ha. În ceea ce priveşte intensificarea absorbţiei fosforului, aceasta se poate atribui atât creşterii mai intensive a sistemului radicular al porumbului ca rezultat al îmbunătăţirii nutriţiei cu azot, cât şi creşterii mobilităţii ionilor de ortofosfaţi în prezenţa îngrăşămintelor cu azot.

Pentru solurile din ţara noastră unde cu câteva mici excepţii, în general potasiul se găseşte în cantitate suficientă, trebuie luate în considerare îngrăşămintele complexe ce conţin azot şi fosfor în proporţie de 1:3:4, sau îngrăşămintele complexe ce conţin toate elementele în

Page 93: Fitotehnie  i+ii

93

raport de 1:3:1. În acest sens se poate folosi amofosul, tipurile: 12:48:0; 12:36:0; 13:39:0; 15:30:0 sau nitrofoska, tipul 13:26:13 (Bâlteanu Gh., 1989).

Cantitatea de îngrăşăminte complexe ce se administrează la ha, mai ales dacă sunt bine granulate, este de 100 - 150 kg (substanţă brută), ele aplicându-se localizat prin încorporare cu ajutorul unor dispozitive montate pe semănătoare, lateral la 4-5 cm de sămânţă şi sub sămânţă la circa 4 cm. Fertilizarea localizată, în statele de tradiţie în cultura porumbului (S.U.A., Canada, Franţa etc.) este una din măsurile cele mai importante care are ca efect valorificarea în cel mai înalt grad a îngrăşămintelor minerale în cultura porumbului.

Folosirea amendamentelor. Amendamentele au o eficacitate mai mare la porumb pe solurile cu aciditate mai ridicată (pH < 5,5). Amendamentele aduc în sol elementul nutritiv calciu, reduc aciditatea solului, reduc concentraţia ionilor mobili de aluminiu din sol care sunt toxici pentru plante, sporesc mobilitatea unor elemente nutritive din rezerva solului şi asimilarea de către plante şi în consecinţă producţiile de porumb obţinute sunt mai mari.

Aplicate singure, amendamentele aduc sporuri de producţie de peste 1000 kg/ha, iar în combinaţii cu îngrăşămintele organice, sporesc şi mai mult eficacitatea acestora.

Cantitatea de amendamente ce trebuie aplicată, oscilează în funcţie de aciditatea solurilor. Pe solurile cu aciditate mai mare, sunt necesare 4 - 6 tone/ha, ceea ce corespunde la o neutralizare a 50 - 75 % din aciditatea hidrolitică a solului.

Împrăştierea amendamentelor trebuie să se facă cât mai uniform, iar încorporarea în sol trebuie făcută odată cu arătura, când se încorporează şi îngrăşămintele organice şi cele fosfatice şi dacă este cazul, cele potasice.

Durata efectului amendamentelor este mare, de aceea aplicarea lor se va face periodic, odată la 7 - 8 ani. 5.2.3. Lucrările solului Prin lucrările solului din cultura porumbului, trebuie să se realizeze următoarele deziderate: afânarea solului, care să permită înrădăcinarea puternică a porumbului, înmagazinarea şi păstrarea unei cantităţi mari de apă în sol şi respectiv eliminarea excesului de apă pe unele soluri, intensificarea proceselor chimice şi biologice din sol, în vederea mobilizării rezervelor de substanţe nutritive; nivelarea terenului; combaterea buruienilor etc. Toate aceste aspecte se pot realiza numai dacă lucrările solului se execută la timp şi de bună calitate. Lucrările solului pentru porumb se efectuează diferenţiat, ţinându-se seama de planta premergătoare, de tipul de sol, de relief, de condiţiile climatice, de gradul de îmburuienare etc. În ceea ce priveşte planta premergătoare, porumbul poate să urmeze în cultură după plante care eliberează terenul vara, după plante care eliberează terenul toamna, după pajişti desţelenite sau lucernă, pe terenuri care se iau în cultură prin îndiguire, pe terenuri proaspăt defrişate etc. După plante care se recoltează vara (cereale, păioase, leguminoase anuale pentru boabe, borceagul şi plante furajere anuale etc.), lucrarea solului trebuie să înceapă cu o arătură de vară, executată imediat sau cât mai curând după eliberarea terenului cu plugul în agregat cu grapa stelată sau reglabilă. Executată vara, imediat după recoltarea plantei premergătoare, prezintă avantajul că se lucrează solul uşor, iar arătura se mărunţeşte şi se nivelează bine. Întârzierea arăturii, în sensul de a rămâne terenul nearat până toamna, favorizează îmburuienarea şi evaporarea apei din sol, reduce acumularea apei în sol din precipitaţii, micşorează activitatea microorganismelor din sol, respectiv formarea şi acumularea nitraţilor. În ceea ce priveşte adâncimea arăturii de vară, aceasta depinde de tipul de sol şi de conţinutul în apă al acestuia, de regulă având valori cuprinse între 20 şi 30 cm. Pe solurile normale pentru cultura porumbului (cernoziomuri, brun roşcate, aluviuni) şi neîmburuienate, cercetările efectuate au arătat că arătura de vară la 20 cm, este cea mai

Page 94: Fitotehnie  i+ii

94

indicată, neexistând diferenţieri semnificative de producţie, între adâncimea arăturii de 20 cm şi respectiv 30 cm. Pe solurile mai argiloase şi mai compacte, sau cu exces de umiditate, arăturile de vară trebuie efectuate mai adânc, la 25 - 30 cm. În acest caz se asigură o bună afânare a solului, înrădăcinarea porumbului este mai profundă, se realizează mai eficient scurgerea în adâncime a excesului de apă. Pe terenurile în pantă, arăturile adânci favorizează infiltrarea apei în profunzime, măresc rezerva de apă din sol, împiedică scurgerile la suprafaţă, protejează solul împotriva eroziunii. Ele se vor face pe curbele de nivel, la 25 - 30 cm adâncime şi dacă este posibil, cu plugul reversibil. Probleme deosebite ridică executarea arăturii pe solurile podzolite şi podzolice cu exces temporar de umiditate în perioadele ploioase şi cu insuficienţă a apei în perioadele secetoase din timpul verii. În acest caz, lucrările solului trebuie să asigure atât eliminarea excesului de apă, cât şi acumularea unei rezerve mari de apă în sol. Din sinteza a numeroase experienţe executate pe astfel de soluri, a rezultat că se poate rezolva problema prin executarea unei lucrări de afânare la 55 cm adâncime la intervale de 60-140 cm între organele active de afânare şi prin arătură la 70 cm adâncime, odată la 3 - 4 ani. Rezultatele efectuării arăturii din vară sunt cu atât mai bune cu cât aceasta se face mai devreme şi de calitate, fără bulgări. Dacă condiţiile o impun (sunt nefavorabile), este preferată o arătură mai puţin adâncă, dar fără bulgări, care este superioară arăturii adânci însă bulgăroasă. Ţinând seama de aceste aspecte, în cazul în care la recoltarea plantei premergătoare solul este uscat şi arătura normală sau adâncă nu se poate executa în condiţii bune, imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare, se va face o discuire sau o arătură superficială, urmând ca arătura normală sau adâncă să se execute când precipitaţiile căzute permit efectuarea unei arături de calitate. Arăturile de vară se vor executa obligatoriu, indiferent de adâncime, în agregat cu grapa, pentru a se realiza o arătură fără bulgări mari, fără şanţuri şi coame, o mărunţire şi nivelare cât mai bună a terenului şi în consecinţă un regim al apei şi aerului mai favorabil. Ele vor fi întreţinute până toamna afânate şi curate de buruieni prin lucrări repetate cu grapa cu discuri sau cu grapa reglabilă. În cazul în care arătura nu se efectuează la timp iar calitatea ei este deficitară, în toate cazurile are loc scăderea producţiei, cu 8-10 q/ha. Porumbul se poate cultiva şi pe nisipuri. În acest caz, dacă urmează după premergătoare care eliberează terenul vara devreme, terenul se lasă nearat până toamna târziu sau primăvara timpuriu, pentru a oferi posibilitatea miriştii nearate să împiedice spulberarea nisipului de către vânturile puternice care sunt prezente în aceste zone destul de frecvent. După plante care se recoltează toamna (porumb, floarea soarelui, cartofi, sfeclă, culturi duble şi în mirişte etc.), imediat ce s-a eliberat terenul, se execută arătura de bază, la adâncimea de 20 - 30 cm, în funcţie de condiţiile climatice, tipul de sol, relief, îmburuienarea terenului etc. Atunci când solul are umiditate suficientă, se execută arătură mai adâncă, iar când solul este mai uscat, mai puţin adâncă. Pe solurile normale, favorabile culturii porumbului, arătura se va efectua la adâncimea de 20 cm, iar pe solurile podzolite şi podzolice la 20 - 30 cm. Pe terenurile în pantă, ca şi în cazul arăturii de vară, după plantele târzii, arăturile adânci asigură sporuri de producţie mai mari, cele mai bune rezultate obţinându-se la adâncimea de 30 cm.

Page 95: Fitotehnie  i+ii

95

Pe terenurile îmburuienate, indiferent de tipul de sol, producţiile cele mai bune se obţin la efectuarea unei arături mai adânci, care să acopere bine aceste resturi organice şi să intensifice procesul de descompunere al acestora de către microorganisme. Cu excepţia zonelor din sud-estul ţării (Muntenia, Dobrogea), cu zăpezi puţine, unde pentru a păstra cât mai bine apa acumulată în sol arătura se grăpează, arăturile de toamnă se lasă în brazdă crudă, adică negrăpate. Dacă după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului rămân multe resturi organice, cazuri frecvent întâlnite (coceni de porumb, tulpini de floarea-soarelui, vrejuri de cartofi) şi care ar împiedica executarea unei arături de calitate, cel mai indicat este să se execute o primă discuire perpendicular pe direcţia rândurilor, eventual a doua peste prima, pentru a mărunţi resturile organice şi numai după aceea să se execute arătura normală sau adâncă. După pajişti naturale sau semănate, după lucernă, arătura se execută după ultima coasă sau după ultimul păşunat, arându-se adânc sau foarte adânc, în funcţie de umiditatea solului, grosimea orizontului cu humus, textura solului pentru a da posibilitatea introducerii foarte bine în sol a resturilor organice. Dacă porumbul urmează pe terenuri redate agriculturii prin îndiguiri, desecări sau despăduriri, se efectuează arături de vară şi de toamnă adânci. Ele sunt necesare pentru a aerisi solul şi pentru a urgenta descompunerea materiei organice, în felul acesta contribuind la distrugerea buruienilor şi a lăstarilor care apar din rădăcini şi la sporirea conţinutului solului în compuşi minerali accesibili plantelor. Lucrările de primăvară (de pregătire a patului germinativ) se execută imediat ce se poate ieşi în câmp. Astfel, primăvara, atât arăturile de toamnă cât şi arăturile de vară, se grăpează cu grapa cu colţi reglabili, odată sau de două ori, perpendicular pe direcţia brazdelor, pentru a se realiza o cât mai bună nivelare şi mărunţire a brazdelor, cât şi o mai eficientă distrugere a buruienilor aflate în curs de răsărire. Cu o zi înainte de realizarea semănatului, se execută după caz 1-2-3 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată în primăverile mai secetoase şi în agregat cu grapa cu colţi reglabili în primăverile mai umede. Discuirile se execută pe direcţii perpendiculare pentru a se distruge cât mai eficient buruienile şi pentru a se pregăti un pat germinativ la nivel calitativ superior. Aceste aspecte sunt foarte importante în cultura porumbului, de nivelarea şi mărunţirea solului şi deci în final de pregătirea patului germinativ depinzând calitatea efectuării lucrărilor de erbicidare şi semănat. Dacă arătura de vară sau de toamnă este de foarte bună calitate, în preziua semănatului este suficientă o lucrare cu grapa cu discuri sau cu combinatorul combinat, perpendicular pe direcţia brazdelor, în scopul pregătirii patului germinativ în timp optim pentru semănatul porumbului. Pe terenurile tasate din timpul iernii în zona solurilor podzolite, lucrarea cu grapa cu discuri, care nu se poate realiza de calitate, este înlocuită cu o lucrare superficială, executată cu plugul fără cormană la adâncimea de 15 - 16 cm, folosind în agregat şi grapa reglabilă. Pe terenurile în pantă, lucrările de primăvară de pregătire a patului germinativ vor fi efectuate pe direcţia curbelor de nivel. Lucrările minime în cultura porumbului (Minimum Tillaje). Acest sistem a fost preconizat şi experimentat pentru prima dată în S.U.A. prin lucrările minime în cultura porumbului urmărindu-se reducerea numărului de treceri, pentru a se evita tasarea şi distrugerea structurii solului, prin efectuarea unui număr strict necesar de lucrări, realizându-se în acelaşi timp o combatere mai eficientă a buruienilor şi respectiv o reducere a gradului de eroziune al solului.

Page 96: Fitotehnie  i+ii

96

Prin acest sistem, pregătirea solului se reduce la două treceri. La prima trecere a tractorului pe teren, se face împrăştierea îngrăşămintelor pe toată suprafaţa, aratul, grăpatul şi aplicarea erbicidelor tot pe toată suprafaţa, iar la a doua trecere a tractorului se poate realiza pregătirea patului germinativ, semănatul cu aplicarea concomitentă a îngrăşămintelor chimice pe rând. În cadrul acestui sistem de lucrare a solului, există şi posibilitatea ca toate operaţiile amintite anterior să fie executate la o singură trecere, cu ajutorul unor tractoare puternice care să poată tracta agregatele necesare efectuării tuturor operaţiilor. Pentru a avea certitudinea obţinerii unor producţii mari, în cadrul sistemului minim de lucrare a solului, trebuie avute în vedere şi următoarele aspecte: - folosirea şi aplicarea îngrăşămintelor şi pe rândul de seminţe, pentru a grăbi creşterea tinerelor plante; - punerea în contact cât mai intim prin presare a seminţelor cu solul şi în condiţii optime de umiditate, în aceste condiţii seminţele germinând într-un interval mult mai scurt; - folosirea corectă a erbicidelor, pentru a reduce la minimum numărul de praşile. Pentru condiţiile ţării noastre, unde arătura de vară şi de toamnă este obligatorie după porumb, sistemul de lucrări minime al solului se poate aplica în două etape. În prima etapă, toamna se execută împrăştierea îngrăşămintelor şi aratul, pe toată suprafaţa, iar în a doua etapă, primăvara, se execută lucrările solului, aplicarea erbicidelor, aplicarea îngrăşămintelor pe rând şi semănat. Pentru etapa a doua, sunt necesare grapa cu discuri sau cultivatoare, urmate de semănătoare şi dispozitivele de aplicare a îngrăşămintelor pe rând şi a erbicidelor.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cele mai valoroase premergătoare pentru cultura porumbului ? Răspuns: Cele mai valoroase premergătoare sunt plantele care eliberează terenul devreme şi

lasă multă materie organică în sol. Aici se încadrează leguminoasele anuale şi perene - mazărea, fasolea, soia, borceagurile, trifoiul. Fiind însă mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare, aceste plante sunt rezervate în rotaţie de regulă grâului.

2. Care sunt plantele contraindicate ca premergătoare pentru porumb?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la porumb pentru 100 Kg boabe plus

producţia secundarǎ aferentǎ este: a) 2,3 kg N, 1,1-1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 kg K2O b) 1,3 - 2,7 kg N, 2,5 - 2,8 kg P2O5, 3,7 - 3,9 kg K2O c) 2,43 kg N, 1,0 kg P2O5, 2,14 kg K2O d) 1,8 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 3,2-3,7 kg K2O e) 3,4 - 3,6 kg N, 4,6 - 4,8 kg P2O5, 3,7-3,9 kg K2O

Rezolvare: c

Page 97: Fitotehnie  i+ii

97

De rezolvat: 2. Carenţa de azot în prima fază a perioadei de vegetaţie face ca plantele de

porumb să rămână: a) mici, cu frunze puţine, producţia de boabe scăzând pană la 70 %; b) mici, cu frunze roşietice, producţia de boabe scăzând până la 40 %; c) mici, cu frunze vărgate, producţia de boabe scăzând până la 60 %; d) mici, cu frunze răsucite, producţia de boabe scăzând până la 30%; e) mici, cu frunze galbene, producţia de boabe scăzând până la 40 %. Rezolvare:

5.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii

5.3.1. Sămânţa şi semănatul Pentru obţinerea unor producţii mari şi constante, este necesar ca pe suprafeţele destinate cultivării cu porumb, să se folosească la semănat sămânţă hibridă (hibrizi simpli de porumb, dubli sau triliniari). În obţinerea hibrizilor de porumb, se disting două etape esenţiale: obţinerea liniilor consangvinizate şi găsirea celei mai favorabile formule de combinare a liniilor existente. Liniile consangvinizate sunt obţinute cu ajutorul autopolenizării forţate, urmată de selecţia plantelor aparent homozigote, având grijă ca izolarea inflorescenţei femele să se facă înainte de apariţia stigmatelor. După 8-10 generaţii de autopolenizare repetată, se obţin linii consangvinizate stabile sub aspectul caracteristicilor pe care le prezintă. Din încrucişarea a două linii consangvinizate se obţin hibrizi simpli (single cross). Ei reprezintă prima generaţie a hibridării controlate A x B, şi se caracterizează prin efect heterozis maxim şi variabilitate minimă. Din încrucişarea a doi hibrizi simpli sau a patru linii consangvinizate se obţin hibrizi dubli (duble cross). Ei reprezintă prima generaţie a hibridării controlate (A x B) x (C x D). Hibrizii dubli sunt răspândiţi mult în producţie, datorită posibilităţii de a obţine cantităţi mari de sămânţă comercială la preţuri competitive şi datorită variabilităţii ceva mai mari decât a hibrizilor simpli, aceasta asigurându-le o plasticitate ecologică şi o adapatabilitate mai bună. Hibrizii triliniari (threeway cross), rezultă din încrucişarea unui hibrid simplu cu o linie consangvinizată (A x B) x C. Ei reprezintă caracteristici intermediare între hibrizii simpli şi cei dubli. În lucrările de ameliorare a porumbului se mai întâlnesc hibrizi multipli (multiple hybrid), fiind produsul combinării a mai mult de patru linii consangvinizate (A.B x C.D) x (E.F), şi hibrizii top-cross (top cross hybrid), rezultaţi din încrucişarea unei linii consangvinizate sau a unui hibrid simplu cu un soi sau cu o populaţie cu polenizare liberă. Aşadar, hibrizii de porumb obţinuţi din încrucişarea liniilor consangvinizate, manifestă un puternic efect heterozis şi depăşesc cu mult performanţele formelor iniţiale, liber polenizate. În procesul de condiţionare a seminţei hibride de porumb destinată semănatului, obligatoriu se va face tratarea cu produsul TMTD (tetrametilthiurandisulfură) pe cale umedă în concentraţie de 80 % (4,5 kg TMTD, 0,025 kg sodă calcinată şi 10 l apă la 100 kg sămânţă). Acest tratament asigură rezistenţă seminţei în sol până la răsărire faţă de boli, dăunători şi faţă de fenomenul de „clocire“ în cazul când răsăritul întârzie din cauza temperaturilor scăzute sau cu alte produse cum sunt Semnal 500 FS - 3,5 l/t sămânţă, Flowsan FS - 3 l/t sămânţă, Merpaseed 48 FS - 2 l/t etc. Pentru combaterea gărgăriţei frunzelor, a viermilor sârmă, precum şi a altor dăunători ce se găsesc în sol, sămânţa de porumb destinată semănatului, se va trata cu Furadan 35 ST

Page 98: Fitotehnie  i+ii

98

(carbofuran), în doză de 28 l/t seminţe sau Seedox 80 WP (bendiocarb) în doză de 12,5 kg/t seminţe. Tratamentul este obligatoriu în zonele unde sunt semnalaţi dăunătorii sus menţionaţi şi mai ales atunci când porumbul urmează în monocultură. Se vor lua măsuri suplimentare de protecţie, produsele fiind foarte toxice şi dacă este cazul, tratamentele se vor conduce diferenţiat ţinând cont de faptul că unii hibrizi de porumb manifestă sensibilitate la aceste produse. Ca şi la celelalte specii, sămânţa de porumb folosită la semănat trebuie să aibă o puritate mare, de minimum 99 % pentru clasa I şi clasa a II-a şi de 98 % pentru clasa a III-a, iar germinaţia minimă de 95 % pentru clasa I, 90 % pentru clasa a II-a şi 85 % pentru clasa a III-a. Caracteristicile optime ale elementelor semănatului la porumb sunt foarte importante, aceşti parametri urmăriţi fiind: epoca de semănat, desimea, distanţa între rânduri, adâncimea de semănat.

Epoca de semănat a porumbului este foarte importantă, ea influenţând data şi evoluţia răsăritului, desimea şi vigurozitatea lanului, mersul lucrărilor de întreţinere, data apariţiei organelor florale şi a polenizării, data maturării. Privind aceste aspecte, este aşadar imperios, pentru reuşita culturii porumbului, stabilirea judicioasă a epocii de semănat. Temperatura minimă la care începe germinarea porumbului este de 8 - 10oC. Ţinând seama de acest aspect, semănatul porumbului este indicat să se facă atunci când în sol, pe adâncimea de 10 cm, la orele 8oo dimineaţa, temperatura înregistrată este de 8 - 10oC şi timpul are tendinţa de încălzire faţă de ziua precedentă. Semănatul mai devreme faţă de epoca optimă, nu este indicat, deoarece temperaturile scăzute prelungesc răsărirea seminţelor de porumb, o parte din seminţe mucegăiesc rezultând multe goluri, răsar seminţele de buruieni, solul îmburuienându-se, apare necesitatea efectuării praşilelor mecanice şi manuale şi în final producţia se micşorează considerabil. Întârzierea semănatului faţă de epoca optimă este de asemenea dăunătoare pentru porumb, deoarece solul se usucă, răsărirea este mult îngreunată şi neuniformă, culturile se expun o perioadă mai lungă de timp secetelor din vară, iar în cazul în care întârzierea semănatului are loc în regiunile nordice şi submontane, pe lângă dezavantajele prezentate anterior, plantele nu ajung la maturitate. Efectul negativ al semănatului prea timpuriu este mai pronunţat pe solurile compacte şi reci (podzoluri, lăcovişti etc.), iar cel al întârzierii semănatului este mai accentuat în zonele secetoase şi în primăverile secetoase. Calendaristic, în urma a numeroase cercetări efectuate în ţara noastră şi în funcţie de zona geografică şi de caracteristicile climatice ale fiecărui an, epoca optimă de semănat a porumbului este de 1 - 20 aprilie pentru câmpia din vestul şi sudul ţării, Dobrogea şi sudul Moldovei, 15 - 30 aprilie pentru Câmpia Transilvaniei şi centrul Moldovei, 20 - 30 aprilie iar în anii nefavorabili chiar 10 mai pentru zonele submontane şi cele din nordul ţării. Desimea optimă a plantelor este o verigă foarte importantă în obţinerea unor producţii ridicate la porumb. Producţia de porumb boabe la hectar este dată de produsul dintre producţia medie a unei plante şi numărul de plante recoltabile de pe un hectar. De aici rezultă importanţa foarte mare pe care o are acest factor. Dacă desimea este prea mică, sub optim, numărul de plante/ha nu asigură o valorificare superioară a condiţiilor existente. Celălalt aspect, desimea prea mare, cu mult peste optim, este de asemenea reflectat negativ în nivelul producţiilor, deoarece plantele nu au spaţiul necesar, se concurează între ele, ştiuleţii formaţi sunt mici. Desimea optimă a plantelor depinde de mai mulţi factori, mai importanţi fiind hibridul, umiditatea şi fertilitatea solului.

Page 99: Fitotehnie  i+ii

99

Din rezultatele a numeroase experienţe ce s-au efectuat în ţara noastră, a rezultat faptul că hibrizii timpurii suportă desimi mai mari comparativ cu hibrizii tardivi. După Bâlteanu Gh., care îl citează pe H. Bredt, la S.C. Turda cea mai mare producţie la hibrizii timpurii s-a obţinut la desimea de 70.000 pl/ha, la hibrizii din grupa 200 la 60.000 pl/ha, iar la cei din grupa 400 la 50.000 pl/ha. Diferenţele de plante ce apar la hectar se datoresc nu numai perioadei de vegetaţie a hibrizilor, ci şi altor aspecte cum sunt înălţimea plantelor, numărul de frunze, unghiul pe care îl formează acestea cu tulpina etc. Hibrizii timpurii, având talia mai mică şi suprafaţa foliară mai redusă, se vor cultiva cu o desime mai mare, pe când cei tardivi, cu talia mai mare şi suprafaţa foliară mai abundentă vor fi semănaţi cu o desime mai mică la hectar. Aceleaşi aspecte se iau în calcul de exemplu şi la unghiul pe care-l formează tulpina cu frunzele. Hibrizii cu frunzele cât mai apropiate de verticală, deci cu unghiul cât mai mic între frunze şi tulpină, vor suporta desimi mult mai mari la hectar comparativ cu hibrizii cu frunzele dispuse spre orizontală, deci cu unghiul dintre frunze şi tulpină mai mare. Umiditatea şi fertilitatea solului pot influenţa considerabil desimea optimă la care acelaşi hibrid poate asigura cele mai ridicate producţii. Pe solurile nefertilizate, desimea optimă este mai mică comparativ cu solurile fertilizate. Pe toate tipurile de sol, prin aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, se cere o desime mai mare pentru a valorifica la maximum efectele îngrăşămintelor. Aplicarea îngrăşămintelor este însă în corelaţie directă cu umiditatea solului. În consecinţă desimea culturii porumbului trebuie diferenţiată şi în funcţie de posibilităţile asigurării plantelor cu apă pe toată perioada de vegetaţie. În Câmpia Dunării, Dobrogea, Moldova, desimea optimă a culturii porumbului se stabileşte în funcţie de nivelul precipitaţiilor căzute în perioada octombrie-martie, aceasta constituind elementul de bază, deoarece precipitaţiile căzute ulterior au influenţă mult mai redusă comparativ cu rezerva de apă a solului la data semănatului. De asemenea, nivelul apei freatice influenţează desimea plantelor, în vestul ţării şi Lunca Dunării terenurile suportând, datorită acestui aspect, o desime mai mare cu cel puţin 10.000 plante la hectar faţă de câmpie. Ţinând seama de toţi factorii care influenţează desimea culturii porumbului şi în mod deosebit de caracteristicile hibridului cultivat, de umiditatea şi fertilitatea solului precum şi de dimensiunile acestor factori, numărul optim de plante la hectar, oscilează între 45.000-70.000-80.000 plante recoltabile la hectar (Bâlteanu Gh., 1989). Acest important element al productivităţii, care este desimea optimă, va merge spre limita superioară a intervalului în cazul hibrizilor cu talie mai mică (hibrizii timpurii), în cazul solurilor fertile sau fertilizate şi a asigurării umidităţii necesare. În cazul hibrizilor cu talie înaltă, deci a celor tardivi precum şi în cazul celorlalţi hibrizi (timpurii, mijlocii) în condiţiile insuficienţei aprovizionării cu apă şi hrană, se vor lua în calcul limitele inferioare de desime ale intervalului. La stabilirea cât mai corectă a desimii optime a plantelor de porumb, se vor lua în calcul toţi factorii care o influenţează cunoscând şi plecând de la faptul că interacţiunea desimi x ani şi desimi x hibrizi este semnificativă. Orientativ, desimile considerate optime, după Bâlteanu Gh., sunt prezentate în tabelul 5.9. Trebuie însă menţionat faptul că datele din tabel pot fi luate în considerare numai atunci când toţi factorii fitotehnici sunt în optim (lucrările solului, fertilizarea, epoca de semănat, combaterea buruienilor), iar hibrizii luaţi în calcul prezintă rezistenţă la cădere.

Distanţa de semănat. Porumbul se seamănă în ţara noastră la 70 cm între rânduri. Pe rând, distanţa între plante în funcţie de desimea culturii, oscilează de la 28,6 cm la

Page 100: Fitotehnie  i+ii

100

50.000 pl/ha, la 17,8 cm la 80.000 pl/ha, cu alte cuvinte de la 3 - 4 plante la 5 - 6 plante pe metru liniar ( Bâlteanu Gh., 1989).

Tabelul 5.9 Desimea optimă la hibrizii de porumb, pe zone de cultură şi grupe de

precocitate (mii plante recoltabile la hectar, Bâlteanu Gh., 1989)

Grupă de precocitate

Zone de cultură (irigat, neirigat) I II III

irigat neirigat irigat neirigat irigat neirigat Timpurie 70 - 80 50 - 55 70 - 80 50 - 55 70 - 80 55 - 60 Mijlocie 70 - 80 50 - 55 70 - 80 45 - 50 60 - 70 50 - 55 Târzie 70 - 80 45 - 50 60 - 70 45 - 50 - -

Distanţa de 70 cm între rânduri este considerată în etapa actuală ca fiind cea mai corespunzătoare, deoarece se asigură o suprafaţă mai convenabilă de nutriţie pentru fiecare plantă în parte, rădăcinile acestora ocupând întreg spaţiul dintre rânduri, condiţii optime de aerisire şi de pătrundere a luminii până la suprafaţa solului evitându-se în felul acesta înghesuirea plantelor pe rând. La distanţa de 70 cm între rânduri, prin frunzele lor, plantele de porumb acoperă foarte bine suprafaţa solului, reducând evapotranspiraţia apei şi îmburuienarea solului. De asemenea, distanţa de 70 cm între rânduri, asigură condiţii bune de întreţinere mecanică a culturii. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar, cu semănătoarea SPC-6, oscilează în funcţie de desimea stabilită, de MMB, de germinaţie, puritate, între 15 - 25 kg În general, cantitatea de sămânţă la hectar se majorează cu 12 - 15 %, ţinând seama de toţi factorii care pot duce la pierderi de plante, cum ar fi bolile şi dăunătorii, lucrările mecanice şi manuale de întreţinere, neîntrunirea condiţiilor optime pentru semănat şi germinat etc. Adâncimea de semănat a seminţelor de porumb trebuie diferenţiată în funcţie de textura solului, respectiv de umiditate şi temperatură. Pe solurile uşoare şi mijlocii se va semăna mai adânc, la 6 - 8 cm, iar pe cele mai grele la adâncime mai mică, 5 - 6 cm. Când solul are suficientă umiditate şi porumbul se seamănă mai timpuriu, adâncimea de încorporare a seminţei este mai în faţă, deci mai mică, deoarece temperatura este mai mare la suprafaţă. Pe măsură ce semănatul porumbului se întârzie din diferite motive iar solul se încălzeşte şi pierde din apă, sămânţa de porumb se va încorpora mai adânc, pentru a fi pusă în condiţii optime de umiditate. În general, nu trebuie să se exagereze cu adâncimea de semănat a porumbului. Ea nu trebuie să depăşească adâncimea minimă, care asigură seminţei umiditatea necesară pentru germinat, deoarece fiecare cm de adâncime în plus peste optim, mai ales pe terenurile umede, întârzie răsărirea în funcţie de temperatura solului cu 5 - 30 ore. 5.3.2. Lucrările de îngrijire Lucrările de îngrijire la porumb sunt necesare într-o mult mai mare măsură decât la cerealele păioase, ele influenţând considerabil nivelul producţiilor de porumb. Prin conducerea lor, ele trebuie să asigure două deziderate: combaterea eficientă a buruienilor şi respectiv a dăunătorilor. Pierderile de producţie provocate de buruieni culturii porumbului sunt intense, acestea ajungând până la 80 % sau chiar mai mult, în funcţie de intensitatea îmburuienării, de mersul vremii şi de nivelul de fertilitate al solului. De aceea, efectul lucrărilor de îngrijire în

Page 101: Fitotehnie  i+ii

101

combaterea buruienilor în cultura porumbului este determinat de calitatea şi de momentul executării lor, orice întârziere ducând la pierderi însemnate de producţie. Combaterea buruienilor din culturile de porumb în ţara noastră se poate face prin sistemul clasic (lucrări cu sapa rotativă, praşile mecanice şi praşile manuale) şi pe cale chimică (folosirea erbicidelor). Combaterea buruienilor cu sapa rotativă, se face în primele faze, după răsărit, când plantele au 4 - 6 frunze, realizându-se concomitent şi o afânare a solului la suprafaţă. În funcţie de situaţie, se pot executa două lucrări cu sapa rotativă. Prima lucrare cu sapa rotativă se face când plantele de porumb au 4 - 5 frunze, cu o viteză mai mică, 6 - 7 km/h, deoarece la viteze mai mari, plantele fiind mici, pot fi acoperite foarte uşor cu pământ. A doua lucrare cu sapa rotativă se face la aproximativ 10 zile de la prima, când plantele au 6 frunze, cu viteza de 10 - 15 km/h. Lucrarea cu sapa rotativă se execută când solul este uscat, este soare şi plantele sunt puţin ofilite, pentru a împiedica ruperea lor. Buruienile fiind mai uşoare decât particulele de sol, cad mai uşor, rămân la suprafaţă şi se usucă. Adâncimea de lucru a sapei rotative este de 3 - 6 cm, iar productivitatea de lucru este de 38 ha/zi. Folosirea raţională a sapei rotative asigură menţinerea terenului afânat la suprafaţă, nivelat şi o bună distrugere a buruienilor. Executarea cu întârziere, când crusta s-a întărit puternic şi buruienile s-au dezvoltat, reduce foarte mult efectul ei. Prăşitul este una din cele mai importante lucrări de îngrijire care se aplică porumbului. Prin prăşit se urmăreşte în primul rând distrugerea buruienilor, iar prin afânarea stratului superficial de sol pe care o realizează, permite aerisirea solului, pătrunderea cu uşurinţă a apei din precipitaţii, micşorarea evapotranspiraţiei etc. Se execută trei praşile mecanice, între rânduri, şi cel puţin două praşile manuale, pe rând. Prima praşilă mecanică se execută de timpuriu, între cele două lucrări cu sapa rotativă, a doua după circa 14 - 16 zile, iar a treia după 15 - 20 zile de la praşila a doua. Fiecare praşilă mecanică (în mod deosebit primele două) este însoţită de o praşilă manuală pe rând. Pentru a nu acoperi plantele de porumb, la această dată plantele fiind mici (12 - 15 cm), prima praşilă mecanică se execută cu o viteză mai mică –4 km/h. Praşila a doua şi a treia se execută cu viteze superioare, 8 - 10 km/h respectiv 10 - 12 km/h. În ceea ce priveşte adâncimea praşilelor mecanice, prima se execută mai adânc (10 - 12 cm), deoarece în această fază rădăcinile porumbului sunt mai puţin dezvoltate, ele găsindu-se orientate mai mult pe verticală şi mai puţin pe orizontală, între rânduri, piesele active ale cultivatorului nederanjându-le. A doua praşilă mecanică se execută la 6 - 8 cm adâncime, iar a treia la 5 - 6 cm, pentru a nu deranja rădăcinile plantelor dezvoltate mult în această fază lateral între rânduri. Pentru toate praşilele mecanice, zona de protecţie, lateral, deoparte şi de alta a rândurilor, este de 15 cm. În anii ploioşi, pe terenurile grele sau pe terenurile îmburuienate, se execută mai mult de 3 praşile mecanice, de câte ori situaţia o cere, până când înălţimea plantelor ajunge al nivelul luminii cultivatorului, care de regulă este de 100 cm. În cultura irigată a porumbului, se execută un număr mai mare de praşile, deoarece umiditatea favorizază îmburuienarea şi tasarea solului, prăşitul executându-se mult mai târziu. Combaterea buruienilor din cultura de porumb pe cale chimică (folosirea erbicidelor). Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor din cultura porumbului a făcut

Page 102: Fitotehnie  i+ii

102

posibilă reducerea substanţială a necesarului de muncă din cultură, făcând posibilă chiar cultivarea porumbului fără nici o lucrare manuală. Gama erbicidelor folosite la ora actuală în combaterea buruienilor din cultura porumbului este foarte mare – peste 50 erbicide simple şi complexe. Din această variată gamă de erbicide, pentru ţara noastră importanţă mai mare prezintă erbicidele pe bază de Atrazin, Alachlor, 2,4 D, Dicamba, Butylate, EPTC, Metolachlor, Glyphosate (Bâlteanu Gh., 1989). Erbicidele pe bază de Atrazin sunt cele mai larg utilizate în combaterea buruienilor din cultura porumbului, sub diferite denumiri comerciale întâlnindu-se: Pitezin 75, Onezin, Gesaprim 50, Gesaprim 80, Hungazin, Radazin etc. Erbicidele se aplică pe toată suprafaţa sau pe rând, înlocuind complet prăşitul manual. Ca perioadă de administrare, Atrazinul se aplică toamna, peste arătura de bază, primăvara, la pregătirea patului germinativ, prin încorporarea în sol la 6 - 10 cm adâncime, după semănat şi chiar după răsărirea plantelor de porumb. Sub aspect al dozelor, acestea oscilează între 2 - 6 kg/ha, în funcţie de conţinutul solului în humus şi de condiţiile climatice (tabelul 5.10).

Erbicidele pe bază de Atrazin, sunt erbicide sistemice. Buruienile sunt sensibile la aceste erbicide în faza de încolţire, întârzierea aplicării lor mărind rezistenţa faţă de aceste erbicide. Cu aceste erbicide se poate combate o gamă largă de buruieni (peste 60) mono şi dicotiledonate anuale, însă nu este suportat de cea mai mare parte a plantelor de cultură (fasole, soia, floarea soarelui, tutun, cerealele păioase, sfecla, cânepa). Aceste plante sunt sensibile la efectul remanent al Atrazinului, atunci când cantitatea de erbicid aplicată a depăşit 1,5-2,0 kg s.a./ha. Mai rezistente la efectul remanent al Atrazinului sunt mazărea şi cartofii, care s-au cultivat cu rezultate bune în primul an după porumb tratat cu 3 - 5 kg/ha.

Nu se combate deloc cu aceste erbicide Sorghum halepense, şi sunt rezistente buruienile care se înmulţesc prin drajoni, ca: Cirsium arvense, Convolvulus arvensis, Eqvisetum species, Agropiron repens, Cynodon dactylon, Rubus caesius. Aceste buruieni sunt rezistente, deoarece Atrazinul nu poate pătrunde până la adâncimea unde se găsesc rădăcinile acestor buruieni (aproximativ 50 cm) şi astfel erbicidul nu poate fi absorbit, el putând fi antrenat de precipitaţii în decursul unui an doar pe 6 - 12 cm.

Erbicidele pe bază de Alachlor se folosesc la porumb în mod deosebit pentru combaterea gramineelor anuale (Apera spica venti, Avena fatua, Amaranthus sp., Matricaria sp., Solanum nigrum etc). Erbicidele pe bază de Alachlor sunt erbicide sistemice, care se absorb prin coleoptil, hipocotil şi radicelă. Se aplică preemergent, pe toată suprafaţa şi se încorporează în sol cu combinatorul. Nu are efect remanent, după 2 - 3 luni pierzându-şi eficienţa.

Pentru a fi eficient în combaterea buruienilor, ca şi Atrazinul, are nevoie de umiditate sau de ploaie uşoară după semănat. Datorită spectrului redus de combatere (aproximativ 25 specii mono şi dicotiledonate anuale), se administrează în combinaţie cu Atrazinul, diminuând totodată şi efectul remanent al acestuia. Denumiri comerciale: Lasso, Zelas, Agaril, Alachlor, Alanex, Mecloran, Lacarnetc (Bâlteanu Gh., 1989).

2,4 D este primul erbicid care s-a folosit în ţara noastră pe scară largă în combaterea buruienilor din cultura porumbului. Este un erbicid sistemic care se absoarbe prin frunze sau rădăcini şi apoi se răspândeşte în plantă.

Sunt sensibile la acest produs o parte din buruienile dicotiledonate (Sinapis arvensis, Cirsium arvense, Chenopodium sp. etc) şi rezistente buruienile monocotiledonate. Asociat cu Dicamba, spectrul de combatere a buruienilor se lărgeşte la peste 40. Se administrează când plantele de porumb au 3 - 5 frunze, iar buruienile sunt în faza de rozetă, în doză de 0,3 - 0,5 kg/ha s.a. Trebuie foarte multă atenţie în conducerea acestui tratament (doză şi epoca de aplicare), deoarece porumbul este sensibil imediat după răsărire şi când plantele au peste 50 - 60 cm. Rădăcinile atinse de 2,4 D se dezvoltă orizontal şi chiar în sus, frunzele se răsucesc

Page 103: Fitotehnie  i+ii

103

TABELUL 5.10 COMBATEREA BURUIENILOR DIN CULTURA PORUMBULUI CU ERBICIDE, ÎN

STRUCTURĂ DE SPECII DIFERITĂ

Erbicidul recomanda

t

Conţinutul în substanţă activă din

erbicid

Conţinutul solului în humus

Momentul administrării

1-2 %

2-3 %

3-4 %

4-6 %

Doza de produs comercial, l sau kg

1. Porumb după porumb, cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi specii perene dicotiledonate

Onezin Atrazin 50% 3,3-4,5

5,8-6,7

6,7-8,3

8,3-10

Toamna, octombrie-noiembrie, fără încorporare în sol sau încorporare cu grapa în regiunile secetoase, cu vânturi puternice; în ferestrele iernii; primăvara în primele zile de lucru; concomitent cu pregătirea patului germinativ. Întotdeauna pe teren nivelat. Încorporare la 6-8 cm adâncime.

Sare de amine (SDMA) sau Icedin forte

2,4 D 33% 1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

Când porumbul are 3-5 frunze.

2,4 D 29% + Dicamba 5%

1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

2. Când după porumb urmează cereale păioase, floarea-soarelui, fasole, soia sau alte specii sensibile la Atrazin,

terenul este infestat cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene fără sau cu Sorghum halepense

Onezin + (*) Lasso

Atrazin 50% 2,0-2,5

2,5-3,3

3,3-4,3

4,3-5,3

Înainte de semănat pe întreaga suprafaţă şi se încorporează cu combinatorul. Alachlor 4,0-

4,5 4,5-5,5

5,5-6,0

6,0-6,5

Onezin + (*) Diizocab**

Atrazin 75% 2,0-2,5

2,5-3,3

3,3-4,3

4,3-5,3

Înainte de semănat pe întreaga suprafaţă şi se încorporează la 8-10 cm adâncime, prin 2 lucrări de grăpare.

Butylate 70%

4,0-4,5

4,5-5,5

5,5-6,5

6,5-7,0

Onezin + (*) Eradicane 6E** sau Alirox**

Atrazin 50% 2,0-2,5

2,5-3,3

3,3-4,3

4,3-5,3

Înainte de semănat pe întreaga suprafaţă şi se încorporează la 8-10 cm adâncime, prin 2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.

EPTC 72% + R2578

5,5-6,5

6,5-7,5

7,5-8,0

8,0-12

EPTC 72% + R25788

5,5-6,5

6,5-7,5

7,5-8,0

8,0-12

Onezin 75 + (*) Dual 500

Atrazin 50% 2,0-2,5

2,5-3,3

3,3-4,3

4,3-5,3

Înainte de semănat pe întreaga suprafaţă şi se încorporează cu combinatorul. Metolachlor 3,0-

3,5 3,5-4,5

4,5-5,0

5,0-6,0

Page 104: Fitotehnie  i+ii

104

3. Pe terenurile în care predomină speciile de buruieni dicotiledonate (80 – 100 %) Raphanus raphanistrum, Sinapis arvensis, Chenopodium album, Amaranthus spp., Cirsium arvense etc. Sare de amine

2,4 D 33% 1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

Când porumbul are 3-5 frunze.

Icedin forte

2,4 D 29% + Bentazon 5%

1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

1,5-2,0

Când porumbul are 3-5 frunze.

Basagran Bentazon 48%

3,0-4,0

3,0-4,0

3,0-4,0

3,0-4,0

Când porumbul are 3-5 frunze.

4. Pentru distrugerea buruienii Sorghum halepense din rizomi, pe terenuri foarte puternic infestate

Roundup Glyphosate 5,0-6,0

5,0-6,0

5,0-6,0

5,0-6,0

Cu elicopterul, când boabele de porumb au atins umiditatea de 30%.

* În solele infestate puternic cu buruieni dicotiledonate perene (Cirsium, Sonchus, Convolvulus etc) pe vegetaţie când porumbul are 3-5 frunze, se administrează Icedin forte sau Icedin super. Lasso se poate înlocui cu alte produse care conţin Alachlor. ** Este volatil. ca la ceapă, iar tulpina devine casantă (se rupe cu uşurinţă când se efectuează prăşitul

mecanic). La folosirea acestui produs, trebuie ţinut seama şi de tipul hibridului, deoarece există diferenţieri evidente în privinţa reacţiei la 2,4 D. Este cunoscut sub denumirile comerciale de SDMA (330 g/l acid 2,4 D) şi Icedin forte (280 g/l 2,4 D + 50 g/l Dicamba, Bâlteanu Gh., 1989).

Erbicidele pe bază de Butylate se folosesc în combaterea unor graminee perene din cultura porumbului. Nu combat buruienile dicotiledonate şi gramineele perene crescute din drajoni. Datorită acestui spectru mai îngust de acţiune, erbicidele pe bază de Butylate nu se vor administra singure, ci asociate cu Atrazin sau cu alte erbicide. Sunt foarte volatile, motiv pentru care se vor încorpora imediat în sol, la 8 - 10 cm adâncime. Nu are influenţă remanentă asupra culturii postmergătoare. Cele mai răspândite erbicide pe bază de Butylate se întâlnesc sub denumirea comercială de Diizocab, Sutan, Butizin 40 SC (butilat 200 g/l + atrazin 200 g/l) etc.

EPTC se aplică înainte de semănat prin încorporarea imediată în sol, fiind foarte volatil. Este un erbicid sistemic, combate buruieni monocotiledonate şi un număr relativ mic de buruieni dicotiledonate. Buruienile care crează numeroase probleme porumbului, cum sunt Cirsium arvense, Sonchus sp., Sinapis arvensis etc., nu sunt combătute de EPTC. Din această cauză, se aplică în asociaţie cu erbicidele pe bază de Atrazin. Ca denumire comercială, se întâlnesc: Eptam 7E, Alirox, Eradicane 6,7E, Zean 72 EC, Diprocarb etc. ( Bâlteanu Gh., 1989).

Erbicidele pe bază de Metolachlor sunt erbicide sistemice, se absorb prin coleoptil şi hipocotil şi nu sunt volatile. Prezintă un spectru restrâns de acţiune, o serie de buruieni problemă în cultura porumbului nefiind combătute.

Se încorporează în sol superficial, înainte de semănat, în doză de 1,5 - 5 kg/ha s.a., singur sau combinat. Ca denumiri comerciale, se întâlnesc produsele: Dual 500 EC, Dual 720 EC, Dual 960 EC.

Page 105: Fitotehnie  i+ii

105

Erbicidele pe bază de Glyphosate se absorb prin frunze, apoi sunt translocate în rădăcini, stoloni şi rizomi. Se folosesc cu precădere în solele de porumb infestate puternic cu costrei (Sorghum halepense) din rizomi, în doză de 1,8 - 2,2 kg/ha s.a., când costreiul este verde, iar umiditatea boabelor de porumb este de 30 %, administrarea făcându-se cu elicopterul ( Bâlteanu Gh., 1989).

Ca denumire comercială, mai cunoscut este produsul Roundup. În vederea lărgirii spectrului de acţiune a erbicidelor utilizate şi a efectului remanent al

tratamentului, pentru a putea cultiva după porumb orice altă cultură fără nici o restricţie, apare tot mai pregnant necesitatea obligatorie a combinării erbicidelor.

Componentele, dozele şi proporţiile pot oscila mult în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de tipul buruienilor, de modul de aplicare etc. În funcţie de aceste aspecte, pot rezulta mai multe formule de combatere a buruienilor din cultura porumbului, mai răspândite fiind cele prezentate în tabelul 5.9.

Erbicidele simple şi asociate, obţinute în lume, reduc pericolul remanenţei Atrazinului administrat singur, iar în toamnă şi în anul următor se pot semăna diferite culturi, fără nici un risc: Mecloran 48 + Sanolt combi (6+1 l/ha), Primextra (6 l/ha), Eradicane + Sanolt combi (5+1 l/ha), Frontier + Sanrom (1,5+1 l/ha), Butazin (6-10 l/ha), Eradicane + Lonpar (8+1 l/ha), Eradicane + Icedin super (8+1,5 l/ha), Eradicane + Phoenix D (8+2 l/ha), Eradicane + Buctril D (8+1 l/ha), Titus + Harmony (50 g+25 g/ha), Titus + Sanolt (50 g+1 l/ha), Guardian + Sanolt combi (2,25+1 l/ha), Diburom + Superstar (4+1 l/ha), Stomp + Sanolt combi (6+1 l/ha), Guardian + Onezin (3 l+3 kg/ha;), Harnes + Onezin (4+4 l/ha) etc. Pentru reuşita erbicidării cu astfel de erbicide, porumbul trebuie să fie în faza de 3-6 frunze, iar buruienile în faza de rozetă.

Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale (Setaria, Echinocloua, Sorghum halepense) din seminţe şi perene din rizomi, când acestea au 15 - 20 cm. înălţime iar porumbul 4 - 6 frunze, se pot aplica postemergent Mistral Extra 6 SC 0,5-0,75 l/ha, Dacnisul 45-80 g/ha, Nifuron 0,8-1,5 l/ha, Astral 40 SC 0,8-1,5 l/ha.

Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene se mai pot folosi postemergent Patrol 1 l/ha, Iudith 0,6 l/ha, Basis 0,02 kg/ha + Trend 0,1 %, Callam 0,3-0,4 l/ha + 1 l aditiv, Escort 3,5-4 l/ha, Premiant 1 l/ha, Amurg 40-60 g/ha + Trend 0,1 % etc.

O atenţie deosebită trebuie acordată loturilor de hibridare, deoarece liniile consagvinizate prezintă rezistenţe diferite la acţiunea fitotoxică a unor erbicide şi la doze diferite.

Pentru combaterea costreiului din rizomi, se mai pot folosi: Titus (40-60 g/ha) + adjuvantul Citowet 0,1 %, Mistral (1,5-2 l/ha), Tell (40 g/ha) + adjuvantul Extravon 0,1 % când costreiul are 10 - 15 cm înălţime.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător al porumbului, mai ales în prima perioadă de vegetaţie, este gărgăriţa frunzelor sau răţişoara, a cărei apariţie coincide în general cu răsărirea porumbului. Insecta retează numai frunzele sau chiar plăntuţa întreaga, până sub nivelul solului.

Frecvenţa acestui periculos dăunător este mai mare în cazul în care porumbul se cultivă în monocultură mai mulţi ani la rând, în al treilea şi chiar în al doilea an putându-se întâlni chiar 30 gărgăriţe/m2, desime la care plăntuţele de porumb pot fi distruse în totalitate.

Cu toate că insecta este polifagă (mai atacă fasolea, floarea-soarelui, sfecla de zahăr), o măsură preventivă destul de eficace este rotaţia judicioasă a culturilor. Rotaţia trebuie asociată cu principala măsură de combatere a gărgăriţei, care este tratarea seminţelor cu Furadan 35 ST (carbofuran) în doză de 28,5 l/t sau Sedox 80 WP (bendiocarb), în doză de 12,5 kg/t.

Page 106: Fitotehnie  i+ii

106

În situaţia în care din anumite motive nu s-au efectuat tratamente la seminţe, lanurile de porumb atacate de gărgăriţă se vor prăfui cu PEB + LINDAN 5+3 % sau Lindatox 3 %, în doză de 25 - 30 kg/ha; având grijă ca vremea să fie frumoasă şi cu mult soare.

În zonele în care este semnalat viermele sârmă (atacă plantele de porumb primăvara, rozându-le la rădăcină), seminţele de porumb vor fi tratate obligatoriu cu TMTD (tetrametilthiurandisulfură), în concentraţie de 80 %, care asigură, pe lângă rezistenţa la dăunători şi rezistenţa la diferite ciuperci şi la fenomenul de „clocire“. Suplimentar, se vor prăfui culturile cu PEB + Lindan 5+3 % sau Lindatox 3 % în doză de 25 - 30 kg/ha.

Un alt dăunător care provoacă pagube mari la porumb în zonele de câmpie, în Transilvania, Banat, este sfredelitorul porumbului. Larvele acestuia consumă la început parenchimul frunzelor, apoi pătrund în tulpină, în ştiulete, consumând măduva acestora şi creând galerii prin ea. În general, hibrizii raionaţi la ora actuală în cultură în ţara noastră, prezintă o rezistenţă destul de bună la acest dăunător.

Dacă totuşi este necesar, în condiţiile unei prezenţe masive a acestui dăunător, se vor face tratamente în timpul vegetaţiei cu produsele Badusine (30 kg/ha) sau Brominal.

Irigarea este una din lucrările importante de ingrijire aplicate porumbului cultivat în sisteme amenajate de irigare, specia valorificând bine apa şi reacţionând puternic la măsurile fitotehnice care se aplică pe astfel de terenuri. Pentru stabilirea regimului de udare la cultura porumbului, se are în vedere udarea de aprovizionare, udarea de răsărire şi udările de vegetaţie. În condiţiile ţării noastre, ţinând seama de faptul că precipitaţiile din iarnă însumează între 150-200 m3, udarea de aprovizionare pentru cultura porumbului nu este justificată. Udarea de răsărire, cu o normă de 200 - 400 m3 apă/ha, este necesară în cultura porumbului numai în primăverile secetoase, când precipitaţiile căzute sunt mai mici de 20 - 25 mm. Perioada critică pentru apă, la porumb este în perioada apariţiei paniculului până la coacerea în lapte-ceară (se suprapune cu intervalul secetos dintre 20 - 30 iunie şi 20 - 30 august). În această perioadă, necesarul de apă zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45 m3/ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august. În funcţie de situaţia concretă din teren (deficit mare de umiditate, există sau nu există restricţii de apă şi energie, etc.), se administrează 3 - 6 udări, urmărindu-se ca prin aplicarea acestora să se menţină pe tot parcursul vegetaţiei o umiditate peste plafonul minim (1/3, 1/3 sau 2/3 I.U.A.). Prima udare se va da de regulă în faza de 8-10 frunze cu 700 m3/ha, următoarea cu circa 10zile înainte de apariţia paniculului, urmărind ca următoarele udări să se facă la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de situaţia concretă din teren, cu norme de 700 - 800 m3/ha pe solurile cu permeabilitate bună şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate redusă. 5.3.3. Recoltare. Producţii La porumb, aproximativ 50 % din perioada de vegetaţie cuprinde timpul de la formarea boabelor până la coacerea deplină. Se deosebesc 3 faze de coacere: Coacerea în lapte care începe la aproximativ 15 zile de la uscarea stigmatelor şi durează, în funcţie de hibrid, cca. 10 zile. În această fază, conţinutul boabelor în apă este de cca 50 %. Boabele cresc, acumulează amidon şi grăsimi. Coacerea în ceară sau galbenă. Această fază se întinde pe 10 - 15 zile. În această fază conţinutul boabelor în apă scade la 30 - 37 %, boabele se întăresc, aspectul, culoarea şi luciul fiind caracteristice hibridului. Coacerea deplină are loc la 55 - 60 zile de la veştejirea stigmatelor (Bâlteanu Gh., 1989). Boabele sunt destul de tari, nu se zgârie uşor cu unghia, iar conţinutul în apă scade la 20 – 30 %.

Page 107: Fitotehnie  i+ii

107

Recoltarea porumbului trebuie declanşată la coacerea deplină. Cu toate că are un conţinut ridicat de apă în această fază, porumbul nu se depreciază, deoarece prin păstrare în pătule, şoproane, alioare, aerul circulă cu uşurinţă printre spaţiile dintre ştiuleţi şi intensifică procesul de uscare. Recoltarea porumbului trebuie făcută la timp pentru a împiedica pierderile (provocate de ruperea tulpinilor şi căderea ştiuleţilor pe sol unde mucegăiesc, de atacul păsărilor, rozătoarelor) şi pentru a da posibilitatea eliberării şi pregătirii cât mai repede şi în condiţii optime a terenurilor ce urmează a fi însămânţate cu grâu sau orz. În funcţie de grupa de precocitate a hibrizilor de porumb cultivaţi în ţara noastră, calendaristic recoltarea începe în cursul lunii septembrie în cazul hibrizilor timpurii şi se continuă până în a doua decadă a lunii octombrie în cazul hibrizilor tardivi. Porumbul se recoltează manual şi mecanizat. La recoltarea manuală, se întâlnesc 3 variante: recoltarea ştiuleţilor direct din lan, depănuşaţi; recoltarea ştiuleţilor cu pănuşi, urmând ca depănuşarea să se facă ulterior; recoltarea plantelor întregi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor de pe plante şi depănuşarea să se facă ulterior. Cea mai răspândită, mai uzuală şi mai practică, este prima metodă. Recoltarea mecanizată a porumbului se poate realiza în două feluri: sub formă de boabe şi sub formă de ştiuleţi depănuşaţi. Recoltarea porumbului sub formă de boabe se face cu combina C-12, echipată cu CS 4 M-70+ET (echipament de treier) sau cu C-14 + CS-6+ET (Bâlteanu Gh., 1989). În acest caz se recoltează numai boabele, tulpinile rămânând pe teren netăiate. Ulterior, terenul se eliberează de tulpini prin folosirea CSU (maşina de recoltat furaje). În cazul în care recoltarea se face integral (atât a ştiuleţilor cât şi a tulpinilor), se foloseşte C-12+RI (echipament de recoltare integrală). Recoltarea porumbului în boabe cu combina C-12 se poate face în intervalul de umiditate 28 - 18 %, rezultate optime fiind obţinute la umiditatea de 24 - 20 % (T. Mureşan, 1973). Când recoltarea se execută în ştiuleţi, se pot folosi combinele autopropulsate C-6P, CARP-4 sau C-12 echipate cu depănuşător.

Combina C-6P, depănuşează ştiuleţii şi îi conduce într-o remorcă ataşată la combină. Resturile vegetale sunt colectate în altă remorcă, care se deplasează paralel cu

combina. Prezintă o productivitate destul de bună, minim 10 t/ha (Bâlteanu Gh., 1989). Combina CARP-4 este prevăzută cu culegător de ştiuleţi ERP-1 şi depănuşător.

Această combină recoltează ştiuleţii depănuşaţi pe care îi colectează într-o remorcă ataşată (tractată). Resturile vegetale (tulpinile) rămân pe teren întregi (fără a fi tăiate), urmând ca la eliberarea terenului să se folosească alte maşini specifice pentru furaj.

Combina C-12 este echipată pentru recoltarea în ştiuleţi depănuşaţi cu CS-4 M-70 (culegător de ştiuleţi) şi ERD (echipament de depănuşare). Şi în acest caz, tulpinile rămân pe teren, urmând să fie recoltate cu alte maşini, iar ştiuleţii depănuşaţi sunt colectaţi în remorca tractată la combină.

Producţii. Dintre toate cerealele, porumbul se caracterizează prin potenţial biologic productiv foarte ridicat.

Producţii de 150-180 q/ha boabe sunt frecvent obţinute în lume, mai ales în ţările mari cultivatoare de porumb. În ţara noastră, la I.C.C.P.T. Fundulea s-au obţinut 196 q/ha boabe (Bâlteanu Gh., 1989).

Producţia medie de porumb în ţările cu tradiţie în cultivarea acestei plante este reliefată în tabelul 28. Ţări ca S.U.A. realizează 89,24 q/ha boabe în medie/ha, Canada 78,19 q/ha, Franţa 71,37 q/ha, Italia 77,44 q/ha, Germania 72,24 q/ha, Spania 91,12 q/ha etc.

Producţia medie mondială de porumb la ha era la nivelul anului 2003 de 44,27 q/ha, iar producţia totală de porumb obţinută la nivel mondial a fost de 638.043.000 t.

Page 108: Fitotehnie  i+ii

108

În ţara noastră la nivelul anilor 1999 şi 2000, producţia medie de porumb la hectar era de 36,27 q/ha respectiv 29,26 q/ha. Producţia totală de porumb în ţara noastră, tot la nivelul anilor 1999 şi 2000 era de 10.934.800 tone respectiv 8.921.347 tone, pentru ca la nivelul anului 2004 să se realizeze o producţie medie de 44,41 q/ha din care 44,32 q/ha în sector privat, respectiv o producţie totală 14.541.600 t din care 14.261.500 în sector privat.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se întâmplă dacă semănatul porumbului se realizează mai devreme decât

epoca optimă ? Răspuns: Semănatul mai devreme faţă de epoca optimă, nu este indicat, deoarece

temperaturile scăzute prelungesc răsărirea seminţelor de porumb, o parte din seminţe mucegăiesc rezultând multe goluri, răsar seminţele de buruieni, solul îmburuienându-se, apare necesitatea efectuării praşilelor mecanice şi manuale şi în final producţia se micşorează considerabil.

2. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de porumb

în combaterea bolilor şi dăunătorilor. Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Pentru combaterea lui Sorghum halepense se pot folosi produsele:

a) Mistral Extra, Dacnisul, Nifuron, Astral; b) Butilat, Dacnisul, Nifuron, Raxil; c) Mistral Extra, Nifuron, Raxil; d) Dacnisul, Nifuron, Astral, Badusine; e) Brominal, Dacnisul, Nifuron, Astral.

Rezolvare: c De rezolvat: 2. Norma de sămânţă pentru semănat la porumb, orientativ este: a) 15 - 25 kg/ha; b) 26 - 28 kg/ha; c) 29 - 32 kg/ha; d) 12 - 14 kg/ha; e) peste 32 kg/ha. Rezolvare:

Page 109: Fitotehnie  i+ii

109

REZUMATUL TEMEI

Porumbul este foarte mult întrebuinţat în alimentaţia oamenilor şi animalelor, fiind una din cele mai importante plante de cultură. Endospermul este bogat în extractive neazotate însă sărac în grăsimi şi substanţe minerale, embrionul este bogat în proteine, grăsimi şi substanţe minerale, iar tegumentul este bogat în celuloză şi extractive neazotate.

Cerinţe faţă de temperatură. Originar din climatul tropical şi subtropical, porumbul este o plantă iubitoare de căldură, având nevoie pentru germinaţie de o temperatură minimă de 8 - 10oC. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie el solicită 2000 - 3000oC (este vorba de suma temperaturilor active, egale sau mai mari de 10oC), iar pentru răsărire suma de grade efective (prag biologic 8oC) este de 80oC.

Porumbul este o plantă rezistentă la secetă, datorită consumului de apă redus, sistemului radicular bine dezvoltat şi profund şi datorită capacităţii de a-şi reduce suprafaţa de transpiraţie prin răsucirea frunzelor.

Faţă de sol, porumbul nu este o plantă pretenţioasă, cultivându-se pe toate tipurile şi categoriile de sol, datorită sistemului său radicular bine dezvoltat şi a capacităţii ridicate de absorbţie a apei şi substanţelor nutritive.

Cele mai valoroase premergătoare sunt plantele care eliberează terenul devreme şi lasă multă materie organică în sol. Aici se încadrează leguminoasele anuale şi perene – mazărea, fasolea, soia, borceagurile, trifoiul. Fiind însă mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare, aceste plante sunt rezervate în rotaţie de regulă grâului.

Porumbul este o plantă agricolă mare consumatoare de elemente nutritive, extrăgând din sol pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă 2,43 kg N, 1,00 kg P2O5 şi 2,14 kg K2O.

Prin lucrările solului din cultura porumbului, trebuie să se realizeze următoarele deziderate: afânarea solului, care să permită înrădăcinarea puternică a porumbului, înmagazinarea şi păstrarea unei cantităţi mari de apă în sol şi respectiv eliminarea excesului de apă pe unele soluri, intensificarea proceselor chimice şi biologice din sol, în vederea mobilizării rezervelor de substanţe nutritive; nivelarea terenului; combaterea buruienilor etc.

Calendaristic, în urma a numeroase cercetări efectuate în ţara noastră şi în funcţie de zona geografică şi de caracteristicile climatice ale fiecărui an, epoca optimă de semănat a porumbului este de 1 - 20 aprilie pentru câmpia din vestul şi sudul ţării, Dobrogea şi sudul Moldovei, 15 - 30 aprilie pentru Câmpia Transilvaniei şi centrul Moldovei, 20 - 30 aprilie iar în anii nefavorabili chiar 10 mai pentru zonele submontane şi cele din nordul ţării. Lucrările de îngrijire la porumb sunt necesare într-o mult mai mare măsură decât la cerealele păioase, ele influenţând considerabil nivelul producţiilor de porumb. Prin conducerea lor, ele trebuie să asigure două deziderate: combaterea eficientă a buruienilor şi respectiv a dăunătorilor. Recoltarea mecanizată a porumbului se poate realiza în două feluri: sub formă de boabe şi sub formă de ştiuleţi depănuşaţi. Recoltarea porumbului sub formă de boabe se face cu combina C-12, echipată cu CS 4 M-70+ET (echipament de treier) sau cu C-14 + CS-6+ET (Bâlteanu Gh., 1989). În acest caz se recoltează numai boabele, tulpinile rămânând pe teren netăiate. Ulterior, terenul se eliberează de tulpini prin folosirea CSU (maşina de recoltat furaje). În cazul în care recoltarea se face integral (atât a ştiuleţilor cât şi a tulpinilor), se foloseşte C-12+RI (echipament de recoltare integrală). Recoltarea porumbului în boabe cu combina C-12 se poate face în intervalul de umiditate 28 - 18 %, rezultate optime fiind obţinute la umiditatea de 24 - 20 % (Mureşan T., 1973). Când recoltarea se execută în ştiuleţi, se pot folosi combinele autopropulsate C-6P, CARP-4 sau C-12 echipate cu depănuşător.

Page 110: Fitotehnie  i+ii

110

TEST RECAPITULATIV I

1. Care este conţinutul în extractive neazotate al boabelor de grâu? a) 46 – 48 % ; b) 26 – 28 % ; c) 18 – 20 % ; d) 50 – 62 % ; e) 63 – 75,5 %

2. Pentru înflorire şi fecundare la grâu, sunt necesare temperaturi de:

a) 14 – 15ºC ; b) 16 - 17ºC ; c) 23 - 24ºC ;

d) 18 - 20ºC; e) 21 - 22ºC.

3. Cel mai potrivit pH al solului pentru grâul de toamnă, se încadrează în limitele:

a) 5,4 - 5,6; b) 6,0 - 7,7; c) 4,5 - 4,8;

d) 7,8 - 7,9; e) 5,8 - 5,9.

4. Care este consumul specific la grâu în principalele elemente, pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă?

a) 2,0 kg N, 1,8 kg P2O5 ,1,4 kg K2O; b) 2,1 - 2,2 kg N, 1,9 - 2,0 kg P2O5, 1,6 - 1,8 kg K2O; c) 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 kg K2O; d) 1,8 - 1,9 kg N, 1,6 - 1,7 kg P2O5, 1,1 - 1,3 kg K2O; e) 3,5 - 3,6 kg N, 2,1 - 2,2 kg P2O5, 3,8 - 3,9 kg K2O.

5. Orientativ, cantitatea de sămânţă care asigură desimea optimă la soiurile

româneşti de grâu de toamnă / ha, oscilează în funcţie de mai mulţi factori între:

a) 180 - 190 kg/ha; b) 195 - 200 kg/ha; c) 210 - 215 kg/ha; d) 220 - 280 kg/ha; e) 210 - 215 kg/ha.

6. Erbicidele pe bază de 2,4 D se administrează în combaterea buruienilor din cultura de grâu, când temperatura aerului are valori de:

a) 6 - 8ºC; b) 9 - 10ºC; c) 11 - 12ºC; d) > 15ºC; e) 13 - 14ºC.

Page 111: Fitotehnie  i+ii

111

7. Pentru parcurgerea perioadei de vegetaţie, orzului de toamnă şi orzoaicei de primăvară, îi sunt necesare:

a) 1650 - 2100ºC respectiv 1300 - 1800ºC; b) 1500 - 1600ºC respectiv 1200 - 1250ºC; c) 1250 - 1750ºC respectiv 1600 - 1650ºC; d) 1450ºC respective 1100ºC; e) 1200 - 1250ºC respectiv 900 - 1200ºC.

8. Zona puţin favorabilă pentru orzul de primăvară, cuprinde: a) sudul ţării, sudul Dobrogei, sudul Moldovei; b) vestul ţării, sudul Olteniei, luncile Someşului şi Târnavelor; c) luncile Mureşului, ţara Bârsei, Câmpia Bihorului; d) Câmpia Băileştilor, Câmpia Burnasului, sudul Olteniei;

e) zona podzolurilor din Câmpia Română, Câmpia Munteniei, Podişul Sucevei, luncile Mureşului şi Târnavelor.

9. Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu folosite în cultura orzului şi

orzoaicei sunt în corelaţie directă cu: a) planta premergătoare şi temperatura; b) conţinutul în fosfor şi în potasiu mobil al solului; c) conţinutul în azot, calciu şi magneziu al solului; d) planta premergătoare şi regimul precipitaţiilor; e) planta premergătoare, temperatura şi regimul precipitaţiilor.

10. Pentru a se prevenii bolile care se transmit prin sămânţă, la tratamentul

seminţei se pot folosi următoarele produse: a) Raxil 2 WS, Vincit F, Vincit P, Prelude; b) Raxil 2 WS, Prelude, Dipterex, Onefon 30 VUR; c) Onefon 30 VUR, Dipterex, Isoron 500 SC, Avenge; d) Isoron 500 SC, Avenge, Vincit F, Igron 50 WP; e) Igron 50 WP, Isoron 500 SC, Cerlit, Bayleton.

11. Orientativ, luând în calcul masa a 1000 de boabe, valoarea culturală a

seminţelor şi ţinând seama de desime, la orzul şi orzoaica de toamnă, respective orzoaica de primăvară, cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat/ha, oscilează între:

a) 180 - 220 kg/ha, respectiv 160 - 200 kg/ha; b) 160 - 170 kg/ha, respectiv 140 - 150 kg/ha; c) 230 - 240 kg/ha, respectiv 210 - 220 kg/ha; d) 250 - 280 kg/ha, respectiv 225 - 230 kg/ha; e) 140 - 160 kg/ha, respectiv 220 - 240 kg/ha.

12. Orzul pentru boabe se recoltează când umiditatea seminţelor este: a) < 14 %;

b) 14,5 - 15 %; c) 12 - 13 %; d) 15,5 - 16 %; e) > 16 %.

Page 112: Fitotehnie  i+ii

112

13. Temperatura minimă de germinaţie a boabelor de secară este de: a) 1 - 2ºC;

b) 2,5 - 3ºC; c) 3,5ºC; d) 4 - 5ºC; e) > 5ºC.

14. Perioada de vegetaţie, respective suma gradelor de temperatură la secară sunt:

a) 250 – 260 zile şi 1800 - 900ºC; b) 240 zile şi 2300ºC; c) 270 - 280 zile şi 2000 - 2200ºC; d) 220 - 230 zile şi 1700 - 1750ºC; e) 200 - 210 zile şi 1500 - 1650ºC.

15. Orientativ, cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat/ha la secară, are valori cuprinse între:

a) 120 - 130 kg/ha; b) 185 - 200 kg/ha; c) 220 - 240 kg/ha;

d ) 140 - 160 kg/ha; e) 170 - 180 kg/ha. 16. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă: a) 2,7 kg N, 1,6 kg P2O5 ,3,6 kg K2O; b) 2,6 kg N, 1,8 kg P2O5 ,3,8 kg K2O; c) 2,8 kg N, 1,4 kg P2O5 ,3,4 kg K2O; d) 2,4 kg N, 1,5 kg P2O5 ,3,5 kg K2O; e) 2,2 kg N, 1,2 kg P2O5 ,3,2 kg K2O; 17. Substanţe extractive neazotate se găsesc în boabele de secară într-o proporţie de:

a) 60 - 75 %; b) 50 - 55 %; c) 76 - 80%; d) 40 - 45 %; e) 30 - 35 %.

18. La nivelul modului de înfrăţire, secara suportă temperaturi de până la: a) -16, -17ºC;

b) -14, -15ºC; c) -23, -24ºC; d) -21, -22ºC; e) -18, - 20ºC.

Page 113: Fitotehnie  i+ii

113

19. Boabele de orez conţin : a) 70 - 90,3 % amidon, 5 - 9,2 % proteine, 0,4 - 0,6 % lipide, 0,2 % celuloză,

0,6 % săruri minerale; b) 70 – 90,3 % amidon, 10 - 12 % proteine, 0,8 – 1,2 % lipide, 0,3 % celuloză,

0,8 % săruri minerale; c) 60 - 65 % amidon, 10 - 12 % proteine, 0,8 – 1,2 % lipide, 0,4 % celuloză, 0,4

% săruri minerale; d) 55 - 58 % amidon, 4 % proteine, 1,4 % lipide, 0,3 % celuloză, 0,6 % săruri

minerale; e) 52 - 54 % amidon, 12 - 14 % proteine, 1,4 – 1,66 % lipide, 0,9 % celuloză,

0,8 % săruri minerale.

20. Perioada de vegetaţie a plantelor de orez, respectiv necesarul termic, au valori cuprinse între:

a ) 100 - 102 zile şi 1800 - 1900ºC; b ) 90 - 100 zile şi 2300 - 2350ºC; c ) 105 - 145 zile şi 2400 - 3200ºC; d ) 150 - 160 zile şi 2200 - 2300ºC; e ) 105 - 145 zile şi 2100 - 2200ºC.

21. Temperatura minimă de germinaţie, respectiv la înflorire – fecundare, la orez, au valori cuprinse între:

a) 6 - 7ºC şi 14 - 16ºC; b) 7 - 8ºC şi 18 - 19ºC;

c) 6 - 8ºC şi 14 - 16ºC; d) 8 - 9ºC şi 17 - 18ºC ; e) 10 - 12ºC şi 20 - 22ºC.

22. Desimea optimă la semănat respective cantitatea de sămânţă aferentă la orez, au valori cuprinse între:

a) 800 - 1000 b.g./m2, respectiv 250 - 300 kg/ha; b) 700 - 750 b.g./m2, respectiv 230 - 240 kg/ha; c) 600 - 650 b.g./m2, respectiv 220 - 230 kg/ha; d) 500 - 550 b.g./m2, respectiv 200 - 210 kg/ha; e) 400 - 450 b.g./m2, respectiv 180 - 190 kg/ha. 23. Mohorul din culturile de orez se combate folosind: a) Ordram 72 CE, Saturn 70 EC, Facet PU; b) Ordram 72 CE, Nuvacrom, Dimecron; c) Nuvacrom, Dimecron, Depramon; d) Depramon, Metaben, Raxil; e) Metaben, Nuvacrom, Garlon 4E. 24. În perioada alungirii paiului până la înspicare, stratul de apă se menţine la: a ) 18 - 20 cm înălţime; b ) 16 - 17 cm înălţime; c ) 10 - 15 cm înălţime; d ) 7 - 8 cm înălţime; e ) 4 - 6 cm înălţime.

Page 114: Fitotehnie  i+ii

114

25. Temperatura minimă de germinaţie la porumb este de: a) 8 - 10ºC; b) 6 - 7ºC; c) 4 - 5ºC; d) 11 - 12ºC; e) 13ºC; 26. Consumul specific de apă al porumbului are valori cuprinse între: a) 200 - 220 m3/ha; b) 180 - 190 m3/ha; c) 100 - 170 m3/ha; d) 600 - 620 m3/ha; e) 240 - 590 m3/ha.

27. Sunt neindicate ca premergătoare în cultura porumbului: a) sorgul, iarba de Sudan, meiul; b) sorgul, rapiţa, lucernă; c) meiul, cartoful, borceagul; d) borceagul, trifoiul, iarba de Sudan; e) soia, sorgul, cânepa.

28. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, porumbul extrage din sol următoarele elemente nutritive:

a) 2,50 kg N, 1,2 kg P2O5, 2,0 kg K2O; b) 2,43 kg N, 1,0 kg P2O5, 2,14 kg K2O; c) 2,64 kg N, 1,4 kg P2O5, 2,20 kg K2O; d) 2,73 kg N, 1,5 kg P2O5, 2,30 kg K2O; e) 2,82 kg N, 1,6 kg P2O5, 2,35 kg K2O;

29. Orientativ, cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar la porumb, oscilează în funcţie de desimea stabilită, de MMB, VU şi de destinaţia culturii, între:

a) 8 - 10 kg/ha; b) 12 - 14 kg/ha; c) 15 - 25 kg/ha; d) 26 - 30 kg/ha; e) 6 - 7 kg/ha.

30. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene, se pot folosi postemergent erbicidele:

a) Patrol, Indith, Premiant, Escort; b) Patrol, Badusine, Brominal, S.D.M.A.; c) Tudith, Merpaseed, Semnal, Escort; d) Tudith, Merpaseed, Escort, Semnal 500; e) Tudith, Premiant, Flowsan FS, Semnal 500.

Page 115: Fitotehnie  i+ii

115

Tema Nr.6

MAZĂREA

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii.

Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este mazărea, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat teme: 6 ore

Bibliografie recomandată: 1. Bâlteanu Gh.,1998 – Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti 2. Mogârzan Aglae, Morar G., Ştefan M., 2004 Fitotehnie, Editura Ion Ionescu de la

Brad, Iaşi 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie – Leguminoase pentru boabe, Editura Universitaria,

Craiova.

6.1. Importanţa; Răspândire, Suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare

Mazărea este una din leguminoasele pentru boabe foarte importante, datorită valorii

alimentare şi întrebuinţărilor multiple. Boabele de mazăre se folosesc în hrana oamenilor, atât în stare uscată (ajunse la

maturitate) cât şi în stare verde, sub diferite forme (supe, pireuri etc.), datorită valorii nutritive ridicate şi însuşirilor gustative bune.

Făina de mazăre se foloseşte în proporţie de 5 - 10 % în amestec cu făina de grâu, rezultând o pâine gustoasă şi mai hrănitore decât pâinea obişnuită. Atât boabele cât şi păstăile în stare verde sunt folosite la fabricarea conservelor.

Boabele de mazăre uruite (măcinate), constituie un nutreţ concentrat foarte valoros pentru animale, datorită conţinutului ridicat de proteine.

Vrejii (tulpinile uscate) şi păstăile care rămân după treierat constituie un furaj valoros în hrana animalelor, în special a oilor, conţinând circa 6 % proteină. Mazărea se poate cultiva şi pentru furaj masă verde, fân sau siloz, în special în amestec sub formă de borceag cu o cereală păioasă de primăvară.

Page 116: Fitotehnie  i+ii

116

Părăsind terenul foarte de timpuriu, după mazăre se poate înfiinţa o altă cultură, de exemplu porumbul, fie pentru furaj fie pentru boabe.

Mazărea este o excelentă premergătoare pentru toate culturile, deoarece îmbogăţeşte solul în azot, lăsându-l într-o stare de fertilitate deosebită şi părăseşte terenul foarte timpuriu.

2.4.4. Compoziţia chimică Boabele de mazăre au un conţinut în substanţe proteice de 18 - 28 %, alcătuite în cea

mai mare parte din legumină, legumelină şi vicilină. Conţinutul în substanţe proteice oscilează în funcţie de soi, de condiţiile climatice şi de

sol. Îngrăşămintele minerale influenţează pozitiv asupra conţinutului boabelor de mazăre în substanţe proteice.

Substanţele extractive neazotate se află într-o proporţie de 46 - 59 % din greutatea boabelor şi sunt alcătuite în cea mai mare parte din amidon (29,2 - 54,5 %). Substanţele grase se află într-o proporţie redusă, oscilând între 0,7 - 1,6 %. Conţinutul boabelor de mazăre în celuloză este cuprins între 2,8 - 7,7 %. Cenuşa are valori cuprinse între 2,7 - 4,0 %. Ea conţine în primul rând o cantitate mare de potasiu (36 - 52 % K2O), apoi fosfor (22 - 44 % P2O5), magneziu (4 - 13 % MgO), calciu (2 - 8 % CaO) etc.

Boabele de mazăre conţin şi vitamine. Boabele mature conţin vitaminele A şi B1, iar cele verzi sunt bogate în vitaminele C şi B2. Calitatea boabelor de mazăre se apreciază şi după uşurinţa cu care fierb. Se consideră că boabele fierb uşor, când timpul de fierbere nu depăşeşte 90 de minute.

2.4.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate Mazărea s-a cultivat din timpuri foarte îndepărtate în Asia. În Europa, mazărea are o

vechime mai mică în cultură, romanii şi grecii cunoscând totuşi cultura acestei plante. În ţara noastră mazărea s-a cultivat începând din secolul al XVII-lea, mai întâi în Transilvania.

În prezent mazărea se găseşte în cultură de la tropice până la 40 - 500C latitudine nordică.

Suprafeţele cultivate cu mazăre în anul 2003, pe glob, erau de circa 6,5 milioane ha, înregistrându-se o descreştere faţă de perioadele anterioare, cu un randament mediu mondial de 16,90 q/ha (după F.A.O., Yearbook, 2003).

În Europa mazărea se cultivă pe circa 2,01 milioane ha, în Africa pe cca. 0,5 milioane ha, în America de Sud pe 0,86 milioane ha, în America de Nord şi Centrală pe cca. 1,40 milioane ha (după F.A.O., Yearbook, 2003).

Ţări mari cultivatoare de mazăre sunt: ţările ex-sovietice (Rusia şi Ucraina cu 0,718 milioane ha şi respectiv 0,37 milioane ha), China (cca. 0,90 milioane ha), India (cca. 0,73 milioane ha), Canada (1,27 milioane ha), (Muntean L.S. şi colab., 2008).

Din Europa, cel mai mare cultivator de mazăre este Franţa (367 mii ha), urmată de Germania şi Spania (139 respectiv, 99 mii ha), (Muntean L.S. şi colab., 2008). Producţiile medii depăşesc frecvent 3500 kg boabe/ha, iar unele ţări dezvoltate din vest, cum sunt Belgia, Elveţia, Olanda, Franţa obţin peste 4000 kg boabe/ha.

În România, la nivelul anului 1985 mazărea s-a semănat pe 95,4 mii ha, iar în 1996 pe 27,7 mii ha, din care în sectorul privat 7,6 mii ha, cu o producţie medie de 12,18 q/ha. La nivelul anului 2001 suprafaţa semănată cu mazăre a scazut la 15 mii ha, pentru ca la nivelul anului 2004 suprafaţa să crească la 24,5 mii ha din care în sectorul privat 21,6 mii ha, cu o producţie medie de 23,64 q/ha şi 23,88 q/ha în sectorul privat (Anuarul Statistic al României 2005).

2.4.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Mazărea este o plantă puţin pretenţioasă faţă de condiţiile climatice, limitele de cultură

Page 117: Fitotehnie  i+ii

117

ajungând până aproape de cercul polar şi până la altitudinea de 1800 m. Faţă de temperatură, are cerinţe moderate. Seminţele soiurilor de cultură mare

germinează la 1 - 20C, iar seminţele soiurilor de grădină (cu bobul zbârcit) la 3 - 40C. După răsărire plantele tinere suportă temperaturi scăzute, până la -4, -6 ˚C şi chiar mai puţin.

Pe măsura înaintării în vegetaţie şi în mod deosebit în timpul înfloritului, plantele de mazăre devin mai sensibile la temperaturi scăzute. În general mazărea cere temperaturi de 14 - 150C în perioada de creştere, 18 - 200C în perioada de fructificare.

Suma temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie este de 1800 - 22000C. Faţă de umiditate, mazărea trebuie considerată de asemenea cu moderate. Pentru

germinaţie, seminţele de mazăre au nevoie de o cantitate de apă mai mare decât cele de cereale, absorbind 100 - 150 % apă din greutatea lor. Cerinţe mai ridicate pentru apă are în perioada de înflorire şi fructificare, în această perioadă coeficientul de transpiraţie ajungând la 500.

Pentru producţia de mazăre sunt hotărâtoare precipitaţiile din lunile mai şi iunie, când acestea trebuie să ajungă la 125 - 140 mm.

În general la mazăre, în timpul perioadei de vegetaţie, atât insuficienţa apei cât şi excesul de umiditate sunt dăunătoare.

Insuficienţa apei, asociată cu călduri mari, împiedică fecundarea florilor, iar excesul de umiditate determină căderea plantelor, apariţia bolilor, întârzierea şi îngreunarea recoltatului, păstăile în contact cu solul putrezesc uşor, procentul păstăilor plesnite este mare şi deci pierderile la ha sunt însemnate.

Semănându-se primăvara devreme, mazărea valorifică foarte bine apa acumulată în sol în perioada de toamnă-iarnă şi reuşeşte să ajungă la maturitate înainte de perioada secetoasă. Solurile potrivite pentru mazăre sunt cele cu textură mijlocie, structurate, cu reacţie

neutră şi cu conţinut ridicat în fosfor, potasiu, calciu, cum ar fi în general cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi solurile aluviale, cu un pH cuprins între 6,7 - 7,5.

Nu sunt indicate pentru mazăre solurile grele, cu exces de umiditate şi slab aerate, sărăturile şi solurile nisipoase.

2.4.7. Zonarea ecologică a mazărei În funcţie de cerinţele biologice ale plantei şi de măsura în care acestea se realizează,

la noi în ţară s-au delimitat următoarele zone de favorabilitate: Zona foarte favorabilă pentru cultura mazării cuprinde cea mai mare parte din

Câmpia de Vest a ţării. Ea se extinde în Câmpia Aradului, Câmpia Vingăi, Câmpia Timişului, inclusiv a Lugojului şi Caransebeşului, precum şi o microzonă pe Valea Carasului la vest de Oraviţa. De asemenea, tot în această zonă se încadrează şi suprafeţele mici ce se găsesc în lungul Dunării.

Ca tipuri de sol se întâlnesc cernoziomurile şi solurile de luncă în stânga şi dreapta Mureşului şi Timişului.

Precipitaţiile sunt bine repartizate (170 - 180 mm), iar în timpul fructificării (iunie) temperatura se situează în jurul a 200C.

Zona favorabilă cuprinde suprafeţe întinse şi se subdivide în trei subzone: subzona favorabilă I, II şi III.

Subzona favorabilă I cuprinde suprafeţe mari din Câmpia de Vest şi Nord-Vest a ţării, în sudul ţării, Nordul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei.

În această zonă predomină solurile cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, soluri brun-roşcate de pădure, lăcovişti), iar climatul este favorabil.

Subzonele favorabile II şi III cuprind celelalte zone şi anume: Dealurile Olteniei, Câmpia Bărăganului, a Buzăului, Sud-Estul Dobrogei, suprafeţe mari în Moldova, o parte din Câmpia Transilvaniei şi suprafeţe mici în vestul ţării, la est de zona foarte favorabilă şi zona favorabilă I.

Page 118: Fitotehnie  i+ii

118

În aceste subzone sunt soluri brun-roşcate, soluri brun-podzolite, soluri cenuşii, cernoziomuri mai puţin fertile, iar climatul are un caracter mai secetos în sudul şi estul ţării şi mai ploios în Transilvania şi Banat.

Zona puţin favorabilă cuprinde suprafeţe în sudul ţării, partea subcarpatică a Olteniei şi a Munteniei, partea nordică a Podişului Someşan, iar în Moldova, Piemontul subcarpatic şi partea centrală şi nordică a Podişului Bârladului.

În această zonă precipitaţiile au valori cuprinse între 220 - 250 mm în lunile de primăvară, 100 - 120 mm în luna iunie, iar solurile sunt sărace şi slab productive.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de

mazăre? Răspuns:

Substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de mazăre sunt: substanţele extractive neazotate (46 - 59 %) şi substanţele grase (0,7 - 1,6 %)

2. Care sunt cerinţele mazării pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate

şi sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la soiurile de mazăre de cultură mare este: a) 4 - 50 C b) 5 - 60 C c) 6 - 70 C d) 1 - 20 C e) 7 - 80 C Rezolvare: d. De rezolvat: 2. Zona foarte favorabilǎ pentru cultura mazării se întinde în: a) Câmpia de Nord-Vest a ţării; b) în lungul Dunării pe suprafeţe mici; c) Câmpia de Vest a ţării; d) Nordul Moldovei; e) Câmpia Transilvaniei. Rezolvare:

6.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului

6.2.1. Rotaţia culturii Mazărea se poate cultiva după orice plantă, însă cele mai mari producţii le asigură

când urmează după plantele prăşitoare, care lasă terenul curat de buruieni, după ea însăşi sau după alte leguminoase.

Locul ei în rotaţie se stabileşte în funcţie de particularitatea pe care o are de a îmbogăţi

Page 119: Fitotehnie  i+ii

119

terenul în azot, creând astfel condiţii favorabile pentru plantele care urmează. Mazărea merge de asemenea bine după cerealele păioase, cu condiţia ca terenul să se

lucreze bine şi la timp pentru a asigura combaterea buruienilor. Nu este indicat să se cultive mazăre după ea însăşi sau după alte leguminoase,

deoarece prin aceasta nu se asigură o valorificare raţională a terenului, iar în al doilea rând se înmulţesc bolile şi dăunătorii.

Din aceste considerente se recomandă ca mazărea să nu revină pe acelaşi teren sau după altă leguminoasă mai devreme de 4 ani.

Mazărea este la rândul său o foarte bună premergătoare pentru alte culturi, deoarece îmbogăţeşte solul în azot şi eliberează terenul devreme, permiţând efectuarea unor lucrări de bună calitate şi la timp.

6.2.2. Fertilizarea Pentru 100 kg boabe, plus producţia aferentă secundară, plantele de mazăre extrag din

sol 6,25 kg N, 0,75 - 1,5 kg P2O5 şi 2,0 - 3,7 kg K2O. În legătură cu folosirea îngrăşămintelor, mazărea prezintă anumite particularităţi. Deşi mazărea are capacitate mare de a scoate din compuşii greu solubili substanţele

hrănitoare, totuşi valorifică bine îngrăşămintele uşor solubile, deoarece are perioadă scurtă de vegetaţie.

Pe de altă parte, datorită simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot din genul Rhizobium, plantele de mazăre îşi asigură nevoia de azot prin intermediul acestora în proporţie de 42 - 78 % şi consumul ridicat în acest element nu trebuie să producă îngrijorare.

Mazărea nu reacţionează la aplicarea îngrăşămintelor cu azot. Din această cauză, în cultura mazării nu se folosesc îngrăşăminte cu azot, deoarece prin bacteriile fixatoare de azot şi prin rezervele găsite în sol sunt satisfăcute cerinţele plantelor de mazăre în acest element.

În cazul în care mazărea a avut ca premergătoare o prăşitoare sau o altă plantă căreia i s-a administrat gunoi de grajd sau azot, folosirea la semănatul mazării a azotului poate deveni dăunătoare, azotul în exces având influenţă negativă asupra bacteriilor fixatoare de azot.

Totuşi, pe solurile cu fertilitate naturală redusă, se recomandă doze cu cantităţi mici de azot (N 32 - N 48). În aceste situaţii azotul stimulează creşterea plantelor în perioada rece de primăvară când bacteriile simbiotice se dezvoltă mai greu.

În schimb, mazărea reacţionează foarte bine la îngrăşămintele cu fosfor, acestea aducând sporuri apreciabile de recoltă. Sporurile de recoltă au fost de exemplu, semnificative la doza de 200 kg/ha; superfosfat şi foarte semnificative la doza de 400 kg/ha; la Valul lui Traian (Bâlteanu Gh., 1989). Dozele optime de îngrăşăminte cu fosfor trebuie corelate cu gradul de aprovizionare al solului şi cu producţia de mazăre planificată.

Astfel, la un grad de aprovizionare al solului ppm P = 40 şi la o producţie planificată de 30 q/ha doza optimă de P2O5 pe ha se ridică la 55 kg (Bâlteanu Gh., 1989).

Mazărea reacţionează foarte bine la îngrăşămintele fosfatice, datorită îmbunătăţirii în primul rând a condiţiilor de viaţă ale bacteriilor fixatoare de azot, acestea având nevoie de cantităţi mari de fosfor.

Rezultatele experimentale efectuate în ţara noastră au evidenţiat efectul favorabil al aplicării împreună a îngrăşămintelor cu azot şi fosfor.

Astfel, în diferite staţiuni de cercetări agricole, prin aplicarea pe lângă cele 40 kg/ha P2O5 şi a 32 kg/ha azot, sporul de producţie a depăşit 680 kg/ha; (Matei I., 1974).

În privinţa folosirii îngrăşămintelor potasice în cultura mazării, experienţele sunt mult mai puţine în acest sens.

Din cele efectuate până în prezent, îngrăşământul potasic nu s-a dovedit necesar în cultura mazării pe solurile din ţara noastră, decât pe unele soluri podzolice sărace, acestea fiind bine aprovizionate cu acest element.

Page 120: Fitotehnie  i+ii

120

Gunoiul de grajd este indicat să se folosească direct la mazăre numai pe nisipuri, în cantitate de 15 - 20 t/ha. În acest caz, gunoiul de grajd îmbunătăţeşte regimul apei în sol.

Pe celelalte terenuri, gunoiul de grajd este indicat să se dea prăşitoarelor premergătoare, urmând ca mazărea să valorifice efectul prelungit al acestuia în al doilea an.

În ultimul timp, folosirea îngrăşămintelor cu microelemente a sporit producţia de boabe şi conţinutul în proteină.

O deosebită importanţă prezintă molibdenul, el aplicându-se direct în sol, fie extraradicular sub formă de soluţii pe frunze, fie prin tratarea seminţelor.

Pe solurile acide, este necesară folosirea amendamentelor calcaroase, în doză de 4 - 7 t/ha care prin corectarea reacţiei creează condiţii favorabile pentru activitatea bacteriilor simbiotice.

Tot în scopul intensificării activităţii bacteriilor, sămânţa de mazăre se tratează cu preparate bacteriene de tipul Nitragin.

6.2.3. Lucrările solului Lucrările solului pentru mazăre trebuie să asigure combaterea buruienilor, o bună

afânare, mărunţire şi nivelare a terenului. Prin aceasta se acumulează mai multă apă în sol, se favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi formarea nodozităţilor.

După plantele care eliberează terenul vara, se execută arătura de bază la 20 cm adâncime în agregat cu grapa stelată.

Dacă solul este uscat, se execută iniţial o dezmiriştire cu grapa cu discuri, iar ulterior, când condiţiile de umiditate permit, se execută arătura de vară.

Arătura astfel executată se întreţine până toamna târziu (începutul iernii), curată de buruieni, mărunţită şi nivelată, prin lucrări repetate cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă.

După plantele care eliberează terenul toamna arătura de bază se va executa imediat după eliberarea terenului, la 18 - 20 cm în agregat cu grapa.

Ulterior se foloseşte grapa cu discuri pentru mărunţirea şi nivelarea terenului. Terenul bine pregătit din toamnă şi nivelat se zvântă uniform, iar primăvară se poate

face foarte devreme pregătirea patului germinativ şi semănatul mazării. Primăvara, pregătirea terenului în vederea semănatului se face diferenţiat, în funcţie de

modul în care s-a lucrat terenul în toamnă. Astfel, pe solurile mijlocii şi uşoare, dacă arătura a fost nivelată din toamnă şi terenul

nu a ieşit tasat din iarnă, este suficientă o singură lucrare cu grapa cu discuri sau cu grapa cu colţi reglabili, în funcţie de gradul de îmburuienare la adâncimea de 6 - 8 cm.

Pe solurile mai grele şi când solul s-a tasat în timpul iernii sunt necesare două lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă.

Dacă terenul nu s-a nivelat din toamnă, indiferent de natura solului, se execută mai întâi o lucrare cu grapa reglabilă, pentru nivelarea solului şi apoi se execută lucrarea cu grapa cu discuri.

Pe solurile bine nivelate şi complet lipsite de buruieni, este suficientă o lucrare cu grapa cu colţi.

TEST DE EVALUARE

2. După ce culturi nu este indicat să se cultive mazărea? Răspuns:

Nu este indicat să se cultive mazăre după ea însăşi sau după alte leguminoase, deoarece prin aceasta nu se asigură o valorificare raţională a terenului, iar în al doilea rând se înmulţesc bolile şi dăunătorii.

Page 121: Fitotehnie  i+ii

121

2. Care sunt cerinţele mazării pentru principalele elemente nutritive, respectiv azot, fosfor şi potasiu şi în funcţie de ce criterii se stabileşte corect doza de îngrǎşǎminte?

Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la mazăre pentru 100 kg boabe, plus

producţia secundarǎ aferentǎ este: a) 3,45 kg N, 1,00 - 1,8 kg P2O5, 1,0 - 1,8 kg K2O b) 4,75 kg N, 1,50 - 2,0 kg P2O5, 1,8 - 2,0 kg K2O c) 5,55 kg N, 1,75 - 2,5 kg P2O5, 2,0 - 3,0 kg K2O d) 6,25 kg N, 0,75 - 1,5 kg P2O5, 2,0 - 3,7 kg K2O e) 7,00 kg N, 2,00 - 3,0 kg P2O5, 3,7 - 4,0 kg K2O

Rezolvare: d

De rezolvat: 2. Ce se asigură prin lucrările solului: a) combaterea buruienilor; b) o bună afânare; c) mărunţirea solului; d) nivelarea terenului; e) producţia planificată. Rezolvare:

6.3. Sămânţa şi semănatul; Lucrările de îngrijire; Recoltare; Producţii 6.3.1. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de mazăre folosită la semănat trebuie să fie sănătoasă, neatacată de gărgăriţe,

cu puritate minimă de 93 - 99 % şi o capacitate de germinaţie de cel puţin 80 %. În ziua semănatului, seminţele de mazăre se tratează cu Nitragin, având grijă să fie

ferite de razele soarelui. Epoca de semănat. Mazărea se seamănă primăvara foarte timpuriu, imediat ce se

poate lucra în câmp, deoarece seminţele încolţesc la temperaturi joase de 10C, plantele tinere suportă temperaturi de până la -60C, iar cerinţele ridicate faţă de apă ale seminţelor pentru încolţire (peste 100 % din greutatea lor) sunt satisfăcute în întregime în această perioadă.

Experienţele efectuate în ţara noastră au arătat că o întârziere a semănatului cu 10 zile faţă de epoca optimă, a redus producţia cu 20 - 30 %, iar o întârziere de 20 de zile a redus-o cu 50 % (Matei I., 1974).

Calendaristic, epoca optimă de semănat pentru mazăre este în primele două decade ale lunii martie în sudul ţării, în a doua decadă în Banat şi Transilvania şi în a treia decadă în Moldova şi nordul ţării.

Desimea de semănat. Desimea de semănat a fost mult cercetată în ultimul timp, deoarece constituia unul din factorii cei mai importanţi pentru sporirea producţiei.

Experienţele efectuate în acest sens, au arătat că producţiile cele mai mari se obţin la o desime de 125 - 150 b.g./m2, în funcţie de condiţiile climatice şi de sol ( Bâlteanu Gh., 1989).

Page 122: Fitotehnie  i+ii

122

În fiecare an de cultură, desimea de semănat se va stabili spre o limită sau alta în funcţie de umiditatea solului la însămânţare.

Cantitatea de sămânţă oscilează foarte mult în funcţie de mărimea seminţelor şi de valoarea utilă, între 225 - 300 kg/ha. Mazărea se seamănă cu semănătoarea pentru cereale la distanţa între rânduri de 12,5 cm.

Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm pe solurile grele şi de 7 - 8 cm pe solurile uşoare sau când conţinutul de apă din sol este mai scăzut.

Pentru respectarea unei adâncimi optime de încorporare a seminţelor de mazăre, este indicat ca semănatul să se facă în teren cât mai bine pregătit şi nivelat încă din toamnă.

6.3. 2. Lucrările de îngrijire Dacă în momentul semănatului, solul nu are suficientă umiditate, este indicat ca imediat după semănat să se facă tăvălugitul, realizându-se astfel un contact

mai bun între seminţe şi sol, în acest caz răsărirea fiind rapid favorizată. Înainte de răsărire, dacă solul prinde crustă, se lucrează cu grapa reglabilă cu dinţii

înapoi, grapa stelată sau grapa rotativă, având grijă ca în momentul în care se efectuează lucrarea, colţul seminţelor să nu fie aproape de suprafaţă.

După răsărirea plantelor se aplică din nou grăparea pentru combaterea buruienilor răsărite, folosindu-se grapa cu colţi reglabili sau sapa rotativă cu dinţii întorşi înapoi.

Grăparea se face când plantele de mazăre au înălţimea de 3 - 7 cm şi numai în orele de la prânz, când plantele nu mai sunt turgescente, pentru a evita ruperea lor.

Combaterea buruienilor din culturile de mazăre este lucrarea de îngrijire cea mai importantă şi se execută prin plivit sau cu ajutorul erbicidelor.

Prin plivit se elimină din cultura de mazăre plantele de mazăre furajeră (Pisum arvense), acestea recunoscându-se după culoarea roşie-violacee a florilor şi după inelul roşu-violaceu de la baza stipelelor.

Combaterea cea mai eficientă a buruienilor din culturile de mazăre se realizează însă prin folosirea erbicidelor.

În cazul în care predominante sunt buruienile docotiledonate (Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Polygonum sp., Chenopodium sp. etc.), pentru combaterea lor se folosesc erbicidele: Dikotex 40 (400 g/l MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha, Basagran (480 g/l bentazon) 2 - 3 l/ha sau Aretit EC (400 g/l dinoseb acetat) 4,0 - 6,0 l/ha.

Tratamentele se efectuează când plantele de mazăre au 8 - 10 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de rozetă ( Bâlteanu Gh., 1989).

În situaţia în care culturile de mazăre sunt infestate şi cu buruieni monocotiledonate (Setaria sp., Echinocloa crus-gali etc.), se poate folosi unul dintre următoarele erbicide ( Bâlteanu Gh., 1989):

1. Lasso (3-4 l/ha) + Bladex (3-4 l/ha) când procentul de humus în sol este de 1,5-3 % şi Lasso (4-5 l/ha) + Bladex (4-5 l/ha) când procentul de humus din sol este de 3-4 %.

2. Lasso (3-4 l/ha) + Gesagard 50 (3-4 l/ha) + Dikotex (1,5-2 l/ha) când procentul de humus din sol este de 1,5 - 3% şi Lasso (4-5 l/ha) + Gesagard 50 (4-5 l/ha) + Dikotex (1,5-2 l/ha) când procentul de humus din sol este de 3-4 %.

3. Fusilade super (1,5 l/ha) + Basagran (2-3 l/ha) când procentul de humus este de 3-4 %.

4. Fusilade super (1,5) + Dikotex (2 l/ha). În privinţa epocii de aplicare a acestor erbicide, Lasso asociat cu Bladex sau Gesagard

se administrează după semănat, iar în cazul când apar specii de dicotiledonate perene (Sonchus, Cirsium), pentru o eficacitate mai mare în combatere se foloseşte Dikotexul în faza în care plantele de mazăre au 8 - 10 cm înălţime.

Page 123: Fitotehnie  i+ii

123

În zonele unde cultura este infestată cu Sorghum halepense din seminţe şi rizomi, precum şi împotriva altor buruieni monocotiledonate se face un tratament cu Fusilade Super, 2-3 l/ha, Select Super 0,6-1 l/ha sau Agil 100 EC 0,8-1,5 l/ha, postemergent, când plantele de buruieni au 15-20 cm înălţime, în prealabil efectuându-se tratamentul buruienilor dicotiledonate în faza de rozetă.

În culturile în care este prezent Odosul (Avena fatua), se pot folosi următoarele formule:

1. Avadex BWEC (3 l/ha) + Dual 500 (3 l/ha) + Dikotex (1,5-2 l/ha). Primele două erbicide se administrează înainte de semănat fiind încorporate la 3-4 cm adâncime, iar Dikotexul se administrează obligatoriu după răsărire.

2. Fusilade super (1,5 l/ha) + Dikotex 40 (1,5-2 l/ha), după răsărirea mazării şi a odosului, această reţetă folosindu-se numai în solele puternic infestate de odos (Bâlteanu Gh., 1989).

În perioada înfloritului, culturile de mazăre se stropesc cu produse organo-fosforice pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha), pe bază de malation (Carbetox 37 CE - 1,5 l/ha), sau se prăfuiesc cu substanţe organo-clorurate (Hexacloran, Lindatox, Duplitox) în cantitate de 25 - 30 kg/ha; împotriva gărgăriţei, care în această perioadă îşi depune ouăle pe păstăile gata formate.

Primul tratament se face când 4 5 % din plante sunt înflorite, iar al doilea la 10 - 12 zile.

Pentru că acest dăunător, care este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), provoacă pagube foarte mari, sămânţa de mazăre destinată însămânţării, imediat după recoltare se tratează cu sulfură de carbon 1 kg/t sămânţă sau cu Fostoxin, 10 tablete/t sămânţă.

Împotriva păduchelui verde al mazării (Acyrthosiphon pisum) se poate folosi insecticidal Thionex ULV (endosulfan 25%) în doză de 2l/ha.

Dintre bolile mazării, mai importante printre pagubele pe care le provoacă, este Antracnoza mazării (Mycrosphaerella pinodes Bolt Blox Johans). Ciuperca atacă toate organele plantei, mai ales în faza de păstăi, formând pete galbene-cenuşii cu marginea brună, care se necrozează.

Pagubele sunt mai mari în primăverile ploioase la soiurile mai tardive. Se combate prin folosirea de seminţe sănătoase la semănat, tratate cu Bavistin 4 kg/t sămânţă, sau Fundazol 2 kg/t sămânţă şi prin cultivare de soiuri rezistente.

În timpul vegetaţiei, în cazul unui atac puternic, se vor face stropiri cu zeamă bordeleză 1%, sau cu Dithane M 45,2 kg/ha.

6.3.3. Recoltare Recoltarea mazării este o lucrare dificilă, din cauza maturizării eşalonate a păstăilor, a

culcării la pământ a plantelor, a spargerii cu uşurinţă a păstăilor şi scuturării boabelor. Momentul cel mai potrivit pentru recoltarea mazării este atunci când majoritatea

plantelor s-au îngălbenit, frunzele pe 2/3 din lungimea plantelor s-au uscat, două treimi din păstăi sunt galbene, iar seminţele din păstăile inferioare s-au întărit.

În recoltarea mazării se disting două etape: în prima etapă se smulg plantele sau se taie, lăsându-se să se usuce, iar în a doua se face treieratul cu combina. Smulgerea sau tăierea mazării se poate face mecanizat sau manual.

Mecanizat, operaţia se realizează cu maşina MRM-2,2 sau MRM-2,2 M, care smulge sau taie plantele, le separă de restul lanului şi apoi le aşează în brazde continui late de 1 m pentru uscare.

După 3 - 5 zile, timp în care plantele s-au uscat pe teren, se face treieratul din mers cu combina echipată cu ridicător. La treierat se măreşte deschiderea la contrabătător, se căptuşeşte cu tablă şi se reduce turaţia tobei la 600 ture/min.

Page 124: Fitotehnie  i+ii

124

În situaţia în care smulgerea sau tăierea mazării se face manual, cu coase, lucrarea trebuie executată numai în orele de dimineaţă sau noaptea, pentru ca pierderile prin scuturare să fie cât mai mici, brazdele fiind treierate ulterior tot cu combina.

Prin recoltarea divizată cu maşina MRM-2,2 şi combina C-12, pierderile se ridică la cca. 5 % faţă de 20 - 25% prin recoltatul manual şi treieratul din poloage cu combina. Forţa de muncă se reduce cu 95 %, iar cheltuielile se reduc cu 45 %, recoltatul mecanic fiind deci foarte economic.

6.3.4. Producţii. Mazărea este o plantă productivă. Producţiile de mazăre în ţara noastră oscilează în limite foarte largi, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, între 15-30 q/ha în zonele favorabile şi între 7 - 12 q/ha în zonele puţin favorabile.

Producţia medie mondială oscilează în limitele 12,24 - 13,01 q/ha, iar producţia medie a Europei, în limitele 26,77 - 38,53 q/ha.

În ţara noastră, producţia medie de mazăre s-a încadrat în limitele 10,82 - 17,37 q/ha. Această producţie este totuşi mică faţă de posibilităţile existente. Producţia medie pe ţară poate fi mult sporită, prin executarea de calitate a lucrărilor de pregătire a solului, asigurarea desimii optime a plantelor, folosirea de soiuri productive, combaterea chimică a buruienilor şi recoltatul mecanizat şi la momentul optim.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de mazăre.

Răspuns: Sămânţa de mazăre destinată semănatului se tratează cu produsele: Bavistin 4 kg/t sămânţă, sau Fundazol 2 kg/t sămânţă şi prin cultivare de soiuri rezistente.

2. Care sunt cerinţele pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ sǎmânţa de mazăre

destinatǎ semǎnatului ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Norma de sǎmânţǎ pentru semǎnat la mazăre, orientativ este:

a) 180 - 220 kg/ha; b) 220 - 280 kg/ha; c) 225 - 300 kg/ha; d) peste 300 kg/ha; e) 100 - 180 kg/ha.

Rezolvare: c. Basagran 2 - 3 l/ha sau Aretit EC 4,0 - 6,0 l/ha. De rezolvat: 2. Pentru a combate Odosul (Avena fatua), din cultura de mazăre se pot folosi:

a) Avadex BWEC (3 l/ha) + Dual 500 (3 l/ha) + Dikotex (1,5-2 l/ha); b) Lasso (3-4 l/ha) + Bladex (3-4 l/ha); c) Lasso (4-5 l/ha) + Bladex (4-5 l/ha)); d) Fusilade super (1,5 l/ha) + Dikotex 40 (1,5-2 l/ha); e) Basagran 2 - 3 l/ha sau Aretit EC 4,0 - 6,0 l/ha

Rezolvare:

Page 125: Fitotehnie  i+ii

125

REZUMATUL TEMEI Boabele de mazăre se folosesc în hrana oamenilor, atât în stare uscată (ajunse la

maturitate) cât şi în stare verde, sub diferite forme (supe, pireuri etc.), datorită valorii nutritive ridicate şi însuşirilor gustative bune.

Substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de mazăre sunt: substanţele extractive neazotate (46 - 59 %) şi substanţele grase (0,7 - 1,6 %).

În România, la nivelul anului 2004 suprafaţa să crească la 24,5 mii ha din care în sectorul privat 21,6 mii ha

Faţă de temperatură, mazărea are cerinţe moderate. Suma temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie este de 1800 - 22000C. Faţă de umiditate, mazărea trebuie considerată de asemenea cu moderate. Pentru germinaţie, seminţele de mazăre au nevoie de o cantitate de apă mai mare decât cele de cereale, absorbind 100 - 150 % apă din greutatea lor.

Solurile pretabile pentru mazăre sunt cele cu textură mijlocie, structurate, cu reacţie neutră şi cu conţinut ridicat în fosfor, potasiu, calciu, cu pH-ul cuprins între 6,7 - 7,5.

Nu sunt indicate solurile grele, cu exces de umiditate şi slab aerate, sărăturile şi solurile nisipoase.

În ţară s-au delimitat următoarele zone de favorabilitate pentru cultura mazării: zona foarte favorabilă, zona favorabilă, cuprinde suprafeţe întinse şi se subdivide în trei subzone: subzona favorabilă I, II şi III şi zona puţin foavorabilă.

Mazărea se poate cultiva după plantele prăşitoare, care lasă terenul curat de buruieni, după ea însăşi şi după cerealele păioase, cu condiţia ca terenul să se lucreze bine şi la timp pentru a asigura combaterea buruienilor.

Nu este indicat să se cultive mazăre după ea însăşi sau după alte leguminoase, deoarece nu se asigură o valorificare raţională a terenului, iar în al doilea rând se înmulţesc bolile şi dăunătorii.

Pentru 100 kg boabe, plus producţia aferentă secundară, plantele de mazăre extrag din sol 6,25 kg N, 0,75 - 1,5 kg P2O5 şi 2,0 - 3,7 kg K2O.

Consumul specific de elemente nutritive la mazăre pentru 100 kg boabe, plus producţia secundarǎ aferentǎ este: 6,25 kg N, 0,75 - 1,5 kg P2O5, 2,0 - 3,7 kg K2O.

Sămânţa de mazăre destinată semănatului se tratează cu produsele: Bavistin 4 kg/t sămânţă, sau Fundazol 2 kg/t sămânţă şi prin cultivare de soiuri rezistente.

Norma de sǎmânţǎ pentru semǎnat la mazăre, orientativ este: 225 - 300 kg/ha. Lucrările de îngrijire trebuie să asigure două deziderate: combaterea eficientă a

buruienilor şi respectiv a dăunătorilor. Recoltarea mazării este o lucrare dificilă, din cauza maturizării eşalonate a păstăilor, a

culcării la pământ a plantelor, a spargerii cu uşurinţă a păstăilor şi scuturării boabelor. În recoltarea mazării se disting două etape: în prima etapă se smulg plantele sau se

taie, lăsându-se să se usuce, iar în a doua se face treieratul cu combina. Mecanizat, operaţia se realizează cu maşina MRM-2,2 sau MRM-2,2 M, care smulge

sau taie plantele, le separă de restul lanului şi apoi le aşează în brazde continui late de 1 m pentru uscare.

Prin recoltarea divizată cu maşina MRM-2,2 şi combina C-12, pierderile se ridică la cca. 5 % faţă de 20 - 25% prin recoltatul manual şi treieratul din poloage cu combina.

Producţia medie mondială oscilează în limitele 12,24 - 13,01 q/ha, iar producţia medie a Europei, în limitele 26,77 - 38,53 q/ha.

În ţara noastră, producţia medie de mazăre s-a încadrat în limitele 10,82 - 17,37 q/ha. Această producţie este totuşi mică faţă de posibilităţile existente.

Page 126: Fitotehnie  i+ii

126

Tema Nr.7

FASOLEA

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă

şi sol; Zonare; Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului; Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Cultura intercalată a

fasolei prin porumb Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este fasolea, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată: 1. Bâlteanu Gh.,1998 – Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti 2. Mogârzan Aglae, Morar G., Ştefan M., 2004 Fitotehnie, Editura Ion Ionescu de la

Brad, Iaşi 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie – Leguminoase pentru boabe, Editura Universitaria,

Craiova. 7.1. Importanţa; Răspândire. Suprafeţe cultivate; Compoziţia

chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare

7.1. Importanţa Fasolea este o leguminoasă importantă, în primul rând, datorită valorii nutritive

ridicate şi întrebuinţărilor numeroase pe care le are. Fiind bogată în proteine (23 - 30 %) şi glucide (48 - 55 %), fasolea este, dintre toate

leguminoasele pentru boabe, cel mai mult folosită în alimentaţia oamenilor. Ea se foloseşte în alimentaţie la prepararea diferitelor mâncăruri, sub formă de boabe uscate, boabe verzi şi păstăi.

Făina de fasole poate intra în compoziţia pâinii de grâu în proporţie de 5 - 10 %, astfel pâinea devenind mai gustoasă şi mai hrănitoare decât cea obişnuită.

Proteinele din fasole sunt bogate în aminoacizi importanţi pentru organismul uman (arginină, lizină, triptofan), care, alături de procentul ridicat de glucide, stau la baza valorii nutritive ridicate a boabelor. Boabele şi păstăile verzi sunt bogate în proteine, zaharuri, vitamine, fiind preparate direct, fie conservate.

Page 127: Fitotehnie  i+ii

127

Preparatele culinare din boabele de fasole verzi sau păstăi, ca şi ceaiurile din tecile de fasole sunt dietetice şi se folosesc în scopuri farmaceutice pentru tratarea unor maladii (cum este de exemplu, diabetul).

Producţia secundară (vrejii plantelor de fasole şi tecile), rezultată după recoltarea boabelor se foloseşte în alimentaţia animalelor, în special a

ovinelor şi caprinelor. Fiind o leguminoasă, fasolea îmbogăţeşte solul în azot, lăsându-l în condiţii bune de fertilitate.

Fasolea părăseşte terenul devreme, în felul acesta existând timp suficient pentru pregătirea acestuia în cele mai bune condiţii în vederea însămânţării plantei postmergătoare (de regulă grâul de toamnă).

Aceste două mari avantaje fac din fasole o bună plantă premergătoare pentru toate culturile.

De asemenea, din frunzele de fasole se poate obţine acidul citric. 7.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate Fasolea este originară din America, unde s-a cultivat din timpuri foarte vechi. În

Europa, datele existente atestă cultivarea fasolei începând cu secolul XVI. În ţara noastră, cultura fasolei datează de la sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII.

Fasolea se întâlneşte pe un areal mare de cultură, areal ce cuprinde zone dintre cele mai diferite sub aspect climatic, fiind menţionată în cultură în peste 90 de ţări.

Fasolea pentru boabe se cultivă în prezent pe glob, în cultură pură sau intercalată, pe o suprafaţă de circa 27 mil. ha, producţia medie mondială la ha fiind de 7,01 q (Muntean L.S. şi colab., 2008).

Din aceasta, cca. 14,2 mil. ha se cultivă în Asia, aproximativ 0,35 mil. ha în Europa, 3,46 mil. ha în America de Nord şi Centrală, 4,72 mil. ha în America de Sud.

Între ţările mari cultivatoare de fasole pură, amintim: India (cca. 9 mil. ha), Brazilia (cca. 4,11 mil. ha), Mexic (cca. 1,9 mil. ha), China (cca. 1,2 mil. ha), S.U.A. (cca. 0,54 mil. ha), Portugalia (cca. 0,19 mil. ha), Spania (cca. 0,17 mil. ha), Italia (cca. 0,15 mil. ha). Cele mai mari producţii la ha se obţin în America de Nord şi Centrală (8,8-9,89 q/ha), (după F.A.O. Yearbook, 2005).

În România, suprafaţa cultivată cu fasole în cultură pură a fost la nivelul anului 1985 de 168,9 mii ha, la nivelul anului 1996 de 37,8 mii ha, la nivelul anului 2000 se găseau semănate cu fasole numai 26,2 mii ha, din care în proprietate majoritară privată 24,6 mii ha, pentru ca la nivelul anului 2004 să se găsească semănate cu fasole numai 13,8 mii ha, din care în proprietate majoritară privată 13,3 mii ha, aceasta fiind şi explicaţia deficitului mare de fasole uscată existent pe piaţa internă, faţă de necesarul pentru consum.

Suprafeţe mai mari se cultivă în prezent la noi în ţară cu fasole, în cultură intercalată cu porumbul, aceasta deoarece există pe de o parte o serie întreagă de erbicide selective, atât pentru porumb cât şi pentru fasole, iar pe de altă parte maşini care seamănă intercalat, concomitent, porumbul şi fasolea. Suprafaţa de fasole astfel semănată, a fost, la nivelul anului 2005 de 416,5 mii ha, în prezent ea depăşind 700 mii ha.

7.1.3. Compoziţia chimică După M. Smirnova – Ikonorikova (1960), citate de Bâlteanu Gh., (1989), boabele de

fasole au un conţinut în apă de 8 - 12 %. Raportat la suprafaţa uscată, boabele de fasole conţin următoarele componente: proteină

brută (17 - 32,1 %), grăsimi (0,4 - 3,6 %), cenuşă (3,1 - 5,2 %), amidon (41,0 - 56,4 %), celuloză (2,2 - 6,6 %). Conţinutul în proteine al boabelor de fasole oscilează în funcţie de soi, îngrăşăminte, condiţiile climatice etc.

Page 128: Fitotehnie  i+ii

128

Substanţele proteice sunt alcătuite din aminoacizi importanţi cum ar fi arginina (8,54 %), lizina (4,32 %), tirozina (3,32 %), triptofanul (1,39 %), histidina (3,0 %), cistina (1,23 %), metionina (1,80 %). Boabele de fasole au de asemenea un conţinut ridicat de provitamina A (caroten) şi de acid ascorbic.

Boabele verzi au un conţinut mai ridicat în caroten decât boabele ajunse la maturitate, iar conţinutul în acid ascorbic este mai ridicat în boabele mature şi mai scăzut în boabele verzi.

Cenuşa este alcătuită în general din potasiu (1,2 - 1,9 g/100 g cenuşă), fosfor (0,41 - 0,50 g/100 g cenuşă), calciu (0,1 - 0,2 g/100 g cenuşă). La aprecierea boabelor de fasole se ia în calcul şi timpul de fierbere, timp care poate fi influenţat pozitiv sau negativ de conţinutul în celuloză mai mic sau mai mare din învelişul boabelor. Soiurile care fierb repede sunt mai apreciate.

7.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol Faţă de temperatură. Fasolea (Ph.vulgaris) este o plantă iubitoare de căldură

(termofilă). Temperatura minimă de germinaţie este de 8 - 100C, iar temperatura optimă de 320C.

După răsărire, plantele de fasole sunt sensibile la temperaturi scăzute, temperaturile de –10C sau –20C distrugându-le.

În timpul vegetaţiei, temperaturi în jurul a 200C asigură creşterea normală a plantelor. Temperatura minimă la care înfloreşte fasolea este de 15 ˚C, iar temperatura minimă pentru maturare este de 180C.

În perioada de înflorire-bobocire, temperaturile de 20 - 220C sunt optime, iar în perioada de coacere sunt favorabile temperaturile de 250C.

Scăderea temperaturii la 14 - 150C în timpul înfloritului determină căderea florilor. Nici temperaturile prea ridicate nu sunt favorabile. Temperaturile ridicate din perioada

înfloritului, însoţite de secetă, mai ales cea atmosferică, determină nefecundarea florilor, provocându-se avortarea în masă a acestora.

Temperatura optimă la care se absorb substanţele nutritive din sol de către plantele de fasole se ridică la 35 - 390C, iar activitatea bacteriilor fixatoare de azot se desfăşoară în cele mai bune condiţii la temperatura de 300C (Bâlteanu Gh., 1989). Pe tot timpul vegetaţiei, plantele de fasole acumulează 1800 - 22000C.

Faţă de umiditate, cerinţele fasolei sunt diferite în funcţie de fazele de vegetaţie. În prima parte a perioadei de vegetaţie, fasolea rezistă bine la secetă. Cerinţele mai mari pentru apă se înregistrează în perioada înfloritului şi formării

bobului, lipsa în această perioada a umidităţii din sol, dar mai ales din atmosferă, însoţită da vânturi calde şi uscate, poate duce la pierderea recoltelor în întregime.

Consumul zilnic de apă în perioada înfloritului şi formării boabelor se situează la cca. 5 mm.

Umiditatea prea mare îi este defavorabilă, excesul de umiditate favorizând înmulţirea bolilor. De asemenea, umiditatea ridicată depreciază calitatea boabelor. Coeficientul de transpiraţie are valori cuprinse între 400 şi 750.

În ceea ce priveşte solul, fasolea preferă soluri mijlocii, fertile şi calde, cu o textură mijlocie şi cu o reacţie slab acidă până la slab alcalină (pH 6 - 7,5). Solurile argiloase, umede şi reci, compacte, nu sunt indicate pentru fasole. De asemenea nu sunt indicate solurile nisipoase.

Solurile cele mai indicate sunt solurile brun-roşcate, cernoziomurile levigate şi solurile aluviale.

Page 129: Fitotehnie  i+ii

129

7.1.5. Zonarea ecologică a fasolei Fasolea se cultivă cu bune rezultate aproape în toate regiunile ţării. În funcţie de

condiţiile de climă şi sol, pe teritoriul ţării noastre s-au delimitat următoarele zone de favorabilitate.

1. Zona foarte favorabilă. Se întâlneşte pe suprafeţe restrânse la noi în ţară şi ele pot fi delimitate în Banat şi Transilvania. În Banat ocupă suprafeţe mai mari în jurul Aradului, pe văile Mureşului, precum şi aluviunile fertile ale Timişului, în amonte de Timişoara. În Crişana, zona se limitează în partea de sud a Câmpiei Crişului Alb şi Văile Crişurilor.

În Transilvania, zona foarte favorabilă se limitează la partea de nord-vest a Câmpiei Someşului şi la întreaga vale a Mureşului şi Târnavelor. Solurile din aceste zone sunt aluviuni fertile, cernoziomuri, iar condiţiile climatice sunt favorabile.

Temperaturile medii au valori în lunile iunie-iulie între 18 - 210C. Precipitaţiile oscilează între 80 - 100 mm în iunie şi 50 - 80 mm în iulie.

2. Zona favorabilă. Cuprinde cea mai mare parte din suprafaţa arabilă a ţării. Aceasta se subîmparte în:

- Subzona favorabilă I, care cuprinde suprafeţe din jurul zonei foarte favorabile din vestul ţării, o suprafaţă foarte importantă între Tg. Mureş-Cluj şi Dej în Transilvania, zona cernoziomică între Jiu şi Olt în Oltenia, Câmpia din sud-vestul şi sud-estul Munteniei şi în partea de sud, centrală şi nordică a Moldovei. În această zonă solurile sunt de luncă, cernoziomuri, brun-roşcate.

Condiţiile de climă răspund în largă măsură sub raportul factorului termic. În lunile de primăvară, temperatura medie oscilează între 100C în nordul Moldovei şi 110C în vestul ţării. În perioada de fructificare temperatura medie variază între 18 - 200C.

Regimul pluviometric este uniform în partea de vest a ţării, mai ales la începutul perioadei de vegetaţie. În perioada de înflorire şi fructificare cad mai puţine precipitaţii în sudul zonei de vest (45 - 50 mm) şi mai multe în partea de nord (70 mm).

În Moldova, regimul pluviometric este mai favorabil spre sfârşitul perioadei de fructificare decât la începutul vegetaţiei, perioadă în care cad ploi puţine.

- Subzona favorabilă II, cuprinde restul suprafeţelor de câmpie şi aproape toate regiunile de coline şi dealuri din ţară, cu complexe de soluri în general mai puţin favorabile (soluri brune, brune podzolite, podzoluri, lăcovişti etc.).

În schimb condiţiile de climă sunt dintre cele mai favorabile, cu o temperatură medie de 100C în luna aprilie, aceasta permiţând semănatul timpuriu al

fasolei. În mai şi iunie fasolea se bucură de temperaturi care cresc de la 150C la 190C, iar în perioada critică de formare a boabelor, temperatura medie nu depăşeşte 210C. Precipitaţiile şi frecvenţa lor îndestulează cerinţele de apă pe întreaga perioadă de vegetaţie.

- Subzona favorabilă III, cuprinde în Oltenia întreaga Câmpie, exceptând nisipurile din stânga Jiului, în Muntenia partea centrală a Câmpiei Călmăţuiului, în Moldova depresiunile lanţului subcarpatic în vest, iar în est Câmpia Tecuciului şi Podişul Bârladului, în Transilvania suprafaţa fiind de asemenea destul de întinsă (sud-estul Depresiunii Bistriţei, sud-estul Podişului Someşan, sudul Podişului Târnavelor).

Solurile în această subzonă diferă foarte mult de la o unitate la alta. Precipitaţiile sunt insuficiente în perioada înfloritului şi legatului. Temperatura medie a aerului depăşeşte 3 ˚C în cele mai multe zile din iunie, iulie şi

august. Umiditatea relativă a aerului este de asemenea scăzută în lunile de vară, din această

cauză în anii secetoşi un număr mare de flori avortând. Zona puţin favorabilă, cuprinde partea centrală şi nordică a Dobrogei, zonele

submontane, zonele nisipoase şi sărăturile. În această zonă, condiţiile de climă sunt nefavorabile, ca şi fertilitatea solurilor, care este extrem de scăzută.

Page 130: Fitotehnie  i+ii

130

Precipitaţiile cad în mod neregulat şi în cantităţi foarte reduse, fapt care duce la pierderea treptată a rezervei de apă din sol şi în final la ofilirea plantelor.

Solurile sunt de slabă fertilitate şi în multe cazuri sunt puternic erodate.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de fasole?

Răspuns: În compoziţia boabelor de fasole predominǎ: proteină brută (17 - 32,1 %), grăsimi (0,4 - 3,6 %), cenuşă (3,1 - 5,2 %), amidon (41,0 - 56,4 %), celuloză (2,2 - 6,6 %). Substanţele proteice sunt alcătuite din aminoacizi importanţi cum ar fi arginina (8,54 %), lizina (4,32 %), tirozina (3,32 %), triptofanul (1,39 %), histidina (3,0 %), cistina (1,23 %), metionina (1,80 %). Cenuşa este alcătuită în general din potasiu (1,2 - 1,9 g/100 g cenuşă), fosfor (0,41 - 0,50 g/100 g cenuşă), calciu (0,1 - 0,2 g/100 g cenuşă).

2. Care sunt cerinţele fasolei pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate

şi sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la fasole este: a) 4 - 50 C b) 5 - 60 C c) 6 - 70 C d) 7 - 80 C e) 8 - 100C Rezolvare: e. De rezolvat: 2. Zona foarte favorabilǎ pentru cultura fasolei se întinde în: a) În sudul ţării, cuprinde zona deluroasă, cu o fâşie situată la nord de zona favorabilă

I şi în Dobrogea partea centrală şi nordică; b) în jurul Aradului, pe văile Mureşului; c) aluviunile fertile ale Timişului, în amonte de Timişoara; d) partea de sud a Câmpiei Crişului Alb şi Văile Crişurilor. e) partea de nord-vest a Câmpiei Someşului şi la întreaga vale a Mureşului şi

Târnavelor. Rezolvare:

7.2. Rotaţia culturii: Fertilizare; Lucrările solului

7.2.1. Rotaţia culturii În general fasolea este puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Se obţin

rezultate bune atunci când fasolea urmează după culturi care eliberează terenul vara, cum sunt

Page 131: Fitotehnie  i+ii

131

cerealele păioase care permit aratul terenului din vară şi întreţinerea acestuia până în toamnă ca semiogor, favorizând în felul acesta acumularea de apă şi nitraţi.

Bune premergătoare pentru fasole sunt prăşitoarele (cartofi, porumb), deoarece lasă terenul curat de buruieni.

Fasolea nu se poate cultiva după porumb, dacă acesta a fost tratat cu erbicide pe bază de Atrazin.

De asemenea, fasolea asigură producţii scăzute după floarea-soarelui, cu care are boli comune, iar după ultimele cercetări, după sfecla pentru zahăr.

Nu este indicat ca fasolea să urmeze în cultură după alte leguminoase sau după ea însăşi, din cauza apariţiei diferitelor boli (rugină, antracnoză).

Fasolea este o bună premergătoare pentru marea majoritate a culturilor. Având în vedere faptul că fasolea este o plantă care lasă în sol cantităţi mari de azot, este mai economic ca după fasole să se cultive plante care valorifică fertilitatea sporită a solului, cum sunt cerealele, în special grâul.

În ţara noastră, fasolea se cultivă pe suprafeţe mari în cultură intercalată cu porumbul, depăşind 700000 ha.

7.2.2. Fertilizarea După numeroasele date existente în literatură, pentru 100 kg boabe şi

producţia aferentă de vreji, fasolea extrage din sol 6-6,5 kg N, 1,7 kg P2O5 şi 4,5 kg K2O (Bâlteanu Gh., 1989).

Din totalul cantităţii de azot fasolea extrage din sol numai 15 %, restul de 85 % fiind luat din atmosferă datorită activităţii bacteriilor simbiotice fixatoare de azot.

Cu toate că cerinţele fasolei faţă de elementele nutritive sunt ridicate, fasolea reacţionează diferenţiat la aplicarea îngrăşămintelor.

Aceasta datorită faptului că azotul şi-l asigură pa cale simbiotică în proporţie de 85 %, dar şi perioadelor de secetă din timpul verii.

De asemenea reacţia la îngrăşăminte a fasolei este influenţată într-o măsură însemnată de regimul precipitaţiilor, precum şi de fertilitatea solului.

Îngrăşămintele cu azot sunt necesare numai pe solurile cu fertilitate scăzută şi în zone cu precipitaţii mai multe, mai ales că în aceste zone şi activitatea bacteriilor simbiotice este mai puţin intensă.

Pe solurile fertile, cum sunt cernoziomurile, sporurile de producţie, ca urmare a folosirii îngrăşămintelor cu azot sunt mici, nesemnificative. În schimb, folosirea îngrăşământului cu fosfor pe aceste soluri a adus sporuri însemnate de recoltă (+6,87 q/ha la o doză de 150 kg superfosfat/ha şi respectiv +6,92 q/ha la o doză de 300 kg superfosfat/ha) (Bâlteanu Gh., 1989).

Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se stabilesc în funcţie de conţinutul solului în fosfor mobil. La peste 5 mg P2O5 mobil/100 g sol nu se administrează fosfor, între 2 - 5 mg P2O5 mobil/100 g sol se administrează 40 kg/ha P2O5.

Pe aceste soluri, azotul aplicat împreună cu fosforul nu a sporit producţia comparativ cu fosforul aplicat singur (6,63 q/ha boabe fasole la 150 kg/ha azotat + 150 kg/ha superfosfat faţă de 6,87 q/ha boabe fasole la 150 kg superfosfat).

Pe solurile brun-roşcate, superfosfatul aplicat singur nu determină sporuri de producţie mai mari de 1 q/ha. Apare pe aceste soluri necesitatea aplicării îngrăşămintelor cu azot, sporind în felul acesta producţia.

Folosind 60 kg/ha azot, sporul de producţia a fost de 1,56 q/ha (13 %), iar date împreună (N60P60) au ridicat producţia cu 2,25 q/ha (19 %) ( Bâlteanu Gh., 1989).

Folosirea îngrăşămintelor cu azot în cultura fasolei trebuie să se facă cu mult discernământ.

Page 132: Fitotehnie  i+ii

132

Pe solurile fertile din ţara noastră, nu trebuie administrat azot înainte de semănat în cultura fasolei.

Producţia de fasole poate fi sporită prin folosirea preparatelor bacteriene (Nitragin – fasole) cu care se tratează sămânţa înainte de semănat.

Folosirea azotului ca îngrăşământ la fasole trebuie stabilită după 20 - 25 de zile de la răsărire, când dozele se stabilesc în funcţie de numărul de nodozităţi/plantă şi de numărul plantelor cu nodozităţi (tabelul 7.1., Bâlteanu Gh., 1989).

Tabelul 7.1.

Dozele de azot la fasole în funcţie de dezvoltarea nodozităţilor

( Bâlteanu Gh., 1989)

Număr de nodozităţi pe

plantă

Plante cu nodozităţi

(%)

N (kg/ha)

5 80 25 - 30 1 - 5 50 30 - 40 lipsă 0 40 - 60

Îngrăşămintele cu azot se administrează în timpul prăşitului mecanic sau în perioada

de 2 frunze trifoliate - începutul înfloritului. Gunoiul de grajd este indicat să se dea la planta premergătoare şi direct numai pe

nisipuri şi în zonele umede şi reci, în doze mici, de 10 - 15 t/ha. Se administrează împreună cu fosforul, care se încorporează sub arătura de bază. O particularitate în fertilizarea fasolei o constituie folosirea microelementelor

molibden, bor, zinc, mangan, care pot aduce sporuri însemnate de producţie. Dintre microelementele menţionate, importanţă deosebită pentru fasole prezintă

molibdenul, în prezenţa căruia fixarea azotului atmosferic se face cu o intensitate mai mare. Molibdenul se încorporează în sol în cantitate de 2 - 4 kg/ha, sau se aplică

extraradicular, la începutul înfloritului. Trebuie menţionat faptul că în absenţa molibdenului din sol pe rădăcinile plantelor de

fasole nu se dezvoltă nodozităţi. Plantele de fasole se îngălbenesc la insuficienţa borului, producţia reducându-se cu

10-40%. Borul se introduce în sol în cantitate de 0,4 - 0,5 kg/ha substanţă activă. Zincul sporeşte producţia de fasole pe terenurile carbonatate cu 20 - 30 %. Se

introduce în sol sub formă de sulfat de zinc ( Bâlteanu Gh., 1989). Pe solurile acide, este necesară aplicarea amendamentelor de calciu, în funcţie de

textura solului aplicându-se 2 - 7 t/ha carbonat de calciu. 7.2.3. Lucrările solului Fasolea necesită un teren afânat, profund şi bine mărunţit. Pregătirea solului se face la

fel ca pentru porumb. Trebuie menţionat că în primăvară, datorită faptului că fasolea se seamănă în cultură

pură în urma porumbului, teoretic trebuie să primească în plus una sau două lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă.

În cazul când fasolea se cultivă în regim irigat ca a doua cultură, imediat după recoltarea plantei premergătoare se execută o arătură la adâncimea la care nu se scot bulgări, sau se lucrează solul cu grapa cu discuri de 2 - 3 ori şi se seamănă imediat.

Page 133: Fitotehnie  i+ii

133

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cele mai valoroase premergătoare pentru cultura fasolei ? Răspuns: Fasolea este puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Rezultate bune se

obţin atunci când fasolea urmează după culturi care eliberează terenul vara, cum sunt cerealele păioase care permit aratul terenului din vară şi întreţinerea acestuia până în toamnă ca semiogor, favorizând în felul acesta acumularea de apă şi nitraţi.

2. Care sunt plantele contraindicate ca premergătoare pentru fasole?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la fasole pentru 100 Kg boabe plus

producţia secundarǎ aferentǎ este: a) 2,5 - 3,0 kg N, 1,1 kg P2O5, 1,9 kg K2O b) 3,0 - 3,7 kg N, 1,3 kg P2O5, 2,7 kg K2O c) 4,0 - 4,8 kg N, 1,5 kg P2O5, 3,5 kg K2O d) 5,0 - 6,0 kg N, 1,6 kg P2O5, 4,0 kg K2O e) 6,0 - 6,5 kg N, 1,7 kg P2O5, 4,5 kg K2O

Rezolvare: e De rezolvat:

2. Din totalul cantităţii de azot fasolea extrage din sol numai: a) 10 %, restul de 90 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; b) 15 %, restul de 85 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; c) 20 %, restul de 80 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; d) 25 %, restul de 75 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; e) 30 %, restul de 70 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot;

Rezolvare:

7.3. Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Cultura intercalată a fasolei prin porumb

7.3.1. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de fasole pentru semănat trebuie să aibă o puritate minimă de 97 % şi o

capacitate germinabilă de cel puţin 90 %. Înainte de semănat, sămânţa se tratează cu Nitragin. În timpul tratamentului şi până la

introducerea în sol, seminţele trebuie ferite de razele solare. Epoca de semănat. Epoca optimă pentru semănat este când în sol, la adâncimea de

încorporare a seminţelor, temperatura este de 8 - 100C, timpul este în încălzire şi pericolul îngheţurilor târzii de primăvară a trecut.

Calendaristic, epoca optimă de semănat a fasolei este între 10 - 25 aprilie în sudul ţării (Câmpia Română), vestul ţării şi Dobrogea, între 15 - 30 aprilie în zona centrală a Moldovei şi Câmpia Transilvaniei şi între 10 - 25 mai în nordul ţării şi în zonele cu climat mai rece.

Page 134: Fitotehnie  i+ii

134

Semănatul mai de timpuriu prelungeşte perioada de răsărire, multe seminţe mucegăiesc şi rezultă o semănătură cu goluri.

De asemenea, în această perioadă prelungită de timp, cultura de fasole se îmburuienează puternic.

Întârzierea semănatului faţă de epoca optimă nu-şi găseşte de asemenea justificare. În aceste condiţii, înflorirea fasolei coincide cu acţiunea accentuată a secetei şi a

temperaturilor ridicate, care împiedică fecundarea şi produc avortarea florilor. Semănatul înainte de 1 aprilie şi întârzierea acestuia după realizarea în sol a

temperaturii de 160C a scăzut producţia cu 500 kg/ha (Matei I., 1974). Fasolea se poate practic semăna în acelaşi timp cu porumbul.

Desimea de semănat. Desimea optimă de semănat este de 40 - 50 boabe germinabile/m2.

Fasolea se poate semăna în benzi, cu intervalul dintre rânduri de 45 - 40 cm în cadrul benzilor, iar între benzi cu distanţa de 60 - 70 cm. În cazul în care se foloseşte irigarea prin brazde, distanţa între benzi se măreşte la 80 cm.

Fasolea se poate semăna şi la distanţa între rânduri de 50 cm, lucrările mecanice efectuându-se în acest caz cu tractorul legumicol.

Experienţele efectuate la Fundulea au stabilit că mărirea distanţei între rânduri la 80 cm, cu menţinerea desimii de 40 - 50 boabe germinabile/m2,creează posibilitatea executării lucrărilor de îngrijire cu maşinile folosite în cultura porumbului, fără ca producţia să scadă.

Desimea de 40 - 50 boabe germinabile/m2 se realizează folosind o cantitate de sămânţă de 80 - 120 kg/ha.

Adâncimea de semănat oscilează între 5 - 7 cm, stabilirea acesteia spre una sau alta a limitelor intervalului făcându-se în funcţie de umiditatea şi textura solului.

Semănatul se face cu semănătoarea SPC-6, SPC-8, SPC-12. 7.3.2. Lucrările de îngrijire Având în vedere că fasolea are o răsărire epigeică şi răsăritul poate să fie împiedicat de

formarea crustei, înainte de răsărire, grăpatul culturii pentru spargerea crustei prezintă dificultăţi, deoarece acesta poate distruge un număr mare de plante în curs de răsărire.

De aceea, grăpatul în această perioadă trebuie să se facă înainte ca plăntuţele să ajungă aproape de suprafaţa solului, folosind grapa reglabilă sau mai bine sapa rotativă. Când plăntuţele sunt aproape de răsărire este mai bine să se renunţe la grăpat.

După răsărire, sunt necesare 3 - 4 praşile mecanice între rânduri şi două praşile manuale pe rând (prăşit-plivit), care să menţină terenul curat de buruieni.

Fasolea este una din plantele sensibile la îmburuienare. De aceea, combaterea buruienilor din cultura de fasole, pe orice cale, trebuie să constituie o prioritate.

Experienţele efectuate până în prezent au stabilit că rezultate foarte bune în combaterea buruienilor se obţin prin folosirea corectă a erbicidelor, care au un spectru larg de combatere.

În acest sens, în zonele mai umede, pe soluri podzolite şi brun-podzolite, combaterea buruienilor se poate face cu Dual 500 (4-6 l/ha), Lasso + Basagran (5-7 l/ha + 3-4 l/ha), Flex (1,5-2,0 l/ha).

Dozele de erbicide se stabilesc spre limita inferioară sau superioară a intervalului, în funcţie de conţinutul în humus al solului.

Erbicidele Dual şi Lasso se folosesc înainte de semănat şi se încorporează la 3 - 5 cm cu cultivatorul combinat, iar Basagran şi Flex se administrează când plantele de fasole au format prima pereche de frunze trifoliate, iar buruienile au 3 - 4 frunze.

În zonele în care terenurile nu sunt infestate cu Sorghum halepense, pentru combaterea monocotiledonatelor şi a unor dicotiledonate se pot folosi preparate pe bază de trifluralin

Page 135: Fitotehnie  i+ii

135

(Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75-2,5 l/ha) administrate înainte de semănat (0-7 zile) şi încorporate cu grapa cu discuri, prin două treceri, la 8 - 10 cm adâncime, alaclor (Mecloran 35 CE, 8-13 l/ha sau Alane + 48 EC 6-9 l/ha) sau EPTC (S-etil dipropil thiocarbamat, respectiv Eptam 6E – 6-8 l/ha sau Eradicane 6E – 6-8 l/ha) administrate de asemenea preemergent.

Combaterea buruienilor dicotiledonate se face prin administrarea în vegetaţie a unor erbicide pe bază de bentazon (Basagran 3-4 l/ha) sau fomesafen (Flex 1,5-2,0 l/ha), 1 - 2 tratamente, în faza când plantele de fasole au format prima pereche de frunze trifoliate, iar buruienile dicotiledonate au 2 - 4 frunze (primul tratament) şi când generaţia a doua de buruieni dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea tratament).

Dacă culturile de fasole sunt infestate şi cu Sorghum halepense din rizomi, la erbicidele enunţate anterior se adaugă şi erbicide pe bază de cicloxidim (Focus Ultra 3-4 l/ha), pe bază de quizalofopetil (Targa Super EC 2-3 l/ha) sau propaquizafop (Agil 100 EC 0,8-1 l/ha) administrate când costreiul are 10 - 30 cm înălţime.

Pentru buruienile anuale şi perene se mai poate folosi erbicidul Dominator (Glifosat acid 360 g/l), aplicat postemergent, în doză de 1 - 2 l/ha, iar pentru burienile anuale şi perene monocotiledonate, tot postemegent se poate folosi şi erbicidul Touchdown 2 l/ha (Glifosat trimesium 480 g/l).

Folosirea erbicidelor nu exclude efectuarea unei praşile mecanice în cultura fasolei , aceasta fiind obligatorie în tehnologia cadru.

Importanţă deosebită trebuie acordată combaterii bolilor şi dăunătorilor fasolei. Arsura comună (Xanthomonas phaseoli), Antracnoza (Coeletotrichum

lindemuthianum), ca şi alte boli, provoacă pierderi însemnate de producţie. Combaterea chimică a bolilor se realizează folosind preparate pe bază de captan

(Captadin 50 PU- 0,25 %, Captan 50 WP- 0,25 %, Captan 80 WP- 0,1 %, Merpan 50 WP- 0,25 % - împotriva antracnozei), hidroxid de cupru (Cuzin 15 SC - 2,8 l/ha, Champion 50 WP- 0,25 %, Funguran OH 50 WP- 0,25 %), Mancozeb (Mancozeb 800 - 0,2 %), oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU- 4 kg/ha;), zeamă bordeleză 1 %, prin aplicarea a trei tratamente: primul tratament se efectuează după răsărirea plantelor, al doilea înainte de înflorit, iar al treilea la formarea păstăilor.

Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) se recomandă Procimidon (Sumilex 50 PU- 0,1 %, Sumilex 50 WP- 0,1 %).

Dintre dăunătorii fasolei cel mai important este Gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obctetus). Atacă boabele în câmp şi în magazie, provocând pagube mari. Se combate prin măsurile arătate la mazăre, tratamente cu substanţe organo-fosforice sau pe bază de carbonaţi în perioada de formare a păstăilor (Sinoratox 35 CE - dimetoat 35 %, 1,5 l/ha sau Carbetox 37 CE - malation 37 %, 1,5 l/ha, în perioada de formare a păstăilor, când apar adulţii - în luna iulie), iar în depozite se pot folosi pentru gazare sulfură de carbon în doză de 1 kg/t seminţe sau hidrogen fosforat, pastile de Phostoxin sau Delicia 30 g/t în spaţii închise sau 40 - 60 g/t sub prelate sau substanţe pe bază de permetrin (Copex 25 WP 20 g/t de sămânţă), pe bază de fosfură de aluminiu (Pestoxin, 2 - 5 tablete la tona de sămânţă, Ultraphos C, 3 - 5 tablete la tona de sămânţă, Agroxin, 3 - 5 tablete la tona de sămânţă) sau clorpirifos metil (Reldan 40 EC 12,5 ml/t de sămânţă (Bâlteanu Gh., 1989, L.S.Muntean, 2008).

Irigarea fasolei. Deşi moderat de pretenţioasă faţă de umiditate, în zona de stepă şi silvostepă din ţara noastră, insuficienţa umidităţii din sol şi aer, împreună cu temperaturile ridicate din perioada fructificării, determină diminuarea însemnată a recoltei de fasole.

Pentru a avea certitudinea obţinerii unor producţii mari de fasole, umiditatea solului trebuie menţinută pe adâncimea de 80 de cm, la peste 50 % din I.U.A.

În acest sens sunt necesare, aceasta în funcţie şi de condiţiile anului de cultură, 3 - 4 udări în zona de stepă şi 2 - 3 udări în zona de silvostepă şi păduri.

Page 136: Fitotehnie  i+ii

136

Prima udare se face, în toate zonele, la începutul înfloritului, obişnuit în ultima decadă a lunii iunie, iar restul udărilor, în luna iulie, în cursul înflo-ritului. Cantitatea de apă ce se aplică la o udare este de 400 - 700 m3/ha.

7.3.3. Recoltare. Producţii Recoltarea fasolei se face când 2/3 din păstăi au ajuns la maturitate, iar boabele din

partea superioară a plantei sunt suficient de tari. Întârzierea recoltatului faţă de această fază este însoţită de pierderi mari de recoltă prin scuturare.

Fasolea se recoltează divizat. Iniţial, plantele de fasole se taie cu maşina MDF-1,5 (maşină de tăiat-dislocat fasole), la adâncime superficială de 2 - 3 cm în sol şi pe o lăţime de 1,5 m.

MDF-1,5 lucrează în agregat cu tractorul L-445, fiind acţionată de la priza de putere, în culturile semănate în benzi de 3 rânduri echidistante la 45 cm, cu distanţa între benzi de 60-75 cm sau în rânduri echidistante la 50 cm (Bâlteanu Gh., 1989).

Plantele de fasole astfel pregătite, sunt lăsate 2-3 zile în brazde pentru maturizarea tuturor păstăilor, după care sunt treierate cu combina C-12, în prealabil acesteia ataşându-se ridicătorul-adunător (RA-4,2) şi echipamentul de treierat fasole.

Datorită faptului că seminţele de fasole sunt sensibile la spargere, pentru evitarea pierderilor se vor alege site adecvate, turaţia tobei se va reduce la minimum 4000 rot/min, iar distanţa dintre grătar şi tobă se va mări la maximum, în felul acesta pierderile fiind reduse la 1 %.

Pentru treierat se poate folosi în locul combinei C-12 şi MTF-14 (maşină de treierat fasole), care ridică şi treieră din brazde fasolea uscată.

Brazdele au fost formate anterior cu maşini adecvate în acest sens, dintr-un număr de 8 - 9 rânduri, ele fiind rectilinii şi cu o lăţime ce nu trebuie să depăşească 1,5 m.

O atenţie deosebită se va acorda loturilor semincere, în masa de seminţe nefiind admise seminţe sparte.

Dacă la treierat, în timpul zilei, temperaturile sunt prea ridicate, lucrarea se va efectua dimineaţa (până la orele 11) şi după masă (după orele 16).

Recoltarea mecanizată a fasolei cu pierderi mici este posibilă numai în culturile de fasole lipsite total de buruieni şi amplasate pe terenuri bine nivelate.

În ţara noastră, pe suprafeţe destul de mari, recoltarea fasolei se face manual prin smulgere. Plantele smulse sunt aşezate în grămezi mici, de 50 - 60 cm înălţime şi se lasă 2-3 zile pentru uscare. Treieratul se face cu combina, prim deplasarea ei de la o grămadă la alta.

După treierat, sămânţa se curăţă de impurităţi, se usucă şi se tratează împotriva gărgăriţei, cu sulfură de carbon 1 - 1,2 kg/t de sămânţă sau cu Fostoxin 10 tablete/t.

Producţii. În ţara noastră, la nivelul anului 1985, producţia medie de fasole/ha a fost de 10,3 q/ha, iar în anul 2004 de 11,78 q/ha. La nivelul anului 2004, producţia medie mondială de fasole/ha a fost de 5,639 q. SUA realizează o producţie medie de 17,7 q/ha, Olanda 28,2 q/ha, Franţa 16,9 q/ha, Grecia 13,6 q/ha, Italia 17,4 q/ha, India 3,24 q/ha, Brazilia 4,5 q/ha. În cultură neirigată se consideră normale producţiile de 1500-2000 kg/ha, dar în condiţii de irigare se pot obţine frecvent 2500 - 3000 kg/ha, potenţialul de producţie al soiurilor de fasole raionate în ţara noastră fiind de 4000 - 5500 kg/ha.

7.3. 4. Cultura intercalată a fasolei prin porumb Cultura intercalată a fasolei prin porumb are tradiţii vechi în ţara noastră. La început a

fost ideea completării golurilor din lanurile de porumb. Ulterior, observându-se comportarea şi dezvoltarea bună a plantelor de fasole prin

porumb, ca şi producţiile bune obţinute, s-a aplicat pe scară largă acest procedeu de cultură. Producţia celor două plante cultivate împreună (porumb şi fasole) depinde de desimea

lor, deoarece se creează concurenţă pentru hrană şi pentru apă. Cultura intercalată a fasolei

Page 137: Fitotehnie  i+ii

137

printre plantele de porumb, determină o scădere a producţiei de porumb. Din experienţele efectuate de Gh. Sipos citat de Bâlteanu Gh., la o recoltă medie de fasole de 3,98 q/ha, recolta porumbului s-a diminuat cu 17 % (58 q/ha), adică la 1 kg fasole obţinut în cultură intercalată s-a înregistrat o scădere a producţiei de porumb de 2,16 kg

Per total însă, se constată un câştig suplimentar la hectarul de cultură intercalată. Fasolea se seamănă pe rândul de porumb, în felul acesta nefiind stânjenită efectuarea

lucrărilor de îngrijire la porumb. Recoltarea fasolei se face în acest caz numai manual, iar în combaterea buruienilor din

cultura de porumb nu se vor folosi erbicide pe bază de Atrazin, erbicide la care fasolea este foarte sensibilă.

Din datele existente în literatura de specialitate, se recomandă pentru cultura intercalată 10.000 - 20.000 cuiburi de fasole/ha. În cadrul acestui interval, valoarea producţiei de fasole depăşeşte valoarea producţiei de porumb ce se pierde la ha ( Bâlteanu Gh., 1989).

Stabilirea desimii cuiburilor de fasole în limitele intervalului de 10.000 - 20.000 cuiburi/ha se face în funcţie de perioada de vegetaţie a hibridului, da talia sa, de fertilitatea şi umiditatea solului, de condiţiile anului de producţie etc.

În practică, semănatul fasolei prin porumb se face cu semănătoarea SPC 6, care are montat un distribuitor separat pentru fasole. Acesta distribuie seminţele de fasole pe rândul de porumb, în cuiburi, câte 3 - 4 seminţe în cuib, la distanţa între cuiburi pe rând de 100 - 120 cm.

Sunt asigurate astfel, 12 - 14.000 cuiburi de fasole/ha, semănatul se face mecanizat odată cu porumbul şi fără consum mare de energie.

Pe suprafeţe întinse însă, fasolea se seamănă prin porumb manual cu sapa în cuiburi, câte 3 - 4 seminţe de fasole în cuib, la adâncimea de 5 - 6 cm, imediat după răsărirea pantelor de porumb.

Această metodă asigură condiţii bune pentru realizarea unei desimi corespunzătoare, a unei răsăriri bune a seminţelor, însă este greoaie, energofagă, consumând o mare cantitate de forţă umană.

Lucrările de îngrijire care se fac în timpul perioadei de vegetaţie sunt asemănătoare cu cele care se fac porumbului în cultura pură.

Se vor folosi însă pentru combaterea buruienilor erbicide selective atât pentru porumb cât şi pentru fasole (Dual, Basagran, Lasso, Eradicane etc.).

Producţii. Producţia fasolei în cultură intercalată cu porumbul este de cca. 2,0 q/ha.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se întâmplă dacă semănatul fasolei se realizează mai târziu decât epoca optimă ?

Răspuns: Întârzierea semănatului faţă de epoca optimă face ca înflorirea fasolei să coincidă cu

acţiunea accentuată a secetei şi a temperaturilor ridicate, care împiedică fecundarea şi produc avortarea florilor.

2. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de fasole în

combaterea bolilor şi dăunătorilor: Răspuns:

Page 138: Fitotehnie  i+ii

138

Exerciţii Exemplu rezolvat: 1. Pentru combaterea lui Sorghum halepense se pot folosi produsele: a) Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75-2,5 l/ha; b) Focus Ultra 3-4 l/ha; c) Targa Super EC 2-3 l/ha; d) Agil 100 EC 0,8-1 l/ha; e) Basagran 3-4 l/ha sau Flex 1,5-2,0 l/ha. Rezolvare: b, c , d De rezolvat: 2. Norma de sămânţă pentru semănat la fasole, orientativ este: a) 50 - 100 kg/ha; b) 60 - 110 kg/ha; c) 70 - 115 kg/ha; d) 80 - 120 kg/ha; e) 120 - 130 kg/ha.

Rezolvare:

Page 139: Fitotehnie  i+ii

139

REZUMATUL TEMEI Fasolea este o leguminoasă importantă, datorită valorii nutritive ridicate (proteine 23 - 30 % şi glucide 48 - 55 %) şi întrebuinţărilor numeroase pe care le are. Suprafaţa de fasole astfel semănată, a fost, la nivelul anului 2005 de 416,5 mii ha, în prezent ea depăşind 700 mii ha.

Boabele de fasole conţin următoarele componente: proteină brută (17 - 32,1 %), grăsimi (0,4 - 3,6 %), cenuşă (3,1 - 5,2 %), amidon (41,0 - 56,4 %), celuloză (2,2 - 6,6 %).

Este plantă termofilă. Temperatura minimă de germinaţie este de 8 - 100C, iar temperatura optimă de 320C.

Pe tot timpul vegetaţiei, plantele de fasole acumulează 1800 - 22000C. Cerinţele fasolei faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de fazele de vegetaţie.

Fasolea preferă soluri mijlocii, fertile şi calde, cu o textură mijlocie şi cu o reacţie slab acidă până la slab alcalină (pH 6 - 7,5).

Se cultivă în toate regiunile ţării. S-au delimitat următoarele zone de favorabilitate: zona foarte favorabilă, zona favorabilă (care se divide în subzona favorabilă I, II şi III) şi zona puţin favorabilă.

Temperatura minimă de germinaţie este de 8 - 100C, iar temperatura optimă de 320C.

Fasolea este puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Rezultate bune se obţin atunci când fasolea urmează după culturi care eliberează terenul vara, cum sunt cerealele păioase care permit aratul terenului din vară şi întreţinerea acestuia până în toamnă ca semiogor, favorizând în felul acesta acumularea de apă şi nitraţi.

Pentru 100 kg boabe şi producţia aferentă de vreji, fasolea extrage din sol 6 - 6,5 kg N, 1,7 kg P2O5 şi 4,5 kg K2O.

Epoca optimă pentru semănat este când în sol, la adâncimea de încorporare a seminţelor, temperatura este de 8 - 100C, timpul este în încălzire şi pericolul îngheţurilor târzii de primăvară a trecut. Întârzierea semănatului faţă de epoca optimă nu-şi găseşte de asemenea justificare. Desimea optimă de semănat este de 40 - 50 boabe germinabile/m2.

Lucrările de îngrijire trebuie să asigure combaterea eficientă a buruienilor şi respectiv a dăunătorilor.

Cantitate de sămânţă orientativ este de 80 - 120 kg/ha, iar adâncimea de semănat oscilează între 5 - 7 cm, în funcţie de umiditatea şi textura solului.

Semănatul se face cu semănătoarea SPC-6, SPC-8, SPC-12. Recoltarea fasolei se face când 2/3 din păstăi au ajuns la maturitate, iar boabele din

partea superioară a plantei sunt suficient de tari. Fasolea se recoltează divizat. Iniţial, plantele de fasole se taie cu maşina MDF-1,5

(maşină de tăiat-dislocat fasole), la adâncime superficială de 2 - 3 cm în sol şi pe o lăţime de 1,5 m.

La nivelul anului 2004 producţia medie de fasole a fost de 11,78 q/ha. Cultura intercalată a fasolei prin porumb are tradiţii vechi în ţara noastră. La început a

fost ideea completării golurilor din lanurile de porumb. Fasolea se seamănă pe rândul de porumb, în felul acesta nefiind stânjenită efectuarea

lucrărilor de îngrijire la porumb. Recoltarea fasolei se face în acest caz numai manual, iar în combaterea buruienilor din

cultura de porumb nu se vor folosi erbicide pe bază de Atrazin, erbicide la care fasolea este foarte sensibilă. Se vor folosi însă pentru combaterea buruienilor erbicide selective atât pentru porumb cât şi pentru fasole (Dual, Basagran, Lasso, Eradicane etc.).

Page 140: Fitotehnie  i+ii

140

Tema Nr.8

SOIA

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă

şi sol; Zonare; Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului; Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Cultura succesivă a

soiei Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este soia, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:

Bibliografie recomandată: 1. Bâlteanu Gh.,1998 – Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti 2. Giosan N. şi colab., 1986 – Soia, Editura Academiei Române, Bucureşti. 3. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie – Leguminoase pentru boabe, Editura Universitaria,

Craiova.

8.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare

8.1.1 Importanţa

Soia este în prezent una dintre cele mai importante plante agricole pentru alimentaţia oamenilor, animalelor şi ca materie primă pentru industrie. Această importanţă rezidă din însăşi compoziţia chimică a boabelor şi a celorlalte produse secundare, care îi imprimă o valoare nutritivă foarte ridicată. Valoarea nutritivă a boabelor de soia este determinată, în primul rând, de bogăţia lor în proteine (27 - 50 %) şi în grăsimi (17,2 - 26,9 %), ceea ce înseamnă 44,2 - 76,9 % substanţe hrănitoare de cea mai bună calitate. Proteinele din soia sunt alcătuite în proporţie de 80 - 90 % din aminoacizi esenţiali (triptofan, lizină, leucină, etc.) pentru organismul oamenilor şi animalelor şi au un grad foarte ridicat de digestibilitate (peste 90 %).

Page 141: Fitotehnie  i+ii

141

În prezent din soia, plantă „oleoproteică“, se extrage peste 60 % din producţia mondială de făinuri proteice, precum şi importante cantităţi de grăsimi vegetale. Seminţele şi păstăile nemature se folosesc ca legume verzi, salate, la prepararea unor măncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale, respectiv la pregătirea conservelor. Boabele de soia mature, se folosesc în hrana oamenilor fie întregi, fie măcinate, servind ca făină alimentară proteică la prepararea diferitelor mâncăruri şi produse: supe, paste făinoase, biscuiţi, ciocolată, surogat de cafea, etc. Făina de soia, amestecată cu cea de grâu în proporţie de 5 - 10 %, dă o pâine cu gust plăcut şi valoare nutritivă mult mai ridicată, imprimându-i totodată şi însuşirea de a-şi menţine prospeţimea timp mai îndelungat. Se poate folosi pentru realizarea concentratelor proteice, proteinelor texturale(„carne vegetală“) şi ca substituenţi ai cărnii într-o serie de preparate culinare. Din boabele de soia se extrage „lapte“, se prepară produse fermentate, sosuri, margarină, „brânzeturi“ (în China, Japonia, Indochina). Datorită conţinutului de acid lecitinofosforic, boabele de soia se folosesc ca aliment în combaterea asteniei, iar pentru conţinutul redus în extractive neazotate sunt indicate în alimentaţia diabeticilor. În industrie, soia constituie o materie primă foarte importantă. Din boabele de soia se extrage un ulei semisicativ de bună calitate, utilizat direct în consumul populaţiei, la prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, la fabricarea maselor plastice, a linoleumului, celuloidului, lacurilor, vopselelor, săpunurilor, glicerinei, cleiului de placaj, adezivilor, lianţilor, etc. În hrana animalelor, boabele de soia se întrebuinţează sub formă de uruială, de turte şi şroturi, amestecate cu uruială de porumb sau cu alte produse sărace în proteine. Turtele şi şroturile rămase de la extragerea uleiului sunt foarte bogate în proteine şi se folosesc cu precădere în hrana animalelor tinere. În furajarea animalelor, soia se poate folosi şi ca masă verde, fân sau siloz, având de asemenea valoare nutritivă ridicată. În acest scop se cultivă fie singură, fie în amestec cu alte plante, îndeosebi cu porumbul. Ca plantă leguminoasă, soia prezintă şi importanţă agrofitotehnică, deoarece, contribuind la ridicarea fertilităţii solului, prin fixarea azotului atmosferic, constituie o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor agricole. Se poate folosi şi ca îngrăşământ verde, iar în condiţii de irigare se poate cultiva în cultură dublă. Având în vedere multiplele utilizări ale biomasei de soia, ea este considerată „planta de aur a omenirii“, „planta minune“ sau „planta viitorului“, menită să rezolve deficitul mondial de proteine ( Muntean L.S., 1995).

8.1.2. Răspândire. Suprafeţe cultivate Ca urmare a valorii sale şi a întrebuinţărilor multiple pe care le are, soia are o răspândire mare în cultură pe glob (fig.8.1.). Fructifică între 550 latitudine nordică (Moscova) şi 450 latitudine sudică (Argentina şi Chile), ( Bâlteanu Gh., 1998). Primele date despre cultura ei sunt menţionate într-o carte scrisă la sfârşitul secolului XVII î.e.n. de către împăratul chinez Shen Nung (2737 - 2705 î.e.n.). În Europa, soia ajunge abia în anul 1739 î.e.n., iar în America, în jurul anului 1800. Pe teritoriul ţării noastre, soia a fost introdusă de P. S. Aurelian, în anul 1873, care aduce în ţară, participând ca membru în juriul expoziţiei universale de la Viena, o colecţie de seminţe printre care şi de soia (Bâlteanu Gh., 1998). După anuarul F.A.O., în perioada 1927 - 1931 se cultivau pe glob, cu soia, 6 milioane ha, ajungând în perioada 1969 - 1971 la 32,3 milioane ha. Începând cu perioada 1979 - 1981

Page 142: Fitotehnie  i+ii

142

şi în continuare, suprafeţele cultivate cu soia pe glob au crescut constant, ajungând la nivelul anului 2001 la 75,539 milioane ha, respectiv 91,443 milioane ha la nivelul anului 2004 (tabelul 8.1.).

Fig.8.1. Răspândirea soiei în lume.

TABELUL 8.1.

EVOLUŢIA SUPRAFEŢELOR ŞI PRODUCŢIILOR DE SOIA ( MUNTEAN L.S., 2004)

Specificare Suprafeţe (mii ha) Producţia (kg/ha)

1979- 1981

1988- 1990 1997 2001 2004 1979-

1981 1988- 1990 1997 2001 2004

Total mondial 50529 56181 67737 75539 91443 1701 1828 2120 2338 2234

U.S.A. 27561 24234 28160 29542 29930 1989 2092 2612 2662 2856 Brazilia 8510 11401 11504 13934 21475 1578 1805 2195 2703 2291 China 7506 7938 8505 8700 9800 1099 1404 1733 1775 1796 Argentina 1837 4420 6900 10318 14320 2014 2025 1565 2591 2200 C.S.I. (Rusia din 1996) 852 808 480 408 555 580 1111 583 642 1000

Italia - 474 299 380 149 - 3314 3750 3708 3292 România 325 269 63 38 120 1110 893 1920 1842 2477

În ţările mari cultivatoare de soia, locul întâi este ocupat de S.U.A., care în anul 2004 a

cultivat 29930 mii ha, cu o producţie medie pe ha de 2856 kg şi cu cea mai mare producţie totală din lume (85480 mil. t). Pe locul doi ca suprafaţă în lume s-a situat în acelaşi an Brazilia, cu 21475 mii ha, cu o producţie medie pe ha de 2291 kg/ha, iar pe locul trei Argentina, cu 14320 mii ha şi cu o producţie medie pe ha de 2200 kg (tabelul 23). În Europa, cea mai spectaculoasă creştere a suprafeţelor cu soia se constată în Italia, care realizează şi producţia medie la hectar cea mai ridicată: 3292 kg boabe/ha. Suprafeţele semănate cu soia în ţara noastră au crescut constant, de la 10,1 mii ha în anul 1938, la 363,9 mii ha în anul 1980. În perioada 1989-1990 se găseau în cultură cu soia 269 mii ha, pentru ca, după această perioadă, suprafeţele semănate cu soia în România să se reducă considerabil (la 38 mii ha în anul 2001, respectiv la 120 mii ha în anul 2004), producţia medie la nivelul ultimului an fiind de 2477 kg boabe/ha (tabelul 8.2.).

Page 143: Fitotehnie  i+ii

143

Această situaţie de fapt este o eroare şi trebuie revenit cât mai curând în sensul de a mării suprafeţele semănate cu soia şi a creşte producţiile medii la hectar din următoarele considerente:

• este leguminoasă cu tehnologia total mecanizată; • se asigură materia primă pentru producerea uleiului cu valoare nutritivă ridicată şi cu

utilizări industriale esenţiale; • se renunţă la importul costisitor de şroturi de soia pentru creşterea animalelor; • se realizează un asolament corespunzător pentru grâu şi porumb; • prin tehnologie corectă, se poate realiza o producţie medie pe ţară de cel puţin 2000

kg/ha.

Tabelul 8.2.

Evoluţia suprafeţelor şi producţiei de soia în România ( Muntean L.S. şi colab.,2004)

Arii /

Specifi-care 19

38

1950

1960

1970

1980

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

2001

2004

Suprafeţe (mii ha) 10,1 13,6 24,9 79,1 363,9 190,2 108 165,6 75,1 64,5 73,4 75 38 120

Producţii (kg/ha) 940 408 483 1144 1195 742 1645 762 1270 1552 1470 1507 1842 2477

8.1.3. Compoziţia chimică Compoziţia chimică a diferitelor părţi ale bobului de soia şi a făinii este redată în tabelul 8.3. Din datele prezentate se constată că boabele şi făina de soia sunt foarte bogate în proteine, depăşind aproximativ încă o dată pe cele de mazăre şi fasole. Foarte ridicat este şi conţinutul în grăsimi, din care cauză uneori soia este încadrată şi în grupa plantelor oleifere.

Tabelul 8.3. Compoziţia chimică a diferitelor părţi ale bobului de soia şi a făinii

(după Diaconescu şi Miclea, 1971)

Constitu- entul

Bobul întreg Cotile- doane (%)

Înveliş

(%)

Hipo- cotil (%)

Făină

Media (%)

Limite (%)

Cernută (%)

Nedegresată (%)

Degresată (%)

Apă 11,0 5-17 10,6 12,5 12,0 12 8 8 Substanţe proteice 38,5 36-50 41,3 7,0 36,9 44 40 50

Grăsimi 17,0 13-27 20,7 0,6 10,5 15 18 2 Carbohi-

draţi 20,0 14-24 14,6 21,0 17,3 7 3 3,5

Celuloză 4,8 3,6-6,9 4,4 3,8 4,1 6 5,5 6,5 Componentele chimice din seminţele de soia se diferenţiază în funcţie de cultivar (soi), condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi tehnologia de cultură. Principala proteină din boabele de soia este glicinina, substanţă complexă cu digestibilitate ridicată şi cu indice de solubilitate în apă între 61 - 92 %. Este mult superioară proteinei cerealelor, apropiindu-se de proteina de origine animală.

Page 144: Fitotehnie  i+ii

144

Conţinutul boabelor de soia în proteine este în general influenţat de aceeaşi factori, ca şi la mazăre şi fasole, adică de soi, factorii de mediu, zona pedoclimatică, planta premergătoare şi nivelul tehnologic aplicat. Conţinutul de proteină din seminţe creşte în funcţie de dozele de îngrăşăminte cu azot aplicate şi tratarea seminţelor de soia destinate semănatului cu preparate bacteriene (3,8-5,5 % spor de substanţe proteice în boabe, N. Bălan, 1970, citat de Bâlteanu Gh., 1998). Proteinele din boabele de soia au valoare nutritivă foarte ridicată, conţinut mare în aminoacizi esenţiali, unii dintre ei în cantitate mai mare sau apropiată de a cărnii de porc (izoleucină, leucină, fenilalanină, triptofan, valină) şi în toate cazurile valori superioare aminoacizilor esenţiali proveniţi din laptele de vacă, ouă de găină sau peşte (tabelul 8.4.). Boabele de soia, pe lângă bogăţia în proteine, au şi un conţinut ridicat în grăsimi (13 - 27 %, tabelul 26). Grăsimile din seminţele de soia sunt reprezentate de palmitină, stearină, oleină, linoleină, linolenină, fitosterină, colesterină şi lecitină. Uleiul este semisicativ (75 - 85 % acizi grași nesaturaţi), are indicele iod 107 - 139, greutatea specifică de 0,924 - 0,930 şi solidifică la -80C...-160C. Raportat la producţia mondială de ulei vegetal comestibil, soia ocupă primul loc, cu peste 38 % din total, adică aproximativ 17 mil. tone. Din uleiul de soia se prepară lecitina utilizată în medicină, conţinutul boabelor în lecitină oscilând între 2 - 4 % ( Muntean L.S. şi colab., 2008).

Tabelul 8.4.

Conţinutul în aminoacizi ai izolatelor proteice din soia comparativ cu unele produse animaliere (%), (după Diaconescu şi Miclea, 1971)

Aminoacizi Izolate proteice de soia

Carne de porc

Lapte de vacă

Ouă de găină Peşte

Izoleucină 6,8 4,0 0,22 0,34 0,92 Leucină 8,1 7,5 0,34 1,12 1,37 Lizină 6,8 7,8 0,27 0,82 1,59 Metionină 1,2 2,5 0,09 0,40 0,53 Fenilalanină 5,4 4,1 0,17 0,74 0,68 Freonină 3,8 5,1 0,18 0,56 0,49 Triptofan 2,0 1,4 0,05 0,22 0,18 Valină 7,2 5,0 0,24 0,96 0,97

Tulpinile, frunzele şi păstăile de soia au un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi, constituind un furaj cu valoare nutritivă ridicată în faza de început a formării boabelor (tabelul 8.5.). În măsura în care plantele se apropie de maturitate deplină, cantitatea de proteină şi grăsimi din organele amintite, scade. Fânul de soia este bogat în proteine (15,4 %) şi grăsimi (5,2 %), depăşind fânul de lucernă şi trifoi.

Tabelul 8.5.

Compoziţia chimică a soiei în proteine şi grăsimi în diferite faze de vegetaţie (după Enken, 1952)

Fazele de Tulpina Frunza Păstăile

Proteine (%)

Grăsimi (%)

Proteine (%)

Grăsimi (%)

Proteine (%)

Grăsimi (%)

Începutul formării bobului 10,8 2,6 18,2 6,1 14,0 3,3 În cursul formării bobului 3,1 1,1 11,1 4,6 5,1 1,8 Maturitate deplină 3,0 1,1 - - 4,0 1,5

Page 145: Fitotehnie  i+ii

145

Boabele de soia, pe lângă bogăţia în proteină şi grăsimi, au şi un conţinut apreciabil în extractive neazotate: 19 - 25 %, acestea fiind formate din monozaharide (0,07 - 2,2 %), zaharoză (3,31 - 13,5 %), amidon şi dextrină (2,10 - 8,97 %), hemiceluloză şi celuloză (4,15 - 12,77 %), pentozani (3,77 - 5,45 %), rafinoză (1,30 %), toate aceste valori fiind raportate la substanţa uscată (s.u.). Cenuşa conţine 30,91% P2O5, 66,3% CaO, 7,71% MgO, 45,10% K2O (Bâlteanu Gh., 1998). În boabele de soia sunt prezente de asemenea în cantităţi mult mai mari decât în alte produse de origine vegetală sau animală vitaminele A, B1, B2, C, D, E, K. Toate acestea conferă soiei însuşirea de a avea cea mai ridicată valoare nutritivă şi calorică şi cele mai largi utilizări dintre toate plantele agricole.

8.1.3. Cerinţe faţă de climă şi sol Soia are o capacitate ridicată de adaptare la diferite condiţii climatice şi de sol, cele mai bune rezultate obţinându-se pe soluri profunde, fertile, cu reacţie neutră sau slab acidă, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu.

Căldura. Germinaţia începe la 6 - 70C însă la 100C, răsărirea se face mai repede şi mai uniform. Imediat după răsărire, plantele suportă temperaturile de -20C...-30C mai bine decât fasolea.

Pe măsură ce înaintează în vegetaţie, exigenţele faţă de temperatură cresc. Soia se dezvoltă bine când în diferite faze de vegetaţie se întrunesc următoarele

temperaturi: - de la formarea frunzelor până înainte de înflorire, 13 - 180C şi anume: 130C la formarea

primelor frunze simple; 15 - 160C la formarea primelor două frunze compuse (plantele au 12 - 15 cm înălţime); 16 - 180C la formarea celor de-a treia şi a patra frunze trifoliate (plantele au 18 - 23 cm înălţime).

- în perioada înfloritului, 18 - 220C şi anume: 18 - 200C la începutul înfloritului (plantele au 30 - 35 cm înălţime, 5 - 6 frunze trifoliate, iar la baza plantei apar primele flori), 20 - 220C la mijlocul înfloritului (plantele au 40 -4 5 cm înălţime apare a 8-a frunză trifoliată şi la peste 50% din plante se găsesc câte 3-4 inflorescenţe); 220C la înflorirea deplină (plantele au 60 - 70 cm înălţime, 9 - 10 frunze trifoliate, frunzele simple sunt căzute, apar ramificaţii).

- în perioada formării păstăilor şi boabelor, temperatura cea mai potrivită este 220C. - în perioada coacerii soia are nevoie de căldură suficientă, 20 - 220C, de zile senine şi

ploi mai puţine. Cele mai bune condiţii pentru parcurgerea diferitelor faze de vegetaţie la soia sub aspect

al temperaturii se înregistrează atunci când germinarea-răsărirea se desfăşoară la temperaturi de 20 - 220C, formarea organelor de reproducere la 21 - 230C, înflorirea la 22 - 250C, formarea fructelor şi seminţelor la 21 - 230C, maturarea la 19 - 200C, iar umiditatea aerului şi solului sunt în limitele cerinţelor plantei (tabelul 8.6.).

Tabelul 8.6.

Temperatura minimă şi optimă pentru parcurgerea diferitelor faze de vegetaţie la soia (Bâlteanu Gh., 1998)

Faza de vegetaţie

Germinare Semănat- răsărire

Formarea organelor de reproducere

Înflorire Formarea seminţelor Coacere

Limitele temperaturilor minime şi optime (0C) minimă optimă minimă optimă minimă optimă minimă optimă minimă optimă minimă optimă

6-7 20-22 8-10 20-22 16-17 21-23 17-18 22-25 13-14 21-23 8-9 19-20

Page 146: Fitotehnie  i+ii

146

Cerinţele termice ale soiurilor de soia (Σt > 100C) cultivate în ţara noastră se încadrează în limitele prezentate în tabelul 8.7.

Tabelul 8.7.

Suma gradelor utile specifică diferitelor soiuri de soia cu perioade de vegetaţie diferite (Şt. Dencescu, 1982)

Soiuri foarte

precoce Soiuri

precoce Soiuri

semiprecoce Soiuri

semitardive Soiuri tardive

1000 - 1150 1150 - 1250 1250 - 1350 1350 - 1400 1400 - 1500 Apa. Din punct de vedere al umidităţii, soia este o plantă cu cerinţe relativ ridicate. Din această cauză, producţii bune se pot realiza numai acolo unde plantele sunt aprovizionate suficient cu apă, fie din pânza freatică sau precipitaţii, fie prin irigare. Coeficientul de transpiraţie în timpul vegetaţiei are valori cuprinse între 500 - 700, însă cu variaţii mari de la o fază la alta şi anume: 800 - 920 la formarea primelor frunze simple, 700 - 750 la apariţia celei de-a 4-a frunze trifoliate, 650 - 660 la începutul înfloritului, 457 la înflorirea deplină, 270 - 300 spre terminarea umplerii boabelor şi 250 în faza de coacere. În decurs de 24 ore o plantă de soia pierde prin transpiraţie 100 - 150 g de apă în faza pemergătoare înfloritului şi 300-350 g apă în perioada formării păstăilor şi boabelor. Consumul de apă într-o cultură de soia este ilustrat de figura 84, intensitatea maximă a consumului de apă realizându-se în lunile iunie-august, când zilnic soia consumă 5,8 - 4,6 mm/zi, din care 70 - 90 % revine procesului de transpiraţie (Bâlteanu Gh., 1998). Consumul mediu zilnic de apă (mm) la soia pe faze de vegetaţie, la irigat şi neirigat este prezentat în tabelul 31. Se observă că cel mai mare consum mediu zilnic de apă se înregistrează în faza de înflorit-formare al păstăilor, acesta fiind de 3,8 mm/zi la neirigat, 6,2 mm/zi la irigat, pe faze din I.U.A., 5,9 mm/zi la irigat, 50 % din I.U.A. şi respectiv 6,2 mm/zi la irigat, 70 % din I.U.A. (tabelul 8.8.).

Tabelul 8.8.

Consumul mediu zilnic de apă (mm) la soia pe faze de vegetaţie (după Maria Vasiliu, 1970, citată de Bâlteanu Gh., 1998)

Faza de vegetaţie Neirigat Irigat pe faze din I.U.A.

Irigat 50 % din I.U.A.

Irigat 70 % din I.U.A.

Semănat-înflorit 2,8 3,0 3,2 3,4 Înflorit-formare păstăi 3,8 6,2 5,9 6,2 Formare păstăi-maturitate 3,2 4,3 5,3 4,3

Perioada critică pentru apă la soia se înregistrează în faza de formare a organelor de reproducere, înflorire şi umplere a seminţelor (10-15 iunie - 15-20 august). Seceta din perioada înfloririi determină scăderi de producţie de 14 – 52 %, iar din perioada umplerii boabelor scade producţia cu 41 – 87 % (fig. 8.2.)

Page 147: Fitotehnie  i+ii

147

Fig.8.2. Evapotranspiraţia la soia determinată în câmp (după Rodica Păltineanu şi colab., 1981, din Fitotehnie, de Bâlteanu Gh., 1998).

La noi în ţară, în tehnologia de cultură a soiei se impune asigurarea apei prin irigare în zona de sud, numai în anumite perioade în Câmpia de Vest şi aproape deloc în jumătatea de Nord a Moldovei şi Transilvaniei, deficitul apei în fazele critice fiind mai mic. Lumina. Sub aspect al cerinţelor faţă de lumină, soia este o plantă de zi scurtă. Se va semăna spre limita inferioară a intervalului de temperatură necesar pentru germinaţie (6 - 70C), pentru a satisface cerinţele fotoperiodice ale soiurilor mijlocii şi tardive. Iluminarea intensă are ca efect ramificarea mai abundentă a plantelor de soia, formarea mai multor păstăi pe plantă, cu punct de inserţie a primelor fructe mai sus pe tulpină aspect, ce favorizează recoltarea mecanizată. Solul. Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari. Cele mai potrivite sunt solurile cu textură mijlocie, bogate în humus, fosfor, potasiu, calciu şi cu reacţie neutră până la slab acidă (pH=6,5), cum sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi aluviunile. Condiţii foarte bune găseşte pe terenurile îndiguite din Lunca Dunării, însă fără exces de umiditate sau cu apa freatică prea la suprafaţă. Neprielnice sunt pentru soia nisipurile, solurile cu textură grea, cu dreanaj insuficient, compacte, cele salinizate. Terenurilor calcaroase le trebuie administrate microelemente şi fosfor deoarece apar frecvent fenomene de carenţă, iar celor acide amendamente. 8.1.4. Zonarea ecologică a soiei În funcţie de condiţiile naturale existente, sol şi climă-respectiv de posibilitatea satisfacerii cerinţelor soiei faţă de aceşti factori-în ţara noastră se disting trei zone ecologice de favorabilitate în interiorul cărora se localizează 5 microzone de repartiţie a soiurilor (fig. 8.3. şi fig.8.4.). Zona foarte favorabilă cuprinde partea de Vest a ţării, Câmpiile Caraşului, Timişului, Mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Someşului; în Moldova-Depresiunea Jijiei şi a Bahluiului, Lunca Siretului, între Bacău şi nord de Roman; în Transilvania-văile Mureşului, Târnavelor, Câmpia din zona Blaj-Turda-Tg. Mureş, Valea Someşului, Depresiunea Cibinului de la Sibiu la Sebeş.

În această zonă se întâlnesc soluri fertile (cernoziomuri, aluviuni, brun-roşcate, soluri negre de fâneaţă), regimul pluviometric în perioada mai-august este satisfăcător (250-340 mm), numărul zilelor cu temperaturi tropicale este scăzut (sub 20 zile), iar temperaturile din perioada

Page 148: Fitotehnie  i+ii

148

înfloririi şi fructificării sunt favorabile (20 - 220C în iulie şi 19 - 200C în august). Potenţialul mediu de producţie al zonei este de 2000 - 2400 kg/ha. În zona foarte favorabilă dintre cei trei factori, umiditate, temperatură, sol, temperatura trebuie considerat factor limitativ, motiv pentru care trebuie cultivate soiuri precoce şi semiprecoce. Excepţie face Câmpia Banatului, care asigură condiţii de vegetaţie corespunzătoare chiar şi pentru soiuri semitardive.

Fig.8.3. Harta zonării ecologice a soiei în România (după MAIA şi ASAS).

Zona favorabilă cuprinde terenurile din Câmpia Română şi unele microzone din Dobrogea şi Moldova, în care factorul limitativ al producţiei îl constituie apa. În condiţii obişnuite de cultură, producţia de soia se ridică la numai 1500 - 1800 kg/ha. Solurile din această zonă sunt aluvionare, cernoziomuri, brun-roşcate, bălane. Solul, regimul termic, perioada utilă a temperaturilor din această zonă sunt foarte favorabile soiei. Apa dată prin irigaţie completează complexul factorilor foarte favorabili soiei, astfel încât această zonă să devină propice pentru cultura acestei plante. Fiecare mm de apă administrat prin irigare realizează spor de producţie de 4 - 6 kg boabe, pe terenurile irigate realizându-se producţii de 3000 - 3500 boabe la hectar.

Zona puţin favorabilă, cuprinde în toate regiunile ţării zonele cu soluri puţin fertile, podzoluri, soluri nisipoase, terenuri erodate, fie cu condiţii climatice nefavorabile. Aşa sunt zonele subcarpatice din Oltenia, Muntenia, Transilvania, partea centrală şi nordică a Dobrogei, Podişul Central în Moldova, etc.

Luând în considerare factorul termic, Dencescu Şt. (1982), stabileşte pentru România 5 zone de cultivare a soiurilor de soia (fig. 30).

Zona I, este localizată în sudul şi sud-estul ţării (Câmpia Română şi Dobrogea), suma temperaturilor active (Σ t > 100C) având valori cuprinse între 1600-17500C. Cea mai mare suprafaţă din această zonă se cultivă în condiţii de irigare. Sunt recomandate soiurile de soia semitardive, urmate de cele semiprecoce.

Zona a II-a, cuprinde Câmpia Banatului şi Crişanei, în care se acumulează 1400 - 16000C. Pondere au soiurile semitardive, urmate de soiurile semitimpurii, iar în partea de est a zonei soiurile timpurii.

Page 149: Fitotehnie  i+ii

149

În această zonă de favorabilitate, se întâlnesc un număr mai mic de zile tropicale, precipitaţiile sunt în cantităţi mai mari, soia cultivându-se în condiţii de neirigare.

Zona a III-a, este localizată în partea de nord a Câmpiei Române, unde se acumulează 1400-16000C.

Temperaturile cu valori de peste 300C sunt mai frecvente decât în zona a II-a, motiv pentru care soia se amplasează pe terenuri irigate şi pe cele cu aport freatic.

Sunt recomandate soiurile semitardive şi semitimpurii pentru partea de sud, respectiv soiuri timpurii pentru partea de nord a zonei. Zona a IV-a, este localizată în estul Moldovei şi nord-vestul Transilvaniei unde se acumulează 1200-14000C.

În această zonă se recomandă soiuri semitimpurii şi soiuri timpurii în partea centrală şi estică a Moldovei şi în partea de nord-vest a ţării. În partea de sud-est a Moldovei se recomandă soiuri semitârzii, iar în partea nordică soiuri foarte timpurii. Zona a V-a, este localizată în partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei şi partea de nord-est a Moldovei, unde se realizează 1100 - 12000C. Se cultivă soiuri foarte precoce şi în unele microzone (Alba-Iulia), chiar soiuri precoce.

Fig.

8.4.

Har

ta z

onăr

ii cu

lturii

de

soia

în

func

ţie d

e su

ma

grad

elor

ziln

ice

utile

pen

tru

creş

tere

(>10

0 C),

(Şt.

Den

cesc

u, 1

982)

I-

1600

-175

00 C; II

-140

0-16

000 C

; III

-110

0-14

000 C

; IV

-120

0-14

000 C;

V-1

100-

1250

0 C.

Page 150: Fitotehnie  i+ii

150

Pentru soiurile de soia ce se cultivă în ţara noastră perioada de vegetaţie prezintă un rol important.

Soia este o plantă premergătoare importantă pentru grâul de toamnă, soiurile cultivate având ca deziderat eliberarea terenului în cursul lunii septembrie. În funcţie de perioada de vegetaţie stabilită pe baza reacţiei la fotoperioadă şi la temperatură, în S.U.A. şi Canada soiurile de soia s-au clasificat în 10 grupe de maturitate (00, 0 , I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII), iar mai recent în 13 grupe, adăugându-se pentru soiurile extratimpurii grupa 000, iar pentru cele foarte târzii, grupele IX şi X.

La noi în ţară, soiurile de soia cuprinse în lista oficială şi recomandate pentru cultură sunt cuprinse în grupele de precocitate 000, 00, 0, I, II.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de soia? Răspuns:

Boabele de soia, pe lângă bogăţia în proteină (61 - 92 %) şi grăsimi (13 - 27 %), au şi un conţinut apreciabil în extractive neazotate: 19 - 25 %, acestea fiind formate din monozaharide (0,07 - 2,2 %), zaharoză (3,31 - 13,5 %), amidon şi dextrină (2,10 - 8,97 %), hemiceluloză şi celuloză (4,15 - 12,77 %), pentozani (3,77 - 5,45 %), rafinoză (1,30 %), toate aceste valori fiind raportate la substanţa uscată (s.u.). Cenuşa conţine 30,91% P2O5, 66,3% CaO, 7,71% MgO, 45,10% K2O

2. Care sunt cerinţele soia pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate şi

sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la soia este: a) 4 - 50C b) 5 - 60C c) 6 - 70C d) 7 - 80C e) 8 - 90C Rezolvare: c. De rezolvat: 2. Zona foarte favorabilǎ pentru cultura soia se întinde în: a) partea de Vest a ţării, Câmpiile Caraşului, Timişului, Mureşului; b) partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Someşului; c) în Moldova - Depresiunea Jijiei şi a Bahluiului, Lunca Siretului, între Bacău şi nord

de Roman; d) în Transilvania-văile Mureşului, Târnavelor, Câmpia din zona Blaj-Turda-Tg.

Mureş, Valea Someşului, Depresiunea Cibinului de la Sibiu la Sebeş e) zonele subcarpatice din Oltenia, Muntenia, Transilvania. Rezolvare:

Page 151: Fitotehnie  i+ii

151

8.2. Rotaţia culturii; Fertilizare; Lucrările solului 8.2.1. Rotaţia culturii Cercetările efectuate în diferite ţării (U.S.A., China, Rusia, România), au evidenţiat că soia este mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi la durata rotaţiei. În areale mari de cultură a soiei, cum sunt cele din S.U.A., cultivarea soiei se face în cadrul unor rotaţii care cuprind porumbul, bumbacul şi cerealele păioase. Pe soluri cu fertilitate ridicată, soia se cultivă uneori şi în monocultură.

Sunt însă rezultate experimentale care indică scăderea evidentă a producţiei la soia în monocultură comparativ cu asolamentul, cuprinse între 2,2 - 6,1 q/ha (Beatly şi Eldringe, 1979). La noi în ţară rezultatele obţinute la I.C.C.P.T. Fundulea (neirigat) şi la Valu lui Traian (irigat), evidenţiază culturile grâu şi porumb ca bune premergătoare pentru soia, producţii mai mici obţinându-se după sfeclă şi soia (cultură repetată un an), porumb, sfeclă de zahăr şi cartof (Bâlteanu Gh., 1998). Ca plante de bază bune premergătoare pentru soia trebuie considerate aşadar cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol rezerve suficiente de apă şi unele plante prăşitoare în zonele mai umede sau în condiţii de irigare, cum sunt sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful. Soia nu se recomandă a se cultiva după leguminoase anuale sau perene deoarece nu există posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii solului realizat de aceste culturi şi nici după floarea-soarelui sau rapiţă, din cauza Sclerotiniei, boală comună celor trei specii. Cultivată după floarea-soarelui, frecvenţa atacului cu Scleratinia sclerotiorum este la soia de 2-3 ori mai mare decât în cazul unui asolament de 4-5 ani, unde soia urmează după altă cultură.

Asolamentele frecvent utilizate la soia pot fi de tipul: soia-grâu-porumb (3 ani), soia-grâu-grâu (porumb+sfeclă de zahăr)-porumb, etc. Deoarece lasă în sol cantităţi însemnate de azot (60-168 kg/ha), soia este foarte bună premergătoare pentru toate plantele de cultură (excepţie fac floarea-soarelui, leguminoasele şi oleaginoasele), ameliorând în acelaşi timp şi însuşirile fizice ale solului.

Semnificative în acest sens sunt datele din tabelul 8.9., unde se prezintă influenţa soiei ca plantă premergătoare comparativ cu mazărea, grâul şi porumbul asupra producţiei de grâu şi porumb (Sin Gh. şi colab., 1983).

Tabelul 8.9.

Influenţa soiei ca plantă premergătoare asupra producţiei de grâu şi porumb (I.C.C.P.T. Fundulea, media pe 10 ani, Gh. Sin şi colab., 1983)

Planta

premergătoare Grâu (q/ha) Porumb (q/ha)

nefertilizat N96P64 nefertilizat N96P64 Soia 32,5 43,5 50,0 66,5 Mazăre 35,0 45,9 - - Grâu 26,0 34,0 46,1 63,0 Porumb 25,0 40,1 36,2 54,7

8.2.2. Fertilizarea Soia este o plantă mare consumatoare de elemente nutritive din sol, în special azot, datorită conţinutului foarte bogat al boabelor şi al celorlalte părţi ale plantei în substanţe proteice.

Page 152: Fitotehnie  i+ii

152

Din cantitatea totală de elemente nutritive acumulate, cea mai mare parte din azot şi fosfor este localizată în boabe, în timp ce potasiul se găseşte egal distribuit în seminţe şi părţile vegetale (tabelul 8.10.). Urmărind consumurile de elemente nutritive ale culturii de soia în diferite condiţii de vegetaţie şi după diferiți autori (tabelul 8.11.), rezultă că pentru 1000 kg de boabe, plus producţia secundară aferentă sunt necesare în medie 87,2 kg azot, 16,5 kg fosfor, 31,1 kg potasiu, 30 kg de calciu, 12 - 13 kg magneziu, 9 kg sulf şi circa 1 kg fier, mangan, zinc, cupru, bor, molibden.

Tabelul 8.10.

Cantitatea şi distribuţia azotului,fosforului şi potasiului în plantele de soia, la o recoltă de 3090 kg/ha s.u. (după Ohlrogge şi Kamprath, 1968)

Specificare N P2O5 K2O kg/ha % kg/ha % kg/ha %

Boabe 246 68 28 64 78 50 Vreji 78 21 11 25 50 32 Mirişte şi rădăcini 39 11 5 11 28 18

TOTAL 363 100 44 160 156 100 Azotul. Nutriţia plantelor de soia cu azot se face pe două căi: absorbţia nitraţilor din sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de enzima nitrat-reductază şi respectiv fixarea bacteriană a azotului atmosferic cu ajutorul enzimei nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium japonicum.

Tabelul 8.11.

Cantităţile de elemente nutritive (kg) necesare soiei pentru producerea a 1000 kg boabe

Autorii Azot Fosfor Potasiu

Bâlteanu şi Bârnaure, 1979 93,7 19 40,7 Brinkman, 1972 93 10 30 Enken, 1959 72 16 17,5 Ermolaev şi Goranova, 1973 76 17 27 Scott şi Aldrich, 1970 100 8,5 35,6 Zavarinhin, 1981 88,5 28,5 36

MEDIA 87,2 16,5 31,1 De regulă cele două căi de aprovizionare a plantelor de soia cu azot se completează reciproc, azotul din sol fiind necesar plantei în primele faze de vegetaţie, până când începe să funcţioneze sistemul simbiotic. Din cantitatea totală de azot folosită de plantele de soia circa 65 - 70 % se asigură prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot.

Fixarea semnificativă a azotului începe în condiţiile favorabile formării nodozităţilor, la 15 - 20 de zile după răsărire, cantitatea de azot fixat dublându-se la 6 - 10 zile.

Page 153: Fitotehnie  i+ii

153

Activitatea maximă de fixare se înregistrează la sfârşitul înfloritului şi începutul formării păstăilor, după care scade datorită competiţiei dintre nodozităţi şi boabe pentru produsele fotosintezei (Hinson şi Hartwing, 1978). Formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului sunt condiţionate de mai mulţi factori endogeni, implicaţi direct în procesul de fixare: concentraţia şi gradul de saturare a nitrogenazei la substratul reacţiei A.T.P. (donator-electroni-azot molecular), precum şi concentraţia de amoniac rezultat. Fixarea simbiotică a azotului presupune prezenţa următoarelor componente: azot molecular (acceptorul de electroni), adenozin trifosfat A.T.P. (sursa energetică), reductorul (sursa de electroni) şi enzima nitrogenază, reacţia principală în cadrul fixării azotului decurgând în direcţia:

N2+6e-+6H++nATP→2NH3+nADP+nPi Aprovizionarea cu produse ale fotosintezei joacă un rol hotărâtor în fixarea azotului. Pentru a fixa un mg de azot sunt necesare 19 mg hidraţi de carbon, hidraţii de carbon

translocaţi ziua putând fi folosiţi la fixarea azotului în timpul nopţii (Pate, 1976). Insuficienţa energiei luminoase afectează activitatea nodozităţilor, Lawn şi Brun (1976) evidenţiind reducerea fixării azotului la un grad de umbrire de 50 % şi creşterea acesteia prin sporirea iluminării cu 25 % la nivelul frunzelor inferioare. Rezultatele experimentale arată că deşi ionii NH4

- şi NO3- inhibă fixarea azotului la

concentraţii de 100 p.p.m. şi 150 p.p.m., prin aplicarea azotului în cantităţi reduse în anumite stadii de creştere şi dezvoltare ale plantei se poate stimula formarea nodozităţilor şi fixarea azotului (Hera Cr., 1976). Soia beneficiază de fertilizare cu azot, prin aplicarea acestuia, la începutul creşterii plantelor, înaintea instalării simbiozei şi în faza de umplere a bobului, când cerinţa de azot este foarte mare (Pate, 1976). Faza critică în nutriţia plantelor cu azot se manifestă în perioada premergătoare înfloririi (două săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior prin fertilizare cu azot.

În faza de înflorire şi formare a seminţelor se realizează 48 – 57 % din substanţa uscată şi se asimilează 50 - 73 % din substanţele nutritive. Eficienţă mai bună a bacteriilor fixatoare de azot se constată pe solurile bine aprovizionate cu fosfor, potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum şi în condiţii bune de umiditate. Formarea maximă a nodozităţilor solicită existenţa în sol a 200 - 250 p.p.m.P şi 300 - 400 p.p.m.K.

Prin irigarea culturii de soia se sporeşte activitatea nitratreductozei cu 26 %, nitrigenoza creşte de 6,7 ori, greutatea nodozităţilor pe o plantă creşte de 5,9 ori, creşte cantitatea de azot fixat de 8,6 ori. Fungicidele aplicate pe seminţe, precum şi unele ierbicide în doze mari pot determina distrugerea unui număr mare de bacterii, şi ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi sau lipsa acestora (tabelul 8.12 şi tabelul 8.13.).

În condiţii favorabile tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum pot determina fixarea a 60 - 168 până la 220 kg azot la hectar.

Tratarea seminţelor cu bacterii specifice la semănat, constituie o măsură obligatorie în tehnologia de cultivare a soiei.

Se utilizează 4 flacoane la sămânţa necesară pentru semănatul unui hectar, un flacon conţinând 50 - 80 miliarde germeni.

Page 154: Fitotehnie  i+ii

154

Tabelul 8.12.

Influenţa fungicidelor aplicate la sămânţă asupra greutăţii nodozităţilor formate pe rădăcinile de soia

(Ghinea şi colab., 1973),

Tratament cu fungicide Cultură neirigată

Fundulea

Cultură irigată Mărculeşti

Netratat 3,8 2,0 Quinoleat 400 2,7 0,7 T.M.T.D. 1,5 1,7 Criptodin 200 0,1 0,2

TABELUL 8.13.

EFECTUL APLICĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR ŞI ERBICIDELOR ASUPRA FORMĂRII NODOZITĂŢILOR LA SOIA, FUNDULEA

(HERA ŞI COLAB., 1980)

Fertilizare kg/ha; N Erbicide Nodozităţi pe plante

Număr Greutate (g) Volum (cm3) 0 0 13,6 9,8 9,3

40 0 4,1 3,7 3,4 0 4l/ha Treflan-3kg/ha; Afalon 4,4 6,6 6,3

40 4l/ha Treflan-3kg/ha; Afalon 2,0 3,8 3,7 0 4l/ha Amiben-3kg/ha; Afalon 13,2 8,0 7,8

40 4l/ha Amiben-3kg/ha; Afalon 1,8 3,2 2,9

Fosforul prezintă importanţă în dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot influenţând direct instalarea simbiozei, dar şi indirect nutriţia plantelor cu azot simbiotic. Faza critică pentru plantele de soia în nutriţia cu fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la înflorire până la maturitate, asigurarea ulterioară cu fosfor nerezolvând carenţa din primele faze de vegetaţie. Insuficienţa fosforului la soia se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, scăderea numărului de fructe pe plantă şi a masei seminţelor, respectiv a capacităţii de germinaţie a acestora. Excesul de fosfor produce toxicitate plantelor de soia, fenomenul manifestându-se prin frunze cu margini necrozate şi cu nuanţe albe-transparente până la brune-cenusii, reduce creşterea plantelor şi în final productivitatea acestora. Potasiul influenţează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, măreşte rezistenţa la boli şi absorbţia calciului, participă în sinteza grăsimilor şi depunerea lor în seminţe.

Insuficienţa potasiului se manifestă prin pierderea prematură a frunzelor, tulpinile rămân subţiri şi au o rezistenţă scăzută la cădere şi secetă, pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care cu timpul se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Aplicarea îngrăşămintelor. Controlul formării nodozităţilor dă posibilitatea de a aprecia situaţia şi de a interveni eventual cu azot la 40-50 zile de la răsărirea plantelor de soia.

Pe solurile slab aprovizionate cu azot se administrează 30-40 kg azot la hectar înainte de semănat, acesta fiind necesar plantelor de soia în primele faze de vegetaţie.

Page 155: Fitotehnie  i+ii

155

Pe celelalte soluri fertilizarea cu azot se face după controlul dezvoltării nodozităţilor care se face în faza de 1-3 frunze trifoliate a palntelor de soia, pe diagonala lanului în 5 - 10 puncte de control, în funcţie de reuşita bacterizării, stabilindu-se dozele de azot orientative (tabelul 8.14.).

Aplicat fazial, azotul este utillizat mai bine de plantele de soia când se încorporează în sol până la începutul înfloririi acestora, odată cu executarea praşilelor mecanice I şi II.

TABELUL 8.14.

DOZE ORIENTATIVE DE ÎNGRĂŞĂMINTE LA SOIA Azot (N) Fosfor (P2O5) Potasiu (K2O)

Nodozităţi pe plantă

Plantă cu nodozităţi

N(kg/ha;) în sol mg P2O5 la 100 g

sol

P2O5 kg/ha; kAL

(ppm)

D.O.E. K2O (kg/ha;) pt

2000- 3000 kg/ha;

irigat neirigat irigat neirigat

peste 5 peste 85% 30-50 0-30 sub 2 60-

90 50-80 40-100 34-127

1-5 peste 50% 40-60 30-60 2-5 40-

60 30-50 100-140 13-70

lipsă 0 60-100 50-70 peste 5 - - 140-

200 0-49

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică sub arătura de bază în funcţie de producţia scontată şi valorile cartării agrochimice (tabelul 37).

Dacă din diferite motive nu s-au aplicat sub arătura de bază, vor fi aplicate sub formă de îngrăşăminte complexe la pregătirea patului germinativ. Îngrăşămintele cu microelemente contribuie la creşterea sistemului radicular şi a nutriţiei, îmbunătăţindu-se simbioza dintre bacterii şi rădăcini, toate aceste aspecte conducând la obţinerea de sporuri însemnate de producţie (10 - 30 % în S.U.A. şi Brazilia, 14,6 % în ţara noastră) şi a conţinutului de proteine (cu până 5,1 %). 8.2.3. Lucrările solului Lucrările solului pentru soia sunt în general asemănătoare cu cele efectuate pentru porumb, avându-se în atenţie combaterea cât mai energică a buruienilor, precum şi îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului. Arătura se efectuează la adâncimea de 20 - 22 cm, imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare (vara) sau cel târziu toamna.

Ea trebuie să fie de calitate, adică să fie cât mai uniformă, nivelată, să conducă la încorporarea resturilor vegetale şi să realizeze aducerea la suprafaţă a stratului structurat şi refacerea stării de afânare. Arăturile de primăvară sunt contraindicate pentru soia, deoarece conduc la reduceri de recoltă cu peste 1000 kg/ha, nu se realizează desime corespunzătoare şi uniformitate, eficienţa erbicidelor este redusă, infestarea cu buruieni este puternică, iar pierderile de apă sunt importante. Efectuarea lucrării de bază cu discul la soia este de asemenea neindicată, deoarece reduce producţia de boabe cu 2 - 5 q/ha, conduce la deficienţe în nutriţia plantelor, deficienţe în acumularea apei în sol şi creşte gradul de infestare cu buruieni. Lucrările de pregătire a patului germinativ la soia se efectuează primăvara, ele trebuie să asigure condiţii optime de germinare, pentru acţiunea favorabilă a erbicidelor, pentru lucrările de întreţinere şi recoltare şi să reducă la minimum pierderile de apă şi o bună percolare a apei pe profil.

Page 156: Fitotehnie  i+ii

156

În vederea reducerii pierderilor de apă din sol, în timpul pregătirii patului germinativ vor fi luate măsuri de reducere a numărului de lucrări de pregătire a patului germinativ, prelucrarea solului făcându-se numai pe adâncimea de încorporare a seminţei cu piese active astfel încât să nu se realizeze răsturnarea solului (combinatorul). În funcţie de tipul de erbicide folosite, lucrările de pregătire a patului germinativ se diferenţiază în lucrări pentru încorporarea erbicidelor volatile, respectiv pentru încorporarea erbicidelor nevolatile. Trebuie avută în vedere şi reducerea numărului de lucrări în primăvară şi evitarea tasării solului, mărunţirea şi nivelarea arăturii din toamnă permiţând pregătirea patului germinativ printr-o singură lucrare în preziua semănatului (combinatorul). Se pot folosi şi maşini complexe de pregătire a solului, erbicidare, fertilizare (toate lucrările se efectuează printr-o singură trecere).

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cele mai valoroase premergătoare pentru cultura soiei ? Răspuns: Ca plante premergătoare pentru soia trebuie considerate aşadar cerealele păioase

(grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol rezerve suficiente de apă şi unele plante prăşitoare în zonele mai umede sau în condiţii de irigare, cum sunt sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful

2. Care sunt plantele contraindicate ca premergătoare pentru soia?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la soia pentru 100 Kg boabe plus

producţia secundarǎ aferentǎ este: a) 60,2 kg N, 12,5 kg P2O5, 27,1 kg K2O, 27 kg de Ca, 10 - 11 kg Mg, 7 kg S

şi circa 1 kg fier, Mn, Zn, Cu, B, Mb. b) 70,2 kg N, 13,5 kg P2O5, 28,1 kg K2O, 28 kg de Ca, 11 - 12 kg Mg, 8 kg S

şi circa 1 kg fier, Mn, Zn, Cu, B, Mb c) 4,0 - 4,8 kg N, 1,5 kg P2O5, 3,5 kg K2O c) 80,2 kg N, 14,5 kg P2O5, 29,1 kg K2O, 29 kg de Ca, 13 - 14 kg Mg, 6 kg S

şi circa 1 kg fier, Mn, Zn, Cu, B, Mb d) 87,2 kg N, 16,5 kg P2O5, 31,1 kg K2O, 30 kg de Ca, 12 - 13 kg Mg, 9 kg S

şi circa 1 kg fier, Mn, Zn, Cu, B, Mb e) 90,2 kg N, 15,5 kg P2O5, 30,1 kg K2O, 31 kg de Ca, 14 - 15 kg Mg, 5 kg S

şi circa 1 kg fier, Mn, Zn, Cu, B, Mb Rezolvare: d De rezolvat:

2. Pentru formarea maximă a nodozităţilor soia solicită existenţa în sol: a) 200 - 250 ppm P2O5 şi 300 - 400 ppm K2O; b) 200 - 250 ppm P2O5 şi 300 - 400 ppm K2O; c) 200 - 250 ppm P2O5 şi 300 - 400 ppm K2O; d) 200 - 250 ppm P2O5 şi 300 - 400 ppm K2O; e) 200 - 250 ppm P2O5 şi 300 - 400 ppm K2O; Rezolvare:

Page 157: Fitotehnie  i+ii

157

8.3. Sămânţa şi semănatul; Lucrările de îngrijire; Recoltare. Producţii; Cultura succesivă a soiei

8.3.1. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de soia destinată semănatului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aparţină soiului zonat, să aibă puritate minimă de 98 %, capacitate germinativă de cel puţin 85%, să fie sănătoasă (fără miros, nefisurată sau vătămată, cu luciu şi culoare caracteristică) şi să provină din ultima recoltă.

Sămânţa mai veche de 2 - 3 ani îşi pierde mult din germinaţie, aceasta reducându-se în câmp cu 13 – 65 % şi diminuând producţia cu până la 40 - 50 %. Bacterizarea constituie tratamentul obligatoriu al seminţelor şi se face cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) conform instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, de regulă 4 flacoane la cantitatea de sămânţă necesară însămânţării unui hectar, în adăposturi ferite de razele solare. În cazul bacterizării, Sămânţa nu se mai tratează cu insectofungicide, însă dacă situaţia o impune utilizându-se insectofungicid ofensiv, preparatul bacterian se introduce în sol odată cu semănatul.

Pentru tratarea seminţelor se utilizează produsul Tiradin 75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t. Epoca de semănat. Epoca optimă de semănat este atunci când temperatura solului înregistrează 7 - 80C pe adâncimea de semănat, iar vremea este în curs de încălzire. Însămânţarea mai timpurie, când temperatura solului este sub 80C prelungeşte răsăritul până la 15 - 20 zile ceea ce conduce, în cazul că nu se aplică erbicide, la riscul îmburuienării culturii înainte de răsărire, cultura este neuniformă, iar plantele au ritm lent de creştere. Întârzierea semănatului, este de asemenea dăunătoare, deoarece în zonele nordice duce la întârzierea coacerii, riscând astfel ca plantele să nu ajungă la maturitate înainte de căderea primelor brume, iar în sud, prin uscarea stratului superficial al solului răsăritul se desfăşoară neuniform şi cu multe goluri. Calendaristic, această operaţiune trebuie terminată până la 20 aprilie în sudul ţării şi până la 30 aprilie în celelalte zone pentru ca seminţele să beneficieze de umiditatea existentă în stratul superficial al solului, în felul acesta asigurându-se, condiţii mai bune pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi maturarea mai timpurie a plantelor. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime de semănat. Soia, deşi are cerinţe ridicate faţă de temperatură, în condiţiile ţării noastre trebuie semănată mai timpuriu, practic înainte sau în acelaşi timp cu porumbul şi nu după terminarea însămnâţării acestuia. Desimea de semănat. Desimea optimă a plantelor la recoltare trebuie să fie de 35 - 45 plante/m2 în condiţii de irigare şi 30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru aceasta sunt necesare la semănat 50 - 55 seminţe germinabile pe m2 în primul caz (irigat) şi 45 - 50 seminţe germinabile pe m2 în al doilea caz (neirigat). Experienţele efectuate în cele mai variate condiţii climatice, cu privire la desimea optimă a plantelor de soia au condus la concluzia că la desimi cuprinse între 30 - 70 plante/m2 se obţin producţii apropiate.

Explicaţia este dată însăşi de particularităţile biologice ale soiei, care îşi modifică gradul de ramificare, respectiv producţia individuală în funcţie de spaţiul de nutriţie. La spaţiu de nutriţie mai mare plantele ramifică mai mult şi ca urmare produc mai multe păstăi şi boabe pe aceeaşi plantă, pe când la spaţiu mic de nutriţie numărul ramificaţiilor se reduce ceea ce duce la formarea unui număr mai mic de păstăi şi boabe pe plantă.

Page 158: Fitotehnie  i+ii

158

Desimi mai mari (peste 70 plante/m2) sunt contraindicate deoarece în aceste condiţii plantele sunt mai predispuse la cădere şi boli, scade conţinutul seminţelor în proteină şi se măreşte nejustificat cantitatea de sămânţă la hectar. Nici desimi sub 30 plante/m2 nu sunt recomandate deoarece se crează condiţii pentru o ramificare prea puternică, care duce în mod implicit la prelungirea fructificării şi la o coacere neuniformă. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se stabileşte în funcţie de valorile MMB, valoarea utilă (P %, G %) şi desimea de semănat, orientativ oscilând între 60 - 100 kg/ha. Distanţa între rânduri a constituit la soia obiectul a numeroase cercetări, ea corelându-se cu gradul de îmburuienare a terenului şi posibilităţile de combatere a acestora. Pe terenurile slab îmburuienate şi în situaţia în care se folosesc în combaterea buruienilor erbicide şi lucrări de prăşit mecanic între rânduri, pe terenurile neirigate sau irigate prin aspersiune se seamănă la 50 cm între rânduri, sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde soia se seamănă la distanţa între rânduri de 80 cm. Pe terenurile curate de buruieni, soia se poate semăna în rânduri apropiate (12,5 - 25,30 cm), obţinându-se însemnate sporuri de producţie (10-15%). Pe terenurile infestate de buruieni cu răsărire eşalonată (Solanum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi în cazul irigării prin brazde (80 cm între benzi), soia se seamănă în benzi formate din 2 rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi cu 70 cm între benzi. Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri situaţie în care se realizează condiţii bune pentru irigarea culturii şi respectiv pentru efectuarea praşilelor mecanice. Distanţele între seminţe pe rând se realizează prin alegerea discului de distribuţie şi a raportului de transmisie dorit. Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de umiditatea şi textura solului, aceasta fiind în general de 4 - 5 cm. Depăşirea acestei adâncimi este dăunătoare deoarece soia are puterea de străbatere slabă (din cauza răsăririi epigeice).

Pentru ca sămânţa să nu se îngroape mai adânc este recomandabil ca semănătoarea să fie prevăzută obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de adâncime. Semănatul soiei se execută cu semănătoarea pneumatică SPC, ea asigurând o distribuire uniformă a seminţelor pe rând, pentru realizarea desimilor optime folosindu-se discurile cu 45,48 sau 50 orificii. 8.3.2. Lucrările de îngrijire În cultura soiei de la semănat până la răsărire şi în primele faze de vegetaţie, pericolul cel mai mare îl constituie îmburuienarea. Buruienile produc importante pagube culturii de soia prin reducerea producţiei şi deprecierea calităţii acesteia.

Cele din familia Cruciferae, Compositae, Chenopodiaceae transmit boli care sunt comune cu cele regăsite la soia, fasole, floarea-soarelui, cum este cazul Sclerotiniei. Buruienile pot produce reduceri de producţie la soia de 40 - 70 %, iar în unele situaţii pot compromite cultura. Combaterea buruienilor, ca de fapt şi a bolilor şi dăunătorilor trebuie rezolvată la soia la nivel integrat, un rol important revenind metodelor preventive (sămânţă curată, distrugerea focarelor de îmburuienare), metodelor agrotehnice (asolamente şi rotaţii corespunzătoare ale culturilor, rotaţia erbicidelor, arături de vară întreţinute până toamna, lucrări de întreţinere a patului germinativ, lucrări de întreţinere efectuate la timp şi la nivel calitativ ridicat pentru

Page 159: Fitotehnie  i+ii

159

fiecare cultură din asolament, semănatul soiei în epoca optimă, praşile mecanice şi manuale) şi metodelor chimice (folosirea erbicidelor şi insectofungicidelor). La 4 - 5 zile după semănat, când seminţele de soia se găsesc în faza de germinaţie, se execută o lucrare cu grapa cu colţi reglabili sau cu sapa rotativă, cu unghiul organelor rotative îndreptat în spate, în scopul de a distruge buruienile răsărite şi de a sparge crusta dacă aceasta s-a format. După răsărire, când plantele de soia sunt bine înrădăcinate şi au înălţimea de 8 - 10 cm, iar buruienile se află în faza de răsărire sau au maximum 1 sau 2 frunze se execută încă o lucrare cu sapa rotativă. Pe lângă combaterea buruienilor, lucrarea cu sapa rotativă determină aerisirea şi încălzirea solului, benefică simbiozei între rădăcini şi bacterii. Pentru a evita vătămarea plantelor de soia, lucrarea se execută în timpul zilei, între orele11-15 când plantele sunt mai puţin turgestente şi au o viteză adecvată corespunzător situaţiei concrete din teren pentru a nu provoca daune soiei. Când plantele de soia au format deja 3 frunze, această lucrare nu se mai execută. În continuare se execută 3 - 4 praşile mecanice între rânduri şi după posibilităţi, 2 - 3 praşile manuale pe rând. Praşilele trebuie să se execute fără a aştepta ca terenul să se îmburuieneze. Prima praşilă mecanică se execută imediat ce se disting rândurile, cu viteză mai mică pentru a nu acoperi plantele de soia cu pământ, urmând ca următoarele să se execute la intervale ce se stabilesc după starea de îmburuienare. Adâncimea de prăşit a organelor de lucru trebuie astfel reglată încât să execute lucrarea la 5 - 6 cm la prima praşilă şi la 8 - 10 cm la celelalte. Praşilele manuale trebuie făcute cu multă atenţie pentru a nu tăia plantele pe rând şi a nu diminua desimea. Finalizarea tuturor praşilelor trebuie avută în vedere până la înflorirea plantelor, deoarece după această dată lucrările se execută cu mai multă dificultate, plantele acoperă mult mai bine terenul şi înăbuşă buruienile. Combaterea eficientă a buruienilor inclusiv a celor ce apar în faza de maturizare a soiei, respectiv atunci când aceasta este semănată în rânduri apropiate, se face prin folosirea erbicidelor împreună cu managementul metodelor preventive şi agrotehnice. Gama largă de erbicide ce se fabrică pe plan mondial, a permis combaterea atât a buruienilor dicotiledonate cât şi a celor monocotiledonate (tabelul 38). Buruienile dicotilodonate anuale se pot combate cu Flex CS (2,5 l/ha), când buruienile sunt în plină vegetaţie (inclusiv Solanum nigrum), Basagran (1,5-3,5 l/ha), postemergent, când plantele de soia au 2-4 frunze trifoliate (datorită erbicidului frunzele se gofrează, dar îşi revin într-un timp relativ scurt), Blazer 2S (2 l/ha), când buruienile au 2-4 frunze (la peste 200C produce arsuri), etc. (tabelul 38). Buruienile monocotiledonate anuale se combat cu Agil 100 EC (0,8 litri pe hectar), postemergent, când buruienile anuale au de la 3 frunze până la mijlocul înfrăţitului, iar cele perene au 20-30 cm, Galant Super (1-1,5 litri pe hectar), postemergent, când buruienile anuale sunt în faza de 3 frunze şi până la mijlocul înfrăţirii, iar costreiul are 30-40 cm, Targa Super (2,5 litri pe hectar), postemergent, când buruienile au 3-6 frunze (nu se asociază cu Basagran şi Blazer), etc. (tabelul 8.15.). Cu un spectru mai larg de combatere sunt Sonalan CE (2,5-3 litri pe hectar), administrat la 8-10 cm, Lexone 75 DF (0,25-0,30 kg pe hectar), înainte de semănat şi încorporat la 5 cm, Pivot 100 DC (0,5-0,75 litri pe hectar), postemergent, când buruienile au 2-6 frunze (atenţie la remanenţă: la 4 luni de la erbicidare se seamănă grâu şi orz de toamnă; după 10-11 luni de la erbicidare se seamănă grâu şi orzoaică de primăvară, porumb; după 24-26 luni de la erbicidare se seamănă floarea-soarelui, cartof; după 34-36 luni de la erbicidare se seamănă sfeclă e zahăr şi furajeră, rapiţă, muştar), etc. Combaterea cea mai eficientă se realizează atunci când se asociază 2 erbicide complementare, ca de exemplu: Furore Super + Lexone (2,5+0,25), post / preem (ppi),

Page 160: Fitotehnie  i+ii

160

Tabelul 8.15. Erbicide folosite în combaterea buruienilor la soia

( Muntean L.S. şi colab.., 2008)

Erbicide, produs comercial (substanţă activă)

Doza (kg/l/ha) Specificare

A) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără Solanum nigrum, Abutilon sp.,

Xanthium sp.

Lasso CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Erbicidele fiind nevolatile se încorporează în sol cu combinatorul la o adâncime de 3-4 cm. În condiţii de irigare se aplică imediat după semănat (preemergent).

Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5 Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4 - 5 Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2 Guardian CE (82% Acetoclor+antidot) sau 1,75 - 2,5

Sencor 70 EP (70% Metribuzin) sau 0,25 - 5

Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5 Trifluralinul fiind volatil, erbicidele se încorporează la 8-10 cm adâncime prin două treceri perpendiculare cu combinatorul.

Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0

Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0

Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5 B) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp.,

Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide antigramineice prevăzute la

punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide anticotiledonate.

Pivot 100 LC (10 % Imazetapyr) sau 0,5 - 0,75 Tratamentul în vegetaţie se face când plantele de soia au 2 - 3 perechi de frunze trifoliate iar buruienile sunt în faza de 3 - 4 frunzuliţe.

Flex (25 % Fomesafen) 1,0 - 1,5 Blazer 2 S (24 % Acifluorfen de sodiu+surfactant) sau 2 - 2,5

Galaxy (36 % Bentazon + 8 % Acifluorfen) 2 Basagran forte (48 % Bentazon+15 % Wettol) 2 - 2,5

Bolero (4 % Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu. C) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi. Se

utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combaterea costreiului din rizomi erbicidele:

Galant Super (10 % Haloxifop-R -metil) 1 - 1,5 Pentru combaterea costreiului din rizomi se aplică al treilea tratament în momentul în care plantele de costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se face în funcţie de gradul de infestare, precum şi de înălţimea plantelor de costrei.

Agil 100EC(10 % Propagnizafop) 0,8 - 1,0

Furore super 75 W (7,5 Fenoxapropetil) 2,5 - 3,0

Targa 10 EC (Quizalofop-butyl) 2 - 3

Pantera 40 EC (5 % Quizalofop-P-tefuril) 2 - 3

Fusilade super (12,5 % Fluzifop-butyl) 1,5 - 2

Leopard 5 EC (5 % Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2

Nabu S (12,5 % Setoxidim) 7 - 10

Page 161: Fitotehnie  i+ii

161

D) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic, de tip Roundup Ready

Roundup C.S. (36 % Glifosat) 2 - 4 Se poate aplica până la o săptămână înainte de înflorirea plantelor de soia.

combate şi costreiul din rizomi, Mecloran 48 + Lexone (6+0,25), preem. (ppi), Triflurom 48, încorporat imediat la 8-10 cm + Pivot (2+0,75, atenţie la remanenţa mare a erbicidului Pivot), Guardian + Pivot (2,5+0,75), preem / post., Gallant Super + Pivot (1+0,75), combate şi costreiul din rizomi, Relay + Basagran (2,2+2), Select 125 + Bolero (0,6+0,75), Pantera + Bolero (0,75+0,75), Agil + Bolero (0,5+0,75), Comand + Bolero (1+0,75), şi altele. Erbicidul Pivot (0,75 litri pe hectar) se mai poate asocia cu Mecloran (8 litri pe hectar), Guardian (2 litri pe hectar), Frontier (1,6 litri pe hecar), Pantera (0,5 litri la hectar), Targa (0,7 litri la hectar), Select 125 (0,6 litri la hectar), Agil (0,5 litri pe hectar). Pe suprafeţele cultivate cu soia de tip RR (Roundup Ready) se aplică erbicide pe bază de Glifosat (în doză de 2-4 l/ha) singur sau în două tratamente secvenţiale. Primul tratament se face în faza de trei patru perechi de frunze la soia iar înălţimea buruienilor de 10-15 cm., urmat de al doilea tratament la reinfestare (3 - 4 săptămâni) sau întreaga doză o singură dată în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea buruienilor. În timpul vegetaţiei, soia este atacată de diferite boli, dintre care mai periculoase sunt mana (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.), care se transmit prin sol şi resturi vegetale. Combaterea lor se face prin stropiri cu zeamă bordeleză în concentraţie de 1 %, Turdacupral 4 kg pe hectar sau Orthocid 50 în cantitate de 2,5 kg la hectar, produs comercial, în câmp executându-se 2 - 3 tratamente. Primul tratament se execută la declanşarea bolilor, iar celălat la 8 - 10 zile. Soia este atacată şi de numeroşi dăunători, mai periculoşi fiind păianjenul roşu (Tetravicus urticae), care produce defolierea prematură şi molia păstăilor (Etiella zinkenella). Combaterea lor se realizează făcând tratamente cu Actellic 50 EC 0,1 litri la hectar, Decis 0,3 litri la hectar, Fury 0,1 litri la hectar. În depozite, Etiella zinkenella se combate efectuând tratamente cu Phostoxin sau Delicia 30 g/t sămânţă.

Una dintre cele mai importante verigi din complexul agrofitotehnic, care influenţează pozitiv producţia de soia şi care se aplică în tot timpul vegetaţiei este irigarea. Perioada critică pentru apă la soia este 10 iunie – 15-25 august (de la apariţia primelor flori până la umplerea boabelor din partea superioară a plantelor). În primăverile secetoase când în primii 10 cm nu se găseşte apă suficientă, pentru răsărirea uniformă se realizează o udare cu o normă de 200 - 300 m3 apă/ha, aceasta contribuind şi la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în sol. Udările din perioada de vegetaţie se fac în funcţie de umiditatea din sol (sub 50 % din I.U.A.) şi regimul precipitaţiilor. Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la intervale de 10 - 14 zile. Numărul udărilor se limitează la 2 - 4, normele de udare fiind de 700 - 800 m3 apă/ha pe solurile cu permeabilitate bună, 400 - 500 m3 apă/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe nisipuri.

8.3.3. Recoltare. Producţii Recoltarea soiei prezintă anumite dificultăţi, datorită buruienilor care apar târziu în

cultură, inserţiei joase a păstăilor şi scuturării cu uşurinţă.

Page 162: Fitotehnie  i+ii

162

Momentul optim pentru recoltarea soiei este atunci când 70 % din păstăi sunt uscate, au culoarea brună, iar boabele capătă culoarea şi luciul caracteristic soiului, sună în păstaie şi au umiditate de 16 %. Recoltarea prea timpurie duce la deprecierea recoltei, datorită numărului mare de boabe de la vârful tulpinilor neajunse la maturitate şi care totodată îngreunează uscarea, depozitarea şi păstrarea recoltei, iar întârzierea recoltatului măreşte pierderile prin scuturare. Recoltarea soiei se face mecanic cu combina autopropulsată direct din lan (C12, C14, Class, Masey Ferguson), în aceste condiţii înălţimea de tăiere a plantelor fiind cât mai mică (4 - 6 cm, pentru a limita pierderile determinate de inserţia joasă a păstăilor), viteza de deplasare să nu depăşească 4 - 5 km pe oră, turaţia bătătorului să aibă 400 - 600 rotaţii/minut, iar distanţa dintre bătător şi contrabătător să fie astfel reglată încât seminţele de soia să nu fie sparte. Toate aceste aspecte împreună cu alte reglaje specifice combinelor cu care se recoltează soia se vor verifica de mai multe ori într-o zi de lucru, urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 - 3 %. În cazurile când coacerea soiei se desfăşoară neuniform sau se prelungeşte, iar unele soiuri îşi păstrează la maturitate frunzele verzi, aceasta mai ales în condiţii de irigare şi a culturilor îmburuienate, pentru uşurarea recoltatului mecanizat, se intervine cu desicantul Reglone în cantitate de 1,5 - 2 litri în 200 - 500 litri apă/ha, cu 7 - 8 zile înainte de recoltare. Sămânţa obţinută la recoltare mai întâi se usucă, se condiţionează şi apoi se depozitează pentru păstrare. Producţii. În ţara noastră, se pot obţine producţii de 3 - 4,5 tone/ha în zona întâi de cultură (Câmpia Română şi Dobrogea), în sistem irigat, 2,5 - 3,5 tone/ha în zona a doua de cultură (Nordul Câmpiei Române, Câmpia de Vest, partea de sud a Moldovei) şi 2 - 3 tone/ha în zona a treia de cultură (nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice), ( Muntean L.S. şi colab., 2008). Producţiile medii pe hectar în ţările mari cultivatoare de soia, precum şi în ţara noastră sunt prezentate în tabelele 22 şi 23. 8.3.4. Cultura succesivă a soiei Cultivarea soiei în acelaşi an, pe terenul unde se cultivă o plantă care se recoltează în prima parte a verii constituie o mare rezervă de creştere a producţiei la această valoroasă plantă de cultură. Reuşita culturii de soia în regim succesiv este posibilă pe terenurile irigate din sudul ţării, după plante care eliberează terenul la începutul lunii iulie (orz, grâu de toamnă, borceag, etc.), satisfăcându-se în acest fel şi resursa termică pe perioada semănat-maturitate. Se pretează culturilor succesive soiurile de soia foarte timpurii (Ilfov, Diamant, Precoce 90, Perla, Atlas). Pentru soia în cultură succesivă, solul se pregăteşte în deosebi cu cizelul şi grapa cu discuri, arătura (la 18 - 20 cm adâncime) fiind necesară numai pe solurile compacte şi cantităţi mari de resturi organice. Soia se poate semăna în cultură succesivă şi direct în mirişte, cu maşina combinată pentru semănat plante prăşitoare în teren nearat (MCSN-6M), care mobilizează solul pe rând în faţa brăzdarelor, asigurând condiţiile necesare atât pentru încorporarea seminţei în sol, cât şi pentru răsărirea plantelor. Bacterizarea seminţelor destinate semănatului, ca şi în cultură principală este obligatorie. Cerinţele soiei în cultură succesivă faţă de elementele nutritive sunt asigurate prin efectul remanent al acestor elemente administrate plantei premergătoare.

Pentru completarea azotului, dacă este cazul,acesta se aplică la praşila mecanică sau în apa de irigaţie, 40 - 50 kg/ha. Desimea la semănat nu diferă de cultura principală (50 - 55 boabe germinabile/m2 la culturile semănate la distanţa de 45 - 50 cm între rânduri şi de 65 - 70 boabe germinabile/m2 la

Page 163: Fitotehnie  i+ii

163

cele semănate între rânduri la 25 - 30 cm; în teren nelucrat se seamănă la 40 - 50 cm între rânduri). Lucrările de îngrijire şi recoltare se execută la fel ca în cultura principală. Dacă cerinţele o impun, obligatoriu se va efectua o udare de răsărire cu o normă de 300 - 400 m3/ha apă, iar în timpul vegetaţiei, 3 - 5 udări cu norme de 500 - 600 m3/apă. TEST DE EVALUARE

1. Care este epoca optimă de semănat la soia? Răspuns:

Epoca optimă de semănat la soia este atunci când temperatura solului înregistrează 7 - 80C pe adâncimea de semănat, iar vremea este în curs de încălzire

2. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de soia în

combaterea bolilor şi dăunătorilor: Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate din soia se pot folosi produsele: a) Flex CS (2,5 l/ha); b) Basagran (1,5-3,5 l/ha); c) Blazer 2S (2 l/ha); d) Agil 100 EC (0,8 l/ha); e) Galant Super (1-1,5 l/ha). Rezolvare: a, b, c De rezolvat: 2. Norma de sămânţă pentru semănat la soia, orientativ este: a) 50 - 100 kg/ha; b) 60 - 100 kg/ha; c) 70 - 115 kg/ha; d) 80 - 120 kg/ha; e) 120 - 130 kg/ha.

Rezolvare:

Page 164: Fitotehnie  i+ii

164

REZUMATUL TEMEI

Soia este în prezent una dintre cele mai importante plante agricole pentru alimentaţia oamenilor, animalelor şi ca materie primă pentru industrie.

Boabele de soia, pe lângă bogăţia în proteină (61 - 92 %) şi grăsimi (13 - 27 %), au şi un conţinut apreciabil în extractive neazotate: 19 - 25 %, acestea fiind formate din monozaharide (0,07 - 2,2 %), zaharoză (3,31 - 13,5 %), amidon şi dextrină (2,10 - 8,97 %), hemiceluloză şi celuloză (4,15 - 12,77 %), pentozani (3,77 - 5,45 %), rafinoză (1,30 %), toate aceste valori fiind raportate la substanţa uscată (s.u.). Cenuşa conţine 30,91% P2O5, 66,3% CaO, 7,71% MgO, 45,10% K2O.

În România suprafețele cultivate cu soia s-au reducă considerabil (la 38 mii ha în anul 2001, respectiv la 12 mii ha în anul 2004).

Germinaţia începe la 6 - 70C însă la 100C, răsărirea se face mai repede şi mai uniform. Imediat după răsărire, plantele suportă temperaturile de -20C...-30C

Soia se dezvoltă bine când în diferite faze de vegetaţie se întrunesc următoarele temperaturi: de la formarea frunzelor până înainte de înflorire, în perioada înfloritului, 18 - 220C, în perioada formării păstăilor şi boabelor, temperatura este 220C, iar în perioada cocerii 20 - 220C.

Cele mai potrivite sunt solurile cu textură mijlocie, bogate în humus, fosfor, potasiu, calciu şi cu reacţie neutră până la slab acidă (pH = 6,5).

În ţara noastră se disting trei zone ecologice de favorabilitate (zona foarte favorabilă, zona favorabilă şi zona puţin favorabilă) în interiorul cărora se localizează 5 microzone de repartiţie a soiurilor.

Ca plante premergătoare pentru soia trebuie considerate aşadar cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol rezerve suficiente de apă şi unele plante prăşitoare în zonele mai umede sau în condiţii de irigare, cum sunt sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful

Consumul specific de elemente nutritive la fasole pentru 100 kg boabe plus producţia secundarǎ aferentǎ este de 90,2 kg N, 15,5 kg P2O5, 30,1 kg K2O, 31 kg de Ca, 14 - 15 kg Mg, 5 kg S şi circa 1 kg fier, Mn, Zn, Cu, B, Mb.

Sămânţa de soia destinată semănatului trebuie să aparţină soiului zonat, să aibă puritate minimă de 98 %, capacitate germinativă de cel puţin 85 %, să fie sănătoasă şi să provină din ultima recoltă.

Epoca optimă de semănat la soia este atunci când temperatura solului înregistrează 7 - 80C pe adâncimea de semănat, iar vremea este în curs de încălzire. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar orientativ oscilează între 60 - 100 kg/ha.

Combaterea buruienilor, ca de fapt şi a bolilor şi dăunătorilor trebuie rezolvată la soia la nivel integrat, un rol important revenind metodelor preventive, metodelor agrotehnice şi metodelor chimice (folosirea erbicidelor şi insectofungicidelor).

Momentul optim pentru recoltarea soiei este atunci când 70 % din păstăi sunt uscate, au culoarea brună, iar boabele capătă culoarea şi luciul caracteristic soiului, sună în păstaie şi au umiditate de 16 %.

Recoltarea soiei se face mecanic cu combina autopropulsată direct din lan (C12, C14, Class, Masey Ferguson).

În ţara noastră, se pot obţine producţii de 3 - 4,5 tone/ha în Câmpia Română şi Dobrogea, în Nordul Câmpiei Române, Câmpia de Vest, partea de sud a Moldovei în sistem irigat, 2,5 - 3,5 tone/ha şi 2 - 3 tone/ha în nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice.

Cultura de soia în regim succesiv este posibilă pe terenurile irigate din sudul ţării, după plante care eliberează terenul la începutul lunii iulie (orz, grâu de toamnă, borceag, etc.).

Page 165: Fitotehnie  i+ii

165

Tema Nr. 9

NĂUTUL

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare; Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului; Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii acestei

specii fitotehnice care este năutul, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:

Bibliografie recomandată: 1. Bâlteanu Gh.,1998 – Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti 2. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 3. Ştefan M. şi colab., 1999 - Fitotehnie, Editura Universitaria, Craiova. 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie – Leguminoase pentru boabe, Editura Universitaria,

Craiova.

9.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare

9.1.1. Importanţa

Năutul se cultivă pentru boabele sale folosite în alimentaţia omului sub diferite forme (prăjite sau fierte) şi ca materie primă pentru industria alimentară, unde servesc la fabricarea surogatului de cafea. Făina de năut, amestecată cu cea de grâu în proporţie de 10 - 15 % se foloseşte la prepararea pâinii.

Boabele măcinate (uruite) se folosesc în special la furajarea cabalinelor şi porcinelor, fie singure, fie în amestec cu alte furaje. Producţia secundară aferentă, spre deosebire de a altor leguminoase, are o slabă valoare furajeră, deoarece se lignifică iar frunzele se scutură.

Datorită conţinutului în acid oxalic şi malic, năutul nu se foloseşte în furajarea animalelor sub formă de nutreţ verde. Din punct de vedere agrofitotehnic, năutul fiind o leguminoasă pentru boabe, constituie o bună premergătoare pentru alte culturi. De asemenea, cultura năutului se poate mecaniza în totalitate, valoarea năutului crescând şi prin faptul că plantele sunt rezistente la secetă.

Page 166: Fitotehnie  i+ii

166

9.1.2. Răspândire, suprafeţe cultivate. Suprafaţa mondială cultivată cu năut este de peste 11,55 milioane ha, îndeosebi în Asia găsindu-se suprafeţe întinse, unde ocupă 91,6 % din suprafaţa mondială (FAOSTAT, 2008).

Printre marile producătoare de năut se numără India (7,54 mil. ha), Pakistanul (1,10 mil. ha), Turcia (0,48 mil. ha). În Europa, năutul se cultivă pe 61899 ha, cel mai însemnat cultivator fiind Spania, cu 40000 ha. În ţara noastră, năutul se cultivă pe circa 7500 ha, suprafeţe mai mari găsindu-se amplasate în S-E ţării. Producţia medie mondială este de 13,16 q/ha, cea mai mare fiind înregistrată în Turcia (10,65 q/ha).

9.1.3. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei După datele prezentate de Muntean L.S. şi colab., seminţele de năut conţin: 20 - 25 %

proteine, 4 - 6 % grăsimi, 53 - 63 % substanţe extractive neazotate, 4 - 8 % celuloză şi 3 - 5 % cenuşă.

9.1.4. Cerinţele faţă de climă şi sol. Năutul solicită multă căldură în timpul

perioadei de vegetaţie, suma gradelor de temperatură fiind de circa 2000oC. Dintre toate leguminoasele pentru boabe, năutul suportă cel mai uşor seceta.

Seminţele de năut germinează la temperatura minimă de 3 - 4oC. La 6 - 8oC răsare în mai puţin de 10 zile (Leon S. Muntean şi colab., 2003). Plantele tinere rezistă la temperaturi scăzute de scurtă durată de până la -6oC iar în fazele mai înaintate de vegetaţie suportă bine căldurile, cele mai indicate temperaturi fiind de 20 - 21oC.

Faţă de umiditate este mai pretenţios în timpul germinării, când seminţele absorb 75 % apă din greutatea lor. În restul perioadei de vegetaţie suportă foarte uşor seceta, deoarece posedă însuşirea de a-şi opri creşterea în timpul secetei şi de a-şi relua creşterea după prima ploaie. Din această cauză cultura de năut se irigă decât în condiţii extreme.

Faţă de sol, năutul are cerinţe moderate. Preferă solurile mijlocii spre uşoare, cu textură mijlocie, bogate în calciu. Nu reuşeşte pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate ca şi pe cele prea acide sau sărăturate. Cea mai potrivită este reacţia neutră sau slab alcalină.

9.1.5. Zonare. În ţara noastră, năutul găseşte condiţii favorabile de cultură în Câmpia

Dunării, în Dobrogea (mai ales în jumătatea de sud), în partea de sud a Podişului Bârladului şi Câmpia din sudul Moldovei, precum şi în Câmpia de Vest (Câmpia Timişoarei şi Aradului).

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de năut?

Răspuns: Boabele de năut conţin: 20 - 25 % proteine, 4 - 6 % grăsimi, 53 - 63 % substanţe

extractive neazotate, 4 - 8 % celuloză şi 3 - 5 % cenuşă.

2. Care sunt cerinţele năutului pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ, umiditate şi sol ?

Răspuns:

Page 167: Fitotehnie  i+ii

167

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la este: a) 3 - 4oC b) 4 - 50 C c) 5 - 60 C d) 6 - 70 C e) 7 - 80 C Rezolvare: a. De rezolvat: 2. Zonele favorabile de cultură pentru năut se întind în: a) Câmpia Dunării; b) Dobrogea (mai ales în jumătatea de sud); c) partea de sud a Podişului Bârladului; d) Câmpia din sudul Moldovei ; e) Câmpia de Vest (Câmpia Timişoarei şi Aradului). Rezolvare:

9.2. Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului 9.2.1. Rotaţia culturii Năutul, ca şi alte leguminoase, este puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Cele

mai potrivite pentru el sunt cerealele păioase de toamnă şi de primăvară. Rezultate bune se obţin însă şi când se cultivă după porumb (hibrizi mai timpurii), in, rapiţă, ricin etc. în zona de cultură de la noi, năutul revine de regulă după cereale sau floarea-soarelui. Sunt contraindicate ca plante premergătoare pentru năut, culturile de leguminoase, monocultura de năut, porumbul tratat cu erbicide triazinice.

Năutul este o bună premergătoare pentru numeroase plante de cultură şi îndeosebi pentru grâul de toamnă, deoarece eliberează terenul spre sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august şi lasă solul în stare bună de fertilitate.

9.2.2. Fertilizarea Năutul are un consum specific de elemente nutritive asemănător cu al mazării. La o

producţie de 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, năutul consumă 5,5 kg azot, 1,8 kg fosfor şi 4,5 kg potasiu (Muntean L.S. şi colab., 2008).

Pentru năut este necesară o fertilizare cu 200 - 300 kg/ha superfosfat, aplicat odată cu arătura de bază.

Azotul este procurat de năut în cea mai mare parte din atmosferă prin procesul de simbioză cu bacteriile fixatoare de azot. Numai în anii secetoşi, când dezvoltarea nodozităţilor nu este corespunzătoare se vor lua în considerare îngrăşămintele cu azot.

În asemenea condiţii, la cultura năutului se vor aplica primăvara, înainte de discuit, 40 - 60 kg/ha azot s.a. iar seminţele pregătite pentru semănat vor fi tratate cu biopreparatul Nitragin, 4 flacoane pentru sămânţa necesară la un hectar.

Îngrăşămintele cu potasiu se vor administra numai pe terenurile care conţin sub 15 mg K2O/100 g sol uscat iar gunoiul de grajd, dacă intră în calcul, se va da plantei premergătoare.

Page 168: Fitotehnie  i+ii

168

9.2.3. Lucrările solului Pentru năut, lucrările solului sunt asemănătoare cu cele efectuate la mazăre. Cele mai mari producţii de năut se obţin atunci când arătura se execută mai devreme

iar până la venirea iernii se lucrează cu grapa cu discuri pentru distrugerea buruienilor, pentru mărunţire şi nivelare.

Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, la adâncimea de 20 - 25 cm şi trebuie să fie uniformă, fără bulgări iar resturile vegetale să fie încorporate în sol.

Pregătirea patului germinativ se efectuează imediat înaintea semănatului printr-o singură trecere cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau combinatorul, încorporându-se în sol şi erbicidul recomandat culturii de năut.

Se va urmării realizarea unei suprafeţe nivelate şi a unui strat de sol mărunţit pe adâncimea de semănat.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cele mai potrivite premergătoare pentru cultura năutului? Răspuns: Cele mai potrivite plante premergătoare pentru năut sunt cerealele păioase de

toamnă şi de primăvară. Rezultate bune se obţin însă şi când se cultivă după porumb (hibrizi mai timpurii), in, rapiţă, ricin etc. În zona de cultură de la noi, năutul revine de regulă după cereale sau floarea-soarelui.

2. Care sunt plantele contraindicate ca premergătoare pentru năut?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Consumul specific de elemente nutritive la năut pentru 100 Kg boabe plus

producţia secundarǎ aferentǎ este: a) 2,5 - 3,0 kg N, 1,1 kg P2O5, 1,9 kg K2O; b) 3,0 - 3,7 kg N, 1,3 kg P2O5, 2,7 kg K2O; c) 4,0 - 4,8 kg N, 1,5 kg P2O5, 3,5 kg K2O; d) 5,0 kg N, 1,8 kg P2O5, 4,5 kg K2O; e) 5,0 - 6,0 kg N, 2,0 kg P2O5, 5,0 kg K2O;

Rezolvare: d De rezolvat:

2. Care este doza de superfosfat necesară fertilizării năutului? a) 150 - 200 kg/ha P2O5; b) 175 - 225 kg/ha P2O5; c) 200 - 300 kg/ha P2O5; d) 250 - 300 kg/ha P2O5; e) 275 - 300 kg/ha P2O5.

Rezolvare:

Page 169: Fitotehnie  i+ii

169

9.3. Sămânţa şi semănatul

9.3.1. Sămânţa şi semănatul Pentru semănat se cere ca sămânţa de năut să fie proaspătă, să aibă o puritate minimă

de 98 %, o germinaţie minimă de 85 % şi greutatea a 1000 de boabe cât mai mare (200 - 250 g).

Epoca de semănat. Semănatul se face primăvara devreme, când în sol, la adâncimea de semănat s-au realizat 40C şi vremea este în încălzire(odată cu mazărea sau imediat după mazăre). O întârziere de 10 zile faţă de epoca optimă, reduce producţia cu 20 % (Bâlteanu Gh., 1998).

Desimea de semănat la năut este de circa 40 boabe germinabile/m2 în zonele cu umiditate mai puţină şi 40 - 50 boabe germinabile/m2 în zonele mai umede.

Distanţa de semănat între rânduri este de 50 cm când întreţinerea culturii se face manual şi de 70 cm, când întreţinerea se face mecanizat.

Năutul se poate semăna şi în rânduri apropiate, de 15 cm între rânduri, pe terenurile curate de buruieni şi în cazul folosirii erbicidelor cu selectivitate ridicată sau se poate semăna în benzi (60 - 70 cm între benzi şi 15 cm între rândurile benzii).

Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de textura şi de umiditatea solului. Cantitatea de sămânţă folosită la semănat în vederea realizării desimilor menţionate

anterior este de 80 - 120 kg/ha.

9.3.2. Lucrările de îngrijire La năut se execută tăvălugitul după semănat, iar înainte de răsărirea plantelor de năut,

pentru distrugerea crustei şi a buruienilor în curs de răsărire se execută o lucrare cu grapa cu colţi reglabili.

După răsărire, când plantele de năut au 4 - 6 cm înălţime iar situaţia o impune, se execută o lucrare cu sapa rotativă în acele ore ale zilei când plantele îşi pierd turgescenţa.

Combaterea integrată a buruienilor se realizează prin cele menţionate anterior, printr-un asolament corespunzător, prin praşile mecanice şi manuale, prin plivit şi tratamente cu erbicide.

La semănatul în rânduri rare, se vor executa 2 - 3 praşile mecanice şi după posibilităţi, 1 - 2 praşile manuale pe rând.

Chimic, combaterea buruienilor din cultura năutului se face folosind Acetoclor Super 1,75-2,5 l/ha, Guardian 1,75-2,5 l/ha, Dual Gold 960 EC 1-1.5 l/ha, aplicându-se preemergent la fel ca la soia.

După răsărirea năutului, când buruienile dicotiledonate au 2-4 frunze se vor face 1-2 tratamente cu Prenap, 3-4 l/ha, respectiv tratamente cu Basagran Forte, 2-2,5 l/ha, Flex, 2-3 l/ha etc.

Pentru combaterea lui Sorghum halepense, se foloseşte Fusilade Forte 150 EC 0,8-1,5 l/ha, Leopard 5EC 0,7-2 l/ha, Furore Super 3,5 l/ha (în general aceleaşi erbicide ca la soia).

Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor se realizează prin utilizarea de sămânţă tratată şi aplicarea unor tratamente în perioada de vegetaţie împotriva antracnozei şi muştei miniere.

Antracnoza (Mycosphaerella rabiei) şi fuzarioza (Fusarium exisporium) se pot combate printr-o rotaţie raţională şi prin efectuarea de tratamente la sămânţă cu unul din produsele: Fundazol 50 PU-1,5 kg/t, Metoben 70 PU-2kg/t, Dividend 030 FS 1,7 l/t, Topsin M70 2 kg/t. Pentru prevenirea infecţiilor primare cu musculiţa Liriomyza cicerina, concomitent cu unul din fungicidele menţionate anterior, se aplică şi unul din insecticidele:

Page 170: Fitotehnie  i+ii

170

Actara 25WG - 0,02%(0,2 kg/ha;), Vermitec 1,8EC – 0,08%, Karate Zeon – 0,015%(0,225 l/ha – la temperaturi < 25o C),Marchal 40-8 l/t, Heptaclor 40-3 l/t.

În vegetaţie, agenţii patogeni se vor combate prin mai multe tratamente, în funcţie de intensitatea atacului cu unul din produsele: Fundazol 50, Topsin 70, Mancozeb 80, 2 kg/ha;, Ridomil Gold MZ68WS - 2,5 kg/ha; .

În paralel cu combaterea agenţilor patogeni, se vor combate şi insectele dăunătoare (musculiţa Liriomyza cicerina şi omida Chloridea sp.) cu unul di produsele: Carbetox-37 3 l/ha, Fastac-150 ml/ha, Fury-100 ml/ha, Trigard-1,5 l/ha.

Tratamentele se vor efectua la depunerea pontei(iunie-iulie) şi la apariţia primelor larve(iulie-august).

9.3.3. Recoltarea. Producţii Faţă de alte leguminoase pentru boabe, năutul are coacere mai uniformă iar păstăile nu

se scutură la maturitate(sunt indehiscente). Aceste particularităţi şi poziţia erectă a tulpinii permit recoltarea mecanizată a năutului

direct din lan cu combina autopropulsată C-12 M, Class, Masey Ferguson etc. Momentul optim pentru recoltare este când păstăile se îngălbenesc iar frunzele sunt

scurtate. Nu trebuie depăşit acest moment oprim de recoltare, deoarece seminţele se întăresc

foarte mult şi fierb greu. Producţiile obţinute în condiţiile ţării noastre se încadrează între 10 - 15 q/ha.

Potenţialul productiv al năutului este însă, mai mare: 25q/ha. Producţia medie mondială este de 13,6 q/ha.

TEST DE EVALUARE

1. Care este epoca de semănat la năut şi ce efecte are întârzierea semănatului? Răspuns:

Semănatul se face primăvara devreme, când în sol, la adâncimea de semănat s-au realizat 40C şi vremea este în încălzire(odată cu mazărea sau imediat după mazăre). O întârziere de 10 zile faţă de epoca optimă, reduce producţia cu 20 %

2. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de năut în

combaterea bolilor şi dăunătorilor: Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Pentru combaterea lui Sorghum halepense din năut se pot folosi produsele: a) Fusilade Forte 150 EC (0,8 - 1,5 l/ha); b) Leopard 5 EC (0,7 - 2 l/ha); c) Furore Super (3,5 l/ha); d) Agil 100 EC 0,8-1 l/ha; e) Basagran 3-4 l/ha sau Flex 1,5-2,0 l/ha. Rezolvare: a, b, c

Page 171: Fitotehnie  i+ii

171

De rezolvat: 2. Norma de sămânţă pentru semănat la năut, orientativ este: a) 50 - 100 kg/ha; b) 60 - 110 kg/ha; c) 70 - 115 kg/ha; d) 80 - 120 kg/ha; e) 120 - 130 kg/ha.

Rezolvare:

Page 172: Fitotehnie  i+ii

172

REZUMATUL TEMEI

Năutul se cultivă pentru boabele sale folosite în alimentaţia omului sub diferite forme (prăjite sau fierte) şi ca materie primă pentru industria alimentară, unde servesc la fabricarea surogatului de cafea. Făina de năut, amestecată cu cea de grâu în proporţie de 10 - 15 % se foloseşte la prepararea pâinii.

În ţara noastră, năutul se cultivă pe circa 7500 ha, suprafeţe mai mari găsindu-se amplasate în S-E ţării.

Boabele de năut conţin: 20 - 25 % proteine, 4 - 6 % grăsimi, 53 - 63 % substanţe extractive neazotate, 4 - 8 % celuloză şi 3 - 5 % cenuşă.

Năutul solicită multă căldură în timpul perioadei de vegetaţie, suma gradelor de temperatură fiind de circa 2000oC.

Seminţele de năut germinează la temperatura minimă de 3 - 4oC. La 6 - 8oC răsare în mai puţin de 10 zile (Leon S. Muntean şi colab., 2003). Plantele tinere rezistă la temperaturi scăzute de scurtă durată de până la -6oC iar în fazele mai înaintate de vegetaţie suportă bine căldurile, cele mai indicate temperaturi fiind de 20 - 21oC.

Faţă de umiditate este mai pretenţios în timpul germinării, când seminţele absorb 75 % apă din greutatea lor. În restul perioadei de vegetaţie suportă foarte uşor seceta, deoarece posedă însuşirea de a-şi opri creşterea în timpul secetei şi de a-şi relua creşterea după prima ploaie. Din această cauză cultura de năut se irigă decât în condiţii extreme.

Preferă solurile mijlocii spre uşoare, cu textură mijlocie, bogate în calciu. Nu reuşeşte pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate ca şi pe cele prea acide sau sărăturate. Cea mai potrivită este reacţia neutră sau slab alcalină.

În ţara noastră, năutul găseşte condiţii favorabile de cultură în Câmpia Dunării, în Dobrogea (mai ales în jumătatea de sud), în partea de sud a Podişului Bârladului şi Câmpia din sudul Moldovei, precum şi în Câmpia de Vest (Câmpia Timişoarei şi Aradului).

Cele mai potrivite plante premergătoare pentru năut sunt cerealele păioase de toamnă şi de primăvară. Rezultate bune se obţin însă şi când se cultivă după porumb (hibrizi mai timpurii), in, rapiţă, ricin etc. În zona de cultură de la noi, năutul revine de regulă după cereale sau floarea-soarelui.

Consumul specific de elemente nutritive la fasole pentru 100 Kg boabe plus producţia secundarǎ aferentǎ este: 5,0 kg N, 1,8 kg P2O5, 4,5 kg K2O;

Pentru semănat se cere ca sămânţa de năut să fie proaspătă, să aibă o puritate minimă de 98 %, o germinaţie minimă de 85 % şi greutatea a 1000 de boabe cât mai mare (200 - 250 g).

Întârzierea semănatului cu 10 zile faţă de epoca optimă, reduce producţia cu 20 %. Desimea de semănat la năut este de circa 40 boabe germinabile/m2 în zonele cu

umiditate mai puţină şi 40 - 50 boabe germinabile/m2 în zonele mai umede. Distanţa de semănat între rânduri este de 50 cm - 70 cm, dar se poate semăna şi în rânduri apropiate, de 15 cm între rânduri.

Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de textura şi de umiditatea solului. Cantitatea de sămânţă folosită la semănat în vederea realizării desimilor menţionate

anterior este de 80 - 120 kg/ha. Combaterea integrată a buruienilor se realizează printr-un asolament corespunzător,

prin praşile mecanice şi manuale, prin plivit şi prin erbicidare. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor se realizează prin utilizarea de sămânţă

tratată şi aplicarea unor tratamente în perioada de vegetaţie împotriva antracnozei şi muştei miniere.

Recoltarea mecanizată a năutului se face direct din lan cu combina autopropulsată. Producţiile obţinute în condiţiile ţării noastre se încadrează între 10 - 15 q/ha.

Page 173: Fitotehnie  i+ii

173

Tema Nr.10

ARAHIDELE

Unităţi de învăţare: Importanţa; Răspândire, suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de

climă şi sol; Zonare; Rotaţia culturii; Fertilizarea; Lucrările solului; Sǎmânţa şi semǎnatul; Lucrǎri de îngrijire; Recoltare, producţii. Obiectivele temei: - trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte ce ţin de importanţa culturii

arahidelor, suprafeţele cultivate, compoziţia chimică şi respectiv cerinţele faţă de climă şi sol coroborat cu zonarea pe zone de favorabilitate;

- fixarea elementelor tehnologice ce ţin de rotaţia culturii (plante foarte bune premergătoare, bune premergătoare, şi mai puţin favorabile), fertilizarea (principii generale, particularizări, consum specific, doze de îngrăşăminte, mod de aplicare, epocă de aplicare, tipuri de îngrăşăminte) şi lucrările solului;

- fixarea aspectelor mai importante ce ţin de verigile tehnologice sămânţă şi semănat (tratamente la sămânţă cu fungicide, insecticide, doze, mod de efectuare, epocă de semănat, cantitate de sămânţă folosită pentru semănat la ha, desime etc.), lucrări de îngrijire, recoltare-producţii.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată: 1. Bâlteanu Gh.,1998 – Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti 2. Muntean L., Borcean I., Axinte M.,Roman Ghe., 1995 - Fitotehnie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 3. Pop L. şi colab., 1986 – Cultura alunelor de pământ, Editura Ceres, Bucureşti 4. Ştefan M., 2009 - Fitotehnie – Leguminoase pentru boabe, Editura Universitaria,

Craiova.

10.1. Importanţa; Răspândire; Suprafeţe cultivate; Compoziţia chimică; Cerinţe faţă de climă şi sol; Zonare

10.1.1. Importanţa

Arahidele (alunele de pământ, alunele americane) prezintă importanţă deosebită datorită conţinutului ridicat al seminţelor în proteine (25 - 34 %) şi grăsimi (45 - 60 %). În producţia mondială de ulei, arahidele ocupă locul al treilea (peste 3 milioane tone anual), situându-se după soia, floarea soarelui şi înaintea bumbacului.

În hrana oamenilor, arahidele au folosinţe multiple. Uleiul (de o calitate foarte bună, conţinut ridicat în vitamina B1) se foloseşte în alimentaţie, în industria conservelor, a margarinei şi a untului iar seminţele proaspete şi întregi se consumă prăjite sau în diferite preparate culinare, la obţinerea pâinii, biscuiţilor, ciocolatei etc.

Cojile rezultate în urma decojirii păstăilor de arahide şi după măcinare se folosesc la prepararea de nutreţuri furajere, iar frunzele şi tulpinile pot constitui un nutreţ valoros pentru animale dar pot fi întrebuinţate şi ca îngrăşământ verde.

Page 174: Fitotehnie  i+ii

174

Pe lângă toate aceste întrebuinţări, cultura arahidelor prezintă importanţă şi pentru faptul că solicită un consum redus de îngrăşăminte, dă posibilitatea valorificării superioare a solurilor nisipoase şi constituie o plantă foarte bună premergătoare pentru alte culturi.

10.1.2. Răspândire, suprafeţe cultivate. Arahidele se cultivă pe toate continentele,

pe 24,59 milioane ha (FAOSTAT, 2008), însă fiind plante cu cerinţe mari faţă de căldură şi lumină, se găsesc pe suprafeţe întinse în regiunile calde.

Suprafeţele mari se regăsesc în Asia (13,34 milioane ha, India cultivând 6,85 milioane ha, China-4,62 milioane ha, Africa-10,52 milioane ha, suprafeţe întinse cu arahide găsindu-se în Nigeria-2,30 milioane ha, Sudan-0,95 milioane ha, Senegal-0,67 milioane ha, Zair-0,60 milioane ha, America-1,16 milioane ha, din care S.U.A. cultivă peste 600000 mii ha, restul suprafeţei găsindu-se în Argentina, Mexic, Brazilia, Peru.

În ţara noastră, arahidele se cultivă pe suprafeţe mici (sub 800 ha), mai ales în sudul, estul şi vestul ţării, pe soluri cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă şi chiar nisipoasă (pe solurile din stânga Jiului).

10.1.3. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei Arahidele prezintă importanţă deosebită în primul rând prin calitatea recoltei. În ce

priveşte compoziţia chimică a boabelor şi mai ales a principalelor componente, arahidele sunt printre cele mai valoroase, conţinutul seminţelor în grăsimi oscilând între 40 - 55 % iar cel în proteine între 20 - 30 %.

Uleiul extras din seminţele de arahide se poate face la rece sau la cald, cel extras la rece fiind de calitate superioară. Resturile rămase după extragerea uleiului la rece conţin 8 % ulei, 47,6 % proteină, 23 % substanţe extractive neazotate, 48 % substanţe minerale (Muntean L.S. şi colab., 2003).

10.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol. Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de

temperatură. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie (în jur de 120 zile la soiurile extratimpurii şi 200 zile la cele târzii), au nevoie de 3000 - 40000C ( >00C).

Germinează la 12 - 130C, înfloresc la 200C iar în vegetaţie suportă temperaturi de 35 - 400C (Muntean L.S. şi colab., 2003). La o temperatură medie zilnică de 120C încetează depunerea substanţelor în bob.

Faţă de umiditate, arahidele au cerinţe moderate (sensibil mai mari aceste cerinţe sunt până la înflorit). În ţara noastră, unde evapotranspiraţia în lunile mai-iunie este mai redusă, sunt suficiente 250 - 300 mm. Precipitaţiile în exces reduc regimul termic, diminuează producţia iar fructele nu se maturizează.

Solurile cele mai potrivite pentru cultura alunelor sunt cele uşoare şi afânate(chiar cele nisipoase), care să permită pătrunderea în ele a ginoforilor şi dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină (pH 6,5 - 7,5).

10.1.5. Zonare În general, arahidele se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale iar prin crearea de

soiuri foarte timpurii, cultura a fost extinsă până la paralela 44o latitudine nordică. La noi în ţară, arahidele găsesc condiţii favorabile în zonele călduroase din sudul ţării

(Zimnicea, Turnu-Măgurele) şi pe nisipurile din Oltenia (Tîmbureşti, Dăbuleni, Malu-Mare şi numai în condiţii de irigare).

Page 175: Fitotehnie  i+ii

175

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt substanţele predominante care intrǎ în compoziţia boabelor de arahide?

Răspuns: În ce priveşte compoziţia chimică a boabelor şi mai ales a principalelor

componente, arahidele sunt printre cele mai valoroase, conţinutul seminţelor în grăsimi oscilând între 40 - 55 % iar cel în proteine între 20 - 30 %.

2. Care sunt cerinţele arahidelor pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ,

umiditate şi sol ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimǎ de germinaţie la arahide este: a) 9 - 100 C b) 10 - 110 C c) 12 - 130 C d) 7 - 80 C e) 8 - 90C Rezolvare: c. De rezolvat: 2. Zona favorabilǎ pentru cultura arahidelor se întinde în: a) sudul ţării (Zimnicea, Turnu-Măgurele) numai la irigat; b) nisipurile din Oltenia (Tîmbureşti, Dăbuleni, Malu-Mare) numai la irigat; c) aluviunile fertile ale Timişului, în amonte de Timişoara; d) partea de sud a Câmpiei Crişului Alb şi Văile Crişurilor. e) partea de nord-vest a Câmpiei Someşului şi la întreaga vale a Mureşului şi

Târnavelor. Rezolvare:

10.2. Rotaţia culturii; Fertilizare; Lucrările solului

10.2.1. Rotaţia culturii Arahidele se pot cultiva în general după orice plantă, dar este de preferat să urmeze în

rotaţie după plante care lasă solul afânat şi curat de buruieni. În condiţiile ţării noastre şi ţinând seama de zonarea culturii, arahidele pot fi cultivate după cereale păioase (grâu şi orz, acolo unde terenurile sunt mai curate de buruieni) şi după prăşitoare cum ar fi: porumbul (să nu se fi folosit erbicide pe bază de atrazin în combaterea buruienilor), sfecla pentru zahăr, bumbacul, plante furajere, cartoful, pepenii verzi, sorgul zaharat etc. Arahidele nu se cultivă după leguminoase şi nici în monocultură (revin pe acelaşi teren după 2 - 3 ani).

10.2.2. Fertilizare Toamna sub arătură adâncă se încorporează 10 - 20 t/ha gunoi de grajd bine

descompus şi câte 50 kg/ha fosfor, eventual dacă este cazul potasiu (sub 15 mg K2O/100 g

Page 176: Fitotehnie  i+ii

176

sol uscat). Primăvara, la pregătirea patului germinativ se administrează 50 kg/ha azot. Se pot obţine producţii bune şi prin fertilizare numai cu îngrăşăminte minerale. Pe nisipurile din Oltenia, în condiţii de irigare, se recomandă 50 kg/ha N şi 30 - 50 kg/ha P2O5, în acest caz sporurile de producţie fiind de 300 - 500 kg/ha fructe.

10.2.3. Lucrările solului

Solul cel mai indicat pentru arahide este cel afânat, uşor, care să permită pătrunderea ginoforilor şi dezvoltarea fructelor. Arătura se efectuează imediat după eliberarea plantei premergătoare, cât mai adânc (25 - 30 cm).

Pregătirea patului germinativ se realizează primăvara, în preziua semănatului, la fel ca pentru plantele semănate târziu (fasole, porumb).

Ultima lucrare, premergătoare semănatului arahidelor, nu trebuie să depăşească 10 cm, pentru ca ginoforii să nu pătrundă la adâncime prea mare în sol, aspect care ar întârzia maturizarea, ar reduce numărul fructelor formate şi ar îngreuna procesul de recoltare.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt plantele premergătoare pentru cultura arahidelor? Răspuns: Arahidele pot fi cultivate după cereale păioase (grâu şi orz, acolo unde terenurile

sunt mai curate de buruieni) şi după prăşitoare cum ar fi: porumbul (să nu se fi folosit erbicide pe bază de atrazin în combaterea buruienilor), sfecla pentru zahăr, bumbacul, plante furajere, cartoful, pepenii verzi, sorgul zaharat etc.

2. Care sunt plantele contraindicate ca premergătoare pentru fasole?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Pe nisipurile din Oltenia, în condiţii de irigare dozele de îngrăşăminte

recomandate arahidelor sunt: a) 50 kg/ha N, 30 - 50 kg/ha P2O5; b) 55 kg/ha N, 35 - 55 kg/ha P2O5; c) 60 kg/ha N, 40 - 45 kg/ha P2O5; d) 70 kg/ha N, 40 - 50 kg/ha P2O5; e) 45 kg/ha N, 30 - 45 kg/ha P2O5;

Rezolvare: a De rezolvat:

2. Din totalul cantităţii de azot fasolea extrage din sol numai: a) 10 %, restul de 90 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; b) 15 %, restul de 85 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; c) 20 %, restul de 80 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; d) 25 %, restul de 75 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; e) 30 %, restul de 70 % se ia din atmosferă de bacteriile simbiotice fixatoare de azot; Rezolvare:

Page 177: Fitotehnie  i+ii

177

10.3. Sămânţa şi semănatul; Lucrările de îngrijire; Recoltare. Producţii 10.3.1. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de arahide destinată semănatului se păstrează peste iarnă în păstăi, în felul

acesta asigurându-se un material semincer de calitate superioară. La semănat se folosesc seminţe din anul precedent, decojite(sau rupte în două), întregi,

nevătămate, mari, cu germinaţie minimă 80 %, tratate cu Nitragin şi insectofungicide. Epoca de semănat. Semănatul arahidelor se face când temperatura solului la

adâncimea de încorporare a seminţei este de 12 - 150C şi vremea este în încălzire progresivă. Calendaristic, epoca optimă de semănat pentru arahide corespunde cu ultimele zile din luna mai, când a trecut pericolul brumelor târzii.

Desimea optimă de semănat este de 8 - 12 plante/m2, în funcţie de talia plantelor. Cantitatea de sămânţă, folosită la hectar şi reieşită din formula de calcul este de

40 - 50 kg/ha la seminţele mici şi 60 - 70 kg/ha la seminţele mari, sămânţă ce se obţine din 100 - 120 kg păstăi.

Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de natura solului. Distanţa de semănat între rânduri este de 50 - 60 cm şi respectiv 16 - 20 cm între

plantele pe rând, în funcţie de vigurozitatea de creştere a soiului cultivat, semănatul executându-se cu semănătoarea S.P.C. 6.

10.3.2. Lucrările de îngrijire Cultura arahidelor este supusă îmburuienării datorită ritmului redus de creştere a

plantelor la începutul vegetaţiei. Combaterea buruienilor se face prin 2 - 3 praşile mecanice, 2 - 3 praşile manuale pe rând şi prin folosirea erbicidelor. Cea de-a treia praşilă manuală pe rând, va trebui să fie o praşilă de bilonare(muşuroire), care are rolul de a realiza în jurul plantei un sol afânat în care ginoforii să pătrundă cu uşurinţă şi să se dezvolte păstăile.

Bilonarea (muşuroirea) se execută la începutul înfloririi, înainte de a se forma primii ginofori şi se reface ori de câte ori este nevoie, în funcţie şi de înflorirea masivă a plantelor cu scopul ca numărul de ginofori ce pătrund în sol să fie cât mai mare.

Înălţimea biloanelor este de circa 20 cm şi acoperirea unor frunze şi flori cu ocazia efectuării lor nu deteriorează nivelul recoltei. Lucrarea de bilonare(muşuroire) se execută mecanizat, cu ajutorul cultivatorului echipat cu corpuri de rariţă.

Prin erbicidare, buruienile se combat folosind Guardian 1,75-2,5 l/ha, Dual Gold 960 EC 1-1,5 l/ha, încorporate în sol înainte de semănat, iar în perioada de vegetaţie Basagran (2-3 l/ha) sau Flex (1-1,5 l/ha), etc.

Combaterea dăunătorilor - în special a viermilor albi care pe nisipurile din Oltenia produc pagube mari prin distrugerea rădăcinilor şi a fructelor - se combat prin tratamente la sămânţă cu unul din produsele: Gaucho - 600 FS, Nuprid AL - 600 FS sau Picus - 600 FS (produse pe bază de Imidacloprid 600 g/l) în doză de 6 - 8 l/to seminţe.

Arahidele asigură sporuri foarte mari de producţie prin irigare. Pe nisipurile din sudul Olteniei, în funcţie şi de regimul de precipitaţii din timpul verii, sunt necesare circa 8 udări a câte 300-350 m3/ha fiecare, iar pe cernoziomuri numărul udărilor se reduce la 3-5, însă norma de udare creşte la 400-500 m3/ha ( Bâlteanu Gh., 1998).

10.3.3. Recoltare. Producţii Arahidele se recoltează când majoritatea fructelor au ajuns la maturitatea deplină,

calendaristic la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, însă obligatoriu până la căderea brumelor timpurii.

Recoltarea se execută prin smulgere cu furca, sapa, plugul sau cu maşini speciale de dislocat a fructelor cu partea epigee (vreji) cu tot. După recoltare, plantele se usucă pe capre

Page 178: Fitotehnie  i+ii

178

sau diferite tipuri de suporţi improvizaţi, apoi păstăile (fructele) se detaşează de pe tulpini manual sau mechanic folosind batoze speciale. După desprinderea de pe plante, păstăile – care au încă o umiditate destul de mare(40 - 50 % apă) – obligatoriu se vor usca artificial într-un timp cât mai scurt până la umiditatea de 8 - 10 %, în felul acesta evitându-se mucegăirea şi formarea unor toxine ale acestor mucegaiuri care pot afecta calitatea seminţelor.

Producţii. În condiţii normale de cultură, producţiile de arahide în ţara noastră oscilează între 1000 - 2000 kg/ha. În zonele foarte favorabile şi cu condiţii de irigare, se pot obţine producţii de 3000 - 4000 kg/ha sau chiar mai mult.

Producţia medie mondială este de circa 1553 kg/ha. Din producţia de păstăi, seminţele reprezintă 65 - 75 %.

TEST DE EVALUARE

1. Care este temperatura optimă pentru semănatul arahidelor? Răspuns: Semănatul arahidelor se face când temperatura solului la adâncimea de

încorporare a seminţei este de 12 - 150C şi vremea este în încălzire progresivă. Calendaristic, epoca optimă de semănat pentru arahide corespunde cu ultimele zile din luna mai, când a trecut pericolul brumelor târzii.

2. Enumeraţi câteva produse ce se folosesc în tratamentul seminţei de arahide în

combaterea dăunătorilor: Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat: 1. Pentru combaterea buruienilor din cultura de arahide se pot folosi produsele: a) Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75-2,5 l/ha în vegetaţie; b) Focus Ultra 3-4 l/ha în vegetaţie; c) Dual Gold 960 EC 1-1,5 l/ha înainte de semănat; d) Guardian 1,75-2,5 l/ha înainte de semănat; e) Basagran 3-4 l/ha sau Flex 1,5-2,0 l/ha în vegetaţie. Rezolvare: c, d, e De rezolvat: 2. Norma de sămânţă pentru semănat la arahide, orientativ este: a) 20 - 30 kg/ha la seminţele mici şi 40 - 50 kg/ha la seminţele mari; b) 30 - 40 kg/ha la seminţele mici şi 50 - 60 kg/ha la seminţele mari; c) 40 - 50 kg/ha la seminţele mici şi 60 - 70 kg/ha la seminţele mari; d) 50 - 60 kg/ha la seminţele mici şi 70 - 80 kg/ha la seminţele mari; e) 60 - 70 kg/ha la seminţele mici şi 80 - 90 kg/ha la seminţele mari.

Rezolvare:

Page 179: Fitotehnie  i+ii

179

REZUMATUL TEMEI

Arahidele (alunele de pământ, alunele americane) prezintă importanţă deosebită datorită conţinutului ridicat al seminţelor în proteine (25 - 34 %) şi grăsimi (45 - 60 %). În producţia mondială de ulei, arahidele ocupă locul al trei

Cultura arahidelor prezintă importanţă şi pentru faptul că solicită un consum redus de îngrăşăminte, dă posibilitatea valorificării superioare a solurilor nisipoase şi constituie o plantă foarte bună premergătoare pentru alte culturi.

În ţara noastră, arahidele se cultivă pe suprafeţe mici (sub 800 ha), mai ales în sudul, estul şi vestul ţării, pe soluri cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă şi chiar nisipoasă (pe solurile din stânga Jiului).

În ce priveşte compoziţia chimică a boabelor şi mai ales a principalelor componente, arahidele sunt printre cele mai valoroase, conţinutul seminţelor în grăsimi oscilând între 40 - 55 % iar cel în proteine între 20 - 30 %.

Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie (în jur de 120 zile la soiurile extratimpurii şi 200 zile la cele târzii), au nevoie de 3000 - 40000C ( >00C). Germinează la 12 - 130C, înfloresc la 200C iar în vegetaţie suportă temperaturi de 35 - 400C. La o temperatură medie zilnică de 120C încetează depunerea substanţelor în bob. Faţă de umiditate, arahidele au cerinţe moderate (sensibil mai mari aceste cerinţe sunt până la înflorit). Precipitaţiile în exces reduc regimul termic, diminuează producţia iar fructele nu se maturizează.

Solurile cele mai potrivite pentru cultura alunelor sunt cele uşoare şi afânate (chiar cele nisipoase), care să permită pătrunderea în ele a ginoforilor şi dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină (pH 6,5 - 7,5).

În general, arahidele se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale iar prin crearea de soiuri foarte timpurii, cultura a fost extinsă până la paralela 44o latitudine nordică.

La noi în ţară, arahidele găsesc condiţii favorabile în zonele călduroase din sudul ţării (Zimnicea, Turnu-Măgurele) şi pe nisipurile din Oltenia (Tîmbureşti, Dăbuleni, Malu-Mare şi numai în condiţii de irigare).

Toamna sub arătură adâncă se încorporează 10 - 20 t/ha gunoi de grajd bine descompus şi câte 50 kg/ha fosfor, eventual dacă este cazul potasiu (sub 15 mg K2O/100 g sol uscat). Primăvara, la pregătirea patului germinativ se administrează 50 kg/ha azot. Se pot obţine producţii bune şi prin fertilizare numai cu îngrăşăminte minerale. Pe nisipurile din Oltenia, în condiţii de irigare, se recomandă 50 kg/ha N şi 30 - 50 kg/ha P2O5.

Arahidele pot fi cultivate după cereale păioase (grâu şi orz, acolo unde terenurile sunt mai curate de buruieni) şi după prăşitoare cum ar fi: porumbul (să nu se fi folosit erbicide pe bază de atrazin în combaterea buruienilor), sfecla pentru zahăr, bumbacul, plante furajere, cartoful, pepenii verzi, sorgul zaharat etc.

Semănatul arahidelor se face când temperatura solului la adâncimea de încorporare a seminţei este de 12 - 150C. Epoca optimă de semănat corespunde cu ultimele zile din luna mai, când a trecut pericolul brumelor târzii. Desimea optimă de semănat este de 8 - 12 plante/m2, în funcţie de talia plantelor. Cantitatea de sămânţă, este de 40 - 50 kg/ha la seminţele mici şi 60 - 70 kg/ha la seminţele mari, sămânţă ce se obţine din 100 - 120 kg păstăi. Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de natura solului.

Combaterea integrată a buruienilor se realizează prin praşile mecanice şi manuale, prin plivit şi prin erbicidare, iar cea a dăunătorilor se realizează prin utilizarea de sămânţă tratată.

Recoltarea se execută prin smulgere cu furca, sapa, plugul sau cu maşini speciale. În condiţii normale de cultură, producţiile de arahide în ţara noastră oscilează între

1000 - 2000 kg/ha. În zonele foarte favorabile şi cu condiţii de irigare se pot obţine producţii de 3000 - 4000 kg/ha ha sau chiar mai mult.

Page 180: Fitotehnie  i+ii

180

TEST RECAPITULATIV II

1. Care este conţinutul în extractive neazotate al boabelor de mazăre? a) 46 – 59 % ; b) 26 – 28 % ; c) 18 – 20 % ; d) 50 – 62 % ; e) 63 – 75 %

2. În perioada de creştere şi fructificare la mazăre, sunt necesare temperaturi de:

a) 10 - 110C în perioada de creştere, 15 - 200C în perioada de fructificare b) 11 - 120C în perioada de creştere, 16 - 200C în perioada de fructificare; c) 13 - 140C în perioada de creştere, 17 - 200C în perioada de fructificare;

d) 14 - 150C în perioada de creştere, 18 - 200C în perioada de fructificare; e) 15 - 160C în perioada de creştere, 19 - 200C în perioada de fructificare.

3. Cel mai potrivit pH al solului pentru mazăre, se încadrează în limitele: a) 5,4 - 6,6; b) 6,0 - 7,0; c) 6,7 - 7,5;

d) 6,3 - 7,2; e) 6,5 - 7,4.

4. Care este consumul specific la mazăre în principalele elemente, pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă? a) 3,45 kg N, 1,00 - 1,8 kg P2O5, 1,0 - 1,8 kg K2O b) 4,75 kg N, 1,50 - 2,0 kg P2O5, 1,8 - 2,0 kg K2O c) 5,55 kg N, 1,75 - 2,5 kg P2O5, 2,0 - 3,0 kg K2O d) 6,25 kg N, 0,75 - 1,5 kg P2O5, 2,0 - 3,7 kg K2O e) 7,00 kg N, 2,00 - 3,0 kg P2O5, 3,7 - 4,0 kg K2O

5. Norma de sǎmânţǎ pentru semǎnat la mazăre, orientativ este:

a) 180 - 220 kg/ha; b) 220 - 280 kg/ha; c) 225 - 300 kg/ha; d) peste 300 kg/ha; e) 100 - 180 kg/ha.

6. Care sunt erbicidele folosite în combaterea buruienilor dicotiledonate din

cultura de mazăre: a) Dikotex 40 (1,5 - 2,0 l/ha);

b) Basagran (2 - 3 l/ha); c) Aretit EC (4,0 - 6,0 l/ha); d) Avadex BWEC (3 l/ha); e) Dual 500 (3 l/ha).

Page 181: Fitotehnie  i+ii

181

7. Pentru parcurgerea perioadei de vegetaţie, fasolei, îi sunt necesare: a) 1650 - 2100ºC; b) 1500 - 1600ºC; c) 1600 - 1850ºC; d) 1750 - 1950ºC; e) 1800 - 22000C.

8. Zona puţin favorabilă pentru fasole, cuprinde: a) partea centrală şi nordică a Dobrogei; b) zonele submontane; c) zonele nisipoase; d) Câmpia Băileştilor, Câmpia Burnasului, sudul Olteniei;

e) sărăturile.

9. Consumul specific de elemente nutritive la fasole pentru 100 Kg boabe plus producţia secundarǎ aferentǎ este:

a) 2,5 - 3,0 kg N, 1,1 kg P2O5, 1,9 kg K2O; b) 3,0 - 3,7 kg N, 1,3 kg P2O5, 2,7 kg K2O ; c) 4,0 - 4,8 kg N, 1,5 kg P2O5, 3,5 kg K2O ; d) 5,0 - 6,0 kg N, 1,6 kg P2O5, 4,0 kg K2O; e) 6,0 - 6,5 kg N, 1,7 kg P2O5, 4,5 kg K2O.

10. Combaterea bolilor fasolei se realizează folosind preparate pe bază de:

a) captan; b) hidroxid de cupru; c) oxiclorură de cupru; d) zeamă bordeleză 1 %; e) substanţe organo-fosforice.

11. Desimea de semănat la fasole este:

a) 30 - 40 boabe germinabile/m2; b) 35 - 45 boabe germinabile/m2; c) 40 - 50 boabe germinabile/m2; d) 45 - 50 boabe germinabile/m2; e) 50 - 55 boabe germinabile/m2.

12. Adâncimea de semănat la fasole oscilează între: a) 3 - 4 cm;

b) 4 - 5 cm; c) 5 - 6 cm; d) 6 - 7 cm; e) 7 - 8 cm.

13. Pentru combaterea lui Sorghum halepense din fasole se pot folosi produsele: a) Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75-2,5 l/ha; b) Focus Ultra 3-4 l/ha; c) Targa Super EC 2-3 l/ha; d) Agil 100 EC 0,8-1 l/ha;

e) Basagran 3-4 l/ha sau Flex 1,5-2,0 l/ha.

Page 182: Fitotehnie  i+ii

182

14. Cel mai potrivit pH al solului pentru soia, se încadrează în limitele: a) 5,4 - 6,6; b) 6,0 - 7,0; c) 6,7 - 7,5;

d) 6,3 - 7,2; e) 6,5.

15. Zona puţin favorabilă pentru soia, cuprinde:

a) zonele subcarpatice din Oltenia; b) partea centrală şi nordică a Dobrogei; c) Podişul Central în Moldova; d) zonele cu soluri puţin fertile; e) soluri nisipoase. 16. Arătura la soia se efectuează la adâncimea: a) 18 - 20 cm; b) 19 - 22 cm; c) 20 - 22 cm; d) 22 - 25 cm; e) 25 - 30 cm; 17. Pentru tratarea seminţelor de soia se utilizează produsele:

a) Tiradin 75 în doză de 1,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,1 - 0,2 kg/t; b) Tiradin 75 în doză de 2,0 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,1 - 0,3 kg/t;

c) Tiradin 75 în doză de 2,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,1 - 0,4 kg/t; d) Tiradin 75 în doză de 3,0 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,1 - 0,5 kg/t; e) Tiradin 75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.

18. Ce cantităţi de azot lasă în sol soia: a) 50 - 150 kg/ha;

b) 55 - 155 kg/ha; c) 65 - 160 kg/ha; d) 60 - 168 kg/ha; e) 65 - 170 kg/ha.

19. Adâncimea de semănat la soia oscilează între:

a) 3 - 4 cm; b) 4 - 5 cm; c) 2 - 3 cm; d) 3 - 6 cm; e) 5 - 7 cm.

20. Pentru cultura succesivă a soiei arătura se efectuează la adâncime:

a ) 15 - 20 cm; b ) 16 - 20 cm; c ) 17 - 20 cm; d ) 18 - 20 cm; e ) 20 - 25 cm.

Page 183: Fitotehnie  i+ii

183

21. Suma gradelor de temperatură la năut, are valori cuprinse între: a) 1800oC ; b) 1900oC;

c) 2000oC; d) 2200oC; e) 2300oC.

22. În timpul germinării, seminţele de năut absorb: a) 65 % apă din greutatea lor; b) 70 % apă din greutatea lor; c) 75 % apă din greutatea lor; d) 55 % apă din greutatea lor; e) 50 % apă din greutatea lor. 23. Distanţa de semănat între rânduri la năut este de: a) 50 cm la întreţinerea manuală şi 70 la întreţinerea mecanizată; b) 50 cm la întreţinerea manuală şi 70 la întreţinerea mecanizată; c) 50 cm la întreţinerea manuală şi 70 la întreţinerea mecanizată; d) 50 cm la întreţinerea manuală şi 70 la întreţinerea mecanizată; e) 50 cm la întreţinerea manuală şi 70 la întreţinerea mecanizată. 24. Adâncimea de semănat la năut este de:

a) 3 - 4 cm; b) 4 - 5 cm; c) 5 - 6 cm; d) 3 - 5 cm; e) 6 - 7 cm.

25. Suma gradelor de temperatură la arahide, are valori cuprinse între: a) 2000 - 30000C; b) 2500 - 30000C;

c) 3000 - 40000C; d) 3000 - 35000C; e) 2000 - 25000C. 26. Norma de udare la arahide pe nisipuri are valori cuprinse între: a) 200 - 220 m3/ha; b) 220 - 250 m3/ha; c) 250 - 300 m3/ha; d) 200 - 300 m3/ha; e) 300 - 350 m3/ha.

27. Cel mai potrivit pH al solului pentru arahide, se încadrează în limitele: a) 5,4 - 6,6; b) 6,0 - 7,0; c) 6,5 - 7,5;

d) 6,3 - 7,1; e) 6,5 – 7,0.

Page 184: Fitotehnie  i+ii

184

28. Adâncimea de arăturii la arahide este de: a) 15 - 20 cm; b) 20 - 22 cm; c) 22 - 25 cm; d) 18 - 20 cm; e) 25 - 30 cm.

29. Semănatul arahidelor se face când temperatura solului la adâncimea de

încorporare a seminţei este de: a) 8 - 100C; b) 10 - 120C; c) 12 - 150C; d) 10 - 110C; e) 15 - 160C.

30. La arahide distanţa de semănat între rânduri şi între plante pe rând este de: a) între rânduri este de 30 - 35 cm şi respectiv 10 - 12 cm între plantele pe rând; b) între rânduri este de 35 - 40 cm şi respectiv 12 - 14 cm între plantele pe rând; c) între rânduri este de 40 - 45 cm şi respectiv 14 - 15 cm între plantele pe rând; d) între rânduri este de 45 - 50 cm şi respectiv 15 - 16 cm între plantele pe rând; e) între rânduri este de 50 - 60 cm şi respectiv 16 - 20 cm între plantele pe rând.

Page 185: Fitotehnie  i+ii

185

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aldrich R.S. şi colab., 1975 – Modern corn production. Editura” A.L.Publication”, Ilinois, U.S.A. 2. Anghel Gh. şi colab., 1972 – Buruienile din culturile agricole şi combaterea lor. Editura “Ceres”, Bucureşti. 3. Badea I., Albescu I., Jinga I., Vasilescu N., 1975 – Cultura orezului, Editura “Ceres”, Bucureşti. 4. Baicu T., Tatiana Şesan, 1996 – Fitopatologie Agricolă. Editura “Ceres”, Bucureşti. 5. Berbecel O. şi colab., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor în România. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 6. Berbecel O.,Gh. Valuţă, 1960 – Zonarea ecologică a plantelor agricole. Principiile şi metoda de lucru. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 7. Berbecel O. şi colab., 1981 – Agrometeorologia. Editura “Ceres”, Bucureşti 8. Bâlteanu Gh., 1969 – Fitotehnie. Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti. 9. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., 1979 – Fitotehnie. Editura “Ceres”, Bucureşti. 10. Bâlteanu, Gh., Bârnaure, V., 1989 – Fitotehnie, vol. I. Editura “Ceres”, Bucureşti. 11. Bâlteanu, Gh. , 1995 – Porumbul. Editura “Wegafor“, Bucureşti. 12. Boeriu I., Eustaţiu N., 1966 – Cultura grâului, Editura,, Agro - Silvică”, Bucureşti . 13. Borlan Z., Hera Cr., 1977 – Îndrumător pentru stabilirea necesarului de îngrăşăminte şi amendamente la culturile de câmp. Editura “Ceres”, Bucureşti. 14. Budoi Gh., Penescu A., 1996 – Agrotehnica. Editura “Ceres”, Bucureşti. 15.Ceapoiu N. Şi colab., 1984 – Grâul. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 16. Criste M. Şi colab. , 1976 – Porumbul timpuriu. Editura “Ceres”, Bucureşti. 17. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Agrotehnică modernă. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 18. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Chimizarea agriculturii. Editura “Academiei R.S. România”. 19.Dincă D., Moscalu T., 1967 – Cultura porumbului. Editura ,, Agro-Silvică,, , Bucuresti. 20. Drăghici L. Şi colab., 1975 – Orzul. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 21. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare. Editura “Ceres”, Bucureşti. 22. Mogârzan, Aglae, Morar, G., Ştefan, M., 2004 – Fitotehnie. Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi. 23. Muntean L., Borcean I., Axinte M., Roman Gh., 1995 – Fitotehnie. Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti. 24. Muntean, L., Borcean, I., Axinte, M., Roman, Gh., 2001 – Fitotehnie. Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti. 25. Muntean L.S. şi colab., 2008 – Fitotehnie. Editura “Academic Pres”, Cluj-Napoca 26. Mureşan T. Şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Editura “Ceres”, Bucureşti. 27. Pintilie, C., Sin Gh., 1974 – Rotaţia culturilor de câmp. Editura “Ceres”, Bucureşti. 28. Pintilie, C. şi colab., 1985 – Agrotehnica. Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti. 29. Pop, L. şi colab., 1977 – Agrofitotehnica pe terenurile nisipoase. Editura “Ceres”, Bucureşti.

Page 186: Fitotehnie  i+ii

186

30. Puiu, Şt., 1980 – Pedologie. Editura “Ceres”, Bucureşti. 31. Reichbuch L., Gaşpar I., 1970 – Secara. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 32. Săvulescu Tr., 1957 – Porumbul. Studiul morfologic. Editura “Academiei Române”, Bucureşti. 33. Sin Gh. Şi colab., 1983 – Producţia vegetală, Cereale şi Plante Tehnice, nr. 1. 34. Şarpe, N., 1987 – Combaterea integrală a buruienilor din culturile agricole. Editura “Ceres”, Bucureşti. 35. Şipoş, Gh şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole. Editura “Ceres”, Bucureşti. 36. Ştefan M.,2004 – Fitotehnie, Editura “Universitaria”, Craiova. 37. Thierer, I. V. Şi colab., 1971 – Tehnologia recepţionării, depozitării, condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura “Ceres”, Bucureşti. 38. Tianu Al., Bude Al., 1985 – Cultura orezului. Editura “Ceres”, Bucureşti. 39. Velican V., 1956 – Fitotehnie. Editura “Agro-Silvică”, Bucureşti. 40. Zamfirescu, N., Velican, V., Săulescu, N., 1965 – Fitotehnie, vol I. Editura “Agro- Silvică”, Bucureşti. 41. Zamfirescu, N., Velican, V., Săulescu, N.,Safta I., Canţăr E., 1965 - Fitotehnie, vol II. Editura “Agro-Silvică”, Bucureşti. 42. * * * Anuarul statistic al României pe anul 2006. 43. * * * Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România pentru anul 2007 Editura “Tehnică Agricolă”, 2007. 44.* * * Production Yearbook. F.A.O. Roma, 2005